arhitectura

Concepte esenţiale în utilizarea tehnologiilor informaţionale Era calculatoarelor automate a fost deschisă de către firma Bell Telephone din SUA (1940) şi inginerul german K. Zuze (1941) care au realizat calculatoarele electromagnetice (având la bază utilizarea releelor electromagnetice).

Primul calculator electromecanic automatizat a fost MARK I sau ASCC realizat de fizicianul H. Aiken şi firma IBM în 1939 – 1944. Trecerea la tehnologia electronică a permis ca în 1946 americanii J. Mauchly şi J. Eckert să construiască primul calculator electronic – ENIAC, bazat pe utilizarea tuburilor electronice. În 1950 se realizează primul calculator electronic comercial, UNIVAC I. De atunci, capacitatea de memorare, viteza de calcul, diversitatea dispozitivelor periferice, complexitatea şi fiabilitatea calculatoarelor au sporit continuu.

Definiţie: Calculatorul este o maşina care trebuie să ştie să prelucreze şi să manipuleze informaţiile.

Pentru calculator informaţia este atât materie primă cât şi produs finit.

Calculatorul este o maşina care prelucrează automat informaţia. Pentru aceasta trebuie să i se furnizeze date pe care trebuie să le prelucreze şi o lista de instrucţiuni care să îi spună cum să prelucreze aceste date.

Cea mai mică unitate de măsură a informaţiei este Bitul.

Multiplii bitului sunt: Byte (octet ) = 23 biţi Word (cuvânt ) = 24 biţi D Word (dublu cuvânt) = 25 biţi Totalitatea metodelor, mijloacelor, tehnicilor privite ca un ansamblu integrat prin care se asigură culegerea, înregistrarea, prelucrarea, transmiterea şi valorificarea informaţiilor de orice natură se numeşte sistem informaţional.

Sistemul informaţional care foloseşte tehnici de calcul şi calculatoare electronice pentru a realiza o eficienţă sporită se numeşte sistem informatic.

Date de intrare

Date de ieşire Calculator

Programe Componente Hardware, Componente Software şi tehnologia informaţiei Prin hardware înţelegem ansamblul componentelor fizice şi tehnice cu ajutorul cărora datele despre sistemul informatizat se pot culege, verifica, transmite, stoca şi prelucra, dispozitivele de memorare a datelor dar şi echipamentele folosite pentru vizualizarea rezultatelor, echipamentele utilizate pentru a asigura funcţionarea reţelelor de calculatoare, etc.

Prin software desemnăm ansamblul elementelor (programe, proceduri, rutine, module) care dirijează funcţionarea componentelor hardware cu scopul de a rezolva diverse probleme concrete.

Marea diversitate de componente hardware şi software care există pe piaţă, precum şi uriaşul impact al utilizării lor pentru optimizarea fluxurilor informaţionale în toate domeniile de activitate au impus pe piaţă şi în limbajul de specialitate sintagma „Tehnologii Informaţionale” (IT), prin care desemnăm ansamblul resurselor produse de om cu scopul de a generaliza, progresiv, utilizarea lor pentru preluarea activităţilor de rutină din domeniul informaţional, creând astfel omului condiţii pentru a se implica în rezolvarea unor probleme încă nealgoritmizate sau neautomatizate, sau care presupun creativitate.

1

Tipuri de calculatoare Calculatoarele electronice se clasifică (în funcţie de capacitate, viteză de operare, cost şi mod de utilizare) în: • calculatoare personale • minicalculatoare • calculatoare „mainframe” • supercalculatoare Calculatoare personale (PC) Se mai găsesc şi sub denumirea de microcalculatoare. Au dimensiunile reduse (unele sunt chiar portabile). Deşi un microcalculator este destinat utilizării de către o singură persoană, la un moment dat, el poate fi integrat, relativ simplu, în reţea, devenind extrem de util în realizarea unor aplicaţii distribuite. Microcalculatoarele pot fi utilizate în cele mai variate domenii, preţurile lor fiind relativ accesibile.

După modul în care sunt asamblate şi prezentate în faţa utilizatorului distingem următoarele tipuri de calculatoare personale: Desktop – carcasa unităţii centrale este amplasată orizontal pe birou, monitorul lui fiind aşezat peste sau lângă carcasă. Lăţimea unei astfel de carcase este de obicei îngustă.

Tower – carcasa unităţii centrale este amplasată vertical de obicei lângă birou, iar monitorul pe birou. Lăţimea unei astfel de carcase este dată de unitatea CD-ROM aşezată orizontal. Mai nou, variantele folosite sunt de dimensiuni mai reduse (microtower, miditower).

Laptop, notebook – calculator personal portabil, construit dintro singură unitate, unde unitatea centrală este îmbinată cu tastatura, mouse-ul şi afişajul cu cristale lichide. Are o sursă de alimentare independentă pe termen limitat (2 – 5 ore), putând fi folosit şi pentru alimentare la priză. Pentru a avea o greutate tot mai mică (2,5 – 3,5 kg) sunt construite din componente miniaturizate, motiv pentru care sunt destul de scumpe. În afară de aceste calculatoare personale au fost construite microcalculatoare speciale, de dimensiuni foarte reduse (pot fi ţinute într-o mână), o greutate de câteva sute de grame, denumite Personal Digital Assistant (PDA).

Aceste calculatoare sunt utilizate pentru stocarea numelor, adreselor şi a altor informaţii, respectiv pentru corespondenţa prin fax şi e-mail.

cu

Minicalculatoarele Minicalculatoarele au apărut după 1970, având costuri ridicate; numele lor provine din formularea "configuraţie minimă de calcul". Erau sisteme interactive utilizatorii aflaţi în faţa unor terminale se aflau în dialog cu calculatorul - şi multiutilizator: la un moment dat mai mulţi utilizatori (câteva zeci sau chiar câteva sute) putea folosi calculatorul prin intermediul terminalelor. Această caracteristică impune un sistem de operare (numit RSX) performant, care să poată gestiona la un moment dat programele mai multor utilizatori şi să ofere mecanisme de protecţie a memoriei (să nu 2

se suprapună mai multe programe în aceeaşi zonă de memorie). În situaţia în care programele utilizatorilor, împreună cu soft-ul accesat de ele, nu încăpeau simultan în memorie, erau evacuate temporar pe un disc magnetic (mecanism de swap). Sistemul de calcul lucra deci în regim de multitasking (multiprogramare): deşi la un moment dat era executat un singur program, printr-o politică de servire a tuturor utilizatorilor, aceştia aveau acces pe rând la resursele sistemului. Există diverşi algoritmi de servire a programelor care se găsesc în memoria internă în diverse stări (eventual în cursul unui proces de citire sau scriere de date de la / la un dispozitiv periferic) aşteptând să fie lansate în continuare în execuţie. Dacă sistemul de calcul nu era solicitat la un moment dat de un număr prea mare de utilizatori, aceştia puteau avea impresia că sunt unicii beneficiari ai resurselor de calcul.

Programarea pe minicalculatoare era mai anevoioasă decât pe microcalculatoarele care au apărut ulterior din cauza unei insuficiente dezvoltări a produselor soft destinate programării: procesele de editare, compilare, link-editare şi execuţie a programelor erau realizate separat, prin aplicaţii independente, care necesitau adesea o cantitate destul de mare de memorie disponibilă iar această condiţie putea fi adesea mai dificil de îndeplinit în condiţiile în care mulţi utilizatori exploatau simultan sistemul de calcul. Mediile de programare, specifice diverselor limbaje, care înglobează facilităţi pentru toate etapele de realizare a programelor, inclusiv cea de depanare (corectare a erorilor de concepţie) au apărut mai târziu, pentru microcalculatoare.

Din punctul de vedere al arhitecturii, caracteristică pentru minicalculatoare este existenţa unei "magistrale de informaţii", numite BUS, prin intermediul căreia se realizează comunicarea între procesor, memorie, terminale (un rol special îl are terminalul operatorului) şi alte periferice.

Comunicările sunt arbitrate de controler-ul de BUS, care preia astfel funcţiile canalului de intrareieşire. Acesta dă dreptul de iniţiere a unei comunicări de către o entitate conectată la BUS cu o alta, în funcţie de prioritatea asociată primei.

Evoluţia minicalculatoarelor a condus la sisteme multiutilizator mai performante, care pot fi exploatate simultan de mai multe sute sau chiar mii de utilizatori acestea sunt referite în literatura de specialitate sub numele de mainframes. Din punctul de vedere al performanţei, ele se apropie cel mai mult de supercalculatoare, la celălalt pol găsindu-se calculatoarele personale. Totuşi, se poate spune că diferenţele între minicalculatoarele mari şi mainframe-urile mici nu sunt sesizabile.

Calculatoarele mainframe Din punct de vedere istoric aceste tipuri de calculatoare au apărut primele. Prin caracteristicile constructive şi performanţe, aceste tipuri de calculatoare sunt situate între minicalculatoare şi supercalculatoare. Au procesorul deosebit de complex, memorie internă de capacitate mare, sistem I/O foarte dezvoltat, orientat pe gestionarea staţiilor de lucru şi a altor servere de capacităţi mai reduse, permiţând, în consecinţă accesul multiuser. Dintre reprezentanţii sistemelor medii-mari amintim: IBM-360 şi familia de calculatoare româneşti FELIX (C 256, 512, 1024 - după capacitatea memoriei interne).

Prin mărimea lor şi necesităţile speciale de alimentare, acest tip de calculatoare au nevoie de condiţii speciale de instalare, alimentare şi întreţinere, ceea ce conduce la costuri ridicate de utilizare. În mod normal, ele lucrează fără întrerupere, ceea ce, în condiţiile lor în reţea, implică controlul sever al accesului la date prin intermediul unui sistem de securitate adecvat. Se utilizează în instituţiile guvernamentale, armată, spitale, bănci, întreprinderi, companii naţionale şi transnaţionale, etc.

Supercalculatoarele Numite şi transputere, sunt cele mai puternice tipuri de calculatoare electronice.

Supercalculatoarele au o memorie internă şi o viteză de lucru foarte mari: pot executa până la câteva sute de milioane de instrucţiuni pe secundă, fiind cele mai rapide tipuri de calculatoare. De obicei sunt utilizate pentru aplicaţii specifice, care necesită calcule matematice complexe, mari 3

consumatoare de timp şi memorie, cum ar fi, de exemplu, grafica animată, prognozele geologice sau meteorologice, probleme complexe de fizică pentru care se doreşte aplicarea unor algoritmi matematici riguroşi (algoritmi simbolici), dinamica fluidelor, fizica nucleară. Cel mai cunoscut tip de supercalculator este CRAY . Supercalculatoarele lucrează pe 32 si 64 de biţi si au o arhitectură performantă, neîngrădită de principiile clasice (de exemplu, sisteme multiprocesor cu mai multe unităţi centrale). În SUA există un institut specializat pe cercetări în domeniul supercalculatoarelor, numit NCSA (National Center for Supercomputer Applications).

Pentru arhitectura calculatoarelor multiprocesor se foloseşte conceptul de arhitectură paralelă: mai multor procesoare sunt interconectate pentru realizarea aceloraşi sarcini. Procesoarele pot să realizeze în acelaşi timp secvenţe de operaţii independente, pentru ca apoi rezultatele intermediare obţinute să fie combinate corespunzător. În mod obişnuit, există un procesor principal, numit master, care le coordonează pe celelalte, dându-le spre execuţie sarcini independente din programul utilizatorului sau punându-le în aşteptare.

Structura de principiu a unui calculator personal Structura de principiu a unui calculator electronic (CE) Indiferent de tipul de CE, există următoarele clase de componente hardware, şi anume: 1) 2) 3) 4) 5)

Unitatea de comandă şi control (UCC) Componenta de prelucrare, numită şi Unitatea Aritmetico – Logică (UAL) Memoria operativă, numită şi memoria internă sau pur şi simplu memoria Echipamentele periferice Magistralele de comunicaţii Primele două unităţi formează, la ora actuală ceea ce numim procesorul.

1) Unitatea de comandă şi control este componenta cea mai importantă deoarece supraveghează activitatea CE asigurând: • stabilirea ordinii de execuţie a instrucţiunilor; • controlul memoriei principale în timpul memorării datelor şi instrucţiunilor; • activarea tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemului de calcul.

Aceste funcţii sunt realizate citind succesiv instrucţiunile în unităţi de memorare ultrarapide, numite regiştri, unde le interpretează. În urma acestor interpretări, emite semnale, care reprezintă comenzi adresate diferitelor dispozitive hard din configuraţie.

2) UAL are posibilitatea de a manipula un număr finit de tipuri de date (bit, octet, întreg, real, etc.).

Aceste tipuri de date sunt manipulate cu ajutorul unor operaţii primare, care sunt de fapt instrucţiuni ale maşinii respective. Operaţiile executate sunt în esenţă de două categorii: • aritmetice (adunări, scăderi, înmulţiri, împărţiri); • logice.

Instrucţiunile sunt aduse, în ordinea stabilită de UCC, în regiştri, unde se interpretează, se aduc operanzii din memorie, se execută operaţiile şi rezultatul se depune în memorie.

3) Unitatea de memorie internă are sarcini în operaţiile de memorare şi regăsire a informaţiilor pe timpul prelucrărilor. Ea este, deci, locul în care se păstrează datele şi instrucţiunile în vederea executării programelor sub coordonarea UCC. Memoria este formată din entităţi elementare capabile să reţină un bit (poate lua una din valorile 0 sau 1). O succesiune de 8 biţi formează 1 byte (octet). Octetul este cea mai mică unitate de 4

memorie adresabilă. în majoritatea sistemelor, unitatea adresabilă imediat următoare este cuvântul.

Noţiunea de cuvânt are accepţii diferite de la sistem la sistem. La fel, noţiunea de semicuvânt.

• •

•

•

• • •

Există două tipuri de memorie internă:  Memoria ROM ( Read Only Memory) – memorie care poate fi doar citită. Este scrise doar de fabricant şi conţine informaţii despre hardware, mici programe de iniţializare şi configurare a diferitelor dispozitive, BIOS-ul (Basic input Output System) calculatorului. Nu îşi pierde conţinutul la oprirea calculatorului. Denumită memorie permanentă  Memoria RAM (Random Acces Memory)– care poate fi citită dar şi scrisă. Informaţiile se pierd la oprirea calculatorului. Denumită memorie de lucru. În ea se încarcă sistemul de operare şi programele de aplicaţie.

Cu cât memoria internă este mai mare cu atât programele se execută mai repede Fizic, memoria se prezintă sub forma unor circuite integrate, de câţiva centimetri pătraţi care se ataşează plăcii de bază Performanţele acestor circuite se măsoară prin: Viteza de acces la memorie pentru a efectua o operaţie de citire / scriere. Ea este de ordinul nanosecundelor – 10-9 secunde.

Ciclul memoriei . intervalul de timp necesar pentru două accesări succesive a memoriei.

4) Perifericele sunt acele dispozitive care asigură extinderea capacităţilor sistemului de calcul. Fac parte din sistemul de intrare – ieşire (sistemul I/O) care asigură relaţia calculatorului cu mediul înconjurător, deci şi interfaţa cu utilizatorul.

Dispozitivele periferice se împart în: dispozitive de interfaţă cu utilizatorul, care reprezintă totalitatea dispozitivelor cu ajutorul cărora este posibilă introducerea datelor în sistemul de calcul precum şi extragerea rezultatelor obţinute în urma prelucrării datelor. Astfel de dispozitive sunt: - dispozitive periferice de intrare – care permit introducerea informaţiei în memoria calculatorului – tastatura, mouse, creionul optic, trackball, scanner, joystick, microfonul (input devices) - dispozitive periferice de ieşire – care permit vizualizarea informaţiei ce a fost prelucrată de microprocesor – monitorul, imprimanta, plotter, boxele, căştile (output devices) dispozitive periferice pentru accesarea mediilor de stocare, care reprezintă totalitatea dispozitivelor cu ajutorul cărora este posibilă stocarea datelor sau a programelor în vederea utilizării lor ulterioare. astfel de dispozitive sunt: unitatea de dischetă, unitatea CD sau DVD, unitatea ZIP, etc.

Aceste dispozitive periferice sunt, în mod evident, legate de mediile de stocare. După poziţia lor în raport cu celelalte componente ale calculatorului, aceste dispozitive pot fi interne sau externe. Cele externe au sursă de alimentare şi carcasă proprie şi sunt de modele diferite în funcţie de interfaţa prin care se leagă de unitatea centrală.

Mediile de stocare reprezintă suportul fizic pe care se stochează datele: hard disk-ul (conectat intern sau extern, viteză rezonabilă şi capacitatea mare: peste 80 Gb la ora actuală), CD-ul, discheta, discul ZIP, etc.

Interfeţele sunt componente ce asigură o conexiune între două elemente pentru ca acestea să poată lucra împreună. Interfeţele pot fi de mai multe tipuri: paralele, permit transmiterea simultană a 8 biţi (= 1 octet); se folosesc, îndeosebi, pentru conectarea imprimantei la calculator; seriale, sunt interfeţe universale care permit transmiterea datelor bit cu bit; la astfel de interfeţe se pot conecta modem-ul sau chiar un alt calculator; USB (universal Serial Bus), permit conectarea oricăror periferice.

5) Magistralele de comunicaţie – sunt utilizate pentru transmiterea comenzilor şi a datelor în cadrul legăturilor funcţionale dintre diferitele componente ale unui calculator. Sunt sisteme de conductori de 5

semnal care transportă o anumită cantitate de date, mai repede sau mai încet, în funcţie de lăţimea magistralei.

Date şi programe

U. M.

I N T E R F A Ţ Ă

Rezultate

U. A. L.

UCP

U. C. C

SI/I

Structura unui sistem de calcul compatibil IBM PC Pentru utilizatorii din zilele noastre, cele mai importante calculatoare electronice sunt PCurile. Schema standard a unui astfel de PC:

structura unui microcalculator compatibil IBM PC

•

Performanţa unui calculator Aprecierea performanţelor unui calculator electronic, în procesul de utilizare, depinde de indicatorii de performanţă ai componentelor. Este uzual pentru orice categorie de utilizator al unui calculator să conştientizeze importanţa unor indicatori de performanţă precum: viteza de lucru a procesorului (frecvenţa); 6

• • •

dimensiunea memoriei interne; dimensiunea hard disk-ului; viteza de transmitere a comenzilor şi a datelor pe magistrala de date.

Cunoaşterea acestor indicatori de performanţă este atât în interesul celui care achiziţionează un calculator cât şi în interesul celui care îşi pune întrebări în legătură cu posibilitatea de a folosi un anumit tip de calculator pentru execuţia unui anumit tip de aplicaţie.

Hardware Unitatea centrală de prelucrare Referindu-ne, în particular, la calculatoarele din gama PC, putem remarca faptul că se vorbeşte în mod curent de „unitatea centrală”. Carcasa unui calculator are forma unui paralelipiped, iar proporţia dimensiunilor acestora pot varia de aceea există trei tipuri de modele: - Desktop - Tower - Minitower În carcasă sau Unitatea Centrală (UC) se află următoarele componente: - placa de bază - hard discul - unitatea de floppy - unitatea de CD-ROM - sursa de alimentare - ventilatorul - porturile Pe placa de bază se amplasează :  Microprocesorul – care este considerat creierul calculatorului şi grupează pe o suprafaţă de ordinul cm2 milioane de componente electronice. El are rolul de a efectua toate operaţiile aritmetico – logice.  Memoria internă – are rolul de a memora temporar datele.  Plăcile de extensie – acestea se amplasează prin intermediul unor sloturi de extensie.

Diferite componente care se amplasează pe placa de bază comunică între ele prin intermediul magistralelor – fire cablate prin care se transmit semnale electrice care cuantifică date sau comenzi.

Placa de bază Placa de bază ("mainboard motherboard") este piesa la care se conectează toate celelalte componente ale calculatorului, atât din interior (procesor, placă video, hard disk, etc.) cât şi din exterior (tastatura, mouse, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă pe care sunt gravate circuitele care permit comunicarea între componentele calculatorului. Pe placă se găsesc dispozitivele care permit montarea componentelor (soclu pentru procesor, slot AGP (accelerator grafic) pentru placa video, sloturi PCI pentru modem, placa de reţea, etc.), dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB, 7

conectori ATA, etc.) dar şi componentele care sunt integrate în placa de bază (de ex. placa de sunet).

Plăcile de bază se diferenţiază după soclul ("socket") procesorului, care este denumit în mod obişnuit după numărul existent de contacte pentru pinii procesorului. Soclurile pentru procesoare Intel sunt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În general procesoarele Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu şi acelaşi lucru se poate spune despre procesoarele Athlon şi Sempron (Duron).

Componenta principală a unei placa de bază este un ansamblu de microcircuite (numit chipset) a cărui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV, hard disk, etc.). Ca urmare placa de bază are un rol important atât în ceea ce priveşte performanţa generală a unui calculator cât şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.

Microprocesorul

• •

•

• •

Procesorul este componenta („creierul calculatorului”) ce are rolul de a dirija celelalte dispozitive, de a împărţi sarcinile fiecăreia, de a coordona şi verifica execuţia sarcinilor primite. Un calculator nu poate funcţiona fără procesor.

Procesorul este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate. Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit).

Puterea unui procesor este dată de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura sa internă şi de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului.

Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency") sau "frecvenţă de tact" şi este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz).

Memoria existentă pe pastila procesorului se numeşte memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date.

Viteza de lucru mai este dată de numărul de octeţi care pot fi prelucraţi la un moment dat de procesor (8 – 64 biţi).

Toate aceste elemente determină viteza de lucru a PC-ului. Aceasta se măsoară în milioane de instrucţiuni pe secundă (MIPS). Un PC performant are o viteză de 2 – 20 MIPS. Tipul procesorului se regăseşte parţial în denumirea calculatorului (PC 586, PC Pentium, PC Pentium II etc.).

Un calculator poate avea unul sau mai multe procesoare. Plăcile de bază „normale” permit prezenţa unui singur procesor, însă sunt producători ce oferă opţiunea de „dual processor”. Astfel în sistemele produse de Digital, HP se pot întâlni între 2 – 8 procesoare. Problema este că numai anumite sisteme de operare ştiu să folosească multiprocesarea (Linux, Unix, WindowsNT). La sistemele multiprocesor dacă un procesor are o defecţiune, conducerea va fi luată de celălalt.

Datorită celor două componente de bază ale sale, unitatea aritmetico – logică şi unitatea de comandă şi control, procesorul este acea parte a hardware-ului care este desemnată să execute programele. Funcţiile minime îndeplinite de procesor sunt: Capacitatea de a recunoaşte şi de a executa o serie de comenzi şi instrucţiuni furnizate de către program; Citirea şi scrierea informaţiilor din/în memoria calculatorului 8

•

Posibilitatea de a comanda celorlalte componente operaţiile ce urmează a fi efectuate, coordonând întreaga activitate a calculatorului.

Pentru procesor, distincţia între date şi programe este esenţială. Programul spune ce trebuie să facă procesorul, iar datele reprezintă informaţia prelucrată de către program.

Există mai mulţi fabricanţi de procesoare dar cei mai importanţi sunt INTEL şi AMD. Aceste companii au o oferta împărţită în trei categorii : 1) Procesoare foarte puternice. Sunt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă generaţie sau celor care au nevoie de cât mai multă performanţă pentru aplicaţiile (animaţii 3D şi editare audiovideo profesională, etc.) pe care le folosesc şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. În această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2 (binucleat) şi Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Pentium Extreme Edition 8xx si Pentium 4 Extreme Edition.

2) Procesoare puternice. Sunt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atât pentru jocuri de ultimă generaţie cât şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text, internet, editare audio-video, etc.). În această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4 6xx şi Pentium 4 5xx.

3) Procesoare cu performanţe medii. Sunt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotica, internet, vizionare de filme, ascultare de muzica, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sunt făcute anumite modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel.

4) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sunt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte procesoarele VIA C3 produse de VIA. Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante destinate celor care doresc să plătească un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.

Memoria





Memoria internă este una dintre componentele cele mai importante ale calculatorului, fiind utilizată pentru stocarea temporară a datelor şi programelor, pe timpul execuţiei lor, într-un format corespunzător. Prin memorie internă, în sens larg, înţelegem componente constructive (chipuri) capabile să păstreze date în format binar. Se consideră bitul ca fiind cea mai mică unitate de reprezentare a datelor.

Memoria ROM ( Read Only Memory) – memorie care poate fi doar citită. Este scrise doar de fabricant şi conţine informaţii despre hardware, mici programe de iniţializare şi configurare a diferitelor dispozitive, BIOS-ul (Basic input Output System)calculatorului. Nu îşi pierde conţinutul la oprirea calculatorului. Denumită memorie permanentă sau memorie reziduală sau memorie nevolatilă.

Memoria RAM (Random Acces Memory) – care poate fi citită dar şi scrisă.

Informaţiile se pierd la oprirea calculatorului. Denumită memorie de lucru sau memorie volatilă. În ea se încarcă sistemul de operare şi programele de aplicaţie 9



    

Memoria EPROM (Erasable Programmable ROM) – sunt memorii de tip ROM care se pot şterge şi reînscrie de un număr definit de ori, faţă de memoriile ROM au avantajul reutilizării lor. În RAM sunt stocate următoarele tipuri de aplicaţii/date: sistemului de operare programele software necesare comunicării cu perifericele (drivere) programe de tip TSR (Terminate and Stay Resident) care după ce sunt lansate în execuţie rămân stocate în memoria RAM până la descărcarea lor explicită de către utilizator, sau până la repornirea sistemului datele de lucru curente programe de lucru curente Din punct de vedere logic, memoria RAM este organizată astfel : 1. Memoria convenţională (primii 640 kilobytes din 1MB RAM). Memoria convenţională este utilizată de către programele de lucru şi de către sistemul de operare. Aceasta barieră de 640 constituie dezavantajul major al sistemului de operare MS-DOS care nu poate utiliza restul de memorie fizică pentru aplicaţiile şi datele de lucru. Acest inconvenient nu există sub sistemul de operare MS Windows 95-up care are o gestionare mult mai bună a memoriei.

2. Memoria superioară (Upper): zona de memorie între 640 KB şi 1MB RAM, adică restul de 384 KB după memoria convenţională Acest spaţiu de memorie este rezervat de către sistemul de operare.

3. Memoria înaltă- HMA (High Memory Area): primii 64 Kilobytes peste bariera de 640 kilobytes.

4.

Memoria extinsă - XMS (Extended Memory Specification): memoria fizic disponibilăpeste 640 kilobytes. Ea poate fi accesată de către aplicaţii utilizând un program special numit manager de memorie extinsă(HIMEM.SYS).

6. Memoria expandată- EMS (Expanded Memory Specification): este simulată în zone special dedicate pentru acest scop din memoria XMS. Se utilizează un program denumit manager de memorie expandată (EMM386.EXE).

Memoria cache este un mediu de stocare de mare viteză, putând fi încorporat în microprocesor (cache intern) sau o porţiune de memoria principală sau o componentă independentă montată pe placa de bază (cache extern).

Cu cât memoria internă este mai mare cu atât programele se execută mai repede.

Fizic, memoria se prezintă sub forma unor circuite integrate, de câţiva centimetri pătraţi care se ataşează plăcii de bază Performanţele acestor circuite se măsoară prin:  Viteza de acces la memorie pentru a efectua o operaţie de citire / scriere. Ea este de ordinul nanosecundelor – 10-9 secunde  Ciclul memoriei intervalul de timp necesar pentru două accesări succesive a memoriei Memoria externă sau suplimentară este aceea care foloseşte dispozitive de stocare a datelor precum: hard disk-ul, discheta, Cd-ul, Dvd-ul, Zip disk-ul, benzi magnetice, memorii Flash pe USB (Flash Pen Drive).

10

Indiferent dacă vorbim despre memoria internă sau externă, o secvenţă de 8 biţi se numeşte byte sau octet, care este cea mai mică unitate de reprezentare a datelor care poate fi accesată de către dispozitivele de adresare ale calculatorului.

Byte: 1b = 8 biţi sau Octet: 1o = 8 biţi.

Multiplii byte-ului sunt: - Kilobyte 1 KB = 1024 B = 210 B ; - Megabyte 1 MB = 1024 KB =220 B ; - Gigabyte 1 GB = 1024 MB = 230 B. - Terabyte 1 TB = 2 10 GB = 240 B. - Petabyte 1 PB = 2 10 TB = 250 B. - Exabyte 1 EB = 2 10 PB = 260 B. Dispozitive de intrare Transmiterea informaţiei în interiorul sistemului. În calculator informaţia se transmite codificat, în format binar. Numai microprocesorul este capabil să facă deosebire între programe şi date. Pentru celelalte componente, informaţia este un şir de biţi fără nici un fel de semnificaţie informaţională. Între componentele calculatorului, informaţia circulă pe magistrală sau bus.

Magistrala este un mănunchi de cabluri electrice prin care informaţia circulă sub formă de impulsuri electrice cu două niveluri de tensiune, cărora le corespund cele două niveluri de tensiune, cărora le corespund cele două cifre binare 0 si 1.

Dispozitivele periferice se conectează la magistrala prin intermediul unor interfeţe care se mai numesc şi controlere, adaptoare, drivere, care au rolul: • de a controla traficul între periferie şi magistrală; • de a transforma semnalele din serie în paralel sau invers, realizând compatibilitatea între emiţătorul şi receptorul semnalului; • de a converti semnalele care au codificări diferite; • de a pregăti semnalul pentru teletransmitere.

Dispozitive de intrare Dispozitive de intrare care permit introducerea informaţiei în memoria calculatorului – tastatura, mouse, creionul optic, trackball, scanner, joystick, microfonul, etc.

Tastatura Tastatura este un dispozitiv de intrare cu ajutorul căruia utilizatorul transmite comenzi şi date calculatorului, sub forma unor şiruri de caractere. Fiecare caracter se generează prin acţionarea unei taste electronice, care are ca efect închiderea unui circuit prin care se generează un cod unic (codul ASCII al caracterului respectiv).

Grupele de taste sunt:  Taste funcţionale – F1…F10 ce au anumite roluri în diferite programe, Acestea diferă de la un program la altul.  Taste cu litere a…z 11

 

• -

Taste cu cifre 0..9 Taste de editare şi poziţionare : săgeţile, Page Up, Page Down, End, Home, Delete, Insert Page Up = duce cursorul pe o pagină anterioară Page Down = duce cursorul pe o pagină următoare Home = duce cursorul la începutul rândului End = duce cursorul la sfârşitul rândului Ctrl+Home = duce cursorul la începutul documentului Ctrl+End = duce cursorul la sfârşitul documentului Insert = inserează caractere Taste speciale care se clasifică în pasive – care nu au efect decât prin apăsarea simultană cu alte taste Ctrl, Alt, Shift active : Space = introduce spaţii între cuvinte Tab = trece de la o aplicaţie la alta sau introduce aliniate într-un editor de texte Caps Lock = permite comutarea de la litere mici la litere mari şi invers Num Lock = permite trecerea de la blocul numeric la blocul de editare şi poziţionare Enter = introduce datele în calculator Escape = iese dintr-un joc sau dintr-o căsuţă de dialog Backspace = şterge caracterul dinaintea cursorului Delete = şterge caracterul de după cursor sa zona selectată Scroll Lock = opreşte defilarea textului pe ecran (rândurile din partea de sus a ecranului nu se vor pierde) Pause = opreşte afişarea pe ecran Print Screen = tipărirea ecranului la imprimantă WIN = deschide meniul Start Application = simulează butonul drept al mouse-ului Internet = accesează rapid Internetul E-mail = accesează rapid e-mail Mouse-ul

Mouse-ul este un dispozitiv periferic de intrare utilizat în toate aplicaţiile cere au interfeţe cu utilizatorul prin ferestre, casete de dialog, meniuri şi obiecte. Poziţia mouse-ului este în corespondenţa cu poziţia unui cursor pe ecranul display-ului, diferit de cursorul text. Cu ajutorul mouse-ului se pot executa patru operaţii: - operaţia de indicare (point) prin care cursorul de mouse este deplasat pe ecran pentru a indica un anumit obiect; - operaţia clic (click) prin care se apăsa scurt un buton al mouse-ului; - operaţia clic dublu (double click) prin care se apăsa scurt de doua ori succesiv, un buton al mouse-ului; - operaţia de glisare sau tragere (drag) prin care mouse-ul având un buton apăsat, se deplasează între două puncte de pe masa de lucru, cauzând deplasarea conforma a cursorului pe ecran.

Există mai multe tipuri de mouse-uri clasificate după: - principiul de funcţionare: mecanice şi optice - numărul de butoane: cu 2 sau 3 butoane; - legăturii cu calculatorul: cu sau fără fir; - tipul interfeţei prin care se conectează la calculator: serial sau paralel; - compatibilitate: compatibile Microsoft, compatibile Genius, compatibile Logitech, etc.

12

Trackball Trackball-ul – bila rulantă, este un echipament de intrare care poate fi asemănat cu un mouse aşezat pe spate, întrucât deplasarea cursorului se face prin rotirea bilei şi nu prin deplasarea mouse-ului, reducând suprafaţa de lucru. De obicei există şi unul până la trei butoane plasate lângă bilă.

Touchpad Touchpad-ul este o mică suprafaţă sensibilă la atingere, folosită ca dispozitiv de indicare a poziţiei la unele calculatoare portabile. Deplasarea cursorului pe ecran se face prin mutarea degetului pe touchpad.

Scanner Scanner-ul este un dispozitiv periferic de intrare prin care pot fi digitizate imaginile grafice de pe suport material ( hârtie, fotografii, etc. ).

Imaginea citită de scanner este de tip raster ( matrice de puncte ). Fiecare punct are asociat un cod de culoare. Fişierul imagine obţinut cu scanerul poate fi prelucrat cu ajutorul unor aplicaţii software specializate. Scanerul este caracterizat de următoarele atribute: - rezoluţia care reprezintă numărul de puncte pe unitate de lungime ( dots per inch ) pe care le poate citi scanner-ul. Calitatea imaginii roster creşte o dată cu rezoluţia care poate fi de câteva mii dpi ( 2400-4800 ); - numărul de culori reprezintă setul de culori care sunt codificate de scanner. Calitatea imaginii creşte odată cu numărul de culori; - viteza de scanare este viteza de lucru a scanner-ului adică viteza de prelucrare a imaginii.

Joystick Joystick-ul este, practic, o manetă care se mişcă în toate direcţiile, controlând, astfel, deplasarea cursorului. Joystick-ul este asemănător cu un mouse, cu deosebirea că în cazul mouse-ului mişcarea cursorului încetează odată cu încetarea deplasării, în timp ce, în cazul joystick-ului, cursorul continuă să se deplaseze în direcţia în care acesta este îndreptat, încetând doar în momentul în care revine la poziţia iniţială (de repaus). Se foloseşte intens în jocurile pe calculator.

Light pen Light pen-ul (Creionul luminos) este un dispozitiv care, prevalându-se de un detector sensibil la lumină, este folosit pentru selectarea obiectelor de pe ecranul calculatorului, prin indicarea directă a obiectelor.

Camera digitală Camera digitală are aspectul unui aparat de fotografiat clasic. Obiectivul aparatului proiectează imaginea pe un plan CCD (Charge-Coupled Device) care sesizează intensităţile 13

luminoase reflectate şi convertesc semnalul recepţionat în coduri digitizate, pe care le stochează în memoria aparatului. imaginile astfel obţinute pot fi ulterior descărcate pe hard discul calculatorului, în vederea prelucrării, imprimării fotografiilor.

Microfonul Microfonul este utilizat pentru înregistrarea şi digitizarea sunetelor, cu ajutorul calculatorului. Poate fi utilizat în telefonia prin internet sau la introducerea comenzilor verbale dacă interfaţa calculatorului permite.

Dispozitive de ieşire Pentru a pune la dispoziţia utilizatorului rezultatele prelucrărilor efectuate cu un calculator folosim dispozitive de ieşire, specializate, care sunt capabile să prezinte aceste rezultate într-o formă inteligibilă utilizatorului, utilizând în acest scop ecranul monitorului, imprimanta, boxele audio, etc..

Monitorul Ecranul este un suport de ieşire pe care calculatorul scrie rezultatele prelucrărilor, mesajele pentru utilizator şi informaţiile despre starea sistemului. Acesta face parte dintr-un dispozitiv numit display sau monitor (Video Display Unit (VDU)) care este format şi din circuite necesare obţinerii imaginii pe ecran. Monitorul este conectat la o placa video (adaptorul video) din calculator care prelucrează semnalele primite de la procesor pentru a le transforma în imagini grafice.

Din punct de vedere constructiv, există: • Monitoare cu tub catodic (CRT) – Imaginea se formează pe suprafaţa unui tub cu raze catodice pe acelaşi principiu cu imaginea televizoarelor. Din cauza preţului, încă este cel mai răspândit tip de monitor.

•

•

•

Monitoare cu cristale lichide (LCD – Liquid Cristal Display) – această tehnologie se bazează pe o soluţie cu cristale lichide aşezată între două straturi de material polarizant. La trecerea curentului prin acest lichid, cristalele se aşează astfel încât opresc sau permit trecerea luminii.

Tehnologia LCD este îmbunătăţită calitativ permanent şi, din punct de vedere a preţului, devine tot mai accesibilă.

Monitoare cu plasma. Tehnologia ecranelor cu plasma este relativ nouă. Display-urile cu plasma utilizează lămpi cu neon minuscule, aranjate într-o reţea plană, care asigură o rezoluţie medie.

Principalele caracteristici ale unui monitor sunt: Dimensiunea ecranului. Este dată de lungimea ecranului, exprimată în unităţi de ˝ (inch, = 2,54 cm). La ora actuală monitoarele cele mai uzuale au diagonala de 17˝.

14

1 inch

•

• •

Rezoluţia. Defineşte fineţea de afişare a monitorului. Se exprimă ca produs al numărului de puncte de imagine (pixeli) afişabile pe orizontală şi a celor pe verticală. Pentru monitoarele de 15˝ rezoluţiile utilizabile sunt de obicei de 800 Χ 600, iar cele de 17˝ sunt 1024 Χ 768, 1280 Χ 1024 şi 1600 Χ 1200 pixeli.

Frecvenţa de împrospătare (rata de refresh). Indică numărul de reîmprospătări ale ecranului, adică de câte ori se regenerează imaginea pe ecran, deci cu cât frecvenţa este mai mare cu atât calitatea imaginii este mai bună. Este măsurată în Hz (Hertz).

Nivelul de radiaţie emis. Cercetările efectuate au dovedit faptul că utilizarea îndelungată a calculatorului poate provoca serioase disfuncţii oculare. Pentru a evita sau întârzia apariţia disfuncţiilor în cauză putem folosi ochelari speciali sau ecrane de protecţie. Monitoarele moderne emit o radiaţie redusă (Low Radiation), având un efect neglijabil asupra organismului.

Imprimata

Imprimanta este un dispozitiv de ieşire prin care calculatorul comunică rezultatele obţinute în urma prelucrării prin intermediul unui suport de hârtie. De exemplu, o imprimanta are următoarele componente: • • • • • • • •

un mecanism pentru tipărirea caracterelor; un mecanism pentru antrenarea hârtiei; un panou de comanda cu butoane şi leduri; două cabluri: unul de alimentare la reţea şi unul de conectare la calculator.

Imprimanta este caracterizată de următoarele elemente: rezoluţie care reprezintă numărul de puncte pe inch afişate (dpi (dots per inch)) viteza de imprimare care se măsoară în caractere pe secundă (cps) sau pagini pe minut (ppm); dimensiunea maximă a hârtiei este dată de formatul pe care poate să scrie imprimanta: A4, A3, etc; memoria proprie reprezintă capacitatea de memorare proprie imprimantei în care sunt transferate informaţiile ce urmează a fi tipărite. Viteza de prelucrare a procesorului este mult mai mare decât viteza de imprimare. Memoria imprimantei permite stocarea informaţiilor până în momentul în care vor fi tipărite, evitând blocarea magistralei de date.

Imprimantele sunt fabricate de diverse firme, într-o gamă largă, pe diverse principii funcţionale. Din acest punct de vedere există mai multe tipuri de imprimante: • • • • •

imprimante cu tambur sau panglica metalică; imprimante matriceale; imprimante laser; imprimante cu jet de cerneala; imprimante termice.

Imprimante cu tambur sau panglică metalică au caracterele imprimate pe un tambur sau o bandă metalică. Acestea nu permit generarea caracterelor sub o altă formă decât cea existentă pe tambur sau bandă. Acest tip de imprimantă nu mai este folosit.

Imprimante matriceale (Dot Matrix Printer). Acestea au un cap de serie format din mai multe ace care apăsă o bandă tuşată, generând

15

caracterul printr-o matrice de puncte. Capul de imprimare poate conţine 9,18 sau 24 ace, iar caracterele pot fi generate sub diverse forme. Nu suportă afişarea în culori.

Imprimante cu jet de cerneală (inkjet) scriu pe hârtie trimiţând un jet de tuş cu o anumită intensitate. Se pot obţine imagini color, cu o rezoluţie medie care este deja de 2400 dpi.

Imprimantele laser se bazează pe principiul copiatoarelor. Razele laser polarizează electrostatic un cilindru care atrage o substanţă numită toner.

Acesta se depune pe cilindru în conformitate cu informaţia care trebuie tipărită. Tonerul de pe cilindru este transferat apoi pe hârtie. Această tehnologie asigură o calitate ridicată a tipăririi cu o rezoluţie de până la 1500 dpi şi o viteză de 10-22 ppm. Acestea dispun de o memorie proprie de 2-16 Mb care face posibilă imprimarea unor imagini complexe.

Imprimante termice. Acestea tipăresc informaţia prin fixare termică a vaporilor de cerneală pe o hârtie specială (principiul Fax-ului). Sunt mai lente decât cele inkjet sau laser.

Plotter Plotterul este un dispozitiv de ieşire prin care calculatorul desenează pe hârtie imagini de mare precizie: hărţi, desene tehnice, etc.

Câteva caracteristici funcţionale ale plotterului sunt: • hârtia poate fi parcursă în ambele sensuri; • acceptă formate mai mari de hârtie; • precizia desenelor este mult mai mare, având o rezoluţie de 2400 dpi.

Plotterul este format dintr-o sursă pentru desenare şi un corp de desenare ce se poate deplasa într-un spaţiu plan. Tehnologiile de imprimare sunt cu seturi de tocuri, cu jet de cerneală, cu laser sau electronic.

Boxele Boxele (difuzoarele) – sunt dispozitive de ieşire folosite pentru redarea sunetului, fiind legate ca şi microfonul la placa de sunet. Aceste echipamente sunt esenţiale în cazul aplicaţiilor multimedia.

Dispozitive de intrare – ieşire În categoria dispozitivelor de intrare – ieşire se regăsesc, de obicei: • Modemul – descoperire mai veche (încă de pe vremea calculatoarelor mainframe, când modem-ul era folosit în teleprelucrare), care permite calculatorului să transmită informaţii pe 16

liniile de comunicaţie. Rolul modemului, cum arată şi numele (modulator – demodulator), este să moduleze semnalul digital, transformându-l în semnal analogic, respectiv să demoduleze semnalul analogic sosit de pe linia telefonică, transformându-l în semnal digital utilizabil de calculator. De regulă pentru comunicare sunt folosite dispozitive de fax-modem, care au rolul de fax şi de modem, în acelaşi timp. Din punct de vedere constructiv, poate fi intern sau extern. Criteriu important la alegerea unui fax-modem este viteza de transmisie (de exemplu 33,6 KB/s sau 56 Kb/s) • Touch screen-ul – un ecran acoperit cu o folie transparentă rezistentă şi sensibilă la atingere. Selectarea elementelor de pe ecran făcându-se cu degetele, conform imaginii alăturate. Acest lucru poate fi un avantaj în foarte multe aplicaţii (medicale, financiare, jocuri), dată fiind naturaleţea procedeului, dar există şi inconveniente legate de acurateţe şi de poziţia incomodă la utilizarea pe termen lung.

• Multifuncţionale – înglobează în acelaşi echipament: imprimanta, scanner-ul, copiatorul şi fax-modemul. Fiind un singur aparat, ocupă loc puţin şi preţul este diminuat faţă de costul aparatelor. De obicei nu are performanţele echipamentelor înglobate.

Dispozitive de stocare În categoria dispozitivelor de stocare regăsim componente ale unui sistem de calcul precum: Hard disk-ul – este principalul mijloc de stocare a datelor şi programelor. Fizic este alcătuit din mai multe suprafeţe circulare, plasate în jurul unui ax.

Un cap de citire / scriere multiplu se deplasează deasupra lor permiţând astfel accesul la informaţie. Pe fiecare suprafaţă se scrie pe ambele părţi şi datele sunt organizate tot în piste şi sectoare. Totalitatea pistelor aflate la aceeaşi distanţă de ax se numeşte cilindru.

Capacitatea sa de memorare este de la 10 Mb la peste 260 Gb. Timpul de acces la informaţie este mic (de exemplu 9,6 ms sau 8,9 ms). Totuşi cu mult mai mare decât timpul de acces la memoria internă. Un raţionament simplu ne spune ca la o viteză de rotaţie mai mare a hard disk-ului, accesul la el este mai mare. Rotaţiile uzuale sunt de 5400 RPM şi de 7200 RPM. Există şi hard disk-uri cu rotaţii de 10.000 RPM, chiar de 15.000 RPM, unde timpul de acces este foarte mic(5,2 ms, respectiv 3,2 ms).

Anumite exigenţe practice au impus în atenţia utilizatorilor şi hard disk-ul care se poate monta extern. Hard disk-ul extern este un hard disk care poate fi detaşat de la calculator, fără a necesita demontarea calculatorului, el fiind situat într-un sertar special al calculatorului (rack), care este prevăzut cu conectori la magistrala de date a calculatorului.

La nivel fizic, sunt organizate ca zone circulare concentrice numite piste, fiecare împărţite la rândul lor în câte 12 arce numite sectoare. Caracteristicile tehnice care determină viteza unui hard disk sunt: • Timpul de acces la date – timpul necesar pentru accesul la un sector ( 85 până la 65 ms) • Viteza de transmisie a datelor- cantitatea de informaţii citite într-o secundă.

17

Unitatea Floppy permite să se scrie sau să se citească de pe dischetă. Ea se găseşte în interiorul unităţii centrale.  Discheta propriu – zisă este formată dintr-o suprafaţă acoperită cu oxid de fier care memorează informaţia prin magnetizare. Ea se găseşte în interiorul unei cutii protectoare din plastic.  Pentru memorare sunt utilizate ambele suprafeţe. Suportul de memorare este împărţit în piste – prezente sub forma unor cercuri concentrice, iar acestea sunt împărţite în sectoare.  Există posibilitatea ca discheta să fie protejată la scriere prin deplasarea unui căpăcel aflat într-un colţ al cutiei.  Capacitatea unei dischete este de 1.44 Mb. Compact Discurile pot stoca o cantitate de informaţie de peste 600 Mb. Sunt şi mini cd-uri cu capacităţi mici (210 Mb). Unitatea de CD- ROM permite doar citirea acestora. Există şi unităţi de CD- WRITER care permit atât citirea cât şi scrierea CD. Există două tipuri de CD – uri imprimabile: - CD-R care pot fi scrise o singură dată; - CD-RW care pot fi scrise de mai multe ori; DVD-ul are capacitatea de 4,7 GB. Sunt şi DVD-uri double-layer care au capacităţi de 9,4 GB. Dischete Zip sunt dispozitive de stocare având o capacitate 100, 250 şi 750 MB Discheta JAZ sunt dispozitive de stocare având o capacitate de 1GB şi 2GB. Data cartridge sunt casete magnetice folosite aproape în exclusivitate pentru salvarea informaţiilor de tip backup, altfel spus pentru realizarea unor copii de rezervă. Aceste casete poartă şi denumirea de benzi DDS (Digital Data Storage). Capacitatea lor de stocare, la ora actuală, este cuprinsă între 2 GB şi 36 GB, în funcţie de lungimea benzii (90m – 170m). Prin comprimare se poate dubla această capacitate. Viteza de transfer este cuprinsă între 1 şi 4 MB/sec.

Memorii flash sunt memorii speciale, portabile, de capacitate cuprinsă între 32MB şi 1GB, folosite pentru stocarea datelor. Aceste memorii sunt indispensabile pentru memorarea şi transportul imaginilor în cazul camerelor digitale. Au forme şi denumiri diferite (Memory Stick, Compact Flash, Smart media, etc.).

Flash Pen Drive USB este un dispozitiv de stocare care se poate conecta la calculator prin interfaţa USB. Au capacitatea cuprinsă între 32MB şi 1,5GB. Utilizarea discurilor magnetice este condiţionată de efectuarea, în prealabil, a operaţiei de formatare, cu ajutorul unei comenzi a sistemului de operare.

Software Tipuri de software Aşa cum am precizat deja, un calculator electronic este o maşină care, pentru a ajuta omul în rezolvarea unor probleme, trebuie învăţată să facă acest lucru. Astfel că, de fapt, unealta de care ne 18

folosim, în final, în efortul de optimizare a fluxurilor informaţionale ale unei activităţi este numită sistem de calcul, adică ansamblul resurselor hard şi soft implicate în rezolvarea unei probleme.

Activitatea pe care o desfăşoară omul pentru a obţine resurse soft se numeşte ingineria softului sau programare.

Un program de calculator este format dintr-o secvenţa de instrucţiuni executabile, memorate în memoria calculatorului împreună cu datele pe care le prelucrează. După ce se termină execuţia unui program, resursele calculatorului devin disponibile pentru încărcarea şi execuţia altui program.

Procesul de concepere, scriere, codificare a programelor se numeşte programare, iar specialiştii care realizează acest lucru se numesc programatori.

Principalele tipuri de produse software sunt: • software de bază (programele de sistem); • software de aplicaţii (programele de aplicaţii); Softul de bază are ca sarcină gestiunea resurselor hardware ale calculatorului şi anume: timpul de prelucrare, memoria internă şi externă, dispozitivele periferice, legăturile de comunicaţie.

El cuprinde următoarele categorii de programe: • Sistemul de operare; • Programele translatoare; • Programele utilitare; • Programele de comunicaţii ; Sistemul de operare al unui calculator cuprinde un set de programe care oferă utilizatorilor posibilitatea de a folosi (împreună sau separat) eficient resursele sistemului de calcul. Funcţiile pe care le execută vizează: planificarea lucrărilor, alocarea resurselor hardware, monitorizarea evenimentelor care apar în timpul execuţiei programelor, asigurarea interacţiunii cu utilizatorul.

Primele două generaţii de calculatoare nu au avut sisteme de operare. Toate funcţiile erau îndeplinite de operatorii umani. Începând cu Generaţia a- III- a de calculatoare au apărut sistemele de operare, care au rezolvat la început sarcina cea mai importantă privind automatizarea planificării-lucrărilor.

Sistemul de operare, în ansamblul său, se găseşte memorat pe hard disc (memoria externă). La pornirea calculatorului, se iniţiază un program special (boot), care verifică configuraţia calculatorului, testează componentele, le iniţializează şi apoi încărcă în memoria internă supervizorul. Din acest moment calculatorul este operaţional.

Prin urmare, sistemul de operare este o interfaţă între utilizatori şi maşina fizică, organizat pe două nivele: • nivelul fizic – apropiat de hard, cu care sistemul de operare interacţionează prin intermediul unui sistem de întreruperi, specifice maşinilor fizice. Acest nivel este controlat de rutine de comandă şi control (rutine = cunoscute sub numele de drivere de dispozitiv) responsabile de coordonarea şi controlul tuturor componentelor maşinii fizice. Aceste rutine sunt parte componentă a sistemului de operare, organizate de regulă, sub forma unui nucleu de tip kernel.

• nivelul logic – apropiat de utilizator, cu care sistemul de operare interacţionează prin intermediul comenzilor sau prin mijlocirea unei interfeţe grafice (GUI), cum este uzual în zilele noastre. Acest nivel este controlat de rutine de servicii, utilizate pentru dezvoltarea şi execuţia programelor de aplicaţie.

• •

Din punct de vedere al folosirii resurselor calculatorului, sistemele de operare lucrează în: regim monouser (monoutilizator = un singur utilizator foloseşte sistemul de calcul la un moment dat) regim multiuser (multiutilizator =la un moment dat au acces la sistem mai mulţi utilizatori).

19

Din punct de vedere al gestionării memoriei interne şi al accesului la unitatea centrală sistemul de operare cuprinde următoarele metode de prelucrare a execuţiei programelor: • multiprogramarea (în memoria internă există la un moment dat mai multe programe, care se execută concurent ) • monoprogramare (în memoria internă există la un moment dat un singur program) • multiprelucrarea (aceasta poate să însemne: un calculator cu mai multe CPU coordonate de un program central sau un calculator cu un singur CPU care are mai multe canale ).

Lumea PC-urilor, ca şi lumea altor tipuri de calculatoare, cunoaşte o mare diversitate de sisteme de operare. Referitoare la PC-uri, să ne amintim: • familia sistemelor de operare DOS: MS-DOS, DR-DOS, PC-DOS • familia sistemelor de operare Windows: Windows’95, Windows’98, Windows NT, Windows Millenium, Windows 2000, Windows XP. • Alte sisteme de operare: OS, Linux, Unix, Sun Solaris, Novell, Mac Operating System etc.

Utilizatorii pot comunica cu sistemul de operare al calculatorului folosind interfaţa text sau interfaţa grafică. În interfaţa text utilizatorul introduce de la tastatura o comandă specifică pentru a executa o anumită operaţie. Această comandă este preluată de un program special al sistemului de operare, numit interpretor de comenzi, care o analizează şi: - dacă comanda este corectă, o execută; - dacă comanda este incorectă, emite un mesaj de eroare.

Pentru a folosi eficient interfaţa text utilizatorul, trebuie să cunoască limbajul de comenzi şi să aibă îndemânare în folosirea tastaturii.

Funcţiile sistemului de operare 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Un sistem de operare trebuie să poată realiza următoarele operaţii: să controleze execuţia programelor (să le încarce în memorie, să le lanseze în execuţie şi să încheie execuţia lor); să planifice şi să controleze fluxul aplicaţiilor; să administreze spaţiul de memorare din memoria internă şi din memoria externă, timpul de lucru al procesorului şi operaţiile de intrare-ieşire; să gestioneze sistemul de fişiere – fiecare sistem de operare are propria strategie de organizare a datelor pe suporturi de memorie externă, numitorul comun al acestor strategii fiind păstrarea datelor în fişiere care se pot grupa în dosare (foldere). Un fişier este o colecţie de date, structurate în funcţie de proprietăţile obiectelor despre care se păstrează date în el. să detecteze şi să corecteze erorile care apar în procesul de prelucrare. să sesizeze evenimentele deosebite care apar în timpul execuţiei şi să trateze aceste evenimente să asigure interfaţa cu utilizatorul

Programele translatoare sunt componente ale softului de sistem care efectuează traducerea în limbaj maşină a programelor scrise în limbaje de programare.

Programele utilitare sunt componente ale softului de sistem care realizează gestiunea datelor (crearea şi întreţinerea fişierelor) şi operaţiile de rutină cu acestea (sortare, afişare, listare).

Programele de comunicaţii realizează comunicaţiile atât între unitatea centrală şi perifericele sistemului de calcul cât şi între calculatorul respectiv şi alte calculatoare sau alţi utilizatori aflaţi la distanţă. Sarcina acestor programe este asigurarea transferului de date între unitatea centrală a calculatorului şi mediul extern acestuia.

Softul de aplicaţii cuprinde programe scrise pentru a realiza o anumită sarcină bine definită (calcul de salarii, gestiunea personalului, gestiune contabilă, gestiunea mărfurilor, calculul 20

traiectoriilor navelor interplanetare, controlul reacţiilor nucleare într-o centrală atomo-electrică, comerţul prin Internet s.a.). Aceste programe de aplicaţii sunt destinate folosirii propriu-zise a calculatorului. Ele sunt scrise folosind limbajele de programare, care au evoluat de la limbaje de asamblare (specifice fiecărei maşini), la limbajele de programare de nivel înalt (FORTRAN, COBOL, BASIC, PASCAL, ADA, C, C++, JAVA, VISUAL BASIC).

Există o mare diversitate de softuri aplicative din care enumerăm câteva: • Aplicaţii la cererea utilizatorului – sunt acele aplicaţii realizate cu scopul de a optimiza fluxurile informaţionale particulare ale unei afaceri sau organizaţii oarecare. Exemple: Evidenţa datelor personale a angajaţilor, evidenţa datelor financiar-contabile, etc..

• Aplicaţii pentru procesarea textelor – destinate realizării, în condiţii de calitate, a unor lucrări precum: articole, cărţi, corespondenţă, etc.. Exemple de procesoare de texte: MS Word (Microsoft), WordPerfect (Corel), Amipro (Lotus), WordPro (Lotus), StarWriter (Sun), Latex, etc.

• Aplicaţii pentru comunicaţia prin e-mail – Exemple: Outlook Express (Microsoft), Messenger (Netscape), etc.

• Aplicaţii pentru facilitarea navigării prin Internet – Exemple: Internet Explorer (Microsoft), Navigator (Netscape), Opera, FireFox, Mosaic, etc.

• Aplicaţii pentru manipularea fişierelor – integrate uneori în structura sistemelor de operare, acest tip de aplicaţii îşi au un rol important în simplificarea efortului depus de utilizatorii calculatoarelor pentru arhivarea în condiţii de securitate deplină a datelor asociate unei activităţi.

Exemple: MS Windows Explorer, Linux Windows Explorer, Windows Commander, etc.

• Aplicaţii pentru calcul tabelar (Spreadsheet) – Exemple: MS Excel, Lotus 123, Quatro, StarOffice Spreadsheet, etc.

• Aplicaţii pentru calcule statistice – Exemple: MS Excel, MS Works, Lotus, etc.

• Aplicaţii pentru tehnoredactarea computerizată – Exemplu: Page Maker, Quark Xpress, Ventura, etc.

• Softuri educaţionale – este un segment în curs de dezvoltare şi adaptare la cerinţele de ultimă oră în ceea ce priveşte instruirea elevilor şi studenţilor.

• Aplicaţii pentru realizarea de prezentări profesionale – Exemple: MS PowerPoint, Freelance, Corel Presentation, etc.

• Siteme pentru gestiunea bazelor de date (SGBD) – Exemple de SGBD-uri: Oracle, Sybase, Informix, DB2, Ingres, Access, Foxpro, Paradox, Progress, MySQL, PostgressSQL, etc.

Interfaţa grafică cu utilizatorul Interfaţa grafică cu utilizatorul (GUI = Graphical User Interface) a devenit o componentă dominantă a sistemelor de operare ale microcalculatoarelor. GUI foloseşte în locul comenzilor: ferestre, pictograme (iconuri), meniuri şi cursorul grafic (mouse).

Ferestrele (windows) sunt zone ale ecranului în care se pot desfăşura activităţi legate de introducerea datelor şi afişarea rezultatelor pentru aplicaţiile utilizatorilor.

Pictogramele (icons) sunt mici desene ce reprezintă sugestiv comenzi, fişiere sau aplicaţii ce pot fi activate cu ajutorul mouse-ului.

Meniurile, care conţin, de o manieră structurată de obicei, comenzile pe care le pot executa aplicaţiile sistem sau utilizator.

Cursorul grafic, care poate lua diferite forme (săgeată, clepsidră, et.) în funcţie de natura activităţii desfăşurată de sistemul de operare sau aplicaţie.

21

Desktop-ul, care desemnează porţiunea din ecran pe care sunt rezidente pictogramele şi meniul sistemului de operare.

Ecranul monitorului TV este considerat masa de lucru - birou (desktop). Pe birou se găsesc mai multe foi de hârtie, reprezentate pe ecran sub formă de ferestre, care se pot muta, redimensiona sau şterge. Utilizatorul dă comenzile folosind pictogramele şi meniurile, pe care le accesează fie cu mouse-ul, fie cu tastatura. Prin utilizarea acestor instrumente introducerea comenzilor este mai simplu de învăţat, mai rapidă (cere mai puţine operaţii) şi nu produce atâtea greşeli ca interfaţa text. Din aceste motive, utilizatorii începători preferă interfeţele grafice celor text.

Etapele realizării aplicaţiilor soft Aceasta este un subiect vast asupra căruia se concentrează în detaliu o ramură importantă a ştiinţei calculatoarelor, şi anume Ingineria softului (Software engineering). Principalele etape în realizarea unui soft sunt: • Identificarea problemelor de rezolvat în cadrul unei activităţi, din perspectiva managerială.

• Elaborarea studiului de fezabilitate, care fundamentează din punct de vedere economic necesitatea elaborării unui sistem soft care oferă suport pentru activitatea în cauză.

• Specificarea cerinţelor faţă de sistemul soft preconizat a se realiza.

• Analiza sistemului informaţional existent, o activitate în cadrul căreia se vor culege date despre toate activităţile care urmează să fie optimizate prin implicarea calculatoarelor.

• Proiectarea soluţiei sistemului soft (elaborarea soluţiei tehnice). Activitate prin care, pe baza datelor culese în faza de analiză, se trece la descrierea tehnică a soluţiei (organizarea datelor, organizarea prelucrărilor, organizarea interfeţelor).

• Implementarea soluţiei tehnice (programarea sau codificarea). În această fază, descrierea tehnică a soluţiei este transformată de către programatori în cod sursă.

• Testarea sistemului soft. Activitate esenţială pentru realizarea unui sistem soft de calitate, care satisface din toate punctele de vedere aşteptările clientului.

• Exploatarea şi întreţinerea sistemului soft.

Reţele Informaţionale Tipuri de reţele O reţea de calculatoare este formată dintr-un ansamblu de calculatoare conectate între ele.

Calculatoarele pot să facă schimb de date şi pot folosi în comun resursele (imprimanta, discuri, aplicaţii). Fiecare calculator îşi păstrează independenţa de execuţie şi de gestionare a propriilor resurse.

La rândul lor, mai multe reţele pot fi conectate între ele, permiţând schimbul de informaţii.

Datele care se schimbă între calculatoare se mai numesc şi documente electronice.

Pentru asigurarea funcţiilor de comunicare şi conectivitate sunt necesare:  Echipamente hardware – modem, placa de reţea  Mediul prin care se asigură legătura fizică, care transportă informaţia de la un calculator la altul - legătura poate fi prin cablu – cablu coaxial, cablu cu fibră optică - legătura poate fi fără cablu – unde radio obişnuite, unde laser, microunde – unde radio de înaltă frecvenţă, unde radio prin satelit  Software-ul prin care se asigură comunicarea şi conectivitatea calculatoarelor. Aceste programe trebuie instalate atât pe calculatorul emiţător, cât şi pe calculatorul receptor.

CLASIFICAREA REŢELELOR 22

În funcţie aria de acoperire reţelele se pot clasifica în: • Reţele locale (LAN-Local Area Network) - se întind pe o suprafaţă relativ mică, cum ar fi o singură clădire sau un campus.

• Reţele metropolitane (MAN-Metropilitan Area Network) - acoperă suprafaţa unui oraş; • Reţele de largă acoperire (WAN-Wide Area Network) - reţea teritorială (WAN) cuprinde multiple reţele LAN care se află în locuri geografice diferite.

• Reţele globale (GAN-Global Area Network) - reţelele au o arie de răspândire geografică de mărimea unui stat sau continent. În funcţie de tipul de arhitectură reţelele se pot clasifica în: • reţele punct la punct (peer to peer) - fiecare calculator poate fi în acelaşi timp şi client si server şi se recomanda numai atunci când nu se cer performanţe mari şi se preferă costuri mici. Aceasta reţea suportă viteze mici de lucru şi nu oferă securitate totală a datelor. Se aplică în cazul unui număr mic de calculatoare.

• reţelele client/server sunt formate: o un calculator pe care rulează software-ul de reţea, numit server şi care furnizează anumite servicii altor calculatoare (clienţi) o Mai multe calculatoare care pot avea acces la resursele reţelei, numite staţii de lucru (workstation). Staţia de lucru se mai numeşte şi client. De la ea lucrează utilizatorul (user) are acces la resursele reţelei. El poate folosi aceste resurse în funcţie de drepturile pe care le are în reţea. Utilizatorul va fi definit în cadrul reţelei de care administratorul de reţea, care îi atribuie un cont pentru accesul la reţea şi drepturile de a folosi resursele reţelei. Avem următoarele tipuri de servere: 1. server de fişiere care pune la dispoziţia clienţilor programe şi colecţii de date (fişiere) 2. server de imprimantă care gestionează una sau mai multe imprimante, oferind clienţilor posibilitatea de a-şi tipări informaţiile la ele.

3. Server de comunicaţie care asigură schimbul de informaţii în interiorul reţelei sau cu exteriorul reţelei.

Conectarea unui client la reţea înseamnă stabilirea legăturii între calculatorul client şi calculatorul server. Ea se poate face numai dacă serverul este pornit şi dacă legătura fizică a fost corect stabilită.

La resursele reţelei pot avea acces numai utilizatorii definiţi şi recunoscuţi în reţea şi pot folosi numai acele resurse care le-a atribuit administratorul reţelei. Accesul la contul unui utilizator poate fi protejat prin folosirea unei parole. În funcţie topologia reţelei (aranjarea spaţială a nodurilor reţelei) avem: • Topologia liniara sau magistrală (Bus Topology). În acest caz există un singur canal de comunicaţie la care sunt conectate toate calculatoarele.

Cablul de legătura formează o linie de legătura de la un capăt la altul al reţelei. Fiecare calculator este conectat la canalul de comunicaţie şi transmite mesaje în reţea. Fiecare mesaj are un antet care conţine adresa calculatorului destinaţie.

• Topologia inelară (Ring Topology). În această topologie, calculatoarele sunt conectate circular. Fiecare calculator este conectat prin intermediul canalului de comunicaţie la alte două calculatoare, astfel încât mesajele circulă de la un calculator la altul, pe un traseu interior, până când un calculator recunoaşte mesajul transmis. Defectarea unui calculator înseamnă întreruperea canalului de comunicaţie.

• Topologia stea (Star Topology). În această configuraţie există un calculator central (server) la care 23

sunt legate toate celelalte calculatoare (workstations). Toate mesajele sunt schimbate prin intermediul calculatorului central, care are rol de dispecer şi distribuie mesajele în funcţie de adresa utilizatorului. În practică se mai pot întâlni topologiile de tip arbore şi plasă. În configuraţia unei reţele se folosesc o serie de echipamente, care contribuie în moduri diferite la asigurarea funcţionării optime a reţelei. Astfel de echipamente sunt: hub-urile, switch-urile, router-ele, etc.

•

protocolul folosit, se poate vorbi şi de reţele al căror tip este determinat de protocolul de comunicaţie folosit de către noduri. O foarte mare răspândire cunoaşte în acest moment protocolul Ethernet, folosit pentru reţele din categoria LAN.

Avantajele folosirii reţelelor de calculatoare sunt:  mai mulţi utilizatori pot folosi în comun şi simultan resursele hardware şi software ale reţelei (partajarea resurselor);  este asigurată comunicarea şi schimbul de date între utilizatorii reţelei;  se asigură accesul rapid la colecţiile de date;  se poate face economie de resurse hardware (imprimate, memorii externe), de resurse software (aplicaţii instalate pe un singur calculator) şi de personal folosit pentru administrarea acestor resurse;  accesarea de la distanţă a unor aplicaţii de interes general (aplicaţiile WEB);  crearea condiţiilor pentru teleworking (lucru la domiciliu);  organizarea unor videoconferinţe.

Intranet şi Extranet Un Intranet este o reţea privată TCP/IP care asigură utilizatorilor dintr-o reţea locală servicii de tip Internet, precum ar fi site-urile web. În esenţă, pentru a avea un Intranet trebuie instalat unul sau mai multe servere web în reţeaua locală şi publicarea de documente cu acces doar în reţeaua locală, adică documente ce pot fi accesate doar de către userii din respectiva reţea locală. O reţea Intranet poate fi înţeleasă şi ca o reţea capabilă de conectare la Internet, dar protejată total de posibile atacuri prin bariere soft şi hard specifice (firewalls).

Prin firewall („zid de apărare a incendiilor”) se înţelege o combinaţie de hardware şi software care formează un sistem de securitate, prin care se interzic accese neautorizate din exterior în interiorul reţelei proprii de tip LAN. Acest zid interzice comunicarea directă între reţeaua proprie şi calculatoarele din exteriorul reţelei. În loc de comunicare directă, toate informaţiile sunt dirijate spre un calculator server, numit proxy server, situat în exteriorul reţelei proprii.

Calculatorul proxy server stabileşte dacă este periculos sau nu transferul unui fişier în reţeaua internă. Fişierele considerate periculoase sunt respinse de proxy server. Un proxy server înregistrează şi volumul de informaţii schimbat cu calculatoare din exterior precum şi atacurile (încercările) calculatoarelor din exterior de a ajunge la datele proprii. Se recomandă ca firmele care au reţele proprii să-şi construiască un firewall.

Extranet-ul este o extensie a unei reţele Intranet, orientată îndeosebi pe serviciul WWW, extensie care permite comunicarea între anumite instituţii şi diferitele posturi de lucru din reţeaua Extranet, ceea ce în practică înseamnă un acces limitat la reţeaua Intranet extinsă.

Internet 24

Internet-ul este o reţea globală de calculatoare legate cu ajutorul liniilor de comunicaţii. importanţa reţelei constă în volumul imens de informaţie şi posibilitatea comunicării între participanţi. Reţeaua este formată dintr-un număr mare de servere de Internet, legate între ele, la fiecare server fiind conectate un număr de staţii sau un număr de alte reţele. Structura este în permanentă expansiune, atât din punct de vedere teritorial cât şi din punct de vedere numeric.

Astfel Internet-ul interconectează guverne, instituţii publice, instituţii administrative, universităţi, companii, alte reţele, utilizatori individuali.

Reţeaua Internet pune la dispoziţia utilizatorilor mai multe tipuri de servicii, dintre care cele mai des utilizate sunt următoarele: • Serviciul de poştă electronică (e-mail): trimiterea şi primirea de scrisori.

• Serviciul de grupuri de informare (Usenet): recepţionarea şi emiterea mesajelor referitoare la subiecte din grupuri de informare (discuţii).

• Serviciul de transferări de fişiere (FTP, File Transfer Protocol): serviciu pentru transferul fişierelor pentru Internet.

• Serviciu de acces la calculatoare server (Telnet): permite utilizatorului să se conecteze la un calculator aflat la distanţă, propriul calculator fiind un terminal obişnuit al calculatorului îndepărtat.

• Serviciul de conversaţii, cu suport Internet (IRC, Internet Relay Chat): conversaţie între mai mulţi utilizatori, în timp real, cu suport Internet, prin intermediul unor schimburi de texte, introduse interactiv de la tastatură şi receptate de către toţi participanţii la conversaţie.

• Serviciul WWW (World Wide Web = pânză de păianjen care înconjoară lumea) sau WEB este secţiunea multimedia a reţelei. Constă în milioane de pagini care se pot afişa pe ecranul utilizatorului. Aceste pagini, numite pagini Web, pot conţine texte, imagini grafice, animaţii, fişiere audio şi video, precum şi Hyperlink-uri („legături” spre alte pagini Web). Paginile Web sunt scrise în limbajul HTML (Hyper Text Markup Language). Cantităţi uriaşe de informaţii ajung la clienţii WWW, cel mai adesea prin intermediul unor aplicaţii speciale numite motoare de căutare. Exemple cunoscute de aplicaţii care funcţionează ca motoare de căutare: AltaVista, Yahoo, Infoseek, Lycos, Excite, Google, Web Crawler, Mamma, etc.

Conectarea la Internet cu ajutorul telefonului Conectarea la Internet a calculatoarelor are nevoie de o infrastructură adecvată, care permite schimburile de date şi informaţii între calculatoare diferite din reţea. Una din modalităţile de conectare, uzuală în cazul utilizatorilor “casnici” de Internet o reprezintă conectarea prin intermediul unei linii telefonice. Pentru ca o astfel de conexiune să fie posibilă sunt necesare următoarele: • modem-ul, un echipament care are rolul de a modula (=transformarea semnalelor digitale în semnale analogice) şi demodula (=transformarea semnalelor analogice în semnale digitale) datele ce se transmit pe linia telefonică. De regulă este vorba de următorul lucru: firma furnizoare de servicii Internet (Internet Service Provider-ISP) pune la dispoziţia clienţilor un număr de telefon, care poate fi apelat de aceştia pentru a stabili o conexiune prin intermediul căreia se face accesul la universul Internet.

Semnalul analogic. Este un semnal electric care poate varia în strânsă corelaţie cu un semnal produs de un traductor. Este, de asemenea, cunoscut faptul că, frecvenţa sau amplitudinea semnalului pot varia, de exemplu, în funcţie de schimbările unor fenomene sau caracteristici cum ar fi: intensitatea sunetului, luminozitatea, temperatura unui obiect, etc. Ca un exemplu, în telefonia clasică, vocea se transmite analogic.

Semnalul digital. Este, de asemenea, un semnal electric care variază la intervale regulate de timp şi conţine una sau mai multe amplitudini pentru fiecare interval. Majoritatea calculatoarelor 25

electronice sunt realizate din punct de vedere constructiv folosind semnale digitale. Atât unitatea de comandă, cât şi unitatea aritmetico-logică se bazează, în funcţionarea lor, pe utilizarea semnalelor digitale.

• linia telefonică, prin intermediul căreia se va realiza fizic conexiunea; • furnizorul de servicii (ISP) mai direct spus, Provider, este, de regulă, o firmă care oferă suportul necesar clientului pentru a beneficia de serviciile distribuite în Internet (cont pentru clienţii furnizorului, servere WWW, căsuţe poştale şi server de e-mail, server pentru serviciul FTP, securizarea corespondenţei primite, etc.). Clientul plăteşte pentru acest serviciu, plus cheltuielile legate de utilizarea liniei telefonice până la sediul furnizorului.

• programul de navigare Web (Browser-ul) care este un program cu ajutorul căruia se pot vizualiza paginile Web. Există mai multe programe de navigare Web, de exemplu Internet Explore, Netscape, Opera, Firefox.

• programul de poştă electronică utilizat pentru trimiterea şi primirea de mesaje în format electronic, folosind suportul oferit de Internet. Programe: Outlook, Outlook Express.

Pentru conectarea fizică la Internet prin cablu telefonic se pot folosi mai multe tipuri de conexiuni: • DIAL-UP prin linie telefonică: Aceasta se realizează prin intermediul liniei telefonice şi a unui modem. Avantajele conectării prin dial-up sunt: preţul mic pentru contul de internet, lipsa cheltuielilor suplimentare (linie închiriata, cablu), preţul mic pentru un modem de 56K. Dezavantajele conectării prin dial-up sunt: viteza mică de transfer a datelor.

• linie telefonică închiriată: Liniile închiriate pot fi linii analogice sau digitale. Pentru liniile analogice se plăteşte o taxa de instalare şi apoi o taxa lunară care reprezintă chiria liniei respective. Transferul pe liniile analogice este identic cu cel care se realizează pe liniile comutate.

Liniile închiriate digitale care pot avea cablu normal sau fibra optică se închiriază plătind o taxa lunară care depinde de rata de transfer care se poate obţine pe acea linie (64Kbps si 34Mbps).

• Integrated Services Digital Network (ISDN). ISDN-ul clasic foloseşte un mod de transmisie digital. ISDN-ul clasic, ca si modemul telefonic, necesită conectarea la un ISP, legătura nefiind permanentă. Avantajele conectării prin intermediul ISDN fata de dial-up includ: viteza mare de transfer, eliminarea riscului de apariţie a erorilor prin transmisia digitală a datelor, posibilitatea folosirii liniei ISDN pentru date si voce în acelaşi timp.

• Public Switched Telephone Network (PSTN) – este un exemplu de reţea telefonică, utilizată în mod uzual pentru a transmite semnale audio (facilitând convorbirile telefonice); evident, acest tip de conexiune necesită un modem.

• Asymetric Digital Subscriber Line (ADSL) – unde Assymetric vine de la faptul ca rata de download este mai mare decât cea de upload. Avantajele ADSL sunt utilizarea liniilor telefonice existente şi rata mare de transfer.

Utilizarea tehnologiilor informaţionale în viaţa de zi cu zi Poşta electronică (e-mail) În esenţă, poşta electronică este o analogie a celei normale, având principii de funcţionare asemănătoare. Şi aici există un oficiu poştal care în termeni de specialitate se numeşte mail server şi care păstrează cutiile poştale ale abonaţilor. Atunci când se doreşte trimiterea unui mesaj, expeditorul tastează mesajul sau scrisoarea într-un program specializat. După scrierea adresei destinatarului, respectivul program se ocupă cu trimiterea scrisorii la oficiul poştal. Aici, scrisoarea trimisă este păstrata până când abonatul doreşte să o preia în cutia sa poştala locală.

Poşta electronică este utilizată din ce în ce mai mult datorită multiplelor avantaje oferite de acest serviciu: 26

•

•

cost scăzut – transmiterea unui mesaj cu ajutorul poştei electronice este, în mod evident, mai ieftină decât transmiterea mesajului cu ajutorul poştei clasice. Singurul cost al transmiterii unui mesaj cu ajutorul poştei electronice se referă la costul conexiunii dial-up. viteza de transmitere mare – activitatea de transmitere şi primire a mesajelor în format electronic se derulează aproape instantaneu. Totul depinde de viteza de conectare, de lungimea mesajului şi traseul pe care se poate ajunge la destinatar. flexibilitate – practic, se pot trimite şi primi mesaje în format electronic, oriunde şi de oriunde există logistica minimală pentru a face acest lucru. distribuirea mesajelor – trimiterea simultană a mesajelor, inclusiv a fişierelor ataşate, la mai mulţi destinatari. evidenţa persoanelor – se poate ţine o evidenţă mai bună a persoanelor care corespondează, cu ajutorul aplicaţiilor de poştă electronică (Outlook Express, Eudora, Pegasus, etc. ). gestiunea mesajelor – se pot folosi instrumente de gestiune automatizată a mesajelor.

• • •

În categoria dezavantajelor enumerăm următoarele: fişierele ataşate mesajelor pot conţine viruşi care pot infecta calculatorul destinatarului; se poate ajunge în starea de supraîncărcare a cutiei poştale dacă nu este gospodărită corect; se pot primi multe mesaje inutile.

• • • •

Comerţul electronic (e-commerce) Aplicaţiile de Comerţ electronic oferă posibilitatea realizării de tranzacţii comerciale (cumpărări sau vânzări de bunuri şi servicii), folosind suportul oferit de Internet sau alte reţele.

Aceste aplicaţii au luat în ultima vreme o amploare deosebită, dar au prilejuit şi o serie de evenimente neplăcute pentru relaţia magazin-cumpărător, în ambele sensuri. Încercările de fraudare reuşite în dauna magazinelor electronice sau în dauna unor clienţi fideli, au mai temperat elanul cu care se dezvoltă ideea de magazin electronic la ora actuală.

Aşadar, comerţul electronic este legat de dezvoltarea sistemelor de plată electronice şi a tehnologiilor adiţionale (telefonie mobilă, semnătura electronică, tranzacţii electronice, criptare/decriptare/autentificare dare, etc.).

Ca urmare au apărut o serie de situaţii faptice care în multe ţări au fost reglementate din punct de vedere juridic prin apariţia unei legislaţii referitoare la modul de utilizare a semnăturii electronice.

Odată rezolvate aceste probleme, individul poate beneficia de avantajele comerţului electronic. Se pot căuta produsele dorite la orice oră din zi şi din noapte, fără a fi necesară deplasarea prin magazine. Produsele cumpărate vor fi primite (prin poşta clasică sau prin serviciul de curierat) direct acasă.

Există şi anumite dezavantaje la acest tip de comerţ şi anume: achiziţionarea produselor din magazine virtuale nu oferă condiţii acceptabile pentru verificarea riguroasă a parametrilor calitativi ai produselor. Drept urmare, posibilitatea de a achiziţiona un produs slab din punct de vedere calitativ este un factor de risc major. De asemenea, sistemele de plată sunt, încă, nesigure; tentaţia hacker-ilor de a profita de slăbiciunile aplicaţiilor internet din punct de vedere al securităţii este o ameninţare permanentă.

Calculatoarele la serviciu Derularea unei afaceri în zilele noastre depinde esenţial de calitatea logisticii informaţionale pe care se bazează afacerea. Nu întâmplător, se vorbeşte de bombardamentul informaţional care 27

afectează atât oamenii obişnuiţi cât şi indivizii cu responsabilităţi care presupun procesarea unui volum mare de date sau informaţii.

Calculatoarele sunt utilizate intens în domenii de activitate precum: instituţiile guvernamentale, mediile de afaceri, sănătatea, învăţământul, cercetarea, etc. În consecinţă există o paletă largă de aplicaţii care deservesc aceste domenii şi numeroase altele: • În mediile de afaceri calculatoarele acoperă o arie din ce în ce mai mare de activităţi, în slujba managementului sau a nivelului operativ, fiind indispensabile pentru capacitatea de a procesa volume mari de date, cu o viteză din ce în ce mai mare. Câteva dintre aplicaţiile uzuale în mediile de afaceri sunt:  procesoare de texte;  softuri pentru calcul tabelar;  aplicaţii pentru salarizare;  aplicaţii pentru evidenţa personalului unei firme;  aplicaţii pentru domeniul financiar-contabil;  aplicaţii pentru proiectarea asistată de calculator (CAD – Computer Aided Design);  aplicaţii de tip GIS (Geographic Information System) ;  sisteme informaţionale pentru management sau sisteme de raportare a informaţiilor;  sisteme de asistare a deciziei, sunt sisteme de informare bazate pe calculator, care furnizează suport informaţional interactiv managerilor în timpul procesului de elaborare a deciziilor;  sisteme informaţionale pentru executiv, sunt sisteme care combină însuşiri ale celor două sisteme prezentate mai sus;  managementul relaţiilor cu clienţii;  managementul şi planificarea proiectelor, etc.

• În domeniul administrativ, calculatoarele sunt folosite pentru colectarea taxelor, organizarea licitaţiilor electronice, prelucrarea datelor statistice, fundamentarea deciziilor, etc. Informatizarea tot mai accentuată a activităţilor din domeniul administraţiei publice, modifică esenţial atât comportamentul cetăţeanului cât şi comportamentul funcţionarului public.

• În aviaţie şi transporturi – pentru dirijarea traficului sau rezervarea locurilor.

• În domeniul bancar – rolul calculatoarelor este foarte mare, fiind implicate în stocarea şi prelucrarea tuturor datelor aferente diferitelor tipuri de operaţiuni practicate de o bancă.

• În domeniul medical – gestionarea bazei de date a pacienţilor, asistarea procesului de diagnosticare, programarea pacienţilor, asistarea unor operaţii efectuate cu ajutorul instrumentelor electronice de mare precizie, urmărirea fluxurilor informaţionale ale staţiilor de ambulanţă, etc.

• În domeniul educaţional – utilizând calculatorul procesul de instruire poate fi modernizat.

Educaţia cu ajutorul calculatorului se numeşte Computer Based Traning (CBT). Câteva dintre cele mai folosite aplicaţii în acest domeniu sunt:  aplicaţiile pentru realizarea de prezentări;  aplicaţiile pentru înregistrarea studenţilor/elevilor;  aplicaţii pentru automatizarea întocmirii orarului;  aplicaţii pentru explorarea paginilor WWW;  softuri educaţionale dedicate;  softuri educaţionale pentru învăţământul la distanţă;  utilizarea Internet-ului pentru rezolvarea temelor acasă; Acest sistem are avantaje şi dezavantaje. Avantaje: personalizarea procesului de instruire; facilitatea învăţării de la distanţă; posibilitatea de a accesa baza de cunoştinţe în orice moment; nu se impune participarea fizică la vreun curs, fapt care îl eliberează pe student sau elev de o constrângere socotită majoră. Dezavantaje: lipsa interacţiunii cu ceilalţi participanţi la procesul educativ; schimbul de idei nu este posibil; comunicarea dificilă cu profesorul; dificultăţi mai mari în motivarea învăţării; lipsa spiritului de competiţiei.

28

Sistemul de teleworking (munca la domiciliu) permite lucrul de acasă, nemaifiind necesară deplasarea la sediul firmei/organizaţiei. Şi acest sistem are avantaje şi dezavantaje. Avantaje: flexibilitatea programului de lucru acasă; reducerea spaţiului de lucru necesar pentru angajaţi; crearea condiţiilor optime de concentrare asupra sarcinilor de rezolvat. Dezavantaje: anularea rolului pozitiv al relaţiilor interumane în menţinerea tonusului profesional şi general uman; desfăşurarea greoaie şi defectuoasă a lucrului în echipă, absenţa tezaurizării experienţei profesionale valoroase a lucrărilor firmei (tezaurizare posibilă când se lucrează în echipă).

Sănătatea şi siguranţa, mediul de lucru Ergonomie Aspectele ergonomice ale utilizării calculatoarelor se referă la acele elemente care duc la crearea unui mediu sănătos de lucru, şi anume:  aşezarea monitorului la distanţa optimă şi o poziţionare adecvată a lui pentru a evita afectarea ochilor;  poziţionarea adecvată a mouse-lui şi tastaturii;  aşezarea tălpilor picioarelor pe podea sau pe ceva stabil;  utilizarea unor scaune ergonomice, reglabile, dotate cu un spătar comod, confortabil;  poziţia comodă pentru genunchi şi coapse, faţă de birou;  luminozitatea corectă a încăperii;  aerisirea frecventă a încăperii;  luarea frecventă a unor pauze mici; Mobilierul ergonomic şi încăperea: Biroul. Înălţimea biroului trebuie să fie de 64 – 74 cm şi ajustabilă Scaunul. Spatele şi înălţimea scaunului trebuie să fie ajustabile.

Dispozitivul pe care se fixează documentul în lucru. Trebuie să fie ajustabil.

Sursa de lumină. Trebuie poziţionată deasupra monitorului, astfel încât să asigure o iluminare bună.

Suportul de sprijin. Pentru picioare şi încheieturile mâinilor se pot folosi suporturi care să le asigure o poziţie cât mai relaxată.

Amplasarea calculatoarelor în încăpere. Pentru a se evita efectul negativ al radiaţiilor electromagnetice, calculatoarele trebuie amplasate astfel încât distanţa dintre o distanţă care lucrează şi orice calculator vecin să fie de cel puţin 1 m.

Poziţia faţă de calculator  poziţia scaunului faţă de birou trebuie aleasă astfel încât antebraţele şi coapsele să aibă asigurată o poziţie orizontală  coatele trebuie ţinute aproape de corp, iar braţul şi antebraţul să formeze un unchi drept  spatele trebuie să fie drept, lipit de spătarul scaunului  trebuie aleză înălţimea scaunului faţă de birou, astfel încât să se poată ajunge la tastatură fără a se îndepărta antebraţele de corp  păstraţi aceeaşi distanţă între ochi şi obiectele focalizate (ecran, tastatură, documente cu care se lucrează). De exemplu, această distanţă poate fi de 70cm.

Monitorul  Pentru a uşura efortul ochiului în lucru cu monitorul, luaţi o pauză de 15 min la o oră, cel mult două ore.  Ţineţi ecranul monitorului cât mai departe de ferestre sau alte surse de lumină puternică, pentru a minimiza efectul de strălucire dat de reflexia luminii în ecran  Asiguraţi o iluminare suficientă a spaţiului de lucru, fără a fi prea puternică sau strălucitoare  Păstraţi o distanţă de 70 cm între corp şi ecranul calculatorului 29

Tastatura  Tastatura trebuie să fie înclinată pentru a asigura un acces mai uşor la taste (se folosesc suporţii rabatabili din spatele ei)  Tastele se lovesc scurt, iar în restul timpului degetele trebuie ţinute relaxate Probleme de sănătate Cu toate măsurile de protecţie, utilizarea îndelungată a calculatorului, care presupune realizarea unor mişcări stereotipice poate duce la anumite afecţiuni ale corpului uman. Exemple de afecţiuni datorate utilizării îndelungate a calculatorului:  afecţiuni ale sistemului locomotor sau ale celui circulator, datorate şederii prelungite ale organismului în poziţii incomode;  dureri de cap, de umeri, etc.;  probleme cu spatele, cu vederea, etc.;  oboseală psihică;  ceva mai rar, pot apare şi afecţiuni datorate lipsei aerisii adecvată; Probleme de siguranţă În practica utilizării calculatoarelor, conceptul de siguranţă se raportează atât la persoanele care utilizează calculatoarele cât şi la datele care sunt prelucrate de către acestea.

Pentru siguranţă se vor avea în vedere următoarele:  evitarea contactului direct cu sursele de alimentare;  utilizarea UPS-urilor (Uninterruptible Power Supply) – sursă continuă de curent / sursă stabilizatoare de curent pe termen scurt, dar suficient pentru a derula procedurile normale de oprire;  salvarea sistematică a fişierelor;  realizarea sistematică a unui backup complet (prin care se înţelege realizarea periodică a unei copii complete, cu scopul de a evita pierderea datelor în situaţii deosebite).

Mediul de lucru Studiile de specialitate arată faptul că mediul înconjurător este afectat de funcţionarea unui calculator deoarece acesta utilizează energie electrică şi emite radiaţii. Din acest motiv, este recomandabil să folosim monitoare şi alte echipamente periferice care consumă cât mai puţină energie electrică. Sunt cunoscute insistenţele cu care sunt realizate monitoare care au un nivel scăzut de emitere a radiaţiilor (Low radiation).

Din raţiuni ecologice, se recomandă, pe cât posibil, reciclarea hârtiei utilizată la tipărirea rezultatelor unor aplicaţii precum şi reîncărcarea cartuşelor folosite în procesul de printare. Din fericire, tendinţa de a utiliza pe scară tot mai largă documente în format electronic, contribuie în mod natural la protejarea mediului faţă de consumul abuziv de hârtie.

Securitate Securitatea informaţiei Securitatea datelor este un elemnt cheie atunci când importante. Există mai multe posibilităţi de protejare a datelor.

Metode de asigurare a securităţii datelor 30

se lucrează cu informaţii foarte

     

Există diferite modalităţi de protejare a datelor. Câteva dintre acestea sunt: restricţionarea accesului fizic la calculator; restricţionarea accesului logic la date printr-un sistem de drepturi şi parole specifice fiecărui utilizator; protejarea serverelor şi staţiilor prin firewall, atunci când este vorba despre lucru în reţea; copierea sistematică a datelor cu care se lucrează; criptarea fişierelor importante; utilizarea sistematică a programelor anti-virus.

În cazul unor căderi de tensiune, este posibil ca datele nesalvate sa se piardă.Pentru a preveni aceste situaţii se recomandă folosirea unor sisteme de alimentare UPS ( Uninterruptilble Power Supply), ce asigură în cazul acestor căderi de tensiune, o continuitate de aproximativ 5-30 min, timp în care se pot salva datele şi se poate opri corect calculatorul.

Pentru un spor de siguranţă în protejarea datelor se recomandă efectuarea de copii (back-up) ale datelor importante pe unul din mediile de stocare. Se mai obişnuieşte şi efectuarea de bak-up-uri ale sistemului, în ideea de a avea copii în caz de defectare a acestuia. Copierea poate fi făcută săptămânal, zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi. În zilele noastre se pot pierde date importante şi în cazul în care sunt pierdute sau furate un laptop, un PDA sau un telefon mobil. Într-o astfel de situaţie se pot înstrăina numere de telefon importante, agendele cu adresele persoanelor cu care perdantul întreţine relaţii de afaceri sau chiar fişiere importante. De aceea, sunt necesare copii ale acestor tipuri de informaţii şi pe alte suporturi.

Viruşii calculatoarelor Un virus de calculator este de obicei un program proiectat să se autoreplice şi să se împrăştie, infectând cât mai multe calculatoare, fără ca utilizatorii să îşi dea seama de acest lucru. Viruşii se împrăştie ataşându-se de alte programe, fişiere EXE sau COM, iar mai recent, şi documentelor WORD, EXCEL, chiar şi fişierelor HLP (help), sau unii pot să infecteze sectorul de boot al discului.

Când se lansează în execuţie un fişier infectat, sau când se porneşte calculatorul de pe un disc sau o discheta virusată, se lansează şi virusul în execuţie. Adesea, virusul rămâne rezident în memoria calculatorului, pentru a putea infecta următorul program lansat în execuţie, sau următoarea discheta accesată.

Ceea ce fac viruşii periculoşi este abilitatea lor de a executa acţiuni în calculator. În timp ce unele din aceste acţiuni sunt sâcâitoare (cum ar fi afişarea unui mesaj la o anumită dată sau ca răspuns la o anumită acţiune a utilizatorului calculatorului) iar altele enervante (cum ar fi reducerea performanţelor calculatorului), există viruşi care pot provoca adevărate catastrofe, distrugând fişiere de date, documente, sau făcând calculatorul inutilizabil.

Viruşii pot proveni dintr-o varietate de surse. Pentru că un virus reprezintă cod executabil, el poate fi transmis pe toate căile normale de transmitere a informaţiei între calculatoare: dischete, Cduri, alte dispozitive de stocare, aducerea programelor sau documentelor din Internet.

Măsuri de protecţie împotriva viruşilor Principalele metode împotriva infectării cu viruşi:  Evitarea folosirii software-ului neînregistrat;  Păstrarea unor copii de siguranţă ale aplicaţilor şi fişierelor importante;  Crearea unei dischete sistem pentru a o folosi la pornirea calculatorului în caz de nevoie;  Utilizarea dischetelor care conţin date importante cu protecţie la scriere;  să fie instalat un program antivirus foarte bun, cât mai recent, cu ajutorul căruia să puteţi descoperi şi să eliminaţi eventualii viruşi;  Să se scaneze toate fişierele cu regularitate; 31

 Să se actualizeze în fiecare lună programul antivirus;  Să scaneze dischetele şi CD-urile înainte de le folosi;  Să se scaneze fişierele ataşate prin e-mail;  Să nu se folosească dischete şi CD-uri de provenienţă necunoscută Dacă se foloseşte un antivirus corespunzător, acesta poate descoperi în timpul scanării şi viruşi care nu sunt activi.

Programe antivirus Programele antivirus sunt programe create special pentru a efectua următoarele operaţiuni:  să detecteze viruşii prin verificarea conţinutului fişierelor şi semnalarea prezenţei semnăturii unui virus cunoscut sau a unor secvenţe suspecte în interiorul lor  să dezinfecteze sau sa şteargă fişierele infestate de viruşi cunoscuţi  să prevină infectarea prin supravegherea acţiunilor din memorie şi semnalarea întâlnirii unor anumite acţiuni ca ar putea fi generate de existenţa în memorie a unui virus.

Exista două feluri de antiviruşi după modul în care acţionează: 1. Programe care după ce au fost lansate rămân în memoria calculatorului şi supraveghează fiecare aplicaţie lansată în execuţie.

2. Programe care sunt lansate de către utilizator numai atunci când el doreşte să verifice calculatorul În următoarele condiţii are loc devirusarea:  Scanarea = citirea fişierelor şi a memoriei şi identificarea viruşilor cunoscuţi de programul antivirus respectiv  Devirusare = extragerea virusului sau ştergerea fişierului infectat Monitorizare = este operaţia prin care un antivirus existent în memorie verifică şi semnalează sistematic eventuala apariţie a unui virus.

1.7 Legislaţie în domeniul IT 1.7.1 Copyright-ul (Dreptul de autor) copyright = drept de autor.

Deschizând un fişier creat de o anumită persoană şi copiind fragmente din el sau descărcarea de pe Internet a documentelor reprezintă o „încălcare a drepturilor de copyright” Legea apără formal dreptul de autor al unui individ, dar, faptic acest individ trebuie să se lupte pentru a i se respecta acest drept. Exemplu clasic în această privinţă sunt kiturile de instalare a softurilor realizate de marile firme, prevăzute (dacă nu sunt piratate) cu serial number, modalitate prin care firma producătoare acordă licenţă de utilizare a softului în cauză. Evident pentru licenţa respectivă se achită o anumită sumă de bani.

Produsele informatice pot ajunge la utilizatori în diferite forme: Produsele shareware – este software-ul pentru care au fost înregistrate drepturile de autor şi care este distribuit pentru a fi încercat de potenţialii compărători. Utilizatorilor li se solicită ca, în cazul că vor să continue folosirea programului după perioada de probă, să plătească autorului o anumită sumă de bani.

Produsele freeware – este un program pentru calculator cedat gratuit şi uneori disponibil prin internet sau prin grupurile de utilizatori. Un producător de programe independent poate oferi un produs sub forma de freeware, fie pentru satisfacţia sa personala, fie pentru a vedea reacţia utilizatorilor interesaţi, eventual la versiuni preliminarii celor finale. Producătorii de freeware îşi 32

păstrează adesea toate drepturile de autor şi utilizatorii nu sunt întotdeauna liberi să copieze sau să distribuie mai departe astfel de produse.

Produsele licenţiate – sunt sub incidenţa licenţei acele produse, achiziţionate de la firma sau persoana care le-a creat, contra unei sume de bani. Acest drept este valabil doar pentru un singur calculator, în general. Dacă se doreşte instalarea produsului pe mai multe calculatoare se va cumpăra o licenţă specială. În mod evident, licenţa acordă dreptul de utilizare a produsului, nu dreptul de comercializare sau distribuire a acestuia.

Protejarea datelor în legislaţia românească Legea Nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe Este vorba de o lege care reglementează, în România, într-un spirit apropiat de abordările altor legi similare din ţările europene, modul de manifestare a proprietăţii intelectuale şi a drepturilor ce decurg din aceasta. În industria softului principala problemă care trebuie să fie reglementată şi cunoscută de către utilizatorii de produse informatice este problema dreptului de autor.

Prezentăm, în acest sens o serie de prevederi, esenţiale, în domeniu, prevederi care apar în legea mai sus menţionată.

CAPITOLUL V Durata protecţiei dreptului de autor Art. 30. Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioada de 50 de ani.

CAPITOLUL IX Programele pentru calculator Art. 72.(1). Prin prezenta lege, protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în codsursa sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor precum şi manualele.

(2) Ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor sale, nu sunt protejate.

Art. 73. Autorul unui program pentru calculator beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute de prezenta lege, în partea I a prezentului titlu, îndeosebi de dreptul exclusiv de a realiza şi de a autoriza: a) reproducerea permanenta sau temporara a unui program, integral sau parţial, prin orice mijloc si sub orice forma, inclusiv in cazul in care reproducerea este determinata de încărcarea, afişarea, transmiterea sau stocarea programului pe calculator; b) traducerea, adaptarea, aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care transforma programul pentru calculator; c) difuzarea originalului sau a copiilor unui program pentru calculator sub orice forma, inclusiv prin închiriere.

Art. 74. În lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urma.

33

Art. 75. (1) În lipsa unei convenţii contrare, printr-un contract de utilizare a unui program pentru calculator se prezuma ca: a) utilizatorului i se acordă dreptul neexclusiv de utilizare a programului pentru calculator; b) utilizatorul nu poate transmite, unei alte persoane, dreptul de utilizare a programului pentru calculator.

(2) Cesiunea dreptului de utilizare a unui program pentru calculator nu implică şi transferul dreptului de autor asupra acestuia.

Art. 76. În lipsa unei convenţii contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele - prevăzute la art. 73 lit. a) si b), dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului să utilizeze programul pentru calculator, într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru corectarea erorilor.

Art. 77. (1) Utilizatorul autorizat, al unui program pentru calculator, poate face, fără autorizarea autorului, o copie de arhivă sau de siguranţa, în măsura în care aceasta este necesară pentru asigurarea utilizării programului.

(2) Utilizatorul autorizat al copiei unui program pentru calculator poate, fără autorizarea titularului dreptului de autor, să observe, să studieze sau să testeze funcţionarea acestui program, în scopul de a determina ideile şi principiile care stau la baza oricărui element al acestuia, cu ocazia efectuării oricăror operaţiuni de încărcare în memorie, afişare, conversie, transmitere sau stocare a programului, operaţiuni pe care este în drept sa le efectueze.

(3) Dispoziţiile art. 10 lit. e) din prezenta lege nu se aplică programelor pentru calculator.

Art. 78.Autorizarea titularului dreptului de autor este obligatorie atunci când reproducerea codului sau traducerea formei acestui cod este indispensabilă pentru obţinerea informaţiilor necesare interoperabilităţii unui program pentru calculator cu alte programe pentru calculator, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) actele de reproducere şi de traducere sunt îndeplinite de o persoana care deţine dreptul de utilizare a unei copii a programului sau de o persoana care îndeplineşte aceste acţiuni, în numele celei dintâi, fiind abilitata în acest scop; b) informaţiile necesare interoperabilităţii nu sunt uşor şi rapid accesibile persoanelor prevăzute la lit. a) a prezentului articol; c) actele prevăzute la lit. a) a prezentului articol sunt limitate la părţile de program, necesare interoperabilităţii.

Art. 79. Informaţiile obţinute prin aplicarea art. 78: a) nu pot fi utilizate in alte scopuri decât realizarea interoperabilităţii programului pentru calculator, creat independent; b) nu pot fi comunicate altor persoane, in afara cazului in care comunicarea se dovedeşte necesară interoperabilităţii programului pentru calculator, creat independent; c) nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor autorului.

Art. 80. Dispoziţiile art. 78 si 79 nu se aplică, daca se cauzează un prejudiciu titularului dreptului de autor sau exploatării normale a programului pentru calculator.

Art. 142. Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 700.000 lei la 7 milioane lei, daca nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege.

34