Ochiul atotștiutor, înghețata de afine și zâna verde
Cândva, s-au născut neștiute ș i î n d e p ă r t a t e c e l e p a t r u planete, înconjurate de nimburi spectaculoase de lumină. Soarele strălucea pentru toate, dar nu la fel, lumina sa filtrată prin aglomerări fine de praf cosmic, iriza în violet, albastru, galben și verde, așa încât, fiecare planetă avea o culoare proprie și singulară.
Înconjurând
cu
privirile
sale
pajiștea
violetă
pe care muguri luxurianţi atârnau încolăciţi pe liane ușor transparente, Fruntașul Planetei violet urmări pentru o clipă o veveriţă mov care se juca nestingherită printre ramuri, în aerul dimineţii fără de anotimp, căci peste toate aburul violet era prezent; primăvara, pajiștile erau cotropite de vietăţi minuscule și chitinoase, cu aripioare vineţii, dogoarea verii exploda în irizaţii violacee, toamna frunzele maturizate, gata să pice, de un violet închis, pregăteau venirea zăpezii care se topea odată cu primăvara, în fuioare violace de pârâiașe vesele. Peste tot domnea o stare violet. Gândurile oamenilor erau violet, îngheţata era numai de afine și ceasul ticăia ritmuri violet. Și totuși Fruntașul Planetei ar fi vrut ca visele sale să nu fie doar niște vise violet. Se uita curios, sus spre c e r, u n d e o p l a n e t ă m a re a l b a s t r ă s e c o n t u r a p e cerul de un violet pal.
Mai Marele Palatului se plimba încoace și încolo pr in grădinile domeniului. Iazur i străvezii de apă limpede străluceau în lumina albăstruie. Animale blânde, cu ochi mar i și ar ipi sticloase, se jucau vioaie, săr ind pe frunzele imense ale nufer ilor. Orchestra palatului se auzea undeva, depar te, în grădină, unduind r itmur i albastre. „Dacă nu ar fi fost atâta apă în jur, probabil că nu ar fi atâţia ţânţar i ”, bombăni în sinea sa Mai Marele Palatului . Tânţar ii erau mai mar i anul ăsta, mai albaștr i și mai insistenţi. S e uită în sus, undeva deasupra roiului albăstrui, acolo unde se citea conturul unei planete strălucitor de galbenă, și în gândur ile sale albastre se simţi asaltat de senzaţii noi, uluitor de galbene.
Știa totul despre curcubete: curcubete lunguieţe în formă de stea, lungi și băţoase, moi, dulci și zemoase, aromate, toate aurii sau gălbui. Dacă te uitai după flori îţi dădeai seama că recolta fusese bogată și Sfetnicul Satului era cât se poate de mulţumit. Își aranjă surtucul gălbui și porni încetinel
spre
casă.
Străbătu
cărări
galbene,
trecu dealul galben și se lasă cuprins de o visare galbenă când văzu apusul soarelui, care era ușor mai auriu decât toate lucrurile foarte galbene din jurul său. Un singur lucru îl nedumerea și îl atrăgea în același timp… din când în când undeva s u s p e c e r, u n d e l u m i n a n u m a i p ă re a a t â t d e galbenă, întrezărea ceva îndepărtat și totuși atât d e f a m i l i a r, o a m p re n t ă ve r z u i e, o p a t ă p e c e r, atragător de proaspată ca o promisiune de mult uitată.
Zâna cea Mică tropăia pe covorul proaspăt în paradisul în care florile erau toate verzi, chiar dacă petalele, cuprinse de frenezia înmuguririi creșteau atât de înalte și de felurite, încât nu le mai puteai cuprinde cu privirea. Sus, în desișul umed,
săltau
maimuţe
verzi
scoţând
sunete
ascuţite disputându-și prada suculentă de frunză proaspată. Cele din neamul ei, erau frumoase și aproape translucide în rochile lor vapoaroase de un verde pal. Erau fiinţe delicate, care respirau împreună cu pădurea, la fel de pline de vitalitate ca seva ce le curgea prin bătrânele frunze, la fel de legate de povestea fără de sfârșit a pădurii, care existase de când planeta verde își începuse traiectoria universului.
blândă
pe
întinderea
nesfârșită
a
Undeva, în centrul galaxiei, unde fuioare puternice de
energie
cercuri se
afla
se
de
adunau
lumină
Ochiul
și
năvalnic, materie
At o t ș t i u t o r.
explodând
în
încandescentă,
Un
ochi
mare
și
albăstrui, clipea, întrezărind trecerea neobosită a schimbării.
Planetele, stelele și sorii se preschimbau
în praf ca mai apoi, materia primordială să se trasforme din nou în energie, construind lumi și
planete
noi.
Ochiul
Atotștiutor
veghea,
întredeschis și niciodată obosit, la schimbarea perpetuă;
procesul
ar
fi
putut
continua
la
nesfârșit dacă undeva în malaxorul cosmic nu ar fi observat cele patru planete, niște anomalii cosmice: una albastră, una violet, una galbenă și una verde. Atât de diferite de tot ce cunoștea, încât Ochiul Atotștiutor
își dădu seama că nu
va fi prea ușor să gândească o schimbare. Praful rezultat din măcinarea celor patru planete ar putea să fie prea albastru, prea galben și mai rău: verde și violet și ar putea contamina toată supa primordială. Ochiul Atotștiutor se gândi trilioane de minute în șir și tot nu putea găsi un răspuns.
Planetele continuau să orbiteze tot mai aproape de centrul galaxiei, tot mai colorate, tot mai strălucitoare și, iar Ochiul
clipi pentru prima
dată speriat de revărsarea de culoare și hotărî într-o clipă: planetele trebuie distruse neapărat, p e n t r u c a p ro c e s u l s ă p o a t ă c o n t i n u a . . . d a r, c â n d începu să le privească intens, atât de intens încât puterea privirii lui transforma totul în praf, nu mai văzu nimic. Cele patru planete dispăruseră deja, coborând ușor spre centrul universului.
Praful colorat se isca din nimic.
Nicio pală de vânt, nicio adiere și totuși, aerul se mișca în cascade de particule colorate. Mai Marele Satului înlemni o clipă lângă dovlecii lunguieţi, uimit de explozia necunoscută, urmărind cu privirea culori cu care ochii săi nu erau obișnuiţi. Undeva jos, între frunzele gălbui, zări o făptură și, pentru o clipă i se păru că e o Zână Mică. Culoarea ei era diferită de tot ce întâlnise. Era verde. Dar ce i se păru amuzant, e că mânca tacticos o îngeţată de afine. O m u l m i r a t , r i d i c ă p r i v i re a s p re c e r. Soarele strălucea orbitor de galben pe un cer uimitor de albastru.