origini 9-10 2010

ORIGINI nr. 9-10/2010

EDITORIAL

3

Virginia Stănescu

REVISTA „ORIGINI” ÎN CUMPĂNA DECIZIILOR Era anul de graţie 1997, într-o vară georgiană, fierbinte ca toate verile de aici când revista Origini s-a născut din iniţiativa în care se sintetizau frământări sufleteşti, curajul şi adâncimea spirituală a editorului său, Gabriel Stănescu. Convins că o cultură nu poate vorbi lumii decât prin elita sa intelectuală, făptuitorul revistei Romanian Roots s-a gândit să-i aleagă un motto care să-i exprime rostul ei de a fi în cuvintele pline de înţeles ale lui Vintilă Horia: ”Istoria exilului o pot face numai câteva personalităţi în stare să creeze într-un ritm românesc, pe care numai ele îl pot simţi şi înţelege...”. În articolul de fond al primului număr, care se numeşte ” Început de drum”, editorul susţine că revista Origini va încerca să ne amintească nouă celor departe de ţară de rădăcinile noastre româneşti: ”...cei care au venit să scape de coşmar, vor putea – înainte de a păşi în spaţiul culturii de adopţie să-şi amintească mereu cine sunt şi de unde vin.” În plus, revista Origini avea să-şi caute rostul în a arăta că spiritualitatea românească, prin personalităţile pe care le-a născut îşi aduce în mod onorabil contribuţia la cultura universală. Mereu gândindu-se la noi proiecte, Gabriel Stănescu îşi propunea ca revista Origini să repare răul renume pe care-l aruncase culturii româneşti perioada de tristă amintire a comunismului. Editarea revistei Origini – Romanian Roots se voia nu numai o oglindă a acestei lumi, a lumii româneşti din diaspora dar şi un răspuns al elitei sale culturale la procesul de integrare într-o cultură adoptivă.

Revista şi-a făcut apariţia sub auspiciile generozităţii editorului ei care a dedicat o mare parte din timpul său selectării, tehnoredactării şi corectării articolelor din paginile ei. Se lucra la acea vreme într-o casă modestă, la un computer cumpărat în rate la care, nu târziu după aceasta, s-a adăugat un printer. Se citea, se punea în pagină, se corectau articolele până noaptea târziu pentru ca revista să fie trimisă la tipar la o dată precis stabilită. Se cereau îndrumări, se vorbea îndelung la telefon despre materiale. Orele de somn erau scurtate iar copiii îşi cereau şi ei tributul. Eram la vremea

aceea tineri, entuziaşti şi nu ne păsa decât ca noul nostru născut, care era această revistă, să se ţină zdravăn pe picioare. Şi iată că, în ciuda prezicerilor unora că ea nu va rezista vremurilor, revista Origini – Romanian Roots au depăşit vârsta unui deceniu.

Nu lipseau însă momente, ce-i drept rare, când în discuţiile noastre despre revistă, răsărea sporadic întrebarea: ”Oare ai putea să duci această revistă mai departe, în caz de nevoie?” Şi iată că, într-adevăr, am ajuns la un moment de răscruce.

Suntem puşi de fapt în situaţia de a ne confrunta cu realitatea prevestită de acea şoptire misterioasă. Revista Origini se află la cumpăna deciziilor.

Mulţi dintre cititorii noştri ne întreabă despre soarta ei. Numai gândindu-mă la ”încetarea” revistei Origini mă cuprinde o stare de inconfortabilitate sufletească soră cu panica. Mă gândesc că o asemenea revistă în care fondatorul ei a depus un efort excepţional, s-a dăruit cu toată fiinţa sa şi a făcut-o să reziste atâta vreme, nu poate sfârşi printr-o decizie necugetată a unei singure persoane sau a unui număr restrâns de persoane. Decizia trebuie luată în Agora. Revista nu aparţine decât colectivităţii româneşti din diasporă. Şi dacă la începuturile teatrului românesc, moment cultural esenţial pentru cultura românească, s-a spus: ”V-am dat teatrul, vi-l păziţi!” de ce să nu conştienizăm şi noi, cei din afara ţării, importanţa momentului prin care trece revista noastră si să nu repetăm ca un ecou aceleaşi cuvinte? Dacă această revistă ne-a fost dată să ne reprezinte pe noi, românii diasporei atunci de ce să nu facem tot posibilul pentru a o păstra mai ales că este plină de vigoare?

Ce ne rămâne nouă de făcut? În mare, şi bănuiesc că toată lumea este de acod, revista va continua menirea pentru care s-a născut, rămânându-ne nouă să o facem pe cât de bună posibil. Pentru aceasta, este însă nevoie de aportul aceleiaşi intelectualităţi pe care ea o reprezintă. Elita culturală românească din afara ţării este chemată să îmbogăţească şi să lumineze revista Origini-Romanian Roots cu toată puterea spiritului ei.

4

ORIGINI nr. 9-10/2010

Poem

Mihai Eminescu

Rugăciune Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupra-ne coboară, O, Maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!

Noi, cei din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!

Bisericile Anei-Maria Gruia

Din tablourile Anei Maria Gruia reprezentând clădiri medievale, nu poate lipsi Biserica Evanghelică din Dej, emblema oraşului de pe Someş. O puteţi vedea, în partea de sus a picturilor, cum începe parcă să se ridice încet spre cer. Mănăstirea franciscană, care a devenit biserică, a fost construită pe la 1400 şi a fost înconjurată cu ziduri de apărare care şi-au dovedit utilitatea la invazia tătarilor din anul 1427. Biserica evanghelică construită pe locul acesteia, are un turn de 70 de metri înălţime care se vede din orice parte a oraşului.

Lucian Gruia

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

5

Gheorghe Naghi

ZIARUL “CUVÂNTUL ROMÂNESC” DIN CANADA STINDARD AL LUPTEI ANTICOMUNISTE Ziarul “Cuvântul Românesc” din Hamilton, Ontario, Canada (1976-2005) a apărut la iniţiativa lui George Bălaşu şi a regretatului Eugen Bârsan (1913-2005).

George Bălaşu a şi condus publicaţia vreme de 31 de ani în calitate de editor, unde Eugen Bârsan a fost Redactor Şef, adică tot timpul vieţii sale. Colegiul de redacţie a avut un caracter voluntar şi ziarul reuşea să trăiască numai din abonamente şi mici ajutoare financiare ale unor simpatizanţi. Acest colegiu era restrâns la câteva persoane, în afară de cei doi amintiţi mai sus, colaborând şi Mihaela Moisin (asistent-editor) şi Florin Săndulescu. Cu timpul s-a format un grup de buni condeieri în jurul ziarului printre care îi putem menţiona pe George Bălaşu, Eugen Bârsan, Radu Budişteanu, Dumitru Bacu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Mihai Fotin Enescu, Aureliu Răuţă, Zahu Pană, Părintele Dr. Dumitru Ichim, Sergiu Grossu, George Donev, Ion Boeriu (pseudonimul lui Ion Halmaghi), Mihaela Moisin, Nicolae Petra, Nicolae Novac, Remus Radina, Părintele Gh. Calciu, Alexandru Nemoianu, Andrei IustinHossu, Radu Dunăreanu, bucurându-se de ajutorul financiar al somităţilor româneşti aflate în Exil chiar de la început. De exemplu - îşi aminteşte Mihaela Moisin – primul cec primit la redacţie a fost cel al lui Mircea Eliade11. Uşor putem intui de 1 George Georgescu s-a născut la 23 noiembrie 1926 în Bucureşti. A studiat Istoria Artelor. În anul 1945 a înfiinţat Organizaţia de Rezistenţă Anticomunistă “GIR”, împreună cu Tănase Ionescu şi fraţii Ion şi Octavian Rădulescu, organizatorul Pieţii Universităţii de mai târziu.

La vârsta de 19 ani a fost arestat în timpul unei acţiuni de difuzare a unor manifeste contra noii orânduiri comuniste; a fost deportat în lagărele de deţinuţi politici de la Caracal şi Slobozia. A debutat în anul 1947 în pagina literară a ziarului Naţiunea sub direcţia prof. George Călinescu, care a eludat interdicţia ce i se impusese, publicându-i primele versuri.

Este membru AFDPR şi al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. În anul 1994 a emigrat în Canada la fiica sa. În “ţara frunzei de arţar” a dat tiparului analize politice, schiţe literare şi poezii, colaborând la publicaţiile Faptul Divers din Toronto, Luceafărul din Montreal, Cuvântul Românesc din Hamilton, Lumea Românească din Michigan, Datoria Românească din Chicago, etc. În cadrul emisiunii în limba română a postului de radio “Ottawa University” a deţinut, timp de 4 ani, “Editorialul” săptămânal.

De curând a publicat volumul Chemarea Stelelor (versuri) şi volumul de schiţe, povestiri şi portrete Ultima întâlnire.

cât sprijin se bucura această idee şi implicit ziarul în rândul intelectualităţii româneşti din Exil. De aceea în scurt timp a devenit un stindard al luptei anticomuniste din Exil.22 Intenţia mea este doar să prezint o schiţă a contribuţiei colosale pe care a avut-o ziarul din Canada la dărâmarea comunismului. Contribuţia persoanelor menţionate descrisă în acest articol,

Alţi colaboratori ai Cuvântului Românesc au fost Radu NegrescuŞuţu, Vasile Neştian, journalistul Andrei Bădin, Viorel Paltin. Mai exista şi alt colaborator, prinţul Nicolae care semna cu pseudonimul Tudor.<?>34 Folosirea pseudonimelor a constituit o practică obişnuită într-o vreme când autorul risca dacă era recunoscut să sufere diferite neajunsuri şi persecuţii şi să intre în vizorul securităţii.

Aşa cum am afirmat de la început, unul din oamenii cei mai importanţi ai momentului înfiinţării în 1976 a ziarului “Cuvântul Românesc” a fost directorul ei, George Bălaşu, care a rămas cu ziarul pe toată durata apariţiei acestuia. Ziarul a reprezentat, de-a lungul anilor, tribuna ideologică de luptă pentru eliberarea României de comunismul înrobitor, o tribună a tuturor Românilor din exil. După treizeci şi unu de ani de apariţie neîntreruptă, constatăm că Cuvântul Românesc a rămas cel mai răspândit ziar editat de exilul românesc. Editorialele semnate cu regularitate de George Bălaşu au devenit deja antologie a jurnalismului din exil.

George Bălaşu a realizat în Hamilton o adevărată mică Românie unde se întâlnesc, an de an, românii noştri veniţi din toate colţurile lumii. Cunoscut sub numele de “Câmpul Românesc”, acest centru este locul unde conferenţiază în fiecare an personalităţi din ţară şi de peste hotare în cadrul “Săptămânilor Culturale”; aici se organizează concerte, serbări ale revelionului, nedei româneşti, excursii, mese rotunde, şezători literare, expoziţii, campionate de fotbal, picnic-uri duminicale; aici s-au amplasat busturile marilor scriitori români sculptate de Nicăpetre etc. Tot în acest cadru au ţinut cenacluri literare revista Observatorul din Toronto şi Asociaţia Muntele Măslinilor şi tot aici s-au rugat românii în propria capelă. După evenimentele din Decembrie ‘89 au fost invitaţi la Câmpul Românesc miniştri, parlamentari şi oameni de cultură din România şi din alte ţări, care au conferenţiat pe teme de actualitate.

Alături de ziar funcţionează Editura “Cuvântul Românesc”, unde au văzut lumina tiparului cărţi valoroase, din care am putea aminti, Poezii din închisori culese de poetul Zahu Pană şi Piteşti de Dumitru Bacu.

La Câmpul Românesc din Hamilton, proprietate a Asociaţiei Culturale Române, a fost înfiinţat Centrul Cultural “Nae Ionescu”, unde tot George Bălaşu, a organizat “Săptămânile Culturale”, eveniment de nivel academic, la care prin conferinţe, mese rotunde, forumuri au participat reprezentanţi ai exilului românesc inclusiv din România.

Ziarul “Cuvântul Românesc”, a militat de la primul până la ultimul număr din Decembrie 2005 pentru o Românie liberă, democrată şi creştină fiind “un instrument de luptă împotriva comunismului”, după cum menţionează George Bălaşu în ultimul său editorial, pe care îl încheie cu următoarele cuvinte: „Lupta desfăşurată de Exilul românesc a fost grea şi neîndurătoare, datorită acţiunilor subversive exercitate de comunişti, în efortul lor de a lichida Exilul Românesc din lume…Acum când eliminarea definitivă a comunismului a ajuns în stadiu final, să invocăm ajutorul ceresc pentru a binecuvânta pe luptătorii din Ţară să poată duce lupta mai departe, să nu cedeze niciodată, aşa cum nu am cedat nici noi, niciodată.

Numai aşa se poate învinge şi de aceea apropiindu-ne de capătul acestui drum plin de lupte, privim înapoi cu o mândrie firească. <?>35 1 Mihaela Moisin, Am încheiat o etapă, în Cuvântul Românesc, 2005, XXXI, Nr. 360, Decembrie, p. 3.

2 2 Mihaela Moisin, Presa din exil, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2001, XXVII, Nr. 291, Martie, p. 3.

6

Presa din Diaspora

reprezintă în linii generale doar o schiţă pentru o eventuală abordare ulterioară. A cuprinde doar în câteva pagini dimensiunea cultural-politică a unor personalităţi ca acelea de mai sus este aproape un sacrilegiu. Despre Mircea Eliade s-au scris volume întregi, despre Dr. Mihai Fotin Enescu care a prezentat la procesul de la Nüremberg memoriul scoaterii Mişcării Legionare de sub sentinţa de ciminal de război nu se mai ştiu aşa de multe de cei de astăzi. Am făcut cât s-a putut face cu acest prilej întru aşa de scurt timp, pentru redescoperirea unor români cu R mare şi a-i reda culturii române din care de drept fac parte.

Scopul ziarului a fost înlăturarea pericolului comunist agresiv, odată cu instaurarea regimului de extremă stânga, impus cu forţa tancurilor de către bolşevismul rusesc. Mai ales că majoritatea celor aflaţi la conducerea ziarului proveneau din fostele ţări supuse de regimul comunist aşa cum reiese din scopul expus de George Bălaşu care ne arată motivaţia începutului: “Scăpaţi cu mare greutate şi sacrificii din teroarea instaurată de regimul comunist adus de hoardele Armatei Roşii, lăsând în urmă familiile ulterior persecutate, ajunşi în ţări străine în care domneau guverne care respectau libertatea umană, ne-­am făcut şi noi o organizare bazată pe tradiţiile creştine româneşti.

Ne-­am strâns unii lângă alţii şi ne-am legat în bună frăţietate de cruce, cu scopul de a continua lupta, prin mijloace legale şi democratice, de eliberare a Ţării. Ne-am regăsit unii pe alţii sub crezul naţional al neamului românesc, cu suflet curat şi intenţii cinstite de luptători, care nu urmăreau averi şi bogăţiile existente din lumea liberă, ci numai posibilităţile de a sprijini lupta de eliberare naţională. Şi am pornit la treabă ştiind că dreptatea e de partea noastră.”

Printre cei mai importanţi scriitori care au colaborat la Cuvântul Românesc din Hamilton a fost şi autorul renumitului roman Dumnezeu s-a născut în exil, Vintilă Horia (1915-1992). Atunci când s-a vorbit, din nou, de el prin cartea lui Marilena Rotariu, ziarul Cuvântul Românesc s-a oprit asupra laborioasei sale activităţi.33 Vintilă 3 3 Corespondent, Întoarcerea lui Vintilă Horia, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2002, XXVIII, Nr. 304, Iunie, p. 12-13; Vezi revista Origini (Atlanta) Nr. 4-5/2010 este dedicat în întregime lui Vintilă Horia, exilatul.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Horia (1915-1992) (numele la nastere Caftangioglu) s-a născut la 18 decembrie 1915 în Segarcea, jud.

Teleorman. Şcoala o începe în Basarabia, continuându-le în Bucureşti cu Colegiul Sfântul Sava şi apoi Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere. În anul 1940 îşi începe cariera diplomatică la Roma relând-o după un an la Viena. După o stagnare de câţiva ani în Germania (unde este în lagărele de concentrare de la Krummhubel şi Maria Pfarr) revine în Italia de unde se mută în Argentina (1948-1953). Din nou revine în Franţa, de această dată care îi prieşte mai mult fiindcă aici scrie romanul Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil) care primeşte premiul Goncourt al Academiei franceze în 1960. Unicul premiu nedecernat din cauza uneltirilor comuniştilor români şi francezi. Din 1965 a trăit în Spania unde a fost profesor universitar. S-a stins din viaţă la 4 aprilie 1992, la Collado-Villalva în Spania, cunoscut, desigur, mai puţin în ţara lui, pe care a părăsit-o încă de tânăr. Locul lui Vintilă Horia în cultura română trebuie reconsiderat. Romanul lui, Dieu est né en exil, constituie primul roman din Trilogia exilului, urmat de Cavalerul resemnării şi Salvarea de ostrogoţi. Pentru că a refuzat să fie reprezentantul scriitorilor români promovaţi de regimul comunist în Franţa i i s-a fabricat un dosar de apropiat al mişcării legionare, ba chiar de ideolog al fascismului, pe baza materialelor apărute în Gândirea, Sfarmă Piatră, Porunca Vremii.44 În cele din urmă scriitorul a refuzat premiul acordat romanului, astfel că, în istoria Goncourt-ului, în dreptul anului 1960, figurează menţiunea “premiu acordat, dar nedecernat.”

Vintilă Horia a rămas singurul scriitor român posesor al acestei prestigioase distincţii. Valoarea lui Dumnezeu s-a născut în exil, roman al suferinţei anticului Ovidiu exilat la Tomis, la marginea Imperiului Roman, constă în reflecţia efectuată asupra condiţiei exilatului.55 În 1946 autorul era un condamnat al “justitiei comuniste”, care a prelucrat vechile sale articole, din tinereţe, pentru a-l judeca în lotul celor 11 de “criminali de război”. Vintilă 4 4 Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucharest, 1995; Richard Wagner, “A writer in the cold war”, în Neue Zürcher Zeitung, April 2, 2007 (available at signandsight.com on April 30, 2007); 5 5 Dana Ionescu, Vintilă Horia şi “Dumnezeu s-a născut în exil” în Ziua, 2008, Nr. 201 de vineri, 4 aprilie 2008

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

Horia are multe volume de ficţiune şi studii de specialitate, scrise în franceză sau spaniolă, care îşi asteaptă traducătorii. La Editura Art s-a tradus recent romanul O femeie pentru apocalipsă, publicat în franceză în 1968; acest roman a avut deci de aşteptat 40 de ani ca sa ajungă la publicul român.

La fel a apărut şi o nouă ediţie a cunoscutului roman Dumnezeu s-a născut în exil în traducerea din limba franceză făcută de Ileana Cantuniari, cu o prefaţă de Daniel Rops, membru al Academiei Franceze; ediţia conţine şi un dosar al premiului alcătuit de Marilena Rotariu.66 Marilena Rotaru şi-a dedicat ani întregi studierii operei şi vieţii lui Vintilă Horia reuşind să ni-l prezinte în lumina adevărului în cartea Întoarcerea lui Vintilă Horia.77 “Timp de opt ani am căutat secvenţe de viaţă, de biografie literară, documente, sentimente şi emoţii care au alcătuit omul şi scriitorul Vintilă Horia”. Autoarea trăieşte sentimentul de vinovăţie şi de neputinţă pe care ar trebui să-l împărtăşim cu toţii, acela de a nu-l fi adus cu adevărat pe Vintilă Horia în România.

El a fost exilat pînă la sfîrşit.88 Laudativ îi vorbesc Marilenei Rotaru despre Vintilă Horia, personalităţi ca Alexandru Paleologu, Mihai Catuniari, Pan Vizirescu, Alexandru Husar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici. Activitatea. Cărţi: Dieu est ne en exil; Le chevalier de la resignation, Les impossibles, Une femme pour L’apocalipse, Le journal d’un campasieu du Danube, Espania y otras mundos, Viaje en los centros de la tierra, Encuestra detras de lo visibile. A desfăşurat o intensă activitate publicistică. Colaborarea din tinereţe la Gândirea, Meşterul Manole, Sfarmă Piatră, îi va aduce mari necazuri. A colaborat apoi la A.B.C., Induce, Semana, Cuadernos Hispano Americanos, Les Nouvelles Litteraires, Ecrits de Paris, Roma, Intervento, Il tempo.

De-a lungul timpului ziarul Cuvântul românesc a menţinut o rubricaţie constantă. Aceste rubrici 6 6 Editura Art, Bucureşti, 2007, 272 p Cf. Dana PîrvanJenaru, Vintilă Horia între „dacomanie“ şi Goncourt, în Observatorul cultural(Bucureşti), 2009,IX,Serie nouă, Nr. 199 (457), 15-21, Ianuarie, p. 15; Nu există termenul de creştinism ortodoxist fiindcă nu este un curent filozofic. Indirect, sugerăm scriitorului Laszlo Alexandru să fie mai ponderat în acuzele sale la adresa lui Vintilă Horia cel puţin până se ridică la valoarea acestuia.

7 7 Editura Ideea, Bucureşti, 2002 8 8 Marcel Petrişor, Întoarcerea lui Vintilă Horia nu a mai avut loc, în ROST, 2004,III, Nr. 16, Iunie, p. 15 (Mulţumesc încă odată jurnalistului Claudiu Târziu pentru informaţie)

7

erau binecunoscute şi întreţinute de condeie strălucite. După retragerea sa în România în anul 1999, Ion Halmaghi a publicat, sub pseudonimul Ion Boieru, un volum (în două ediţii) din activitatea sa publicistică de la Cuvântul Românesc desfăşurată vreme de şapte ani 99 adunând ceea ce scrisese la rubrica «Cronica vremii», cu conţinut politic, tot sub acest pseudonim. A publicat de asemenea şi amintirile lăsate de cei 15 ani de închisoare.1010 Ion Halmaghi a fost un scriitor însemnat, cu mult talent. A murit la 90 de ani în Sibiul lui atât de drag deşi era născut în America, trăindu-şi ultimii ani alături de nepoţii lui.1111 Spre deosebire de John Halmaghi, Eugen Bârsan şi-a început primul Exil după evenimentele anului 1941 prin lagărele din Germania (Rostock şi Buchenwald), continuându-l din anul 1952 în America unde s-a stabilit la Cleveland. După câtva timp s-s-a mutat la Chicago unde a desfăşurat aceeaşi activitate pentru ridicarea spirituală a românilor, pentru o ţară liberă, democrată şi eliberată de comunism, cea mai mare realizare a lui fiind înfiinţarea ziarului Cuvântul românesc al cărui redactor-şef a fost.1212 O altă rubrică doctă În Duh şi Adevăr a fost susţinută, număr de număr, şi urmărită cu mare atenţie de preoţimea din America pentru măiestria expunerii plină de har, adevărată sursă de inspiraţie pentru predicile duminicale, de către regretatul scriitor creştin Sergiu Grossu (19209 9 Ion Boieru,„Cronica vremii” în ziarul „Cuvântul Românesc”, Hamilton, Canada, 1976-1982. Volumul I, Criterion Publishing, f. l., f. a, 300 pagini; Ion Boieru, Cronica vremii: 1976-1982. Volumul I, editia a doua, prefaţa de Mircea Nicolau, Editura Scara, Colectia “Memoria prezentului”, Bucuresti, 2005, 296 p.

10 10 Ion Halmaghi, Memoriile viitorului. Adunate din perspectiva celor 15 ani de închisoare şi de luptă politică anticomunistă în perioada de libertate, Editura Mesagerul de Făgăraş, 2007, 222 p.

11 11 Mihai Posada, Ion Halmaghi a urcat la cer, în Puncte Cardinale (Sibiu), 2009, XIX, Martie, p. 6; Mulţumesc lui Claudiu Târziu şi Răzvan Codrescu pentru clerificările dorite; Ion Halmaghi a făcut parte din grupul fondator al Institutului de Cercetări RomânoAmerican (American-Romanian Institute for Research Inc.) de pe lângă Universitatea din Pittsburgh, ocupând şi funcţia de director al acestuia, iar din 1975 a fost director-fondator al prestigioasei publicaţii a institutului, Romanian Sources (Izvoare româneşti); a fost redactor al ziarului Unirea (din 1965)– oficios al Episcopiei Greco-Catolice; a colaborat la revista America – organ oficial al „Uniunii şi Ligii” – a condus revista Drum, împreună cu Nicolae Petra, după decesul lui Vasile Posteucă, din 1972. A participat cu regularitate la „Săptămânile Câmpului Românesc” de la Hamilton (Ontario, Canada) şi a fost unul din iniţiatorii ROMFEST – alături de Părintele Gh. Calciu (1925-2006), şi George Bălaşu festival cu un puternic caracter anticomunist.

12 12 Radu Dunăreanu,Ultima făclie a unei generaţii istorice in memoriam Eugen Bârsan, în Cuvântul Românesc, 2005, XXXI, Nr. 334 Aprilie, p. 1,5.

8

Presa din Diaspora

ORIGINI nr. 9-10/2010

2009), stabilit iniţial în Franţa1313 şi în ultimii ani O altă rubrică cunoscută a fost rubrica Efemeride 1414 la Bucureşti.

Nenumăratele cărţi scrise de el şi pagina Fara Armânească susţinută de poetul şi legăturile semnificative avute1515 aduc o lumi- Zahu Pană(1921-2001), originar tot din fosta nă evidentă de prosperitate duhovnicească, ca să Macedonie.1717 Arestat de două ori, a stat închis nu amintim decât Calvarul României creştine şi până în 1964 pentru convingerile sale naţionaliste. revista Catacombes în literatura română, din cele Debutează la o fragedă vârstă în revista Lumina 34 scrise şi apărute.1616 a liceului din Silistra cu poezia Vijelie. Ultima dată a fost prezent în mijlocul celor dragi, în luna 13 Veronica Bâtcă, Sergiu Grossu la 8o de ani, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2001, XXVII, Nr. 292, p. 14 iulie 2000 la Săptămâna Câmpului Românesc din 14 Pr. Gh. Naghi,„Basarabeanul care a învins comunismul”.

Sergiu Grossu la primii paşi spre cer(1920-2009), în Meridianul Hamilton. Câţiva ani mai târziu publicistul George Românesc(Anaheim), 2009, XXXVI, Vol. 13, Nr. 622, 8 August, p. 15 Georgescu avea să-i dedice, în acelaşi loc, cuvinte 15 Sergiu Grossu, Legăturile mele epistolare cu Anton Crihan, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2002, XXVIII, Nr. 300, Februarie, p. de apreciere atât lui cât şi ziarului care l-a consa9; 16 Cărţi în limba franceză şi engleză crat, Cuvântul Românesc din Hamilton.1818 Tot el a -”Nous attendons une Nouvelle Terre “(În aşteptarea unui Nou fost în anul 2000 şi expunătorul subiectului captiPãmânt), La Pensée Universelle, Paris, 1971; -”Un rayon de soleil “(O razã de soare), poeme, Debresse-poesie, vant cu tema Amintiri despre Radu Gyr. S-a sfârşit Paris, 1971; “La Chaine “(Lanţul), poem de închisoare, Editura Les Paragraphes din viaţă la 11 martie 2001 în New York.1919 litteraires de Paris, 1971; Un alt important scriitor al Exilului, Horia - “Catacombes” (Almanah al Bisericii Tãcerii),Catacombes, Paris, 1973; “-Derriere le rideau de bombou. De Mao Tse-toung a Fidel Castro” Stamatu (1912-1987), a contribuit număr de număr (În spatele cortinei de bambus. De la Mao Tzedung la Fidel Castro), cu câte trei articole, sub trei pseudonime care asCatacombes, Paris, 1975; -”The Church in Today’s Catacombs “(Biserica în catacombele cundeau aceeaşi pană măiastră. Horia Stamatu s-a actuale), Arlington House, S.U.A., 1975; -”Au fond de l’abîme: Le regne de la haine”(În strãfundul abisului. născut la 9 septembrie 1912 în Vălenii de Munte, Domnia urii), Apostolat des Editions, Paris, 1976; judeţul Prahova. A urmat cursurile primare în -”Vania Moïsséieff - Le Jeune Martyr de Volontirovka” (Vania 13

14

15

16

Moiseev - tânãrul martir din Volontirovka), Catacombes, Paris, 1976; -”Les Enfants du Gulag -”(Copiii Gulagului), o cronicã a copilãriei oprimate in U.R.S.S., France-Empire, Paris, 1979; -”Le Calvaire de la Roumanie chretienne” (Calvarul României creştine), France-Empire, Paris, 1987; -”Maîtresse, Dieu existe. Les enfants dans l’etau de l’atheisme sovietique” (Tovaraºã profesoarã, Dumnezeu existã. Copiii în menghina ateismului sovietic), Fayard, Paris, 1988; -”L’Homme interieur. A la recherche de notre plenitude spirituelle” (Omul lãuntric. În cãutarea plenitudinii noastre spirituale), Résiac, Montsurs, 1997; -”L’Eglise persecutee. Entre Goulag et societe opulente “(Biserica persecutatã. Între gulag şi societatea opulentã), L’Age d’Homme, Lausanne, 2002; -”Plaidoyer pour l’Eglise du Silence” (Pledoarie pentru Biserica Tacerii), Resaic, Montsurs, 2003; Cărţi apărute în limba română -” Muştar, epigrame şi epitafe”, Editura Bucovina - I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1940; -” Pietre de aducere aminte”, poezii religioase introduse clandestin în ţarã, ediţia I aparutã in R.F.G., în 1971, sub pseudonimul Simion Cubolta; ediţia a II-a semnatã Sergiu Grossu, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2002; încă o ediţie a apărut la Chişinău, 1994 -”Calvarul României creştine”, Editura Convorbiri Literare, Iaşi, 1992; -”Inscripþii pe un vas de lut”, poezii, Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1994; “ Univers simfonic”, poeme orale create într-un lagãr din balta Dunãrii, Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1994; -”În şfichiul ironiei” , poezii satirice, Editura Hrisovul, Bucureşti, 1996; -”În aşteptarea unui nou pãmânt”, Editura Duh şi Adevãr, Bucureşti, 1998; -”Chipul omului dinlãuntru”, Editura Duh şi Adevãr, Bucureşti, 1999; -”Apocalipsiada”, epopee creştinã în 12 cântãri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999; -”Fiul cel pierdut”, trei poeme dramatice de inspiraţie religioasã, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; -”Banul”, poem oral, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; -”Copiii Gulagului”, Editura Univers, Bucureºti, 2000;

-”Îmi bate inima la Bug. Din problemele Transnistriei”, Editura Museum, Chişinãu, 2000; -”Roada anilor tineri”, versuri şi prozã: 1940-1954, Editura Museum, Chişinãu, 2000; -” Vania Moiseiev”, Editura Museum, Chişinãu, 2000; -”Evanghelia exilului”, Editura Duh şi Adevãr, Bucureşti, 2001; -”Apãrând adevãrul (Gânduri vechi la început de nou mileniu)”, Editura Duh şi Adevãr, Bucureşti, 2002; -” Mai tare ca moartea”, poeme de dragoste, Editura Eminescu, Bucureşti, 2002; -”Cercetaţi şi vegheaţi. Mic vocabular al Oastei Domnului”, Editura Traian Dorz, Simeria, 2002; -”Cu gândul la Basarabia”, Editura Museum, Chişinãu, 2003; -”Datoria amintirii: Calendarul persecuţiei religioase în ţãrile comuniste”, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2003.

17 17 S’a născut la 20 august 1921 în comuna Beala de Sus din fosta Macedonie iugoslavă. Aromân de origine, în 1925, familia a fost colonizată în Cadrilater, în comuna Cocina din judeţul Durostor. În toamna anului 1940 se refugiază din Cadrilater în Bucureşti unde îşi termină liceul comercial şi apoi Academia Comercială. Din 1976 are şansa să se stabilească la New York unde şi moare în 2001; Cf. Mihai Stere Derdena, Un prinţ al culturii române[Zahu Pană], în Cuvântul Românesc (Hamilton), 1997, XXIII, Nr. 250, IULIE-AUGUST, p. 17; 18 18 In paginile “Cuvântului Românesc”, nume de prestigiu şi-au pus semnătura pe articole cu tema politică, religioasă, istorică şi literară Se cuvine să aducem însă un cuvânt de recunoştinţă bravului colectiv redacţional care a condus acest prestigios ziar, colectiv care nu a abandonat misiunea la care s-au angajat şi nu s-au lăsat intimidaţi nici atunci când au fost expulzaţi din România de regimul fesenist, imediat după evenimente din Decmbrie , când veniseră în ţară cu ajutoare în bani şi medicamente pentru populaţia ieşită din infernul comunist. Conferinţa lui George Georgescu s-a ţinut în 25 August 2006 la Săptămâna Câmpului Românesc, Contributia exilului literar la patrimoniul cultural al României - Lirica închisorilor, cf. Observatorul(Canada), 2009, XIX, 14 Octombrie 19 19 Ion Zeană, La trecerea în veşnicie a lui Zahu Pană, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2001, XXVII, Nr. 291, Aprilie, p. 8; Cuvinte de suflet, în acelaşi număr au mai publicat Nicolae Dima, Radu Dunăreanu, Erast Călinescu, Theo Caramihai, George Georgescu, Victoria Baţu, Florica Baţu; Florica Baţu, Lali [+Zahu Pană], în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2002, XXVIII, Nr. 301, Martie, p. 9;

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

oraşul natal, apoi Liceul Militar şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

A debutat la revista Floarea de Foc condusă de Sandu Tudor. A fost profesor suplinitor la Liceul “Cantemir Vodă” din Bucureşti (1936-1937), iar în următorii doi ani redactor la Enciclopedia României.2020 Unul din cei mai tineri poeţi care susţineau o rubrică constantă (şi nu numai) întitulată Tablete a fost preotul Dr. Dumitru Ichim (1944). Originar din comuna Dărmăneşti, jud. Bacău,2121 a urmat Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ (19591964) şi a fost licenţiat al Institutului Teologic din Bucureşti (1968). A urmat cursurile de doctorat în “Teologie dogmatică”, la Bucureşti, Evanston, Illinois şi Chicago, terminând cu teza de doctorat susţinută la Princeton, New Jersey (1973). Din 1974 s-a stabilit în Canada iar din 1978 a devenit preot paroh la Biserica “Sfântul Ioan Botezătorul” din Kitchener, Ontario. Are o bogată activitate literară cum a avut şi soţia lui, poeta Florica Baţu.2222 Florica Baţu s-a născut la 13 Aprilie 1945 20 20 Părăseşte Ţara, în 1941, ajungând în Germania în lagărul de la Buchenwald (1942-1944). În 1945 se stabileşte la Freiburg unde urmează studii de filosofie la profesorul Max Müller, discipolul lui Heidegger. Ocupă funcţia de lector de limba română la catedra lui Hugo Friedrich (1946-1948). Pentru doi ani se mută la Paris. Aici conduce secţia literară a Institutului Român de Cercetări de pe lângă Sorbona, fiind şi unul din fondatorii lui, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugene Ionesco. Între 1951 şi 1961 trăieste în Spania, unde co-fondează revistele “Libertatea Românească” şi “Fapta”. Se reîntoarce şi se stabileste definitiv la Freiburg. Aici este redactor la “Forschungstelle fur Weltzivilisation” (1962-1966) şi colaborator la publicaţiile româneşti ale exilului.

Este deţinătorul Premiului Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă iar în exil al Premiului Academiei Româno-Americane de Arte şi Stiinţe (ARA). Se sfârşeşte din viaţă, sâmbătă, 8 iulie 1987, ora 2 dimineaţa în modestul său apartament de la etajul patru din Freiburg. La slujba de înmormântare - joi 13 iulie - oficiată de Părintele Dimitrie Popa, ajutat de corul din Freiburg, alături de sotţa sa Marianne si fiiica Marion au participat un grup numeros de prieteni şi apropiaţi. Activitatea: “Memnon”, Bucureşti (1934) “Recitativ”, Madrid (1963) “Punta Europa”, Madrid (1969) / “Kairos”, Madrid (1974) / “Imperiul”, Bucuresti (1996 / “Ego Zenovius”, Bucureşti (2001).

21 21 Lidia Stăniloae-Ionescu, Un preot adevărat al zilelor noastre, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2002, XXVIII, Nr. 299, Ianuarie, p.

14; Aurel Sasu, Dicţionarul Biografic al Scriitorilor Români, Editura Albatros, 2004; 22 22 Debuteaza editorial cu volumul de poezii, “De unde incepe omul” - “Litera”, Bucuresti, 1970. A cultivat cu success genul de poezie japoneză ”haiku” şi “tanka”care au pătruns, datorită lui, în literatura română. In România a publicat în mai multe reviste, dintre care: “Luceafărul”, “Tribuna”, “Gazeta Literară”, “Telegraful român”, “Curierul românesc”, etc. A colabrat la mai multe reviste din afara României: “Cuvântul românesc”, “Luceafărul românesc” – Canada, “Revista scriitorilor români” – München, “Lumina lină” – New York, “Solia”, Din cărţile publicate: “Planeta Ichtys” (proză) 1974, “Vinerea Mare” (proză), 1975, “Sub umbra Sfinxului” (proză) în colaborare cu Petru Razuş, 1978, “Urmele”, (poeme haiku), 1977, “Constantin Brâncoveanu” (poem istoric), 1981, “Melcul”, 1981, “Agape”, 1982, împreună cu Nicolae Novac şi Florica Baţu Ichim, “Dar în silaba luminii plângeam orfan şi greier”, (poeme tanka), 1987, München, “Fântâna luminii” (poeme haiku), editura Apolo, Bucureşti, 1993, “Cerşetorul porţilor de rouă”, 2001, “Floarea fântânilor pierdute”, 2003; „Apa morţilor”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003;

9

în Bucureşti şi a terminat Academia de Ştiinţe Economice (1968). S-a stabilit în 1974 în Canada.

Poeziile ei sunt cuprinse în volumele: Mesagerul Alb (1970), prefaţat de Ion Caraion; Oglinzi (1975); Seara lumească (1978); Poezii pentru copii (1979); Valea nopţii (1982); Profesorul Dr. Nicolae Dima a fost un alt colaborator permanent al acestui ziar. Nicolae Dima s-a născut la 22 iulie 1936, în comuna Curcani, Jud. Ilfov. A absolvit liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1954). După doi ani, ca student la Institutul Politehnic, a fost exmaticulat pe considerente politice (1956) şi, în acelaşi an, a fost arestat şi condamnat la doi ani închisoare - Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla - pentru tentativa de a părăsi ţara. A reuşit totuşi să obţină licenţa la Facultatea de Geografie-Geologie a Universităţii din capitală (1967). A lucrat, în final, ca metereolog la Aeroportul Băneasa (1967-1968).2323 În S.U.A. a colaborat la „Vocea Americii”.

Unul dintre primii colaboratori şi cei mai importanţi ai ziarului Cuvântul Românesc a fost scriitorul Nicolae Novac (1919-2003). Trebuie să reţinem că acest nume este unul de împrumut, fiindcă adevăratul său nume este de Aurel D. Bugariu, nume respectat în Banat şi apreciat ca atare.2424 Scriitorul, poetul şi publicistul Nicolae Novac (născut la Moldova Nouă) a debutat la re23 23 În 1969 părăseşte ţara stabilindu-se în Statele Unite. Aici obtine diploma Master of Arts, iar in 1975 îşi susţine doctoratul la Columbia University din New York cu teza „Consecintele etnice ale politicii demografice a Uniunii Sovietice. Ocupă pe rand diferite funcţii de profesor la diverse universităţi. Activitatea. A colaborat la majoritatea publicatiilor din exil din care amintim: “Buletinul Bibliotecii Romane” din Freiburg, “Geographical Bulletin of India”, “The Journal of Social, Political and Economic Studies”, “The Mankind Quarterly”, “Stindardul”- Germania, “Cuvantul Romanesc”- Hamilton, Canada, “Lumea libera romaneasca”New York, “Micromagazin”- New York. Cărţi publicate: “Poeme din inchisori”, impreuna cu Vasile Posteuca si Nicolae Novac; “Amintiri din inchisoare” (1974); “Bessarabia and Bucovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1982), Editia a II-a “From Moldavia to Moldova. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1991); Versiunea romaneasca cu adaugari “Basarabia si Bucovina in jocul politic al Rusiei” (Chisinau, 1998); The Soviet Union and Eastern Europe (Fort Bragg, NC, 1987); “Breaching Barriers of Cross-Cultural Communications (Fort Bragg, NC, 1988), Editia a II-a “Cross-Cultural Communications” (Washington, DC, 1990); Journey to Freedom (Washington, DC, 1990); “Jurnal Etiopian” (Bucuresti, Editura Top Form, 2007) În ultimii ani s-a stabilit in Tucson, Arizona.

24 24 Mircea Şerbănescu, De la Aurel Bugariu la Nicolae Novac, poetul român de origine americană, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 1999, XXV, Nr. 274, Octombrie, p. 24; Din păcate scriitorul Mircea Şerbănescu nu înţelege exact statutul celor aflaţi în afara graniţelor ţării.

Cum Nicolae Novac este născut la Moldova Nouă şi nu în America el este un poet român cu origine românească.. Iar ca să-i spui poet american de origine română (greşeală pe care destul de mulţi o fac) din nou nu este adevărat fiindcă asta se poate afirma doar despre cei născuţi în America şi îşi recunosc originea românească.

10

Presa din Diaspora

vista „Generaţia de Mâine” a liceului din Oraviţa şi a mai colaborat în Ţară la revistele Tinereţea, Universul literar, Fruncea, România literară.2525 Colaborator permanent al ziarului Cuvântul Românesc, George Donev (1909-1998) i-a imprimat prin rubricile sale, jurnalismul de aleasă clasă, dar mai ales stilul lui glumeţ, cu două înţelesuri şi cu aluzii usturătoare. A fost participant activ, al Săptămânilor Culturale de la Câmpul Românesc, şi la sesiunile ROMFEST.2626 Un alt important colaborator a fost Dumitru Bacu (1925-1997), originar din Macedonia.2727Şi-a luat bacalaureatul la liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. S-a înscris la Institutul Politehnic din Bucureşti. În 1949 a fost arestat cu un întreg grup de dobrogeni şi macedoneni din Banat. A cunoscut torturile închisorilor comuniste din Timişoara, Jilava, Gherla, Canal, de la Securitatea din Constanţa, Piteşti (după terminarea reeducării), Aiud şi de la Securitatea din Bucureşti. După eliberare s-a căsătorit cu Marica Pundichi, cu care era logodit înainte de arestare. În 1958 a reuşit să plece cu familia în Grecia şi de acolo în Franţa.A 25 25 În exil a fondat revista Vers la care au colaborat Vasile Posteucă, N. S. Govora, Faust Brădescu, I. G. Dimitriu, Aron Cotruş, Ion Tolescu, Claudiu Isopescu, Toader Ioras. În Exil, pe lângă Cuvântul Românesc din Hamilton, Ontario, Canada unde a fost unul dintre primii şi permanenţii colaboratori ai ziarului, a mai colaborat la revistele Carpaţii, Căminul, Drum, Revista Scriitorilor Români, Libertatea (din New York), America, Solia, Calendarul America, Cetatea Luminii. Activitatea sa literară a fost prolifică. Putem menţiona lucrările: Magul care-şi caută steaua (versuri), Colecţia “Chemarea Literară”, Rastatt (Germania), 1951; La capătul drumului (nuvelă) în revista Carpaţii, 1956, II, Nr. 9-10, Madrid, Spania; Poveşti fără ţară (nuvele), Editua Carpaţii, Madrid, 1957 (în colaborare cu Faust Brădescu şi N. S. Govora), p. 167-275, cuprinzând lucrările Strada Florilor, Annemarie, Într’o noapte de toamnă, Furtuna, La capătul drumului; Catapetesne(poeme), Madrid, 1954;Ultimul învins(poeme), Cleveland, Ohio, 1965;Cetăţi sfărâmate (schiţe) Editată sub auspiciile Asociaţiei Culturale Române din Hamilton, Canada, 1972; Kahlil Gibran – Maxime şi Cugetări, ediţie de Nicolae Novac, Editura Carpaţii, Traian Popescu, Madrid, 1980; “Sturm und Feuer”, nuvele in limba germană, 1982; Agape (antologie), Editura “Romanian Canadian Herald”, Kitchener, 1982, în colaborare cu Florica Baţu şi Dumitru Ichim, Tălmăciri din lirica amerindiană, Antologie ,Colectia “ Apozitia “ Jon Dumitru Verlag, 1977, 116 p; Petre Lucaci, Ne-a părăsit Nicolae Novac, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2003, XXIX, Nr. 314, Mai, p. 15; 26 26 George Donev, fiu de scriitor bucureştean, s-a născut pe 30 aprilie 1909. Îmbrăţişând profesiunea gazetărească, urmând linia tatălui său, el a editat la Bucureşti între anii 1938-1940 revista “Raţoiul”. În 1941, angajat fiind la Oficiul Cinematografiei, el este trimis în America, pentru încheierea unor contracte la Hollywood. Pentru că traversarea Atlanticului, în timpul razboiului, era primejdioasă, el alege calea ocolită prin Canalul de Suez, India, oceanul Pacific până în California. Ajuns în lumea liberă, alege calea exilului. Ocupă funcţia de redactor şef al ziarului “America”, în paralel calificandu-se tipograf profesionist. Condus de idealul renaşterii României din comunismul robitor, el a militat permanent pentru o comunitate românească unită în acţiune şi credinţă. A făcut parte din grupul celor care, alături de episcopul Valerian Trifa au ctitorit asezământul de la Vatra Românească.

27 27 [Redacţia]+14 Februarie 1925- 15 Octombrie 1997Dumitru Bacu, în Cuvântul Românesc(Hamilton), 1997, XXIII, Nr. 253, Noiembrie, p. 17

ORIGINI nr. 9-10/2010

lucrat la imprimeria lui Ion Cusa, contribuind la tipărirea cărţilor din exilul românesc. S-a stins din viaţă, pe 9 octombrie 1997 la Paris. Slujba religioasă s-a oficiat pe 15 octombrie la Catedrala Sfântul Ştefan, iar înmormântarea a avut loc în Cimitirul d”Evry. Activitatea. La Madrid a publicat, în Colecţia Dacoromânia, două volume de versuri: Aiud (1961) şi Ofrandă (1963), culegere de poezii din închisori; volumul Piteşti, centrul de reeducare studenţească (1963, Madrid; în engleză, Englewood, Colorado 1971; în Cuvântul Românesc, Hamilton); Acolo şezum şi plânsem (1964), Cântiţi tra niagarsiri - Cântece de neuitat (1996, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne “Dimândarca Părintească”, îngrijit şi postfaţat de Hristu Cândroveanu).

Dintre colaboratorii stabili mai întîlnim pe anticomunistul Remus Radina (născut în 1924 la Craiova)2828, renumit pentru ţinuta sa demnă pentru valorile româneşti şi pentru felul în care a descris pe larg sălbăticiile din Iugoslavia în mărturia Testamentul din morgă, o mărturie pe care o prefaţează Eugen Ionescu care afirmă: “Remus Radina, unul dintre eroii sau sfinţii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa.... Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina şi-l invidiez de a fi îndrăznit totul.” (consemnat de Cicerone Ioniţoiu).

Apoi mai întâlnim pe George Ciorănescu,2929 Un altul care s-a alăturat imediat planului de înfiinţare a ziarului şi a făcut parte din colegiul de redacţie a fost Nicolae Pora(1919-2002)3030. Menţionăm de asemenea pe cel care a colaborat vreme de 15 ani în colectivul de redacţie şi a redactat pagina “Din cele trei colţuri ale lumii”; acesta a fost Dr. Dan Păstorel Aprihăneanu.3131 Printre cei care au colaborat număr de număr, ani îndelungaţi, doar pentru recunoştiinţa posterităţii, a fost şi Mihai 28 28 Ilie Mihalcea, Remus Radina şi Ticu Dumitrescu, doi prieteni, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2002, XXVIII, Nr. 304, Iunie, p. 10; 29 29 George Ciorănescu a scris (însemnăm câteva) Mai aproape de îngeri: traduceri din lirica religioasă; Basarabia, pământ disputat între est şi vest ediţia I (1986), ediţia a doua(1993); Misiunea lui Stanislas Bellanger în imperiul otoman.

30 30 Redacţia, Ne-a părăsit Nicolae Pora, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2002, XXVIII, Nr. 305, Iulie-August, p.1 31 31 [ Redacţia], +In Memoriam Dr. Dan Păstorel Aprihăneanu, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2004, XXX, Nr. 330, Decembrie, p.

14.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

Stere Derdena.3232 Aurel S. Marinescu (1929-2008) a fost un alt colaborator fervent. Aurel Sergiu Marinescu s-a născut la 12 februarie 1929, în localitatea Zimnicea, Teleorman. A fost membru al Tineretului liberal din 1946. Între anii 1947-1949 a făcut parte din “Cercul literar” al studenţilor de la Facultatea de drept.

Eliminat din mai multe facultăţi din ţară - drept, filosofie, istorie - a suferit persecuţii, epurări din serviciu, detenţii politice. Student fiind, a fost arestat pe considerente politice, în 1951. A supravieţuit ca printr-un miracol lagărului comunist românesc, de la condamnarea la moarte, la condamnarea pe viaţă şi la neaşteptata sa eliberare în 1969. În 1974 a reuşit să plece din ţară singur, legal, la invitaţia unui unchi din Franţa. A cerut azil politic şi în final s-a stabilit în Statele Unite, la New York. A devenit un autentic luptător pentru cauza libertăţii patriei sale. A fost un prolific scriitor şi publicist.

S-a stins din viaţă pe 31 august 2008. Activitatea: A publicat în B.I.R.E. – Paris, Exilul Solidar, Lumea Liberă, Foaie din New York, Cuvântul Românesc din Hamilton, Alternativa din Toronto, Dorul din Danemarca, Curentul Internaţional, Micromagazin, Meridianul Românesc, New York Magazin, toate din SUA; Buletinul Informativ al Românilor din Australia. Volume: Prizonier în propria ţară – trilogie, 1997; Mă aplec peste ani – 1998; Înainte şi după Dictatul de la Viena – 2000; Armata Roşie în România 1944 - 1958 – două volume, 2001; O contribuţie la istoria exilului românesc vol. I – 1999, vol. II – 2002, vol.

III – 2003, vol. IV – 2004, vol. V, VI – 2005, vol.

VII – 2007, vol VIII – 2008, vol IX - 2009 apărut după plecarea întru Domnul a autorului.

Nicolae Petra (1909-1985) s-a născut în satul Sibiel, jud. Sibiu, la 9 octombrie, tatăl său fiind proprietar de bancă. După clasele primare, a urmat cursurile liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. A studiat ştiinţele economice în Germania unde în final şi-a luat doctoratul. În 1936 a publicat cartea Băncile româneşti în trecut. După război a părăsit ţara stabilindu-se în Belgia. De aici a plecat în America. Între anii 1949-’50 a fost redactor la publicaţia Solia, editată de Episcopia Ortodoxă 32 32 Al. Mihalcea, Mihai Stere Derdena la 70 de ani, în Cuvântul Românesc (Hamilton), 2004, XXX, Nr. 323, Martie, p. 10.)

11

Română de la Vatra. După un timp, s-a stabilit în Mexico-City. A fondat împreună cu Vasile Posteucă revista Drum, iar la Madrid a editat cu Virgil Ierunca publicaţia Limite. A publicat poezii şi eseuri în revistele timpului. A editat la Madrid volumul Poezii (1974), iar în Mexico volumul Predici în pustiu (1982). A încercat şi pictura. S-a stins din viaţă în ziua de 15 august, 1985, în urma unui atac de inimă.

Aureliu Răuţă (1912-1995) s-a născut la 10 februarie 1912 la Câmpulung-Muscel. Absolvent al Institutului Agronomic din Bucureşti, asistent universitar la Facultatea de Agronomie din Bucureşti. După evenimentele din ianuarie 1941 s-a refugiat în Germania unde a obţinut titlul de doctor în agronomie la Berlin. La terminarea războiului s-a stabilit în Spania. A urmat cursuri de filologie, devenind docent în filologie romanică.

A desfăşurat o intensă activitate de propagandă culturală românească. A fost profesor de limba română la Universitatea din Salamanca. A publicat Gramatica românească pentru uzul studenţilor spanioli (Gramática rumana / Aurelio Rauţă; prólogo de César Real de la Riva. Salamanca Universidad, 1947). A trades şi editat cărţi esenţiale ale culturii româneşti, inclusiv poeziile lui Eminescu. Fondator al Asociaţiei Culturale Hispano-Române (Asociación Cultural HispanoRumana de Salamanca) şi al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid. în 1976 a publicat volumul de numismatică Modern Romanian Coins (a detailed and historical description of every romanian coin from the first until the present time, patterns included). A organizat un centru de distribuţie a cărţilor româneşti în exil. A fost organizatorul a două simpozioane remarcabile: Sărbătorirea lui Eminescu la centenarul morţii (Paris, 15-18 iunie 1989) şi Exilul românesc. Identitate şi conştiinţă istorică (Paris, 20-23 mai 1994). S-a stins din viaţă la 13 iunie 1995, la Madrid3333.

33 33 Adrian Săvoiu, O conştiinţă a exilului românesc, Aurel Răuţă (1912-1995), în Cuvântul Românesc(Hamiltom), 2001, XXVII, Nr. 293, Iunie, p. 10;

12

Presa din Diaspora

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mihai Posada

“DRUM” (DIN VOLUMUL DE CONVORBIRI CU ION HALMÁGHI) Mihai Posada: Despre revista DRUM nu mi-aţi povestit foarte multe, decât că aţi preluat-o de la Vasile Posteucă.

Ion Halmághi: Până atunci, am avut discuţii serioase cu el. Două chestii.

M. P.: Posteucă era ortodox?

I. H.: Da, dar nu pe chestia asta. Eram ataşaţi unul de altul, pe linie legionară. Când am venit la New York prima dată, nu-i cunoşteam, încă, pe românii din America şi pe legionari. Am primit o scrisoare de la Vasile Posteucă. Cineva i-a spus, cred că Horia Sima i-a scris pe undeva, că vezi c-a venit Ion Halmaghi, care te cunoaşte de la revista ICONAR din Bucovina, şi cred că Horia Sima i-a spus că-s căsătorit cu o bucovineancă. Şi-mi scrie Posteucă: „Bine-ai venit în America, dragă camarade Halmaghi, şi-ţi trimit cu multă bucurie această scrisoare şi adaug 100 de dolari, c-am auzit că eşti căsătorit cu o bucovineancă de-a mea, cu rugămintea să-i cumperi de 100 de dolari, nu de 99, flori lu’nevastă-ta. Şi când m-am dus cu ea să cumpăr flori, îi zic nevesti-mii: –„Mă, dă-mi măcar, şi mie, un dolar!” [râde]. Zice: –„Cere-i lui! Nu îmi mai cere mie; banii ăştia mi i-a trimis mie, acuma cere-i lui!”. – „Na, zic, bine, las’că te cătănesc io altă dată!”. În sfârşit, am fost bun prieten cu el. Şi avea revista DRUM. La un moment dat, mi-a spus că să scriu şi io ceva, la DRUM. M. P.: Vasile Posteucă v-a cerut colaborarea la revista DRUM? I. H.: Da, să scriu şi io vreun articol. Şi zice; –„Am avut impresia că eşti foarte rezervat”. –„Nu, dimpotrivă, zic, mie-mi place revista şi-s de acord cu DRUMU’tău”. Şi am scris un articol despre Traian Brăileanu, care a fost legionar şi ideolog al doctrinei legionare. Era profesor de sociologie, de la Cernăuţi. Şi când mă-ntâlnesc cu el,’mi-arată, zice: –„Uite, bă, vezi că te-am pus şi pe tine în revista mea!”. Mă uit la articole: eram în pagina întâi pus eu, pe dreapta, cum deschizi, aicea era, pe dreapta al meu, şi aicea era el. Zic: –„Uite diferenţa între noi doi: că eu sunt de dreapta, şi tu eşti de stânga!” [râde].

Dup’aceea au venit nişte tineri din România, care au fost în închisoare. Şi se lăudau că au fost

în închisoare şi au adus poezii din închisori. Ăsta era bolnav de poezie, Posteucă. El era un poet mare, înebunit de poezie. Ăştia erau zei, pentru el, poeţii pe care i-au adus. Pentru el, cel mai mare cadou era că au adus ăştia poezii din închisoare.

Da’nu cunoşteau pe niciun legionar, nici nimica. Şi eu mi-am dat seama, imediat; am vorbit cu ei şi mi-am dat seama că le-o învăţat, poeziile, da’atâta tot! Ei n-aveau nimic de-a face cu cei care..., şi nu erau personalităţi pe care să le cunoască, sau să aibă educaţie. Şi vine-ntr-o zi el şi-mi propune că vrea să schimbe redacţia şi să facă un colectiv în care să-i bage şi pe ei şi să mă bage şi pe mine.

Zic: –„Eu nu merg. Du-te tu cu ei, eu n-am ce căuta! N-am ce căuta cu ei. Măi, Vasile, n-am ce căuta cu ei!”. Eu am vorbit cu ei: au stat în celulă cu legionari, nu ştiau nimic despre niciunul dintre ei. Eu spun, măi, care-s de închisoare şi care am cunoscut bine atmosfera din închisoare! Zice: –„Crezi că numa’tu eşti în lumea asta?”. Zic: –„Nu cred că, dimpotrivă”. Şi n-am acceptat, cu ei, să merg. Şi apoi, nici pe ei nu i-a băgat.

Na, şi a murit el. Şi când a murit el, am fost la spital, cu nevastă-sa, am fost acolo în spital până când a murit... Şi-n timpu-ăla, i-a lăsat lu’nevastăsa un testament că îmi lasă mie DRUMul. M. P.: Cam cât timp a mai apărut, cât timp aţi dus acest DRUM mai departe?

I. H.: Păi, vreo câţiva ani buni. I-am mai schimbat formatul, dar l-am dus câţiva ani de zile.

M. P.: Aţi schimbat şi programul revistei, sau nu?

I. H.: DRUM a fost o revistă scrisă de Posteucă.

A scris-o cu un sibian, cu un director de bancă din Sibiu care era în Mexico şi care avea bani.

M. P.: Sibianul bancher mexican era finanţatorul revistei?

I. H.: Finanţa el mai mult, da, iar Posteucă avea talentul şi-o scria. Şi reprezenta Posteucă ICONARul de la Cernăuţi, care a fost o revistă de mare influenţă, cu Mircea Streinul... Era un luptător mare legionar Posteucă; era comandant legionar. Şi l-a făcut Horia Sima Comandant al Bunei Vestiri, după ce-a murit. Da’era dur. Avea o duritate mare, pe care eu n-o am. Io-s dur în judecăţi, dar nu în atitudini. Aveam discuţii cu el.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

13

Mihaela Albu PRESA POLITICĂ DIN EXIL. ROLUL ZIARULUI „LUMEA LIBERĂ” (NEW YORK) ÎN LUPTA ANTICOMUNISTĂ Presa din exil se dovedeşte o adevărată mină de aur pentru cel care doreşte să se informeze cu privire la aspecte cât mai variate din viaţa şi activitatea românilor plecaţi peste hotare. În ideea de a contribui la cunoaşterea unei perioade importante din viaţa românilor-americani, în cele ce urmează vom prezenta pe scurt unul dintre cele mai importante produse ale presei scrise în limba română şi difuzate în spaţiul nord-american, subliniind cu deosebire latura politică a publicaţiei.

Ziarul cu titlul ce dezvăluia o transparentă conotaţie (Lumea liberă) a fiinţat între anii 19882005.

Având în vedere că apariţia sa a acoperit o perioadă de mai mulţi ani, având o periodicitate săptămânală, ne vom ocupa în cele ce urmează numai de prima perioadă – şi anume de cea premergătoare revoluţiei, adică de perioada dintre octombrie 1988 şi 30 decembrie 1989 (numerele 1 – 65), reflectarea receptării schimbărilor din ţară, precum şi a vieţii românilor-americani după 1990 urmând să o analizăm într-un alt articol.

Se cunoaşte acum că tipurile de activităţi, de acţiuni ale românilor exilaţi, au fost dintre cele mai diverse.

Una dintre acestea a fost, desigur, şi cea hotărâtă de un grup restrâns de intelectuali din New York – în anii în care de acasă veneau ştiri despre viaţa din ce în ce mai grea a conaţionalilor – de a înfiinţa un ziar săptămânal românesc. Acesta era menit să fie tribuna prin care să-şi exprime ideile, dar mai ales se dorea o modalitate de informare a cititorilor despre situaţia din ţara ocupată de comunism şi deopotrivă despre activitatea celor

care (din afară sau chiar dinăuntru) încercau prin toate mijloacele să o salveze. Fondatorii îi vor invita pe toţi cei care voiau să pună umărul la demersul lor („Îi aşteptăm pe toţi cei care au un cuvânt de spus, un gând de schimbat”1), le promit că vor fi „gazdă primitoare” pentru a participa împreună „la marile sau micile confruntări.” Astfel, încă de la primul număr, editorii îşi vor exprima intenţia de a intra în dialog cu cât mai mulţi cititori şi vor preîntâmpina întrebarea firească a acestora, întrebare legată de „rostul unei publicaţii în exilul românesc”, aducând argumente privind necesitatea ei, precum şi a momentului în care apărea.

Numele ales a fost Lumea liberă şi, pentru că se publica în spaţiul american, titulatura era bilingvă, adăugând la titlul românesc traducerea în limba engleză – The Free World.

Aşadar, fondat la 8 octombrie 1988 de către câţiva entuziaşti/ lucizi intelectuali care au înţeles necesitatea unei „tribune”2 echidistante, echilibrate3 pentru exprimarea opiniilor românilor din exilul american, ziarul acesta a rămas în conştiinţa cititorilor (subliniem) ca fiind – înainte de 1989 – un real stindard de luptă anticomunistă.

Convinşi că, „independent de divergenţele 1 v. rubrica „De vorbă cu cititorii”, nr. 1 (8 octombrie 1988, pag. 21).

2 „Am apărut pentru că vrem să punem la dispoziţia românilor de bună credinţă Tribuna liberă a ziarului nostru, pentru un schimb civilizat şi eficient de idei şi opinii, pentru a găsi împreună căile de urmat pentru o renaştere naţională într-o Românie liberă şi independentă.”

3 „...căutând răspunsul în presa liberă românească ce apare în exil (la întrebarea „ce putem face noi, cei care trăim în Lumea Liberă, pentru a-i ajuta pe fraţii noştri în presa liberă românească”, n.n.), am fost impresionaţi de risipa de energie, competenţa şi talentul cu care reprezentanţi valoroşi ai intelectualităţii noastre dezbat anumite probleme.

Am fost impresionaţi de diversitatea opiniilor exprimate, dar în acelaşi timp am fost îndureraţi că nu de puţine ori, aceste opinii se transformă în polemici inutile, între grupări antagoniste, sau calomnii şi invenctive personale.”(v. numărul 1/ 1988).

14

Presa din Diaspora

create în mod artificial”4, exilul „a dobândit o maturitate politică care cere o informare competentă şi într-o frecvenţă mărită”, acest grup de intelectuali a găsit – ca mod de a contribui la această informare şi de a ajuta comunitatea românească din New York – înfiinţarea unui ziar românesc. „Şi atunci hotărârea a fost luată. Ea reprezintă certificatul de naştere al ziarului Lumea liberă”, se mai spune în „actul” de înfiinţare, căci aşa ar trebui receptat editorialul din 8 octombrie 1988. Speranţa exprimată la apariţie se subliniază încă o dată ca fiind aceea „de a contribui la unirea tuturor forţelor exilului pentru cauza eliberării Patriei noastre.” Despre unire scrie şi Dan Costescu în prima sa „convorbire” cu cititorii (rubrica se va numi constant de acum înainte „Dan Costescu de vorbă cu cititorii”).

Redactorul va afirma metaforic că „hora noastră e mare, iar mâinile fiecăruia abia aşteaptă să se prindă cu ale celorlalţi.”

La unire se face referinţă cu toate prilejurile, fie în mod direct, ca apel, fie în cazurile în care se vorbeşte despre acţiunile unor organizaţii sau chiar atunci când se face recenzia unei cărţi. Vom da un singur exemplu. În numărul 38, la pagina 11, Constantin Macri, recenzând o carte în două volume, Am trecut prin iad, de Ion Pantazi5, scrie şi despre actuala condiţie a autorului, refugiat în RFG din 1978, acolo reuşind să scoată un ziar, Stindardul Românilor, care are un rol major în exilul românesc deoarece „încearcă să ţină vie conştiinţa naţională românească şi, mai ales în ultimul timp, să unească forţele Exilului Românesc.” Şi, mai departe, se spune în articol, „puţinii oameni care nu vor să înţeleagă că nu persoana animatorului contează, ci Obiectivul propus, Idealul de realizat, vor sfârşi, suntem convinşi, să răspundă la această Chemare Naţională care este Unitatea tuturor forţelor exilului.” (subl. n., majusculele 4 Mulţi dintre exilaţi şi-au dat seama că divergenţele dintre membrii comunităţii româneşti erau create, alimentate, întreţinute chiar de către agenţi ai securităţii cu scopul abil al dezbinării pentru a-i împiedica astfel să lupte eficient împotriva conducerii comuniste de la Bucureşti.

5 Este vorba despre două volume de amintiri care reflectă istoria personală pe fundalul istoriei mari – „tragice amintiri care se împletesc în substanţa lor epică cu înseşi nefericirile şi suferinţele trăite de poporul român în ultimele patru decenii şi jumătate.”

ORIGINI nr. 9-10/2010

aparţinând autorului).

Această dorinţă de unire, această luptă „împotriva dezbinărilor” îi va conduce pe membrii colectivului redacţional la semnalarea cu bucurie a aniversării altor publicaţii6, dar şi la apelul de asociere cu celelalte forme de mass-media ale exilului românesc.

O unire pe toate planurile în lupta anticomunistă va fi astfel unul dintre ţelurile celor care vor conduce ziarul până în decembrie 1989 şi chiar mult timp după aceea.7 Deşi, cum am specificat, nu a apărut cu foarte mult timp înainte de 1989, Lumea liberă a reuşit – foarte curând de la apariţie – să se constituie într-un principal reper al românilor din exilul de peste ocean, într-o oglindă a vieţii şi a aspiraţiilor acestora, dar mai ales într-un mijloc de luptă anticomunistă pentru eliberarea ţării. Şi aceasta pentru că, aşa cum precizau editorii la bilanţul din 30 decembrie 1989, ea a fost totdeauna „prezentă, informând şi luând atitudine de pe poziţiile exilului românesc”, echipa editorială fiind de asemenea 6 În numărul 58, la pagina 8, în cadrul rubricii Lumea exilului, un articol intitulat „Unui confrate la 42 de ani!” semnalează cu bucurie apariţia numărului 900 al Buletinului de informaţii pentru românii din exil (B.I.R.E.), publicaţie bilunară (fondată în 1948), „democratică şi independentă, care apare în zece pagini şapilografiate. Nu are publicitate, nu are sponsori şi se subvenţionează exclusiv din abonamente şi din jertfelnicia editorilor săi.” În încheiere, redacţia Lumii libere, „unicul săptămânal românesc din exil, urează confratelui de la Paris noroc, noi succese şi să-l vedem cât mai curând în chioşcurile … din ţară.”

7 În numărul 27 din 8 aprilie 1989, într-o „Scrisoare deschisă domnului Al. Berceanu”, sub genericul „Lumea exilului”, semnatarul „scrisorii”, Valentin Verzeanu, consideră că „problema cardinală a exilului nostru (este) UNITATEA” (s.a.,), iar mai încolo îşi întăreşte afirmaţiile, arătând că „nu am altă dorinţă mai arzătoare decât de a vedea odată înfăptuită unitatea exilului românesc.” (p. 10, s.n.). (Din nefericire, acest deziderat pare însă cu greu de împlinit chiar până şi astăzi - n.n.). În acelaşi număr, la rubrica „Ultima oră”, în articolul „Până şi procurorii fug!!!”, relatându-se cazul „celui mai înalt în rang oficial” dintre cei care au reuşit să fugă din România, procurorul militar dr. Vasile Fluţar, este prezentat integral textul apelului fostului procuror (apel care apăruse în săptămânalul maghiar Reform) către „opinia publică internaţională”, prin care semnatarul se referea, printre altele şi la necesitatea unirii tuturor forţelor în lupta împotriva comunismului: „în unitate stă puterea.

Să ne strângem rândurile, solicitând sprijinul opiniei publice mondiale. (…). Să strângem rândurile, pentru ca să putem pune în mişcare toate puterile potenţiale pentru libertatea noastră. (…). Să întreprindem tot posibilul ca să nu ne pierdem identitatea noastră culturală”, a mai scris Vasile Fluţar în încheierea apelului. După transpunerea textului acestui apel, nota lui Cornel Dumitrescu (semnatarul grupajului subsumat rubricii „Ultima oră”) vine să accentueze poziţia anticomunistă a ziarului: „Apelul procurorului militar dr. Vasile V. Fluţar, împreună cu scrisorile deschise ale Doinei Cornea, a celor şase foşti demnitari de partid, a lui Dan Deşliu şi Mircea Dinescu, apelul la solidaritate al ziariştilor români în numele gazetarilor arestaţi în România constituie adevărate rechizitorii de trimitere pe banca de judecată a istoriei a antiumanului regim bolşevico-ceauşist.”(s.n.).

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

„un eşalon prezent la datorie” şi străduindu-se permanent să îmbunătăţească ziarul ediţie de ediţie.8 Şi de aceea nu poate fi de mirare că până în 1989, dar şi o bună perioadă după aceea, Lumea liberă a însemnat pentru cititorii săi principala sursă de informare în legătură cu tot ceea ce se întâmpla în ţara pe care fuseseră nevoiţi să o părăsească, găsind totodată şi numeroase (şi „la zi”) informaţii referitoare la viaţa românilor basarabeni de dincolo de Prut sau a românilor din orice colţ de lume s-ar fi aflat. Publicaţia îşi va lua misiunea de a informa şi în legătură cu variatele acţiuni de protest ale conaţionalilor de pe tot globul, informaţiile acestea contribuind şi ele la unirea forţelor în lupta împotriva regimului ceauşist. Şi trebuie insistat şi pe faptul că ziarul nu se limita la românii newyorkezi şi nici măcar la cei de pe continentul american, ci viza exilul în general şi aducerea conştiinţelor sub acelaşi numitor – înţelegerea că cei de acasă aveau nevoie de sprijin şi totodată că acest ajutor trebuia să contribuie la o luptă susţinută pentru eliberarea de comunism.

Necesitatea acestei lupte a fost nu o dată exprimată în paginile ziarului, editorii, corespondenţii făcând astfel apel la toţi cei care înţelegeau în ce consta această luptă şi forţa pe care o aducea unirea: „Nu, exilul nostru nu-i un balon de săpun, o joacă de ore libere, el este o forţă al cărei efect a fost nu o dată binefăcător9. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru, căci doar astfel putem înţelege menirea noastră şi putem duce la sfârşit acest ţel atât de util şi nobil”, scria Dan Costescu (numărul 37, pagina 8) în finalul unui articol polemic împotriva unei opinii (destul de singulare, de altfel şi exprimată într-o altă publicaţie a exilului) care considera inutilă orice acţiune.

Din reportajele de la diversele evenimente 8 În rubrica sa „De vorbă cu cititorii” (din numărul 21), unul dintre principalii editori, Dan Costescu (membru fondator totodată), îşi asigura, printre altele, cititorii: „ne străduim căutând un drum mereu ascendent în privinţa calităţii gazetei noastre, să luăm în seamă fiecare povaţă transmisă, născută din intenţii bune, comune nouă.”

9 Câteva dintre aceste efecte (care demonstrau „cât de necesară şi cât de activă a fost şi este forţa exilului românesc de-a lungul anilor”) sunt semnalate în cuprinsul articolului semnat de Dan Costescu – cu titlul polemic – „Să fie chiar aşa?” (numărul 37, pag. 8). Iată, printre altele, ce efecte au avut acţiunile exilului: „… alarmarea opiniei publice mondiale asupra fărădelegilor comise în ţară, frânarea unor abuzuri …, eliberările unor lideri ai protestului, scoşi din închisori în urma acţiunilor susţinute din afara graniţelor etc., etc.” De asemenea, „de n-ar fi acţionat exilul pârghiile şi butoanele respective, l-am fi avut acum pe Calciu lângă noi, activ şi el şi atât de necesar?”, se mai spune în continuare, făcându-se apoi referiri la susţinerea protestului Doinei Cornea, la susţinerea ridicării clauzei pentru România şi alte acţiuni de acest gen.

15

legate de România, care au avut loc în New York (în principal) sau în alte oraşe americane ori europene, cititorul de astăzi are în faţă o reală pagină de istorie politică, referitoare în special la susţinuta opoziţie anticomunistă, ziariştii aflându-se permanent, aşa cum scria unul dintre redactori cu prilejul unei retrospective a ziarului, „pe baricadele exilului românesc” (v. Cornel Dumitrescu, în Lumea liberă, nr. 53, pagina 13).

Aceasta pentru că Lumea liberă poate fi privit astăzi ca o îmbinare de actual şi istorie, de luptă neobosită împotriva comunismului, dar şi de aducere la cunoştinţa opiniei publice a unor documente până în acel moment secrete ori extrem de puţin cunoscute, punând astfel evenimentele care au dus România sub stăpânire sovietică în altă lumină decât cea susţinută de oficialii partidului comunist; pe de altă parte, întâlnim reproduse în paginile ziarului mărturii ale unor participanţi la istorie, dar şi ale unui fost agent securist însărcinat de Ceauşescu să ucidă disidenţi, după cum sunt date la iveală şi multe pagini inedite aflate în arhive secrete. Este vorba, cu alte cuvinte, aşa cum atrăgea atenţia Dan Costescu în articolul citat mai sus, despre contribuţia exilului (şi a ziarului în cazul acesta) la „rescrierea unei istorii adevărate”.

Despre interesul cititorilor cu privire la astfel de documente un exemplu îl întâlnim în numărul 10 (din 10 decembrie 198910).

Activităţile culturale desfăşurate de românii imigranţi sunt şi ele consemnate, dar de cele mai multe ori au şi acestea accente polemice la adresa regimului comunist, Sunt aduse la cunoştinţa cititorilor şi multe nume de scriitori din exil, unii cunoscuţi, alţii mai puţin mediatizaţi, uneori fiind intervievaţi de unul dintre redactori şi consemnându-li-se opiniile cu privire la ceea ce se întâmpla în ţară (abuzurile, demolarea satelor, a bisericilor, crimele făcute de grăniceri la trecerea frontierei etc.).

Un eventual studiu sociologic îşi va putea afla totodată o sursă importantă în paginile ziarului, şi aceasta din cele mai variate perspective – de la reclame şi până la reportajele de la diversele evenimente desfăşurate de (şi în) comunitatea 10 În numărul 10, la pagina 13, sub genericul „Am primit la redacţie” este publicată o scrisoare a doctorului Alexandru Bratu, preşedinte al Comitetului Naţional Român de Eliberare, scrisoare în care acesta aprecia în mod deosebit documentele pe care Lumea liberă începuse să le publice.

16

Presa din Diaspora

românească.

Necesitatea de informare asupra a ceea ce se întâmpla în ţara din care evadaseră, dar mai ales – sau în strânsă legătură cu aceasta – necesitatea de a contribui la înlăturarea sistemului dictatorial şi la eliberarea celor rămaşi în România i-a determinat, după cum ştim azi, pe mulţi intelectuali români din exil la acţiune. Se cunoaşte de asemenea că propaganda comunistă din ţară promova o politică de dispreţ şi chiar de ură împotriva celor „fugiţi”.

Cei de acasă, mulţi dintre ei, trăiau cu impresia rupturii totale de ţară a celor plecaţi. Ca unul care a cunoscut în mod direct această izolare, scriitorul Pavel Chihaia, de exemplu, spunea într-un interviu: „Se consideră în ţară, în mod greşit, că cei din afara graniţelor nu participă la dramele, la problemele, la ţelurile celor din ţară. Este o mare greşeală. În realitate, nu constituim decât aceeaşi entitate şi noi, aici, tot timpul am încercat să înfăţişăm valorile româneşti, să le destăinuim Occidentului, să avem în permanenţă legătura cu ţara, să publicăm articole în care să atragem atenţia şi asupra situaţiei politice, nu? Prăbuşirea lui Ceauşescu, după cum bine ştiţi, s-a datorat şi activităţii celor din străinătate. Care au avut acelaşi ideal cu cei din ţară.”11 (s. n.).

După cum se poate deduce fie şi numai citind titlurile articolelor din ziarul newyorkez, aflaţi în lumea liberă, cei ce semnau ştiau mult mai multe din ceea ce se petrecea la acea oră în lume şi înţelegeau totodată mult mai clar că sistemul comunist în ţările din estul Europei (inclusiv România) nu mai putea dura prea mult. De aceea în ziar – aşa cum vom citi într-un articol al cărui titlu trimite direct la conţinut12 – va fi avertizată conducerea de la Bucureşti că „istoria nu cunoaşte îndurare”.

Este momentul în care, în paginile ziarului, prin frazele semnatarilor articolelor despre situaţia din ţară, despre abuzurile lui Nicolae Ceauşescu şi ale conducătorilor comunişti – mai mari sau mai mici – împotriva oamenilor obişnuiţi sau împotriva unor scriitori sau jurnalişti, se cerea mobilizarea prin toate mijloacele pentru înlătura11 Pavel Chihaia, Scrieri din ţară şi din exil., Edit. Paideia, 2007, pag. 208 (s.n.).

12 Articolul „În istoria de nobleţe a presei româneşti”, din nr. 29 (22 aprilie 1989), semnat de Cătălin Georgescu, scris în apărarea scriitorilor persecutaţi (Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, dar şi a celor daţi afară pentru că s-au aliat cu aceştia, cum a fost Tia Şerbănescu), se încheie cu următoarea frază: „Luaţi seama, domnilor tovarăşi, epoca tremură, iar istoria nu cunoaşte îndurare”.

ORIGINI nr. 9-10/2010

rea comunismului.

Pentru o mai clară înţelegere a ceea ce se petrecea în momentele respective în România comunistă, editorii au apelat la politologi şi istorici, oameni de cultură din exil care să analizeze comunismul şi să-l explice. Scrisori deschise trimise posturilor de radio „Europa liberă” sau „Vocea Americii” au fost de asemenea reproduse în paginile ziarului pentru a le face astfel cât mai bine răspândite şi cunoscute.

Pentru frontispiciul ziarului, drept motto, redactorii au ales un citat din Nicolae Bălcescu, exprimându-şi astfel crezul pentru care vor milita prin intermediul publicaţiei al cărei nume vorbea de la sine – Lumea liberă. Citatul din Bălcescu se referă expres la libertate pentru că acest deziderat va fi leit-motivul majorităţii paginilor scrise de jurnaliştii şi de colaboratorii ziarului: ”Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare şi cel ce luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”.

Rubricile anunţate încă de la primul sau al doilea număr şi care s-au menţinut constant s-au intitulat: „Lumea exilului”, „Scena americană”, „Carnet new-yorkez”, „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Din 7 în 7 zile”, „Lectura dvs.”, „Accente istorico-politice”, „Cu degetul pe trăgaci”, „Dan Costescu de vorbă cu cititorii”, dar şi „Lumea în pătrăţele”, „Lumea veselă” ş.a. O dată cu numărul 6 este iniţiată rubrica „Ultima oră” care, aşa cum se sugerează, era menită să informeze despre cele mai recente evenimente (în general din România, dar şi externe, conexe însă cu situaţia ţării noastre).

Din primul editorial, semnat de Andrei Bardescu, directorul publicaţiei la acea dată, şi intitulat chiar „Rostul nostru”13, cititorul (cel de atunci, dar şi cel de acum) va înţelege semnificaţia demersului jurnalistic, puternica legătură cu ţara şi adânca implicare în lupta anticomunistă a celor ce porniseră pe drumul anevoios al editării unui ziar săptămânal: „România se află pe marginea prăpastiei.

Opera de distrugere a Neamului românesc, începută de comunişti acum aproape o jumătate de secol, e pe cale de a fi desăvârşită. Un popor, 13 Mai târziu, în ediţia cu numărul 21, un cititor aprecia în mod deosebit „titlul primului editorial” care, scria acesta, „a fost deosebit de bine ales”. Iar mai departe, cu un joc de cuvinte: „Dacă veţi menţine Lumea liberă pe linia unui ziar românesc , atunci rostul vostru … are rost.”

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

legat prin toate fibrele de cultura şi civilizaţia occidentală, a fost readus în epoca preistorică a cărui singură preocupare era vânătoarea hranei de fiecare zi.” „Românul a ajuns cerşetor în propria lui ţară”, se spune în continuare, cititorii fiind astfel atenţionaţi nu numai asupra situaţiei din ţară, dar şi asupra „rostului” unei publicaţii-tribună de luptă, prin care se va încerca subminarea regimului comunist.

Nu întâmplător, în afara articolului de fond al primului număr, scris ca o explicaţie pentru necesitatea apariţiei în acel moment a unui ziar „al tuturor românilor”, redactorii au plasat pe prima pagină, în poziţia cea mai avantajoasă, o fotografie care reprezintă o parte dintre participanţii la Festivalul Internaţional al Românilor – „Romfest 88” şi la Congresul Mondial Românesc, desfăşurate nu cu mult timp în urmă (30 septembrie şi 1-2 octombrie 1988) într-o zonă cu masivă concentraţie de populaţie românească, şi anume la Cleveland, Ohio. Cititorul de atunci (şi de astăzi) avea (are) astfel informaţii legate de o parte dintre organizaţiile româneşti din exil, ca şi despre activităţile fiecăreia în parte, în special pe planul luptei politice.

Un amplu reportaj de la cele două evenimente (considerate a fi fost „un singur organism”) va fi apoi inserat în paginile 6-7, sub semnătura „Reporter”, cititorul având prilejul să cunoască, pe lângă atmosfera sub care a fost organizat, când securitatea (nenumită însă) avea interes să împiedice întâlnirea românilor, semnificative detalii referitoare la secţiile ştiinţifice (istorie, cultură şi ştiinţă), dar şi sportive, precum şi nume importante ale exilului românesc. Printre participanţi îi aflăm pe prof. Nicolae Iliescu de la Harvard, pe Dan Cernovodeanu, Aurel Ciufecu, Zahu Pană ş.a.

Din reportaj cunoaştem astăzi şi nume ale ziarelor româneşti din exilul acelui timp, acestea fiind amintite o dată cu delegaţii fiecăruia, prezenţi la Romfest şi Congres. Astfel, au fost reprezentate ziarele: Cuvântul Românesc, prin George Bălaşu şi Gh. Rădulescu, Curentul, prin Vasile Iliescu, Libertatea, prin Ovidiu Vasilescu, Ecoul României, prin C. Aronescu, America, prin Petre Lucas şi Lumea liberă, prin Andrei Bardescu, Cornel Dumitrescu, Dan Costescu.

Relatând despre banchetul de închidere, repor-

17

terul subliniază prezenţa ambasadorului David Funderburk şi a soţiei sale. Despre rolul celor doi în activitatea de informare a opiniei publice mondiale asupra realităţilor româneşti, dar şi de ajutorare a românilor se va consemna apoi adesea în ziar.

Menirea Congresului, „acest tot mai prestigios for al luptei pentru restaurarea libertăţii în România”, a fost clar exprimat ca fiind acela de a uni toate organismele aparţinând exilului românesc pentru a avea rezultatele scontate în această luptă.

Menirea ziarului Lumea liberă era de asemenea de a milita pe toate planurile pentru libertatea conaţionalilor rămaşi acasă, iar lupta specifică a celor ce scriau se manifesta prin informarea opiniei publice şi prin chemarea la unire a tuturor forţelor pentru a obţine ajutorul de care aveau nevoie din partea popoarelor libere, îndeosebi a conducătorilor acestora.

Alături de membrii colectivului redacţional, colaboratorii au fost nume importante ale exilului american sau european, ei toţi punând accentul în scrierile lor pe subiectul cel mai fierbinte al zilei, politica celor de la conducerea României şi lupta celor de afară pentru eliberarea conaţionalilor.

Astfel, încă de la primul număr, editorii se bazează pe colaboratori – din mai multe domenii – cu nume deja impuse în comunitatea românească din exil. Vom exemplifica aici numai unul singur - Pr. Prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care, dintru început, scria pentru informarea cititorului român despre aceste teme mportante, fostul deţinut politic fiind de asemenea profund implicat – ca lider – în multe acţiuni de luptă anticomunistă14. Numele său 14 În „Apelul” Uniunii Române pentru Credinţă şi Libertate (cu sediul la Washington, D.C.), prin care se chemau românii din exil la o demonstraţie anticomunistă, se precizează în final (ca o informaţie, dar şi ca o garanţie a importanţei demonstraţiei) că „La manifestaţie va participa preotul Calciu-Dumitreasa”. În numărul 1, când este inaugurată colaborarea părintelui Calciu, o scurtă, dar pornită din inimă prezentare (nesemnată, dar aparţinând probabil lui Dan Costescu) vine să sublinieze importanţa activităţii sale de luptător neobosit împotriva comunismului: „La New York, la Chicago, la Los Angeles, la Portland, la Washington, la Paris, la Verçois, la Montreal…. În fiecare din aceste colţuri din lume, uneori de mai multe ori în fiecare, peste tot unde un pumn sau o mulţime de români şi-au găsit, de voie-de-nevoie, un al doilea loc sub soare, alături de ei, deseori în fruntea lor, se află de la o vreme acelaşi neobosit, acelaşi însufleţitor al năzuinţelor: Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Pornit ca şi noi pe drumurile pribegiei, alungat ca şi noi de aceeaşi urgie, el ne este exemplu şi îndemn.Încununat cu nimburi de martir – după 21 de ani de cumplite temniţi – aureolat de credinţă şi înflăcărat de năzuinţa de eliberare a Patriei, el este printre noi un sol al voinţei lui Dumnezeu.

Ne simţim mândri că acest prim număr al gazetei noastre se bucură de colaborarea acestui neobosit însufleţitor al exilului nostru.Pentru care îi mulţumim, asigurându-l: Suntem alături, Părinte, plecându-ne

18

Presa din Diaspora

apare frecvent în paginile ziarului, fie în calitate de corespondent, fie că este menţionat în cea de militant activ pentru drepturile omului, pentru ajutorarea celor rămaşi în ţară.

Din parcurgerea acestor materiale concluzia care se impune este că nici un moment preotul Calciu nu şi-a precupeţit timpul şi energia pentru a-şi sluji semenii, el aflându-se permanent în mijlocul evenimentelor, aşa cum firesc se afla permanent în mijlocul enoriaşilor săi. Absolut firesc vine şi mesajul său din 18 decembrie 1989, adică la o singură zi după începerea revoltei de la Timişoara. De aceea, în numărul 64, din 23 decembrie, la pagina 6, redacţia Lumii libere îi inserează un apel către „fraţii români din exil”, prin care mentorul spiritual le cere să facă „demonstraţii zilnice”, nu atât pentru opinia publică americană, cât pentru ca cei din ţară să ştie că sunt sprijiniţi şi că românii exilaţii în America le sunt alături. „Chiar şi demonstraţiile de mică anvergură sunt necesare, acolo unde sunt puţini Români”, va insista el. Părintele Calciu cere apoi preoţilor să facă slujbe pentru cei de acasă, slujbe la care să fie invitaţi să participe şi reprezentanţi ai unor posturi de televiziune, tocmai cu scopul de a face cât mai mult conştientă populaţia occidentală despre situaţia din ţara noastră. Îndemnul final din acest apel va fi: „Ceasul eliberării României este aproape. Să facem fiecare ceva pentru a grăbi sfârşitul unei tiranii sângeroase care a durat prea mult”.

Alţi colaboratori mai mult sau mai puţin permanenţi, pe lângă membrii redacţiei şi cei din subredacţiile californiană, din Germania de Vest şi din Franţa, vor fi Vlad Angelescu (care realizează „Carnet newyorkez”), ulterior Liviu Cangeopol, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dorin Tudoran.

Un alt colaborator este Constantin Macri. Acesta semnează, de exemplu, în numărul 44, la pagina 6, rubrica „Dosarul vremii”. Aici, scriind despre vizita preşedintelui Bush în Europa, cu o oprire la Leyda, autorul român insistă (în 5 august 1989) pe faptul că „suflă un vânt de libertate în toată lumea, dar mai ales în Răsăritul Europei.”

Numele lui Vladimir Tismăneanu apare de asemenea frecvent, el semnând articole (sub genericul „Accente istorico-politice”), de largă întindere şi cu o amplă documentaţie asupra istoriei recente genunchii inimii în faţa Crucii pe care o apăraţi, dar înălţându-ne pumnii în faţa duşmanilor ei, pe care îi condamnaţi.”

ORIGINI nr. 9-10/2010

a comunismului românesc: „Ceauşescu refuză transparenţa” (numerele 21-22-23), „Agenţii sovietici din anturajul lui Gheorghiu-Dej. (Cazul Pantiuşa)” (numărul 25), ”P.C.R. şi cominternul” (nr. 26), „Exterminarea comuniştilor români în anii marii terori comuniste” (numărul 28), „Conflictul româno-sovietic în retrospectivă” (numărul 29), „Lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej” (numărul 30), „George Orwell şi noaptea totalitară” (numărul 31) ş.a.

Dorind o cât mai echilibrată poziţie, dar mai ales o informare pe cât posibil exhaustivă şi din unghiuri diferite, redacţia Lumii libere deschide adesea paginile şi pentru întregirea unor informaţii publicate anterior.

Un exemplu de astfel de completare este articolul din numărul 53, unde, la paginile 23 şi 30, Constantin Mareş corespondent extern din Frankfurt pentru radio Europa liberă, dar şi pentru Lumea liberă, pe lângă relatarea evenimentelor petrecute în spaţiul german, referitoare desigur la acţiunile emigranţilor români ori la cele care aveau legătură cu România, trimite ziarului newyorkez şi articole cu o tematică autopropusă. Astfel, el contribuie cu amintiri şi „impresii personale”, intitulate „Pe marginea cazului Pătrăşcanu”, dorind astfel să vină cu noi amănunte la cele scrise de Vladimir Tismăneanu sub titlul „Tragedia unui intelectual marxist”, din numărul 41.

Pe parcursul apariţiei unei ediţii după alta, Lumea liberă devenea, cum s-a putut constata până acum, un ziar din ce în ce mai cunoscut nu numai în Statele Unite, dar şi în Europa. Colaborările sunt astfel extinse, de la Paris trimiţând articole Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma şi alţii.

Am amintit numai câteva nume, deopotrivă scriitori, ca şi ziarişti, intelectuali implicaţi cu toată fiinţa în acţiuni diverse de combatere a comunismului. Pentru perioada dinainte de 1989 era firesc desigur ca cei mai mulţi semnatari să îşi axeze contribuţia în ziar pe teme politice, relaţia lor – ca exilaţi – cu ţara fiind de fapt cea mai importantă preocupare.

Deşi în cele de mai sus ne-am limitat la a aminti numai câteva rubrici şi nume de colaboratori, credem că se poate concluziona faptul că Lumea liberă a fost un ziar care trebuie receptat astăzi ca un preţios document al vieţii românilor americani, dar mai ales ca un model de ziar politic.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

19

Dan Anghelescu

Un alt timp al memoriei Mulţimea nu va fi niciodată filosof, afirma Platon. Este un fapt bine cunoscut şi – prin urmare – n-ar trebui să ne îngrijorăm din pricina acelor lucruri care sunt percepute cel mai adesea cu întârziere. N-ar trebui să ne îngrijorăm nici în faţa ostilităţii cu care mulţimea tratează tot ceea nu reuşeşte să înţeleagă i-mediat. Multă vreme nu s-a apropiat de incomprehensibilii Copernic, Kepler, Galileo sau Newton. I-a ignorat îndelung pe Bach, Gongora, Beethoven, Kafka, Kandinski, Ionesco sau Eliot. Nu altfel se întâmplă astăzi când vine vorba despre un Einstein, Heisenberg, Jung, Heidegger sau Stephen Hawking. Abia ieşiţi dintrun cataclism al istoriei vedem cum oamenii din jur nu numai că se îndepărtează, ba chiar refuză să reflecteze atât asupra evenimentelor trăite recent, cât şi asupra acelor noţiuni (devenite, totuşi, vitale pentru prezent şi viitor) cum sunt comunismul, libertatea, totalitarismul sau democraţia.

Pornind de la o asemenea stare de lucruri, în actuala societate românească se resimte, stringent, necesitatea unor demersuri capabile să răspundă din ce în ce mai presantelor exigenţe pe care agitata noastră actualitate continuă (fără graţie) să le ignore.

Dintr-o asemenea perspectivă am considerat salutară apariţia valoroasei monografii intitulată Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York1. Veritabilul eveniment editorial îl datorăm strădaniilor prof. univ. dr. Mihaela Albu, personalitate deja bine cunoscută atât din viaţa literară şi publicistică, precum şi din activităţile desfăşurate în sfera unor prestigioase evenimente universitare.

Lucrarea la care ne referim se concentrează – şi oferă date esenţiale – asupra unuia dintre cele mai importante produse ale presei de limbă română ce a luat fiinţă şi s-a difuzat în spaţiul nord-american.

Sunt restituite cunoaşterii numeroase mărturii, aspiraţii, nume, întâmplări, fapte şi documente, dezbateri şi luări de poziţie, pe scurt, o întreagă şi veridică istorie care – deşi recentă – a fost, la un anume moment, pe cale să cadă sub semnele devastatoare ale uitării.

Consecvent dedicată luptei anticomuniste, publicaţia, la vremea ei, captase intens atenţia, interesul şi suportul românilor de pe continentul

1 Mihaela Albu, Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York, 2008, ed. Speteanu, Bucureşti.

american, fiind corespunzător receptată şi pe multe alte meridiane ale lumii libere. Aşa cum ne este prezentat, ziarul constituie un document de inestimabilă valoare, mărturie impresionantă a modului în care conaţionalii din exil au traversat teribila istorie a ultimei jumătăţi din veacul XX. Pe bună dreptate, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, unul dintre cei mai consecvenţi şi valoroşi colaboratori ai ziarului, avea să afirme că, prin intermediul acestor pagini, Ţara Românească şi neamul românesc continuau să existe în libertate.

Forţată să devină republica populară, România, unica insulă de latinitate din Sud-Estul european, devenea – la începutul deceniului cinci – obiectul unui criminal experiment ale cărui obiective erau nu numai mutilarea teritorială şi jefuirea bogăţiilor, ci şi slavizarea şi – în ultimă instanţă – nimicirea memoriei şi a identităţii întregului neam. Prin violentă teroare stalinistă şi ideologizare Mnemofobia devenea cel mai important principiu al politicii de stat. Rememorarea trecutului se taxa ca activitate anti-statală, iar rostirea adevărului intra în rândul delictelor grav pedepsite. Sub pretextul iluzoriei coexistenţe paşnice o ţară întreagă se izgonea în afara istoriei, a Europei şi – evident – a civilizaţiei.

De aici încolo, potrivit Monicăi Lovinescu, patria românilor nu va mai fi decât o insulă de nonsens istoric. Ce realitate se ascundea în spatele unei asemenea sintagme aflăm din descrierile formulate de Hannah Arendt în prefaţa grandiosului opus intitulat Originile totalitarismului: „...elementele tradiţionale ale lumii (…) politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti ; (...)... procesul despre care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a necesităţii istorice; (...) oriunde a domnit totalitarismul, el a început prin a distruge esenţa omului.”2 Expusă lapidar, concluzia se impune fără echivoc: totalitarismul se vădea ca un rău absolut pentru că nu putea fi dedus din motive omeneşti ce pot fi înţelese şi de înţeles.

Cultura, istoria, tradiţiile, credinţa, identitatea naţiunii, altfel spus însăşi Fiinţa românească erau în pragul unei totale dispariţii.

Abordând realităţile României aflate sub ocup. 9.

2

Hannah Arendt: Originile totalitarismului , Humanitas 2006,

20

Presa din Diaspora

paţie sovietică, întreaga presă a exilului românesc devenea un instrument de luptă dedicat ideii de salvare a ţării, a culturii şi spiritualităţii naţionale.

Dar, în mod nu tocmai explicabil, despre această luptă, chiar şi după trecerea celor două decenii de la căderea comunismului, se vorbeşte încă foarte puţin. Iată de ce în momentul apariţiei, cartea Mihaelei Albu constituia o veritabilă premieră editorială.

De la primele pagini vom observa că scriitura imprimă textelor ceva din pulsaţia unei imperioase urgenţe: acea urgenţă a memoriei pe care Jacques Derrida o întrezărea spunând că anumite acte de memorie impun să fie traduse în faţa instanţelor conştiinţei universale. De aici putem afirma că cercetarea Mihaelei Albu vădeşte discrete, însă fundamentale, temeiuri. Printre altele şi pe acela potrivit căruia memoria trebuie să-şi exercite, neîntrerupt, imprescriptibilele drepturi. Subtextul trimite către cunoscuta rostire prin care Tzvetan Todorov atenţiona că atunci când evenimentele trăite de individ sau de grup sunt de natură excepţională sau tragică, există un drept ce se converteşte în datorie: aceea de a-şi aminti şi a depune mărturie.3 Vorbeam, la începutul acestor pagini, despre ceea ce mulţimile înţeleg mult mai greu, mult mai târziu, iar în unele cazuri, nu ajung să înţeleagă deloc. În perspectiva unor asemenea circumstanţe, monografia Mihaelei Albu oferă, indirect, sensuri tulburătoare: după o jumătate de veac de teroare, de sufocare a gândirii şi exprimării libere, de cultivare a atomizării sociale, a incomunicabilităţii şi mnemofobiei, în rândul mulţimilor noastre de azi apetenţa faţă de actul de interogare a istoriei proprii a devenit aproape inexistentă. Iată temeiul potrivit căruia autoarea consideră că răul totalitar, răul genocidar constituie o problemă de importanţă covârşitoare. Şi multe dintre realităţile actuale o confirmă. În primul rând faptul că subiectul se vădeşte cu serioase şi – nu pe de-a-ntregul avuabile – dificultăţi. Dacă, de pildă, în privinţa nazismului totul pare să fi fost clarificat, ţinând seamă că în USA şi în Marea Britanie se desfăşoară cursuri obligatorii până şi în curricula de liceu, când vine vorba despre comunism situaţiile devin dintr-o dată sensibile! Ba chiar se întrevede cultivarea (!) premeditată a unui anume tip de amnezie ce atestă existenţa – în subsidiar – a unui tacit şi monstruos consens privind acceptarea a ceea ce a devenit evident că reprezintă însăşi inacceptabilul!.. Este aspectul în temeiul căruia istoricul Tony Judt 3 Tzvetan Todorov, Les abus de la mémoire, Editions Arléa, Paris, 1995, p.16.

ORIGINI nr. 9-10/2010

susţine că vest-europenii excelează. Şi e greu să nu-i dăm crezare din moment ce un Nurenberg al comunismului n-a existat şi nu sunt semne că ar fi posibil să existe într-un viitor previzibil. Nu uităm că împărţirea Europei, acapararea teritoriilor, violenta agresiune militară şi ideologică la care au fost supuse popoarele din est s-au realizat şi cu tacitul consimţământ al Occidentului. Condamnarea comunismului, recunoaşterea criminalităţii şi ilegitimităţii ce caracterizează întreaga lui existenţă se situează în prezent pe tărâmurile unei intenţionate opacizări a memoriei. În încă vulnerabila lume românească această stare de lucruri inoculează entropie, vacuitate şi vid spiritual.

Este evident că lucrarea Mihaelei Albu se întemeiază pe o certă dimensiune patriotică şi umanistă. Dar umanismul – aşa cum ne încredinţa Karl Jaspers – nu reprezintă mai mult decât un spaţiu spiritual unde fiecare trebuie să lupte pentru independenţa sa, opunându-se pierderii de sine a individului4. Este sensul profund de la care demersul instrumentat în cazul de faţă se revendică – şi îşi dobândeşte – eminenţa prin actul de rememorare.

Desigur, perspectivele sub orizontul cărora o asemenea cercetare devine semnificativă sunt numeroase şi ele nu se epuizează prea repede. În ceea ce ne priveşte, deosebit de interesante ne apar deschiderile către planurile profunde (formative, modelatoare), capabile să determine atât de necesarele reconstruiri de mentalitate.

Profesor universitar, în viaţa de toate zilele, autoarea ştie şi este evident că a mizat pe subtila şi indispensabila cunoaştere a faptului că suntem întotdeauna modelaţi de ceea ce citim, de informaţiile care, expuse pertinent, ajung până la noi!

Ceea ce arată că elaborarea unui asemenea opus s-a dorit totodată şi ca un răspuns adresat atât de necesarelor terapii ale memoriei colective. Mari mase de oameni – scria psihanalistul Karl Jaspers – se află încă într-o stare de somnolenţă5. Aceasta şi pentru că vastul, multidimensionalul proces comunicaţional instaurat de era digitală transformă realitatea într-un polifonic fenomen discursiv. În asemenea circumstanţe semnul definitoriu al epocii devine confuzia. Ceea ce înseamnă că vorbirea – purtând în sine din ce în ce mai multe evenimente – a devenit tot mai puţin capabilă să ilumineze esenţa care se conţine în ele. Şi dacă, sub presiunea informaţionalului, fenomenele ca şi persoana se dizolvă, în vreme ce – sub redundantele stări ale lumii – discursul se spulberă în 4 p.100.

5

Karl Jaspers, Texte filosofice, 1986, ed. Politică, Bucureşti,

Ibid., p. 82.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

sine, operaţiile de extragere a semnificativului din curgerea de neoprit a unor evenimente capătă o importanţă fără egal! Se identifică astfel (încă) un criteriu esenţiale din perspectiva căruia demersul autoarei se afirmă cu valenţe permiţând multiple extinderi şi asupra altor (virtuale, interesante şi chiar necesare) paliere de analiză.

Monografia ziarului Lumea liberă din New York nu se circumscrie doar intenţiei de a pune în lumină profilul respectivei publicaţii. Există aici şi un destul de vizibil plan secund, nu mai puţin semnificativ. Pe acest palier, autoarea ne face să întrezărim fenomenul configurării ziarului ca instituţie a unei umanităţii, cu totul speciale, din care se compune exilul românesc. Esenţa definirii sale rezidă, înainte de toate, ca respingere a barbariei. În oricare dintre cazurile ce se cunosc, comunismul nu s-a diferenţiat niciodată cu nimic de acea barbarie pe care Goethe – în convorbirile cu Eckermann – o identificase acolo unde, în operele umane, este contestat tot ceea ce excelează (Vortreffliche).

O altă preocupare constantă şi – întrucâtva – specifică pentru modul subtil în care a fost gândită monografia despre care vorbim este preocuparea realizării unor deschideri către un dincolo – în general nu foarte accesibil – al materialului mediatic. În procesul comunicaţional, realitatea fiind percepută în principal ca fenomen discursiv, receptarea şi selecţia textelor impun analize atente şi o manieră critică de operare care – nu odată în cazul acesta – transcende realitatea a ceea ce a fost scris. Punând astfel problema, nu vom putea ocoli termenul (întrucâtva poate puţin preţios) de hermeneutică. În accepţiile anticilor Hermeneus era purtătorul unei anumite Vestiri (v. Theaitetos, 209 a 5). Parcurgerea textelor pe care ni le oferă autoarea ne situează constant în proximităţile unui sens (desigur, în stare latentă) pe care vertiginoasele orizonturi, niciodată prea limpezi ale evenimentelor îl ocultează. Cu atât mai notabile devin intuiţiile sigure şi sensibilitatea cu care autoarea detectează încărcăturile, cu totul speciale, ale obiectului său de studiu. Probabil şi din acest motiv, în abordările sale, subzistă un misterios Ceva prin care Vestirea se contaminează de acele interogaţii (formulate cândva şi de Raymond Aron) cu privire la om ca fiinţă situată în istorie. Aşa se face că, printre rânduri, atât comentariile, cât şi textele selectate în anexă vădesc pasionata căutare a unui obiect de reflecţie capabil (potrivit aceluiaşi lui Raymond Aron) să intereseze simultan inima şi spiritul. Dar investigaţia se va ordona totdeauna şi în funcţie de o controversată problemă de cunoaştere: aducerea

21

în vizibil a istoriei-care-se-face, precum şi a acelor acţiuni care fac istoria. Odată instalat într-un asemenea teritoriu, discursul pare vegheat de încă o quasi kantiană interogaţie (catalogată astfel de Raymond Aron în ale sale Mémoires6): până la ce punct sunt oare capabil să cunosc obiectiv Istoria – naţiunile, partidele, ideile de ale căror conflicte abundă cronica secolelor – şi timpul meu?..

Judecând după considerabilele mase de material mediatic cu care operează şi după maniera în care acestea se ordonează într-un eşafodaj de o coerenţă fără cusur, cartea Mihaelei Albu conţine – prin ea însăşi – un pozitiv răspuns. În calitate de profesor la o facultate de jurnalism întrezărim o noutate şi în maniera de a gândi actul jurnalistic. Sub fatalitatea statutului său efemer acesta părea destinat in eternum evaluărilor depreciative. Se întâmplă însă că sensurile adiacente către care, cu subtilitate, s-au orientat pledoariile autoarei susţin (inedit şi interesant!) tocmai existenţa unor fecunde valori în veşnic incriminata efemeritate. Nu de tot epuizabilă sub clipa cea repede ce ni s-a dat, desconsiderata presă vădeşte reale aptitudini în a (re)modela şi (poate) chiar a determina schimbări importante în sofisticatul mental al actualităţii. Suntem în prezenţa unei originale tentative de a reflecta din interior (dar şi din afară) asupra nou configuratei culturi: Cultura Media. În latenţele tot mai imperioasei necesităţi de auto-cunoaştere ce domină în contemporaneitate, demersul Mihaelei Albu prefigurează noile tipuri de lectură şi înţelegere a lumii mediatice.

Se pare de asemenea 7că rosturile acesteia din urmă vor suporta sensibile mutaţii în sensul de a conferi individului o mai mare putere de analiză remodelându-i forţă activă şi responsabilă.

Moştenim semnificaţiile unor evenimente ale căror sensuri şi gravitate n-au fost nici pe departe deplin elucidate. Din perspectiva unui mult invocat sfârşit al istoriei, ori a celorlalte –mereu anunţate – sfârşituri (al metafizicii, al filosofiei, al logosului, al ideologiilor, al meta-narativelor, al modernităţii, comunicării, etc…etc…), devine vizibil un fapt: discursul mediatic poate fi privit şi ca o energie a unui supra sens venind cu toate semnele prin care se vorbeşte dintr-un cu totul alt timp.

6 Sylvie Mesure, Notă asupra ediţiei, 1986: Raymond Aron, Introduction à la philosophie de l’histoire, Paris, 1983, Ed.Galimard.

7

22

Presa din Diaspora

ORIGINI nr. 9-10/2010

Constantin Eretescu

“LUPTA” AMERICANĂ (1983-1992) În toamna anului 1983, la 7 septembrie, apare, la Paris, primul număr al bilunarului “Lupta – Le Combat”, sub direcţia lui Mihai Korne. Publicaţia avea să devină în scurtă vreme una din sursele cele mai importante de informare a exilaţilor asupra realităţilor din România aflată sub control comunist, dar şi asupra evenimentelor în care sunt implicaţi compatrioţi ai noştri din străinătate. În seria obiectivelor politice previzibile, aşa cum sunt formulate în articolul de fond, intră împlinirea năzuinţelor de libertate şi viaţă mai bună pentru cetăţenii ţării noastre, iar în cele de perspectivă definirea unui nou cadru geopolitic, care va încorpora toate popoarele europene. Aici apare, pentru prima oară enunţat în presa de limbă română conceptul de Europa globală şi de Europa unită. Editorialul “Începem”, semnat de directorul noii publicaţii anticipează evoluţii la care participăm încă, trei decenii mai târziu: Am supravieţuit încercărilor, dar se apropie vremea când va începe lupta pentru împlinirea năzuinţelor de libertate, dreptate şi bună stare a poporului căruia îi aparţinem Înlăturarea regimurilor totalitare din România, din Europa şi din restul lumii este o primă etapă. Definirea unui cadru geopolitic nou, cea de a doua. Ambele sunt legate deoarece, după experienţele îndurate nici unul din popoarele Europei de Centru şi de Est nu se va mai aventura în necunoscut. Europa Globală poate oferi acest cadru celor 750 de milioane de europeni care trăiesc între Atlantic şi Vladivostok. … În măsura în care fiecare popor va hotărî liber să adere la Europa şi să-şi însuşească instituţiile sale democratice şi pluraliste, acestea îi va [vor] pune pe toţi la adăpostul veleităţilor dictatoriale. … Publicaţia noastră îşi propune să lupte pentru libertatea şi unitatea poporului şi ţării noastre în cadrul Europei libere şi unite.

Versiunea franceză a ziarului a apărut constant până în decembrie 1997. După moartea redactoarei Antonia Constantinescu, revista îşi reia apariţia un an mai târziu (oct. 1998) şi va continua să apară până în anul 2000. În pofida dimensiunii reduse (8 pag. format A4 în limba română, plus 2 pag. în franceză, multiplicate prin xerografiere) şi a tirajului de aproximativ 1.000 de exemplare, publicaţia s-a impus în lumea exilului politic român, aria de difuzare cuprinzând repede mai toate statele

Europei occidentale. Între colaboratorii care i-au mărit prestigiul s-au numărat Sanda Stolojan, Dinu Zamfirescu, D.C. Amzăr, Andrei Pandrea, Adrian Niculescu, E. Cioran, Monica Lovinescu, C. Poghirc, Edgar Reichmann, Matei Cazacu, V. Ierunca, Marian Popa, Radu Portocală, M. Iorgulescu. Date fiind specialităţile diverse ale colaboratorilor, deşi definită ca politică, revista nu a făcut o distincţie clară între comentariul politic şi cultural. Aşa se face că alături de ştiri şi articole cu conţinut strict politic au apărut recenzii literare sau informaţii privind noutăţile editoriale. Aceeaşi poziţie au avut-o şi alte publicaţii ale exilului nostru, între care “B.I.R.E. –Buletin de Informaţii al Românilor din Exil”, revistă care apărea în acelaşi timp la Paris, prin grija lui René Théo.

Versiunea americană a ziarului “Lupta” a apărut începând cu nr. 6 (30 noiembrie 1983); ultimul număr publicat a fost nr.186 (15 iulie 1992). În primăvara-vara anului 1983, mă aflam la Paris şi lucram la Phonotèque Nationale. În cursul unei vizite făcute vechii prietene bucureştene, redactoare acum a proaspăt apărutei “Lupta”, am fost contactat de directorul noii publicaţii. Mihai Korne intenţiona să extindă aria de difuzare a ziarului şi să mobilizeze exilul romînesc de pe cealaltă parte a Atlanticului în bătălia pe care o prevedea iminentă.

Se iveau câteva dificultăţi. Prima era legată de dimensiunea publicaţiei franceze. La vremea aceea, apărea la New York săptămânalul “MicroMagazin” editat de Marius Ligi, o publicaţie tipărită pe hârtie de ziar, în care, alături de ştiri româneşti şi ştiri despre românii din America, mult spaţiu era ocupat de reclame şi anunţuri. Un alt ziar bine cunoscut în epocă era “Cuvântul românesc”, revistă anticomunistă de opinie şi cultură pe linie naţională şi creştină românească, după cum se autoprezenta, editată de George Bălaşu la Hamilton, Ontario, Canada. Revista apărea lunar, în bune condiţii grafice, cu 16-32 pag. Se adăugau la aceasta publicaţii cu istorie obscură şi viaţă mai scurtă, “Tricolorul” editat de Al. DimaDrăgan, “Adevărul”, lui Dean Milovan, pe lângă publicaţii literare, cum au fost “Mele, Scrisoare internaţională de poezie”, scoasă de Ştefan Baciu, “Drum”, a lui John Halmaghi, “Agora” lui Dorin

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

Tudoran, sau una predominant religioasă, cum este “Solia – The Herald”, revistă a Episcopiei române din America. În aceste condiţii era greu ca cititorul român din Statele Unite să accepte formatul şi tipul de multiplicare al revistei care apărea la Paris. Am convenit, în aceste condiţii, ca versiunea americană pe care urma să o scot să reproducă primele opt pagini ale versiunii franceze, cele două în limba franceză să apară în traducere engleză, la care să se adauge şase pagini pe care urma să le produc eu.

O a doua dificultate era consecinţa spaţiului geografic în care trăiam. Locuiam în oraşul Providence, capitala statului Rhode Island, cel mai mic stat al federaţiei, cu un milion de locuitori.

Spre deosebire de marile metropole, New York, Los Angeles, Chicago, Detroit, locuri care au atras dintotdeauna emigranţi români, nu puţini dintre ei deveniţi proprietari de prăvălii, profesionişti interesaţi să fie cunoscuţi sau oameni de afaceri, în Providence nu trăiau aproape deloc compatrioţi ai noştri. În această situaţie era greu de presupus că se puteau obţine venituri din publicarea reclamelor.

Dispărea astfel principala sursă de câştig a unui ziar. Mihai Korne şi-a asumat responsabilitatea de a acoperi cheltuielile care depăşeau ceea ce putea fi obţinut prin abonamente. O consecinţă secundă a locaţiei a fost aceea că nu am putut beneficia de colaborări din cercul imediat al comunităţii.

Aspectul pozitiv al depărtării de conaţionali a fost acela că am putut selecta materialele venite prin corespondenţă şi alcătui cercul colaboratorilor din rândul emigranţilor cu care împărtăşeam aceleaşi vederi şi sentimente. În acelaşi timp, pentru a induce ideea diversităţii, am folosit diverse pseudonime (Nicolae Andrei, Mihai Deliu, Ioan Alexandru, Alexandru Ioan, Ion Crişan, pe lângă uşor detectabilele c.e. şi C.E.), încercând chiar să dau fiecăruia dintre ei un profil şi o sferă de interese. În sfârşit, – o temă sensibilă –, trebuia aleasă ortografia în care urmau să fie tipărite textele. Întreaga presă a exilului folosea ortografia românească în uz în perioada de dinaintea ultimului război. Era ortografia primei generaţii a exilului. În ţară, noul sistem ortografic se generalizase în prima jumătate a deceniului cinci. Ne aflam de acum într-un timp în care mulţi dintre vechii exilaţi muriseră sau îşi împliniseră destinul. În acelaşi timp, în ultimele două decenii rămăseseră în occident mii de refugiaţi care nu mai puteau scrie decât în felul în care învăţaseră în şcoală.

Mai mult, un text tipărit în ortografia veche le apărea inacceptabil nu doar sub aspect vizual, ci şi, din punct de vedere psihologic, depăşit ca temă. Pe de altă parte, generaţiile vechi refuzau

23

să accepte ortografia “comunistă”, în care vedeau o tentativă de negare a latinităţii României, argumentele reducându-se cel mai adesea la formele romîn, Romînia şi pîine impuse de autorităţile de la Bucureşti. Aceiaşi citeau în materialele scrise în ortografia nouă insinuări sau manevre politice.

Din fericire, noul director al publicaţiei mai fusese confruntat cu aceeaşi problemă în momentul în care începuse tipărirea versiunii franceze. El declarase atunci că textele semnate vor fi publicate în ortografia romînească veche sau nouă, conform opţiunii autorului. LUPTA va utiliza ortografia nouă cunoscută tuturor celor care vin din ţară, considerînd că cele două forme nu sînt incompatibile şi nu exprimă opţiuni fudamentale.

(Lupta, nr.1, pag.1) În cursul anilor care au urmat, versiunea americană nu a folosit decât ortografia nouă şi a trebuit să se confrunte uneori cu reacţii ostile din partea unor exilaţi ai vechii generaţii. În sfârşit, subtitlul publicației a rămas The Fight, în locul firescului The Struggle. Directorul publicaţiei prevedea pesemne forme noi în care avea să se desfăşoare bătălia politică.

Ar mai trebui amintit un detaliu care, pentru tinerii de astăzi, plasează munca redacţională de acum mai puţin de trei decenii într-o istorie îndepărtată: în anul 1983 încă nu existau computere, nici internet. Ziarul era pregătit cu ajutorul unei maşini de scris electrice cu memorie. În cazul limbii române, beneficiam de două tipuri de litere; titlurile le obţineam prin transfer de pe benzi de plastic create anume în acest scop. O publicaţie era rezultatul unei munci artizanale care solicita mai mult decât abilitatea scrisului. Se adăugau la aceasta tipărirea, expediţia poştală, corespondenţa, convorbirile telefonice. Tirajul constant al ziarului a fost de 2.000 de exemplare. El nu a coincis niciodată cu cel al abonamentelor. Se poate spune că redactarea celor şase pagini timp de 180 de numere a avut, în multe privinţe, un caracter eroic. Avântul a fost menţinut viu de convingerea că ceea ce făceam era drept şi merita efortul. Am încetat să mai scot “Lupta” în momentul în care generalizarea computerului a făcut ca informaţia oferită de presa tipărită să nu mai fie de actualitate.

Caracterul predominant politic al publicaţiei a fost menţinut şi în versiunea americană a “Luptei”, îndeosebi prin două rubrici permanente, “Ştiri româneşti” şi “Ştiri din Europa de centru şi de est (URSS)”, aceasta din urmă iniţiată în nr. 69 (dec.

1986), atunci când ne-a devenit evident că schimbarea regimului politic se va produce simultan în toate ţările comuniste ale continentului, inclusiv Rusia. Se adăugau la aceasta articolele şi comen-

24

Presa din Diaspora

tariile asupra situţiei politice şi evenimentelor curente din ţară.

Componenta culturală şi literară a “Luptei” americane s-a bizuit mai ales pe colaborările exilaţilor din cea de a doua generaţie, cea stabilită în SUA începând din anii ’70 şi până la revoluţie.

Există acum şi o a treia generaţie, a celor stabiliţi după evenimentele din 1989, din care fac parte, între alţii, Gabriel Stănescu, Mirela Roznoveanu, Liviu Georgescu, Doina Uricariu, Saviana Stănescu. Din generaţia primă, a românilor aflaţi sau refugiaţi în America în timpul sau scurtă vreme după încheierea războiului (Mircea Eliade, Aron Cotruţ, Vasile Posteucă, Peter Neagoe, Nicolae Petra, Nicolae Novac) nu se mai aflau în viaţă decât Mircea Eliade, decedat în 1986, cu alte priorităţi la vremea aceea, Nicolae Novac şi Ştefan Baciu. Câteva recenzii ale cărţilor celui din urmă (“Microportretele lui Ştefan Baciu”, “Praful de pe tobă?”, “Un poet în exil: Ştefan Baciu”) au stabilit o relaţie bună de colaborare, materializată într-un interviu (“De vorbă cu Ştefan Baciu”), apărut iniţial în “Lupta” şi republicat apoi în mai multe rânduri în ţară. Eseurile Sandei Golopenţia pe tema emigraţiei, adaptării şi rezistenţei la asimilare într-o nouă cultură, au format substanţa volumelor Mitul Pagubei, Cartea plecării şi, în parte, Vămile grave.

O soartă asemănătoare au avut notele cuprinse în “Monologuri şi dialoguri” de Monica Brătulescu, emigrată în Israel. Textele ei au apărut recent în volumul Crâmpeie din Cartea Străduinţei. Am publicat eu însumi în foileton două romane poliţiste cu inflexiuni politice (Party cu un ceas mai devreme şi Mat în trei mutări, acesta din urmă scris în colaborare încă dinainte de a fi părăsit ţara), al căror rol principal a fost acela de a atrage cititori, textele care au alcătuit apoi volumul Pensiunea Dina (experienţa trăită în no man’s land, la Roma, în aşteptarea vizei de intrare în Statele Unite) şi, de asemeni, romanul Ultima naştere. Am oferit cu regularitate în paginile revistei legende urbane culese de studenţii înscrişi la cursurile de folclor, antropologie culturală, mitologie pe care le predam, dar şi folclor politic din timpul lui Ceauşescu (pseudo-paremii, gluma zilei) în circulaţie în România, texte folclorice tradiţionale, obiceiuri de Paşti din Basarabia, etc. Numărul mare al colaboratorilor literaţi ilustrează interesul pe care l-a trezit revista în rândul exilului. Se află printre ei, în afara celor amintiţi deja, Cicerone Ioaniţiu, Paul

ORIGINI nr. 9-10/2010

Goma, Cornelia Comorovski, Ioana Mârzescu, Miron Butariu, Alexandru Bratu, Virgil Ierunca, D.R. Popa, Silviu Angelescu, Al. Sincu, Nicolae Dima, C. Cesianu, Dominic Nicol. În spiritul solidarităţii cu lumea scriitorilor din ţară, “Lupta” a publicat poeme şi proze scurte ale Anei Blandiana, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Iulian Neacşu, texte poetice ale lui Mircea Dinescu (“Revelaţia evadatului”, “Daţi-i şi mesei de bucătărie o şansă”, “Doamne fereşte” şi “Haplea”) din “ultimul său volum refuzat de cenzură”, poeme ale poetului basarabean Grigore Vieru, ştiri despre situaţia intelectualilor şi scriitorilor din Basarabia, după cum a difuzat, în 1988, pe fondul ecoului pe care îl produce revolta muncitorilor de la Braşov, un protest al scriitorilor din exil la criza politică, economică şi socială din România.

Cu excepţia câtorva nume, exilul literar românesc din America este mai puţin cunoscut decât cel european. Încă mai puţin cunoscută este presa lui. Cunoscute doar exilaţilor au fost posturile de radio care au transmis emisiuni, de cele mai multe ori de câte un ceas săptămânal, în limba română. Putem aminti aici emisiunea “Mioriţa”, datorată lui Theodor Gherasim, din Portland, Oregon, programul de radio “Vocea Românească a Middle Westului”, realizat de Nicolae Novac şi Eugen Bârsan la Gary, Indiana, începând din 1954, din iniţiativa Uniunii şi Ligii Societăţilor Române din SUA, cel coordonat de Ion Ţăranu la Montreal, Quebec, sau postul de televiziune, “Tele Roumanie” fondat de Eugen Caraghiaur în acelaşi oraş. Românii, asemeni altor grupuri etnice, şi-au pus de la început problema supravieţuirii culturale într-o societate diferită de cea în care s-au născut şi s-au format ca scriitori. Presa a reprezentat dintotdeauna un punct de reazem. Numărul publicaţiilor apărute aici este impresionant. Pretutindeni unde s-a închegat o cât de mică comunitate românească, în America de Sud, America Centrală, Statele Unite sau Canada, au apărut şi publicaţii. Cele mai multe au ieşit în condiţii grele, în tiraje confidenţiale, au avut o viaţă scurtă. Dar ele au pus în discuţie teme noi, pe care le-au tratat adeseori într-un registru stilistic diferit. Lectura lor şi a operelor apărute în volume configurează o literatură a exilului, care merită să fie cunoscută şi integrată literaturii române din România.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

25

Horia Ion Groza

PRESA ROMÂNEASCĂ ÎN AMERICA. REVISTA ORIGINI/ROMANIAN ROOTS Omul este o fiinţă socială. Nevoia sa de comunicare - de a furniza informaţii şi de a exprima opinii – a făcut apel, în epoca modernă, la mijlocul tipăriturilor de actualitate care a precedat ceea ce au oferit ulterior radioul, televiziunea şi internetul.

Românii ajunşi cu peripeţii şi suferinţe în Lumea Nouă, după primele dezmeticiri şi adaptări la noul mediu, au început să se adune, să se caute unii pe alţii. Treptat au prins a se închega comunităţi conştiente de identitatea existenţei lor. Ele şi-au dorit un loc şi un mijloc care să le permită săşi păstreze limba şi obiceiurile şi totodată să le ostoiască dorul de casă şi de rudele şi prietenii de departe. Adesea Biserica a fost locul iar publicaţiile volante au fost mijlocul, ambele contribuind substanţial la unitatea comunităţii. Astfel au apărut şi funcţionat, printre altele, ziarele America (începând din 1906 în Detroit, Michigan, mutat apoi în Cleveland, Ohio), Glasul Vremii (The Voice of the Time, începând din 1912 în Youngstown, Ohio), Steaua Noastră (Our Star, 1912-1931 în New York), Românul (The Romanian, 1906-1928 în Cleveland, Ohio, prezent apoi şi în Youngstown), Libertatea (Freedom, în Woodside, New York, răspândit apoi şi în Detroit, Michigan, 19291930), Tribuna Română (The Romanian Tribune, Detroit, Michigan, 1930), Românul American (The Romanian American, în Detroit, Michigan, 19391950, 1955-1960).

Când comunismul a lovit România noii imigranţi au avut alte sentimente. Ei au căutat libertatea politică şi de acţiune, reprezentând Exilul, care şi-a stabilit ca prim ţel realizarea unei rezistenţe împotriva regimului care subjugase ţara.

Publicaţii din această epocă au fost Drum (Path, în Grosse Point Woods din Michigan, 1966-1974), Ecouri Româneşti (Romanian Echoes, din Toronto, Ontario, Canada, 1974-1984), Dreptatea (Justice, din New York, 1974-1985). Mai recent, lumea românească a iubit ziarele care îmbinau ştiri din ţară cu câteva rubrici culturale, cu cuvinte încrucişate şi cu reclame de prăjituri, mititei, sarmale şi specialităţi de carne cum era Micro Magazin, fondat

de Marius Ligi la New York. Din aceeaşi categorie făcea parte şi Universul (înfiinţat în 1984), scos la Los Angeles de către Aristide Buhoiu, care s-a dovedit a face parte din a doua gardă comunistă - cea aflată în opoziţie conducerii ţării din timpul acela.

Biserica şi-a păstrat publicaţiile ei, printre ele remarcându-se Credinţa (The Faith, din Detroit, Michigan, începind din 1966) şi, mai ales, Solia (The Herald, din Detroit, începând din 1936), care a constituit ulterior gazeta Episcopatului Român Ortodox şi în care s-a auzit glasul episcopului Valerian Trifa, cel care a refuzat să cedeze presiunilor Securităţii comuniste. Desigur Bucureştiul şi-a difuzat publicaţiile sale pline de viclenie veninoasă cum au fost cele două reviste infiltrate în mediile româneşti, cu prim an de apariţie 1972: Tribuna României (Romania’s Tribune) şi Glasul Patriei (Voice of the Fatherland). Între publicaţiile cele mai vehemente care s-au bucurat de o foarte largă primire în mediile româneşti a fost Cuvântul Românesc din Toronto (The Romanian Voice, care se autoîntitula “The Largest Romanian Newspaper in The Free World”, 19762005) - o adevărată voce a Exilului, urâtă de regimul de la Bucureşti, publicaţie care şi-a încheiat activitatea o dată cu retragerea din viaţa publică a Generaţiei Exilului făcând loc celei de a treia serii de imigranţi români – cei veniţi după ’89, din motive economice şi nu politice. Zahu Pană, căruia îi datorăm atât de mult pentru salvarea poemelor concepute în întunericul şi teroarea închisorilor comuniste, el însuşi un talentat poet, făcea parte din acel grup. De la John Halmaghi (semnând cu pseudonimul Ioan Boeriu) am înţeles clara distincţie ce trebuie făcută între Exil şi Diasporă.

Mihaela Albu a publicat două cărţi – Cultură şi identitate (Ed Universitaria, Craiova, 2008) şi Memoria exilului românesc. Ziarul Lumea Liberă din New York (Ed. Fundaţia Gh. Speteanu, Bucureşti, 2008) pentru a păstra în amintirea tuturora existenţa, din păcate scurtă dar la timp şi binevenită, a unui excelent ziar românesc care,

26

Presa din Diaspora

prin conştiinţa şi curajul său, a constituit o sursă de informaţii de mare încredere şi o tribună de idei şi riposte hotărâte în apărarea ţării noastre aflate sub comunşti şi neocomunişti, în pledarea pentru o democraţie adevărată. Ziarul Lumea liberă, purtând ca deviză cuvintele lui Nicolae Bălcescu “Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”, a fost înfiinţat în 1988 de către un grup de entuziaşti (între ei şi Cătălin Georgescu, fostul reporter la Sportul popular, cu care am fost coleg de lagăr în Grecia, înainte de a ajunge în America). Aceştia erau hotărâţi să termine cu structura unui magazin combinând ştirile neutre cu divertismentul şi să ia o atitudine politică fătişă, animaţi de o autentica iubire de ţară şi neam, cu o clară distincţie dintre rău şi bine, de loc dispuşi de compromis în faţa presiunilor şi ameninţărilor braţelor lungi ale dictaturii bucureştene. Curând colectivului condus de Andrei Bardescu i s-au alăturat şi aprigii dizidenţi Liviu Cangeopol şi Dan Petrescu. De asemenea, unul din redactori, Cornel Dumitrescu, a luat şi el în mână condeiul, dovedindu-se un glas puternic, inspirat şi tăios, ridicând şi mai mult valoarea ziarului care se dovedea un ochi necruţător al realităţilor politice şi prezenta un continuu apel la conştiinţă şi starea ei de veghe. În fine, în 1987, şi-a început apariţia remarcabila “revistă de cultură românească” Agora, având ca redactor şef pe poetul dizident Dorin Tudoran, redactor şef adjunct pe Mihai Botez şi redactori pe Vladimir Tismăneanu, Paul Goma, Michael Radu, iar ca preşedinte de onoare al colectivului redacţional (colectiv care s-a lărgit, pe măsura scurgerii timpului, cuprinzând şi voci protestatare din ţară ca acelea ale lui Nicolae Manolescu şi Octavian Paler), îl avea pe Eugen Ionescu. Pe prima pagină a întâiului număr se afla îndemnul lui Eugen Ionescu “Scrieţi româneşte”. Publicaţia se deschidea cu o declaraţie, amintind de celebra carte interbelică ionesciană Nu! În declaraţie se autorii revistei spuneau cum doreau ca să nu arate publicaţia lor şi o făceau printr-o serie de 24 de nu-uri. Revista nu se vrea doar o revistă de cultură a exilului românesc extern, dar în acelaşi timp nu-şi propunea să rezolve problemele culturale ale exilului românesc intern; rămânea astfel un non-exhaustiv purtător de voce al celor două feluri de exiluri. De asemenea editorii afirmau că, ancorată în realitatea imediată, “Agora nu va încerca să supravieţuiască, indecent, rosturilor grave ce au făcut-o azi necesară”.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Apariţia acestei reviste trimestriale s-a încheiat în anul 1991 când s-a considerat că misiunea ei s-a încheiat. Este interesantă compoziţia colegiului de redacţie care cuprindea şi pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca, Mihnea Berindei şi Ion Negoiţescu precum şi, ulterior, pe alţi protestatari neromâni ca Vladimir Bukowsky şi Jean-Francois Revel.

Interesantă era şi compoziţia colegiului redacţional şi a mulţimii colaboratorilor care, pe măsura scurgerii anilor, mult timp după dispariţia Agorei, s-au separat foarte clar ca orientări politico-sociale şi spirituale dar care, atunci, erau uniţi într-un singur glas. Revista publica texte ce fuseseră interzise în ţară, manifeste politice, interviuri, texte difuzate la radio, portrete, opinii şi controverse, discuta despre România de ieri, de azi şi de mâine, despre natura revoluţiei din ’89, publica poeme şi proze avangardiste neacceptate încă în România etc etc.

Era o revistă de desluşiri, de reestimări, de căutări; era plină de bune intenţii, de idealuri democratice, de mobiluri înalt umanitare. Ea se adresa generaţiei de exil şi totodată era o supapă de refulare pentru generaţia asfixiată din ţară.

Astăzi presa românească din America se face ecoul unei noi serii de imigranţi – aceia veniţi după ’89, pentru un trai mai lesnicios bugetar şi, poate de aceea, este mult mai “domoală” ca ton.

Ea reproduce ştirile din tara, scrie la modul de “vitrină” sclipitoare despre evenimentele culturale româneşti din diaspora, păstrează un format de magazin cu tot felul de informaţii despre scandalurile mondene din lumea starurilor, despre evenimentele sportive ş.a.m.d. Întâmpină aceleaşi probleme ca presa americană – concurenţa cu internetul care, prin ştirile sale prompte, prin bloguri, prin Twitter şi Facebook, prin texte de succes circulate prin email, a devenit o a doua natură a tineretului dotat cu celulare totipotente. Se simte lipsa unor analize profunde a situaţiei populaţiei româno-americane, cu toate problemele ei specifice. Oglindind faptul că comunităţile româneşti din S.U.A. şi Canada sunt azi foarte multe şi de dimensiuni sensibil lărgite, publicaţiile sunt şi ele extreme de numeroase, de la tip ziar sau magazin (între ele foarte populare fiind Meridianul Românesc din Los Angeles şi New York Magazin din New York) la reviste de cultură (cum ar fi excelentul periodic Lumină lină din New York, Gândacul de Colorado din Denver şi Observatorul din Toronto, precum şi revista pe internet Alternativa, tot din Toronto).

Revista de cultură Origini/Romanian Roots şi-a făcut apariţia în contextul perioadei de după

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

’89. Ca deviză au fost alese cuvintele lui Vintilă Horia: “Istoria exilului o pot face numai câteva personalităţi în stare să creeze într-un ritm românesc pe care numai ele îl pot simţi şi înţelege”. În declaraţia de început a acestei reviste “of literature, ideas and arts”, editorul Gabriel Stănescu scria: “O naţiune trăieşte în primul rând prin manifestările sale de cultură generală … Cred că în viaţa noastră, a celor care ne aflăm în exil, acţionează un paradox: cu cât ne depărtăm în spaţiu de ţara de origine, de tradiţia strămoşească, cu atât începem să devenim noi înşine, să devenim buni români, să trăim româneşte”. Revista reînoadă firul de la Generaţia Exilului, prea puţin cunoscută şi recunoscută pentru contribuţia ei la cultura românească şi universală, pentru rezistenţa ei faţă de regimul comunist din ţară, pentru suferinţele sale specifice proprii exilului. Numărul cuprinde articole elocvente precum Exilul ca dilemă (Theodor Damian), Pentru mine exilul a fost o sinucidere sălbatică (Mihai Ursachi), Exil în perpetuitate? (Constantin Eretescu), Avantajele exilului (Emil Cioran), Texte exilate (Ştefan Munteanu). Ştefan Stoenescu scrie despre Poezia din exil iar Virginia Lupaşcu despre Istoria văzută din exil. Din ţară Şt. Aug. Doinaş trimite un eseu despre Comunismul post-comunist din România.

Numărul următor (Vol 1, 3&4 sept-oct 1997) vine cu o primă temă privind afirmarea culturii româneşti în lume: Intelectualitatea românească şi integrarea europeană. Apoi, în decursul a peste un deceniu de apariţii şi poziţionări în fruntea revistelor culturale din diasporă, temele continuă să fie provocatoare, incitante, revelatorii: Închisorile comuniste; Brâncuşi; Basarabia-Bucovina; Ovidiu, contemporanul nostru; Ortodoxia la Români; Traducerea, act cultural; Sfârşit de mileniu; Societatea românească – prezent şi viitor; Cultură şi civilizaţie; Condiţia umanităţii şi viitorul planetei; Feminism; Românii americani; Bucureştiul necunoscut, Românii la Paris; Eminescu, contemporanul nostru; Între ştiinţă şi artă, între ştiinţă şi neştiinţă; Valori native şi valori adaptative la românii americani; Modern, postmodernism; Românii din Germania; De ce nu a existat un proces al comunismului, Ce sens poate avea azi suferinţa în România; Cărţile fundamentale ale Exilului; Cioran între elogiu şi contestare; Globalism şi identitate naţională; România după 16 ani de libertate; Românii din America; Vă este sau nu ruşine c2 sunteţi originar din România?; 23 august 1944 – între mistificare şi adevăr istoric;

27

De ce aleg tinerii români occidentul?; Unde eşti copilărie?; Ştiinţă şi religie; Securitatea şi exilul românesc; Tradiţionalism versus ecumenism; Am fost contemporan cu Ţuţea.

Revista impresionează prin ţinută, prin înalta calitate a articolelor. Deşi păstrează diversitatea topicii şi părerilor, o face în unitate. Fiecare număr dezbate în principal o temă fierbinte care inspiră şi adună numeroase condeie. Receptiv la frământările lumii, editorul propune teme pe care, cu înţeleaptă organizare, le anunţă cu câteva numere înainte, lucru important atât pentru cititori cât şi pentru colaboratori. Uneori editorul solicită contribuţia celorlalţi printr-un chestionar care stimulează, instigă, dă de gândit, stârneşte şi învolburează opinii, fapt necesar unei veritabile atitudini civice, unei rodnice participări la viaţa socio-politică şi spirituală, unei conştiente implicări în perpetuarea culturii neamului, a cultivării unei verticalităţi morale şi a îmbogăţirii continue a profilului spiritual al societăţii româneşti.

Revista întruneşte, după cum am spus, semnăturile multor colaboratori, de o mare diversitate de opinii şi orientări, de la unele foarte controversate la altele neutre, dar întotdeauna interesante şi vii, toate cu grija pentru binele ţării şi neamului românesc. Revista apără cu curaj valoarea scrierilor unor personalităţi de frunte ale culturii ţării noastre, separând cu judiciozitate contribuţia lor remarcabilă la patrimoniul culturii româneşti şi universale de aspectele criticabile ale unor atitudini din tinereţe ale acestora. Ilustraţii din lucrările unor artişti plastici de valoare, întâi din diasporă şi apoi din ţară, adaugă atractivitate şi interes.

Orizontul revistei este larg şi caută să implice cât mai mulţi în problematica culturală românească de la scriitori consacraţi la cei care învaţă a mânui condeiul. Rubrica permanentă Prima Verba încurajează poeţii debutanţi din diasporă şi îi îndrumă atent spre o poezie de calitate. La fel se întâmplă şi cu proza, în aceeaşi atmosfera de elan stimulatoriu.

Revista este susţinută de LiterArt XXI (Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Română) care întruneşte personalităţi din domeniul culturii româneşti. Această Asociaţie a fost înfiinţată în 1995 în ideia de “a fi o punte de legătură între scriitorii şi oamenii de artă din emigraţie şi cei din România” şi de a “reflecta efortul de bună înţelegere în promovarea literaturii şi artei româneşti de valoare pe plan internaţional.“ Premii pentru debut, proză, eseu, publicistică, artă plastică

28

Presa din Diaspora

şi traduceri au fost decernate de această asociaţie pentru anii 1997, 1998, 1999, 2002-2003, 20042005 (v. numerele II,13&14, 1998; IV, 33&34, 2000; VII, 82-83/2004, X 4-5/2006).

Lista colaboratorilor cu articole, de-a lungul celor cincisprezece ani de până acum ai existenţei revistei Origini/Romanian Roots pe care i-o urăm cât mai lungă, este foarte întinsă. Între ei se numără: Tudor Alexandru, Tudor Andronache, Şerban Andronescu, Vasile Andru, Baruţu T. Arghezi, Mircea Aristide, George Băjenaru, Ana Blandiana, Gh. Calciu-Dumitreasa, Magda Cârneci, Pavel Chihaia, Maria Corleanca, Dan Culcer, Ion Dima, Nicholas Dima, Şt. Aug. Doinaş, Constantin Eretescu, Liviu Franga, Gabriel Gherasim, Sanda Golopenţia, Gheorghe Grigurcu, Mircea Handoca, Mac Linscott Ricketts, Nicolae Lupan, Pericle Martinescu, Claudio Mutti, Emil G. Oneţ, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Virgil Negoiţă, Zahu Pană, Susana Păstrăguş, Titus Pârvulescu, Titu Popescu, Mihai Posada, Petre Predescu, Ilie Racoveanu, Mirela Roznoveanu, Adrian George Săhlean, Cristian W. Schenk, Virginia Stănescu, Ştefan Stoenescu, Gabriel Şerban, Teresia B. Tătaru, Vasile Ţipordei, Mihai Ursachi, Ion Vulcănescu şi mulţi alţii.

Poeţi precum Constantin Abăluţă, Mihaela Albu, Mihai Antonescu, Liviu Antonesei, Şerban Chelariu, Ion Caraion, Theodor Damian, Dan David, Dan Dănilă, Eremia Fălcoianu, Dinu Flămând, Gheorghiţă Geană, Liviu Georgescu, Mircea Goga, Vasile Gogea, Dumitru Ichim, Cecilia Ifrim, Letiţia Ilea, Mircea Ivănescu, Zahu Pană, Dorin Ploscaru, Alfred Schwartz, Pop Simion, Liviu Ioan Stoiciu, Mihai Ursachi, Petra Vlah şi alţii au contribuit cu poemele lor la prestigiul revistei. Masiva şi inspirata Baladă a americănesei visate a poetului George Astalos a fost şi ea inclusă în paginile revistei (II, 9&10, 1998). Au semnat texte de proză o serie de condeie din diaspora precum: Aurel Gheorghe Ardelean, Florica Baţu, Monica Brătulescu, Silvia Cinca, Constantin Eretescu, Viorica Leasă, Carmen Micşa, Ion Nedelescu, Paul Sârbu, Teresia B. Tătaru, Camelia Toma, Paul Tumanian, Romulus Zaharia şi alţii.

După cum s-a amintit deja, numeroşi artişti plastici de talent au ilustrat cu lucrările lor numerele revistei. Petre Achiţenie, Gheorghe Adoc, Jan Albu, Marcel Chirnoagă, Gheorghe Ciobanu, Camilian Demetrescu, Georges Dumitresco, Alexandru Ghilduş, Traian Gligor, Vasile Grigore,

ORIGINI nr. 9-10/2010

Semproniu Iclozan, Ovidiu Lebejoară, George Mitrohin, Ştefan Munteanu, Gelu Muscalu, Alexandra Nechita, Nicapetre, Florin Pucă, Sever Săsărman, Gheorghe Stănescu şi Sabin Ştefănuţă sunt câţiva dintre ei.

Ceea ce a impresionat la revista Origini/ Romanian Roots, atrăgând numeroase participări şi cercuri largi de cititori, a fost natura polemică, vie, a articolelor revistei aflată într-o continuă campanie de cultivare a rădăcinilor noastre româneşti şi a marilor valori culturale cu care neamul nostru a contribuit la tezaurul culturii universale, de dezbateri despre asimilarea trecutului, rezolvarea problemelor prezentului şi înţeleapta construire a viitorului societăţii româneşti. Cu simţ sigur de gazetar, cu inteligenţă şi cu activă situare în mijlocul chestiunilor ardente ale actualităţii noastre, editorul Gabriel Stănescu a reuşit să ofere cititorilor o revistă alertă, incitantă şi educativă.

A realizat-o prin anchete, care s-au bucurat de o participare pasionată, într-o divergenţă de opinii şi idei, toate spre folosul păstrării unei verticalităţi civice şi culturale. Iată câteva titluri de anchete ale revistei aşa cum s-au realizat de-a lungul anilor: Intelectualul şi politica; Cine face lobby pentru România; Revolta de la Timişoara; Carte frumoasă, cinste cine te-a scris; Cultură sau civilizaţie – şansa păstrării specificului tradiţional românesc într-o societate multiculturală; Cultura prin internet; Ce e major şi ce e minor în cultura românească; De ce pleacă românii din România?; Este cunoaşterea dăunătoare fiinţei umane?; Monarhie sau republică; Patriotismul, un sentiment desuet?; Suntem sau nu urmaşii Romei?; Intelectualul şi puterea; Provocările lumii contemporane; Ce ne rezervă viitorul?; Cărţile exilului şi patrimoniul cultural naţional; De ce sunt intelectualii laşi?; Utopie, ideologie, politică; Românii în cultura şi ştiinţa universală; De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?; Pâine şi circ în vreme de criză. Semnalăm de asemenea o interesantă masă rotundă pe un subiect ancorat direct în problematica zilei: Situaţia politică din România - Anul electoral 2004.

Ca un memento pentru noi românii revista Origini/Romanian Roots a continuat aproape la fiecare apariţie includerea unui Supliment la mijlocul Cuprinsului. Personalităţi marcante au fost evocate în aceste Suplimente. Între ele amintim în ordine alfabetică: Ştefan Baciu, Paul Barbăneagră,

ORIGINI nr. 9-10/2010

Presa din Diaspora

Constantin Brâncuşi, Traian Chelariu, Mircea M. Ciobanu, Emil Cioran, Petru Comarnescu, Aron Cotruş, Şt Aug Doinaş, General Ioan Dragalina, Mircea Eliade, Anton Golopenţia, Horia Groza, Vintilă Horia, Ovidiu Hurduzeu, Mac Linscott Ricketts, Vasile Lovinescu, Iuliu Maniu, Pericle Martinescu, Constantin Noica, Eugen Popescu, Ion Şiugariu, Petre Ţuţea. Lor li se alătură teme ca: Fenomenul Piteşti – reeducarea prin tortură, Asociaţia Criterion, Posteritatea lui Mircea Eliade, Mircea Streinul şi Gruparea Iconar, Orfeu şi maşina, Sărbătorile de iarnă la români. Personalităţi ale Exilului, mult prea puţin cunoscute, au fost de asemenea semnalate în paginile revistei ca, de pildă, economistul Nicholas Georgescu-Roegen, sociologul Christina Galitzi, generalul Nicolae Rădescu, episcopul Policarp Moruşca ş.a. Memorii din Rezistenţa Exilului au completat acest domeniu încă insuficient ştiut de publicul larg.

Personal mi-au plăcut mult articole de referinţă precum Filosofie şi naţiune în concepţia gânditorilor români (autor: Constantin Schifirneţ; V 3&4, 5&6/2001), Succesul lui Guénon printre români (autor: Enrico Montanari, VII 5-6/2003), Everything you wanted to know about the “Fifth Romance Language” and Romanian Culture (autor: Charles Carlton, VII 11-12/2003), Circ (şi pâine) – Versiuni moderne (autor; Constantin Eretescu, XV, 1-2-3/2010), precum şi o serie de articole semnate de Constantin Virgil Negoiţă Despărţirea de pre(a)modern (VII, 3&4/2003), Templieri moderni şi bolşevici postmoderni (VII 5 &6/2003) şi Despărţirea de iluminism (XI 4-5 2007).

Bogăţia de informare culturală a revistei a fost reprezentată şi de seria de Portrete literare, privind scriitori din ţară, semnate de Gelu Vlaşin (Nicolae Breban, Nora Iuga, Cezar Ivănescu, Nicolae Manolescu, Iosif Naghiu, Mihai Şora) şi Scriitori români din exil, prezentaţi de Constantin Eretescu (Silvia Cinca, Gabriela Marin-Thornton, Dominic Nikol ş.a.), precum şi de rubrica Biblioteca Exilului în care cititorul a fost informat prin pertinente analize literare despre cărţi scrise de Ion Boieriu, Francis Ion Dworschak, Constantin Eretescu, Dumitru Radu Popa, Marian Popa, Mirela Roznoveanu, Gabriel Stănescu, Teresia B. Tătaru, Alexandru Tomescu ş.a.

O iniţiativă cu larg ecou în masele de cititori ai diasporei, răspunzând totodată dorinţei poporului

29

nostru de adresare lumii pe teritoriul poeziei, au constituit-o Textele paralele prezente aproape în fiecare număr în care originalul românesc apare alături de o versiune în engleză. Lista cuprinde poeţi clasici şi poeţi în curs de afirmare: Tudor Arghezi, George Bacovia, Nina Cassian, Traian Chelariu, Theodor Damian, Mariana Marin, Monica Pillat, Mirela Roznoveanu, Gabriel Stănescu, Nichita Stănescu, George Topârceanu, Theodor Gher Zuca.

Nerăbdarea cititorilor stârnită de la un număr la altul a fost întreţinută şi de Seriale precum: Românii la Paris (autor Dan Culcer), Europa liberă, o istorie încă nescrisă (autor Rene A. de Flers), Cum ne cunosc străinii (autor Titus Pârvulescu) şi Mărturii în procesul comunismului (susţinute de documente zguduitoare din vremea persecuţiilor, deportărilor şi închisorilor din perioada totalitară). Numere speciale: două numere excepţionale dedicate lui Eminescu (IV,37&38/2000 şi XI 9-10/2007), Posteritatea lui Mircea Eliade (IX, 4-5/2005), Eliade după Eliade (XII, 6-7-8/2008), Vintilă Horia exilatul (XV, 4-5/2010).

Sunt atât de multe lucruri de îndreptat în această lume a noastră românească, lume care poartă atâtea răni grave şi nevindecate încă, pricinuite în cea de a doua jumătate a secolului XX, şi în mare parte noi înşine suntem vinovaţi de întârzierea acţiunii în această privinţă. Tăvălugul comunismului cu tragediile sale, împrăştierea românilor pe meridianele globului, situaţia de parcă nesfirşită tranziţie din ţară, ridică probleme de redefinire a identităţii şi apartenenţei noastre culturale şi spirituale, de realizare a unei continuităţi a bunelor tradiţii şi valori umane ale neamului nostru vechi de milenii, de conştiinţă şi responsabilitate socială, de limpezire a idealurilor pentru un viitor mai bun, de promovare a României profunde şi, pe de altă parte, a ceea ce este mai bun în diaspora română, într-o unire de simţire şi aspiraţii. Revista Origini/Romanian Roots se bucură de privilegiul de a îmbina opiniile românilor din ţară şi din afara ei, cu deosebit accent pe gândirea celor din urmă, şi încearcă adesea cu succes să-şi aducă aportul ei entuziast, cu un timbru propriu, la semnalarea şi dezbaterea a o serie de aspecte ale problemelor menţionate mai sus, atât de vitale culturii noastre româneşti. Îi dorim ani mulţi de activitate, la un nivel calitativ mereu sporit.

30

Eseu

ORIGINI nr. 9-10/2010

Isabela Vasiliu-Scraba

Idei dintr-un Prolog şi teoria platonică a Ideilor Dacă în dialogul Politeia (1) Platon i-a desemnat pe fraţii săi pentru a figura drept interlocutori ai lui Socrate, faptul probabil că nu a şocat prea tare. Cel mult unii au găsit de cuviinţă să remarce spiritul de familie al filosofului grec. La urma urmelor cei doi fraţi îl frecventaseră şi ei pe Socrate.

Despre Glaucon se mai ştie că ar fi scris dialoguri filosofice, care însă nu s-au păstrat.

Aşadar, din rândul celor care-l înconjuraseră odinioară pe Socrate, scriind dialogul Politeia, chiar dacă nu de la bun început, Platon îi foloseşte pe fraţii săi, Ademaintos şi Glaucon, cumpănind bine replicile cu care contribuiau fiecare din ei la bunul mers al discuţiei cu Socrate. Când concepe dialogul Parmenide (2), Platon iarăşi a părut unora că intenţionează a-şi face fraţii părtaşi la nemurirea sa. Într-adevăr, iată cum începe acest faimos dialog: „(126a) De îndată ce ajunserăm de la noi, din Klazomene la Atena, ne-am întâlnit în agora cu Ademaintos şi Glaucon. Luându-mă de mână, Ademaintos mi-a zis : Fii bine venit, Kefalos! Şi dacă te putem ajuta cu ceva, spune!

- Dar tocmai de asta sunt aici, - i-am răspuns eu -, ca să va rog ceva.

- Spune-ţi rugămintea! - mă îndemnă el.”( Platon, Parmenide, 126 a, trad. I. Vasiliu-Scraba).

Faţă de cei doi fraţi cunoscuţi deja din dialogul Politeia, Platon adaugă în dialogul Parmenide un al treilea frate, născut dintr-o a doua căsătorie a mamei sale. Spre o cât mai lesnicioasă identificare a acestui frate vitreg, Platon nu va ezita să menţioneze şi numele celui de-al doilea soţ al mamei sale. Iată cum continuă discuţia dintre Kefalos şi Adeimantos : „ Atunci l-am întrebat: Care era numele fratelui vostru după mamă ? Eu nu mi-l mai amintesc. Era copil când am venit din Klazomene prima oară aici, la Atena, cu mult timp în urmă. Tatăl său se numea, cred, Pyrilampes.

- Aşa este - spuse Adeimantos, iar numele fratelui nostru vitreg este Antifon. Dar de fapt unde vrei să ajungi ?

- Iată, - am spus eu -, sunt aici nişte concetăţeni de-ai mei foarte interesaţi de filosofie. Din auzite

ei au aflat că acest Antifon l-a frecventat pe un anume Pythodoros, discipol de-al lui Zenon. De la acesta Antifon ar fi ajuns să ştie pe de rost discuţia de mult purtată între Socrate, Zenon şi Parmenide, auzindu-i desfăşurarea raţionamentelor în repetate rânduri povestită de Pythodoros.

- Este precum spui - încuviinţă Adeimantos.

- Ei bine, zisei eu, tocmai acest lucru am dori să-l auzim şi noi.

- Nimic mai simplu ! - spuse Adeimantos. Într-adevăr, pe când era tânăr, Antifon a depus mari strădanii să înveţe bine raţionamentele din acestă discuţie. Acum se ocupă mai cu seamă de cai, precum bunicul său, al cărui nume îl poartă.

Dar, pentru că vreţi să-l vedeţi, să mergem la el.

Chiar adineauri a pornit-o spre casă şi locuieşte în apropiere, la Melite.

(127a) Spunând acestea ne-am aşternut la drum şi l-am găsit pe Antifon acasă, unde tocmai îi da fierarului să-i facă nişte frîie. Când a terminat cu fierarul, fraţii săi i-au spus de ce am venit. El m-a salutat, amintindu-şi de mine, fiindcă mă văzuse şi la prima mea venire la Atena. Noi l-am rugat să ne relateze acea discuţie. La început a ezitat, fiind, după cum spunea, ceva tare complicat. Dar pe urmă ne-a povestit totul pe-ndelete.” (3) De -a lu ng ul t i mpu r ilor, coment ator ii Parmenidelui platonic au notat cu grijă sursa de inspiraţie pe care a avut-o Platon atunci când i-a desemnat pe Ademaintos, Glaucon şi Antifon drept personaje ce apar în Prologul cu care se deschide faimosul dialog. Nici unul însă, din câte ştim, nu s-a arătat nedumerit cu privire la rolul jucat de aceste personaje. Î n ca r tea noast r ă i nt it ulat ă Filozof ie acroamatică la Platon (4) ne-am referit, printre altele, la semnificaţia înlănţuirii de povestiri, la ce reprezintă Atena pentru Kefalos, la semnificaţia drumului din Klazomene la Atena intreprins de Kefalos împreună cu prietenii săi, oprindu-ne şi la indiciul pe care-l oferă Platon cititorilor săi atunci când vorbeşte despre o primă venire la Atena a lui Kefalos, urmată de „uitarea” numelui celui de-al treilea frate, precum şi la semnificaţia recuperării povestirii pe când una din verigile de

ORIGINI nr. 9-10/2010

Eseu

transmitere (Antifon) nu se mai ocupa cu filosofia.

Hermeneutizând atunci aspectele acestea, să le spunem apriori (în sensul că dau un indiciu asupra condiţiilor de posibilitate a ceea ce urmează să se întâmple), am trecut destul de repede peste problema pe care mulţimea de rubedenii introduse de Platon în enigmaticul dialog o ridică. Între timp observasem în legătură cu apropiatele rubedenii ale lui Platon faptul că, spre deosebire de rolurile atribuite lor de filozof la scrierea dialogului Politeia, în Parmenide fraţii lui Platon au un rol de jucat doar în Prolog. Ei nu vor mai figura în dialogul propriu-zis, unde discuţia se poartă, în principal, între Socrate, Zenon şi Parmenide. În schimb, în Prolog fraţii lui Platon sunt investiţi cu rolul de călăuze: Adeimantos şi Glaucon sunt primii atenieni cu care Kefalos stă de vorbă de îndată ce ajunge împreună cu concetaţenii săi la Atena. Tot ei vor fi aceia care îl vor ajuta pe Kefalos să-şi reamintească numele lui Antifon, ba îi mai dau şi informaţii cu privire la viaţa pe care o duce Antifon. Cei doi fraţi buni vor fi şi cei care îl vor conduce pe Kefalos la fratele lor vitreg.

Contemporanii lui Platon mult trebuie să se fi mirat de strania intoducere a celor trei fraţi.

Cu trecerea timpului, lămuriri despre rudenia autorului cu personajele sale fiind trecute doar în comentarii sau în note marginale, surpriza a fost, ca să zicem aşa, mult atenuată, mai ales că, de timpuriu, ciudatele apariţii ale rubedeniilor lui Platon în scrierile sale au fost pur şi simplu puse pe seama unui exacerbat „spirit de familie”. Dar, după ce am ajuns să sesizăm că şi cel mai mic detaliu din dialogul Parmenide este încărcat de profunde semnificaţii, invocarea „spiritului de familie” a încetat să ne pară o explicaţie plauzibilă. În cele ce urmează vom încerca să găsim rostul alegerii unor atare personaje.

Un preţios indiciu în elucidarea acestei probleme ne pare oferit de faptul că Platon, prin intermediul lui Kefalos, vorbeşte la persoana întii. Ni se povesteşte aşadar o întâmplare trăită de Kefalos, un prim substituent al autorului, înrudit, în grade diferite, cu Ademaintos, Glaucon şi Antifon. La fel de preţios, dar încă şi mai semnificativ, ne-a părut indiciul oferit de Platon în cuprinsul dialogului Parmenide, atunci când, vorbind despre Teoria Ideilor, precizează că o asemenea învăţătură trebuie să fie aflată pe cont propriu: „… încă şi mai demn de admirat ar fi cel care ar descoperi singur toate acestea, putându-le apoi expune altuia în mod limpede şi adecvat” (Platon, Parmenide, 135 b, trad. Isabela Vasiliu-Scraba). În citatul de mai sus este de remarcat aspectul

31

ce vizează dificultatea comunicării unor asemenea lucruri, scrierile platonice depunând ele însele mărturie despre cum poate fi rezolvată o atât de dificilă sarcină (mai multe despre problema comunicării Adevărului în dialogurile platonice de maturitate pot fi citite în volumele noastre în care ne-am ocupat de platonism (5). De pe o poziţie similară cu cea înainte semnalată, Platon specifică în Scrisoarea a VII-a că posibilitatea de a aborda o astfel de învăţătură (Teoria Ideilor) nu le este hărăzită decât puţinor oameni, care, după o atentă îndrumare (necesară, dar nu suficientă), ajung în fapt la ea pe cont propriu, printr-o experienţă întrutotul personală (341 e) .

Cum bine se ştie, pentru că apare trecut în subtitlu (Despre Idei), subiectul dialogului Parmenide îl constituie tocmai Teoria Ideilor. Luând aminte la aspectele mai înainte consemnate, ne-am pus fireasca întrebare: oare de unde începe ficţiunea menită să explice şi celorlalţi cât mai adecvat o învăţătură la care se ajunge pe cont propriu, un Adevăr despre care Platon afirmase neîndoielnic că este provenit pe calea unei experienţe individuale?

Cel mai la îndemână răspuns ar fi desigur că ficţiunea începe chiar de la prima frază a acestei capodopere de gândire filozofică. În bună parte un asemenea răspuns nici nu este greşit. Cu toate acestea, plasând întregul dialog Parmenide în domeniul ficţiunii cu virtuţi explicative, riscăm a escamota cu totul acel indiciu despre necesara experienţă individuală care duce la aflarea pe cont propriu a unei astfel de învăţături. Dar este de găsit în Parmenide (format, după Auguste Diez, dintr-un prolog, două acte, un antract şi cel deal treilea act) un cât de mic indiciu despre vreo experienţă individuală ? Ei bine, cei care au citit dialogul şi nu au sesizat indiciile oferite de Platon, citind scrierile noastre despre Platon au avut prilejul să se convingă de faptul că filozoful grec nu oferă doar un indiciu, ci o mulţime de indicii în acest sens. Pentru a nu ne repeta, nu vom relua argumentaţiile pe care le-am folosit deja. Ne vom rezuma doar la una dintre constatările la care am ajuns după indelungatul nostru studiu al faimosului dialog, deoarece ea conţine in nuce şi răspunsul la spinoasa problemă pe care o ridică alegerea atâtor rubedenii pentru rolul de călăuze. În opinia noastră, dialogul Parmenide reprezintă altceva decât desfăşurarea dinamică a unei mişcări către “le grand acte final” (6), el părându-ne a sugera mai degrabă o lume (a lui Socrate şi Zenon) cuprinsă într-o altă lume (a lui Socrate şi Parmenide), ambele având un cadru comun: Atena la vreme de sărbătoare, când bătrânul Parmenide a

32

Eseu

reprezentat el însuşi o sărbătoare a gândului filozofic. Lumea primului act (a multiplului argumentat de Zenon), în loc să se lumineze, devenindu-ne din ce în ce mai clară, ne apare pe măsura desfăşurării dialogului tot mai învăluită de necunoscut.

Dar însăşi discuţia de inceput, dintre Socrate şi Zenon, nu are loc decât după o anume pregătire, ce comportă, la rândul ei, mai multe trepte. Or, tocmai acest lucru a rămas neobservat de cei care au trecut de Prolog prea în grabă, înteresaţi să ajungă la “marele act final”. În prima treptă, Platon îl readuce pe Kefalos la Atena. Într-o a doua treaptă, ce se suprapune peste prima fără însă a o desfiinţa, apar rubedeniile lui Platon. Desigur nu toate odată, ci pe rând. Întâi nişte călăuze de rang inferior, Ademaintos şi Glaucon, apoi o a treia călăuză, Antifon. Luând contact cu Antifon, Kefalos pare că şi-a atins scopul, fiindcă de la el va afla ceea ce dorea să ştie.

Numai că lucrurile nu sunt atât de simple, fiindcă odată cu derularea poveştii lui Antifon se interpune o nouă amânare. Cei interesaţi de discuţia demult purtată între Socrate, Zenon şi Parmenide, vor mai trebui să aştepte, fiindcă ceremonia mai cuprinde o etapă. Acum se va lua cunoştinţă de marea sărbătoare la care s-a întâmplat să participe Parmenide, care s-a întâlnit într-o astfel de ocazie cu fostul său discipol, Zenon.

Despre această nouă amânare, din plin fructificată de Platon pentru a-şi aduce cititorul pe o anume cale de întelegere a celor ce vor urma, am tratat mai pe larg în cartea noastră despre „agrapha dogmata” (filozofia acroamatică, sau învăţătura nescrisă a lui Platon) .

Credem că este de prisos a mai specifica faptul că toate informaţiile pe care le deţinem despre aceste „întâmplări”, precum şi despre ceea ce urmează, adică dialogul propriu-zis petrecut între Socrate, Zenon şi Parmenide au o unică sursă, anume Kefalos. Să revedem însă cum decurg evenimentele, având în faţă textul platonic. Kefalos ne povesteşte cum a ajuns el la Atena, cum l-au întâmpinat Adeimantos şi Glaucon, cum l-au dus apoi la casa lui Antifon, cum şi-a amintit Antifon de el şi, în sfârşit, cum s-au petrecut lucrurile în povestea relatată de Antifon, poveste pe care Antifon, la rândul lui, o ştia de la Pythodoros, martor la discuţia de mult întâmplată.

Prin urmare, Kefalos de îndată ce ajunge la Atena este practic confiscat de cei doi fraţi ai lui Platon pe care nu îi caută de loc, căci ei apar în calea sa de parcă i-ar fi citit dinainte gândul cu care venise la Atena.

Molipsindu-ne de la acei comentatori preocupaţi

ORIGINI nr. 9-10/2010

de adunarea şi scăderea anilor, să încercăm să facem socoteala aproximativă a numărului de ani câţi vor fi trecut din vremea când Kefalos mai fusese la Atena. La mijloc trebuie sa fie vreo douăzeci de ani. Într-adevăr, de când Antifon nu depăşise vârsta copilăriei şi până a trecut de tinereţe să tot fie vreo două decenii, timp suficient de îndelungat pentru ca numele lui Antifon să se şteargă din memoria lui Kefalos. Dar ceilalţi fraţi ? După cât de prietenos îl întâmpină pe Kefalos pare că pentru ei cei douăzeci de ani au fost ca o clipită.

Pentru unii cititori ai dialogului Parmenide povestirea la persoana întâia corelată cu apariţia atâtor fraţi de-ai autorului cu siguranţa că a trezit oarecare nedumeriri: de ce o fi vrut Platon să apară atât de evidentă relaţia de rudenie dintre un autor şi nişte personaje de-ale sale, dacă în numele lui, la persoana întâi vorbeşte altcineva? Fiindcă este evident că Platon, după ce îl pune pe Kefalos să vorbească la persoana întâia, mai şi îngroaşe peste poate relaţia de rudenie a tuturor celor cu care Kefalos din Klazomene intră în contact la Atena.

Pe timpul lui Platon textualismul nu era la modă, după cum nu era la modă nici amestecul de planuri care permite coexistenţa paşnică a banalităţii bine bătucite cu ineditul altor diverse experienţe existenţiale. Să fi intenţionat oare Platon a ne spune că în Atena lui Kefalos „rudenia” poate fi extinsă ? Sau că nu în altă parte decât în zona „experienţei individuale” se află şi explicaţia noianului de fraţi ?

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com 1.v. Statul (Politeia), vol.I-II, trad. Vasile Bichigean, vol.I, Bucureşti, vol.II, Bistriţa, Tipografia Naţională G. Matheiu, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, “Republica interioară” în vol.: Filozofia lui C-tin Noica, între fantasmă şi luciditate, Slobozia, 1992 (prima monografie dedicată gândirii filozofului de la Păltiniş).

2.v. traducerea primei părţi în vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, p.326-346.

3.v.Platon, Parmenide, 126 b -127 a, trad. I. Vasiliu-Scraba, în Mistica platonică, 1999, p.326-327.

4. v.Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie acroamatică la Platon, Editura Star Tipp, Slobozia, 1997.

5. Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie acroamatică la Platon, 1997; I. V.-S, Atena lui Kefalos, 1997; I.V.-S, Configuraţii noetice la Platon si la Eminescu, 1998 şi I.V.-S., Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, prefaţă Pan Izverna, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999. În 1995 ne-a apărut studiul Lucrurile şi ideile platonice, în a doua parte a broşurii de apărare a lui Nae Ionescu: I.V.-S., O pseudo-descoperire a unui pseudoplagiat, Ed. Fundaţiei “Ionel Perlea”, Slobozia, 1995; dată fiind subtila receptare a filozofiei platonice în conferinţele şi scrierile lui Alexandru Dragomir, în volumul dedicat gândirii fenomenologice a acestuia (prima monografie dedicată filozofului care a fost unul dintre mulţii discipoli români ai lui M. Heidegger) am introdus studiul nostru de prezentare a viziunii heideggeriene asupra adevărului platonic: “Platos wahrheit und deren vielfaches Wesen in Heideggers Deutung”, în vol.: Isabela VasiliuScraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 157-176.

6. v. Auguste Diez, La composition du Parmenide şi Notice generale sur les dialogues metaphisiques, în: Platon, Oeuvres completes, Paris, l’Association G.Bude.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

33

Ion Lazu

Mioriţa – O ipoteză de lucru Preambul. În aceste comentarii voi încerca să mă păstrez în marginile textului pe care acum un secol şi jumătate bardul de la Mirceşti l-a făcut cunoscut, în împrejurări asupra cărora nu are rost să stărui acum. Deci, fără a ignora un singur moment importanţa excepţională pe care trebuie să o fi avut în modelarea sufletului popular cele vreo mie de variante prelucrate în creuzetul carpatin, îmi voi concentra atenţia în exclusivitate asupra variantei Alecsandri, pentru bunul motiv că abia aceasta a căpătat statutul de capodoperă recunoscută în lumea culturală românească modernă şi a fost considerată de străinătate drept o emblemă a românismului. Dacă este un fapt incontestabil că în ultimul secol au trăit mai mulţi savanţi decât în tot restul istoriei omenirii de până la 1900, presupun că nu ar fi hazardat să afirm că varianta Alecsandri a avut din 1965 încoace o audienţă mai largă decât toate variantele ce au circulat în mileniul anterior.

Mă voi referi deci în mod strict la textul în cauză, considerat ca un tot unitar şi de sine stătător. Nu voi angaja o discuţie în contradictoriu cu niciunul dintre exegeţii care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea personală porneşte de la alte premize, total diferite de cele admise îndeobşte, şi care, oficializate în manualele şcolare, au reuşit să facă din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării, fatalismului, defetismului etc etc. Nu mai trebuie să subliniez că aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici faptul că ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generaţii şi au un impact nedorit asupra străinilor ce se interesează de fenomenul românesc. Mai adaug în preambul doar faptul că interpretarea pe care o propun nu este o revelaţie de ultimă oră a subsemnatului, ci este cheia în care am citit dintotdeauna Mioriţa; aşa şi nu altcum am perceput mesajul baladei încă de la prima lectură – şi de fiecare dată am fost intrigat că exegeţii rămân orbi şi surzi la nenumăratele semnalizări de dincolo de aparenţa textului.

La prima vedere. Ce ne spune la prima vedere textul baladei? Dacă lăsăm la o parte toate digre-

siunile, referinţele şi speculaţiile prin care orice exeget ţine să facă notă distinctă, vom constata că scenariul unanim acceptat cuprinde următoarea succesiune de scene, dedusă din epica minimă a baladei: trei ciobani coboară cu turmele; doi dintre ei se coalizează să-l omoare pe al treiea, în scop de jaf; mioriţa năzdrăvană îl previne pe ciobănel; acesta, îi spune mioriţei că vrea să fie îngropat în dosul stânii; în rest, se consolează cu soarta-i vitregă, îşi imaginează propria moarte ca pe o nuntă cosmică, o roagă pe oiţa devotată, legatara sa testamentară să aibă milă de măicuţa bătrână, minţind-o că s-a „însurat / cu-o fată de crai”, iar nu că a murit... Această schemă ce se sprijină pe aparenţe a căpătat o autoritate de neclintit, cu toate că ea nu valorifică decât stratul întâi al baladei, iar nicidecum sensurile sale telurice. Într-o creaţie lirică precum Mioriţa nu avem a face cu un povestitor la persoana a III-a, deci obiectiv, ci cu un emitent la persoana I-a. Nu este vorba, aşa cum s-ar crede, despre un cioban-martor-rapsod care relatează o întâmplare petrecută cândva, altcuiva, ci de un cioban care exprimă cu mijloace artistice de mare rafinament un eveniment sufletesc personal major, care i-a marcat existenţa. Despre ce eveniment crucial ar putea fi vorba? În niciun caz despre complotul celor doi ortaci!

Plan general. A putut înşela pe multă lume însuşi faptul că balada debutează cu o relatare, ce pare obiectivă, la persoana a III-a, a mişcării de turme. Aspectul de reportaj „din afară”, acel „iată” care a făcut mai apoi o carieră atât de tristă în gazetăria ultimei jumătăţi a trecutului secol... În cazul special al versurilor cu care debutează balada, aş vrea să trec peste excelenţa imaginilor şi să stărui doar asupra ingeniozităţii cu care este realizată panoramarea mişcării pe versant a turmelor ce apar în plan foarte îndepărtat, pe clina muntelui, oarecum la limita dintre lumea reală şi cea pe care o continuăm în închipuire; însă curând totul intră în câmpul nostru normal de percepere, căci turmele „se cobor la vale”, se tot apropie...

34

Mioriţa

Traveling înainte. Este un efect spectacular, utilizat ca atare şi în alte creaţii folclorice: zăreşti ceva mişcându-se în plan foarte îndepărtat, cât să te intrige, simţi pe dată un mic gol în suflet şi imediat după aceea, printr-un procedeu care mai de curând, în cinematografie s-a numit traveling înainte, subiectul îţi ajunge în preajmă: „La poale de codru verde / Mititel focşor se vede / Mititel şi ocrotit / Şi de haiduci ocolit // Sunt vreo zece sau doispre’ce / Şi îmi frige un berbece/ Da nu-l frige cum se frige/ Ci-l învârte în cârlige..” O luminiţă la marginea zării, un foc mai degrabă ghicit-bănuit, iar în următoarele patru secvenţe, corespunzând celor patru distihuri, ne apropiem telescopic, vedem siluetele din jurul vetrei, haiducii (cam imprudenţi, nu?) învârtind „în cârlige” un berbece prăduit cu complicitatea înserării. Acelaşi procedeu al diminutivării, chiar excesive („mititel focşor”), pentru a crea efectul de îndepărtare; pentru ca imediat să survină apropierea de obiectul interesului, cei zece ori doisprezece bărbaţi nerăbdători să se înfrupte...

Acelaşi procedeu în versurile: „Pe cel deal, pe cel colnic / Trece-o mândră cu-n voinic / Şi voinicu-i tinerel / Cu mândruţa după el.” Un plan general, îndepărtat, încadrând tot dealul (care de la depărtare pare un colnic), succedat de o detaliere, pentru o mai bună priză a realului... În cazul versurilor cu care debutează Mioriţa, avem prezentarea de sus, parcă din cer şi de unde se hotărăsc destinele, a turmelor în mişcare. Şi va fi într-adevăr ziua când se hotărăşte destinul Ciobănaşului – însă nu prin moarte, cum greşit s-a crezut, nu ca victimă a unui complot, ci printr-un şoc ce-l va trezi la viaţa reală, prin înţelegerea şi asumarea mentală a morţii - care oricum va să vină, cu o notă agravantă pentru cel plecat de-acasă şi având turme bogate...

Vocea auctorială. Ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul că naratorul extraordinarei experienţe existenţiale este însuşi Ciobănelul.

Peste tot în matricea textului vom gasi, la o lectură adecvată, persoana întâi, fie că ea este exprimată ca atare sau iscusit disimulată. Intensitatea cu care este trăit / şi expresivitatea cu care este transmis sentimentul morţii vine din faptul că pentru Ciobănel acesta este primul contact cu eventualitatea morţii, este prima emoţie existenţială şi cea mai acută, a unui suflet neînceput, care se cutremură şi se lasă sfâşiat de la un capăt la altul al fiinţei sale de această spaimă teribilă, venită intempestiv

ORIGINI nr. 9-10/2010

şi copleşindu-l pe moment. „Uite moartea mea!”, îşi spune eroul liric, într-o străfulgerare. Nu era însă decât ideea de moarte, ivită dintr-odată, pe nepregătite. Ideea că e vulnerabil, că acei oameni cu care se întovărăşise pe drum l-ar putea omorî.

O idee de spaimă, care trece iute, ca orice nălucă.

Dar după a cărei trecere omul nu mai este acelaşi, ci altul. Tânărul nu mai este un flăcăiandru de ispravă, ci un bărbat în toată legea şi, nu vom întârzia să spunem: gata să facă faţă oricăror vitregii ale vieţii. Cu precizarea ce se impune: că tot ce i se va întâmpla după această experienţă existenţială nu va mai avea acea teribilă intensitate din momentul spaimei, va fi mai şters, mai lipsit de pregnanţă, mai „de rând”. Este vederea dintâi la faţă a Morţii, la fel de clară şi teribilă, ca prima contemplare a munţilor, a mării, a firmamentului – şi într-o măsură semnificativă aceste elemente (munţii, codrii, cerul) sunt prezente în textul baladei.

Declicul. (Inspiraţia). După ce am identificat sursa emitentă a baladistului – în cazul dat Ciobănelul în persoană! – nimic nu mi se pare mai important decât să încerc a mă plasa în locul lui, pentru că altcum nu-i pot sesiza corect punctul de vedere, reacţiile, sentimentele... (Sub faţa râului, aparent liniştită, sunt de ghicit tensiuni, acolo în adânc se decide adevărata mişcare a maselor fluide – sunt obstacole, excavaţii, devieri, scurgerea debitului solid...) În cazul operei de artă, indiferent din ce domeniu, înţelegerea mesajului e mult înlesnită dacă îi poţi depista punctul de declanşare.

De unde a pornit poetul, de la ce sugestie? De la ce observaţie directă? Cum s-a produs declicul creator, descărcarea tensiunii ce se acumulase în timp?

Shelley: „Suntem ca norii lungi, lunecători / Ce-nvăluie la miezul nopţii luna. / O clipă trec semeţi, scăpărători / Şi pier în beznă pentru totdeauna...” E clar de la ce sugestie a plecat poetul: de la contemplarea norilor ce trec prin dreptul lunii, noaptea. Poetul „înfiorat” găseşte exprimări elocvente pentru a ne transmite sentimentul său tineresc. Eroul liric tocmai a părăsit sindrofia unde s-a aflat în preajma celei iubite. Din zarva petrecerii, din lumină şi freamăt viu, el se trezeşte singur, noaptea, la loc deschis, ridică ochii şi vede norii trecând prin dreptul lunii pline, ca pe un ecran şi este izbit de contrastul dintre strălucirea lor semeaţă şi dispariţia grăbită, ca într-o prăpastie. Trecerea norilor se află şi la originea poeziei lui Eminescu:

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

„Trecut-au anii... ca nouri lungi pe şesuri” – aici nu mai e avântul şi semeţia tânărului Shelley, ci privirea în jos, spre umbrele ce se precipită pe câmpii – ceea ce sugerează o tristeţe apăsătoare, o melancolie fără leac... În Dorinţa: „Vino-n codru, la isvorul/ care tremură pe prund/ Unde prispa cea de iarbă / crengi plecate o ascund/ Şi în braţele-mi deschise / să alergi...” atmosfera este romantică, dar mi se pare evident că dorinţa, fiorul erotic ce a declanşat chemarea a fost indusă de „prispa cea de iarbă”, ascunsă de crengi – un pat natural unde să se întindă cu iubita, pentru amor, într-un loc ascuns sub draperia crengilor, securizantă... În cazul Mioriţei, care poate fi amănuntul declanşator al inspiraţiei, impulsul inuţial? Nu-l vom găsi în primale versuri. (Se poate observa uşor că în poezia populară cu deosebire, toată inspiraţia se consumă în primul vers, în primele două-trei versuri, după care nu mai survine nicio surpriză, nici un aport creativ semnificativ, ci doar materia necesată eliberării mesajului. Sentimentul creatorului popular erupe cu impetuozitate, nu are răbdare să pregătească efecte secundare – directeţea fiind chiar legea acestui tip intuitiv de elaborare artistică. Nu este şi cazul Mioriţei, operă complexă, îndelung elaborată, echilibrată şi epurată de excrescenţe. Deşi admitem că ea consistă din colaţionarea şi prelucrarea mai multor motive, altfel nu dificil de identificat. În Mioriţa semnul declanşator este behăitul fără contenire al uneia dintre oi, care la un moment dat focalizează atenţia Ciobănelului. Atât şi nimic mai mult poate sta la originea unei capodopere – şi chiar aceasta este minunat – şi e chiar de mirare că nimeni nu a sesizat acest aspect, simplu şi aflat la vedere, dacă nu cumva chiar aceasta este cauza derutei. Iată cum trebuie să se fi întâmplat totul: ni-l putem imagina pe Ciobănel supraveghindu-şi turma, la baza pantei, unde a ajuns înaintea celorlalţi doi, ca să-şi adape oile. Acum ele pasc în linişte, aici, în preajma lui – se aud cunoscutele fornăieli, iarba ruptă în boturile neobosite, scuturările din cap, uşoare tropăieli şi zgrepţănări cu copita – dar şi mai departe, până la marginea pădurii de arini, unde câinii se strecoară prin tufe, adulmecând; caii, şi ei, s-au tras la umbră, e ceasul chindiei, nu mai pasc, ci doar izbesc cu şfichiul cozilor spre a se apăra de musculiţe şi tăuni. Privirea îi este atrasă de o oaie care umblă lela prin poiană, de la un grup la altul, aparent fără rost, behăind într-

35

una. Ciobanul îşi dă seama că fusese cu gândul în altă parte, devine atent: Ce să fie cu oaia asta bezmetică?!, ce are de nu-şi află locul, în timp ce suratele pasc în linişte, pe înfundate? Tresare. Îşi dă seama că o mai auzise behăind, că ea behăie astfel de mai multă vreme, poate de ieri, de alaltăieri... Unde i-a fost capul? Dacă oaia e bolnavă se pot îmbolnăvi şi altele. Atunci să vezi nenorocire!

Behăitul ăsta e un semn rău! Te pomeneşti că e vorba de ceva cumplit. Îngrijorarea Ciobănelului se transformă în panică. N-a fost atent şi iată... Din ce parte ar putea veni ameninţarea? Aruncă în jur priviri circumspecte. Ar vrea să aibă pe cineva în preajmă, să se sfătuiască... Dar cei doi ortaci cu care a coborât din culme nu sunt de văzut, ei încă n-au sosit la pârâu. De ce întârzie, ce e cu ei?

Pe plai i-a văzut apropiindu-se unul de altul, şi-au făcut semne, au schimbat cuvinte de neînţeles. Nu cumva în locul ajutorului la care se aşteaptă de la ei, cei doi străini pun ceva la cale? Te pomeneşti că vor să mă omoare, să-mi ia oile şi caii şi câinii!

Cine să-i ştie, prin pustietăţile astea?!

Ciobănelul e un primitiv, un sensibil, el crede în superstiţii, în semne rele. Mioara a declanşat totul, cu behăitul ei insistent, inexplicabil, neliniştitor...

Acel obsedant beee! beeee! Tinerelul caută să-şi ţină firea, să pună pedală panicii care l-a cuprins.

Că aşa şi nu altcum s-au petrecut lucrurile în sufletul ciobanului o dovedeşte textul însuşi. Să urmărim îndeaproape modul cum un tânăr cuprins de panică încearcă să scape de teribila presiune lăuntrică: el se adresează mioarei ca unui partener de nădejde, de la care aşteaptă un răspuns liniştitor. Cu asta şi începe interogarea: „Ori iarba nu-ţi place?” – atunci toată tevatura s-ar dovedi un simplu moft – deci şi spaima lui n-ar mai avea obiect; abia apoi ciobănelul vine cu alternativa cea rea: „ori eşti bolnăvioară?” Tinerelul s-a înduioşat deodată, copleşit de emoţia clipei. Şi încă nu are curaj să dea glas adevăratei sale temeri, care i-a deschis în faţă perspective catastrofice.

Un monolog dialogat. Din felul cum „răspunde” mioara, încercând să-l liniştească pe cioban: „dă-ţi oile-ncoace, la negru zăvoi, că-i iarbă de noi şi umbră de voi”, ne dăm seama că în fapt este vorba de o autoliniştire, fie ea şi de moment – căci avem aici a face cu un monolog dialogat: ciobanul doar pare că se sfătuieşte cu mioara, în fapt el ştie şi singur ce trebuie să facă – şi în rest e vorba despre strategii prin care el caută să reziste acelei presiuni

36

Mioriţa

teribile. Şi, tot aparent, el chiar reuşeşte acest lucru, cu ajutorul unor elemente securizante: turma, iarba, zăvoiul. Un singur cuvânt ar putea să ne dea „fiori”, anume negru (zăvoi), cuvânt „scăpat” întradins de genialul autor anonim. Care a amânat cât se cuvine, iar acum consideră că a venit timpul să pună în scenă sentimentul său: un tânăr simte deodată ameninţarea insidioasă a morţii: că la-apus de soare vreau să mi te-omoare... – aceasta ar fi neagra veste pe care i-o dă mioara. În ultimul vers citat, întâlnim de trei ori vocala e, corespondentă celei din behăitul oilor, fapt ce probează o dată în plus, dacă mai era nevoie, excelenţa autorului anonim.

Comentatorii Mioriţei, mulţi dintre ei veniţi din cercetarea folclorică, familiarizaţi cu lumea basmului, a personificărilor şi a naturii însufleţite, au găsit că este în ordinea lucrurilor ca mioara să-i răspundă, prevenindu-l asupra primejdiei ce-l ameninţă. Calul îl teleporta pe Făt frumos în locul dorit, cu viteza gândului, dar era şi sfătuitorul său în momente de cumpănă. (Înţelepciunea naturii, nu?) S-a presupus că este vorba de un caz similar. În fapt, omul a interpretat behăitul sâcâitor al animalului drept un semn rău şi o neagră prevestire.

Se întreabă şi o întreabă în gând/ o chestionează pe mioară şi, pentru că totul se întâmplă în cugetul înspăimântat al tânărului păstor, răspunsul oiţei este o confirmare a primejdiei. Nu e lipsit de importanţă să arătăm acest fapt cel puţin curios: niciunul dintre exegeţi nu pare să observe că începutul dialogului este iniţiat de cioban. A observat cineva acest simplu aspect? Pentru interpreţii baladei, oaia năzdrăvăană află de intenţiile criminale ale celor doi şi, devotată stăpânului său, îl previne asupra primejdiei, sfătuindu-l cum anume se poate apăra de agresori. La o privire avizată, lucrurile se prezintă altfel: omul este cel care observă comportarea neobişnuită, alarmantă a oii şi tot el iniţiază aşa-zisul dialog. În fond el se întreabă pe sine şi, de la o simplă nedumerire (iarba nu-i place?), trece la îngrijorare (oaia este bolnavă?), ca în clipa următoare să-i zboare gândul la propria moarte.

Pentru un tinerel superstiţios, nutrit cu eresuri, behăitul fusese de rău augur. Într-o străfulgerare şi-a amintit de cei doi ortaci, de împrejurări enigmatice ori de-a dreptul dubioase: în acea străfulgerare îşi vede cu ochii sfârşitul violent. Apoi nu va face decât să şi-l regizeze conform gustului său, care este cel al tradiţiei.

ORIGINI nr. 9-10/2010

A dat ochii cu moartea. Motivul Mioriţei este cel al tânărului care, cum se întâmplă, se preocupase de–ale vieţii, observându-i pe ceilalţi, încropind strategii de adaptare la cerinţele zilei, ale lumii şi care, printr-un declic, îşi vede brusc moartea cu ochii. Balada este punerea în pagină a acelei teribile spaime pe care o încearcă un adolescent care înţelege deodată că este vulnerabil şi că va muri, cândva – ilustrarea momentului de grea cumpănă pe care trebuie să-l treacă orice tânăr pentru a deveni om în toată firea. În rest, nu e vorba decât despre iscusita organizare a metaforei, de dozarea infinitesimală a mijloacelor întru obţinerea efectului artistic-emoţional maxim posibil în cazul dat.

Că Mioriţa consistă dintr-o multitudine de motive folclorice din sfera pastoralului e în afară de orice discuţie, cum de altfel şi faptul că abia asamblarea acestora a putut genera efecte artistice atât de puternice, ca la o rachetă în trepte. Incipitul Mioriţei este, cum spuneam, o viziune de mare acurateţe, la scară supra-omenească, o îndepărtare fizică riguros necesară pentru a obţine cadrul unei scene largi, pe fundalul căreia evoluţia celor „trei turme de miei cu trei ciobănei” să poată fi urmărită cu deplină claritate. Şi tocmai în aceste prime versuri vom identifica, la o lectură avizată, cheia a tot ce se va întâmpla. Anume sensul descendent al evenimentelor: „se cobor la vale” – de pe coama muntelui în fundul văii, de la un nivel orografic ce se învecinează cu cerul, într-un infundibul al reliefului, din plină lumină în umbra negrului zăvoi; într-un moment al sfârşitului de zi, când trupul este amorţit de oboseală, iar sufletul este încărcat de rele presimţiri. Piciorul de plai fusese un loc deschis, cu toate detaliile la vedere, valea cu apă este strânsă între versanţi ostili, te simţi prins, n-ai unde te retrage, insecuritatea îţi dă o nelinişte iraţională. (În fundul văii cauţi apa, sursa primordială a vieţii, dar sursa vieţii se vădeşte a fi deopotrivă şi a morţii.) Într-un astfel de moment de sfârşeală te poate săgeta intuiţia că viaţa îţi este primejduită din toate părţile, că un final violent este posibil în orice clipă...

Marea milă de sine. Acele diminutive (mieii, ciobăneii), care nu sunt decât aparenţe, percepţii infidele, de la distanţă (iar în realitate turme de oi şi ciobani în toată firea...), ne ajutaseră să cuprindem dintr-o privire întreaga desfăşurare scenică, ele se dovedesc mai apoi o iscusită punere în pagină menită să sugereze trecerea pe marele

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

ecran al lumii a unor fiinţe episodice, cu norocul şi nefericirea lor.

Prins în capcana naturală a văii, Ciobănelul simte aproape fizic ameninţarea morţii. Îşi imaginează scena asaltului celor doi. Tremură de spaimă şi de revoltă: Cum?! S-ar putea să moară aşa, pe nepregătite, pe negândite? S-ar putea să dispară pe muteşte, de parcă nici n-ar fi fost?! Dar cu ce-a gresit el, om tânăr, neînsurat, care n-a făcut rău nimănui, un flăcău destoinic şi de nădejde pentru părinţii lui? Asta să fie toată viaţa dată lui de la Dumnezeu? Nici n-a început să trăiască de-adevăratelea, să se bucure, să ia seama la rosturile lumii... Ce cruzime, ce cumplită nedreptate! Se vede prăbuşit în bălării, hăcuit, fără viaţă... Şi în înşfacă în gheare acea mare milă a omului de sine însuşi. Se solidarizează spontan cu fiinţa sa, cu propriul trup, pe care acum pentru prima dată îl simte vulnerabil, trecător şi preţios şi drag... Nimic nu se va alege din mine! Îşi şopteşte, înspăimântat. În clipa următoare deja se dezmeticeşte, îşi dă seama că a fost o rea nălucire, fără bază reală.

Dar cugetul său ultragiat simte nevoia acută a unui sentiment benefic, compensatoriu. Or acesta nu poate veni la Ciobănel decât sub forma tradiţională: când va fi să moară, hăt-cândva... îl vor îngropa în dosul stânii, în preajma elementelor de care a fost organic legat. În această privinţă G. Călinescu a văzut lucrurile foarte limpede: „ataşamentul ciobanului pentru viaţa pastorală, dorinţa lui ultimă fiind aceea de a-şi încheia ciclul în pământul de la stână, în preajma oilor care au fost preocuparea lui de căpetenie.” În structura baladei trebuie sesizată o discontinuitate care nu a fost analizată cum se cuvine: după prezentarea turmelor în coborâre şi a păstorilor provenind din trei provincii diferite ale aceleiaşi matrici naţionale, ne este dezvăluit complotul urzit pentru momentul apusului de soare. Ceea ce urmează pare să fie o ruptură de sens: cei doi au pus la cale omorul pentru diseară, or mioriţa a presimţit omorul cu trei zile înainte de a se fi urzit planul. În realitate, cum am arătat deja, lucrurile se întâmplă doar în mintea surescitată a flăcăului, după o zi obositoare, în valea unde şi-a adus oile la adăpat. Pornind de la o „părere” (nălucire), iar nu de la o ameninţare efectivă, această revelaţie survenită în împrejurările date îi cutremură din temelii întreaga alcătuire sufletească, are deci loc o reaşezare radicală a tuturor reprezentărilor

37

sale de viaţă. Din acest moment în sufletul junelui ceva chiar a murit pentru totdeauna şi anume sentimentul că „totul e bine”, că „mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”. Acest sentiment de securitate, prelungit cât de mult, are o scadenţă, el va fi brusc înlocuit de un alt sentiment, pe cât de puternic şi acesta, pe atât de diferit de celălălt: că există pentru fiecare din noi, pentru el inclusiv, o scadenţă neiertătoare, de neevitat.

Dacă s-a putut accepta fără crâcnire eludarea scenei de luptă cu cei doi – şi avem libertatea deplină să ne croim propriul scenariu – nu văd de ce n-am admite ocultarea momentului de visrevelaţie – momentul pierderii de sine a flăcăului întru găsirea de sine. O pierdere de sine este în fapt o moarte, anume moartea inocentului din om; pe această dispariţie, insesizabilă din afară, se va edifica ieşirea la rampă a unui om „în toată puterea cuvântului”, care de acum încolo ştie că este pieritor; până acum trăise suspendat în candoare, de acum încolo, ştiind preţul şi scadenţa, va încerca să trăiască din răsputeri, cu lăcomie şi fără rest segmentul de timp ce i-a rămas.

Avem a face deci cu o metaforă, cum este şi cea a Învierii lui Hristos, numai că aici este vorba doar de obişnuita, necesara înviere la viaţa cea de toate zilele. Căci te logodeşti cu moartea nu numai când e să mori tânăr, nelumit, ci fiecare om se logodeşte cu moartea din prima clipă când o conştientizează, când se trezeşte din beatitudine. În acel moment, de „trezire”, nu doar că vezi moartea în faţă, dar într-o străfulgerare îţi vezi tot şirul vieţii, până la capăt. Ideea morţii nu este o idee cu care te alegi după ce treci prin toate ale vieţii, în preajma exitului, ci o „sperietură” grozavă, pe cât de scurtă tot pe atât de intensă, din care copacul înflorit se scutură, adolescenţa ia sfârşit, ca să lase loc vieţii celei adevărate, de uzură. Vei convieţui apoi clipă de clipă cu ideea morţii, vei evolua pe cât se poate de fericit, mereu la umbra acestei nefericiri mai largi, cuprinzătoare.

O paralelă. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest nou tip de abordare a baladei, cu atât mai puţin nu este indicat ca el să fie respins din capul locului, ca o erezie. Ne gândim şi la Legenda Mănăstirii Argeşului, unde despre motivul visului lui Manole, comentat doar în treacăt, nu se spune decât un sfert de adevăr; or, faptul că în vis îi apare meşterului soluţia salvatoare, este mai mult decât o „inspiraţie”, este dovada implicării totale a lui

38

Mioriţa

Manole, fizice dar şi psihice, în lucrarea zidirii edificiului; până într-atât îl urmăreşte obsesia muncii zadarnice, a zidului care se ruinează, încât ea „îl urmează adânc în vis” (vorba genialului Eminescu, genial în toate intuiţiile sale), aşa că subconştientul îi livrează soluţia unică de transformare a eşecului în izbândă. Singura salvatoare, la care n-ar fi putut ajunge pe cale logică. O rezolvare de acest fel, venită la propunerea altcuiva dintre „nouă meşteri mari, calfe şi zidari”, ar fi fost respinsă din prima clipă, ca aberantă. Pe când visul are, pentru omul sensibil, dar cu deosebire pentru creator, pentru artist, o pondere foarte mare (de cele mai multe ori nerecunoscută, nemărturisită ca atare), sugestiile de acest fel sunt privite de actant cu o atenţie specială, ele au o autoritate de necontestat, tocmai datorită modului enigmatic şi imperativ în care răzbesc în sfera conştientului. Şi asta nu este totul despre visul lui Manole, poate partea cea mai artistică, mai tulburătoare a baladei argeşene.

Vom merge mai departe, atrăgând atenţia asupra faptului că sugestia zidirii/jertfirii la temelia clădirii preexistă în textul baladei: Încă din momentul contractării, Negru Vodă îi ameninţase pe meşteri că de nu vor ridica „mănăstire-naltă cum n-a mai fost altă”, „v-oi zidi de vii chiar la temelii!”; teribila ameninţare, rostită în termeni fără echivoc de un Domnitor ce nu admite replica, a fost percepută ca atare de Manole. Aşa încât visul/revelaţie nu a făcut decât să prelucreze creator sugestia zidirii la temelii. În plan artistic nu s-ar fi putut găsi ceva de mai mare efect decât înlocuirea sacrificării meşterilor ca act punitiv, de sancţionare a nereuşitei (act punitiv, discreţionar, absurd în fond pentru că inutil), cu un sacrificiu (al fiinţei iubite, Ana), de data asta cu asigurarea că lucrarea va izbândi.

Mă tot întreb: Sunt aceste aspecte din structura intimă a baladei lui Manole doar nişte lucruri colaterale, lipsite de relevanţă, sau dimpotrivă, chestiuni de esenţă, ce se cer decelate? Sub un stat de înţelesuri se află altul, apoi încă unul, anume asta face ca textele capodoperelor populare să vorbească iar şi iar, prin geniul limbii române.

Dar să fim bine înţeleşi: înainte de a o sacrifica pe soţia iubitoare la temelia zidului, ca să nu se mai năruiască noaptea, Manole a avut (în vis!) revelaţia că aceasta este singura soluţie valabilă, orice alt efort fiind zadarnic. Obiectul creaţiilor artistice, fie ele populare sau culte îl constituie

ORIGINI nr. 9-10/2010

aceste dezvăluiri din domeniul structurii fundamentale a spiritualului, al naturii umane, iar nu descrierea de fapte: un omor pentru jaf, ridicarea cutărei construcţii etc, etc.

Funcţia compensatorie. Punerea în scenă a morţii. În legenda Mănăstirii Argeş mobilul fusese visul lui Manole; în Mioriţa, mobilul (ascuns) este spaima tânărului cioban în faţa ideei de moarte.

Printr-o reacţie cu funcţie compensatorie (bine cunoscută în psihologie), Ciobănaşul îşi organizează mental un ceremonial impresionant, spectaculos, „total”, utilizând tot ce cunoaşte din tradiţia în domeniu. Trupul lui va fi redat pământului, dar nu oricum şi oriunde, ci „în dosul stânii”, în nedespărţire de mediul pastoral. Totul în acest ritual este stilizat la maximum, aşa ca rânduiala să se împlinească – nici nu mai are importanţă, în această reprezentare mentală, faptul că în mormânt îl vor aşeza chiar cei doi ciobani abominabili; vrânceanul şi ungureanul, prezentaţi în debut ca tovarăşi de transumanţă, în strofa a doua ca odioşi complotişti, iar aici ca pioşi coparticipanţi la ceremonialul îngropăciunii. I-a iertat ciobanul, de la o strofă la alta, îi schimbă printr-un hocus-pocus? Problema nici nu trebuie pusă în aceşti termeni, pentru simplul motiv că flăcăul nu este preocupat aici decât de punerea în scenă cât mai impresionantă a unei morţi pur virtuale. În Baltagul nici nu mai fusese vorba despre o înmormântare creştinească, ci de prăvălirea în prăpastie (prezentată tehnicist de Sadoveanu, la polul opus metafizicii, deci cum era şi firesc în acea împrejurare). De acei oameni, pe care întraltfel îi ignoră, fusese nevoie la moment pentru coborârea în mormânt a trupului tânăr; Mioriţei devotate îi este destinată (în această înscenare rituală) o însărcinare încă mai delicată, de suflet: să-i pună la cap (dar nu în mormânt, ci deasupra, atârnate afară: de cruce, ori de gardul stânii, de crengile vreunui copac din apropiere) cele trei fluiere, astfel ca „vântul când a bate prin ele-a răzbate...” etc.

Pomenirea. Însă în testamentul ciobănelului misiunea oiţei este şi mai complicată. S-a ocupat deja de trupul celui dus, apoi de alinarea lui sufletească; îi revine acum misiunea să se ocupe de amintirea printre ceilalţi. Urmează un pasaj care trebuie descifrat corect: „Iar tu de omor să nu le spui lor.” Cui să nu spună despre omor? Celor doi ciobani? Nonsens! Ciobanii sunt cei ce l-au

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

îngropat, nu? Oilor? Nu se poate: oile ştiu că el a murit, l-au plâns „cu lacrimi de sânge”, în distihul precedent. Atunci cine sunt aceşti lor? Sunt oamenii care l-au cunoscut pe ciobănel, consătenii, cei la care se raportează totdeauna omul tradiţional din arealul carpatic. Aceştia trebuie să afle că el a murit din cauze naturale, iar nu prin violenţă, aspect care ar întina solemnitatea ritualului. Se face apel nemijlocit la ritualul tradiţional al tinerilor nelumiţi (nu stăruim asupra conotaţiilor acestui termen). Imaginile sunt fără egal ca măiestrie artistică, dar pe de altă parte mesajul ciobanului este fără echivoc: „la nunta mea a căzut o stea.” În credinţa populară, căderea unei stele este semnul morţii cuiva. Or, din testamentul pastoral nu putea să lipsească tocmai problema perpetuării amintirii sale în conştiinţa celorlalţi – şi avem magistralul motiv al morţii-nuntă.

Cea mai mare durere din lume. Dar sufletul tânăr al Ciobănelului nu rămâne prea mult în contemplarea acestei imagini panteiste, pe cât de consolatoare, acreditând veşnicia. El recade în lume, încă nevindecat pe deplin, încă nemântuit de spaimă. Mila de sine nu s-a ogoit, ea îi încălzeşte încă pieptul. Şi imediat ajunge cu gândul la măicuţa cea dragă. Ea este singurul om pentru care moartea fiului, chiar presupusă, departe de a fi „în ordinea lucrurilor”, este o durere imposibil de suportat: biata femeie şi-ar ieşi din minţi!

Aici creatorul anonim se întrece pe sine, el are o intuiţie psihologică genială – căci, cu adevărat nu există pe lume durere mai mare şi nedreptate mai flagrantă decât ca un părinte să asiste la dispariţia propriului copil. În modul cel mai natural şi nu doar pentru efecte estetice, acest motiv este lăsat la urmă, anume pentru că implicarea afectivă este maximă. Mai mult chiar decât atunci când a fost potopit de mila de sine când şi-a văzut moartea cu ochii, cu asupra de măsură, dragul Ciobănel este copleşit de milă când şi-o imaginează pe biata femeie umblând prin lume să-i afle locul morţii şi căinându-se, nevenindu-i să creadă. Evocarea mamei este, trebuie subliniat, făcută ca din partea unui flăcăiandru: „măicuţă bătrână cu brâul de lână” (numai la adolescenţă, o diferenţă de vârstă de 20-30 ani faţă de persoanele mature este percepută ca ... bătrâneţe.) Sintagma „măicuţă bătrână” este de aceea edificatoare în ceea ce priveşte vârsta crudă a Ciobănelului. El o conjură pe Mioriţă să o cruţe pe maica lui, să nu-i spună adevărul în faţă,

39

ci doar că s-a căsătorit „cu-o fată de crai”. Un gest de supremă delicateţe, înduioşător tocmai pentru că este zadarnic, măicuţa a aflat adevărul deja, de la alte persoane – dar pe de altă parte este tot ce putea face ciobănelul spre a-şi menaja mama. Mai mult chiar decât de propria dispariţie, se teme de durerea care ar zdrobi-o pe ea, cea iubitoare, cea iubită. Un alt adevăr psihologic fundamental.

Spaţiul mioritic. Viaţa păstorului nu este idilică, aşa după cum o estimare din afară ar considera-o, aşa cum debutul însuşi al baladei ne-ar îndemna să o facem – însă prea curând apare motivul complotului, ca aceasta să nu ne dea de gândit. Cadrul natural, cu largi desfăşurări de decor – munţii, pajiştile smălţuite, brazii sub razele soarelui - îţi abate gândul de la marile primejdii ale meseriei de oier: obstacole, râpi, fiare atacatoare înboldite de instinctul supravieţuirii, stihii, furtuni; noaptea cu cumpenele şi spaimele ei, în izolarea depărtărilor – iată numai o parte din ameninţările cu care ciobanii se confruntă în orice moment. Ca să nu mai spunem că şi omul din apropiere, cel cu care, după împrejurări, împărtăşeşti aceeaşi soartă de privaţiuni acceptate şi de înfruntări ocazionale, îţi poate sări la gât, fără veste. Încă novice în viaţa de păstor, Ciobănelul a aflat de toate aceste capcane şi pericole, iar ce n-a aflat propriu-zis a completat cu imaginaţia, în singurătatea care amplifică şi distorsionează... Însă trebuie spus că există o primă clipă când el se va simţi direct ameninţat, când va conştientiza cât de gravă este primejdia ce-l încolţeşte. În cazul dat: o ameninţare potenţială, virtuală, de care tânărul a luat cunoştinţă. „Şi-a văzut moartea cu ochii” - este o metaforă anume pentru acest moment. Traseul insului arhetipal din zona carpatică şi din orice alt loc din lume este marcat de cele două borne: naşterea şi moartea.

Ce alte momente hotărâtoare jalonează această trecere pe faţa pământului? Dragostea, desigur, ocazie cu care insul poate accede la trăirea plenară; şi, vom adăuga noi, experienţa morţii, care nu e altceva decât conştientizarea condiţiei umane: că ai apărut, că eşti pe moment beneficiarul acestui miracol ce se numeşte viaţă, dar că trecerea ta în lumină nu va continua la nesfârşit, ci va fi prea iute curmată, la un semn nevăzut, fără drept de apel şi pentru totdeauna. Şi că într-aceasta nimic nu depinde de tine.

Trebuie insistat asupra acestui aspect esenţial: Ciobănelul din baladă nu s-a resemnat să moară

40

Mioriţa

(fără luptă!), ci doar s-a împăcat cu gândul că este muritor – fie cât mai departe acea clipă!

Recuperarea capodoperei. Nu este deci vorba nicicum despre resemnare, despre fatalism, despre atitudinea necombativă, defetistă, laşă a românului în faţa vieţii şi nici măcar despre capacitatea lui de a se sacrifica; Mioriţa nu este „un protest împotriva morţii premature, nedrepte” (vezi Manualul, clasa a IX-a, p. 120, editat în 1998 sub referinţa Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dim. Păcurariu, Gh. Mihăilă, Simion Mioc, Florin Manolescu...) - se poate spune că avem a face cu o interpretare oficială a capodoperei neamului românesc. Or, balada la care ne referim nu reprezintă o viziune tragică şi fatalistă, ci este, nici mai mult dar nici mai puţin, cea mai strălucită convertire lirică a spaimei de moarte – şi este totodată o mântuire prin frumos, prin metaforă, prin cântec-melodie, prin artă pură – ea este o vindecare de spaimă, este un descântec de alungat spaima morţii. Ca gen, această baladă stă foarte aproape de tehnica descântecului, în care ponderea cea mai importantă e preluată de vrăjirea cuvintelor, cu funcţie incantatorie, liniştitoare – un descântec de adormit spaima iscată de ivirea intempestivă a ideii de moarte.

Este diferenţa specifică dintre ceea ce apare la prima vedere: o înşiruire de momente, situaţii, motive ce au fost asamblate convenabil – şi ceea ce este în fond orice act de creaţie, care îşi respectă propriile rigori, pretextele, momentul de şoc, inspiraţia – declanşarea pornirii creative. În cazul dat, după opinia noastră, sugestia declanşatoare a creativităţii pare să fi venit de la behăitul oii, considerat ca semn rău-prevestitor. Ciobănelul se simte prins-încolţit de rele presimţiri, în această stare de spirit specială el va face primul pas în fabulos, în supranatural; el este cel care i se adresează primul oiţei, pe care o consideră „năzdrăvană”. Un mecanism psihologic obscur, cu punct de pornire la nivelul subconştientului, ca abia apoi să erupă la suprafaţă, în înţelesuri clare. În cele mai multe creaţii populare motivul inspiraţiei este numit încă din primul vers; faptul că în cazul Mioriţei momentul acesta a fost ocultat, anume spre a da un efect şi mai puternic viziunii propuse, nu trebuie să deruteze într-atât încât să punem semnul de egalitate între scenariul imaginat de autorul anonim pentru a-şi pune în scenă sentientul său şi o întâmplare reală.

Cu textul în faţă. (Răspunsul la întrebare).

ORIGINI nr. 9-10/2010

În legenda meşterului Manole este prezentată în detaliu zidirea Anei, în tot dramatismul ei, se scot efecte speciale din acest episod, ceea ce părea să fie o joacă de îndrăgostiţi capătă de la un vers la altul accente tragice, sfâşietoare; nedumerirea tinerei neveste, chinul ei, rugăminţile, lacrimile ce par să răzbată prin tencuiala zidului, unindu-se cu ale meşterului, cu ale noastre, până la urmă...

Atâtea alte producţii populare îşi fac din descrierea agresiunii, a omorului, tema lor principală. În Baltagul, cum ştim, Sadoveanu face din scena agresiunii însăşi cheia romanului său, toate presupunerile şi suspiciunile ar rămâne vorbă goală dacă Vitoria nu ar ajunge să regăsească leşul lui Nichifor, să constate în ce mod a fost agresat soţul ei şi să deducă cine şi în ce fel a comis crima. Or, în legătură cu omorul din Mioriţa, nimeni, dar absolut nimeni nu pare să dea vreo importanţă faptului bătător la ochi că scena cu pricina lipseşte cu desăvârşire din text. Mai simplu spus: fusese vorba despre o presimţire, despre o atenţionare cu privire la potenţiala primejdie, la un complot plănuit... Dar nimic mai mult. (Lucrurile care se întâmplă în lumea mare împânzesc suprafaţa pământului; însă lucrurile care s-ar putea întâmpla dar nu se întâmplă ar învălui globul terestru până la înălţimi ameţitoare...) Niciunul dintre exegeţi nu pare să sesizeze faptul ca atare că scena omorului lipseşte cu desăvârşire din text. Pur şi simplu, furaţi de interpretări cât mai adânci, au uitat să şi-o pună, nu? Dânşii discută despre oribila faptă ca despre ceva de la sine înţeles, în loc să încerce şi alte ipoteze de lucru.

Asumare – înălţare, mântuire. Departe de a fi o notă rea şi o pecete de înfierare a românilor copleşiţi de fatalism şi resemnare, defetişti prin gena lor, deci anistorici etc etc, testamentul Ciobănelului ilustrează accederea pe o treaptă superioară, din dulcea inocenţă juvenilă la cunoaşterea existenţială, de la prezumţie la faptă de viaţă, neechivocă.

Realizând faptul că este el însuşi vulnerabil-muritor-supus trecerii şi petrecerii, eroul liric câştigă înţelepciunea necesară şi consolarea morală: când va fi să moară, el nu se va preface în pulbere şi atât, nu va fi şters pur şi simplu din amintirea concetăţenilor săi, ci dimpotrivă, sfârşitul său va însemna integrarea în ordinea mare a lumii, eternă, rotinduse după legi cosmice, de aici şi până la marginile cerului – într-o lume cunoscută intuitiv şi îndrăgită organic, străjuită de munţi, brazi, de lună şi stele.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

Liniştitor şi întăritor pentru cei ce au ascultat în veac această baladă cântată trebuie că a fost însuşi faptul că eroul nu încearcă să se sustragă ordinii fireşti, ci îşi găseşte o alinare în chiar gândul că va rămâne aici, în mediul familiar lui, cu stâna şi oile şi poiana ca o presimţită gură de rai.

Nu s-a subliniat îndeajuns marele efect dat de simetria dintre prima şi ultima strofă a baladei, nici cele două mişcări fac nota distinctă a capodoperei: mişcarea coborâtoare, spre umbra de la baza versantului (înainte de momentul înţelegerii şi asumării) şi mişcarea finală, de înălţare a sufletului. Sensul ascensional. Această nevoie de asumare-înălţare-mântuire este proprie poporului care a dat capodopera Mioriţei. Iar problema atitudinii non-combat, a resemnării laşe (împotriva firii de mare vitalitate a românului şi contrară accentuat său instinct de conservare), nici nu-şi are un loc justificat în această ecuaţie pe care exegeza românească, dintr-o inexplicabilă „crampă” spirituală, ca într-o hipnoză, nu o lichidează odată şi pentru totdeauna, dintr-o singură mişcare, ca să purceadă la interpretarea adecvată a textului.

P.S. În acest context, totuşi clar, pe care ni-l oferă varianta Alecsandri, lăsând de-o parte mia de variante, fiecare cu altă conotaţie, mă întreb în mod serios: de ce această siluire-tragere pe roată, de către dna Ştefania Plopeanu, a Mioriţei, într-o interpretare pro-creştină etc, etc?! Cu atâtea detalii despre ciobani şi pietre, despre capete în garduri, despre cabiri? Ce relevanţă au toate astea în chestiunea variantei Alecsandri? Unde ar fi de depistat spiritul creştin? În faptul că în Noul Testament Iisus este numit mielul lui Dumnezeu? Se spune în baladă o vorbă despre înălţarea la cer a sufletului celui dus? Niciuna, cu dinadins. În schimb, se face în mod explicit apel la “Soarele şi luna”, la “brazi şi păltinaşi”, “paseri lautari”.

Iată şi un contrasens imposibil de eludat: “preoţi munţii mari”, care scoate creştinismul în decor. E aici un păgânism sui-generis flagrant, ce ne pune în gardă. Primejdia e mare: dacă forţăm lucrurile, nu vom mai fi luaţi in seamă nici când spunem (din rărunchi) adevăarul... Şi apoi, problema este: vreunul dintre marii exegeţi, consultaţi şi de mine, din afara chestiunii, afirmă cumva că Mioriţa are un mesaj creştin, măcar conotaţii creştine? Niciunul. Nu au făcut-o nici înainte de 1945, când astfel de aserţiuni nu erau cenzurate, ci încurajate. Însuşi Mircea Eliade,

41

autoritate necontestată a credinţelor şi ideilor religioase, în studiul său consacrat Mioriţei, nu face o astfel de greşeală. Pentru simpul motiv că nu are vreun temei real. Ştefania Plopeanu, în studiul dsale hermeneutic, apărut după 2000, pe cele 600 de pagini aminteşte cumva de conotaţiile creştine? Nicidecum. Ca să nu spun că nici în Legenda Mânăstirii Argeş, care are ca subiect ridicarea unui lăcaş de cult, şi nu oarecare, ci o mînăstire, un text unde ne-am aştepta să existe o îmbibare de mesaje creştineşti, dimpo-

trivă, nu există chiar niciunul, de sămânţă. Oricât ar părea de ciudat. Asta nu vor înţelege niciodată respectivele doamne fanatizate, sau măcar certate cu rigoarea ştiinţifică, dar convinse că fac un bine poporului, evidenţiindu-i creştinismul acolo unde el nu există. Cui prodest? Puşi în faţa dezastrului, căci tot ce zideau ziua noaptea se surpa, meşterii mari calfe şi zidari nu trec la post negru, precum pictorii de icoane, nu se roagă, nu bat mătănii, nu merg în hagialâc la Sfântul mormânt. Nu fac nimic din toate astea, deşi ele se află în tradiţia lucrării creştine. Manole are un vis, îl urmează, o zideşte pe Ana etc etc. Despre asta ce mai au de spus distinsele cercetătoare? Ori pornim de la textul ca atare şi îl analizăm pe toate părţile, ori ne îmbătăm cu apă rece despre creştinismul nostru… de dinainte de Hristos. Nu m-aş mira. M-aş întrista nespus.

42

Mioriţa

ORIGINI nr. 9-10/2010

Constantin Stănescu

O reabilitare: „Mioriţa“ „Mioriţa – o ipostază de lucru“ îşi intitulează Ion Lazu, cu modestie dar şi cu precauţie, un studiu temeinic dedicat cunoscutei balade în versiunea prelucrată de Alecsandri. Avem de-a face cu o revizuire spectaculoasă şi cu o reabilitare a „mitului mioritic“. De ce „reabilitare“?

Pentru că rareori o creaţie de frumuseţea şi semnificaţia acesteia s-a văzut mai răstălmacită, deformată şi chiar demolată cu furie şi denunţată ca purtătoare de microbii nocivi ai fatalismului, inerţiei şi resemnării bovine în faţa istoriei.

Nu cercetătorii, folcloriştii – care şi-au făcut din plin datoria culegând variantele şi documentând asupra straturilor şi contaminarilor suferite de o străveche, indatabilă creaţie populară –, ci creatorii, gânditorii, filozofii, sociologii, jurnaliştii, în genere intelectualii, sunt principalii responsabili ai desfigurării „Mioriţei“. Au investit în ea propriile şi obscurele lor resentimente. Răstălmăcirea baladei e psihanalizabilă. De-a lungul timpului ea a devenit depozitul primitor al neputinţelor, nevoinţelor, compromisurilor şi vinovăţiilor ce n-au de-a face nici cu biata oiţă năzdrăvană şi nici cu temerile, presimţirile şi tânguirile ciobănaşului, dar cu situaţia şi mentalitatea comentatorilor scenariului mioritic. De aceea e de un rar bun-simţ avertismentul formulat de Ion Lazu în studiul său din „Saeculum“: „Nu voi angaja o discuţie în contradictoriu cu niciunul dintre exegeţii care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea personală porneşte de la alte premise, total diferite de cele admise îndeobşte, şi care, oficializate în manualele şcolare, au reuşit să facă din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării, fatalismului, defetismului etc. etc.

Nu mai trebuie să subliniez că aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici faptul că ele sunt contraproductive în plan formativ

privind noile generaţii …“ Să amintesc totuşi, ca pe un punct culminant al frustrărilor ce şi-au găsit sălaş şi canal defulatoriu în “Mioriţa”, o anchetă din „Apostrof“ apărută în august 1998. Întrebarea-capcana şi provocatoare a acelei anchete era următoarea: „În România sunt ţinute la mare cinste «Mioriţa» şi «Meşterul Manole». Consideraţi că aceste creaţii sunt reprezentative pentru psihologia actuală a poporului român? Ce aţi face dacă aţi fi în locul ciobanului din «Mioriţa»? Ce aţi face dacă aţi fi în locul meşterului Manole? Ce aţi face dacă aţi fi în locul Anei lui Manole?“ Primul lucru ce bătea la ochi era numărul mare al Anelor care săreau pâna la gât în capcana revistei răspunzând tentantelor întrebări.

Din răspunsurile suratelor Anei din baladă reieşea cu claritate o singură concluzie, formulată ca atare: „Mioriţa“ şi „Meşterul Manole“, rezuma o distinsă poetă, sunt „mituri carpato-dunărene crude, care au la bază o gândire primitivă“, ridică la rang de simbol reprezentativ un erou care, „deşi fusese prevenit, nu luptă, nu acţionează, lasă lucrurile să meargă de la sine într-o totală pasivitate. Un popor care naşte asemenea oameni, este un popor vulnerabil, lipsit de instinctul de apărare. Mesajul «Mioriţei» s-a dovedit catastrofal pentru poporul român lăsându-ne dezarmaţi în faţa tuturor primejdiilor.“ Cu alte cuvinte, comentam atunci bizara concluzie din ancheta revistei, „De ce nu dă cu bâta ciobanul mioritic?!“, notând că sub această „interpretare“ militantă şi viziune catastrofică mesajul Mioriţei n-are cum fi decât unul suicidar: potrivit lui ar trebui să constatăm la poporul român, statistic vorbind, un foarte ridicat procent de sinucigaşi. Latura pernicioasă a acestor mituri constă, deci, în factura lor demobilizatoare, în „Mioriţa“, şi în cultivarea unor instincte criminale, în „Meşterul Manole“. Din păcate, vrând

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

probabil să-şi protejeze colaboratorii de ridicol, Marta Petreu n-a strâns între coperţile unei cărţi răspunsurile edificatoare din această anchetă: edificatoare pentru participanţi, deveniţi procurori într-un proces public de înfierare a unui ciobanaş molâu şi defetist şi a unui arhitect cinic şi criminal. Însă lucrurile nu se opresc la ridicol. Această „viziune“ despre cele doua capodopere a fost, cum constată si Ion Lazu, oficializată, omologată şi propagată de manualele şcolare.

Nu trece zi de la Dumnezeu fără ca un ziar sau altul să pună sub blam şi ridicol „spaţiul mioritic“ şi „plaiul mioritic“ unde pasivitatea e suverană şi totul trage să moară. Au contribuit probabil la penibila vulgarizare şi degradare a „mesajului“ celor două capodopere şi autoritatea spuselor unui Cioran despre „blestemul“ mioritic, dar şi poeticul „boicot al istoriei“ descoperit de imaginaţia lui Lucian Blaga, acel „boicot“ ce-a stârnit şi iritat nedumerirea unui Marin Preda. Bazat pe o ideologie culpabilizantă şi resentimentară, verdictul asupra „Mioriţei“ ca mit al resemnării şi defetismului este obtuz, suprapus şi paralel cu conţinutul baladei. Frumuseţea capodoperei provine şi din contrastul puternic dintre mediul din care vine, spatiul pastoresc, si mesajul ei lansat de eroul liric al capodoperei. Căci, pe de o parte, o săgeata ucigaşă vâjâie mereu prin aerul basmului românesc. Nici „Mioriţa“ n-a coborât dintre stele (ramâne edificatoare în această privinţă o carte uitată a lui Mihai Pelin: „Mioriţa nu s-a născut lângă stele“) şi n-a păscut prin pasunile Raiului: mediul pastoral românesc este brăzdat de crime, omoruri, sânge.

Unul din motoarele acestei agresivităţti latente, difuze şi activată în explozii sângeroase este prea omenească şi inepuizabilă invidie: deseori – dacă nu totdeauna – în basmul povestea sau legenda româneasca doi se adună ca sa-l omoare pe al treilea. De la „Mioriţa“ la „Prâslea cel voinic şi merele de aur“, prietenii, asociaţii, camarazii şi fraţii asociaţi într-o întreprindere comună se omoară între ei…

Ce se „întâmplă“, pe de altă parte, în „Mioriţa“?

Nu se „întâmplă“ nimic – ne spune într-o analiză

43

plină de subtilităţi neobservate de alţii Ion Lazu.

Conţinutul acestei creaţii plasate într-un spaţiu păstoresc atât de agitat şi sângeros nu este scenariul unei crime cu urmărirea, prinderea şi pedepsirea făptaşilor (ca în „Baltagul“), ci „monologul dialogat“ al unui ins ce ajunge să-şi presimtă moartea şi condiţia de muritor. La o lectură adecvată, e vădit că „ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul că naratorul extraordinarei experienţe existenţiale este însuşi ciobănelul“, cu expresia memorabilă a lui Ion Lazu, „un suflet neînceput“, care se trezeşte şi află că e vulnerabil. El preia pe cont propriu o nelinişte a naturii naturale şi o trece prin toate treptele acutizante ale propriei conştiinţe: de la seninătate la panică şi de la spaimă până la pierderea sentimentului securităţii. „Pornind de la o «părere» (nălucire), iar nu de la o ameninţare efectivă – scrie Ion Lazu – această revelaţie îi cutremură din temelii întreaga alcătuire sufletească, are loc o reaşezare radicală a tuturor reprezentărilor sale de viaţă. Din acest moment în sufletul junelui ceva a murit pentru totdeauna şi anume sentimentul că «totul e bine», că «mie nu mi se poate întâmpla nimic rău». Acest sentiment de securitate, prelungit oricât de mult, are o scadenţă, va fi brusc înlocuit de alt sentiment“, ajungând la o „pierdere de sine, anume moartea inocentului“ şi la dizolvarea „sufletului neînceput“. E o moarte echivalentă cu o trezire. Mioriţa semnifică abolirea unui mit, mitul inocenţei şi o schimbare de statut ontologic: alungarea din Rai şi căderea în lume, lucruri ce n-au nicio legătură cu pretinsa resemnare şi cu închipuitul „defetism“, dar cu, potrivit lui Edgar Papu, o „dezalienare“ a morţii. Nuntă în cer, stilizată pastoral, are o funcţie compensatorie. În concluzie, spune şi Ion Lazu, „Mioriţa“ nu este „un protest împotriva morţii premature, nedrepte“, cum scrie în manual, ci un rit de trecere şi „cea mai strălucită convertire a spaimei de moarte, un descântec de alungat spaima morţii.“ E însă puţin probabil că procurorii „Mioriţei“ se vor lăsa corupţi de prea frumoasa analiză a lui Ion Lazu.

44

Mioriţa

ORIGINI nr. 9-10/2010

Horia Ion Groza

Mircea Eliade şi “Mioriţa” Aşa cum s-a remarcat adesea, Mioriţa constituie, ca şi basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, o elocventă expresie a geniului spiritual al neamului nostru. Remarcabilul studiu al lui Mircea Eliade, întitulat Mielul clarvăzător (The Clairvoyant Lamb, din Zalmoxis, the Vanishing God, Midway Reprint, Univ. of Chicago Press, 1972), face o judicioasă sinteză a contribuţiilor a o serie de folclorişti, etnografi, eseişti şi filozofi români. După cum subliniază Eliade, complexitatea baladei ridică atât o chestiune de folclor, cât şi “un capitol de istorie a ideilor”. În încheiere el sugerează o nouă şi convingătoare interpretare, probabil definitivă pentru opinia sa privind acest subiect. În primul rând Eliade abordează arhaismul elementelor baladei, menţionând ipoteza unui mit egiptean (T.D. Speranţia), unui rit de omorâre a lui Zamolxis (H. Sanielevici) sau, mult mai firesc pentru poporul român, a unui mediu de transhumanţă (O. Densuşianu şi N. Iorga). Aş putea adăuga aici rezultatul unor cercetări mai recente (Marcu Botzan: Mediu şi supravieţuire în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, Ed.Acad., 1996), după care emigrări ale păstorilor transilvani în transhumanţă se înregistrează încă din sec.XIII în Polonia, Moravia, Silezia, Ungaria, Serbia, Bulgaria şi Rusia. Ca record de distanţă Botzan menţionează Mazanderanul iranian, unde oierii carpatini au ajuns pe la Marea Caspică.

Răspândirea extraordinară a baladei ca atare sau în colinde (Eliade aminteşte cele 930 variante mioritice găsite de A. Fochi), melodica proprie, constantă şi marea adaptabilitate la diverse zone geografice, precum şi înrudirea rituală cu multe alte creaţii folclorice (aşa cum este citată substanţiala contribuţie a lui C. Brăiloiu), vorbesc de la sine de cât de mult se identifică poporul român cu Mioriţa. De unde vin şi interpretările care încearcă să definească psihologia neamului prin această creaţie, atât de intimă lui. Jules Michelet, la apariţia poemului sub îngrijirea lui Alecsandri, este primul care consideră drept o caracteristicã naţi-

onală resemnarea, lipsa combativităţii. Seria este continuată în ţară de şcoala lui Densuşianu. Sar în apărare idei ca: sensul şi jubilaţia morţii la români (D. Botta, L. Blaga), fragmentarismul baladei (ar fi putut continua cu episodul luptei ciobanului cu adversarii săi, dar această parte pare că nu interesează pe narator), reprezentarea funerară şi, deci, nu portretizarea unei mentalităţi (H.H. Stahl, D. Caracostea), optimismul (transferul vieţii în moarte, combaterea strigoilor - C. Brăiloiu). Dar problema nu este una de optimism, de combativitate sau de simplă reprezentare a riturilor funerare, cum va arăta Eliade mai departe, ci de maturitatea calmă în a da faţă cu destinul. Pe de altă parte cred că ideia fragmentarismului, că balada nu se poate termina aşa cum o cunoaştem, rămâne teoretic în picioare, deoarece stăruie logic o întrebare la care se pare că exegeţii, inclusiv Eliade, nu au răspuns: de ce mamei i se va spune o istorie trunchiată, faţă de cea spusă celorlalţi, fără nararea despre elementele naturii? Pe bună dreptate unii consideră că balada se întrerupe brusc, fără explicaţii şi epilog. În continuarea analizei sale Eliade enumeră cele 18 teme constituente ale baladei, definite de A. Fochi, observând diferenţe regionale în ceea ce priveşte preferinţa pentru o temă sau alta. Temele se pot grupa în: introducere, mioara clarvăzătoare, ultimele dorinţe ale ciobanului şi căutarea efectuată de bătrâna mamă. Penultima parte tratează despre încercarea prelungirii vieţii în moarte cu mijloace cosmogonice specifice. Ceea ce în vechime era firesc, devine necomprehensibil în vremurile moderne când “doar marii poeţi sau vizionari” (Eliade îl numeşte pe Nietzsche) au mai reuşit să exprime într-o unitate paradoxală înrudirea misterioasă a vieţii cu moartea. Spiritul poporului român a păstrat însă, fără întrerupere, această capacitate de înţelegere şi expresie. De aceea Eliade socoteşte că, deşi nicăieri în naraţiune nu apar cuvinte ca mormânt, biserică, sat, Dumnezeu sau noţiuni de “creştinism cosmic” ca în numeroase alte producţii folclorice religioase româneşti, balada are un profund sens creştin care a scăpat tuturor exegeţilor

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

anteriori. Solidaritatea mistică dintre om şi natură nu constituie o atitudine panteistică, deoarece cosmosul nu e sacru prin el însuşi ci este sanctificat prin misterul religios al nunţii.

Concluzând, Eliade dă un dublu sens baladei.

Primul, istoric, constă în înfruntarea curajoasă a destinului (gest calm şi matur al celor dintr-un neam trăitor de veacuri la răscruce de migraţii şi vecinătate de fanatici cotropitori). Ciobanul nu se lamentează, nu disperă, nu se înfurie, nu devine un nihilist. Al doilea sens este cel spiritual creştin de transfigurare a morţii. Îmi place foarte mult primul sens (căci mulţi dintre noi când suntem loviţi de boală, accident sau alt eveniment tragic, ne întrebăm retoric “De ce tocmai mie, Doamne?”, în loc de a aborda cu calm şi curaj noua situaţie) dar şi mai mult îmi place al doilea. În rugăciunea “Tatăl nostru” cuvintele “Facă-se voia Ta” şi “Vie împărăţia Ta” se referă exact la aceste două sensuri. În paranteză fie spus, publicarea acum câţiva ani în România literară a scrisorilor alesului poet Horia Stamatu către un alt poet, Alexandru Lungu, aduce un gând frumos al primului despre Mioriţa - este locul unde Stamatu simte că “începe poezia românească modernă. Este o poezie îmbibată de Dumnezeu, dar nu se spune nimic despre El”. Peste meridiane poetice memoria mă trage de mânecă a pomeni inspiratele versuri ale lui Kahlil Gibran, revelaţia modernă a liricii universale: “Frica voastră de moarte nu-i decât fiorul păstorului, când îngenunchează în faţa Regelui său, a cărui mână i se va aşeza pe creştet, cinstindu-l./ Oare păstorul nu se bucură, înfiorându-se chiar, de faptul că va purta semnul Regelui?/ Totuşi nu-i el mai atent la propriul său fior?” (Profetul, trad.

Radu Cârneci).

Românii nu au un voievod sfânt care să-i fi adus la creştinism, aşa cum au ruşii (Sf. Vladimir), ungurii (Ştefan cel Sfânt) sau bulgarii (Boris).

Voievozii săi, canonizaţi ca sfinţi, sunt Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, luptători împotriva vrăjmaşilor religiei creştine. Civilizaţia românilor este veche (să ne amintim ipoteza foarte plauzibilă a lui Densuşianu despre Sfinxul din Bucegi ca un loc sacru, de o dată anterioară civilizaţiei greceşti). Primii paşi la credinţa în Hristos s-au fãcut, practic, imediat după începutul mondial al creştinismului. Sf.Apostol Andrei a predicat în ţinuturile Dobrogei şi, deja în anii 290-300, func-

45

ţiona episcopul Evangelicus în dioceza de Tomis din Dacia Ponticã (Ioanichie Bălan, Romanian Patericon, Forestville, 1996). De aceea a existat un timp îndelungat de contopire a vechilor concepţii complexe de cult politeistic dacic, unde zeii întruchipau elemente ale naturii, cu noua concepţie creştină. Cavalerul Trac devine Sfântul Gheorghe, sărbătoarea cincizecimii a coborârii limbilor de foc peste apostoli se suprapune peste Rusalii care erau o sărbătoare a celor răposaţi - Rosalia romanã etc (M. Botzan, op.cit.). Din bătrâni se crede că “fundul pământului ar fi locuit de nişte fiinţe numite Blajini”, “fiinţe bune şi cu evlavie către Dumnezeu” (Aurel Cosma, Cosmogonia poporului român, Bucureşti, 1942), la care ajunge Apa Sâmbetei. De Paşti se aruncă cojile de ouă roşii pe râuri să ajungă la Blajini ca să-i întărească în lupta contra lui Iuda, care roade necontenit stâlpii pământului dorind prăbuşirea lumii. Cosmogonia Mioriţei face parte din acest grup de idei care vorbesc despre arhaismul baladei, despre trăirea organică în miezul naturii.

Integrarea în natură este mai cu seamă realizată în viaţa pastorală unde omul stă în creier de munte, izolat de majoritatea semenilor, personifică regnurile, contemplă răsăriturile de soare, suferă vitregiile vremii. Şi Dumnezeu este în mijlocul lor.

De sigur nu numai Abel, păstorul nomad, dar şi Cain, agricultorul stabil, sunt caracteristici fiinţei profunde a românului, dar păstoritul constituie o importantă parte a istoriei sale spirituale. Astfel, ciobanul convieţuieşte cu Dumnezeu: “Hai, drag Doamne, milostive,/ că stătuşi de mă-ntrebaşi,/ în dreptate spuneţi-oi/ ale cui sunt ceste oi:/ d-ale Tele/ cu-ale mele./ Eu le pasc/ Tu le păzeşti,/ eu le mulg/ Tu le-nmulţeşti,/ eu le tunz/ Tu mi le creşti...”

(Th. Fecioru, Poporul român şi fenomenul religios, Bucureşti, 1939). Calendarul păstoresc se suprapune cu cel creştin: “La Sânta Măria-Mare/ Tulesc oile de vale/ Şi se duc şi nu mai vin/ Pân-la Sfântul Constantin...” (Th.Fecioru, op.cit.). Imaginaţia populară asimilează sfinţii. Sf. Dumitru şi Sf. Ioan Botezătorul au fost astfel ciobani trăind din fapte bune (ultimului i se scoate icoana cu mieluşelul ca să vină ploaia). Intr-adevăr, după cum remarca Eliade, nu sunt termeni religioşi în textul Mioriţei. Şi totuşi balada debutează cu cuvântul “rai” (“Pe un picior de plai/ pe-o gură de rai...”). Iată, din bocetele de înmormântare, distincţia dintre drumul raiului şi cel al iadului: “Ia sama, fiicuţă, bine,/

46

Mioriţa

Când vei merge-n ceea lume/ Că sânt două cărărele:/ Nu merge pe cea de jele,/ Mergi pe cea de floricele;/ Nu merge pe cea de foc,/ Mergi pe cea de busuioc;/ Nu merge pe cea de jar/ Mergi pe cea de măghirar” (Th.Fecioru, op.cit.)

Probabil fondul creştin al înţelesurilor Mioriţei explică popularitatea ei de-a lungul istoriei neamului, căci dacă s-a născut de mult, cu rădăcini păgâne coexistând cu cele autentic creştine, continuitatea participării autorilor anonimi a variantelor folclorice din timpurile mai recente s-a bazat exclusiv pe aflarea de sensuri religioase.

Densuşianu, citat de Eliade, localizează origina Mioriţei în ţinutul Vrancei (deşi, în mod curios, ciobanul vrâncean nu este erou pozitiv în baladă).

Or, Vrancea este un extrem de important centru de spiritualitate. Acest ţinut împreună cu munţii Buzăului a adăpostit aşezări monahiceşti încă din sec. VII (I. Bălan, op.cit.). Faima acestor locuri a ajuns până departe în lumea ortodoxă. La începutul secolului XVIII Sfântul Vasile, stareţul de la mânăstirea Dălhăuţi-Focşani, s-a mutat la Poiana Mărului, în munţii Buzău. El a fost vizitat acolo de Sf. Paisie Velicikovski, venit tocmai din Ucraina ca să-i ucenicească (ulterior Sf. Vasile l-a “tuns” ca monah la Mt.Athos pe Sf. Paisie, care a devenit stareţ la Neamţ şi apoi la Dragomirna, fiind fondatorul mişcării moderne isihastice ortodoxe din Europa de Est şi traducătorul monumentalei Filocalii eline). Este imposibil ca această atmosferă sã nu fi influenţat dacă nu geneza cel puţin şlefuirea ulterioară a Mioriţei.

Versurile au un răscolitor ecou în inima creştinului căci şi mielul şi păstorul (de suflete) şi moartea nedreaptă, la care se întâmplă diverse cataclisme cosmice, sunt toate simboluri pentru Iisus Hristos. De motivul mioritic al nunţii, ca o metaforă a morţii din vechea stare de necredinţă şi intrarea în viaţa stării de credinţă, este plină imnologia bisericii ortodoxe unde Iisus este mirele (“Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghiind...” - cunoscutele stihuri cântate în Lunea Săptămânii Mari dinaintea Paştelui). Mai mult, colinde străvechi închipuie pe Maica Domnului căutându-şi Fiul în termeni exact mioritici: “Perişorul lui,/ Pana corbului;/ Feţişoara lui/ Spuma laptelui,/ Ochişorii lui/ Două mure coapte/ Coapte sub foi...” şi “N-aţi văzut, văzut/ Pe unde-aţi trecut/ Drag Fiuţ al meu?” şi “Dacă cumva l-aţi văzut,/ A-l cunoaşte l-aţi putut,/ Că pe

ORIGINI nr. 9-10/2010

faţa Fiului/ Scrisă-i raza soarelui,/ Şi pe frunte luna plină,/ Luna plină de lumină;/ Iară pe-ai lui umerei/ Strălucesc luceferei!” (Th.Fecioru, op.cit.). În concluzie aş dori să mă raliez la părerea eruditului învăţat Mircea Eliade, completând că Mioriţa este o minunată sinteză cosmogonică a spiritului român înmănunchiind arhaismul cu modernitatea şi constituind o dovadă elocventă a perenităţii fiinţei religioase româneşti, sinteză în care poporul şi-a aflat izvor de echilibru şi energie în vremi de bucurie şi de restrişte. Într-un număr mai vechi al revistei Origini domnul Ion Dima a dat o replică interesantă gândurilor mele despre Mioriţa. Domnia sa aduce trei puncte de vedere importante în pledoaria sa. Astfel dânsul socoteşte (1) că balada este compusă la nivelul ipoteticului şi nu al consumării propriu-zise al faptelor reale. Poetul spune “Şi de-a fi să mor” şi nu “Când voi muri”. Conştient că “de moarte nu-l scapă nimeni” el “o acceptă cu seninătate şi o primeşte ca pe o mireasă”. “Nu vin ceilalţi ciobani să-l ucidă. Nu el, ci noi, cititorii, suntem aceia care ducem faptele la îndeplinire” - “noi îl ucidem”.

De acord, acesta ar putea fi un argument. Deşi este straniu că, din tot domeniul epic al baladelor noastre, Miorita culege o situaţie de fapt (conflictul dur dintre ciobani) şi apoi curmă brusc naraţiunea firească, mulţumindu-se cu filozofarea. Nu tot aşa a procedat autorul anonim şi colectiv al baladei Meşterului Manole care nu se opreşte la zidirea Anei ci continuă până la moartea meşterului pe locul unde se va porni o fântână, sau cel al basmului Tinereţe fără bătrâneţe... care poartă eroul prin toată odiseia petrecută în afara timpului dar nu uită a-l readuce la ţărâna morţii.

(2) Nu apar clar elemente creştine în baladă, consideră domnul Ion Dima. Explicaţia, după domnia sa, ar proveni din faptul că pãstorul nu se mai referă la perioada vieţii care ar fi reflectatã de stadiul religios (de “relegare de Dumnezeu”, care s-a tradus în felurite moduri de înţelegere, propriu diferitelor religii), ci la momentul morţii, de transfigurare, de depăşire, dincolo de travaliul spiritual al vieţii realizat cu ajutorul religiei - un moment superior, reflectat de stadiul teologic (când se face “vorbire despre Dumnezeu”). Şi dânsul citează vorbele foarte frumoase, din Bagavadgita, rostite de Vishnu către Arjuna: “De te rogi prin zei, rugăciunea ta ajunge la mine, de te rogi prin cultul strămoşilor rugăciunea ta ajunge la mine,

ORIGINI nr. 9-10/2010

Mioriţa

de te rogi prin elementele naturii sau oricum altfel te vei ruga, rugăciunea ta ajunge la mine”. Deşi nu exclud ideia unei religii deasupra religiilor, personal nu sunt pentru aşa ceva datorită aproape completei inaccesibilităţi la o superreligie impecabilă şi datorită nenumăratelor căi rătăcitoare care pornesc spre ea. Interesante observaţii în această privinţă a scris Jean Danielou în binecunoscuta sa carte Dieu en nous. Şi nici nu cred că omul simplu, autor al unei balade folclorice, a putut întrezări asemenea culmi spirituale în domeniul pur al abstractului sau în cel al profunzimii ameţitoare a intuitivului. Mai degrabă aş socoti că balada a fost concepută într-o perioadă de tranziţie de la păgânism la creştinism şi, pe măsura scurgerii secolelor, concepţia (şi receptarea) creştină a devenit predominantă, fără însă a modifica semnificativ elementele iniţiale ale baladei. Domnul Dima pune întrebarea: să fie “înlocuirea crucii de la cap cu fluierele care să-i zică cu drag” un obicei precreştin sau o simplă metaforă? Cred că tranziţia în timp marcată de o îndelungată coexistenţă a elementelor este răspunsul.

(3) Domnul Ion Dima aduce un argument foarte valid şi în apărarea ideii că balada nu este fragmentară: “Oare dintre miile de contribuitori la această baladă niciunul să nu se fi gândit să o continue?” (930 variante după Adrian Fochi şi 129 după Mircea Eliade). “Dacă n-a făcut-o niciunul înseamnă că au gândit altceva; s-au gândit numai la atitudinea faţă de moarte”. De aceea, conchide dânsul, autorii baladei sunt preocupaţi de-o parte cosmică (moartea) şi de una pământească (menajarea mamei în jalea ei), dar nu şi de naraţiunea propriu-zisă. După cum am menţionat oarecum la punctul (1) cred că, pentru o baladă, conţinutul pare trunchiat deşi excepţiile nu sunt imposibile.

Să ne gândim doar la balade binecunoscute ca aceea a lui Iorgovan, Corbea sau Badiul (cum le găsim în G.Dem.Teodorescu, Poezii populare române, Ed. Minerva, 1982) care nu se mulţumesc să rămână la ideia morţii ci continuă acţiunea.

Faptul însă că motivul a circulat şi sub forma de colind românesc, aşa cum l-a cules şi Bela Bartok, cred că poate justifica totuşi scurtimea Mioriţei, aşa cum a popularizat-o Alecsandri, căci colindul nu spune decât rar istorii; el face urări, comunică dorinţe, împărtăşeşte bucurii, încarcă momentul cu semnificaţii, deci se poate concentra doar pe o ideie, ignorând detalii şi întreaga povară a naraţi-

47

unii. Domnul Ion Dima, din păcate, alege pentru încheiere următoarea imagine: “A încerca o continuare sau o întregire [a baladei] ar însemna să procedăm ca sculptorii care vrând să întregească trupul Afroditei oricât s-au căznit să găsească poziţia mâinilor nu le-au putut armoniza cu restul trupului. Aşa şi cu Mioriţa”. Or această imagine joacă involuntar o festă pledoariei domniei sale pentru că, de fapt, Venus din Milo a avut braţe.

Imaginea propusă de dl Dima susţine în fond, existenţa fragmentarismului. Dar ea poate sublinia cumva în acelaşi timp şi enigma fragmentarismului, cu care sunt de asemenea perfect de acord. Întâlnirea cu complexa şi puternica personalitate a lui Mircea Eliade, aşa cum se desprinde din opera sa ştiinţifică şi literară, din memorii şi din interviuri, reprezintă întotdeauna un moment unic, fascinant. S-a discutat destul de mult în ultima vreme despre păcatele lui din tinereţe. Ar fi interesant însă de cunoscut mai în de-aproape atitudinea sa socială de maturitate - felul în care a răspuns, de pildă, lungului regim comunist din ţara sa natală (un personaj prezent mereu în nuvelele sale, ca o obsesie, este un ofiţer de securitate). Foarte interesantă ar fi de asemenea cunoaşterea adâncului său sufletesc: a fost eminentul savant, abordând cu obiectivitate ştiinţifică atâtea religii şi mituri ale lumii, un om cu frica lui Dumnezeu?

Citind însemnările părintelui Gh. Calciu Dumitreasa despre vizita lui la Mircea Eliade, în cursul căreia l-a întrebat dacă mai are temere de Dumnezeu, aflăm următorul răspuns al marelui cărturar, redat cu cuvintele părintelui: “Temere de Dumnezeu” a spus el (Eliade) gânditor. “Frumoasă expresie românească. Sunt un credincios şi încă unul de credinţă simplă. Am învăţat asta de la ţăranul român şi m-am străduit ca, în relaţia cu Dumnezeu, să rămân simplu ca un ţăran. Nu ştiu prea multe rugăciuni dar pe acelea pe care le ştiu le spun cu simplitate şi inocenţă de ţăran”. Aşadar filozofia intimă a lui Eliade a rămas de sorginte autentic creştină. I-a părut rău pãrintelui că nu i-a propus să-l spovedească mai ales că, la un an şi ceva mai târziu, profesorul avea să moară şi trupul lui să fie încinerat conform unei mai vechi dorinţe transmise soţiei (şi nu îngropat cum cere datina ortodoxă). “La moartea lui Mircea Eliade numai protestanţii au slujit. Preotul ortodox, care a fost de faţă, a rostit numai o rugăciune. Nu a slujit ierurgia înmormântării”, nota cu sinceră tristeţe părintele

48

Mioriţa

Calciu (în Origini, III, 19-20, ian-feb. 1999) Recent mi-a fost dat să fiu martor la moartea unui prieten. A intrat în spital plin de planuri, activ, cu laptop-ul pe plapumă. În decurs de două săptămâni s-a stins ca o lumânare. Încet, încet, a pierdut controlul mişcării trupului, a pierdut vocea, a pierdut memoria, a pierdut conştiinţa prezenţei sale fizice. În clipa în care inima a încetat să mai bată, în colţul ochilor mai strălucea lacrima gândului plecării. Trecerea din această lume în cealaltă s-a făcut firesc, fără dramatism, fără angoase, în

ORIGINI nr. 9-10/2010

pace, ca într-un somn dulce. Am simţit atunci cât de simplă este trecerea dintr-o viaţă în alta, ca păşirea peste un prag tocit, după firescul Firii, aşa cum o simte cu seninătate eroul baladei Mioriţa.

A avut oare Eliade cu adevărat credinţa unui creştin ortodox aşa cum a păstrat-o de veacuri ţăranul român? Este dificil a afla acest lucru cu certitudine. Poate însă că răspunsul pentru profunda sinceritate a credinţei sale îl furnizează neaşteptata dar profunda sa interpretare creştină dată Mioriţei.

Elena Bortă

Fantasticul căutării de sens – Mircea Eliade şi exilul (I) 1. Exilul imaginar Prima dintre scrierile fantastice ale lui Mircea Eliade este o scriere a exilului imaginar, ficţional, în care personajul emigrează şi se stabileşte în Orient. Este vorba de o scriere a exilului imaginar, în măsura în care personajul principal este un alter ego al lui Mircea Eliade. În drum spre India, prin Port Said, precum Eliade, cu cîtiva ani înainte de a fi scris romanul, personajul principal spune: ”Nu ştiu cîţi ani am. De copilãria mea nu-mi amintesc.

Limba neamului meu am uitat-o. M-am nãscut într-o ţarã de miazãnoapte. Ştiu oraşul în care unii trecãtori se apropiau şi îmi vorbeau. O fatã cu nume strãin, ştiu de ea, dar i-am uitat numele.

Am uitat tot”.

Compoziţia romanului are la bază unul dintre conceptele fundamentale ale gîndirii lui Eliade, prezente atît în opera sa de istoria religiei, cît şi în cea literarã, inclusiv în cea fantasticã, coincidentia oppositorum, concept ilustrat, de altfel, într-o serie numeroasã de capodopere ale literaturii/ culturii universale (dintre care Eliade aminteşte cel mai adesea de Faustul lui Goethe şi Seraphita lui Balzac) şi anticipat într-o variatete de aspecte ale culturilor arhaice.

Expresie a unui ”mister al totalitãţii”, acesta e prezent în credinţele, simbolismul şi teoriile referitoare la realitatea ultimã, aşa cum se întîmplã în cazul cosmogoniilor ce explicã începuturile cosmice prin fragmentarea unei unitãţi primordiale. Aceste

mituri, credinţe şi teorii implicã, totodatã, ideea cã divinitatea nu poate fi conceputã în termenii experienţei imediate, ci doar fragmentar şi fulgurant: ”realitatea ultimã /…/ sfideazã orice posibilitãţi de înţelegere raţionalã; /…/ Grund-ul poate fi înţeles doar ca mister sau paradox, /…/ creaţia divinã nu poate fi conceputã ca sumã de calitãţi şi virtuţi, ci ca libertate absloutã, dincolo de Bine şi Rãu; /…/ divinul, absolutul şi transcendentul sînt calitativ diferite de omenesc, relativ şi imediat deoarece nu constituie modalitãţi particulare ale fiinţei sau situaţii contingente” 1.

Prin intermediul acestui concept se poate explica asemãnarea structuralã dintre mitul androginului primordial2 şi miturile cosmogonice, ambele implicînd ideea unei totalitãţi iniţiale, in illo tempore, a cãrei fragmentare a dus la apariţia ”lumii” şi a umanitãţii înseşi. De aici sentimentul fiinţei umane de profundã insatisfacţie faţã de propria sa situaţie ontologicã şi tendinţa de recupera o unitate pierdutã, care o face sã conceapã opoziţiile ireductibile drept componente complementare ale aceleiaşi realitãţi.

Unele credinţe în care apare conceptul de coincidentia oppositorum dezvãluie nostalgia dupã o stare paradisiacã pierdutã, ”în care contrariile există, alături, fără conflict, iar multiplicările 1 The Two and the One, Chicago: The University of Chicago Press, 1979 2 ideii androginului originar , care l-a inspirat pe Platon, îi corespunde, în plan macrocosmic, mitul oului primordial

ORIGINI nr. 9-10/2010

MIRCEA Eliade

formează aspecte ale unei Unităţi misterioase”.3 În planul gîndirii presistematice, misterul totalitãţii aspirã la o abolire a contrariilor în aşa fel încît ideea de ”rãu” devine chiar elementul provocator al binelui. În vechile credinţe orientale, tendinţa spiritului uman de a depãşi contrariile este puternic evidentã, mai ales pornind de la dialectica între unitate – multiplicitate (în budismul Mahâyâna), fiinţã individualã (atman) – fiinţã cosmicã ( brahman), între intuiţie şi raţiune (relaţia între intuiţie/ prajòa4, care transcede raţiunea/ vijòana, deşi diferenţierea dintre lucruri se face prin aceasta din urmã). Persistenţa unor teme şi motive care ilustreazã acest concept în cele mai diverse produse ale imaginaţiei umane, de la creaţia folcloricã la produsele cele mai individualizate şi elaborate ale culturii moderne, este o dovadã a faptului subliniat de Eliade în Méphistophélès et l’Androgyne cã ”misterul totalitãţii formeazã o parte integrantã a dramei umane.”5 Termenul a fost utilizat pentru prima datã, în istoria culturii, de misticul Nicholas de Cusa, în secolul al XV-lea, acesta concepînd dinamismul universal din perspectiva dialecticii identitate diferenţã6 . Într-o acceptie similarã cu a acestuia, de unificare a ceea ce este despãrţit şi antagonic, sintagma e întîlnitã în speculaţiile metafizice ale lui Meister Eckardt şi Pseudo-Areopagitul; acesta din urmã subliniazã faptul cã unitatea/ coincidenta contrariilor transcede raţiunea, reprezentînd o tainã, în sens teologic. În Méphistophélès et l’Androgyne, Eliade recurge la imaginea simbolicã a androginului7 primordial, totalizator al contrariilor, pentru a explica dualitatea integratã în unitatea reprezentatã de divinitate. Totodatã, el se referã pe larg la încorporarea elementului demonic în orice totalitate (cosmos, creaţie, realitate ”ultimã” ş.m.d.), element ce funcţioneazã ca un catalizator/ stimulent al oricãrei evoluţii. Demersul sãu porneşte de la urmãrirea relaţiei dintre Mefisto şi Creator în Faustul goethean. În ”simpatia” dintre cei doi, Eliade vede 3 ibidem, p. 122 4 cf. Şcoala Kyoto, v. Encyclopedia of Religions, vol. XI (art.

Coincidentia oppositorum) 5 apud ed. engl. (The Two and the One), idem, p. 123 6 în De docta ignorantia, în care acesta vorbeşte de totalizarea în divinitate a ceea ce este separat în realitatea cosmicã; despre aceastã unificare a contrariilor a scris, cu secole în urmã, şi Heraclit: ”Dumnezeu este noapte şi zi, iarnă, vară, război, pace, saţietate, foame” (apud The two and the One, p. 81) 7 înţeles ca un concept diferit de cel de ”hermafrodit” (Myths, Dreams and Mysteries, 1975)

49

mai mult decît concepţia demonicã a acţiunii şi creaţiei umane, aşa cum a gîndit-o Goethe, adicã o ilustrare a ”totalizãrii” realului. ”Creatorul”din poemul goethean mãrturiseşte cã dintre toate spiritele negatoare cel mai puţin îl plictiseşte bufonul (Schalk), unul din cei mai negativişti dintre demoni (în antitezã, dsigur, cu bufonul angelic din piesele lui Shakespeare); de altfel Mefisto nu îl poate nega pe Creator, aratã Eliade, ci neagã viaţa/

zidirea sa, ducînd la instaurarea ”morţii în viaţã”, stare demonicã, de sterilitate spiritualã: ”In locul mişcării şi a Vieţii el încearca să aducă nemişcarea, imobilitatea, moartea /…/ Crima impotriva Vieţii, lasă Goethe să se înţeleagă, este o crimă împotriva mîntuirii”8. Mefisto se dovedeşte, însã, un element necesar şi obligatoriu, care îl dinamizeazã pe om, ispitindu-l, şi care participã, în plan cosmic, la totalizare. Afirmaţia lui Goethe, într-unul din dialogurile sale cu Eckermann, ”Contradicţia e ceea ce ne face productivi”, ilustreazã imposibilitatea evoluţiei fãrã ”rãu” şi ideea totalizãrii binelui prin încorporarea demonicului. Ideea acestei unificãri a contrariilor apare obsedant în mai multe din operele goetheene, precum şi a altor gînditori9.

Reflectatã în nenumãrate creaţii literare şi, în sens larg, artistice, în cele mai diverse culturi, de-a lungul timpului, în literatura românã motivul apare încã din literatura romanticã (cu precãdere 8 Mephistopheles and the Androgyne or the Mystery of the Whole, în The Two and the One, p. 79.

9 Eliade îi aminteşte pe Giordano Br uno, Boehme şi Swedenborg

50

MIRCEA Eliade

în creaţia eminescianã, unul din cele mai grãitoare exemple fiind poemul Înger şi demon), gãsind apoi numeroase expresii în lirica simbolistã (Bacovia, Macedonski), şi mai ales în literatura interbelicã, din care, de altfel, face parte integrantã şi opera ”primului” Eliade (la Barbu, Blaga10, în ”psalmii” arghezieni). În literatura mai recentã, motivul apare mai pregnant în creaţiile nichitstãnesciene (în speţã din volumele ca Oul şi sfera, 11 Elegii, Noduri şi semne). În ceea ce priveşte opera literarã a lui Mircea Eliade, conceptul de coincidentia oppositorum constituie, în unele texte, o importantã sursã a insolitului, sau reprezintã un element-cheie în structurarea/ poetica textului fantastic. Aşa se întîmplă şi în prima dintre operele sale fantastice, Isabel si apele diavolului (1930) - scrisã cãtre sfîrşitul şederii sale în India şi trimisã în ţarã, spre publicare, lui Mihai Sebastian (evocat, în chip de lector implicit, şi pe parcursul romanului). Acesta se dezvoltã prin împletirea a douã planuri narative şi a unor serii de ”voci” auctoriale/ naratoriale, care evolueazã fie paralel, fie se intersecteazã şi/ sau se reflectã reciproc. În aceastã ţesãturã narativã, ce include şi o serie de procedee epice şi discursive speculare, o serie de propensiuni polare, de tip oximoronic, îşi au originea într-o dialecticã a contrariilor de tip coincidentia oppositorum. Aceasta se referã, cu precãdere, la unitatea conceptelor teologice antitetice de ”bine” şi ”rãu”, subliniindu-se atît relativitatea lor, în ordine umanã, cît şi tendinţa fiinţei umane spre un echilibru rezultat dintr-o depãşire/ unitate a contrariilor: ”Din reminiscenţele mele teologice, cea mai proaspãtã şi mai adevãratã e îngerul pãzitor şi dracul îndemnãtor.

Eu nu cred în existenţa lor, dar trebuie sã recunosc cã nu înţeleg nimic dintr-o viaţã omeneascã, privitã şi judecatã omeneşte, fãrã aceşti doi vameşi”, declarã naratorul11.

Tema esenţialã a romanului este cea a ispitei/ ispitirii, avînd drept consecinţã o stare de dezichilibru şi sterilitate existenţialã. Personajul principal, care coincide şi cu naratorul romanului, un european stabilit în India, îşi desfãşoarã existenţa în douã planuri care se suprapun adesea într-un 10 revelatoare în acest sens sînt urmãtoarele versuri din Pax magna: ”Lumina şi pãcatul/ îmbrãţişîndu-se s-au înfrãţit în mine-ntîia oarã/ de la-nceputul lumii…”; sau: ”…învrãjbiţi/ de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana/ au înţeles cã e mai mare fiecare/ dacã-şi întind de pace mîna. Şi s-au împãcat/ în mine: Impreunã picuratu-mi-au în suflet/ credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna”.

11 Craiova: Ed. Scrisul românesc, 1990, p. 71

ORIGINI nr. 9-10/2010

mod neaşteptat, pînã la confuzie, încît, finalmente, limitele fantasticului, realului şi închipuirii (naratorului) devin indicibile.

Naratorul însuşi îşi asumã adesea mai multe ”voci” prin care prezintã, în mod diferit, acelaşi eveniment sau acelaşi personaj, textul relevînd astfel o complexã heteroglosie (în sens bahtian).

Tonul de pastişã, de ironie sau autoironie, spre exemplu, pe care îl adoptã adesea acesta faţã de evenimente prezentate anterior pe un ton neutru e o modalitate de salvare din mediocritate (în sens estetic) a unui text ce abordeazã, în ultimã instanţã, o tematicã accentuat moralizatoare.

Faptul cã naratorul nu are o identitate onomasticã (i se spune, chiar şi de cãtre cei mai intimi, ”doctore”), înlesneşte cu atît mai mult asumarea, din partea aceastuia, a mai multor perspective narative, fapt la care contribuie şi afişarea unui adevãrat vid de identitate (inclusiv lingvisticã) în incipitul romanului.

Unul dintre nivelele diegetice ale romanului are în ”centrul” sãu relaţia ”doctorului” cu Isabel, o tînãrã frumoasã cu aspiraţii mondene comune, iar celãlalt, relaţia sa cu domnişoara Roth, profesoarã de istoria artei asiatice, pe care o cunoaşte în drum spre India. Aceasta îşi compenseazã ratarea profesionalã înconjurîndu-se de un univers estet oarecum artificial şi pretentios.

Cãtre finalul naraţiunii, schimbãri neaşteptate în decursul evenimentelor sau reluarea lor dintr-o nouã perspectivã fac ca fiecare din cele douã nivele diagetice ale discursului sã parã, pe rînd, ireale. Astfel, pe parcursul istorisirii cu Isabel are loc cãsãtoria ”doctorului” cu aceasta, vãzutã din mai multe perspective, ca în finalul romanului problema esenţialã prin care se propune o interpretare retroactivã a intregii naraţiuni este tocmai cea a acestei cãsãtorii, ca şi cum nici nu s-ar fi amintit de ea pînã atunci. În acest moment al naraţiunii, Isabel are un copil cu altcineva (un bãrbat pe care nu l-a iubit, numit pur şi simplu ”Soldatul nr. 11 871”); pe de altã parte, relativ la istorisirea cu domnişoara Roth, faptul cã în cercurile acesteia se consumã adesea opium ar putea sugera ”irealitatea” unora din evenimentele care au loc la acest nivel diegetic. Afirmaţia naratorului de la un moment dat ”Meteahna spiritului meu – nãscutã şi

ORIGINI nr. 9-10/2010

MIRCEA Eliade

fãcutã – a fost jocul cu oglindirile celeilalte lumi” este revelatoare prin faptul cã este greu de disociat, în evoluţia naraţiunii, care din ”lumile” respective este cealaltã/ cea reflectatã/ cea ”irealã”; pare a fi vorba, mai curînd, (şi) de o temã a dublului (ex. pendulãrile eului între conştient şi subconştient) cu care se asociazã adesea conceptul de coincidentia oppositorum.12 ”Ispitele” de care vorbeste, adesea ironic, naratorul, graviteazã, de altfel, în jurul unei crize de identitate (”Dar eu, Dumnezeul meu, eu unde sunt?”, se întreabã el, dupã o serie de reflecţii referitoare la raporturile dintre lumea materialã şi limbaj), reflectate într-o imagine reducţionistã a femeii (vãzutã fie ca înger, fie ca demon), de unde imposibilitatea unei relaţii erotice care sã nu-l mutileza precum un ”pat al lui Procust”: ”femeia nu m-a tulburat niciodatã. Întotdeauna am cãutat partea îngereascã sau diavoleascã din ea” (p. 57, sau: ”S-ar fi spus cã ’forma’ mea din gîndul Isabelei s-a coborît ca un duh şi ca un Procust asuprã-mi, modelîndu-mã şi mutilîndu-mã” (p. 73), declarã ”doctorul”. Un sentiment asemãnãtor îi produce şi relatia cu domnişoara Roth, în care se lasã mai curînd ”trãit” de evenimente.

Toate acestea pentru cã el vede în Isabel, într-un mod simplificator, întruchiparea femeii angelice, iar în Roth întruchiparea femeii demonice. Odatã cãsãtorit cu cea dintîi, îşi propune împlinirea intelectualã, dar aceasta nu se realizeazã niciodatã, iar copiii îi par îndepãrtaţi şi strãini de el, ca o altã ratare. În relaţia cu Roth nu se poate implica pe deplin şi nu simte nici mãcar plãcerea carnalã, ci doar un fel de cinicã curiozitate.

Fantasticul se instaleazã odatã cu ezitarea creatã în cititor relativã la veridicitatea evenimentelor, la caracterul lor real, ireal, de simple închipuiri sau reflecţii ale naratorului proteic. ”Unificarea” simbolicã a contrariilor are loc odatã cu ”cãderea”13 lui Isabel care, refuzîndu-l pe bãrbatul pe care îl iubeşte, datoritã unui comportament echivoc al acestuia, acceptã o relaţie (mai mult sau mai puţin) întîmplãtoare şi din care va rezulta un copil; constatînd, aşa cum remarcase şi domnişoara Roth, cã era fãcut ”pentru o cazuisticã a cãrnii” mai curînd decît pentru una a spiritului, ”docto12 în Méphistophélès et l’Androgyne Eliade asociazã conceptul de coincidentia oppositorum cu cele de complexio oppositorum ºi mysterium coniunctionis utilizate de C.G.Jung în explicarea totalitãţii eului şi a naturii duale a lui Isus (apud op. cit., p. 81) 13 legatã de conceptul ontologic al ”cãderii” la care se referã Eliade în nenumãrate rînduri în opera sa stiinţificã

51

rul” se considerã finalmente ”salvat” din criza sa de identitate devenind soţul Isabelei, repudiatã de familia ei (şi care, de altfel, va muri în curind), şi tatãl acelui copil.

Parabolã cu finalitate aparent cvasimoralizatoare, din punct de vedere strict conţinutistic, romanul e interesant şi prin modul de construire al personajelor şi al discursului, prin jocul de perspective naratoriale ce conferã modernitate scriiturii.

Structura sa este heteroglosicã şi intertextualã, intertextualitatea trimiţînd, cel mai adesea, la naraţiuni biblice (precum parabola fiului risipitor), dar şi la Shakespeare (capitolul ”Visul unei nopti de varã”, în care ”visul” e o pastişã a unui presupus nivel narativ din categoria feericului).

Recursul la substituirea metonimicã (de tip sinecdocã) a unei istorisiri aparent încheiate cu un detaliu anterior al acesteia, care este total modificat şi devine o cheie de lecturã a textului (cãsãtoria cu Isabel, cãtre finalul romanului) creeazã sau accentueazã impresia de fantastic.

2. Scriitori din exil despre Mircea Eliade – Vintilă Horia şi George Uscătescu În Time and Destiny in the Novels of Mircea Eliade, George Uscãtescu remarcã: “Interpretãm greşit personalitatea creativã a acestui autor român dacã punem accentul exclusiv pe vasta şi solida sa operã ştiinţificã” 14, arãtînd, totodatã, cã, deşi unele teme ale prozei sale sînt identice cu cele ale investigaţiei sale ca istoric al religiilor (Mythos, Eros, Thanatos, Logos), accentul predominant e, de aceastã datã, cel literar şi artistic.

Legătura strînsă dintre opera de istoric a religiilor şi cea literară a lui este evidenţiată prin simboluri, referitoare la conexiunile dintre om şi natură, existenţa umană şi macrocosmos, precum cel cosmogramic al mandalei. Eliade nu foloseşte termenul ca atare, însă recurge la simbolismul său, prezent în ontologiile orientale, aşa cum îl va descrie abia cu un deceniu mai tîrziu Carl G. Jung15, în romanul Şarpele şi, ulterior, în romanul din exil Uneori aceste simboluri subliniază îmbinarea de tradiţii. În Memorii, Mircea Eliade subliniazã cã nici o culturã nu e monoliticã, la originile culturii române, de pildă, aflîndu-se cel puţin douã 14 în Myths and Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade, J.M.Kitagawa & Charles H. Long (eds.), Chicago & London: University of Chicago Press, 1969.

15 Psychologie und Alchemie, Zürich, 1944.

52

MIRCEA Eliade

tradiţii spirituale. Ideea fusese dezvoltatã, pe larg, în eseul Douã tradiţii spirituale româneşti, în ”Luceafãrul”, nov. 1948, apoi în Tradiţii universaliste în cultura româneascã, din ”România”, iunie-iulie 1959.

Prezentat de C.G. Jung în Psihologie şi alchimie16, apoi de Giuseppe Tucci, simbolismul mandalei ca labirint este utilizat în proza lui Eliade înainte de a fi teoretizat în psihologia occidentală. Acest fapt anticipează, totodată, însuşi jungianismul lui Eliade, mărturisit, în operele sale ştiinţifice, după apariţia operelor psihologului elveţian, considerat “unul dintre marii ‘dizidenţi’ ai psihanalizei”17.

Psihicul uman este descris în relaţie cu mandala, deşi Eliade nu menţionează termenul. El recurge la acest tip de viziune, la care Jung se va referi doar cu aproape un deceniu mai tîrziu, probabil influenţat de erudiţia sa orientală, ca şi acesta.

Romanul Şarpele, avînd un imaginar structurat ca o mandala, este important pentru înţelegerea conceptului său de fantastic şi, totodată, anticipează, la un mod metaforic, sistemul istoricului religiilor, care va începe să fie constituite abia cu două decenii mai tîrziu, ceea ce ilustrează concepţia lui George Uscătescu asupra unei corepondenţe dintre opera literară şi cea de istoric a religiilor a lui Eliade şi asupra importanţei operei sale literare. Sistemul său în istoria religiilor este anticipat, în Şarpele, prin: 1) un sistem coerent de omologii între diferită nivele ale existenţei umane şi cosmice, între microcosm şi macrocosm; 2) o căutare existenţială ce resultă în găsirea de sens într-o serie de centre ontologice succesive; 3) evidentul său antropocentrism.

Structura şi semnificaţiile fantasticului în această naraţiune sînt ale unei cosmograme, reprezentate textual atît ca mandala temporală, cît şi ca o mandala a spaţiului, în centrul lor fiind omul.

Mandala diacronică este o reprezentare, în roman, figurativ-simbolică a conceptului de palingeneză, sugerată de metamorfoza cadranului unui ceas fosforescent într-o spirală transformată într-un şarpe care dansează, urmată de ramificaţii ale povestirii înapoi, pe spirala timpului.

Dacã mandala, ca tipologie labirinticã particularã, esentializeazã structura fantasticului dintr-un întreg text narativ, organizatã într-un sistem de semnificatii dispuse pe mai multe paliere 16 1944, Zürich.

17 Dicţionar filozofic, coord. O. Gheţan, R. Sommer, Bucureşti: Ed. Politică, 1978, p. 385.

ORIGINI nr. 9-10/2010

narative, semice si simbolice, în cazul romanului Şarpele, amplul roman Noaptea de Sînziene (1955) contine un exemplu de mandala ce se constituie, de aceastã datã, într-un mise en abyme al unei importante serii evenimentiale ale romanului, un refugiu şi o ieşire din timp, ca în romanul amintit anterior. În studiul The Forest as Mandala. Notes Concerning a Novel by Mircea Eliade18, Vintilã Horia se referã la simbolismul pãdurii din acest roman, ale cãrui semnificatii echivaleazã cu cele ale mandalei. În Noaptea de Sînziene, aratã Vintilã Horia, pãdurea sintetizeazã ”mitul colectiv al istoriei române, imaginea generalã a salvãrii (pãdurea fiind locul în care românii se adãposteau în timpul invaziilor barbare), /…/ un ideal psihic perfect, forma vizibilã a unui ţel atins în planul interior de cele douã personaje [centrale] ale nuvelei”19.

Studiul pune în evidenţã, prin acest simbolism, aspecte legate de spiritualitatea românã, cu aspectele ei tradiţionale şi moderne, de problema timpului reflectatã în gîndirea filosoficã, şi în romanul din secolul douãzeci20, pornind de la opoziţia simbolicã omniprezentã la Eliade dintre timpul istoric ce dezintegreazã şi funcţia ontologic salvatoare a timpului mitic.

Ca alternativã a conceptului de timp mitic ilustrat în romanul lui Eliade, înţeles preponderent ca evaziune, Vintilã Horia propune, în ordinea istoricã, oarecum neasteptat şi paradoxal, viziunea terorii istoriei care se consumã pe sine: soluţia, afirmã el, este a lãsa timpul istoric nefast sã ajungã de la sine la la propriile margini şi consecinte, în maniera ilustratã de personajele lui Malraux. Solutia lui Eliade are în vedere mai curînd (re)adãugarea unei noi dimensiuni realitãţii.

Simbolismul pãdurii în sine din acest roman are echivalenţe simbolice structurale cu labirintul de tip mandala deductibile mai curînd la nivelul semnificaţiilor imanente, în straturile de adîncime ale discursului, decît la nivelul scriiturii.

3. Mircea Eliade – proza exilului 18 în Myths and Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade, Joseph M. Kitagawa & Charles H. Long (eds.), Chicago & London: The University of Chicago Press, 1969 19 p. 395, t.n.

20 ”omul cartezian, reprezentînd o conceptie idealistă, de tip hegelian sau marxist, sau una pozitivistă, e pîndit de pericolul de a realiza, la un moment dat, situaţia sa tragică în timp şi de a ajunge să fie, aşa cum e astăzi, terorizat de istorie şi situat în postura de a putea să distrugă el însuşi posibilitatea întoarcerii la o cencepţie mitică a istoriei, cît şi a speranţei într-o viaţă eternă, situată dincolo de timpul pieritor” (p. 388, t.n.)

ORIGINI nr. 9-10/2010

MIRCEA Eliade

53

Fantasticul şi sacrul Proza lui Mircea Eliade din anii exilului cuprinde proză fantastică, preponderent axată pe genul scurt şi proză memorialistică. Fantasticul acestor proze îl continuă pe cel al seriei de romane fantastice Izabel, Lumina ce se stinge, D-ra Christina şi Şarpele şi al nuvelelor indiene scrise înainte de război. Proza scrisă în anii exilului, spre deosebire de cea scrisă înainte, este însă, mai aproape de un postmodernism – anunţat încă de primele sale două romane fantastice – avant la lettre sau simultan cu acest fenomen.

Fantasticul prozei sale relevã atît afinitatea dintre această categorie şi cea de postmodern21, cît şi – în cazul celei scrise înainte de anii exilului - o serie de afinitãţi ale poeticii narative cu proza (mai strict numită) modernă, în particular neomodernă22. Este o proză ce include componente care afirmã deschiderea cãtre un concept de globalitate.

Rosemary Jackson, autoarea uneia din cele mai bune cărţi despre fantastic din ultimele decenii, notează: “Fantasticul se ocupã de limite, de categoriile care limiteazã şi de proiectarea disoluţiei lor.

El submineazã ideile filosofice dominante ce susţin ‘realitatea’ unei entitãţi coerente vãzute dintr-o singurã perspectivã, acea viziune îngustã pe care Bahtin o numea ‘monologicã’. Ar fi imposibil sã se ajungã la o listã completã a tuturor trãsãturilor semantice ale fantasticului, dar e posibil sã se vadã elementele sale tematice ca derivînd din aceeaşi sursã: o disoluţie a categoriilor separatoare, o punere în prim plan a acelor spaţii ascunse şi aruncate în, sau ca fiind, întuneric, prin situarea şi numirea ‘realului’ prin intermediul structurii temporale cronologice şi a organizãrii spaţiale tridimensionale.”23 În studiul “Cultura secolului al douăzecilea.

De la modernism la deconstrucţie” (TwentiethCentury Culture. Modernism to Deconstruction), Norman F. Cantor distinge trei tendinţe fundamentale ale culturii postmoderne: o revalorizare a expresionismului, în speţã de naturã kafkianã, recursul la fabulos şi fantastic24, precum şi o masivã

reevaluare a tradiţiei (deşi realizatã adesea la un mod ”înalt personal şi idiosincratic”), simultanã cu o tendinţã de istoricizare. Referindu-ne la literatura fantasticã a lui Eliade, fiecare din cele trei aspecte se reflectã în aceasta în chip prodigios. Într-o epicã a cãrei construcţie narativã îmbinã componente de naturã ştiinţificã, miticã şi artisticã, elemente de culturã arhaicã şi modernã, cu un discret subtext unificator de naturã mai degrabã ontologicã, prozatorul utilizeazã un bogat material intertextual şi, în general, componente ale unor tradiţii culturale diverse, incluzînd şi latura expresionistã a culturii moderne.

Congruenţa dintre etiologia (şi, implicit, poieti25 ca ), valorizarea, funcţionalitatea fantasticului şi estetica postmodernã e relevatã, în proza lui Mircea Eliade: 1) în plan estetic (printr-o ars combinatoria ce pune în evidenţã acea ”heteromorfie a jocurilor limbajului” asupra cãreia insista Jean-François Lyotard26 în explicarea ”condiţiei postmoderne”, o plurivocitate structuralã şi semanticã a narativului); 2) psihologic (prin expresia unor dorinţe de tip transgresiv, eliberator, în strînsã conexiue cu temele tu-ului, în accepţia lui Gilbert Durand, dar şi în acea a lui Todorov27, precum şi cu cele eu-lui, precum evaziunea, expierea ş.a.; 3) filosofic (ca expresie a unei nevoi de absolut).

Aspectele gnoseologice şi, în sens larg, filosofice ale acestei relaţii decurg, la Eliade, considerînd opera sa în ansamblu, dintr-un Weltanschauung specific, esenţializat în ”dialectica sacrului camuflat în profan”. (Jurnal28 II, p. 229) ”Nevoia de absolut” nu are drept expresie oferirea unei soluţii ”finite”, a unui construct considerat ”adevãrul”/ modelul etc. ”absolut”, ci, ca propensiune de a depãşi finitul, într-un proces de trans-cedere a unei realitãţi insuficiente ontologic, exprimatã în plan narativ prin ceea ce Derrida29 numeşte renunţarea la un centru fix al semnificatului şi o extindere la infinit a jocului semnificaţiei, care sînt specifice, fireşte, fantasticului propriu-zis, modern. ”Transcederea” prin fantastic, sau prin scriitura textului postmodern a cotidianului, a ”realului”,

21 Cf. Norman F. Cantor, Twentieth-Century Culture. Modernism to Deconstruction, New York: Peter Lang, 1988.

22 În Modern Essays, Frank Kermode face distincţie între ”paleomodernism” şi ”neo-modernism”, pe baza criteriului cronologic.

23 Fantasy: The Literature of Subversion,Londra: Routdledge, 1991.

24 Autorul se referă la ”fabulosul şi fantasticul” culturii postmoderne ca o ”lume a invenţiei imaginative, a referenţialităţii labile şi exotice, clar distanţate de austeritatea modernistă”, precum şi la faptul că ”o altă manifestare a fantasticului şi fabulosului postmodern constă în filmele science-fiction, care regurg la o îndrăzneaţă şi ingenioasă uti-

lizare a graficii computerizate, aceasta constituind cea mai importantă realizare a Hollywood-ului de la sfîrşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci” (op. cit., pp. 383-384, t.n.).

25 gr. poein se referă la generare, creare.

26 La condition postmoderne, Paris: Minuit, 1979, p. 106.

27 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti: Ed. Univers; Tzvetan Todorov, Introduction á la littérature fantastique, Paris: Seuil, 1970.

28 Bucureşti: Humanitas, 1993.

29 L’écriture et la différence, Paris: Seuil, 1967.

54

MIRCEA Eliade

a obişnuitului şi convenţionalului se realizeazã, adesea, în chip paradoxal, prin chiar etalarea relativitãţii lor, implicînd: dezacordul, denunţarea, cãutarea ş.m.d., în orice caz, instituirea unei relaţii dialogice cu acestea. Dacã, în genere, proza fantasticã, ca şi cea postmodernã, exprimã o conştiinţã a sacrului ca absenţã30 (Mary Shelley, Maturin, Hogg, Kafka, Italo Calvino), proza lui Eliade penduleazã între aceasta şi o conştiinţã a sacrului ca o virtualã şi actualizabilã prezenţã.

Interesant este, în proza lui din anii exilului, dialogul de voci naratoriale, incluzînd şi paradoxul alteritãţii naratoriale latente în naraţiunea scrisã la persoana întîi. Personajul Dominic Matei, din Tinereţe fãrã tinereţe, începe sã încorporeze alterităţi constituite ”din cele mai adînci straturi ale inconştientului”, în care are loc o miraculoasã anamnezã miticã, o întoarcere la, şi o întîlnire cu arhetipuri.

Un aspect important al acestei proze este alteritatea. Prezenţa unui numãr mare de personaje femei, inclusiv în ipostaza de narator, ilustrînd o tipologie diversã şi implicate în chip semnificativ în procesul de construire a semnificaţiilor textului şi astfel situînd aceastã prozã în opoziţie, oarecum, cu literatura clasicã (în accepţia termenului care ţine de istoria literarã), dar şi cu cea mai mare parte a literaturii moderne, constituie unul din exemplele cele mai relevante.

Autorul recurge la elemente aparţinînd unor culturi diverse, la mobilitatea protagoniştilor sau a cadrelor evenimenţiale ale universului narativ. Personajele aparţin, adesea, unor grupuri etnice sau naţionale diferite (precum copiii din întîmplãrile evocate de Fãrîmã, în Pe strada Mîntuleasa­ – români, turci, tătari). Preocuparea pentru asemenea dialoguri culturale este relevatã şi în mãrturiile autobiografice ale autorului, referiritoare la operele sale ştiinţifice Prolegomene şi Mitul eternei reîntoarceri, din primii ani ai exilului: ”Le consideram utile pentru dialogul Orient – Occident. Contribuiam, în orice caz, la depãşirea provincialismului de care sufereau încã unele ţãri europene. Mi se pãrea cã însãşi istoria contempornã ne obliga la o deschidere cãtre valorile universale”. (Memorii31, vol.II, p. 75).

Proza fantasticã scrisã în exil include o varietate de elemente discursive de facturã preponderent 30 Jackson, op. cit., p. 165 31 Bucureşti: Humanitas, 1991, ed. îngrijită de Mircea Handoca.

ORIGINI nr. 9-10/2010

postmodernã, prin caracterul polisemic, rolul acordat factorului subiectiv, personal, în constituirea discursului. Prin prezentarea unei atmosfere dominate de birocraţie (cf. Pe strada Mîntuleasa) ea aminteşte, uneori, de proza lui Milan Kundera, însă textul eliadean este mult mai alambicat.

Surprinzãtor este faptul cã primele sale romane fantastice, Isabel şi apele diavolului (1930) şi Lumina ce se stinge (1934) conţin, avant la lettre, elemente preponderent postmoderne. Apărut nu mai tîrziu de 1930, cînd încă era în vogã omniscienţa auctorialã, Izabel e scris la persoana întîi.

Romanul se caracteriza prin interferenţa planurilor visului, imaginarului şi realului, într-o naraţiune plinã de surprize şi contradicţii, urmãrind multiple aspecte şi reflectãri ale diverselor categorii ale realitãţii şi niveluri ale conştiinţei. În Lumina ce se stinge, roman shakespearean, construcţia narativã se caracteriza prin alternarea vocilor auctoriale, recursul la tipuri diferite de naraţiune (romanul inserînd, spre exemplu, fragmente de jurnal sau, în chip extensiv, de monolog interior). Acţiunea se situa în planul existenţei obiective, dar şi cel al existenţei subiective, interioare, erau prezentate planuri existenţiale şi”lumi” diferite ale unor personaje cu o funcţionalitate simbolicã, în prim planul cãrora se afla Cesare – (E)manuel, cel dintîi devenit personajul romanului inserat în roman despre care ni se spune către sfîrşitul acţiunii.

Intertextualitatea bogatã a textelor sale literare anterioare constituie o anticipare a literaturii sale din anii exilului, începînd cu Noaptea de Sînziene.

De asemenea, o serie de tehnici narative, precum ambiguizarea a realului, utilizarea amplã a intertextului ştiintific, filosofic, cultural, în genere, şi chiar meta-cultural/ meta-textual.

Dintre scriitorii moderni, opera fantasticã a lui Mircea Eliade dovedeşte afinitãţi deosebite cu Joyce si Borges. Ea ilustreazã, de pildã, procedeele de bazã ale literaturii fantastice din viziunea lui Borges32: 1) opera în interiorul altei opere (acesta fiind unul din procedeele dominante ale nuvelelor care inserează, în structura lor tematicã, ideea de theatrum mundi); 2) contaminarea realului prin vis (procedeu la care naraţiunea fantasticã eliadianã, începînd chiar de la primul roman, Isabel şi apele diavolului (1930), recurge în chip extensiv); 3) cãlãtoria în timp (abordatã, mai pregnant, înce32 apud Sullivan şi White, Writing and Fantasy, Londra şi New York: Longman, 1999, p. 97.

ORIGINI nr. 9-10/2010

MIRCEA Eliade

pînd cu nuvelele din 1940); 4) dublul (procedeu, şi în acelaşi timp temã, prezent într-o varietate de forme, de la cele presupunînd o disjuncţie la cele unificate printr-o coincidentia oppositorum; procedeul e întîlnit în proza sa fantasticã structuratã pe motivul labirintului, dar şi într-o serie de alte proze, unde apar: cupluri de personaje fie preponderent antinomice, fie apropiate, ca Ieronim – Vladimir Iconaru, din Uniforme de general, care reprezentă manifestarea, dar şi teoretizarea şi convertirea aristicã a sacrului, apoi o serie de ipostazieri de tip persona ale ipostazelor naratoriale şi auctoriale.

Fantasticul prozei lui Eliade are în comun cu proza borgesianã polisemia textualã, naraţiunea concentratã proiectatã dincolo de limitele (tradiţionale) ale genului, şi mai ales spaţializarea şi plasticizarea labirinticã a naraţiunii.

Cu naraţiunea joyceanã, fantasticul lui Eliade împărtăşeşte elementele unei odisei şi ale unui labirint al exilului (referinţe la Joyce şi T.S.Eliot, legate de această chestiune apar în Eliade, Mitul eternei reîntoarcerit), naraţiunea densã, deopotrivã tranzitivã şi autoreferentialã, o esteticã a ”epifaniei” (cf. Portreul artistului în tinereţe) şi includerea în discurs a elementului autobiografic.

Structura oximoronicã şi dialogicã a naraţiunii – ”dialogul” realului cu irealul, al eu-lui cu celãlalt, încorporate în heteroglosia şi în imaginarul discursului – înscrie proza fantasticã a lui Eliade printre cele mai interesante şi complexe creaţii de tip, în general, postmodern, o proză care include şi aspecte care nu ţin neapărat de acest curent, oarecum impropriu numit33 astfel. Aceasta prin faptul cã în structurile aparente sau imanente ale acestor naraţiuni se contureazã sau se întrezãresc elemente ale unor paradigme existenţiale sau culturale de cele mai multe ori din perspectiva unei viziuni totalizatoare (încorporînd o componentã miticã sau teologicã). Referitor la postmodernismul prozei lui Eliade, Monica Lovinescu nota, despre 33 Cf. R.Stevenson, în studiul din Postmoder nism and Contemprary Fiction, Londra: Batsford, 1990, în care autorul se arată, totuşi, optimist în legătură cu acest curent.

55

primele decenii ale creaţiei lui Eliade, că, pînă la Noaptea de Sinziene, proza sa străbătuse, deja, intreg traseul romanului “contemporan” de pînă la Umberto Eco si Axionov34. În poza scrisã începînd din anii cinzeci se remarcã o mai accentuatã istoricizare a construcţiei narative în asumarea tradiţiei culturale universale, în sensul cã existã, în general, o mai concretă legãturã între evenimentul narativ, aluzii culturale şi momentul istoric, trãsãturi ce vãdesc afinitatea acestei literaturi faţă de o culturã a ”stabilirii de punţi de legãturã între culturi”35. În unele din nuvelele din anii şaptezeci – optzeci, oscilaţia discursului între excesul de semne şi sensuri, adesea în încercarea de a afla dacã existã un semnificat absolut într-o culturã prezentatã ca haos de semne şi în care totul pare a tinde spre entropie (semnificative, între altele, sînt nuvelele Tinereţe fãrã tinereţe sau Les trois graces), apropie aceste texte de proza lui Thomas Pynchon. Personajul Oedipa Mass, spre exemplu, cautã semnificaţii absolute în spaţiul realitãţii cotidiene, prezentat ca entropic: “Dincolo de străzile hieroglifice ar trebui să fie sau un sens transcedent,sau doar pămîntul… Un alt mod de a fi dincolo de evidenţă, sau nimic”36.

Probleme asemãnãtoare îşi pun personajele nuvelelor lui Eliade care dezbat dramele unei lumi din care divinitatea s-a retras, în ipostaza de Deus otiosus şi care se preocupã de problema libertãţii (ca în Adio!…, Uniformde de general şi Incognito la Buchenwald).

Proza sa din anii exilului include elemente de tradiţie arhaicã, elemente de romanticã, dar şi ale unei replieri a discursului dupã structurile unei realitãţi multiple, complexe, relative, adesea labile şi entropice. Nevoia de paradigme, existentã în acest tip de literaturã, îşi gãseşte expresia, pe parcurs, în tensiunile ce tind spre o posibilă coerenţă a realului prin valoarea integratoare a sacrului.

34 în ”România literara”, XXIX, nr. 19, 1996.

35 Norman F.Cantor, op. cit., cu referire în speţă la proza a lui Garcia Marquez şi J.L. Borges.

36 The Crying of Lot 49, Toronto & New York: Bantam, 1982, pp. 136-137 (t.n.).

56

Reconstituiri

ORIGINI nr. 9-10/2010

Claudio Mutti

Sionismul din perspectiva lui Nae Ionescu Ion Moţa, Internaţionala fascistă şi problema sionistă La jumătate anilor treizeci din secolul trecut înfiinţarea unei entităţi statale evreieşti în Palestina nu era dorită numai de un curent al ebraismului european; proiectul sionist se bucura de un anume consens şi pe lângă mulţi naţionalişti, care doreau să-şi libereze ţările respective de prezenţa evreiască, şi timp de câţiva ani a fost luat în seamă de un statist ca Mussolini, care gândea că s-ar fi putut folosi de mişcarea sionistă ca să lupte împotriva hegemoniei britanice în Marea Mediterană.

Corespondenţa dintre Welt-Dienst din Erfurt şi Ion Moţa, cumnat al lui Corneliu Codreanu (1), constituie un eşantion semnificativ al dezbaterii care a avut loc atunci în mediile naţionaliste, fasciste şi profasciste europene despre problema evreiască şi eventuale ei soluţii. În special, scrisorile pe care Ion Moţa şi corespondentul său german le-au schimbat după congresul de la Montreux (16-17 decembrie 1934), la care militantul român participase în calitate de reprezentant al Mişcarii legionare, ne arată o importantă divergenţă de opinii între aceia care se întruniseră în orăşelul elveţian ca reprezentanţi ai respectivelor mişcări politice. Într-o scrisoare din 5 ianuarie 1935, Ion Moţa îi pomeneşte în special pe Hoornaert şi Mercouris, “care aveau concepţii deplorabile, poate şi de origine suspectă” (2), şi pe Somville şi Meyer, “care erau absolut sionişti, sută la sută, şi buni cunoscători ai problemei” (3). Paul Hoornaert, de la Légion Nationale Belge, îi distinsese pe evreii “integraţi”, asimilaţi şi leali, de evreii “internationali”, agenţi ai masoneriei internaţionale; numai cei din urmă trebuiau să fie denunţaţi şi atacaţi.

Georgios Mercouris (4), fost ministru şi şef al unei mişcări social-naţionaliste greceşti, exprimânduse după o orientare împărtăşită de delegaţii din Italia, Portugalia şi Austria, se opusese la “orice încercare de a face o declaraţie generală despre

evrei, susţinând că era vorbă de o chestiune pur interioară, diferită de o ţară la altă; deci, în conformitate cu spiritul Congresului, fiecare naţie trebuia lăsată să rezolve problema după dorinţă ei” (5). În ce-l priveşte pe belgianul Somville, de la Ligue Corporative du Travail, acesta sprijinise cererea lui Moţa, adică să fie făcută de Congres o declaraţie generală despre chestiunea evreiască; dar şi adăugase că, după părerea sa, soluţia problemei “putea să consiste în a da evreilor o patrie a lor; prin urmare, prezentase posibilitatea să fie concedată evreilor Palestina, ca să-şi poată ‘exprima civilizaţia lor proprie’” (6). În sfârşit, Arnold Meyer, şef al Frontului Negru olandez, trebuia să fie într-adevăr reprezentantul unei organizaţii “neînsemnate şi obscure” (după cum citim într-un raport trimis lui Ciano in 1935), dacă acest Front rezulta necunoscut pentru corespondentul german al lui Moţa. În orice caz, “admirabilul domn Somville” (7) şi Arnold Meyer erau “absolut sionişti, sută la sută”, în sensul că pentru ei chestiunea evreiască putea să fie rezolvată prin transferarea evreilor din ţările europene în Palestina. Era aceeaşi soluţie către care păreau să incline uneori legionarii români, când strigau: “Pentru Români România, pentru jidani Palestina!” Dar nu trebuie neglijat faptul că de la începutul anilor treizeci Mişcarea legionară a luat o poziţie hotărît antisionistă, prin diverse materiale propagandistice fiind salutată lupta Arabilor împotriva creării unui stat evreiesc în Palestina (8).

Pe de altă parte, cu o lună înainte de Congresul de la Montreux se declarase “sionist” şi Benito Mussolini, care încă nu intrase pe drumul unei politici mediteraneene coerente, adică hotărât proarabe (9). In timpul unei întrevederi cu Nahoum Goldmann, Ducele spusese: “Dar voi trebuie să creaţi un Stat evreiesc. Eu sunt sionist, eu. Asta deja am spus-o doctorului Weizmann. Voi trebuie să creaţi un Stat adevărat (un véritable État), nu ridicola Vatră Naţională care v-a fost oferită de

ORIGINI nr. 9-10/2010

Reconstituiri

Englezi. Eu vă voi ajuta să creaţi un Stat evreiesc” (10).

Atât întâlnirile lui Mussolini cu Weizmann şi Goldmann cât şi mai strânsele relaţii ale Ducelui cu Jabotinski şi sioniştii revizionişti sunt explicate de Renzo De Felice în felul următor: “Cu prosionismul lui din anii 1933-1934 şi într-o oarecare măsură şi din primele luni ale lui 1935, Mussolini ţintea să devină intermediar între evrei şi Arabi şi să substituie hegemonia sa celei englezeşti în Palestina (moştenind toate dificultăţile şi sarcinile corespondente); pe lângă aceasta ţintea să-şi câştige simpatii în Europa şi in America, prezentânduse ca ocrotitor al evreilor (dar fără să se expună prea mult, ca să nu şi-i facă duşmani pe Arabi); in sfârşit, vroia să mărească tensiunea în Palestina, deci să creeze, o spunem din nou, ulterioare dificultăţi Angliei în unul din cele mai nevralgice puncte ale imperiului ei” (11). În 1935, şi Reinhardt Heydrich împărţea evreii în două grupuri, adică sionişti şi susţinători ai asimilării, exprimându-şi preferinţa către cei dintâi, pentru că “mărturisesc o concepţie strict rasială şi prin emigrare contribuie la clădirea propriului lor Stat evreesc (…) Urările noastre şi bunăvoinţa noastră oficială se află cu ei” (12). Şi Alfred Rosenberg spunea: “Sionismul trebuie să fie viguros sprijinit, ca să fie transferată în Palestina, în fiecare an, o cotă de evrei din Germania” (13). În ce-l priveşte pe Moţa, din corespondenţa lui cu Welt-Dienst ar putea deriva impresia că el împărţăşea părerea “sioniştilor” Somville şi Meyer; dar sigur nu era o părere prosionistă ceea ce el exprimase cu fermitate deja cu zece ani mai devreme. Într-adevăr, publicând în româneşte Protocoalele Înţelepţilor Sionului, “Ion I. Moţa, student”, a comentat Introducerea lui Roger Lambelin cu următoarea notă de subsol: “Evreii erau împărţiţi înainte de război în sionişti si nesionişti. Cei dintâi urmăreau întemeierea domniei jidoveşti asupra lumii, prin renaşterea vechii împărăţii a Ierusalimului. Cei din urmă voiau acelaşi lucru, însă fără a mai reînvia regatul Palestinei, ci rămânând numai risipiţi printre popoarele lumii, aşa cum sunt azi. Acum, după război, aproape toţi jidanii sunt ‘sionişti’” (14).

Deconspirând opţiunea sionistă ca una din cele două tactici ale iudaismului mondial, studentul Ion Moţa s-a ţinut departe de cursa în care au căzut, mai târziu, doi oameni de Stat “pragmatici” ca

57

Mussolini şi Stalin (15).

Nae Ionescu şi sionismul Tot in România, o rezervă privitoare la “soluţia” sionistă a fost exprimată de Nae Ionescu (1890-1940), căruia Ion Moţa îi va încredinţa testamentul său spiritual înainte de a pleca pe frontul spaniol.

Considerat “filosemit” de unii şi “antisemit” de alţii, în realitate, Nae Ionescu a întreţinut cu iudaismul o relaţie intelectuală care nu poate fi lichidată în termeni schematici şi simplişti: pentru el “iudaismul este una dintre problemele cruciale pentru înţelegerea generală a lumii, ca să nu mai vorbim de religia creştină, punct nodal al gândirii şi atitudinii naeionesciene” (16). Interesul său pentru iudaism se manifestă încă din 1912, când în teza sa de licenţă în filozofie pune în evidenţă influenţele de origine iudaică în gândirea lui Spinoza; acest interes se face mai intens în anii războiului mondial, când el învaţă limba ebraică în lagărul nemţesc unde se află ca prizonier; se întăreşte ulterior, când profesorul se întoarce in ţară şi abordează problema evreiască din punct de vedere politic în paginile revistei “Ideea europeană”. “Dacă la toate acestea vom adăuga contribuţia celor expuse de la catedră şi a celor scrise în presă vreme de două decenii, vom constata că ne aflăm în faţa unui adevărat ebraist, cum puţini a avut cultura română” (17). În 1927, când doctorul Chaim Weizmann, preşedinte al Organizaţiei sioniste mondiale, se duce în România ca să-şi găsească partizani, Nae Ionescu observă că alegerea între Sion şi diaspora, în faţa căreia se găsesc evreii, reprezintă “însuşi fondul destinului lor tragic” (18). În anul următor, invitat de Asociaţia femeilor evreice, ţine “o admirabilă conferinţă despre spiritualitatea iudaică” (19) la sediul sionist. Trebuie spus apoi că, între toţi prietenii evrei pe care Nae Ionescu i-a avut în viaţa lui, se afla şi un ideolog sionist, “A. I. Zissu, pe care-l frecventează şi la Berlin, împreună cu fiul său, Radu, aflat la studii, în anii creşterii puterii hitleriste (1933-1935)” (20). În Prefaţa scrisă de Nae Ionescu în 1934 la De două mii de ani, roman al lui Mihail Sebastian (alias Iosef M. Hechter 1907-1945), citim: “Există totuşi o acţiune prin care evreii au încercat

58

Reconstituiri

să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aş zice, mistic. Căci urarea nostalgică ‘la anul la Ierusalim’ nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbeşte Sorel, în acelaşi fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea şi au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-şi regleze viaţa în vederea acelor evenimente, ca şi cum ele s-ar întâmpla. Întoarcerea la Ierusalim e, netăgăduit, o realitate pentru evrei. E cea mai mare puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică după care Israel se va regăsi odată şi odată la umbra templului este aşa de adânc înrădăcinată în fiinţa evreilor, încât aceştia nici nu-şi socotesc viaţa în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficţiune. Căci dacă evreii au temple şi case de rugăciune prin toate aşezările lor, nu e totuşi mai puţin adevărat că singurul loc de rugăciune şi de jertfă rămâne Ierusalimul şi că, în fond, adevăratul templu – nu surogatele din diaspora – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorinţelor, obiectul tendinţelor dureroase ale unui popor întreg devin adevărata realitate, pe când viaţa de toate zilele se destramă în transparenţe iluzorii – ficţiuni!” (21)

ORIGINI nr. 9-10/2010

suferinţele lor ar fi fost groaznice. Aceasta explică intransigenţa rabinilor din Europa de răsărit faţă de sionism” (23). “Înţelegeţi dară ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toţi evreii de pe faţa pământului şi să-i constituie în stat, problema suferinţelor evreilor ar lua o altă înfăţişare; poate chiar că ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? Să-l fi aşteptat, oare, evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puţin ciudat. Un popor obişnuit, normal tinde înspre viaţa de stat în chip firesc, fără nici un plan conştient; exact în acelaşi fel în care moleculele dintr-o soluţie suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba, dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniştit până nu l-au făcut în bucăţi. Să înceteze viaţa în diaspora? Nonsens. Căci viaţa în diaspora este însăşi starea naturală a evreilor.” (24)

Natura înşelătoare a proiectului sionist, după părerea lui Nae Ionescu, derivă nu numai din imposibilitatea practică de a strânge pe un singur teritoriu populaţia evreiască din toată lumea, dar şi din incapacitatea evreilor – arătată de istorie – Pentru Nae Ionescu, teolog ortodox şi studios de a da viaţă unui Stat evreiesc care să poată dura de Kabbala iudaică, doctrina care se desprinde de-a lungul veacurilor. De fapt, monarhia născută din Biblie este foarte clară: după “marile infa- în Palestina în secolul XI î. e. n. şi-a terminat exismii săvârşite de neamul lui Israel” (Ezechiel 8, tenţa în 932, cu moartea lui Solomon, care a fost al 6) Gloria Domnului (Kebhod Yahweh) s-a retras treilea şi cel din urmă rege. Nenorocirile celor două din Templu, lucru pentru care acesta din urmă a părţi rezultate din împărţirea Statului înfiinţat de fost distrus şi evreii au fost împrăştiaţi în toate Saul au fost reamintite de un ministru al actualului ţările lumii. Dar într-un fel tot atât de clar Biblia “Stat Israel”: “Cele două popoare au acelaşi sânge, transmite teologului “percepţia vizionară” (22) a dar relaţiile lor vor oscila între rivalitate şi alianţă, lui Ezechiel: reîntoarcerea Prezenţei dumnezeieşti şi la un moment dat vor degenera într-un război. în Templul nou, în clipa atemporală a restauraţiei Regatul lui Israel, cel mai mare şi mai bogat, a finale. În aşteptarea evenimentului metaistoric determinat afacerile externe ale celor două state, al reîntoarcerii la Ierusalim, condiţia normală a reducând în stare de vasalitate regatul lui Iuda. evreilor este exilul, aşa cum au explicat timp de Dar regatului septentrional îi lipsea coeziunea. veacuri şi savanţii evrei. “Textele sacre, care preve- Consta din multe triburi şi era în continuare sfâşiat deau reîntoarcerea exilaţilor în perioada timpurilor de conflicte interne. Va supravieţui două sute de mesianice, după părerea rabinilor, erau cu totul ani înainte să dispară din istorie fără să lase urme explicite: reîntoarcerea în Ţara Sfântă ar fi avut după el” (25). Regatul septentrional a dispărut în loc numai când Dumnezeu ar fi hotărît, şi nu când 721; căderea definitivă a Regatului lui Iuda a avut evreii ar fi vrut să termine cu exilul. Textele, citite loc în 586. După cucerirea asiriană, Ierusalimul şi de savanţi, interziceau evreilor să se răzvrătească Palestina au făcut parte din imperiul babilonian, şi să frângă jugul popoarelor păgâne, chiar dacă apoi din cel persan şi din regatul Ptolemeilor. După

ORIGINI nr. 9-10/2010

Reconstituiri

paranteza regatului Asmoneilor, care a durat un secol, de la 165 la 63 î. e. n., lumea n-a mai văzut un stat evreesc timp de două mii de ani. Perfect logică deci este ironia autorului evreu care zice: “Dacă evreii ar fi avut un stat în anul 1000, în 1100 probabil nu ar mai fi existat” (26).

Argumentarea lui Nae Ionescu încheie astfel: “Desigur, viaţa în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăştierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu aşa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte şi toţi la un loc nu ar fi trăit într-o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc.

Ierusalimul a împlinit însă, după cum am spus, funcţiunea de polarizator nu a indivizilor concreţi, ci a spiritualităţii iudaice şi a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul; dar insuficient pentru a-i lega pe indivizi într-un stat. Şi acum, ce a vrut Theodor Herzl, şi ce vrea sionismul? Să ia Ierusalimului nimbul lui mistic, caracterul lui de mit de până acum şi să transforme acest oraş într-o capitală de stat cu ministere şi cu siguranţă generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experienţă cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna aşezările politice iudaice, iar, pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, s-ar lua evreilor din împrăştiere singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viaţa până astăzi.

Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferintă al fatalităţii iudaice – dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit.

Sionismul? Sinucidere! Şi asta trebuia să fie o soluţie!” (27)

Proiectul sionist, născut în mintea unui “evreu vienez deja total asimilat de restul populaţiei (...) care cunostea puţin iudaismul şi ignora total limba evreiască” (28), trebuia în mod necesar să producă o realitate mult mai asemănatoare cu un stat colonialist decât cu o teocraţie religioasă; pe de altă parte “Herzl imaginase un Stat burghez (...) visa (...) un Stat rigid laic” (29). Totuşi, aşa zisul “Stat Israel” nu este pur si simplu un stat secular, în care religia să fie folosită ca un ideologic instrumentum regni, ci este, din perspectiva iudaismului tradiţional, ceva foarte neliniştitor. De fapt, evreii ortodocşi au văzut în mişcarea sionistă, de la începuturile ei, o “incercare de ‘a sfida în mod deschis cerul’”

59

(30), iar în a sa creaţie politico-militară au văzut o realitate sinistră, pentru că, aşa cum scrie un purtător de cuvânt al lor, “Statul Israel, născut din păcatul şi din nelegiuirea lumii occidentale şi din a sa civilizaţie infernală, (...) prin faptul de a se declara suveran a detronat pe Cel Etern” (31). Nu ni se pare prea diferită, chiar dacă este exprimată în termeni mai radicali, interpretarea unui reprezentant al tradiţionalismului musulman, după care entitatea sionistă este “un Stat aparent laic, folosit de contrainiţierea pentru realizarea scopurilor ei, este o contrafacere a teocraţiei iudaice şi o restaurare sacrilegă a suveranităţii spirituale şi temporare a poporului evreiesc. În acestea consistă probabil ‘infamia dezolării într-un loc sfânt, despre care a vorbit profetul Daniel’ (Matei, 24, 15), aşa cum a fost anunţată de Hristos discipolilor săi” (32).

Nae Ionescu prevedea (în 1934!) că transformarea Ierusalimului “într-o capitală de stat cu ministere şi cu siguranţă generală” ar fi “o experienţă cu totul

trecătoare, cum au fost întotdeauna aşezările politice iudaice”. Şi preşedintele Mahmud Ahmadinejad

a arătat de mai multe ori caracterul efemer al construcţiei sioniste, destinată să fie ştearsă “din paginile Timpului”. Dar, pe când preşedintele Republicii Islamice Iran se limitează la a anunţa inevitabilul sfârşit al “regimului sionist de ocupaţie”, teologul român preconiza “pierderea evreilor ca popor” şi întărea acest concept considerând sionismul egal cu sinuciderea evreilor.

1. Ion Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst (1934-1936), Colecţia Europa, München, 2000. “’Serviciul Mondial’, Welt-Dienst, era numele organismului înfiinţat în 1933 de Ulrich Fleischhauer (…) În 1933 Fleischhauer stabilise legături în mai multe ţări (…) în vederea creării unui ‘Birou de asistenţă tehnică’ specializat în culegerea de ştiri despre activităţile iudaismului, în contrainformaţie şi propagandă. Welt-Dienst-ul a putut să beneficieze de finanţare din partea Ministerului de Propagandă şi, începând din 1937, din partea Biroului de politică externă dirijat de Rosenberg” (Claudio Mutti, Prefată la Ion Moţa, op. cit., p. 7-8).

2. Ion Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst (1934-1936), cit., p. 35.

3. Ibidem.

4. “Padre della famigerata Melina” (“Tatăl rău famatei Melina”) (Michele Rallo, I fascismi della Mitteleuropa, Edizioni Europa, Roma, s.d., p. 65).

5. Michael A. Ledeen, L’internazionale fascista, Laterza, Bari, 1973, p. 158.

6. Ibidem.

7. Ion Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst (1934-1936), cit., p.

35-36.

8. Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 113.

9. A se vedea Enrico Galoppini, Il Fascismo e l’Islam, Edizioni

60

Reconstituiri

all’insegna del Veltro, Parma, 2001.

10. Meir Michaelis, Mussolini e la questione ebraica, Comunità, Milano, 1982, p. 84.

11. Renzo De Felice, Il fascismo e l’Oriente, Il Mulino, Bologna, 1988, p. 310.

12. Emmanuel Ratier, Les guerriers d’Israël, Facta, Paris, 1995, p. 78.

13. Ibidem.

14. ”Protocoalele” înţelepţilor Sionului, traduse direct din ruseşte în franţuzeşte şi precedate de o întroducere de Roger Lambelin, în româneşte de Ion I. Moţa, student, Libertatea, Orăştie, 1923, p. 14, nota 2.

15. Leonid Mlecin, Perché Stalin creò Israele, Sandro Teti Editore, Roma, 2008.

16. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. III, Editura Istros, Brăila, 2003, p. 346.

17. Dora Mezdrea, op. cit., ibidem.

18. N[ae] I[onescu], Între Sion şi diaspora, “Cuvântul”, III, 946, 4 noembrie 1927.

19. Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, în De două mii de ani…, cit., p. 276.

20. Dora Mezdrea, op. cit., p. 350.

21. Nae Ionescu, Prefaţa la Mihail Sebastian, De două mii de ani…,

ORIGINI nr. 9-10/2010

Humanitas, Bucureşti 1990, p. 22-23.

22. Henry Corbin, L’immagine del tempio, Boringhieri, Torino, 1983, p. 177.

23. Ilan Greilsammer, Laïcs et religieux en Israël, in «Les Cahiers de l’Orient», 54, p. 137.

24. Nae Ionescu, Prefaţa, cit., p. 23.

25. Abba Eban, Storia del popolo ebraico, Mondadori, Milano, 1971, p. 38.

26. Ariel S. Levi di Gualdo, Erbe amare. Il secolo del sionismo, Bonanno Editore, Acireale-Roma, 2007, p. 142-143.

27. Nae Ionescu, Prefaţa, cit., p. 23-24.

28. James Parkes, Gli Ebrei e la diaspora, Mondadori, Milano, 1966, p. 262-263.

29. Euge n io Sa r a ci n i, Bre ve stor ia degli ebrei e dell’antisemitismo, Mondadori, Milano, 1977, p. 93-94.

30. Isidore Epstein, Il giudaismo, Feltrinelli, Milano, 1967, p. 270.

31. Emmanuel Lévyne, Judaïsme contre Sionisme, Cujas, Paris, 1969, p. 20.

32. Abd ar-Razzaq Yahya (Charles-André Gilis), La profanation d’Israël selon le droit sacré, Le Turban Noir, Paris, 2008, p. 58-59.

Lucian Gruia

Ana-Maria Gruia A n a - M a r ia G r u ia e s t e pasionată de arta evului mediu, motiv pentru care a devenit în anul 2003 licenţă în istoria artei la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A obţinut în 2004 masteratul la Central European University, Budapesta, Ungaria, Department of Medieval Studies şi doctoratul la aceeaşi universitate. La ora actuală este muzeograf la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, ClujNapoca, România.

A început să picteze sub îndrumarea tatălui ei, Marin Gruia, pictor clujan cunoscut prin expoziţiile sale din ţară şi străinătate. Începând cu anul 2003, Ana-Maria Gruia a început să participe la expoziţii colective şi individuale din ţară (Cluj-Napoca, Medjidia, Călimăneşti) şi străinătate (Ungaria şi Slovenia). În tabloruile sale Ana-Maria Gruia ne aduce în faţa ochilor misterioasa lume medievală, castelele şi bisericile fortificate, cavalerii în armură luptând pentru credinţa creştină, prinţesele îmbrăcate

în rochii cu crinolină. Tabloul reprodus pe coperta revistei, intitulat Femeie oglindinduse în fântână, ne propune o viziune ingenioasă. Ghizdul fântânii este format din castele şi biserici aşezate circular, iar memoria apei stătătoare, conform tradiţiei, oglindind chipul prinţesei aşezat în centul lumii, imortalizează clipa, adică această lume hieratică. Tabloul, prin circularitatea compoziţiei, implică participarea dinamică a spectatorului care îmi pare aşezat în centrul unei pieţe şi care se roteşte pentru a vedea întregul ansamblu arhitectonic.

Un ansamblu din două tablori, de asemenea reprodus în revistă, realizează dialectica bine-rău, primul dintre ele redându-l pe Sfântu Gheorghe călare, ucigând cu lancea balaurul, în în cel de-al doilea, rolul personajelor se schimbă. Prin arta Anei-Maria Gruia, lumea misterioasă medievală trăieşte o nouă viaţă.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Reconstituiri

61

Ion Antonescu

SCRISOARE ADRESATĂ LUI C.I.C. BRĂTIANU (29 OCTOMBRIE 1942) Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către capul guvernului de-atunci, I.C. Brătianu, e parcă adresată actualilor conducători ai României, deşi ea a fost scrisă cu peste 60 de ani în urmă. În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi:

că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile - Guvern vândut străinilor. şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de - Oameni care conduc ţara din umbră. poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică.

- Mai rău chiar, nimeni rămas care să spună Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purMareşalului Antonescu, atunci. taţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, În zilele minciunii univesale, a spune adevărul, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiue un act de dizidenţă. Practic putem transpune nea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a scrisoarea eroului neamului românesc, situaţiei vieţii noastre politice, economice, morale şi spirizilelor noastre, doar cu schimbări de nume - pentru tuale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele trecutul – să-l aflăm! politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi RESTITUIRI: Ion Antonescu, “Scrisoare de cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumnearăspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octom- voastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, brie 1942) v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei de“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumnea- zolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată voastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn catastrofa morală şi politică a ţării, printre care Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoassunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o tră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o to- calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte tuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răb- întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhădarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând rie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismen- omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de te, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? comisioane” la toate furniturile statului; „traficăriCe reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, le de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma

62

Reconstituiri

agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului. Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi

ORIGINI nr. 9-10/2010

pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu. Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-

ORIGINI nr. 9-10/2010

Reconstituiri

mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.

După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi.

Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.

Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul.

Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.

A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează

63

a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.

Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.

Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sudvestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea.

Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una

64

Reconstituiri

din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă

ORIGINI nr. 9-10/2010

în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos.

61/1940, f. 88-221)

Ion Coja

Vasile Grossman: „Despre regimul de ocupaţie din Transnistria...”

Primul negaţionist al Holocaustului Vasile Grossman a fost un corespondent sovietic de război, în al II-lea Mondial. A semnat împreună cu mai cunoscutul Ilya Ehrenburg mai multe texte, printre care şi o Carte Neagră. Probabil că după modelul acesteia, la Bucureşti, Matatias Carp şi-a pus semnătura în 1946 pe Cartea Negră de la Bucureşti, scrisă însă în strânsă colaborare cu numitul Ehrenburg. Din acest motiv, dar şi altele, valoarea de document a acestei cărţi este aproape nulă. Citită cu atenţie, de cele mai multe ori această carte dovedeşte cu totul altceva decât ce şi-au dorit autorii ei. Ar fi interesant să aflăm ce a mai scris şi publicat Matatias Carp pe aceeaşi temă după ce a plecat din România în Israel. Cum în România cartea a fost destul de repede retrasă din librării,

ar fi fost de aşteptat ca în Israel Matatias Carp s-o reediteze, să aducă argumente în plus ş.a.m.d., după cuviinţă. A făcut-o? Se pare că nu! De ce?

Evreii din Israel proveniţi din România, în număr de câteva sute de mii, ştiau prea bine că Matatias Carp a minţit. Ca martori ai celor relatate, nu ar fi primit această carte fără să reacţioneze virulent împotriva minciunii. Le este uşor evreilor de azi să înghită minciunile lui Matatias Carp în măsura în care nu cunosc adevărul, nu au trăit acele evenimente. Din informaţii orale, ştiu că înşişi evreii au scos din circulaţie cartea mincinoasă, curând după apariţie.

Despre ce a mai scris Ilya Ehrenburg ştim mai multe. A scris mult, şi numai abjecţii şi minciuni, la vremea lor mult apreciate de Stalin, ulterior

ORIGINI nr. 9-10/2010

Reconstituiri

făcute uitate de posteritatea sovietică şi mai ales evreiască. Este jenant să fii pus alături de un asemenea individ. Nimeni nu revendică moştenirea publicistică rămasă de la acesta... Aviz emulilor săi de azi, alde Radu Ioanid şi gaşca de holocaustologi, de ...transnistrologi!

Cu Vasile Grossman este altă situaţie. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest. A fost de faţă când în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odessa abandonată de armata română. Consemnează cu încântare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate. La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam... Au lăsat totul în stare de funcţionare. Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică. După câteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii A writer at war. Vasilii Grossman, editura Vintage 2005. Despre această apariţie editorială ne-a scris dl Ion Ispas, român din America. Textul domniei sale l-am introdus pe site-ul meu. Revin asupra acestui text atât de important, pentru a detaşa în chenar însemnarea făcută de Vasile Grossman asupra represaliilor antievreieşti de la Odessa. Îl citez aşadar pe evreul sovietic Vasile Grossman: „Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ’să mergem la împuşcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(...) Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka

65

şi patruzeci de copii care se aflau în creşă.

Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost aproape 90.000 de oameni.

Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România.”

Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele întrebări: 1. De ce nu apare acest text în lucrările holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat şi comentat de angajaţii Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria?

2. De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nicio referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?

3. Existau în Transnistria, sub ocupaţia românilor, creşe pentru copiii evrei?!

De la acelaşi Vasile Grossman ne-a rămas şi explicaţia pentru crimele săvârşite împotriva evreilor din Ucraina: „În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete şi moartea a şapte milioane de oameni.(...) Agenţii stalinişti au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

Aşadar, „entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor...”

Acest evreu Vasile Grossman, un evreu bine informat, nu spune niciun cuvînt despre români în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor relatate. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid şi Jean Ancel, Lya Benjamin şi Andrei Oişteanu, şi alţi nemernici, printre care şi angajaţii români ai Institului mai sus pomenit, inventează o vinovăţie a românilor: românii i-au omorît pe evreii ucrainieni! Românii au omorît zeci de mii de evrei ucainieni!...

De ce această mistificare? Pentru că dacă spui adevărul despre acei evrei ucrainieni, că au fost

66

Reconstituiri

omorîţi de compatrioţii lor ucrainieni, atunci trebuie să vorbeşti şi de cei şapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi ştie că au fost victimele politrucilor stalinişti, majoritar evrei!

Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povesteşte că localnicii, când aflau că este român, imediat comentau cu supărare şi indignare atitudinea armatei române care, în timpul ocupaţiei, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor.

Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: în Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!

Aşadar, dând vina pe români pentru evreii ucişi de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei şi români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sunt vinovaţii pentru moartea cumplită, prin inaniţie, a şapte milioane de oameni, de europeni, în plin secol al 20-lea, în timp de pace?

Nu cumva tot românii?!

Nota bene: dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morţi în Holocaust este contestată, şi e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morţi din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră din păcate încă necontestată, după ştiinţa mea. Din păcate este şi o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decât un ucrainean mort prin înfometare?...

Sinistră întrebare!... Dar ne obligă să ne-o punem Radu Ioanid şi gaşca, în măsura în care au inventat, în ultimii ani, şi această teză ordinară: în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucainieni!... În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale şi de următoarea consemnare: „Regimul de ocupaţie a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei.” Consemnare făcută la faţa locului, la puţină vreme după ce se încheiase “regimul de ocupaţie sub români”, când impresiile erau proaspete şi toată lumea cunoştea subiectul.

Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman

ORIGINI nr. 9-10/2010

avea de unde să afle adevărul.

Editorii săi, publicându-i însemnările în Statele Unite, în cea de mai sus folosesc cuvîntul gentle, tradus pe dl Ion Ispas prin plăcut. Mai existau şi alte cuvinte româneşti echivalente pentru englezescul gentle, de la care cunoaştem cu toţii derivatul gentleman. Acesta să fi fost comportamentul românilor în Transnistria, al unor gentlemani?...

Majoritatea surselor serioase, credibile, acreditează acest calificativ!

Interesant ar fi de văzut care a fost cuvîntul rusesc folosit de Grossman. Iată o temă de cercetare pentru un holocaustolog autentic, specialist în ceva ce nu s-a întâmplat: holocaustul din Transnistria!

Căci nici cuvîntul gentle, englezesc, nici cuvîntul plăcut, românesc, nu se potrivesc cu imaginea curentă a Transnistriei anilor 1941-44, pusă în circulaţie de propaganda holocaustizantă, la Yad Vashem sau la monumentul Holocaustului din Bucureşti ori în alte temple ale minciunii. În schimb acest cuvînt, această apreciere dată de evreul Grossman situaţiei evreilor din Transnistria ocupată şi administrată de români, se potriveşte cu cele spuse sau scrise despre Transnistria de alţi evrei. Evrei serioşi, precum Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Sigfried Jagerdorf, Leone Blum, Marius Mircu, Barbu Bronştein, Nicolae Minei-Grünberg, Mihail Bruhis, Moshe Carmilly Weinberger, Mizzi Locker, asupra cărora nu planează suspiciunile sau chiar dovezile de sperjur ori minciună, care dau prostul renume al unor Radu Ioanid, Sonia Palty etc. Dimpotrivă. Sunt evrei cu care orice evreu se poate lăuda în faţa oricui!

Cu alte cuvinte, prima consemnare despre Transnistria, a ziaristului evreu Vasile Grossman, făcută imediat după încetarea ocupaţiei româneşti, afirmă foarte clar că dacă evreii au suferit în Transnistria, nu au suferit din pricina românilor.

Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă: evreii localnici, evreii ucrainieni. Ceilalţi evrei, evreii aduşi din România, aflaţi sub controlul strict al administraţiei româneşti, nu au suferit decât ca oameni, de boli şi de neputinţele vârstei, de ravagiile molimilor, care au lovit deopotrivă pe evrei şi români. Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!

ORIGINI nr. 9-10/2010

Detenţie

67

Ion Lazu

Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist La sfârşitul lui ianuarie 2008 Uniunea Scriitorilor şi-a însuşit cu mult interes proiectul cultural iniţiat de subsemnatul cu privire la ridicarea unui monument pentru pomenirea scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist. De ce anume eu?

De ce nu altul? Fiindcă, nu-i aşa, ideea asta plutea în aer. Răspunsul e în ordinea firescului: pentru că tot eu avusesem cu doi ani înainte iniţiativa altui proiect: plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi. O idee decurgând din altă idee, cum se mai întâmplă...

Pătruns de convingerea că lucrarea trebuie ridicată cât mai curând, nu m-am mulţumit cu faptul că propunerea mea a fost acceptată, ci am trecut la acţiune. Însă destul de repede mi-am dat seama că nu există o situaţie cât de cât clară şi la zi a scriitorilor ostracizaţi de regim. Să ne mirăm?

O putem face, însă e neproductiv. În Memoria nr.

3 apăruse o primă listă, girată de Banu Rădulescu, el însuşi „pătimaş”, completată în nr. 8 cu alte câteva nume, vreo 20, dintre naţionalităţile conlocuitoare. Oricât ar părea de neverosimil, USR nu este în posesia unei astfel de liste. Am aflat cu această ocazie că arhivele breslei noastre au ars la revoluţie. Dacă nu pentru altceva, cred că merita să se producă o „bulibăşeală” numai ca să dispară dovezile atâtor colaborări cu oblonita instituţie, nu?

CNSAS ne-a furnizat o listă a sa, de vreo 80 de nume. Doar atât? În noaptea când îmi venise ideea acestui proiect, m-am ridicat din pat şi am trecut pe hârtie, din memorie, cam tot vreo 80 de nume.

Am extins cercetările: la AFDPR nu mi-au putut furniza date sigure, după aproape două decenii de agitaţie, lamentări şi epuizante lupte interne, cei din personalul asociaţiei nu pot produce o listă a deţinuţilor politici din vremea terorii, cu atât mai puţin una privindu-i anume pe scriitorii victimizaţi. Tocmai se răspândea în localul din str. Mântuleasa zvonul că li s-au promis câteva calculatoare. Atunci să vezi!

Am plecat cu un braţ de cărţi, pe care le-am şi parcurs, în dorinţa de a recupera nişte nume

semnificative. Ne-am extins investigaţiile la Biblioteca Academiei, am studiat Enciclopedia exilului românesc de Florin Manolescu, multele volume ale lui Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei, Victimele terorii... etc. Am chestionat cu perseverenţă câteva zeci de scriitori, cărturari, cercetători, intelectuali care ar fi putut şti date sigure despre scriitori arestaţi, torturaţi, închişi etc; am lansat un apel prin poşta electronică spre toţi cei care ar fi putut să se refere la acest subiect. În tot acest timp, pe lângă informaţiile propriu-zise, am receptat opinii disjuncte - acela a fost de dreapta, să nu se interpreteze..., acela a turnat (Caraion, dar şi alţii) şi mai cu seamă această remarcă: acela nu e scriitor, acela e doar memorialist, să nu-i trecem pe listă pe chiar toţi condeierii; cine va citi nume necunoscute va fi rău impresionat, nedumerit, poate chiar revoltat! Probabil în ideea păguboasă, necreştinească în esenţă, precum că numai dacă eşti genial ai voie să suferi, să fii nedreptăţit, să-ţi pierzi viaţa dincolo de gratii. Dar ceilalţi de ce-or fi suferit, pentru ce s-au chinuit, de ce au murit, bieţi scriitori de mâna a doua?! (Însă ăştia suntem: un popor de cârcotaşi... De parcă pe monumentul soldaţilor din comuna mea de adopţiune, căzuţi în primul război mondial, ar fi fost trecuţi numai feciorii de frunte ai localităţii... iar nu toţi cei care şi-au dat viaţa pe fron, şi ale căror nume poate l-au aflat consătenii abia când au fost înscrise pe marmoră, ei fiind cunoscuţi după porecle - schimbând „porecla în renume”, vorba poetului...).

Pentru eliminarea subiectivismelor s-a constituit o comisie. Am triat listele. Ne-am confruntat, am scos, am adăugat, am convenit. În fine, aveam o primă listă, postată şi pe site-ul USR, cum se şi cuvine, transparenţa fiind condiţia de bază. S-a făcut un concurs de proiecte de monument. Al meu, cel care însoţea proiectul, a părut prea simplu, mergând direct la esenţă şi pe de altă parte mult prea ieftin, nu? A fost dat de-o parte, pentru un proiect de zece ori mai scump. Şi iată că, în toiul luptelor pentru aprobări de la Minister, de la

68

Detenţie

Comisia de urbanism, de la..., a survenit Criza. Or, dincolo de spaimele noastre de toată mâna, Criza are marea însuşire că le „rezolvă” pe toate. Caput!

Nu sunt bani şi gata!

Păcat. Tocmai ajunsesem la nişte concluzii extrem de dureroase. În vremea terorii au fost anchetaţi, arestaţi, închişi nu mai puţin de 400 scriitori. Una peste alta, cam o treime din numărul breslaşilor de pe atunci. Se sparie gândul!, vorba cronicarului. Începând din 1947-48, dar şi mai înainte, chiar din 1945 şi mereu mai mulţi după aceea, în valuri succesive, în funcţie de strângerea şurubului, puşcăriile politice au fost supraîncărcate cu „spioni în slujba...”, cu „duşmani ai statului democrat popular”, cu inşi care „uneltiseră împotriva ordinei de stat” etc; or, asta a durat în toată perioada dejistă, deci până în 1964, când organismele internaţionale ne-au obligat să abolim detenţia politică. Au ieşit cei care au mai avut zile, supravieţuitorii. (Nu înseamnă că s-a renunţat la presiunea securităţii, ea trebuia să întreţină teroarea, frica, să stăvilească orice tentativă de a spune adevărul adevărat, iar nu cel comandat de regim.) Şi acum, oricât de şocantă, statistica seacă a dezastrului gestionat de comunişti: dintre cei 400 scriitori închişi, nu mai puţin de 51 au murit în închisoare. Un număr de 28 au suferit două sau mai multe condamnări. Iar un număr de 59 dintre supravieţuitori au reuşit să se pună la adăpost de „binefacerile” comunismului, plecând în exil... Unul scos prin intervenţia preşedintelui Statelor Unite, altul răscumpărat, altul expulzat, sau lăsat să plece, la presiunea presei internaţionale. Se cunosc exemplele. Dar nu este şi exilul tot o crucificare? Din vina cui?

Nu e în cauză tot regimul roşu?!

Dacă tot nu se mai ridică Memorialul scriitorilor încarceraţi, la 20 de ani de la „încurcătura blestemată” din decembrie 89, măcar să le scriem numele aici, sfinţite prin suprafirească suferinţă.

Să începem, cum e drept, cu cei care s-au prăpădit în închisorile comuniste. Dar în ce ordine anume?

(Dacă ar fi vorba despre glorii, nici nu s-ar mai pune problema unei ordini la vedere. Oricum, există şi un alfabet al mafiilor, nu?) Însă fiind vorba despre cei morţi în închisori, recurgem tot la democraţia alfabetului nostru latin. Un rând despre fiecare dintre cei morţi în detenţie, de foame, de mizerie, de promiscuitate, de deznădejde mai ales şi de frustrarea de a nu fi cu cei dragi... ar însemna

ORIGINI nr. 9-10/2010

deja 52 de rânduri. Prea mult şi atâta?

Dinu Albulescu, cu cărţi la BAR, traducător din Stendhal, Balzac, Verlaine, Giraudoux, deţinut între 1950 şi 1953, când a decedat în închisoarea de la Tg. Ocna; Ion Anestin, grafician, gazetar, dramaturg, deţinut încă din 1945 (pentru caricaturile fulminante la adresa soldatului sovietic - cu Armata roşie victorioasă nu-i de glumit!), mort în 1963 în închisoare (sunt într-adevăr 18 ani de detenţie, sau greşesc eu socoteala?); Radu Argeş, scriitor, mort în închisoare, mai mult nu ştiu; Edgar Balogh, decedat la Gherla; Nicolae Batzaria, aromân de origine, naturalizat, iniţiatorul primului ziar în aromână, mai cunoscut prin faimosul personaj Haplea, din scrierile pentru copii, sub pseudonimul Moş Nae, decedat în 1952 în lagărul de la Ghencea la 78 de ani; Gheorghe Brătianu, marele istoric al neamului, 232 de titluri ştiinţifice, de consultat la BAR, mort în închisoarea de la Sighet, în 1953, chinuit şi batjocorit de gardieni, care se amuzau obligându-l pe un Brătianu să sară ca broasca...; Grigore Bugarin, poet, mort în închisoare; Miron Chiraleu, s-a sinucis în 1956 în închisoare, l-au găsit spânzurat printre cazane, veste ce i-a îngrozit definitiv pe colegii lui de liceu Matei Călinescu şi Ion Vianu; Radu Cioculescu, fişa lui de la BAR cuprinde zeci de titluri, fratele criticului literar Şerban Cioculescu, necedând până în ultima clipă, mort în 1961 la Râmnicul Sărat; Al. Claudian, căruia Călinescu îi consacră două coloane în Istoria...sa, mort la Poarta Albă în 1952, la doar 54 de ani; poetul Radu Crişan, mort la nici un an de la eliberare; Mihai Curicheru, mort în lagărul de la Igarca; sonetistul Gh. A. Cuza, mort la Aiud în 1950; Mircea Damian, mort la Văcăreşti în 1948 după doi ani de detenţie, nu împlinise 50 de ani – i-am pus o placă memorială în str. Biserica Enei nr. 14; poetul N. Davidescu (G.C. îi consacră aproape 4 pagini în Istoria...), fost Preşedinte al Societăţii Scriitorilor, mort la Ocnele Mari (nume predestinat de închisoare) după 6 ani de detenţie; Ionel Dumitrescu, ziarist care s-a sinucis în 1946; Al. Filipaşcu, mort la Peninsula, în preajma Mării etern nepăsătoare; Constantin Fortunescu, mort la Gherla; C. Gane, deţinut din 1949, mort la Aiud în 1962, după 13 ani mai lungi decât iadul; monseniorul Vladimir Ghica, diplomat, preot, scriitor, cu studii pe manuscrise vechi, citat în Istoria lui Călinescu, mort la Jilava în 1953 - aflat în proces de beatificare la Roma.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Detenţie

Anton Golopenţia, luat de pe stradă, aşa că familia nu a ştiut niciodată unde a fost anchetat, molestat, încarcerat, distrus fizic, desfiinţat ca entitate umană. Pentru asta călăilor le-au fost de ajuns cele 19 luni de detenţie - fără acuzaţie, fără judecată, fără condamnare... Fapt este că într-o zi din septembrie 1951 s-a prezentat un individ care nu şi-a declinat numele şi atribuţiile, a chemat-o jos pe soţia savantului, i-a spus doar atât: mergi la Morgă să-l ridici pe soţul dumitale. Dna Golopenţia s-a dus acolo, dar cu ce inimă?! A recunoscut cu greu cadavrul, scheletic (se presupune că a fost vorba despre o tuberculoză galopantă), a plecat să achiziţioneze un sicriu, când s-a întors, cadavrul dispăruse. Nu l-au mai putut găsi niciodată, deşi soţia a căutat la Institutul medico-legal, la disecţii, la facultatea de medicină. Acest stat criminal nu avea decât o idee: să-i facă să dispară (din viaţă dar şi din moarte, din cimitire!) pe toţi cei care reprezentau conştiinţa de sine a naţiunii, pentru mai lesnicioasa ei aservire pe veci la colosul bolşevic.

La 42 de ani, Anton Golopenţia, cel mai destoinic discipol al lui Dimitrie Gusti, era considerat una dintre minţile strălucite ale ţării, un savant care deja publicase 170 de lucrări ştiinţifice. Nu i-au dat nici cea mai mică şansă. Trebuia să dispară. Ca atâţia alţii. Nici astăzi familia nu ştie unde îi odihnesc oasele. Poate la Jilava, poate la Rahova?

Un poet de mare succes, Radu DemetrescuGyr, care s-a implicat în mişcarea naţionalistă şi legionară, a fost deţinut din 1945 până în 1956, re-arestat în 1958 şi condamnat la moarte pentru a fi scris poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, considerată dinamitardă. Pedeapsa a fost comutată la 20 ani de detenţie. A continuat să compună, s-au aflat colegi de suferinţă precum Grigore Caraza, care i-au memorat sute de poezii şi le-au transmis pe cale orală celor care nu trebuiau să uite... Constantin Hagea, redactor la Ardealul, a murit în teribila închisoare de la Râmnicul Sărat în 1960. Poate dacă ar mai fi rezistat patru ani ar fi beneficiat de eliberarea din vara lui 1964.

Iuliu Hossu, cel care la 1 decembrie 1918 a dat citire Declaraţiei de la Alba Iulia de Unire cu Ţara, declaraţie pe care apoi a înmânat-o regelui Ferdinand, a fost arestat încă în 1948 şi condamnat de 20 de ani închisoare; autor de memorii, a rămas în continuare sub supravegherea „organelor” şi a murit la Căldăruşani, în 1970. Ştefan Ionescu a fost condamnat pentru a fi scris cartea De la Petru cel

69

Mare la Stalin – ce-i va fi venit?! A murit în închisoarea de la Jilava. Dumitru Iov, poet, nuvelist, cândva directorul Naţionalului din Iaşi, închis în 1956, a decedat la Gherla în 1959; Al. Lapedatu, profesor universitar, scriitor, personalitate de prim plan a lumii intelectuale şi ştiinţifice, preşedinte al Academiei, arestat în 1947, a trecut prin calvarul de la Sighet, împreună cu multe somităţi ale vremii, miniştri, generali, savanţi şi a murit în 1950; Ionel Lioveanu, intelectual, om de condei, directorul Dreptăţii, a decedat în închisoare; ziaristul Grigore Malciu a murit la Peninsula, una dintre „perlele” ghirlandei de lagăre de exterminare prin muncă (şi înfometare) de la Canal; Alex. D. Marcu, intelectual de mare deschidere, traducător din Dante şi Papini, a murit la Văcăreşti în 1955.

Cei care, în claustrarea, izolarea ermetică din puşcării (o singură carte poştală pe an – şi nu parvenea decât dacă avea un conţinut convenabil zbirilor; un capăt de creion era o erezie, plătită cu pedepse inimaginabile...Aici da, sistemul carceral de la noi l-a depăşit net pe cel sovietic, de la care se inspirase - rămâne un aspect de studiat pentru specialişti, deşi în principiu e ştiut că ucenicul vrăjitor îşi întrece maestrul. De ce totuşi la noi, românii?), cei care aflaseră de moartea lui Stalin în martie 53 şi speraseră că va surveni o destindere având ca rezultat eliberarea deţinuţilor politici după ani grei de detenţie, s-au înşelat amarnic. Ei au plătit cu încă un deceniu de puşcărie sau chiar cu viaţa.

Poetul de mare succes Vasile Militaru, celebrul autor al romanţei A venit aseară mama, dedicată lui George Enescu şi cântată pe muzica compusă de acesta, deţinător al premiului Academiei pentru Divina zidire (o scriere religioasă, nu-i aşa, deci nocivă, opiu pentru popor!) a fost arestat, pe când avea deja 74 de ani, nu atât pentru trecutul său pro-legionar, cât pentru că a refuzat să colaboreze cu regimul. L-au condamnat la 32 de ani, i-au ars manuscrisele şi cărţile; urgisitul poet popular a murit în închisoarea de la Ocnele Mari, în 1959.

La Aiud a murit preotul Haralambie Pâslaru.

Ion Pelivan, unul dintre marii artizani ai Unirii cu Basarabia, remarcabil om politic şi animator cultural, a murit la Sighet în 1954, la 78 de ani, înfometat, batjocorit, pălmuit de gardieni, după patru ani în care familia nu a ştiut de el. Dragoş Protopopescu, profesor universitar, poet, critic literar, traducător, filosof, s-a sinucis în 1948, în semn de protest faţă de hărţuielile noului regim -

70

Detenţie

înţelesese bine ce-l aşteaptă! Scriitorul şi gazetarul Rapaport a murit la Aiud în 1953. Academicianul Radu R. Rosetti, cel mai mare istoric militar al neamului, ministru al educaţiei naţionale în 1941, a decedat la Văcăreşti în 1949, la 72 de ani. Barbu Slătineanu, din grupul Pillat, arestat a doua oară pentru refuzul de a colabora cu Securitatea, lipsit de asistenţa medicală minimă, mereu în pragul comei, nu a rezistat decât doi ani, murind de comă diabetică în arestul de la Văcăreşti. Scriitorul Aurel State nu a mai apucat să vadă lumina libertăţii. Un alt ostracizat al Regimului, Remus Radina, a reuşit să adune însemnările conştiinţei sale de neclintit într-o carte postumă: Drumul crucii. După 13 ani de detenţie a murit în închisoarea de la Botoşani profesorul universitar George Strat.

Nu-i mai ştim, din păcate, deşi pe acea vreme erau floarea spiritualităţii româneşti. Însă în deceniile de dominaţie comunistă numele acestor spirite strălucite erau prohibite, simpla lor pronunţare te aducea automat pe listele negre ale „organelor”.

O înaltă faţă bisericească, Ioan Suciu a îngroşat numărul celor exterminaţi la Sighet, dându-şi obştescul sfârşit după 5 ani de detenţie, în 1953. În 1959 a murit, la Aiud, Sandu Tudor, gazetar, poet, monah, iniţiatorul unei modalităţi minunate de rezistenţă la comunism prin rugăciunea inimii sub semnul Rugului aprins împreună cu Vasile Voiculescu, Ioan Străinul, Andrei Scrima, Sofian Baghiu. Arestat de mai multe ori, ultima oară în 1958, a murit de epuizare în 1962 şi a fost aruncat în Râpa Robilor, fără cruce, fără mormânt.

Eseistul Mihai Rădulescu, arestat cu grupul Noica, se sinucide în închisoare. Probabil n-a vrut să cedeze, recte să-şi trădeze prietenii...

Dramaturgul şi romancierul Ion Vasilescu-Valjan, închis la Jilava, în cumplitul Fort 13 Redută, cu sănătate precară, om în vârstă, purtând ochelari cu imense dioptrii fără de care era pierdut încât trebuia îngrijit ca un copil, a murit în 1960, după ani îndelungaţi de recluziune, iar familiei nu i s-a spus unde a fost înhumat – oare la Jilava, la Văcăreşti? Nu au aflat nici până astăzi. Pentru derută, deţinuţii politici erau înhumaţi noaptea, în mare secret, ca nici urma să nu li se mai ştie! Şi închei această listă tragică, fatalmente incompletă, amintindu-l pe Ion Zurescu Fărcăşanu, care făcuse canalul şi care a murit la Poarta Albă în 1954, după 3 ani de calvar.

Dar cei care, cu sănătatea deteriorată, cu nervii

ORIGINI nr. 9-10/2010

ţinând de un fir de păr, au mai apucat să se târască afară, ca să-şi dea duhul după câteva săptămâni, după câteva luni sau ani, pentru că trupul lor extenuat pierduse până şi instinctele de supravieţuire?

Un Constant Tonegaru, de exemplu, mort la 3 luni după eliberare. Însă, vezi Doamne, fapt e că „spionase” pentru inamicul englez, distribuind pachete cu ajutoare, alimente, medicamente...

Dar supravieţuitorii, după 5-10 ani de detenţie, în regim de exterminare, după două sau mai multe condamnări? Întorşi la familii care disperaseră, care se destrămaseră, care se ascunseseră în alte localităţi, sub alte nume? Niciodată reabilitaţi de regim, consideraţi în continuare nişte paria, nevoiţi să se angajeze în cele mai umile, degradante, istovitoare slujbe? Am întâlnit astfel de epave umane, veneau să se angajeze pe şantierele geologice, dar aflaţi în asemenea grad de deteriorare fizică încât, deşi susţineau că au 54-56 ani şi actele o dovedeau, nu le-ai fi dat mai puţin de 70. Foşti profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, rămaşi sub supravegherea miliţiei, au fost nevoiţi s-o ia „de la lopată”. De la deratizare. Fiecare cu povestea unei tragedii, însă despre care nu putea să spună un singur cuvânt, nici măcar celor din familie, căci semnaseră un angajament că nu vor destăinui absolut nimic din ceea ce pătimiseră. (Unchiul meu îşi lua un scăunel şi nu se desprindea de vatră, privea halucinat făcăleţul cu care mama mesteca mămăliga în tuci, nu voia să piardă acest spectacol la sfârşitul căruia va avea mămăligă pe săturate...)

Aceste istorii ocultate, trăite-murite în tăcere etanşă. Să fi scris, careva dintre cei urgisiţi, ceva despre această experienţă crucială – fiind vorba tot despre o răstignire pe crucea durerii? Nicidecum, căci ştiau ce-i aşteaptă. Şi se mai miră unii: Dar acela este scriitor? Ce-a scris? Păi scrisese, înainte.

Scrisul este în sine o mostră de libertate. Sub dictatură scrii doar ce vor ei, iar nu ce vrei tu însuţi!

Caută-i numele în Istoria lui Călinescu, îl vei găsi negreşit. Cu cărţi, cu premii, cu recunoaşterea talentului său. A harului.

Din start, am denumit proiectul meu Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Şi bănuind că se vor găsi cârtitori de serviciu, am precizat din prima frază: „avem de răspuns doar la două întrebări în legătură cu cei ce merită să fie inscripţionaţi: 1) au fost scriitori? 2) au fost încarceraţi?” Toate acestea în ideea că, în comunism, mai ales ca fost deţinut politic, nu prea

ORIGINI nr. 9-10/2010

Detenţie

puteai face dovada talentului cu care te-a hăruit Atotputernicul. Da, conced cârtitorii de profesie, a scris ceva, acum, după Evenimente, însă numai memorii... Dar nu este şi memorialistica o formă consacrată de literatură, care i-a făcut celebri pe atâţia în lume? Oricum, comuniştii, o considerau ca literatură, căci pe acest motiv l-au arestat pe Silviu Dan Costescu pentru că deţinea un jurnal considerat manuscris anticomunist. Idem pe Sergiu Aurel Marinescu. Dar nu tot pentru a fi ţinut un jurnal anticomunist a fost arestat, torturat şi omorât în anul 1985 inginerul Gh. Ursu?! Nu era acesta un mesaj fără echivoc, pe cât de cumplit, că nu e de glumă cu călăii din Uranus? Oricum, prietenii lui Ursu au fost paralizaţi de teroare, până întratât că Nina Cassian, fostă poetă oficială, a cerut expatrierea.

Este aşadar de conceput şi de acceptat că scriitori de mare talent, la nivel european, precum Ion Vinea*, Vasile Voiculescu, Vasile Băncilă*, Barbu Brezianu*, N. Balotă, Hans Bergel, Ion Caraion*, D. Caracostea*, Constantin Ciopraga, Oskar Walter Cisek, Ovidiu Cotruş, Romulus Dianu*, Leonid Dimov*, Marcel Gafton*, Şt. Aug. Doinaş*, Silviu Dragomir, Anton Dumitriu, Zoltan Franyo, Paul Goma, Al. Ivasiuc*, Ion Lupaş, (formidabilul istoric, autor a nu mai puţin de 155 de titluri), poetul şi dramaturgul braşovean Darie Magheru, Petru Manoliu*, Adrian Marino, Pericle Martinescu*, Victor Valeriu Martinescu, Josef Melusz, Ion Negoiţescu*, Constantin Noica*, Petre Pandrea*, D.D. Panaitescu, Edgar Papu*, Ion Petrovici, Dinu Pillat*, Gr. T. Popa, Nicu Porsenna*, I. D. Sârbu, Nicolae Steinhardt*, Vladimir Streinu, Constant Tonegaru*, Petre Ţuţea, Mihai Ursachi, Lucian Valea, Alice Voinescu*, Mircea Vulcănescu – poate cea mai luminată minte românească din secolul XX, şi totodată un martir, care s-ar cuveni sanctificat fără întârziere, - au trecut prin concasorul năclăit de sânge al închisorilor comuniste? Nu pot constitui aceste alese nume de adevăraţi scriitori o galerie demnă de marile culturi ale Europei? Este cineva care nu înţelege că e vorba despre scriitori de primă linie, care datorită vitregiilor vremii nu au reuşit să dea adevărata măsură a înzestrării lor?

Avem aici dimensiunile unui adevărat holocaust spiritual (am notat cu asterisc * pe scriitorii din lista celor peste 200 cărora le-am pus placă me-

71

morială în ultimii doi ani, în cadrul proiectului amintit; ceilalţi aveau deja placă memorială sau de ei se vor ocupa Filialele din provincie).

Revenind la chestiunea memorialisticii, ca rudă săracă a literaturii. Dar nu există la Uniunea Scriitorilor, pe lângă secţiile de poezie, de proză, dramaturgie şi o secţie de critică, istorie literară, memorialistică, eseistică? Nu este Nicolae Balotă un scriitor de primă mână, cu al său Caiet albastru? Toţi sunt scriitori, indiferent de secţie şi toţi sunt, prin har, diferiţi de ne-scriitori, aceasta fiind ideea de bază. După ieşirea din ocnă, înţelegând fără echivoc adevărata cauză a nenorocirii lor, mulţi s-au lepădat de scris ca de foc. Pentru că securitatea şi cenzura vegheau neobosit. Dovada cea mai evidentă, imposibil de eludat, este că scriitorii care au reuşit să emigreze, au putut, doar aflaţi în libertate, să facă dovada înzestrării lor.

Wolf von Aichelburg – a scris Minciuna roşie, asta spune ceva, nu? Dumitru Bacu, aromân prin naştere, a scris primul despre experimentul Piteşti. Hans Bergel, din grupul tinerilor scriitori germani, deţinut, deportat în Bărăgan, refugiat în Germania Federală, a reuşit să-şi facă auzit glasul, fie că mesajul lui a fost sau nu pe placul celor de acolo. Virgil Bulat a publicat Mezopunct. Nu altfel a procedat Nicholas Catanoy.

C. Dumitrescu, închis la Baia Sprie, expulzat din ţară, a scris Cetatea totală. Adriana Georgescu a publicat volumul de memorii La început a fost sfârşitul; asemenea au făcut Sergiu Grossu în numeroasele sale scrieri de ficţiune sau memorialistice; Nicole Valery Grossu (Fii binecuvântată, închisoare!); Cicerone Ioniţoiu, la care deja am făcut referiri; Nicolae Lupan (Plânsul Basarabiei); Ion Omescu, cu două detenţii, care la Paris a luat premiul Academiei Franceze pentru eseurile şi traducerile din Shakespeare; Doru Novacovici, fugit în 1979, cu ale sale amintiri, În România după gratii (ca să nu existe nicio confuzie); Remus Radina cu romanul incendiar Testamentul din Morga; Maier Rudich, emigrat, devenit scriitor de primă linie în Israel; Sanda Stolojan, poetă, eseistă, traducătoare, exilată în 1961, mai exact spus, răscumpărată de cei din străinătate, cum a fost şi cazul Hertei Muler, din grupul lui Hans Bergel şi Richard Bagner, răscumpărată cu 8000

72

Detenţie

de mărci, câştigătoarea Nobelului din acest an de graţie 2009; Marin Tarangul, cu 3 ani de detenţie politică, la vremea studenţiei, care s-a afirmat apoi la Paris; Richard Wurmbrand, care a pătimit crunt în închisorile comuniste şi care, scăpat din România ca prin minune a cucerit faima şi aprecierea internaţională; Zahu Pană, care a scos antologii ale poeziei carcerale. Şi câţi alţii...

Iată acum o întrebare, la limită: care ar fi fost soarta unor scriitori precum Cioran, Eliade, Gheorghiu, Baciu, Ciorănescu etc etc dacă ei ar fi avut ghinionul să fie surprinşi de Armata Roşie în România, la 23 august 1944? Ce s-ar fi ales de viaţa lor ca atare? Dar de cariera lor internaţională?

De opera lor de celebritate mondială? S-ar mai fi ştiut ceva despre ei, cât de cât? Mi-e teamă că nu, deloc, deloc. Aceasta ar fi grila prin care trebuie privite lucrurile.

Te întrebi de ce Apusul nu a reacţionat simpatetic la toate aceste mărturii „crude şi insolite”? A reacţionat doar la cărţile lui Soljeniţân - deci abia la sfârşitul anilor 60. Nu venise timpul? Nu voiau să recunoască obtuzitatea lor la teroarea din ţările pe care le lăsaseră pradă comunismului? Măcar despre realitatea dezastruoasă din URSS puteau spune că nu depinsese de ei, nu? Nu numai că nu au vrut să ştie ce se află dincolo de poleiala propagandistică a bolşevicilor (poliţia politică, regimul carceral, lagărele de exterminare, teribilul Arhipelag Gulag, în monstruoasa-i expansiune), dar, ceva mai grav, au cauţionat, prin stânga lor intelectuală, totdeauna „foarte vocală”, ideea că în ţara sovietelor, adevărată închisoare a popoarelor şi lagăr generalizat de muncă silnică, lucrurile ar decurge în perfectă ordine şi democraţie...

Un scriitor de talia lui Nicolae Balotă a reuşit abia după ‘89 să-şi publice magistralele jurnale din anii 50, Caietul albastru. Lui Radu Brateş i-au apărut câteva volume de poezii postume - Scrise-n furtună, sub redacţia fostului său elev, poetul Ion Brad. Paul Caravia a publicat Biserica întemniţată şi Gândirea interzisă. Victor Frunză i-a publicat lui N. Carja Canalul morţii (Asta spune ceva, nu?) şi Întoarcerea din infern; lui Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc; lui Vasile Gurău Zâmbet printre lacrimi; iar lui Ion Dima Amintiri din închisoare. Radu Ciuceanu a publicat Intrarea

ORIGINI nr. 9-10/2010

în tunel, Lena Constante foarte elevatele mărturisiri din Evadare tăcută. Corneliu Cornea a publicat Viaţa aşa cum a fost. Nicolae Dascălu - Clopotul din prispă; Ion Ioan Diaconu - Condamnat pentru Transilvania; Nicolae Dima - Drumul spre libertate; Grigore Dumitrescu - Demascarea (despre experimentul Piteşti); Teodor Duţu din Buzău, a publicat în două volume Amintiri despre cei ce nu mai sunt. Vasile Ilica - Martiri şi mărturisitori; Ilie Lazăr, Memorii. Adăugaţi admirabila carte a lui Radu Mărculescu Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. De asemenea Teohar Mihadaş - Pe muntele Ebal; Theodor Nassbaum - Din amintirile unui bandit; Petronela Negoşanu, cu amintirile sale din cele două detenţii politice; Emil Manu Calvarul nostru; Vadim Pirogan - Cartea memoriei; Ion Raţiu - Biserica furată; Aniţa Nandriş - 20 de ani în Siberia; I.D. Sârbu, cu cărţile sale explozive; Henriette Ivone Stahl, scriitoare de înalt rafinament; Horia Stanca; Nicolae Stânişoară; Nicolae Steinhardt cu de-acum celebrul său Jurnal al fericirii, manuscris încăput pe mâna securităţii, distrus, refăcut din memorie de monahul de la Rohia; Vladimir Streinu; Păstorel Teodoreanu, cu ale sale năstruşnicii-îndrăzneli care l-au dus la puşcărie. Dar nu este memorialistica, fără putinţă de tăgadă, partea cea mai consistentă a literaturii noastre de după „evenimente”? Nu a ocupat ea în aceste două decenii prim-planul interesului cititorului român?

Am citit pe sub mână memoriile apărute în străinătate ale preotului Vasile Ţepordei, basarabean dârz, care a traversat ca prizonier întreaga Siberie; pe Ion Ioanid, cu neuitatele sale memorii în 4 volume, năzuind să se apropie de valoarea Arhipelagului Gulag, despre Închisoarea noastră cea de toate zilele, un adevărat best-seller la momentul apariţiei; memorialistica lui Al Zub. Şi un aspect care nu poate scăpa observatorului atent: până în strictă actualitate, dicţionarele literare ce apar la noi (ca să nu luăm în discuţie Istoriile literare, care mai cu osebire ar trebui să dea seamă despre cele întâmplate!), oricum anapoda şi neprofesioniste, cu nepermise omisiuni, dacă nu chiar vinovate, - căci „ne lipsesc nemţii!”, vorba lui Arghezi -, se feresc cu obstinaţie să facă referire la detenţia atâtor scriitori. Din fişele biografice este

ORIGINI nr. 9-10/2010

Detenţie

absentă orice informaţie despre perioada respectivă; aceasta rămâne o enigmă, o pată „albă” (dacă nu ar fi atât de neagră, din păcate).

Cu privire la „Lista lui Lazu” au existat, nu voi trece sub tăcere, şi alte cârteli: „Păi am înţeles că ăsta a turnat...” Vai, e adevărat, trebuie să fi fost şi dintr-aceştia, şi nu chiar puţini, după cum au decurs lucrurile în malaxorul carceral. Haralambie Grămescu a fost, de pildă, spre omeneasca sa absolvire, dintre puţinii care au recunoscut „pactul cu diavolul”, cum nu o mai făcuse decât Conu Alecu Paleologu. Pe când Dan Amedeo Lăzărescu, C. Bălăceanu-Stolnici, care au trădat şi nu oricum, ci pe bani buni şi pe călătorii în străinătate, nu au recunoscut, nu s-au spăşit, ci şi-au îngroşat obrazul la modul neaoş. Ce le poţi face!? Au fost supuşi la chinuri sălbatice, la schingiuiri, carceră, înfometare, bătăi la tălpi, unghii smulse, dinţi scoşi, degete strivite, coaste zdrobite, la câte alte bestialităţi pe care numai mintea diavolului uman le poate născoci, iar niciodată animalele de pradă.

Aceste schingiuri nu se terminau decât cu leşinul, cu moartea... sau cu capitularea. De aceea, fiind vorba chiar despre limitele umane, nu ne vom pronunţa noi care nu am trecut prin asemenea încercări. Nu vom arunca piatra. Îi pot judeca doar cei care au rezistat tuturor presiunilor. Însă aceia nu o vor face, vă asigur. Pentru simplul motiv că iertarea este privilegiul celor puternici. Un fapt e sigur: trădarea a urmat agresiunii, arestării şi schingiurii – ea nu a fost iniţiativa deţinutului.

Unii, da, au trădat, dar cu prima ocazie şi-au pus capăt zilelor, nesuportând povara remuşcărilor.

Oamenii nu se nasc trădători, ci devin astfel, sub vitregia vremurilor. Căci omul e sub vremi, cum pe bună dreptate se lamentase cronicarul. Mai simplu e să spun că nici în cazul plăcilor memoriale, nici în cestălalt al scriitorilor încarceraţi, nu am avut în vedere opţiunea politică a celor listaţi ci apartenenţa lor la breaslă. Ar fi însemnat să-i eludez pe cei cu opţiuni legionare de pe lista încarceraţilor, iar de dincolo, pe cei care s-au vândut regimului roşu. Drept mi s-a părut să nu-i exclud nici pe Radu Gyr, nici pe Eugen Barbu.

Ce să mai spunem despre cărţile monumentale ale lui Onisifor Ghibu, despre Amintirile lui C.C. Giurescu sau ale lui Petre Pandrea, mandarinul

73

valah? Ne referim la cărţile scrise în condiţii de aprigă cenzură, iar nu la cele pe care s-au temut să le scrie, cărţi la care au visat, murind fără să le scrie. Pan M. Vizirescu, condamnat în contumacie la închisoare pe viaţă, în celebrul proces al ziariştilor, scăpat de sub urmărire, ascuns timp de 23 de ani în podul unei case din Slatina, a scris, în tot acest timp al morţii sale sociale, poezii, romane, piese de teatru, eseuri. Un nepot i le-a îngropat sub grajd: le-a regăsit macerate, putrezite, de nefolosit...

Dragoş Vrânceanu, poetul şi italienistul, revenit din Elveţia după război din decizie sentimentală şi neinspirată, a trăit ascuns pe la stânele ciobanilor ungureni din munţii Vâlcei, până la un moment dat, când prietenul său din tinereţea florentină Eugenio Montale, venit la Bucureşti, a întrebat, din primul moment: „Dar unde se află bunul meu prieten, marele poet D.V.?” Şi, ca la un semn, prestigitatorii cu ochi albaştri l-au scos ca din cutie pe D.V.... Dar ce să mai spunem de genialul poet Lucian Blaga, ostracizat, decăzut din toate drepturile, deşi nu l-au închis, însă căruia timp de 16 ani nu i s-a publicat un singur vers?! Dar despre Arghezi, Rebreanu, şi Barbu şi Minulescu şi atâţa alţii, interzişi până spre sfârşitul anilor şaizeci?

Mai sunt tinerii precum adolescenta Micaela Ghiţescu, deţinută între 1952-1955 la Jilava, Mislea; adolescentul Anatolie Paniş, care a îndrăznit să vorbească despre Basarabia, studentul Ion Ioan Diaconu şi atâţi liceeni-adolescenţi care au fost închişi pentru a fi scris/citit poezii deviaţioniste...

Există, precum bine se poate vedea o întreagă bibliotecă a detenţiei, impresionantă – şi fapt este, constatat şi la îndemâna oricui, că după „evenimente” partea cea mai consistentă şi mai dorită de publicul cititor a fost memorialistica. Un mare gol trebuia acoperit, trebuia să ne asumăm istoria ocultată şi de asemenea vina noastră tăcută, nemărturisită nici astăzi.

Să preţuim cum se cuvine această parte de sfinţenie a istoriei noastre, aceste pătimiri hristice ale unor oameni care au plătit cu libertatea, cu suferinţe indicibile şi cu viaţa lor, nenorocul de a fi fost scriitori - conştiinţa vie a naţiunii în vremuri de restrişte.

74

Detenţie

ORIGINI nr. 9-10/2010

Ion Dima

Lazăr Caragea În limba maghiară Zarca înseamnă închisoare sau ceva apropiat. Pentru români, şi mai ales pentru cei care au trecut pe acolo, Zarca a căpătat alt înţeles. Dacă cineva şi-ar putea imagina cele mai diabolice şi cele mai rafinate torturi fizce şi morale, şi ar dori să afle unde s-au petrecut toate acestea, nu are decât să pronunţe cuvântul Zarca.

Pentru cei care au cunoscut-o, iadul este o noţiune abstractă, creată să înspăimânte copiii, în timp ce iadul Zărcii a existat aevea. Cine cunoaşte versurile lui Radu Gyr: “Aici e Aiudul, aici e Aiud…”, trebuie să ştie că Zarca a fost inima Aiudului.

Clădirea Zărcii nu înspăimânta, deşi era sobră.

Crimele nu le-au făcut zidurile ei, chiar dacă erau reci, ci oamenii, gardienii; iar administraţia Închisorii Aiud avusese grijă, să-i repartizeze la “Zarcă” pe cei mai răi gardieni dintr cei mai răi.

Am ajuns în Zarcă într-o perioadă de relativă linişte. Cu trei ani în urmă murise Stalin, iar comuniştii români erau dezorientaţi. Nu se ştia precis, care vor fi noile vederi ale Moscovei în privinţa deţinuţilor politici. Guvernanţii de la Bucureşti, din timpul respectiv, urmau orbeşte directivele Moscovei.

Proaspăt sosit de la Jilava, am fost repartizat la Zarcă în camera 54. Culoarul pe care l-am stăbătut, însoţit de gardian, era lucitor de curat. Am trăit cu emoţie şi nelinişte fiecare pas parcurs până în dreptul celulei. Celula era mai puţin curată. În ea am remarcat de la început o sobă neagră, de metal, două hârdaie şi un fel de saltea aruncată pe podea într-un colţ. Pe saltea era o arătare umană, care m-a impresionat peste aşteptări. Prin pielea feţei trasparente, ghiceai uşor fiecare oscior. Carnea şi-o lăsase bietul om prin temniţe. Buzele abia îi mai acopereau urmele de dinţi, ochii mai mult îi bănuiai în orbite, iar prin aceste ferestre ale sufletului mai mult presupuneai decât distingeai câteva licăriri de viaţă. Ce vârstă putea să aibă, era o întrebare fără noimă. Părea într-adevăr ca trăia în afara timpului. Arătarea stătea pe salteaua sa, în care paiele erau de mult o amintire. Stătea într-o poziţie obişnuită deţinuţilor, dar care, pentru el, mi se părea stranie. Părea să fie o linie frântă, formată

din trei fragmente. De la tălpi la genunchii îndoiţi era primul fragment. Al doilea îl formau femurele, care mergeau înapoi pe podea, iar restul corpului, îndreptat în sus, alcătuia al treilea fragment. Capul îi era sprijinit pe genunchi, iar mâinile îmbrăţişau picioarele parcă cu grijă să nu se risipească. Îşi cususe – Doamne, şi ce frumos cusea – un capişon dintr-o bucată de postav albastru, căpătată cine ştie de unde. Capişonul îi acoperea bine tot capul, coborînd bine peste ceafă şi peste obraji.

Fruntea şi sprâncenele îi erau complet acoperite de capişon, care avea o tăietură dreaptă în postavul, sub sprâncenelor. Din dreptul urechilor, acoperite şi ele, tăietura cobora, în unghi drept, acoperindu-i astfel şi cea mai mare parte a gâtului. În jurul capului, peste acel capişon, era înfăşurat cu o bucată de pânză albă, ruptă probabil dintr-o cămaşă veche. Părea un îmbătrânit tuareg, uitat de lume, ars de soare, bătut de vânt şi chinuit de nemâncare. Arătarea asta era ceea ce mai rămăsese dintr-un om care, atunci când s-a ridicat în picioare, s-a desfăşurat spre tavan depăşindu-mă cu un cap, iar eu nu sunt deloc mărunt.

Când mi-a spus că de şapte ani zăcea acolo, o clipă n-am mai fost. Pierdusem complet legătura cu realitatea. Doamne, mi-am zis, mă aflu în celula lui Edmond Dantes. Sunt cu stafia lui în Castelul If. Aceaşi încăpere întunecată, aceleaşi paie mizerabile şi, mai ales, aceaşi arătare de om: blond, nebărbierit, descărnat, cu ochii adânciţi în orbite, cu privirea pierdută în depărtări nebănuite. Când s-a ridicat, i-am auzit parcă oasele lovindu-se între ele, producând un zăngănit sinistru.

“Mă numesc Lazăr Caragea, sunt inginer”, se recomandă arătarea. Cum Lazăr Caragea? Cum inginer ? În imaginaţia mea persista chipul lui Dantes.

Am respirat adânc, ca şi când mi-aş fi ţinut respiraţia nu ştiu cât timp şi mi-am revenit. Era de fapt ce mai rămăsese din inginerul constructor Lazăr Caragea. Nu puteam însă să-mi opresc zbuciumatele gânduri. Or exista oare în fiecare din cele 60 de celule ale Zarcei asemenea Danteşi ? Da, mai erau, şi încă foarte mulţi; pe unii dintre

ORIGINI nr. 9-10/2010

Detenţie

ei aveam să-i cunosc mai târziu. Avocatul Ion Spirescu, izolat trei ani de zile - celulele din dreapta şi stânga celulei lui fiind goale. Singura voce pe care a auzit-o în aceşti trei ani a fost numai vocea securistului de pază de pe coridor. Apoi inginerul Ion Sasu, care de mulţi ani îşi pierduse minţile din cauza izolărilor şi a torturilor. Pentru care raţiune era ţinut izolat în continuare, poate nici cei care conduceau destinele închisorii nu ştiau.

Mai era Ghiţă Brahonschi şi mulţi alţii, ale căror nume le-am găsit scrijelate pe pereţii diferitelor celule. Am rămas cutremurat, trist şi îngândurat şi n-am fost surprins cînd am aflat că unii dintre ei au înnebunit.

La numai un sfert de ceas după sosirea mea în celula 54 a fost adus un alt deţinut. Îl cunoşteam din Jilava, unde i se spunea Nenicu. Caragea era disperat, după cum ne-a mărturisit mai târziu, deoarece nu-şi dădea seama, care dintre noi este turnător, sau amândoi ? Căci, potrivit legii nescrise a puşcăriei, dacă cineva nu avea recomandări, nu-i se putea acorda credit de „om bun”, până nu era verificat.

Primele trei săptămâni am discutat numai banalităţi. După aceste zile de cumplită plictiseală, Lazăr Caragea a considerat că ne-a verificat îndeajuns. A ridicat „semnalul de alarmă”, pe care nu ştim când îl dăduse, şi am început să luăm legătura cu celelalte celule.

Povestea inginerului Caragea era tristă. Îmi amintesc cum într-o zi de toamnă, când frigul începuse să ne frigă pielea subţiată, ne-a povestit cu glasul plin de amărăciune copilăria lui îndurerată.

Se născuse în Banatul sârbesc. Mama îi murise pe când era copil, iar tatăl său cutreierase vreo şapte ani prin America în căutarea mai binelui. După Unire au venit în Banatul românesc, tot căutând mai binele, dar şi mânaţi de sentimentul dragostei pentru neamul şi ţara lor. Lazăr a trăit greu, prin orfelinate, de grijă purtându-i mai mult bunicul, dar, cu tenacitatea şi perseverenţa celor ce o duc greu, şi-a făcut un loc în viaţă, şi-a făcut o profesie şi şi-a întemeiat o familie. Suporta cu greu amintirea celor doi copii, pe care îi lăsase mici. „De i-aş întâlni acum, nu i-aş mai recunoaşte” zicea el.

Lazăr Caragea, cu a cărui stafie stăteam de vorbă, nu fusese implicat în viaţa politică. Nu fusese nici ţărănist, nici liberal, nici legionar, ci pur şi simplu, numai român. Îşi iubise ţara cum numai românii înstrăinaţi şi subjugaţi o puteau

75

face. Când străinii de neam şi lepădăturile dintre noi au pus mâna pe ţară, vajnicul bănăţean a luat arma şi a plecat în munţi. Aici, la poalele munţilor Retezat, unde şi-a făcut prieteni brazii, stâncile şi potecile, a însufleţit şi îndemnat la rezistenţă naţională multe sate de români. A luptat cu arma în mână şi a aşteptat şi el ca toţi românii să vină Occidentul să ne ajute ca să scăpăm de ruşi şi de comunism. Acum, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă, nu mai aştepta nimic. Cum eu şi Nenicu aveam condamnări de 20 de ani, Lazăr ne spunea cu durere în glas: „Domnilor, Dvs aveţi de unde scădea, eu, condamnat pe viaţă, n-am de unde”. Pentru el totul se încheiase în seara aceea când un fost prieten l-a dat pe mâna Securităţii. Ştiam cum se petrecuse. Ne povestise resemnat trista întâmplare dintr-un amurg roşu-aprins dintr-o toamnă târzie. Era o linişte suspectă în locul întâlnirii cu „prietenul”, care trebuia să-i aducă provizii alimentare. În locul prietenului au apărut securiştii. S-a luptat, a tras, şi era gata să scape din încercuire, când, înainte de a ieşi din ograda în care se afla, i-a apărut în faţă un securist mai înspăimântat decât el. A ridicat arma să tragă, dar a ezitat şi s-a răzgândit. Acum era mulţumit că nu-l avea pe conştiinţă. A fugit şi a vrut să sară gardul, când un glonţ i-a „şters” pielea capului şi un şuvoi puternic de sânge, roşu ca acel amurg neobişnuit de roşu din Retezat, i-a acoperit faţa şi vederea. O soartă mai tristă a avut-o însă fratele său, împuşcat de comunişti în coloana vertebrală.

Au urmat ancheta şi torturile, iar până la anchetă, cel care l-a bătut şi l-a schingiuit cel mai mult, a fost tocmai securistul căruia îi cruţase viaţa. Lazăr uitase de mult răutatea oamenilor. Îşi rememora însă nostalgic acea zi de toamnă târzie, ultima sa zi de libertate.

Acum nu mai spera nimic, nu mai aştepta nimic.

O cumplită durere de cap îl chinuia continuu, ziua şi mai ales noaptea. Ca să poată dormi, sau cel puţin dormita, noaptea îşi grămădea pe cap toate hainele. Zilele i se scurgeau cu greu. Era trist, tăcut.

Uneori părea că murise de fapt de mult. Cu toate eforturile depuse de mine şi Nenicu, nu reuşeam să-l antrenăm în activităţile noastre. Deseori mă întrebam, ce gânduri i-or frământa oare mintea în nesfârşitele lui ceasuri de insomnie şi tăcere ? De câte ori, în gândurile lui, îşi va fi schimbat cursul vieţii, ca să ocolească acel amurg înroşit de soare şi de sânge ? Şi de câte ori, revenind la

76

Detenţie

cruda realitate a celulei, şi-a văzut oare speranţele prăbuşite ? Aşa l-a prins pe Lazăr Caragea Sfântul Crăciun al anului 1956. Crăciun trist şi greu cum trăise multe altele; cum hărăziseră comuniştii tuturor deţinuţilor politici români. Lazăr Caragea părea a fi condamnat să nu mai spere, şi totuşi Atotputernicul a vrut să fie altfel.

Era prin februarie 1957. De aproape un an trăiam în aceeaşi celulă. Despre câte discutaserăm, cine ar putea să-şi mai aducă aminte ? De ce oare nu abordaserăm, în discuţiile noastre, cel mai important lucru pentru Lazăr Caragea, nu aş putea spune. Nu mai ţin minte cum a venit vorba, dar odată i-am pomenit în treacăt de decretul de graţiere din toamna anului 1955, în care intrau toţi cetăţenii jugoslavi, cu activitate protitoistă. El s-a arătat foarte mirat de existenţa acestui decret, despre care nu ştia nimic. I-a cerut amănunte şi lui Nenicu. Acesta a confirmat cele spuse de mine. După un timp, cum mintea lui Caragea nu încetase să funcţioneze vreo clipă, ni s-a adresat: „Domnilor, ştiţi că eu aş putea să mă prevalez de acest decret ? Eu sunt născut în Jugoslavia. Aş putea profita de situaţie”.

Am constituit imediat un „comitet” şi am luat legătura morse cu avocatul Ică Spirescu, din celula 55, care ne-a şi formulat cererea. Am reuşit să obţinem legătura cu grefa, am explicat cazul şi am obţinut hârtie şi toc. Nenicu a scris apoi cererea, pentru că Lazăr nu mai vedea bine, Din acea zi, tot ce era mort în el, a prins ca prin farmec viaţă. Privirea nu i se mai pierdea în gol ca înainte. Ochii lui păreau să vadă acum un punct luminos, spre care tinsese toată viaţa: libertatea.

Faţa i se lăţise de un zâmbet necunoscut nouă până atunci. Râdea la glumele noastre. Glumea şi el.

Ba chiar odată s-a luat la îmbrâncit voiniceşte, cu Nenicu, râzând, ei fiind de aceeaşi vârstă; eu cu 20 de ani mai tânăr. Ne-a reamintit că soţia sa era italiancă. Va pleca cu familia în Italia. Ne va scrie, se va gândi la noi, nu ne va uita. Va trece desigur prin Jugoslavia, dar se va stabili la Milano. Acolo, în piaţa Getta Celli nr. 6, îi va aştepta soacra. Îi urmăream privirea luminoasă şi îl însoţeam cu entuziasm în imaginara sa călătorie spre Italia.

Lazăr Caragea devenise dintr-odată alt om. Cum de nu a ştiut până acum de acest decret ? Cum de nu i-am spus mai devreme ? Cum de nu şi-a dat seama că libertatea era la un pas de el ? Luam toţi trei parte la această revelaţie. Uitaserăm de celulă,

ORIGINI nr. 9-10/2010

de Zarcă. Eram cu toţii „liberi” şi trăiam euforic marea revenire la viaţă a lui Lazăr Caragea.

Nu a fost aşa. Nu l-au încadrat în acel decret, dar în ziua de 28 martie, exact când se împlineau doi ani de când venisem în celula 54, unde l-am cunoscut, l-au scos din zarcă. În 1963, cinci ani mai târziu, l-am reîntâlnit, tot în Aiud, în fabrică. Părea mai tânăr, parcă mai înalt şi mai spătos. Se refăcuse mult şi continua să fie plin de încredere. Mi-a spus cu mândrie că cele două noi hale erau proiectate de el şi executate sub conducerea sa. Mi-a spus deasemenea că, în chiar ziua plecării din zarcă, îl cunoscuse în fabrică pe fratele meu mai mic, care fusese arestat în 1956. Deşi fuseserăm deţinuţi un an şi jumătate în aceeaşi închisoare, nu mă întâlnisem niciodată cu el. Lazăr Caragea a fost primul deţinut, care i-a dat fratelui meu ştiri precise despre mine. M-am despărţit de Caragea şi nu ne-am mai întâlnit niciodată. Cred că s-a liberat şi el în 1964 împreună cu toţi deţinuţii politici români, câţi au supravieţuit ororilor din închisorile comuniste.

Lazăr Caragea, urma de arătare umană, pe care o întâlnisem în zarcă, viul pe care l-am revăzut după cinci ani de la părăsirea Zărcii, fiinţa care s-a eliberat din locul nesperanţei, reprezintă pentru mine un simbol. El nu s-a întors din închisoare, ci din braţele morţii; o moarte pe care ne-au dorit-o toţi duşmanii poporului român. Lazăr Caragea este simbolul biruinţei româneşti de dincolo de limitele firii, căci am biruit, cu toate căderile noastre.

Fiecare înfrângere a fost un pas înainte pe scara biruinţei. Am biruit, căci existăm.

Nu ştiu unde este astăzi Lazăr Caragea, dar oriunde ar fi, sunt convins că trăieşte marea mulţumire a biruinţei, şi nu priveşte înapoi cu gândul răzbunării, ci cu sentimentul înălţător al biruinţei şi înălţării creştine.

Notă: Acest articol a fost revizuit, stilistic şi mai ales ortografic, faţă de cel original, care a apărut în toamna anului 1978, în publicaţia Cuvântul Românesc din Canada. În ultimul an, am citit în presa română, prin intermediul Internetului, vreo două articole despre Lazăr Caragea şi organizaţia sa „Puii Retezatului”. În comentarii, unii îl admirau, alţii îl acuzau - fiecare după poziţia avută faţă de fosta Securitate.

ORIGINI nr. 9-10/2010

TRANSPUNERI ÎN ENGLEZĂ

Simona-Grazia Dima

Matul acestui drum „Matul păşeşte aşa cum ar dansa o flacără...

Picioarele lasă amprente, mersul are consecinţe: urmele Matului sunt arzătoare, el cheamă la trezire, surprinde şi însufleţeşte, răscoleşte sau distruge totul în cale.“

Marcel Picard: Tarot. Practici şi Interpretări

Simultan rege gata de încoronare şi biet Plantagenet pornit în exil, la primirea unei diffidatio. Între ceea ce vedeţi şi ceea ce sunt, între cale şi inimă – infinita călătorie. Proptit într-o mână de solul ce mă devoră, până la a fi doar un rest translucid pe o carcasă, vă vorbesc de dincolo de trup, straie şi limbaj, fac găuri în ţesutul moale de gumă, ca să înţelegeţi unde se încolăceşte în final orice călătorie. Ca să întrezăriţi acelaşi lucru prin toate cuvintele şi membranele, acelaşi ecran pâlpâitor, meningele indigo, orchestratorul fără teamă-ngheţat, senin, mut de groază, ca să fiu la înălţimea unei mărturii din bura prefiratăntre viaţă şi moarte, din realitatea de unde nu pot fi urnit.

N-am avut niciodată un număr, o parolă, un ecuson pe piept, n-am minţit, spun ceea ce simt: tot pe drum, vă-nşelaţi crezând că veţi ajunge altundeva decât în inima voastră – călătoriile sunt petele haotice ale iubirii însă adevărata călătorie-i cu neputinţă de povestit.

Cuvintele, cabotini tropăitori, îşi vor scoate pălăriile şi vor tăcea, iepurii trucaţi se vor cuibări, dacă nu veţi veghea, în destinele voastre.

Dar ce e cu acest kobold schimonosit, răutăcios, agitat prin iarbă, la pândă?

Manikin... se-aude-un refren batjocoritor, subţire: „de viaţă de moarte“ ce chicot, ce acompaniament fals la chitară, pelerinajul e perpetuu ironizat de-o mantie din spatele lui.

Trupul mi-a fost aproape complet înghiţit şi ce dacă (flegmatic rezonează cineva) mi-a fost cerut şi l-am dat l-am azvârlit în marele athanor al forţei oarbe, sticlinde, fără semne, umblă acum pe lumea cealaltă ca un porumbel fără glas mai vedeţi o fărâmă gelatinoasă din el atotputernicia mea stă în sfâşiere. Şi diavolul funcţionează cu un carburant de iubire şi cel care, în loc să te iubească, se prăbuşeşte, rănindu-te însă, ca ochii lui să aibă clipa lor de diamant, a trebuit să ardă cărbunele unor ere – abia apoi va cădea definitiv, golit de privire, de minte, de inimă.

Voi spuneţi că mergeţi, eu – că rămâneţi pe loc, dacă nu-ndrăzniţi să vă perforaţi cazematele, să vă lăsaţi înşfăcaţi de labele monstrului dornic să vă mistuie.

Acceptaţi să cădeţi în hrubele jinduitoare, sub colţii imperioşi.

Cu cât mai hărtăniţi, cu atât mai convinşi în cele din urmă că rămâneţi intacţi, mai apţi să distilaţi sucul nociv, animalic, ce vi se predă în neştiinţă, spre-a-l înflori-n AMOR QUINTESSENTIALIS. Îmi zăriţi triunghiurile hainei de clovn ori zdrenţele fostului rege Plantagenet, în exil după ce-a primit o diffidatio, dar nu puteţi privi Inima, în grota albastră din dreapta trupului.

Nu vă luaţi după ce vedeţi şi, aşa cum desprindeţi petic după petic, spre-a dezgoli vidul în vârtej, descotorosiţi-vă, unul după altul, de cuvinte, de numere, de pelerinaje – de ce atâta grabă? în voi înşivă pătrundeţi, dincolo

77

78

TRANSPUNERI ÎN ENGLEZĂ

de orice travesti, din păcăleală numai deveniţi hoinari.

Mâncat de termite, voi renaşte îndată călătorind, necălătorit.

De la ceea ce par la ceea ce sunt continentul, retroversia în Inimă.

Oricum nu mă puteţi vedea întreg, ies din pagină, deşi merg neîncetat, sunt cuibul imuabilităţii, urc în spirale, condurii mei roşii ard pământul, paşii mei vin dintr-o străveche artă a focului, jubilez mângâind nemişcat mereu latura bună a unei lumi în schimbare.

Nu plescăiţi la cina de cuvinte, reamintiţi-vă, în plin ospăţ (nu dispare niciodată) securea călăului, la fiecare strop de miere, unul de sânge, la expozeul din sălile regale, decapitarea anonimă a unui trup singuratic, în cartierul copiilor şi-al plebeilor.

O muzică de clopoţei bruiază ca de obicei mesajul, ca vorbele să se retragă-n adânc, după zăgazul invizibil, să gâlgâie netulburat de nimeni spiritul în golful slăbiciunii – imprudenţei – dezonoarei Nu dormitaţi pe cuvinte, păscuţi de muşte, pe crenelurile ciobite nu cucăiţi ruşinos – a pierde timp pe cuvinte, a te lăsa îmbrobodit de ele e un sfârşit lipsit de glorie – ajunge un han din acesta cu ferestre prea luminate şi aţi căzut de pe drum La fiecare ochi de lumină o fântână a nopţii, vi se va trezi extazul prin şocul unor limbi neînrudite – familiare, sublime ori meteoric-albe – care ţâşnesc din acelaşi cord în tăiere, să vă-mblânzească prin perplexitate să nu vă fixeze în menghină un singur fel de rostire.

Din violenţă nu va rămâne cândva nici urmă de mustrare Fulgerul poate izbucni de oriunde ghiciţi-l, umpleţi-vă chipul de puterea lui, daţi trăsăturile voastre mântuitei măşti a Meduzei Sunt receptaculul întâmplării şi-al providenţei Viaţa se înalţă în operă care viaţă? chiţăie ranchiunos manikin viaţa, un roi de furnici hăpăitoare

ORIGINI nr. 9-10/2010

horcăitul care nu se mai aude treacă de la mine tristeţea de moarte în ogiva fostului meu piept se trezeşte smaraldul

THE FOOL OF THIS PATH “The Fool walks as if he were a dancing flame …his feet leave their imprint behind; their progress has consequences: the Fool’s traces are glowing, he’s calling out for an awakening, taking people by surprise, inflaming their soul, tearing everything down in his path, wreaking havoc throughout”.

Marcel Picard: Tarot. Practice and Readings

Simultaneously a king on the eve of Coronation Day and a poor Plantagenet going into exile upon receiving a diffidatio. Between what you see and what I am, between the path and the heart – the endless journey. Leaning with one arm onto the soil that devours me, to the point of having turned me into a translucent smudge clinging to a carcass, I’m addressing you from beyond my body, my garments, and my idiom, and I’m boring holes through soft rubber-like tissue, so that you realize whereto any journey’s finally coiling up. So that you may perceive the same thing through all the words and membranes, the same flickering screen, the purple meninx, the fearlessly-cold orchestrator, serene and dumb with dread, and so that I may do justice to that testimony rising from the steamy haze trickling down between life and death, from the reality out of which I won’t be dislodged.

I’ve never had an ID card, a password, or a badge pinned to my jacket; I’ve never lied, have said but what I feel: it’s just a matter of walking, you’ll be fooling yourselves thinking you’d get somewhere else than within your heart – journeys are about erratic love spots, yet the real journey cannot be recounted.

Words – those stomping mummers – will doff their hats and turn silent, fake bunnies, beware, will

ORIGINI nr. 9-10/2010

TRANSPUNERI ÎN ENGLEZĂ

burrow, deep down and settle in your fate.

Yet what about this botched ungainly listless Kobold prowling in the grass?

A manikin... one can dimly hear a doggerel jeering ‘at life and death,’ with a chuckle and a limp strumming of the guitar, the pilgrimage bluntly derided by the yanking of the mantle on his back.

My body’s almost completely eaten up ‘and so what’ (coolly someone remarks) it has been claimed and I’ve surrenderd it, tossed it into the great athanor of the blind, scintillating force that bears no signs; it is roaming now in the world beyond like a hoarse pigeon; whatever you can still notice of it is its jellified remnant; my omnipotence lying in tearing myself up.

The devil himself operates propelled by a fuel of love so does the one who, instead of loving you, collapses, hurting you; the coal yielded by several eons being burnt up to grant his eyes their diamond moment – only thereafter would he finally fall, emptied of sight, emptied of mind and heart.

You say you’re on the move, yet to my eyes you’re standing still until you dare break open your casemates, surrendering to the grip of that monster’s paws eager to gobble you up.

You’ll then be willing to let yourself be swallowed by the ravenous chasms, at the mercy of their ruthless fangs.

The more threadbare you be, the more convinced that at long last you’ll stay untouched, more apt to distill the harmful, beastly juice, delivered to you unbeknownst, to make it bloom into AMOR QUINTESSENTIALIS. You may have noticed the tricorne of my clownish attire or the shabby rags of the former Plantagenet king, exiled after having received a diffidatio, but you can’t see the Heart, in the blue cave on the right-hand side of the body.

Do not trust what your eyes behold and, as you unfasten one patch after another,

in order to lay bare the void in its whirling gyre, get rid one by one of all your words, numbers, pilgrimages – Why all this hot pursuit?

Go down into your inner selves, beyond the travesty. Turning into wanderers should do the trick.

Eaten up by termites, I’ll be born again untraveled, traveling.

From what I seem to be to what I am there is a sea-change: the reconversion in the heart.

And by no means can you see me whole, I stick out of the page, I’m walking endlessly and yet I am the hearth of changelessness, I’m spiraling upwards, my pointed red shoes scorch the earth, my steps originate in a remote art of the fire; and I delight in stroking, from a motionless posture, the good side of the changing world.

Do not slurp at the words’ supper, remember in the very midst of the feast the butcher’s chopper, never far away: with each drop of honey, there comes a tear of blood for each stately report delivered in the throne room, there’s the anonymous beheading of a lonesome body, in the children’s or in the plebe’s neighborhoods.

A tuneful tinkling of bells jams the message as usual, making the words withdraw deep beyond the invisible dam, letting the spirit gurgle on its own, unimpeded in the bay of yielding – imprudence – dishonor.

Do not lie drowsing over words, grazed by flies, don’t shamelessly nap on the shabby crenellated wall – Killing time over words, getting enwrapped in their crafty decoy, is an ending devoid of glory – One such inn with overly glowing windows is enough to make you tumble off the path.

At every shiny spot a fountain of the night, your ecstasy is triggered off

79

80

TRANSPUNERI ÎN ENGLEZĂ

by the shock of a couple of unrelated languages – familiar, sublime, or meteorically white – which spurt from the same heart under the knife, and may tame you by dint of perplexity, preventing you from getting locked into a single range of utterance.

At a given moment, out of the violence, there won’t be left any trace of reprimand.

The flash of lightning may flare up anywhere – Guess where it lurks; let your face shine with its power, lend your features to Medusa’s saved mask.

I’m the container of chance and Providence.

Life is being elevated into the work.

Which life? Squeals the manikin full of rancor.

Life, a swarm of hungry ants, the rattle is fading away.

Let me vouchsafe the ultimate sadness.

Inside the ogive of my former breast the emerald is waking up.

DRUM Zi de zi pe drum, spre „dealul academic”, ca printr-o felie de uscat croit din mare ori şerpuind prin Canionul Colorado. Ivite din ceaţa adâncurilor, maşini cu ochii roşii mişcă din filamente ca de crab, între gogoşerie şi Librăria Bizantină, fata aurolac se leagănă extatic – cum să-i vorbeşti, ce ai putea să-i spui, de vreme ce cuvântul curge la vale prin vasele comunicante, răşină luminoasă, Numele-şi ţese taina de la sine, în văzul tuturor, prin aerul cu plase de păianjeni prinşi în dans până departe. Muzici baritonale se prăvălesc dinspre Patriarhie, perfect sincronizate, buldozere strivesc blânde cuvinte din vechime: duh, abur, vizuină – o clipă văd bursucii-n goană pe câmpul tracic. Pe străzi pierdute-n pâclă, rătăcim şi credem că-n mâini avem echerele divine, îndârjiţi să introducem exactitatea noastră într-o lume a visului, însă parfum se fac construcţiile şi muchiile atent tăiate, surâdem, constructorul e şi demolatorul suav,

ORIGINI nr. 9-10/2010

cel ce ne leagănă-n cunoaştere fluidă, ca să vedem o roză-n sângele vărsat. Şi mergem mai departe, ca pe podeaua mării.

ROUTE Day in day out, heading towards the “Academy Hill,” like walking on a land strip reclaimed from the sea or winding along the Colorado Canyon. Red-eyed cars with crab-like filaments wriggle their way out of the deep mists, between the donut shop and the Byzantine Bookstore, the homeless junkie girl ecstatically sways – how can you talk to her, what could you say, meanwhile the words keep flowing through communicating vessels, a luminous resin, the Name is spontaneously weaving its own mystery, in broad daylight, amongst the gossamer floating in the air far away to the horizon’s rim. From the Church of the Patriarchy the roll of baritone voices is pouring downhill, perfectly synchronized, bulldozers flatten out harmless words of olden times: duh, abur, vizuina – for a split second I see groundhogs racing down the Thracian plain. On haze-muffled streets we roam believing that in our hands we hold divine square sets, striving hard to introduce our kind of exactitude into a dream’s world, yet the structures and the edges carefully carved turn instantly into a fragrance, we smile; the mason is also the exquisite demolisher, the one that lulls us in fluid knowingness, to make us see a rose in the bloodshed. And we keep walking, as if on the sea floor.

Translated from the Romanian of Simona-Grazia Dima by Heathrow O’Hare

ORIGINI nr. 9-10/2010

Critica literară

81

Constantin Eretescu

Şi-apoi va fi o noapte mai grea decât o piatră Două cărţi-manuscris ale lui ştefan baciu Către sfârşitul vieţii, după mai mulţi ani în care am comunicat prin corespondenţă, Ştefan Baciu mi-a expediat un pachet cu mai multe lucrări.

Dedicaţiile de pe prima pagină sunt datate 18 şi 19 iulie 1990. Era un timp când a văzut bătând spre el aripa morţii. Mira Simian, tovarăşa lui de o viaţă, se afla de acum în lumea drepţilor. Lumea cealaltă, cea comunistă, pe care o părăsise înainte s-o vadă dezlănţuită în forma ei sălbatică, trecea prin mari răsturnări şi prăbuşiri de ierarhii. România intrase şi ea în circuitul transformărilor. Revoluţia abia se încheiase, iar vestea ajunsese până în Hawaii unde trăia el. Poetul, trecut prin redacţiile gazetelor, vibra în aşteptarea evenimentelor. Spera, îşi dorea miracole. Mă suna cam de două ori pe săptămână să afle ultimele ştiri. Cum în vremea aceea scoteam pe Coasta de est a Americii ziarul “Lupta”, eram în măsură să-i satisfac nevoia de informaţii.

Veştile nu erau întotdeauna bune. Schimbările în bine erau prea adesea dublate de zăboviri şi întoarceri. În pofida lor, se putea întrevedea deschiderea spre noi orizonturi. Pentru el, scriitor care trăise mai bine de patru decenii dincolo de hotarele patriei, evoluţiile deschideau perspectiva restabilirii contactului cu lumea de acasă, iar aceasta îi dădea o nouă vitalitate. În zilele acelea a decis să-mi expedieze parte din creaţia lui. Între hârtiile care alcătuiau pachetul trimis atunci se aflau numere disparate din “Mele”, o revistă de poezie pe care a scos-o aproape treizeci de ani cu ajutorul unui grup mereu înnoit de studenţi şi mai multe cărţi publicate în răstimpul cât se aflase în exil. S-au aflat printre ele şi două broşuri scoase cu ani în urmă în condiţii artizanale şi în tiraje care abia dacă ajungeau la şaizeci de exemplare. Ţinea, de bună seamă, ca textele acelea să-i supravieţuiască. În momentul în care am primit materialele eram interesat de un anume text. Mi-am zis că celelalte mai puteau să aştepte. Acela a fost momentul în care am pierdut

urma celor două plachete. Ele au reapărut aproape douăzeci de ani mai târziu. Alunecaseră în spatele unui raft cu cărţi. Aşteptau credincioase să le citesc şi să le anunţ existenţa în lume. Consultând bibliografia lucrărilor publicate de poet, am descoperit că ambele titluri se află în posesia Bibliotecii Academiei şi sunt menţionate în Dicţionarul General al Literaturii Române (DGLR). Aveam să aflu mai târziu că le avea aproape de inimă, ca tot ce privea începutul de viaţă din Braşovul natal, copilăria, primele bătăi de inimă la vederea unei fete, amintirea celor dintâi poeme.

Prima din cele două scrieri, Şcoala primară “Andrei Mureşianu”, încheiată în 1973, a apărut în colecţia “Mele”, în anul 1976. Materialul de care vorbim nu a fost totuşi parte a acestei publicaţii, ci o lucrare independentă. Broşura conţine zece file, imprimate pe o singură faţă. Filele sunt prinse cu trei capse între două coperţi de carton moale.

Lucrarea cuprinde în chip de prefaţă (pag. 2-3) reproducerea unui articol, “Stefan Baciu, el poeta siempre joven” (Ştefan Baciu poetul mereu tânăr), semnat de Eugenio Relgis, iar între paginile 4-10 evocarea amintirilor din primii ani de şcoală ai poetului. Textul în proză, scris de mână, cu o grafie îngrijită, datorată probabil lui Ştefan Munteanu, – artistul şi poetul decedat la Los Angeles, care îl şi ilustrează, a fost pus în pagină ca şi cum ar fi vorba de un poem, particularitate care pare să-l fi încântat pe autor. Ar merita să fie amintit că Ştefan Munteanu (1926-1990) stabilit în America în anul 1972 a fost o personalitate complexă, autor de mai multe volume de poezie, editor şi artist plastic cu numeroase opere expuse în Europa şi Statele Unite. Încercând să identifice sensibilităţile literare ale scriitorilor români din exil, Pericle Martinescu (“Un Şagunist în Hawaii”) găseşte că nostalgia este una din constantele operei celor care au ajuns să trăiască şi să creeze în afara spaţiului cultural în

82

Critica literară

care s-au format. Ea poate reprezenta un impuls creator, în sensul că stimulează exteriorizarea imaginilor şi evenimentelor trăite cândva, dar, în acelaşi timp, poate prezenta riscul ca subiectul să rămână prizonierul amintirilor trăite în locurile rămase în urmă. Ştefan Baciu a fost, aproape o jumătate de veac prizonierul unor astfel de amintiri şi imagini. Cea mai mare parte a operei lui din exil este o decantare, o extrovertire a Nostalgiei, remarcă Pericle Martinescu, el însuşi coleg la “Andrei Şaguna” cu poetul Baciu. Aceeaşi observaţie o face Raluca Dună în articolul pe care îl dedică poetului în Dicţionarul General al Literaturii Române (DGLR): Memorialistica … dezvăluie acelaşi sentimental cu nostalgia originii, evocând cu tandreţe locuri, oameni şi istorii trecute, cu o plăcere neistovită a detaliului pitoresc şi a pronunţării cuvântului neaoş românesc.

Braşovul este spaţiul mitic la care se raportează toate celelalte. El revede peste ani oraşul în care s-a născut, casele, prăvăliile, oamenii, imagini fixate pentru totdeauna pe retina memoriei. Sunt imaginile unui oraş care nu mai există şi, de bună seamă, poetul ar fi rămas surprins şi probabil dezamăgit să descopere că ceea ce continua el să vadă nu mai putea fi văzut în realitate. Între amintirile adânc întipărite se numără cele din şcoală. El încă mai trăieşte alături de foştii colegi de clasele primare, le recunoaşte gesturile, cuvintele, retrăieşte prima dragoste Georgeta Popescu, fata lu’ domnu’ / Popescu de la Vamă/ pe care am iubit-o în clasele a III-a şi a IV-a, iar imaginile-stafii sunt proiectate pe fundalul lumii exotice în care se află în momentul în care scrie. Textul este remarcabil pentru precizia cu care detaliul stimulează emoţia, iar aceasta pune în mişcare pana scriitorului.

Putem spune că traiul în trecut a fost, timp de decenii, hrana spirituală a lui Ştefan Baciu. Pe orice meridian al globului s-ar fi aflat, el a trăit în casa părintească din strada Dr. Baiculescu, din Braşov, chiar şi atunci când oraşul se numea Oraşul Stalin, iar strada Dr. Parhon.

Reproduc textul în forma în care a apărut, inclusiv greşelile şi inadvertenţele, respectând punerea în pagină hotărâtă de poet şi de asemeni ortografia epocii.

“Dacă am sfredeli o gaură prin pământ Ca să străbată pe partea cealaltă a globului

ORIGINI nr. 9-10/2010

Am ieşi exact în România” mi-a spus cineva, plimbându-ne pe plaja din Waikiki şi m’am gândit că poate Am ieşi exact în faţa Şcolii primare mixte “Andrei Mureşianu” unde am însăilat primele litere româneşti după ce învăţasem doi ani alfaberul gotic cu “Fräulein Tensch” lângă Poarta Ecaterinei.

Din gaura care trece prin tot globul de sub geamul meu cu un lămâi solitar în Honolulu am ieşit poate exact acolo unde era catedra la care şedea domnu’ Mateescu (avea un frumos obicei: ne lua de perciuni sau ne prinde urechea până se înroşea căpătând culoarea sângelui) şi domnu’ Mateescu era un domn mult mai blând decât domnu’ Pascal sau domnu’ director Ionescu (am descoperit mai târziu că acesta avea o privire şi-un glas de plutonier major) dar domnu’ Mateescu a făcut cel puţin ceva frumos atunci când şi-a botezat fata “Lidia Cantemira Mateescu”: Lidia Cantemira Mai era la şcoală portăreasa ţaţa Viţa o trocăriţă Care ne spunea “maichii” şi avea un fel de cantină în bucătărie unde vindea caramele Stollwerk, cornuri şi o mare noutate pe vremea aceea: lapte pasteurizat prevăzut cu un pai sosea în zori şi seara pleca acasă undeva pe podul lui Grid Gaura aceasta imaginară Ca un ochi de caleidoscop mi-a adus în faţă pe colegii din clasele a III şi-a IV: noi băieţii umblam fără uniformă fetele aveau şorţuri negre cu fundă albastră Adina Gilotreanu (grasă, jucând mereu şotron “Adina-coşcodina”)

ORIGINI nr. 9-10/2010

Critica literară

al cărei nume era din cale-afară de greu pentru noi copiii ardeleni: Adina era ceva care nu exista (Gilotrul – cine auzise de el în orele de geografie?)

“Gilotrul”, îmi spun şi azi privind spre Pacific Mia Moga locuia pe strada Ecaterinei şi-a jucat cu mine într-o piesă de teatru în care eu eram îmbrăcat în ciobănaş (iţari, opinci, fluier la brâu, cu ochelari de zece dioptrii) spunându-i mereu: “Stai nevastă, nu te grăbi” Georgeta Popescu, fata lui domnu’ Popescu de la Vamă pe care am iubit-o în clasele a III şi-a IV (apoi a plecat cu familia la Arad sau Oradea Mare şi când a revenit la Braşov eram la facultate şi n-am ma avut curaj să-i spun c’o iubeam în ultimele clase primare) Plouă peste insula Oahu Ploaia are culoarea zăpezii şi aşa cum scriu, ridicând din când în când capul de pe hârtie aicea sub tropic mi se pare că văd în faţa mea braşovenele zăpezi ale lui Villon sau ale patinajului de sub Tâmpa.

Plouă peste Pacific şi eu scriu despre Ciofu Savel, prietenul Lică, fiul unui medic militar Care ne dădea sugative şi agende “Calciu sandoz” sau “Panflavin” despre Sisi (Alexandru) Safirescu care părea o domnişoară bătrână încă din clasa a III primară şedea în bancă lângă Runceanu Romulus (zis Romi) un băiat ciudat, care spunea mereu: “…în Bókor, mă’c în Bókor” şi azi mă gândesc ce-o fi însemnat cuvântul acela râu, ţară, insulă?

Runceanu nu m-a lămurit niciodată Dar mai târziu am aflat că există o insulă cu numele acesta, cred că pe-aici în

Pacific.

Cu Milu Dan hoinăream spre casă locuiam amândoi pe Strada Vămii Milu era tăcut şi eu vorbeam mereu ne duceam acasă la el unde erau îngrămădite teancuri dintr-o carte în două volume scrisă de domnu’ Voicu Niţescu (tatăl vitreg al lui Milu cunoscut mai târziu în politică cu porecla de Voicu Niţescu-Trafica) “20 de luni în Rusia şi Siberia” titlul m-a înfiorat mereu cartea era plină de poze şi ne uitam la ele cu Milu fără să ne dăm seama că erau prefaţa unui alt “Pohod na Sibir” Câteodată ne însoţea Lică Haiman care fuma pe ascuns avea o voce de bas de par’că vorbea domnu’ Haiman tatăl lui Lică, un domn atât de gras încât atunci când se suia într’o birje trăgând din trabuc cu şeapca pe ceafă (domnu’ Haiman purta şapcă) trăsura se apleca într’o parte şi caii o porneau cu greu opintindu-se dinspre Piaţă către Şchei.

Toată familia Haiman fuma: Lică, tatăl şi madam Haiman care umbla prin casă cu o bască albastră (m’am întrebat mereu dacă nu era cheală) Era să le uit pe Medy Mariescu (o priveam cu admiraţie, pentru că tatăl ei avea un chioşc de ziare) pe Lenuţa Diaconescu cea iute spirt şi pe Carmen Alice Carlaonţiu pe care am reîntâlnit-o la Facultatea de Drept unde profesorul Meitani o întreba, privind peste ochelari: “Carlonat, ce fel de nume mai este şi acesta?” şi Carmen Alice răspundea timidă, dar demnă: “Carlaonţiu, domnule profesor, aşa mă cheamă” Dar Meitani par’că avea dreptate: odată Runceanu mi-a spus pe şoptite:

83

84

Critica literară

“…în Bókor, Carlaonţiu asta nu e ghea noastră ghin Argheal” Runceanu avusese aceaşi părere cu profesorul George Meitani cu mult înainte.

Au trecut peste patruzeci de ani a trecut al II-lea război mondial după München şi Yalta după Churchill, Roosvelt şi Stalin (Braşovul a purtat doliu nevăzut când îl răseseră de pe hartă) La un moment dat adresa casei mele părinteşti era: “Oraşul Stalin, fost Braşov strada Dr. Parhon, fostă Dr. Baiculescu Republica Populară Română, fostă România” şi când o scriam pe un plic curgea sânge din condei şi eu plângeam pe hârtie pe masa din bucătărie din Copacabana, în Rio de Jáneiro curgeau lacrimi şi sudoare.

Dar azi când fac gaura aceea în glob din Honolulu ajung tot în Braşov în faţa Şcolii primare mixte “Andrei Mureşianu” The rest is silence Honolulu Arhipelagul Sandwich 1. XII–1973

Cea de a doua carte-manuscris are o istorie încă mai ciudată. Este a doua ediţie a unei lucrări apărute iniţial, la Bucureşti, în anul 1942, în 15 exemplare. Titlul lucrării este “Neîmpliniri”, şi a apărut în editura “Start”, Honolulu, 1976. Un titlu care aproape că prezice un viitor nesigur. În prefaţa celei de a doua ediţii, “Neîmpliniri” 1942-1976”, Ştefan Baciu descrie astfel istoria cărţii: Apărut în 1942, la Bucureşti, într-un album de lux, în numai 15 exemplare, numerotate de la A la O, semnate de artistul şi prietenul Vasile Dobrian şi de cel care scrie aceste cuvinte, ciclul de cinci poezii, săpate în lemn, ca şi gravurile, mi se părea iremediabil pierdut.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Printr-un miracol, am primit ulterior o copie a textului, pe care îl redau întocmai în această ediţie de exil, apărută după 34 de ani de la prima.

Cele 60 de exemplare au fost alcătuite cu mână de artist şi suflet de poet de Ştefan Munteanu, căruia exilul românesc îi datorează câteva preţioase contribuţii în scurtul timp de când se află peste hotare, şi căruia îi exprim cele mai bune sentimente de recunoştinţă pentru acest act de scafandru.

Honolulu, Vara, 1976

Această a doua ediţie cuprinde 14 file imprimate pe o singură faţă. Asemeni primei plachete, filele sunt prinse între coperţi cu capse, iar textele celor cinci poeme sunt scrise caligrafic de artistul Ştefan Munteanu. Poemele sunt însoţite de reproducerea celor şase gravuri ale artistului Vasile Dobrian, pictor şi grafician, născut la 1911 (sau 1912) la Rod, Sibiu, elev al pictorului Marin H. Georgescu.

Artistul colaborează la reviste şi ziare, iar lucrări ale lui sunt prezentate la Salonul Oficial. Din această primă perioadă datează gravurile care au ilustrat poemele din albumul “Neîmpliniri”. Cele 60 de exemplare tipărite în 1976 nu dădeau prea multe şanse de supravieţuire nici acestei ediţii.

Evenimentele istorice i-au fost însă favorabile şi, cu inadmisibilă întârziere îmi îndeplinesc şi eu îndatorirea de a scoate la lumină darurile trimise de un prieten de departe plecat acum dintre noi.

Iată textele celor cinci poeme: Iniţială Mult, puţin, nimic-egal Inimă la fel îţi este.

Răbdător, atent, banal Ai s’asculţi cum peste creste Sboară timpul triumfal.

Ia cu tine tot ce ai Măsurând cu-o şchioapă cerul!

Isvorând ca dintr’un rai, Au să crească din misterul Nopţii dulci, arbuşti de ceai.

Incantaţie La ceasul târziu doar eu stau şi scriu,

ORIGINI nr. 9-10/2010 dar poate că nu e nici asta nimic: doar umbra ta suie în cosmosul mic. Şi oraşul răsună sub ropot de lună, tăcerea se-aude cum pleacă şi vine, mi-s tâmplele ude sau goale de tine.

Ecoul mi-aduce, un tren ce mă duce departe, vuind, dar parcă deodată, în braţe cuprind o umbră de fată.

Sub lampă cum stau tristeţe doar beau şi nu ştiu prea bine de-am fost sau mai sunt, o voce din mine îmi spune să cânt …

Cartea de vise Vorbeşte-mi despre-atâtea vise câte la ceas de noapte’n tine prind să suie ca flacăra subţire, albăstruie, dintr’un străfund de maluri mohorâte.

Revăd cu gust de roadă amăruie ce’n voluptatea faptelor urâte te prinde strâns. şi dacă doar atât e E-un mare duh din tot cea ce nu e.

Dă-mi numai miezul tău, o ne’mplinire, căci dacă visul vine din dorinţă el nu-i decât o goală nălucire a tot ce’n miezul zilelor se pierde; dar noi, săpaţi de-aceeaşi suferinţă, îl aşteptăm, minţind, să ne desmierde.

Râmnicul Vâlcii Cum pot să te descriu oare mai bine,

Critica literară

oraş de lângă Cozia olteană, decât muind în lacrima din geană condeiul şui, ce-abea dacă te ţine?

Incremenit cum stai, nu poţi fi rană, (n-ai dramatism destul ascuns în tine), te prăfuieşti cu vântul care vine şi vecuieşti în sbaterea ta vană.

Nici nu prea ştiu de ce te scriu pe file, să-mi luminezi cu gazul tău odaia, sau să re’nviu stradelele umile?

Oricum ar fi, aroma ta ciudată, din când în când ‘şi’nalţă pălălaia: Într-un alint dulceag, rostit de-o fată.

Simfonie patetică Va fi o seară lungă şi plină cât un veac sărutul ca un şarpe îţi va sui pe pulpe, eu o să tac cu tine, dar n’am să ştiu că tac dorinţa o să vină, cum se apropie o vulpe. Şi-apoi va fi o noapte mai grea decât o piatră un demon ne va roade şi poate ne va frânge, vom auzi în sânge un alt dulău cum latră şi dacă vom surâde va fi că nu vom plânge.

Tu ai să fii cu mine şi eu te voi culege c’un gest cu care am rupt atâtea flori, durerea de-o să urce, tu n’o vei înţelege, căci iar vei cere besnă, când au să ţipe zori O taină’n ochi, alene nisipul ţi-l va cerne, odaia o să plângă, făcând pe vinovata, tu’ntinsă însă leneş pe plăji de albe perne, mă vei lăsa pe coaste să-ţi cânt apasionata.

Departe sau aproape, nci eu nu ştiu prea bine, un vânt nebun va bate şi-o răbufni cu ploi, dar o fereastră spartă va răsuna în tine Şi lumea va fi alta şi alţii vom fi noi.

Reci stele o să cadă şi or să scrie salbe pe umerii-ţi de lună şi eu te voi privi.

Iar umbrele din suflet vor fi mereu mai albe, va fi o seară plină, noi tot mai goi vom fi.

85

86

Cronici

ORIGINI nr. 9-10/2010

Lucian Gruia

DAN DAVID, CERŞETORUL DE TIMP Pentru că a mai existat în literatura română poetul autohton Dan David, dispărut prematur dintre noi, pe autorul volumului de versuri Cerşetorul de timp (Casa de Editură LULU.com, 2010), stabilit în America din anul 1997, îl voi boteza Dan David din exil.

Obsesia cărţii, dedicată copiilor săi Dan şi Camelia, este lămurită în Cuvântul înainte al autorului: „De ce Cerşetorul de timp? Odată cu vârsta, timpul aleargă mai repede, parcă (...) În volumul de faţă încerc din toate câte puţin şi, în plus, cerşesc timp. Bineînţeles, de la Cine îl are şi îl poate dărui. Nu de mult, nu atât al plăcerilor, al veseliei, cât mai mult al muncii, al strădaniei, în orice condiţii adesea, în speranţa compensaţiilor pe care mi le-ar putea oferi satisfacţia împlinirii idealurilor, a viselor, a proiectelor. „ Explicaţia sugestivelor roţi dinţate de pe copertă, o descoperim în poezia care dă titlul volumului: „Cerşesc ani, / Cerşesc zile, / Cerşesc iertare. / Morile vieţii mă macină / Între dinţii roţilor uriaşe. / Se învârt în tăcere / Fără să le pese, fără să mă-ntrebe.” Într-adevăr, după cum subliniază Gilbert durant în celebra sa carte Structurile antropologice ale imaginarului, obsesia principală a omenirii o constituie destinul nostru de fiinţe muritoare.

Tristeţea stârnită de trecerea inexorabilă a timpului poate fi resimţită fie zguduitor, sfâşietor (tradusă în imaginile teriomorfe ale roţilor dinţate, dinţilor, fierăstraielor, armelor albe etc), fie eufemizată prin simbolurile intimităţii (cavităţi, reverii erotice nocturne, ape curgătoare, păsări în zbor). Paleta imagistică prin care Dan David din exil resimte liric trecerea timpului înglobează

toate aceste caracteristici. Aspectul violent e mai puţin reprezentat. Pe lângă roţile dinţate amintite, groapa cimitirului înscrie destinul autorului în ciclul vieţilor şi morţilor strămoşilor, fără a aduce liniştea: „Mi-am turnat sufletul într-un borcan. / L-am îngropat lângă ai mei în deal; / Acolo unde va urca şi trupul meu cândva, / Într-o zi încruntată ca faţa unui curcan.”

Timpul zboară ca o pasăre uriaşă, halucinantă: „Nu simţi cum zboară timpul, / Pasăre uriaşă? / Poartă Universul pe aripile sale.”

Visul şi apele dau conotaţii feminine eufemizării extincţiei, cu excepţia pietrelor masculine: „Capul îmi atârnă greu ca o piatră de râu / Peste care apa alunecă mincinoasă. / Ochii mi se închid de la sine. / Uit de mine şi cobor într-un vârtej / pe frânghia alunecoasă. / Dar râul acesta este din sânge! / Pietrele astea sunt oase!” Împietrirea constituie încercarea de eternizare a sufletului prin identificare cu mineralul amorf: „Sunt prins într-o piatră. / Trăiesc, bine ascuns, în inima ei.”

Amintiti din copilărie, personaje demult apuse şi imagini ale oraşului Târnăveni, unde autorul a urmat Liceul Tehnic de Chimie, sunt ilustrate cu tandreţe şi duioşie.

Iubirile trecute constituie momente de încetinire a trecerii timpului. Iată imaginea pălăriei albe a unei femei de care a fost cândva îndrăgostit: „Un înger alb, / Fluture pe creştetul tău. / În umbră faţa ta e şi mai frumoasă”.

Poezia lui Dan David din exil, prin sinceritatea şi puritatea trăirilor oferă cititorilor un balsam pentru vindecarea rănilor provocate de trecerea timpului.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Cronici

87

Lucian Gruia

ION POGORILOVSCHI, OSTRACIZATA MASĂ A TĂCERII La 27 octombrie 1930, în cadrul ceremoniilor de inaugurare a Ansamblului sculptural brâncuşian de la Târgu-Jiu, organizată cu prilejul comemorării a 22 de ani de la eroicele lupte de apărare ale oraşului, din timpul primului război mondial, Masa tăcerii nu a fost sfinţită. În cartea Tăcerea Mesei Tăcerii, apărută postum, regretatul cercetător Ion Pogorilovschi se întreabă de ce nu s-a petrecut acest fapt. Poate că explicaţia ar consta în faptul că Masa a fost adăugată ulterior proiectului. Dar mai degrabă ar intra în discuţie ipoteza că nu a fost înţeleasă intenţia sculptorului de a corela cele trei monumente într-un ansamblu semantic unitar, ceea ce l-a dezamăgit profund pe sculptorul care nici nu a participat la ceremonie, iar la plecarea din ţară a afirmat: „Voi nici nu ştiţi ce vă las eu aici!”

Poate ar trebui organizată o ceremonie de sfinţire şi a năpăstuitei/ ostracizatei, din acest punct de vedere, Mese a tăcerii....

Dar să revenim la cartea pe care o comentăm.

După ce a susţinut primul doctorat, în România, cu o temă dedicată semnificaţiei Ansamblului monumental creat de sculptorul Constantin Brâncuşi la TârguJiu, în cadrul căruia Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit „sengână şi-şi răspund” (Ion Pogorilovschi, Comentarea capodoperei, Ed. Junimea, Iaşi, 1976), regretatul profesor, etnolog şi filosof Ion Pogorilovschi analizează acum Masa tăcerii sub aspect monadic, în relaţia ei cu tăcerea (Ion Pogorilovschi, Tăcerea Mesei Tăcerii, Ed. Criterion publishing, 2010), apoi în cadrul situ-ului ei originar, din păcate, azi modificat.

Din start, autorul remarcă faptul premonitoriu că, dintre toate apelativele acordate Mesei, s-a impus firesc denominaţia cea mai adecvată: Masa tăcerii, denominatorul rămânând anonim. Sub aspect monadic, se analizează Masa circulară cu cele 12 scaune clepsidrice în relaţia ei absolută cu tăcerea, ca început de lume.

Demersul revelează că Masa, prin aşezarea scaunelor la o distanţă apreciabilă, a fost gândită nefuncţională,

sugerându-se astfel o altă cale interpretativă. În al doilea rând, numeroase mese rotunde şi scaune clepsidrice au fost socluri utilizate în atelierul sculptorului. În aranjamentul de la Târgu-Jiu, extrase din atelier şi mărite ca dimensiune, soclurile menţionate şi-au pierdut funcţia, însingurându-se, nesusţinând nici o sculptură.

Din aceste motive, căutarea semnificaţiei majore a lucrării este trimisă spre tăcerea dinaintea genezei, aşa cum afirmă însuşi Brâncuşi în aforismul pe care îl dedică operei sale: „viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se confundă, în ultim, într-o formă unică – Tăcerea. Totul se scurge în vasul tăcerii – mare oceanică unde se varsă întregul univers.” Brâncuşi se gândea să sugereze, prin forma rotundă a mesei, unitatea din care se naşte multiplicitatea, forma nemanifestată - stare atât de bine sesizată liric de „necuvintele” poetului Nichita Stănescu. Filosoful Gheorghiţă Geană, în cuvântarea sa susţinută la lansarea cărţii lui Ion Pogorilovschi, petrecută la Bookfest 2010 (la standul editurii „Criterion publishing”), trimite interpretarea spre tăcerea absolută, proprie lui Dumnezeu care nu răspunde nici rugăciunilor noastre, după cum nu a răspuns nici la rugămintea lui Iisus, care-i cerea:”dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la mine”. În ceea ce priveşte integrarea sculpturii în mediul ei natural, Ion Pogorilovschi evidenţiază o nouă faţetă a relaţiei Mesei cu tăcerea, prin amplasarea ei în zăvoiul Jiului, unde susurul apei amplifica, pe vremea amplasării ei, starea de meditaţie. Astăzi, susurul apei nu se mai aude, cursul natural al râului fiind transformat, tocmai în aceste locuri, în lac de acumulare, iar copacii au fost tăiaţi pentru a crea un cadru festivist pentru primirea vizitatorilor, lucru pe care nu l-ar fi dorit sculptorul. Totodată, în aceste locuri au avut loc luptele din primul război mondial, când soldaţi şi cetăţeni au adus prinosul lor de sânge în apărarea oraşului Târgu-Jiu. Masa primeşte astfel conotaţia de pomenire, de moment de reculegere. Brâncuşi a eternizat astfel tăcerea momentului de pomenire al eroilor.

Ce aş mai putea adăuga? Meditând acum zece ani

88

Cronici

asupra sensului genezic întruchipat de Masa tăcerii, îmi închipuiam că pe suprafaţa ei selenară se întruchipează Începutul lumii, formă ovoidală pură, din care se nasc toate formele artistului (în atelierul artistului, o masă circulară mai mică, a susţinut, ca soclu, o versiune în bronz a sculpturii menţionate, care se reflecta într-un disc din metal polisat (Lucian Gruia, Universul formelor lui Brâncuşi, Ed. Fundaţiei C. Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2001). În cartea mea (prefaţată chiar de Ion Pogorilovschi), îmi închipuiam că, prin metamorfoza ovoidului, se nasc toate formele create de Constantin Brâncuşi. Astfel, din Masa tăcerii se ivesc şi tot aici se resorb: păsările, peştii, focile, ţestoasele şi oamenii modelaţi de mâinile artistului.

De asemenea, formele: cilindrică a mesei tăcerii şi ciclepsidrică a scaunelor, se regăsesc în majoritatea sculpturilor „părintelui sculpturii moderne”. Tăcerea, ca moment în care se meditează la conceperea unei opere de artă, este un moment genezic, care însoţeşte toate lucrările omeneşti. Putem afirma acum, desigur cu o doză inerentă de lirism, că Masa tăcerii se regăseşte virtual, ca sens ideatic, în interiorul fiecărei sculpturi create de Constantin Brâcuşi.

Cartea semnată de Ion Pogorilovschi, prin analiza minuţioasă şi emoţionantă liric, a conotaţiilor Mesei tăcerii, face dreptate acestei capodopere mai puţin

ORIGINI nr. 9-10/2010

cercetată decât celelalte monumente ale Ansamblului de la Târgu-Jiu. Când voi trece prin Târgu-Jiu şi mă voi reculege la Masa tăcerii, voi păstra un moment de tăcere în amintirea autorului Tăcerii Mesei Tăcerii.

Constantin Noica afirma că Brâncuşi a sculptat infinitive lungi: sărutarea, zburarea, infinirea. Cum se explică aceste consideraţii? Substantivele comune trimit la un singur obiect concret, adjectivele sunt mai generale, putându-se ataşa la mai multe substantive comune. Verbele sunt şi mai generale, legându-se de grupările substantiv-adjectiv. Verbele însă exprimă curgerea, schimbarea, prin conjugările lor sunt heraclitiene. Infinitivele lungi, prin substanţializare, reprezintă eternizarea verbelor, aspectul lor eleat. Infinitivele lungi conţin toate conotaţiile pe care verbele le-ar putea dobândi în manifestarea lor concretă. Sunt ca lumile increate înainte de materializare.

Prin SĂRUTUL, Brâncuşi a sculptat sărutarea, prin PASĂREA ÎN VĂZDUH, zburarea, prin COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT, infinirea.

La aceste infinitive lungi pe care le-a descoperit Noica în statuara brâncuşiană, Ion Pogorilovschi a mai adăugat unul: tăcerea şi conotaţiie ei adiacente, reculegerea, recunoştinţa.

Lucian Gruia

LAURENŢIU ORĂŞANU: AUTORUL După ce şi-a demonstrat verva şi fantezia în epopeea versificată Canadiada ((Ed. Criterion Publishing, 2009) şi panseurile Dicţionarului cu umor geto-dacic (Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2008), scriitorul Laurenţiu Orăşanu – umorist prin vocaţie şi dedicaţie – îşi confirmă talentul scriind nouă proze scurte şi un microroman, cartea primind numele microromanului, Autorul (Ed. Criterion Publishing, 2010).

Toate textele Autorului Laurenţiu Orăşanu depun mărturie asupra stilului său inconfundabil. În volumele enumerate, încă din prima întâmplare povestită, intrăm în domeniul neverosimilului. Cărămizile, cu care

Laurenţiu Orăşanu construieşte meticulos, aparţin cotidianului frust, dar îmbinarea lor sfidează logica normală.

Este vorba de un realism fantastic în care totul se petrece pe dos (poate de aceea, prefaţa cărţii Autorul, semnată Bedros Horasangian, se intitulează “Cuvânt înapoi”). Eroii Canadiadei cuceresc ţara adoptivă prin convertirea defectelor lor în calităţi şi prin manelele adoptate de Celine Dion, dintre care una va deveni arhicunoscuta melodie de generic a filmului Titanic (fapt fără doar şi poate imposibil); farmecele femeilor geto-dace transformă năvălitorii războinici nomazi în mieluşei sedentari.

Ajungem acum cu exemplificările la cartea pe care o

ORIGINI nr. 9-10/2010

Cronici

comentăm, Autorul. Liţă Zidaru, personajul principal al microromanului omonim, elev în clasa a V-a, care “ştia toate cărţile pe dinafară” – adică memorase tot ce scria pe coperţile acestora, dar nu şi conţinutul lor – vrea să ajungă “autor” cunoscut şi portretul său să fie afişat în clasă, alături de al scriitorului Mihai Sadoveanu. Pe coperta cărţii, chiar regăsim portretul lui Laurenţiu Orăşanu, de pe vremea când era elev (mai sârguincios se pare decât Liţă Zidaru), plasat „convingător” între Sadoveanu şi Călinescu, pe peretele din fundul clasei.

Biografia eroului cărţii constituie pretextul unei radiografii a societăţii româneşti din epoca socialistă şi până la răsturnarea ei, cu normalitatea tot pe dos, în decembrie 1989.

Dorind să devină “autor”, Liţă Zidaru îşi asumă toate faptele comise, ceea ce-i va aduce mari probleme: * va recunoaşte că este “autorul” copilului Retei în momentul când ceilalţi “co-autori” se eschivaseră; * va semna “autorul”, în colţul acela care se sigilează, la lucrarea scrisă la examenul de admitere la Şcoala profesională de tipografie, motiv pentru care nu se va regăsi pe listele cu rezultate afişate; * va scrie numai cu litere de tipar, la şcoală, refuzându-le pe cele de mână, pentru că aşa se tipăresc toate cărţile, inclusiv Abecedarul, etc.

Laurenţiu Orăşanu priveşte lumea cu detaşare şi înţelegere. Autor citadin şi moralizator, îşi propune să înfiereze viciile societăţii cu zâmbetul pe buze.

Umorul său contagios este provocat prin următoarele mijloace: * asociaţii hilare spontane (Putin, unul dintre spionii trimişi de ruşi, ca scafandri, să asculte ce se discută la întâlnirea Bush - Gorbaciov pe “Abraham Lincoln”, va ieşi mai târziu “la suprafaţă” – după Elţîn); * comentarii livreşti persuasive (modul convenabil pentru A. Dumas de a scrie romanul “După 20 de ani”, având deja personajele selectate în volumul “Cei trei muşchetari”, etc); * calambururi de cuvinte cu sensuri multiple, în care sensul ales este contrar celui cerut de context (când dinastia de Hăţiş va ajunge la putere, colegii de clasă ai lui Ferdinand vor constitui camarila noului rege, iar clasa lor, clasa a VI-a B, va deveni “clasă conducătoare” în România); * determinarea evenimentelor importante prin întâmplări minore (revoluţia din 22 decembrie de la Bucureşti va fi declanşată involuntar de Liţă Zidaru care se va împiedica de un cablu electric în Piaţa Comitetului Central al PCR, la mitingul organizat de

89

Ceauşescu pentru înfierarea mişcării anticomuniste de la Timişoara). * acţiuni absurde (deşi nu scrisese încă niciun rând, biografii îi consemnează exemplar toate faptele); * numele personajelor (Ferdinand de Hăţiş, Uscatu – nepot de ilegalist etc); * contrastul dintre textele prefabricate pentru elogiul epocii totalitare şi realitate (materialul pe care-l va scrie pentru brigada artistică a Administraţiei Domeniului Public unde lucra, scăpat necenzurat, pus în scenă cu ocazia Zilei de 8 Martie, va scoate în evidenţă toate afacerile necurate din întreprindere, inclusiv aventurile erotice ale personalului, şi, ca urmare, va pune capăt carierei sale de scriitor). În capitolul dedicat dinastiei “de Hăţiş”, autorul Laurenţiu Orăşanu inventează un mit găunos, datorită căruia un paznic de vânătoare de la Scroviştea se consideră îndreptăţit să devină urmaşul regelui Carol al II-lea la tron. E vorba de salvarea vieţii regelui de către paznicul în cauză, care împuşcă o scroafă care era gata să-l răpună pe Carol al II-lea. Se inventează o scrisoare prin care regele îi mulţumeşte şi afirmă ”sunteţi un adevărat Domn, singurul care merită acest titlu în România….” Iar paznicul o ia în serios... În cuprinsul microromanului, Laurenţiu Orăşanu nu pierde ocazia de a trata umoristic întâlnirea lui Gorbaciov cu Bush, spălată din belşug cu vodcă, în urma căreia va cădea Zidul Berlinului, iar Ilie Ionel, surghiunit ca director la Herghelia de Stat Jegălia, va intra “pe cai mari” în Bucureşti. În final să cităm din “Cuvântul înapoi” semnat de Bedros Horasangian: „Laurenţiu Orăşanu ne propune o carte despre lumea de astăzi. Despre el însuşi, în diverse ipostaze, şi personaje din imediata noastră apropiere.

Cumva senin şi degajat, altminteri atent şi preocupat de tot ce se întâmplă pe lumea sa (...) Umorul şi ironia fac casă bună cu o atentă înţelegere a umanităţii din care facem parte. Cu toţii. Buni şi răi, mai deştepţi sau mai puţin, şmecheri sau naiv-candizi; că proşti ca pe vremea lui Liviu Rebreanu, nu mai există (...) Un joc de du-te vino dintre realitate şi ficţiune, un balans bine echilibrat între ce se întâmplă în jur şi viaţa unui om care chiar vrea să devină ‘autor’.”

Dacă demersurile lui Liţă Zidaru de a deveni un „autor” eşuează, Laurenţiu Orăşanu reuşeşte tocmai prin această carte.

90

Cronici

ORIGINI nr. 9-10/2010

Dr. Dan Brudaşcu

„ISTORIA RISIPITĂ” DE VIOREL CACOVEANU O carte mai veche a cunoscutului ziarist Viorel Cacoveanu, intitulată Istoria risipită1, peste care am dat curând cu totul întâmplător, a constituit pentru mine nu numai surpriza de a descoperi pasiunea autorului pentru abordarea unor subiecte istorice, de cele mai multe ori delicate şi controversate, ci şi de a ne găsi în faţa unui intelectual patriot, care nu poate rămâne indiferent faţă de evenimente, situaţii sau întâmplări care aduc atingere demnităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, identităţii noastre ca popor.

Viorel Cacoveanu nu numai că este deplin stăpân pe instrumentele scrisului, ci vădeşte şi o benefică deschidere spre tot ceea ce priveşte ţara şi poporul său. De o manieră aproape ludică, cartea lui începe cu un capitol intitulat Facerea după Biblie, al cărui prim subcapitol poartă un titlu şocant: La început a fost păcatul!. Acesta continuă apoi cu o serie de consideraţii legate de plaiurile strămoşeşti, abordând, din această perspectivă, chiar dacă nu întotdeauna cu citarea propriu-zisă a surselor comentate, diverse teorii legate de acest spaţiu. Apoi, chiar dacă-i lipsesc uneori specializările istoricului de profesie, Viorel Cacoveanu ne vorbeşte despre daci şi romani, apoi despre caracterul popoarelor, precizând că „popoarele slabe şi credibile, laşe şi linguşitoare, au fost doar decoruri în istorie, chiar dacă, uneori, au avut vulcanice răbufniri de orgoliu, încercând să se opună, să arate că există şi că înseamnă ceva”. (p. 21) Pentru Viorel Cacoveanu, perioada cuprinsă între secolele XIII-XVIII din istoria poporului român echivalează cu începutul unui somn de moarte, încercând să explice absenţa românilor din cronicele şi documentele istorice ale vremii.

Odată cu cel de-al doilea capitol, intitulat Înaintaşi şi întemeitori, Cacoveanu intră efectiv în substanţa propriu-zisă a istoriei naţionale, recurgând, nu numai la date şi tratate de istorie, ci şi la valorificarea, cu inteligenţa intelectualului rafinat, a literarurii populare, tradiţiilor şi obiceiurilor acestui popor, grăitoare prin ele însele despre vechimea şi com1 CACOVEANU, Viorel, Istoria risipită, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, cluj-Napoca, 2008.

plexitatea fenomenului românesc. Din acest incitant capitol, am reţinut în mod deosebit textul cu titlul: Trădarea e o tradiţie?, care porneşte din cele mai vechi timpuri şi până la răsunătoarea trădare a generalului Pacepa. Despre acesta din urmă, Viorel Cacoveanu, cu riscul de a-şi atrage din nou criticile mincinoase ale cavalerilor neadevărului, afirmă: „Pacepa nu l-a trădat pe Ceauşescu ca om, ci ca şef al statului şi al armatei”. (p. 37) În opinia lui Viorel Cacoveanu, odată cu secolul luminilor a început renaşterea poporului român, problematică abordată în capitolul cu acelaşi titlu al cărţii. În texte succinte, bine scrise, Cacoveanu face trimiteri la anul revoluţiei de la 1848, vorbeşte cu convingeri despre spiritul european a lui Avram Iancu, îl numeşte pe Al. I. Cuza drept ctitorul României, scoate în evidenţă legătura dintre trădare şi jug cu trimitere la cele întâmplate după trădarea dictatorului şi venirea la conducerea României a unui şomer etc. Apoi, acordă un spaţiu mai amplu Unirii celei Mari, care reprezintă, în opinia autorului, momentul de afirmare al României în spaţiul european.

Cel de-al patrulea capitol este consacrat Istoriei... nesincere, care-i prilejuieşte lui Cacoveanu apropierea în timp de evenimentele petrecute pe meleagurile româneşti după cel de-al doilea război mondial. El încearcă să descifreze şi să înţeleagă contradicţiile fundamentale ale României, deşi, în opinia noastră, nu credem că autorul e mulţumit şi convins că a pătruns până în cel mai tainic ungher al acestei spinoase teme. Cu argumente irefutabile, el îşi continuă excursul abordând ocupaţia teroristă a URSS, apoi dezvăluie, în subcapitolul Vulpea din Carpaţi, numeroasele crime săvârşite de o serie de lideri cocoţaţi în fruntea noului regim după 1945. Lista acestei secături este lungă şi, aş adăuga eu, poate fi continuată cu numele unora dintre urmaşii lor aflaţi în continuare în funcţii din instituţiile statului post-decembriste.

Viorel Cacoveanu face o încercare de a prezenta, dintr-o perspectivă mai obiectivă şi mai realistă activitatea şi rolul jucat de Gheorghe Gheorghiu

ORIGINI nr. 9-10/2010

Cronici

Dej în prima parte a existenţei regimului comunist în ţara noastră. Influenţele pe care le oferă, în acest scop, nu reuşesc să-l exonereze pe Dej de multe din abuzurile şi atrocităţile în timpul domniei sale.

Tot un fel de încercare de a-l prezenta dintr-o altă perspectivă pe liderul din Scorniceşti întreprinde Cacoveanu în subcapitolul cu acelaşi titlu. Apoi, el subliniază rolul nefast al Elenei, cu referire directă la activitatea dezastruoasă pe plan politic şi naţional pe care a avut-o acest odios personaj pentru că, aşa cum spune autorul: „Nici unul din marile servicii secrete ale lumii – CIA, KGB, Mosad – nu-i puteau face atâta rău, nu-l puteau compromite2 şi distruge, aşa cum a făcut-o Elena”. (p. 79) În continuare, Viorel Cacoveanu adastă asupra perioadei 1968-1989 şi vorbeşte despre o comedie vitriolantă cu trimitere la personaje şi evenimente pe care le-a cunoscut din perioada de dinainte de 1989. Lista este lungă, dar alcătuită riguros, cu acţiuni şi fapte de mare gravitate şi responsabilitate prin implicaţiile nefaste pe care le-au avut asupra destinului acestui popor.

Capitolul cinci al cărţii sale este unul extrem de amar pentru autor, care-şi revarsă aici multele şi justificatele lui nemulţumiri faţă de cele întâmplate în România după 1989. După ce vorbeşte despre suferinţa ca destin, Cacoveanu consideră anul 1989 o mare şi ultimă ratare pentru destinul poporului român. Apoi, el subliniază implicarea directă a URSS şi SUA în ceea ce unii mai numesc astăzi Revoluţia României, pentru ca apoi să evidenţieze primele roade ale acestei lovituri de stat. Autorul afirmă, cu numeroase argumente credibile, că UDMR este o forţă politică ostilă României. Acelaşi curaj îl dovedeşte şi atunci când numeşte CDR drept cacealmaua democrată din România. Cacoveanu ne oferă apoi câteva mostre dintr-o democraţie din import şi ne atrage atenţia asupra erorilor politice extrem de grave la început de mileniu. Rând pe rând, el vorbeşte despre furt şi escrocherie, sancţionarea milogilor din viaţa politică românească, se revoltă împotriva prizonierilor dosarelor şi pune sub lupa sa critică corupţia puterii judecătoreşti din această ţară. În opinia sa, de situaţia dramatică în care se află astăzi România se face vinovat însuşi electoratul, întrucât în oglinda directă a acestuia sunt aleşii acestuia de la diverse nivele. La fel de interesante şi incitante sunt şi textele despre lupta de clasă, 2

Se referă la soţul ei, Nicolae Ceauşescu.

91

urmaşii lui Molotov ş.a.

Ultimul capitol al cărţii este, după părerea noastră, şi cel mai acid şi, chiar, vitriolant întrucât el este consacrat culturii... inculturii. Viorel Cacoveanu nu rămâne indiferent faţă de dispreţuirea valorilor naţionale, se preocupă de felul cum scriu marii gazetari, afirmă că nu există o literatură de sertar, pretinsă a fi fost scrisă de aşa-zisa intelectualitate de elită post-decembristă.

Apoi vorbeşte de opera literară ca afacere şi scrie un text dur la adresa culturii... inculturii, luând atitudine şi faţă de cele întâmplate la Uniunea Scriitorilor. Chiar dacă nu o spune răspicat, autorul se revoltă împotriva atitudinii instituţiilor teatrale faţă de piesa românească şi dramaturgii autohtoni3. Apoi, cu înţelegere, vorbeşte despre destinul potrivnic a lui Petru Dumitriu şi pune la stâlpul infamiei găştile literaturii (cu susţinerea criticii) post-decembriste. Nu în ultimul rând, se revoltă faţă de practicile ruşinoase ale unor aşa-zişi critici literari şi atitudinile acestora de cultivare şi promovare a non-valorii4. Şi restul textelor cărţii pe care o prezentăm sunt scrise în aceeaşi cheie critică, autorul dovedindu-se neîmpăcat faţă de cele ce se petrec, ilogic şi nefiresc, în viaţa şi cu viaţa românilor.

Un acerb atac lansează Cacoveanu, în textul intitulat Intelectualii şi politica, fiind necruţător faţă de toţi acei intelectuali români, care, de-a lungul anilor, indiferent de regimul politic, au cochetat şi profitat de pe urma relaţiilor cu şi susţinerii din partea celor aflaţi la putere.

Capitolul final al cărţii, intitulat Epilog evidenţiază o parte dintre sentimentele şi trăirile unui autor vertical5, deci incomod, şi pune la stâlpul infamiei atitudini şi practici care subliniază abuzuri, ilegalităţi şi infinite mizerii legate de numele 3 Reamintesc aici că, scoşi abuziv de pe afişele teatrelor din întreaga ţară, o serie de dramaturgi importanţi ca Marin Sorescu, D.R. Popescu, Ecaterina Oproiu, Tudor Popescu etc., sub pretextul penibil, de-a dreptul proletcultist şi demagogic, că fuseseră jucaţi în perioada comunistă, dar, în realitate, pentru a face loc unor impostori, unor dramaturgi de duzină, din ţară sau de peste hotare sau unor autori străini de mâna a doua, au fost nevoiţi să se constituie în Asociaţia Dragon (Dramaturgi goniţi), la Sfântu Gheorghe (Covasna).

4 În România post decembristă au apărut şi aşa zişii critici simbriaşi. Contra unor sume de bani şi altor beneficii, unii dintre aceştia (inclusiv din Cluj-Napoca) scriu prefeţe sau recenzii superlaudative pentru autori şi cărţi mediocri, ajungând să ridice nişte nulităţi infatuate şi găunoase la nivel de autori de referinţă pentru anumite generaţii.

5 Nu ne-ar mira deloc ca autorului să i se aplice de unii critici şi exegeţi şi epitetul de naţionalist, deoarece, în viziunea acestora, este un păcat de neiertat să îţi iubeşti ţara şi să-i aperi valorile. O vor face, cu siguranţă şi spre a nu risca să-şii compromită şansele de a mai beneficia de vreo bursă Soros sau alte stipendii şi avantaje oferite de cei care au interesul punerii la zid a acestei ţări şi acestui popor prin intermediul cozilor de topor apărute chiar din sânul lui.

92

Cronici

unor lideri politici actuali. Cartea se încheie cu o mărturisire cu numeroase accente pesimiste şi de neîncredere, impuse de degringolada care, în cazul istoriei române, este de departe de a se fi încheiat.

Istoria risipită a lui Viorel Cacoveanu este o

ORIGINI nr. 9-10/2010

carte document, care probează convingător că n-au dispărut complet intelectualii verticali şi demni din această ţară, intelectuali a căror singură şi nobilă preocupare rămâne rostirea adevărului despre trecutul şi prezentul acestei ţări.

Prof. Dr. Adrian Botez

UN PROZATOR... „FANTASTIC” DE FERMECĂTOR POET: SNOWDON KING – „UEZEN ŞI ALTE POVESTIRI” ŞI ”CONŞTIINŢA LUI UEZEN” ...Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă - şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet. Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană... - dar „amprenta final-concluzivă” este una extrem de originală, clar şi vaticinar... „snowdonking”-iană!): „iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: “cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi

/ dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi” (cf.

Durere ultimul strigăt). ...De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză „ştiinţifico-fantastică”: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmicodinamice impresionante, registrul liric. ...E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al... lipsei de final: „va urma”...) produce impresia unui bildungsroman foarte „modernist”, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă. În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta.

Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie

ORIGINI nr. 9-10/2010

Cronici

pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII- Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină. ...Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (...eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” - „scenele de mase”..., „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale. ...La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel, un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. „Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.”

Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis... …Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman.— Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…” …Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe - “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane”

93

atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/ Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/ SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.

Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei - CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână “veşnic frumos”/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea : “Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , /Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă.” De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.

Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!!

Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: ∞.

Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud. …În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a

94

Cronici

iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la “alegere”, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) - cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/ Spirit-Purusha): “Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. — Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?”

De observat culoarea verde comună “pietrei” şi “cupei/conţinutului cupei” graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)…

Hristos: “Luci+ferrus” = Făcătorul de LuminăIzvorâtorul Luminii… Cupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: “Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare…” “Tanorul” este, foarte probabil, “Athanorul”-Cuptorul Alchimic.

“Izvor” al Revelaţiei. …Bătrânul “radiind de lumină”, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen.

Cel care are “cheile ontice”, “cheile cognitive”, dar şi şansa “spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine”: “— Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă”…

Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaştetii şi…”viaţa mizeră” - dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!) : Edenul nu este decât “a treia planetă

ORIGINI nr. 9-10/2010

ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme”1 (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme” , ca şi “negustorii Tzulu” - simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… - din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”). …D upă opi n ia noast ră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/ Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: “Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ ZEN?”) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la “îngroparea Profetului”. Totul, până aici, funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.

Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile “ultrafizicale”, din războiul/confruntarea dintre “lenurieni” (aducând aminte de steinerianul “lemurieni”, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) - şi vandokarii/tereştri. “Scut deflector”, “tunuri ionice”, “arme telepatice”, “palme vibra1 - Găurile de vierme sunt soluţii teoretice pentru ecuaţii ale teoriei generale a relativităţii, care descriu spaţiul şi timpul. Au fost pentru prima dată descrise în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen şi de aceea au fost numite iniţial Poduri Einstein-Rosen. Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la suprafaţa mărului, se deplasează prin măr. Deci, o ia pe o scurtătură, numită gaură de vierme.

ORIGINI nr. 9-10/2010

Cronici

toare”, “toptere” etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia “science fiction”-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic - dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de “miezoase”, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o “zgârcenie” expresivă extrem de benefică - deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!) - într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de “spunere lirică”) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de “carte” – şi devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-caFiinţă-Divină… …Există o singură zonă, capitolul XIII – Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didacticopedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, “frisoanele” intelectuale - şi total, pe cele afective): “Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) — Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) — Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) — Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) — Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele, gândurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză” etc. etc. …Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine

95

echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte - sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate - un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura. …În povestirea Atempus - sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.” ...Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici... ...Clonarea... alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice...

– până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „microtragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia... ”originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire

96

Cronici

care învinge moartea.”

Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – “nimicnicie”… …Clone, drone… (povestirea 2205) - şi eforturi zadarnice ca “jucăria” să semnifice…”ceva”, într-un univers prin care “fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în “galaxii” - …zeii înşişi devenind zei, din…”crisalide” şi…”la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind “identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”.

Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!! …Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui “Poe” (delirantul poet al „sumbrului”), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă”!) egoist! “— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!

— Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!”

Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! “Amintirea Comună” nu este decât fuga de “Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. “Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.” …Iisus însuşi este un…cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al

ORIGINI nr. 9-10/2010

formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total, priveşte, “cu ochi ficşi” şi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom.

“Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”.

Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …”mântuirea”-salvarea Matricei-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele “mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât!

– iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!

Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru - este plecat, pe veci, sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor - …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final - lugubră (“poe-scă”…).. …Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …”nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…! …Maturii, însă (cei VII! – adică, de bunăcredinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului UmanoDivin…

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

97

R adu Botta

TREI SCRISORI CĂTRE PAUL GOMA Stimate domnule Paul Goma, Liniştea suspectă ce vă deghizează protestul e balansată de oboseala care a cuprins şi fantoşele pe care le demascaţi. Generaţia sau mai degrabă gruparea de vârstă din care fac parte, câţi om mai fi rămas, după republicarea interbelicilor şi îmbogăţirea Editorului - care a coincis solidarizării grăbite cu aşa zis prietenii & Co., recunoscuţi cum arunci ştafeta la orb peste gard, caută mai departe. În România e linişte printre idealuri iar memoria joacă festa minţii de pe urmă şi lucidităţii chiar şi în cazul celor care – spuneţi dumneavoastră – nu ar avea dreptul de a pronunţa unele adevăruri sau fapte, dar cuvintele vin ultimile într-o lume ca a noastră. Faptele şi adevărurile sunt proprietatea unora şi sunt în general de vânzare.

De cinci ani sunt în Amsterdam aşa ca în România e şi mai linişte dar evident autorii români în viaţă, unul câte unul – nici morţi nu-s aşa buni -, v-am descoperit totuşi printr-o întâmplare şi am reajuns la întrebarile vechi. L-am întâlnit pe acel boxer de la Dinamo trimis de Pacepa sa vă ambienteze într-o doară, un cascador prieten îl cunoştea, ne-am salutat lânga Universitate, am băut o cafea pe o terasă şi l-am privit repetându-mi: “Ăsta l-a bătut pe Goma.” Citeam de mulţi ani sechestrat prin mansarde şi despre Goma ştiam că s-a luptat şi întâmplător era scriitor dar aşa întâmplare. Mă întrebam dacă să ramân la masă şi-am stat să ghicesc până la sfârsit tăcerile şi pândele gorilei.

Să vă spun că semănaţi leit cu bunicul din partea mamei, pâna şi gesturile, oltean de lângă Hurez, era la fel de frust în exprimare, de pornit pentru partida lui şi de critic, de aceea nu-s supărat pe flori de cucută şi fraze, îmi aduc aminte de bunicul şi-mi place. Vă scriu pentru altceva, am înţeles de ce nu frecventez autori români, eram asigurat că ratau subiectul dar?! Nici istoricii, nici presa, nimeni nu te ajută aşa că preferam romantici germani, romane sud-americane ori lecturi aride, orice e bun în

afara Patagoniei române. ştiam ce se petrece, aveam faptele, declaraţiile, văzusem ori cunoscusem dar nu aveam cheia şi e aşa de evident, nu e ceva nou, reformulări ori dezvăluiri, este o simplă deplasare de accente!

Pentru asta vă mulţumesc, am reuşit să izbăvesc neînţelesuri care m-au şi izgonit, cum securişti metabolizaţi în organele noi mai dau câte o împroşcătură de cerneală şi bocanci, jumulind îngerii prin grajduri.

Sau dându-le slujbe, căci trebuie să adaug, facem un fel de Americă, noi şi Bălcescu, de România suntem satui, pur şi simplu.

Conspiraţia tăcerii din jurul dumneavoastră e mai subtilă şi mai lipsită de negocieri suave pentru chiar sonarul unor indivizi interesaţi de lectură, surprinzător îndeajuns, poate ciudăţenia de capatâi din literatura momentului. Neîntelegerile, pipărate de zâmbete jenate ori solidarizări toptanice vă transformă într-un autor ce se disipă în marginea textelor, un chip ce se scurge în clepsidră lângă romane şi biografii, prin temperamentul şi sabia textului vin ei înapoi, goi şi, mincinoşi, aiurea. În adânc lucrurile sunt clare dar noul val de critică, mai lucidă şi mai relaxată în raport cu o istorie încurcată şi rea, ar trebui să vă purice şi să vă decidă aortele, decapilarizeze, să vă scoată din nou unghiile şi uite am săpat în Goma şi am găsit uriaşul, bucăţi din el, înţeapă, vindecă, se ceartă cu românii, cu evreii şi cu ruşii. Până la capăt.

L-am cunoscut pe Marcel Petrişor ca profesor de franceză în Spiru Haret ăi l-am vizitat de câteva ori în vila lui de pe Ştefan Furtună, m-am bucurat de secvenţele în care îl pomeniţi întrebându-mă despre semnificaţia tăcerilor pe balconul pe care îl încarcă Dom’ Profesor cu norul pipei. Dincolo de lecturi Petrişor are o seninătate pe care a câştigat-o şi pe care nu o mai cedează chinului, poveştii mereu repetate, m-aş fi bucurat să ţipe. Dar făcând suma am un nou înţeles şi pentru aceste timidităţti în

98

caleidoscop

care mi-am reprezentat, adolescent, pe scriitor ca Scriitor, căci altul nu ştiam pe vremea aceea să meargă pe strada şi să bea cafea la colţ.

Domnule Goma, ar fi trebuit să vă citesc în urmă cu vreo cinşpe ani, pentru asta nici eu nu îl iert pe Liiceanu, să-mi spuneţi dacă să-i rup un picior.

Cu batista în vânt, din Amsterdam,

ORIGINI nr. 9-10/2010

Discuţia ca atare, critică şi înjurăturile e decât operatie de îmbalsamare. Interesant de căutat, în aceeaşi ordine de idei, dacă nu un nou model şi dumneavoastră aţi putea da o prognoză - aduc finii curcanul la Paris? -, măcar câteva vârfuri de lance ce să catalizeze un nou moment românesc. Ce vine după aştia, nu vedeţi că nu mai vine nimic?! De asta sunt ei periculoşi la urma urmei, nu pentru poziţiile Radu Botta la drept vorbind hilare pe care le iau, ma îndoiesc * că Pleşu, Liiceanu, Gâdileanu sau Ghici mai Buna dimineaţa, scobesc jurnale în genere decât răsfoind la stop, Am ajuns iar la jurnale, vroiam să vă spun că în masină. Ard iarba şi otrăvesc fântânile, cam mă bucur foarte şi că îmi par singurele lucruri cla- asta e “Razboiul” lor, contaminează, paralizează, re. Fiecare frază te unge pe inimă. Ruşine pentru cumpară şi trag la groapă pentru că nimeni nu se generaţia asta jună care nu a reuşit să facă pasul şi mai luptă cu paradigma asta din România. De se nu a forţat schimbarea prin cultură căci politic şi va găsi noua vârstă, fiţi sigur că vi se va cere să economic nu e deajuns, stăm pe loc şi ne batem cap trimiteţi steagul, domnule Goma. Din răspărul în cap. Dar ruşinea e aşa, ceva burghez, priveşti şi jurnalelor se vor întâlni unii cu alţii, încep să cred, n-ai zice. Trebuie să ne luptăm nu cu o generaţie se vor întâlni în dumneavoastră aşa cum vă citesc ci cu două-trei, cinci. acum în tăcere. Vor vorbi.

Vă urez putere de muncă şi să vă mai certaţi Sper să nu vă supere unele dispoziţii mai cu ei o mie de ani, sper sa îmi apară şi mie un deşucheate din textele mele dacă veţi avea răbdarea, volum, multe din eseuri sunt deja online dar nu le nu cred că e o soluţie să fii mai bun decât ei, trebuie citeşte nimeni. N-am nevoie de editor, mă difuzez să fii şi mai rău, simultan, să poţi răzbi. singur din Amsterdam, mă şi strig în Cişmigiu, pe Cu multa simpatie, Radu Botta. scăunel, dimineaţa. Întradevăr aţi împuşcat două Să nu uit: un gând bun şi pentru Petrişor. raţe la distantă de un secol cu acelaşi glonţ dând * modelul de rezistentă etică în dictatură dar şi cel Schiţă pentru o scrisoare netrimisă de rezistenţă etică în libertate, tot dumneavoastră, Român nu se mai defineşte prin drama popor/ singur. Din generaţia încercată, furişată, scăpătată în pogonul ăsta de cultură, sunteţi singurul om neam în faţa celorlalţi prieteni/duşmani ci prin hape care îl stimez, restul e vai de curul lor. Straniu zardul câtorva indivizi împotriva românilor ofiliţi, că întradevăr nu mai e nici o disperare metodică, trecuţi prin ceremonia depersonalizarii.

Etic: afirmarea Adevarului nu mai e un moment eminenţa, totală, printre atâţia suferinzi.

Manolescu, Liiceanu şi Pleşu nu au nici o ultim, lămuritor, de împăcare, ci românii ajunsi vină, am descoperit recent, să faca ce?! Vina o în confruntarea cu Adevarul aleg căi de mijloc. poarta tinerii care s-au izolat şi împrăştiat ori sunt Aportul etic otrăveşte, nu luminează, întunecă camuflaţi de tăceri inexplicabile. Dacă şi-ar pune tensiunea vitală.

Să ştţi e de rău augur. Zâzania Adevărului. mintea în două săptamâni ar rezolva cazul. Dar niAtitudinile nu funtionează ş nu aduc, ideile nu meni nu acceptă provocarea din motive de recuzită: marionetele păltinişene şi paraziţii de pinacotecă circulă decât negociate de context ce impersonează s-au transformat în administratori şi sunt tratati ca cronic mesajul, vezi acuzaţiile de antisemitism.

Lui Goma i se pot reproşa atitudini culturaatare. Cultural ei nu importă doar că ocupă spaţiul culturii fără o sarcină anume, sunt mai la margine le, de cele mai multe ori politice, nu rasiale ori decât un ziar de duminică. Modelul din care au ieşit criminale. Iar politicul şi cultura e confruntare, e mort şi doar atitudinile şi perversitatea indivizilor Dojana e însăşi legitimitatea discuţiei. În logică se mai mestecă în ciorbă, din ce în ce mai rar. Nimeni formulează argumentul, în cultură se formulează nu le anunţă moartea la locul accidentului pentru atitudinea. Atitudinea nu poate fi corectă, ea nu e că toţi manânca din cadavre, aşa-s românii, trăiesc decât fidela/infidela.

Lipsa capacităţii critice prin care ceva se pune bine mersi cu mortu-n casă.

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

la mijloc pentru că este deja la mijloc şi rupt de solemnitate, apodictic în “ presse credo”. O lume cultural amorfă ce nu reuşeşte să identifice şi exploreze resursele propii de luciditate. Goma ramâne un marginal.

Demascarea se face Masca în aceeaşi practică la cartofi comunistă, iată de ce mulţi vorbesc pe tonul lui Goma, ne hrănim zilnic cu o astfel de atitudine, e peste tot, în ziare, la televiziune, din mijlocul vocilor care se amestecă însă numai Goma are dreptate, e vocea justă. Care este avantajul şi cum se diferentiază această voce? Ce este pâna la urmă diferenţa dintre fundamentalism etic – să judeci întâmplările şi oamenii în absolut - şi retorică.

Cum ne ghiceşte, e limpede că el vede ce nu reuşim să desluşim, dar e preocuparea pentru subiect, biografia, sau poate o trasatura de caracter?

Dacă e trasatură de caracter cum se face că Goma e singur? De ce nu sunt cel putin cinci aievea?

Dislocările de care avem nevoie pentru a situa altceva, a realcătui timpul, este însuşi Goma, nu e alt război pentru a califica şi destitui om cu om, idee cu idee din ce ce s-a petrecut. Funcţia lui culturală suplineşte din perspectiva unei răspicate conştiinţe istorice şi a unei devastate experienţe personale ceea ce noi, ca şi generaţie nenăscută, ar trebui să o realizăm din alt resort, al unei lumi ce vine – dar o lume pe care nu o cheamă nimeni. În Goma trecutul românesc de dinaintea sovietelor se întâlneste cu Nimeni, cu Noi. Goma supranumeşte Contextele. Claritatea lui e surprinzatoare cu privire la interesele de grup pe care nimeni nu le defineşte ca atare în presa/ cercurile de discuţii pentru că fiecare face parte dintr-nu grup care se filează, compromite şi tace reciproc. El clarifică interesele/camăta de grup ăi interesele/poltronerie personale care sabotează interesul general/râvna, numeşte şi care ar fi acest interes general, numindu-l naţional.

Goma nu-ţi lasă opţiunile, fură cumpana faptelor: condamni cu el tot ce se petrece şi evident că o faci. Îţi oferă şi argumentele. Ce vede Goma şi noi nu reusim să obţinem? Simplu: agresiunea.

El identifică şi măsoară cum e agresiuna iniţiată, întreţinută, argumentată. Trăim într-un cadru deformat de agresiune, vociferăm din mijlocul brânciurilor. Nu mai sesizăm Meduza partinică, justificăm grăbit ăi aiurea. Nu Goma e cel care

99

agresează, care se ceartă cu toţi etc, ci el sesizează si înscrie fapta agresiunii.

Goma are dreptate, şi?! Să ştim cât suntem de ticaloşi?! Care-i miza, de ce am şti, ne ajută?! Să ne privim în oglindă? Nu am mai putea trăi unii cu alţii - dovediţi (îngeri!) -, ar trebui să nu mai acceptăm ceea ce se postulează ori macar filtrează greşit. Trăim într-o lume care are un şir de convenţii ce îi asigură vitalitate, dacă unul spune: asta e adevărul! Ok, dar arată-ne cum am putea trăi astfel, dă-ne o nouă lume, adevărul nu e îndeajuns. Nu avem resursele de a tocmi o lume, una despre noi, ca aceea despre care vorbeşte Goma.

Dar asta e şi cheia textelor lui: renunţăm să tocmim o astfel de lume.

Goma e recursul la Povestea întreagă. Fără biografie şi bibliografie, suntem desprinşi, pricepem numai fragmente, culegem numai pe spicuite ceva din celălalt, întâlnirile în Precar. Din acest slab contact iese o lume strâmbă cu ierarhiile tulburi.

Goma corectează, e singurul. Are un interes continuu către ceea ce numim Povestea întreaga.

Nu-s două baricade whatsoever, organizarea pe nuclee se amplasează în cerc falsificând gloanţele şi scoţând fum rece, nu se poartă nici o dispută, dar nici una, esenţial nici UNA. Nu-s controverse decât de la intelectualitate - aşa numita -, către Putere (abstract, cearta cu Nimeni).

Cărturarii îşi măresc astfel valoarea de piaţa şi când se vând, cer cât nu face. Intelectualitatea nu dezbate de una singură între/cu printre ei/ele.

De unde o tectonica a tacerii: discuţii care nu se duc. Apoi tema e una: Puterea. Intelectualii se adresează exclusiv puterii argumentând un singur canal tematic fără a construi o alternativă, o discuţie stearpă care se transofrmă în mediu, ceaţa culturală, vezi revistele de cultură. Într-o continuă falsă contingenţă căci nu angajezi principii fără sa rişti imperativul lor. Şi cultura are un alt obiect, puterea şi cultura sunt în raporturi de indiferenţă în adâncuri.

Sunt certaţi la cuţite dar apar împreună, vorbim despre oameni singuri deja, e imposibil să nu simtă fiecare astfel momentul, firidele, crevasele individuaţiei. Dar grupurile sunt ca fondurile de pensii: te retragi şi trăieşti din ele, de aici trebuie pornit. Nu la retezarea lor în grup. Autorii români – sunt toţi în Goma - nu am timpul şi savoarea lor, literar şi gastronomic sunt pe dietă, carne şi fructe.

Trebuiesc ori scopiţi pe îndelete căci au organe vagi

100

caleidoscop

şi îndoielnice, de suprafaţă, ori ignoraţi. În fond faptul scriitoricesc este lânga scriitori în sensul în care scriitorii - câţi sunt - se văd pe stradă, prin fotografii, serile vara, pe garduri, pe feţele oamenilor. Poţi cuprinde scribii unui oraş fără să citeşti nimic, scriitoreala e ca natura, la suprafaţă.

Nu-mai-sunt în două variante, ei-care-au-chitit-o şi ei-care au zbârcit-o. N-au fugit din confruntarea cu realitatea şi conştiinţa etc, nu puteau confrunta, pe scurt ei nu ştiu despre ce vorbiţi. Asta e formidabil.

Subiectul este ce va fi.

Liiceanu: avem noi clasa politica autentică? Nu se întreabă dacă avem o intelectualitate autentică. În mod efectiv clasa politică autentică avem, ne reprezintă ce avem: politiceşte suntem cretini.

Intelectuali n-avem, nu ne reprezintă ce avem: a şti/ acţiona/obţine/ preda mai departe.

Argumentele dulci. Ştim-noi-cine se mântuie din contextul general în cel personal folosindu-se de argumentele dulci. Şi judecăm cum ar fi trăit într-o ţară cu bătăi, închisori, lagăre etc, dar ei nu au funcţionat niciodată în acest context – au fost dintotdeauna nişte particulari -, îl neagă dacă nu sunt surprinşi. Nu au realizat cu necesitate acel context la vremea lui, cu atât mai puţin îl vor accepta a posteriori. Formulele negaţionismului sunt capodopere etice, lucrări în filigram, la concurenţăa cu tratatele vechi de justificare a sclavagismului. E semnificativă replica lui Marin Preda către Petre Anghel: nu pot să mă înt.lnesc cu Noica, mă va condamna că am trăit în libertate în timp ce ei au fost stâlciţi în bătăi.

Ce a însemnat ne-întâlnirea aceasta?

Pleşu spune: omul politic are un raport constant cu Puterea. Nu cu oamenii? care este raportul cu ne-Puterea, fenomenologic: de la mersul în maşină până la spiritele HDTV (high definition television).

Nu o să mai găsiţi timpul şi nevoia sa şi rastigniţi, nu au pretins lucrurile pentru care sunt acuzaţi şi nici nu au împiedicat dacă e drămuit cu fineţe, naşterea unui alt timp. L-au aşteptat, ca şi noi. Şi când n-a mai venit, l-au simulat!

Puterea e subiectul, chiar şi acum, numai: ce drege. Puric ocoleşte asta dar cade în alte gropi ale Puterii: e boier. Majoritatea trag ricoşat. Puterea nu mai face multe, nu mai contează cine conduce, americanii au un afro-american, importă numai ce facem noi. Puterea a dispărut. Raportul constant cu Puterea, prasila puterii, a rămas numai.

Indivizi ce numesc lucruri pe care n-au de unde

ORIGINI nr. 9-10/2010

le şti mi se pun la masă prin Bucureşti, pe terase.

Am stat în gazdă la generalul Munteanu, al doilea om dupa Pacepa. Căutam din uşă în uşă o mansarda şi el m-a primit, de unde sa ştiu?! Dupa care am fost sedus literalmente de codurile prin care securiştii se întreîin, ce aptitudini hermeneutice au aştia, alchimişti ai aparenţelor, vrajitori ai semnelor şi subânţelesului, arhivarii.

Imaginea Securităţii ca Brută e simplistă, Securitatea e Orice. Ea nu a dominat cel puţin în ultimele decade maltratând fără scrupule ci era pur şi simplu mai deşteaptă, nu a funcţionat în câteva cazuri dar rare în confruntare a fost necesară. Ne-a încuiat pe toate fronturile, în marea cotonogeală naţională.

Despre ofiţerii care se pun la masa, nu mă supăr. Nu izgonesc pe nimeni, mi-am zis, nici pe Dracu’ daca se pune la masă. Deşi au un milion de amănunte cu totul indiferente, nu ştiu ceva esenţial într-un mod atât de straniu şi de tenace. Pe de altă parte, nu înţeleg ce vor deşi mi-or citi articolele online unde mă dezvinovăţesc în neştire. Cum se face că nu ştiu nimic?! Ce caută ei sa ştie? Le spun ca sunt republican, alteori regalist, vreau crime şi să alung evreii din ţară, alteori sunt la rândul meu un evreu persecutat sau vreau să-i racolez din partea ruşilor. Că nu ştiu mă onorează. Pe de altă parte, codurile lor sunt acelaşi pe care le-am văzut folosite de Liiceanu şi Pleşu, emisiunile sunt pe Youtube, vă invit încă o dată şi vă propun poate, deşi s-ar putea să aveţi cheia scenariului.

Cărturarii noştrii vorbesc unul despre altul, excludeţi orice spectator ca şi referent al discuţiei, veţi vedea că ei şi în faţa televizorului sunt singuri, izolaţi complet şi stabili. Aceste coduri în care ei se referă unul la altul, subtilitatea, graţia sugestiei, atacul, sunt, mi-am zis, aceleaşi! Cu cele pe care securiştii de la masa mea le practicau, pe care le admirasem, talentele de hermeneuţi! Cu o singură diferenţă, importantă: Pleşu şi Liiceanu ştiu, sau ar şti, despre mine. Securitatea nu e o instituţie înscrisă la Primărie, ci o limbă. Din asta s-au prins Iliescu şi Pleşu atunci la început unii de alţii, şi nu aţi reuşit să vă prindeţi dumneavoastră: pentru că ei vorbeau la fel. Acum, de pus limba viespilor într-un volum, cum aţi spune, sânge şi căcat.

Din codurile acestui teatru mai surprinzător este palierul în care se afirmă Adevărul. După care se pune brâu de zahăr la pahar: suntem aici, doar aici, vorbim despre aceasta situaţie. Te invit sa

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

vorbim despre ei, cu ei, şi ei să nu sesizeze, o să-ţi placă. Pe de altă parte îmi rezerv dreptul de a te ataca, de a-ţi spune şi ţie părerea, de a pune într-o fabulă ceea ce ştim unul despre altul, să văd cum te aperi. Până aici, toate bune. Dar o problemă mai gravă însoţeşte acest joc sau acest joc sunt toate, România, istoria, eu, tu etc, pentru că ei nu se mai referă la istorie – sau psihologie, sentimente etc ca la un fapt, cronologie, date care te determină, ci ca la sistemul meu de istorie contra sistemului tău – pe care eu îl determin -, într-o devalmaşie şi confuzie referenţială, ca la un sistem teoretic, descompus, în care unii mai inventeaza, asta e. Ei nu sunt oameni de fapt, ei pornesc sa fie. Şi nu mai ajung: e complicat!

Des/facerea limbii cum s-au mai făcut graiuri cu dicţionarele pe masă. Până când nu vom învinge mise-en-scene limbii vor aparea reîncarnări ale cărturarilor noştrii şi mă tem ca reîncarnări şi ale dumneavoastra, care ţipaţi din supă, uite-i p-aştia! Lor le e răcoare, dumneavoastră sesizaţi glaciaţia. Am o explicaţie pentru ceea ce se petrece în România dar nu am pentru ce nu se petrece în România: Goma. Ei nu au placeri de ticaloşi, decât că toţi au, dar au delicii de hermeneuţi. Oglinzile sparte care ne cad în cap, metatextul – îi spuneam prietenului meu cu securiştii la masa: X… mă îngroapă Metatextul… Vin ca un buldozer, ca un glob de Craciun, ca frunzele uscate din muson, milioane, te îngroapă în fapte, în oameni şi locuri numind la întâmplare, nu mai ştii când ai fost privit şi când nu, începi jocul cu mărgelele de sticlă şi într-o dupa-amiază, după fluturi, comiţi o crimă.

Crima dispăruse în metatext, cum ştergi faianţa în armată de un milion de ori fără să te mai întrebi dacă e bine, dacă e necesar, dacă e murdară, dacă e faianţa, dacă eşti tu. Omori vorbind, asta înseamnă limba. Şi când împuşti pe un nenea, la fel, pe tine te-au împuşcat alţii dinainte, cu faian.a. De asta sunt Răul Absolut pentru că ei pot fi absolut şi asta e limba. Securistul pe care îl pusese Stalin copăcel pe uliţele Rusiei, îi cumparase nădragi şi pistol, nu mai e acelaşi cu cel care în 2009 ne mai ţine calea, s-au mutat genetic şi pistolul s-a absorbit.

Realitatea lor, îmi spuneam, este mai mare decât a mea, pur şi simplu sunt un strat tectonic pe care numai un cutremur l-ar putea răvăşi.

Nu vorbiţi limba spurcată, în ce mă priveşte sunt contaminat şi am renunţat să mai fac duşuri

101

chimice, nu ştiu sa o uit. A. dori altceva, şi mai fără speranţă: un dicţionar dintre o limba veche, aşezată în confuzii şi retorică vinovată, şi una nouă, încă nu am gasit-o, s-ar putea sa fie şi mai veche, chiar m-aş bucura sărecurgem la alte înîelesuri – la primele - căci trebuie să punem altceva în cuvinte sau mai degrabă altcumva.

Reeducarea, de ce n-am recurge şi noi, avem nevoie de ei dar nu chiar de ei, mai mult de respiraţia lor sau nu, că e otravită, dar nici de hoitul lor n-avem nevoie. Când v-am propus să-i rup picioarele lui Liiceanu mi-aţi spus să-l las. Dacă picioarele trebuiesc rupte, capul trebuie întors. Nu pentru că servim vreun bine şi vom trage cu botul din iesle şi nu pentru iesle, ci numai pentru a le da alte jucării, lor şi clonelor, discuţia serioasă aşa cum o duceţi dumneavoastră nu merge. Trebuie să facem jucării din subiectele astea, ţara, puşcărie, morţi de mizerie, foame, trădare etc, şi cum poţi să faci jucării din aştia?! O soluţie să-i pui să învie pe Gyr, pe Ghica şi să se joace ei la rândul lor, din frazele tale. De Patapievici nu pomenesc, Patapievici e nebun, cu el nu ne jucăm. (Arghezi: “cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe”.)

Morala e un domeniu de creaţie, plasticitate, creativitate, spune Pleşu, morala ca plasticitate e de fapt Opera Omnia, opera centrală de adevărat conducator de oi şi alţi creţi, mai răzleţi. România în acest moment al ei, a surprins bine. Pleşu a ajuns în echipa lui Iliescu dar nu a venit din nici o formaţiune politica şi Securiştii au piratat prin cei doi elevi ai lui Noica tot ce mai rămăsese, nu e asta un exemplu de plasticitate, ce vrei mai mult. Şi mai Bine. Noica-model a murit de tumori: vezi diferenţa ce delicat mânca Noica, episodul e în textul bunului Petre Anghel, şi compara asta cu burta lui Pleşu. Iar Ţuţea-destin a murit de cuţit în coaste: Marian Munteanu.

Domnule Goma, am avut iar o săptămână românească la Amsterdam şi îmi propusesem să iau cinsprezece grame de ciuperci halucinogene să mă zbor în Paradis, trebuie să mărturisesc că o tristeţe halucinatorie, şi când iau ciuperci tot în România ajung. Nu mă mai pot intoxica, sunt otrăvit până la capăt. Vreau să scap de subiectul ăsta.

Mai spun şi ceva cu sens, lansează cărţi, televiziune, comentar, orice ai spune dacă spui pe toate găurile, tot se aude. Au contract cu Nataflete, cei cu

102

caleidoscop

şcoala fidelităţii precise ca şi meseria de a scrie sau meseria de a nu scrie, publicul face un contract. Cei ce tac sunt baza pentru că nu au curajul de a intra în conflict, nu rentează, prestigiul este în mare parte frica sau indiferenţa disimulată. Carisma HDTV, high definition, indică şi înlocuieşte livrescul. Nimeni nu mai caută argumente împotrivă pentru că nu mai sunt instanţe care provoacă discuţia ci sunt guri care trăncănesc morăreşte.

Dealtfel arhipelagul culturii de prestigiu e susţinut de Securitate, un construct al ei, aşa cum este şi cel politic.

Discuţia înseamnă trădare într-un fel foarte specific, cea filozofică, a te analiza, a te curaţi, a te critica, a te neutraliza unul pe altul şi a o lua de la început, tu eşti pentru celălalt o sursă de informaţii, un partener care nu mai contează să aibe o valoare morală ci să reprezinte o provocare mai mare. Numeai partizanatul dintre intelectuali fiind al celor ce-şi fac servicii unii altora, îţi fac şi deservicii dar ei sunt fideli acestor deservicii pentru Provocarea în sensul augmentării, nu în sensul argumentării.

Cum tăaiesc Adevărul aceşti oameni, căci iubirea de Adevăr e ca iubirea de femeie, în toate poziţiile. Iubesc şi mă-nchin la banda desenată cu Pic şi Poc pe care aţi început-o cu Liiceanu şi Pleşu, Pic- de-pe-scaun-ce-deştept sunt şi “Poc”-uite-aiţi căzut, adică filozofia tontoroi pe mormântul lui Noica şi în general prin cartier. Adevărul poate fi trăit extatic, cum face Puric, l-a fulgerat şi i-a ars toată biblioteca. Sau o iubire de Adevăr cocheta: Pleşu, şi el a fost pe muntele Athos, şi el a învăţat ceva, vorbeşte de portretul omogen al unei ţări imediat ce a coborât de pe munte care l-a inspirat aşa cum a venit Ceausescu din China, şi el a venit inspirat, e drept, alţi oameni, alte drepturi, alte dimensiuni ale demagogiei. Nu poti iubi Adevărul cu un organ pe care nu-l ai, cu organul vecinului.

Concluzia : orice le-ai spune şi oricum ţi-ar da dreptate, ramân departe, fruncea.

Ce au învăţat? Ei vorbesc despre Schitul Prodromu ca despre o cazarmă, au avut vedenia înregimentării, a societăţii cu un crez şi care munceşte în ordine, au avut de fapt una bucată viziune: Comunismul. Asta au văzut în schit.

De ce? Pentru că asta văd ei când privesc în Sus. Dacă Pleşu vorbeşte despre mănăstire ca despre o cazarmă, nu mai e decât o vârstă a celor care au trăit Revoluţia deja formaţi, nu-i putem măcar face

ORIGINI nr. 9-10/2010

să viseze pentru că ar face aceeaşi Românie, ar visa înapoi, dacă mi se permite. Ce au visat şi văzut însă în “cantonamentul sever”, cum numea Pleşu Păltinişul într-o scrisoare a lui Noica trimisă lui Arşavir Acterian. Ori poate Noica i-a pregătit să ia “puterea în cultură”, un fel de comando ceresc.

Critica – demascarea, avem nevoie de ea oriunde şi oricum.

Pleşu aminteşe, emisiunea e publicată pe net, de atelierul de cizmarie din cadrul mănăstirii. De minunea atelierului de cizmărie, ordonat, formidabil - din aceeaşi viziune a ieşit Ceauşescu! -, deci un materialism cras, un materialism aşa cum numai Teodorescu poate avea, şi acesta când vorbeşte de mănăstiri enumera ornamentele, ţurţurii de pe clădire, un istoric deci fără conştiinţa istorică, aşa cum e Pleşu e un teoretician fără vocaţie de bibliotecă. Un Vasile Conta care l-a citit pe Arghezi. Şi care încă mai aleargă.

Aş prefera să fiu omul cu întrebarea, nu cel purtător de Bine, pe mine întrebarea mă duce, cum pe dumneavoastră v-au dus cam departe răspunsurile. Pentru generaîia tânără sau care a atins maturitatea – fizică, nu geologică - trebuie să mizăm pe altceva, răspunsurile sunt în comă.

Dar nu cu întrebarea dilematică, ci cu întrebările închise.

Vreau să lămuresc şi problema talentului, că e dispută. Talentul e instrumentul care se pune în slujba mesajului, deseori îl .îsumează. Masurând contribuţia vocii, gesticulaţiei, adjectivelor, spunem ca aveţi talent. Talentul este însă indiferent unui mare scriitor, sunt nume imense ale literaturii universale care n-au avut pic de talent. Dar au avut vocaţie.

Aceeaşi dexteritate hermeneutică, ezoterică, precum securiştii, Pleşu şi Liiceanu, acelaşi teatru: noi, ei, tu, el, aceeaşi mise-en-scene mentale, încurcaţi în perdele. Dumneavoastră dezvaluiţi, demascaţi, raportul nu poate fi modificat prea tare. Interesant este de măsurat căt v-aţi certat cu Ceauşescu şi cât de unul singur pentru că nu sunteţi acceptat nici în situaţia de relativă libertate.

Duşmanul dumneavoastră nu este măcar comunismul şi Cizmarul. Şi pe vremea împuşcatului v-aţi certat cu altceva, cu altcineva, din altceva. E interesant de pus în ordine asta. În contra a ceea ce se nărozeste în ţară, trebuie considerat locul cavaleresc al celui care îşi dă foc, (în sensul unei arderi totale!) acest loc trebuie

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

păstrat. Goma e important şi dacă n-ar avea dreptate de acolo de unde e, başca numai Goma are dreptate, deci are dreptate la pătrat.

Locul Goma, cel care se desprinde, este bătut de ruşi şi apoi de toţi ai lui .i care se întoarce înapoi restaurând din cenuşa – pe hârtie! - o comunitate de cataleptici – pentru şi împotriva lor înşile! -, de oameni peste care s-a tras usa de la frigider şi au adormit în frigul şi în bezna unei ideologii.

Uneori o comunitate e în pumnul unui singur om,

103

straniu că acest fapt să se petreacă acum, în epoca internetului, cărţilor, dar suntem la fel de lenţi, păstrăm în ciuda furtunii un ritm aproape neolitic al receptivităţii, suntem mai rapizi dar nu mai repede, spunea cineva. Iata că o comunitate în vremuri postmoderne poate sa îşi strige legea printr-un om. Şi încă.

Dan Culcer

JURNALUL UNUI VULCANOLOG SCĂRPINATUL ÎN CAP, O METODĂ PENTRU DEZACTIVAREA GENEI PROSTIEI...

Af lu din presă că «Gena prostiei a fost descoperită de cercetătorii americani, în urma unui studiu pe şoareci, fiind botezată “gena Homer Simpson”, după faimosul personaj din serialul de televiziune animat Homer Simpson.

Gena este activă în acea parte a creierului care reglează modul în care animalele acumulează noi cunoştinţe şi iţi creează amintiri.

Dezactivarea acestei gene a făcut ca şoarecii incluşi în studiu să devină mai descurcăreţi atunci când au fost aşezaţi într-un labirint, iar memoria lor s-a dezvoltat mai mult.

“Marea întrebare este de ce noi - sau şoarecii deţinem o genă care ne face mai puţin deştepţi, o genă Homer Simpson”, a spus John Hepler, profesor de farmacologie, autor al acestui studiu. “Cred că nu vedem tabloul complet. RGS14 ar putea fi o genă de control cheie într-o zonă a creierului unde, atunci când este dezactivată, se emit semnale privind capacitatea de învăţare sau de memorare”, a mai spus acesta.

Oamenii de ştiinţă ştiau de mult de existenţa genei RGS14 la oameni, transmite Daily Mail.

Aceştia au descoperit că la şoareci la care această genă a fost dezactivată, regiuni ale creierului care nu funcţionau corespunzător până atunci au început să primească mai multe impulsuri electrice. Ca urmare a acestui lucru, şoarecii au început să recunoască obiecte amplasate în cuştile lor.

De asemena, şoareceii au reuşit să parcurgă labirintul mult mai uşor. Oamenii de ştiinţă susţin că dezactivarea genei RGS14 nu ar afecta cu nimic funcţionalitatea creierului, însă i-ar da o mai mare capacitate de memorie.

Câteva chestiuni mi-au trecut prin minte de când mi-am dezactivat singur gena, scărpinânu-mă la cap, căci înainte stam ca Badea Gheorghe, care, cum ştiţi, la întrebarea unui firoscos care tocmai trecea pe acolo: «Ce mai faci, Bade Gheorghe, şezi şi cugeţi? «, a răspuns cu modestie: «Ba, numa’ şed. « Aşa şi eu.

1. Care este atitudinea de luat în cazul oamenilor politici în general, şi a celor aflaţi la putere în România? Cerem dezactivarea genei sau căutăm pe alţii care au deja gena asta dezactivată?

2. Ce se va întâmpla, oricare variantă am alege-o? Vom fi mai bine conduşi sau mai uşor păcăliţi?

3. Nu-mi mai trece altă întrebare prin cap. Poate că mi s-a reactivat deja gena, metoda scărpinatului neavând efecte durabile.

(Publicat de către Dan Culcer, écrivain roumain vivant en France depuis 1987, la « Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 9/25/2010»)

104

caleidoscop

ORIGINI nr. 9-10/2010

Sorin Preda

FELIX-GABRIEL LEFTER - DR. OCTAVIAN UDRIŞTE, ROMÂNUL CARE A DESCOPERIT GENA MARKER ANCESTRALĂ ŞI ORIGINEA CANCERULUI Ar fi putut să obţină premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrală şi originea cancerului.

Chiar dacă a publicat câteva cărţi pe această temă şi a salvat mii de bolnavi incurabili, dr.

Octavian Udrişte a murit sărac şi dispreţuit de toată floarea cea vestită a lumii ştiinţifice româneşti. În urma lui a rămas o arhivă impresionantă.

Nimeni nu pare interesat să o cerceteze. Lespedea grea a uitării îngroapă nu doar o muncă de o viaţă, ci şi speranţa că boala neagră a secolului poate fi pusă la zid.

A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Haţieganu, Victor Preda şi Grigore Benedeto. Încă din anii 60, a intuit originea cancerului şi chiar apariţia ingineriei genetice, stârnind interesul unor renumiţi cercetători din străinătate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer. În ţară, cărţile şi conferinţele lui s-au izbit de zidul moale şi impenetrabil al ostilităţii, al invidiei duşmănoase.

Era convins că facuse o descoperire epocală.

Pătimaş şi rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunaţi într-o modestă sală din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrală.

Deja publicase mai multe studii pe această temă, iar tratamentul său dădea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator. Nu era suficient. Tot mai ostilă, sala fremăta într-un murmur dezaprobator.

Ceea ce explica dr. Octavian Udrişte părea o blasfemie ştiintifică, o rătăcire trufaşă, imposibil de acceptat. Pierzându-şi răbdarea, cineva din sală l-a întrerupt, strigând sub privirea încurajatoare a colegilor: “Arată-ne la microscop gena şi o să te credem!”. În câteva minute, sala s-a transformat în tribunal – amestec de acuze şi vorbe grele: nebunie,

amatorism, inconştienţă.

Doctorul Udrişte nu s-a lăsat nici el. Insultele curgeau de o parte şi de alta, dar bătălia era pierdută. “Arată-ne gena!”, continuau să strige oncologii, ştiind că acest lucru era cu neputinţă pentru un simplu medic de provincie. Dr. Udrişte trebuia să se recunoasca învins.

Toate acestea se petreceau în 1969. În 1981, lumea ştiinţifică mondială anunţa cu entuziasm prima fotografiere a unei gene. Era prea târziu.

Teoria doctorului Octavian Udrişte fusese deja dată uitării. Meritele lui, de asemenea.

“Bolile trupului pornesc de la suflet” Călimaneşti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48.

O casă înaltă, cu pridvor ţărănesc şi viţă de vie, răsare dintr-o mare de flori. Aici a trăit dr. Udrişte.

Aici s-a retras, în sihăstria păzită astăzi de d-na Elena, soţia sa.

Aici a fugit, în uitare şi linişte, transformânduşi biroul într-o chilie plină de icoane şi cărţi.

“Câteodată, îmi vine sîă bat la uşă. Am senzaţia stranie că doctorul este înca aici, cufundat în lectură şi meditaţie. Citea enorm.

Deşi trăia în provincie, era la curent cu toate noutăţile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masă, reluându-şi munca după câteva ore de somn.”

Doamna Elena Udrişte deschide uşile unui dulap care ocupa un perete întreg. Zeci de dosare, scorojite şi legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos într-o ordine secretă, desăvârşită: “Genele răului”, “Biodetecţia”, “Schema corporală”, “Spirala”, “Imaginea biomotoare”, “Filtrul subcuantic”, “Microspirala biologică”, “Vederea lui Dumnezeu”.

O arhivă formidabilă, necercetată până acum de nimeni. Munca lui de o viaţă. O cazuistică imensă. Nume, diagnostic, tratament şi rezultate.

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

De la primele ore ale dimineţii până seara târziu, stătea cu bolnavii pe terasa umbrită de o iederă imensă.

Se lupta cu moartea, îndârjit şi disciplinat ca un ostaş. Nu o facea pentru bani. Mai presus erau mila creştină şi curiozitatea ştiinţifică. Teoria lui despre gena marker ancestrală avea nevoie de confirmări.

“Doctorul era asaltat de bolnavi”, îşi aminteşte Elena Udriste. “Veneau chiar dacă, încă de pe peronul gării, li se spunea ca doctorul a murit, că e arestat sau că e un escroc, un balneolog mărunt, fără prea multă ştiinţă de carte.

Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, în ultima fază a bolii. Doctorul ar fi vrut să fie lăsat în pace, să-şi ducă la bun sfârşit teoria pe care o începuse. A ajuns la tratament, forţat fiind de oameni.

Totul a început după prima lui carte publicată şi un articol apărut în revista “Albina”. Un anume domn Vlădulescu a venit la Călimanesti, spunând: “Nu se poate. Trebuie să mă ajuţi. Dacă ai descoperit originea bolii, trebuie să controlezi şi efectul”.

Acest Vlădulescu avea polipoză vezicală. Suporta cumplite cauterizări lunare, dar fără nici un efect.

Ezitând, cu inima cumva îndoită, doctorul a început un tratament pe bază de rostopască.

Rezultatele au fost uimitoare şi asta l-a convins.

Era pe drumul cel bun.”

Când vorbeşte despre el, d-na Udrişte îi spune şi acum, cu infinită tandreţe şi respect: Doctorul.

“Avea o personalitate teribilă, covârşitoare. Ardea ca o vâlvătaie incendiară. Adeseori, la sfârşitul mesei, nici nu mai ştia ce mâncase.” Gândul lui era mereu la descoperirea pe care o făcuse – o teorie pe cât de simplă, pe atât de complicată.

Cancerul e o boală nu a celulei, ci a informaţiei conţinute în ea.

Dacă formele canceroase sunt declanşate de o genă ancestrală naturală (cea a creşterii) scăpată de sub control, tratamentul trebuia să fie tot natural.

Precaut şi evitând generalizări pripite, constată că la baza declanşării cancerului stăteau stresul, proasta alimentaţie, slăbirea sistemului imunitar, poluarea şi fumatul – aşa-zişii “spini iritativi”.

Orice tratament începea cu o discuţie de cel puţin o oră. Bine individualizat, remediul avea la bază cunoaşterea bolnavului. Ca să controleze efectul, trebuia să afle cauza – ce anume slăbise sistemul imunitar. Nu era împotriva tratamentelor

105

alopate, nici a citostaticelor, dar făcea adevărate crize de revoltă când auzea de puncţii.

I se părea o crima să risipeşti în întreg organismul o genă canceroasă, aflată în primele faze ale bolii. Nu-şi făcea iluzii şi, adeseori, spunea că tratamentul e de drum lung, că boala poate fi oricând reactivată, că tratamentul trebuie urmat şi reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau schimbarea alimentaţiei, a stilului de viaţă şi, nu în ultimul rând, crearea unei atitudini pozitive.

“Multe pornesc de la psihic”, zicea el. “Această cumplită boală se învinge cu optimism şi cu voinţa de a trăi.” Structură profund religioasă, doctorul ştia prea bine puterea rugăciunii şi a credinţei, efectul meditaţiei şi al liniştirii sufleteşti. “Până şi aspirina trebuie luată crezând în efectul ei”, zicea el adesea.

Era cu adevărat un terapeut creştin. “Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la neliniştea păcatului nespovedit, de la depărtarea de Hristos.” Întâmplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obţinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini şi cu frica de Dumnezeu.

Adeseori, doctorul se amuza, povestind cum Ilie Damian, un ţăran din Poduri – Moineşti, îşi punea fişa tratamentului pe perete, în ramă, lângă icoana Maicii Domnului, iar când mergea la prîăşit, îşi ţinea sticla cu decoct de rostopască în pământ, să nu o vadă cumva soarele şi căldura sa distrugătoare. Într-un an, era sănătos şi bun de muncă. Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) dispăruseră miraculos.

“Să nu ne îngreunam şi să postim” Aparent, tratamentul era complicat. Pe o foaie împărţită în şase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri în succesiunea lor: dimineata, prânz şi seara; înainte şi după masă. Ceaiuri de tot felul- de la tătăneasă la coada-şoricelului, de la rostopască la gălbenele.

Urmau apoi medicamentele, şi ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: “Otrăveşte organismul cu medicamente”.

Uitau sau voiau să uite că aceste medicamente erau în majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriană. La acestea adauga miopeptidul (extract din miocard de viţel), o miraculoasă contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care să regenereze celula hepatică, diamalinul (bazat pe vitamina A acidă), polidinul sau formidabila coenzimă Q10, pe care abia apucase să o experimenteze.

106

caleidoscop

Deosebit de importantă era ăi dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea cărnii de porc, despre care zicea că are unde cuantice lungi, toxice pentru organism.

El însuşi experimenta virtuţile alimentaţiei naturale, respectând îndemnul Bisericii: “Să nu ne îngreunăm şi să postim”. Renunţase la fumat, după ce într-o perioadă ajunsese la 3-4 pachete de ţigări pe zi. Nu mai mânca deloc carne, iar legumele şi le cultiva singur, în gradină. Mânca o dată pe zi şi niciodată nu-i lipsea usturoiul la masă. Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile.

Imperativ, sfătuia şi pe ceilalţi să facă la fel.

De fapt, tot secretul doctorului Udrişte stătea în individualizarea tratamentului. De regulă, femeile cu cancer de sân aveau probleme ginecologice: anexite, tulburări ovariene etc. Întâi trata bolile adiacente şi apoi începea ofensiva anticanceroasă.

Se indigna peste poate văzând că un bolnav cu leucocitele scăzute urma tratament cu citostatice. Întâi îi trata anemia şi apoi se ocupa de boala propriu-zisă.

Cele mai bune rezultate le-a avut în cancer de sân sau pulmonar, în maladia Hodgkin. Nu se entuziasma şi nici nu-şi găsea merite deosebite atunci când obţinea rezultate. “Eu nu vindec”, repeta el adesea. “Eu doar ţin boala sub control.

Numai Dumnezeu vindecă cu adevărat.”

Deşi a luptat toată viaţa să i se recunoască meritele ştiinţifice, în sinea lui nu avea nici urmă de trufie sau (şi mai grav) de resentiment. Era ortodox pâna în ultima lui fibră şi, citind scrierile Sfinţilor Părinţi, găsea confirmarea teoriei lui: dacă energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informaţie pură, cancerul este tulburarea acestei informaţii, ispitirea ei.

Remediul nu putea fi decât curăţirea, apropierea de Dumnezeu şi de natură. Mai mult chiar, era convins că există un tratament ortodox de reechilibrare matriceală.

Nu întâmplător, la prima consultaţie îi intreba pe bolnavi: “Când te-ai spovedit ultima dată?”.

Pe mulţi i-a întors la dreapta credinţă, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecări le-a făcut la cei credincioşi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul sau era o combinaţie de luptă personală, de pricepere medicală şi de experiment.

Urmărea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării.

Aşa a descoperit că vitamina C accelera cance-

ORIGINI nr. 9-10/2010

rul pulmonar, că mulţi bolnavi aveau mari probleme hepatice şi hormonale. Visa o clinică de recuperare oncologică, un spaţiu medical aflat undeva într-o mănăstire, cât mai aproape de Dumnezeu, de rugăciune. Nimeni nu l-a luat cu adevărat în seamă. Munca lui de-o viaţă e îngropată şi acum într-un dulap prăfuit.

Speranţa continuă.

Singurul om care îi poate continua tratamentul este soţia sa. Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat. Cunoaşte toate reţetele doctorului şi micile secrete ale terapiei. Ca asistentă medicală, l-a ajutat mult şi l-a înţeles. S-a format langă el şi acum încearcă să-i ducă mai departe tratamentul, neputând să-i refuze pe oamenii disperaţi care îi bat la poartă.

A obţinut rezultate uimitoare, dovadă numeroasele scrisori de mulţumire: Emilia Nicolae din Buzău, Scramnic Stana din Bucureşti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focşani, Maria Burligoi din Oneşti. Oameni cărora medicii nu le mai dădeau de trăit decât câteva săptămâni sunt şi astăzi în viată, putând oricând confirma virtuţile tratamentului Udrişte. În total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistică enormă. Văzând lumea asteptând disperată zile întregi la poarta casei, ofta a revoltă şi neputinţă, zicând: “Doamne, e prea multa suferinţă. Singur nu o pot dovedi. Ajută-mă!”.

Ceea ce a facut dr. Udrişte pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Mulţi din pacienţii lui trăiesc şi pot da mărturie şi astăzi. Stănescu Dumitru din Bucureşti, diagnosticat cu un cancer pulmonar în ultima fază, este şi acum, dupa 17 ani, în viaţă.

Suferind de rectită radică radiată, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasă pe braţe din spital, fară a i se mai da nici o şansă. Ca o ultima încercare, rudele au adus-o mai mult moartă decât vie la dr.

Udrişte. Acum se bucură de nepoţi şi se pregăteşte de pensionare.

Alexandra Kis din Bucureşti avea o tumoră la gât cât oul de găină. După doar 3 luni de tratament, tumora a dispărut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Având o formă agresivă de cancer osos, dr. Udrişte l-a avertizat că tratamentul trebuie să dureze cel putin doi ani. După doar câteva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operaţie la şold. Nu a mai fost

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a rămas uluit, zicând: “Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operaţie. Osul e complet refăcut”.

“D r aga mea , d acă ai şt i cât su nt de aproape…”

Trecute atent şi meticulos în fişe şi dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricând mărturie despre inegalabilul tratament Udrişte. Cifrele sau descrierea monoton încifrată a bolilor poate că nu spun mare lucru unui nespecialist. Cu adevărat graitoare este recunostinta celor vindecati de doctor. Sandu Constantin – un tanar bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormântul doctorului cu o floare. Plânge şi mângâie crucea, convins că fără tratamentul Udrişte, astăzi n-ar mai fi fost în viaţă.

Cu acelaşi preaplin de mulţumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfânta Treime, împreună cu soţia şi cei doi copii. Varsă o lacrimă de recunoştinţă, vorbind despre doctor ca despre binefacatorul întregii familii. Fără dr. Udrişte n-ar mai fi cunoscut niciodată bucuria de a fi împreunăa.

Soţia doctorului Udrişte, Elena Udrişte, impresionată de disperarea bolnavilor, a continuat să ofere, la rândul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, iniţiată fiind chiar de acesta, în ani şi ani de trudă în echipă.

Deşi a refuzat pe mulţi, d-na Elena a mai adăugat câteva cazuri la lunga listă de vindecări ale doctorului. Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticată cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare şi hepatice. A ajutat-o Dumnezeu, dar şi “Formula As”, câta vreme tânăra a trecut pe lângă un chioşc de ziare şi, cumpărând revista, a găsit acolo articolul dedicat doctorului Udriste. Asta i-a dat curaj şi speranţa. A venit la Valcea, a urmat cu mult sârg tratamentul şi acum îşi creşte fetiţa, cu bucuria celui ce pare a se fi născut a doua oară.

Atât cât poate, Elena Udriste urmează calea soţului ei, dar îşi dă seama că e prea puţin. În ultimii ani, doctorul avusese o revelaţie. Pomenea despre “fiola anticancer”, repetând de mai multe ori: “Draga mea, dacă ai şti cât este de simplu, cât sunt de aproape…”.

Doamna Elena Udrişte e convinsă că secretul acestei “fiole” se ascunde în imensa lui arhivă. Se oferă să o pună, fară nici o pretenţie materială, la dispozitia unui centru de cercetări oncologice, a unor specialişti.

107

Singură nu poate face mare lucru. “Am firul rosu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul ştiinţific”, ne spunea ea cu amărăciune, neînţelegând tăcerea şi lipsa de reacţie a celor care au cunoscut, într-un fel sau altul, cărţile lui Octavian Udrişte. În urma primului articol apărut în “Formula As”, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic.

Entuziasmată, persoana respectiva a făcut o mulţime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat nici un semn de viaţă. E dureros să vezi cum, şi după moarte, opera doctorului e în continuare marginalizată, privită ca o fantezie neserioasă, o rătăcire ştiinţifică.

Chiar dacă va fi fost încă departe de adevărata tratare a cancerului, arhiva lui trebuie să conţină secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetări ulterioare.

Miza e uriaşă. Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptăţit de colegi şi de întâmplările vieţii. E vorba de ceva mult mai important – de recâştigarea speranţei.

Invitat la câteva congrese internaţionale, dr.

Udrişte ar fi putut rămâne în străinătate, unde i se ofereau laboratoare şi fonduri impresionante pentru a-şi împlini ideile. A preferat să rămână în ţară, dominat de sentimente greu de înţeles până şi de cei mai înfocaţi români.

Voia cu toată ardoarea să-şi vadă împlinită teoria şi, în acelasi timp, nu accepta ca această posibilă descoperire să nu aparţină întru totul compatrioţilor săi.

Trebuie să-l fi durut enorm vestea că microbiologii americani Harold R. Varmus şi Michael Bishop au luat în 1989 premiul Nobel, confirmand în laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani înainte: gena ancestrală a cancerului.

Va găsi puterea să-şi continue cercetările şi să se îmbărbăteze, zicând: “Am studiat pentru om şi nu pentru premii”. Şase ani mai târziu, dr. Octavian Udrişte se va stinge din viata precum a trăit – dispreţuit de confraţi pentru îndrăzneala de a propune medicinii o altă cale: sinteza dintre terapie şi religie, dintre vindecarea trupească şi cea sufletească.

Se va stinge, iertând pe toată lumea şi smerinduse ca un ascet: “Am fost un suspin al nimicului”. În noaptea morţii, deşi părea perfect sănătos, s-a sculat, s-a ras, s-a îmbrăcat cu hainele cele bune, după care s-a aşezat pe marginea patului asteptând.

108

caleidoscop

În treacăt fie spus, doctorul avea o superstiţie: era convins că toate întâmplările faste din viata lui i s-au petrecut într-o zi de marţi, 13. Spre dimineaţă

ORIGINI nr. 9-10/2010

va muri, cugetând cu voce tare că “Moartea e ca înserarea”. Era o zi de marti, 13. Chiar de Sfânta Treime, sărbătoarea cea mai dragă lui.

Nicolae Mareş

DIPLOMAŢIA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ: QUO VADIS? Diplomaţia românească trebuie să devină steag de cultură. Nicolae Iorga, marele istoric român, cel care s-a remarcat a fi un veritabil enciclopedist în cunoaşterea fenomenelor culturale de pretutindeni, cât şi a întrepătrunderii dintre dimensiunea culturală universală şi cea românească, lider şi formator de opinie în perioada interbelică, spunea, spre apogeul carierei sale de dascăl şi scriitor, că „fără steag de cultură un popor e o gloată nu o oaste”. Nu mă sfiesc să afirm că adagiul istoricului nepereche, cu valoare pragmatică dar şi de simbol, pe care deseori îl citez cu îndârjire mai ales atunci când constat că tot mai mulţi dintre concetăţenii noştri nu conştientizează, ba dimpotrivă, bagatelizează sau trunchiază importanţa fenomenului cultural, a devenit mai actual decât oricând.

Autorul celor peste o mie de volume lăsate moştenire posterităţii, a simţit extrem de acut importanţa dimensiunii externe a fenomenului cultural, dovadă acţiunile sale în această direcţie - contribuţii care s-ar cuveni să fie mai bine cunoscute şi popularizate, la fel ca şi aforismul atât de meşteşugit şi penetrant formulat care ar trebui să figureze pe frontispiciul marilor instituţii culturale.

La fel ca Nicolae Iorga, marii diplomaţi Take Ionescu, Nicolae Titulescu şi Grigore Gafencu, principalii arhitecţi ai politicii externe româneşti din perioada interbelică, pe undeva chiar şi Carol al II-lea, au fost pe aceeaşi lungime de undă cu gândirea istoricului din acele vremuri. Nu întâmplător primii din cei enumeraţi mai sus, şcoliţi fiind şi în străinătate, cunoscând bine realităţile de acolo, au cerut să fie încadraţi în centrala Ministerului Afacerilor Externe oameni cât mai luminaţi şi bine instruiţi. S-a făcut acest lucru prin concurs, fiind admişi pe primele trepte cei mai talentaţi dintre ei, inclusiv o seamă de creatori care se impuneau pe firmamentul culturii româneşti - în nici un caz veleitari zgomotoşi ca aceia de azi care au fost

cocoţaţi foarte sus sau chiar în vârful piramidei, prin cumetrii. Citind documentele din perioada interbelică constaţi cu uşurinţă că tinerii respectivi puteau fi admişi pe posturi corespunzătoare unui început de carieră şi, numai după pregătirea de rigoare şi stagiul cuvenit în MAE (da, un stagiu în centrala ministerului!), erau trimişi, după o solidă instruire, la post în funcţia de ataşaţi de presă sau culturali, potrivit vocaţiei. Lista acestor diplomaţi, am spune diplomaţi de carieră, este extrem de lungă, iar contribuţiile unora dintre ei au fost de excepţie: arhivele îi evidenţiază tocmai prin manifestările de românism ale lor în care s-au implicat destul de articulat, cât şi prin destoinicia, dăruirea şi profesionalismul dovedit!

Numai din teama de a omite pe vreunul dintre ei mă mărginesc la a-i enumera doar pe Lucian Blaga, Aron Cotruş, Elena Văcărescu, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. Subliniez că toţi cei amintiţi, în ciuda faptului că dispuneau, în ţările în care au funcţionat, de condiţii materiale modeste, ca să nu spun precare, au devenit pionieri ai românităţii în spaţiile culturale în care au acţionat, tocmai prin patriotismul şi pregătirea culturală de excepţie, precum şi prin relaţiile pe care au ştiut să şi le facă şi să le cultive în diverse medii.

Am avut prilejul, prin anii ’90, să prezint la Ministerul Afacerilor Externe, o comunicare despre activitatea desfăşurată de Eugen Ionescu în Franta, la Vichy, ca atasat cultural şi de presă, pe care am şi publicat-o, tocmai pentru a pune într-o lumină nouă, inedită, figura marelui dramaturg. Rapoartele lui Blaga de la Varşovia ni-l înfăţişează pe autorul Meşterului Manole sau al Trilogiei Culturii ca pe un împătimit al propagării valorilor culturale româneşti peste fruntariile ţării, la fel Aron Cotruş, care îşi „angaja” benevol şi soţia – mare pianistă – la diferite manifestări româneşti. Să nu mai spun de Elena Văcărescu sau de Mircea Eliade, literatul şi istoricul de mai

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

târziu al religiilor, atunci în post la Lisabona, cel care remarcând lipsa de cunoaştere a Istoriei României în Portugalia, a purces la redactarea unei compendiu, redactat ca pentru străinătate,.

Am dat aceste nume şi exemplul din urmă pentru a evoca cât suflet depuneau aceşti creatori pentru o cunoaştere bună şi corectă a României peste graniţă. De acee, cred că s-ar cuveni pusă mai bine în evidenţă, prin lucrări mai aprofundate, de ce nu şi de doctorat, activitatea lor, iar travaliul respectiv ar trebui demarat prin popularizarea primilor trimişi în posturi diplomatice de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, respectiv a celor generic denumiţi diplomaţii unirii. În rândul acestora, exact în acest plan, un loc aparte îl ocupă Costache Alecsandri, iar ulterior, chiar fratele său, Vasile Alecsandri, a cărui activitate în această direcţie este atât de puţin cunoscută.

Fără să fiu condamnat pentru nostalgii protocroniste, ca slavist, în treacăt numai, amintesc că un înalt dregător moldovean, şocat fiind de ignoranţa polonă în cunoaşterea Moldovei şi a Ţării Româneşti - îl am în vedere pe marele cronicar, Miron Costin care studiase în tinereţe la Bar şi Kameniţa - a scris Poema polonă, o istorie în 750 de versuri despre Ţara Moldovei şi a Munteniei, aşternută pe hârtie în limba lui Kochanowski, dedicată şi dăruită de marele vornic celui care despresurase Viena la 1683 de turci, lui Jan Sobieski.

La altă scară, peste decenii, a simţit nevoia să descrie Moldova şi marele iluminist, membrul Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir, cel care a devenit spre sfârşitul vieţii sfetnic al lui Petru cel Mare. Iată ce istorie se află în spatele diplomaţiei culturale româneşti – cea care se poate spune cu mândrie ca a fost şi steag de cultură în analele istoriei noastre.

Deficit de imagine românească la New York.

Oare numai aici? După 1989, surprinşi parcă de noua turnură în care ne înscriam, cât şi de posibilităţile largi de manifestare în acest domeniu pentru a răspunde pe măsura provocărilor apărute, s-a înfiinţat şi în România o instituţie pe care alte ţări o aveau de decenii bune, şi care a fost dotată cu fonduri corespunzătoare de la buget, nu şi din donaţii cum se stipula în statut (fapt care a făcut ca unii patrioţi din afară să sugă cu nesaţ din acele fonduri), plătite prin Ministerul Afacerilor Externe.

Am în vedere Fundaţia Culturală Română, apărută încă din 1990. Orice s-ar spune - şi s-au spus

109

multe lucruri chiar exaggerate - această instituţie a lăsat în urmă o seamă de manifestări reuşite, remarcându-se prin unele încercări de a stabili un dialog fertil cu românii din afara graniţelor. Nu va trece mult timp şi analizele, vreau să cred pertinent făcute şi în spiritul academic sine ira et studio, vor pune în valoare tot ceea ce s-a făcut bun, cât şi unele greşeli comise, sau de ce nu, chiar şi gafa de a-l aşeza pe şeful statului în jilţul onorific de preşedinte, doar pentru a se perpetua în funcţii cei ce deţineau poziţia de preşedinte executiv.

Politizarea culturală portocalie, începută în forţă în anul 2005, a dus la schimbarea instituţiei respective nu numai la vârf ci şi în profunzime. În orice caz reformarea s-a făcut excesiv de dur, aş spune cu o veritabilă mânie proletară, ştergându-se însă cu buretele şi ceea ce se realizase bun, timp de peste un deceniu, cum arătam mai sus, cu banii contribuabilului român.

Ce se petrece azi pe acest plan ştiu mai mult din lecturile zilnice. Sunt puţini cei care cunosc exact câţi bani se cheltuiesc anual cu salarii tot mai multe şi mai mănoase, precum şi calea proiectelor aprobate, ca pe sub masă sau clientelar. Mi-a fost dat să fac însă şi câteva constatări concrete, nu oriunde ci la New York, în decembrie 2006, unde timp de peste trei săptămâni am urmărit cu o atenţie aparte fenomenul cultural în ansamblu, precum şi cel legat de prezenţa românească în această metropolă de mare anvergură, cel din urmă fiindu-mi cel mai apropiat.

Prima concluzie la care am ajuns a fost aceea că, în comparaţie cu alte ţări din zona noastră est-europeană nu prea am strălucit în propagarea valorilor româneşti. Constaţi cu bucurie de pildă că s-a impus prin forţa talentului său şi a intrat în conştiinţa americană Brâncuşi, prezent în marile muzee însă ca artist francez (de ce este receptat aici ca francez, când originea lui Picasso este vizibil menţionată ca spaniolă, cu toate că a trăit în aceeaşi vreme cu Brâncuşi în Franţa, rămâne o enigmă nedezlegată încă de reprezentanţii noştri din America). Brauner este cunoscut destul de puţin iar alţii şi mai puţin. Bine înţeles că ecouri enesciene pot fi descoperite în diferite instituţii muzicale şi se poate auzi despre unii artişti ai scenelor româneşti. Restul, din tot ceea ce înseamnă cultura românească, este trecut mai degrabă sub obrocul necunoaşterii, ca să nu spun al uitării.

La Biblioteca Publică din marea metropolă, de

110

caleidoscop

exemplu, bibliotecă ce se constituie într-un model de instituţie culturală globalizantă la acest început de mileniu, trona în decembrie 2006 o expoziţie de mari proporţii de carte japoneză care întruchipa arta şi progresele făcute sub zodia lui Gutenberg în ţara soarelui răsare. Cartea românească tipărită după 1989, în comparaţie cu producţia editorială din ultimul deceniu, am putea spune că lipsea cu desăvârşire. Aceasta a fost cea de a doua concluzie la care am ajuns accesând pe site-ul de la faţa locului mai multe domenii pentru a afla prezenţa românească în acest strălucitor şi impozant Templu al cărţii. Nu mai spun că documentarea se face aici mai mult pe micul ecran decât pe suportul din hârtie. Firesc mi-am pus întrebarea câţi directori, funcţionari, administratori şi şoferi, mănos retribuiţi de statul român în posturile lor la Bibliotecă, Centrul sau Institutul Cultural Român (toate aceiaşi Marie în accepţiunea mea), trecându-şi glorioşi funcţiile respective în diverse CV-uri, găzduiţi gratis pe 38th Street şi cu alte facilităţi asigurate, roşesc sau vor roşi cândva, atunci când un cititor sau cercetător american ori de pretutindeni constată un asemenea deficit de imagine. Menţionez că, faţă de prezenţa poloneză sau lituaniană înregistrată aici, raportul în ceea ce priveşte cartea românească se prezintă cam de 1 la 100 în defavoarea noastră. Şi când mă gândesc că ar fi fost necesară doar stabilirea unei conlucrări pertinente între ICR de la New York şi Biblioteca Publică din localitate, lipsa de interes se transformă în durere. N-ar fi fost nevoie decât de un efort minim de informare şi de transmitere a unor sugestii de achiziţie din partea unei instituţii autorizate.

La Institutul Cultural Român s-a fugit ca dracul de tămâie de a se opera cu Centrul Cultural Românesc, ca nu cumva să fie asociată activitatea sa cu cea desfăşurată mai ieri de către mult hulita Fundaţie Culturală Română şi centrele ei. Aici dacă în domeniul cercetării nu se poate face nimic – pentru că nu au cu ce şi cu cine – mărturisesc totuşi că preocupările ICR se vor meritorii.

Se tipăreşte astfel un program, se acţionează pentru a se pune în valoare valul nou al cinematografiei româneşti, iar pentru cele nouă luni, doamna Corina Şuteu şi ceilalţi cinci sau şase angajaţi, au realizat chiar şi câteva prezenţe în presa americană. Acesta a fost cel mai mare succes, chiar dacă prezenţa în ziare nu a durat decât o zi. Fiind în perioada sărbătorilor n-am participat la manifestă-

ORIGINI nr. 9-10/2010

rile organizate de institut, în timpul cărora se putea realiza cu adevărat care este impactul lor asupra publicului. Dar în cele aproape trei ore petrecute, cândva spre mijlocul zilei, în clădirea de pe 38th Street n-am văzut nici un american, român sau vreun alt străin rătăcit prin această instituţie. Nici o manifestare românească figura pe vreo agendă.

Am rămas şi voi rămâne, până la proba contrarie, cu impresia că Institutul Cultural Român nu-i decât o picătură într-un ocean pe care, pentru a o arunca la atâţia mii de kilometri depărtare, se cheltuieşte anual, inclusiv cu ceea ce nimeni nu mai pune la socoteală - am in vedere costul folosirii spaţiului ocupat de instituţie şi de angajaţi, plus la dotărilor, mai bine de un milion de dolari anual. Am menţionat această cifră deoarece am aflat că se zice că fondurile afectate ar fi totalmente insuficiente.

Nu ştiu, oare bugetul ministerului culturii le-ar ajunge? În diplomaţie, inclusiv în cea culturală, nu se inventează roata. Lăsând la o parte prezenţele franceze, germane sau latino-americane, de care dai în New York la tot pasul (n-am văzut atâtea sculpturi de Rodin amplasate în spaţii publice nici la Paris), iar pentru unele expoziţii pentru a le vedea, stai vreme bună la coadă (am în vedere pe cele organizate la Metropolitan Museum pe care l-am vizitat pentru a-mi satisface din plin curiozitatea două zile la rând, la Guggenheim, la Muzeul de Artă Modernă, la numeroase galerii, inclusiv renumita Colecţie Frick), mi-a fost dat să constat o sete puternică pentru informarea culturală, pentru cunoaşterea valorilor americane şi străine în general. În trecere fiind, am rămas plăcut surprins să văd la Columbia University, pe holurile generoase (mai mari decât tot sediul Institutului Cultural Român) de la intrarea în sediul Facultăţii de Ştiinţe Politice, panotată o expoziţie privind evenimentele din anul 1956 de la Poznan şi Budapesta, expoziţie organizată de centrele culturale maghiar şi polonez din New York. Au trecut probabil atunci şi în anul 2007, pe lângă panourile cu fotografii sugestive şi explicaţii pe măsură, mii de studenţi şi sute de profesori, iar presa a avut prilejul de-a reflecta asupra ei şi asupra evenimentelor în mai mult de două simple articole; cu toate acestea, cu siguranţă nu s-au cheltuit pentru acest proiect zeci de mii de dolari. Mai mult ca sigur că expoziţia a prilejuit organizarea de seminarii universitare pe tema dată sau alte dezbateri. Din experienţă cunosc

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

că, pentru a înfăptui o asemenea manifestare, nu-i nici prea greu şi nici prea scump, iar impactul este asigurat prin locul prezentării. Trebuie numai stabilită şi cultivată o relaţie bună fie pe plan bilateral, fie simplu între ICR din localitate şi centrul universitar. Nu în ultimul rând, aş spune, că având ceva imaginaţie şi tragere de inimă poţi fi condamnat la succes.

Ca unul care n-a avut niciodată alergie la documentele din arhive şi nu m-a speriat colbul de pe ele, m-am convins din filele lor ascunse şi am învăţat, încă din tinereţe, că în diplomaţie şi mai ales în activitatea culturală nu inventezi roata, ci trebuie doar să foloseşti cu dibăcie tot ceea ce înaintaşii tăi au înfăptuit cândva, iar înfăptuirea lor să o pui continuu în valoare în noile etape sau condiţii.

Cu noua politică culturală românească constatările de mai sus mi-au fost infirmate fără drept de replică, spunându-mi-se fără ocolişuri că tot ceea ce s-a făcut, timp de decenii, înainte la New York se prezinta ca nişte insuliţe într-un ocean. Am fost siderat de constatarea respectivă. Probabil că la fel se gândeşte şi în alte centre. M-am străduit să-mi pun memoria la contribuţie şi am găsit la repezeală cazul istoricului român de mare anvergură Ştefan Fischer Galaţi, care a tipărit şi publicat timp de mai multe decenii numeroase contribuţii despre istoria României şi a altor ţări din zonă. Mai mult, ştiu că acest talentat istoric a funcţionat drept consilier al unor preşedinţi americani. Am plecat fără să aflu dacă a fost implicat vreodată în manifestările Institutului, deşi este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova. El şi alţii, pe care nu îi mai pomenesc, ar putea face extrem de mult pentru imaginea noastra în America. Se pare că este mai uşor să pleci de la zero, pentru că atunci progresul la facerea bilanţului pare să crească vertiginos.

Nici în problema conlucrării acestui ICR şi, probabil, şi ale altora, cu românii din zonă, lucrurile nu îmi sunt clare. Cunoscut fiind că de-a lungul anilor o seamă de intelectuali de frunte s-au stabilit în marile centre culturale de pretutindeni (la New York numarul lor fiind de peste 150 miii), Institutul Cultural Român, să nu mai spun că întreg Ministerul Afacerilor Externe, ar trebui să conştientizeze faptul că numărul vectorilor multiplicatori ai imaginii româneşti creşte enorm tocmai prin prezenţa lor, puterea acestora fiind incomparabil mai mare decât cea înfăptuită de

111

câţiva sedentari care se rotesc după un algoritm cunoscut, în care intră şi perioada de acomodare şi de plictis. Mulţi dintre românii new-yorkezi sunt în contact nemijlocit cu formatori de opinie de vârf din SUA, fie şi datorită faptului că unii din ei sunt contribuabili de seamă. Mai mult, un institut sau un centru cultural de acest gen în condiţiile de azi, ar trebui să fie, în primul rând, un catalizator de românitate, care să îi sprijine după puterile sale, în manifestarea culturală, lingvistică şi religioasă pe consângenii din ţara de origine. După mine multe din centrele culturale străine la Bucureşti nu neglijează deloc această dimensiune şi bine fac. La New York şi în alte părţi se pare că implicarea în această direcţie este de-a dreptul marginala, atâta vreme cât, în instrumentarul său de lucru, fiecare director îşi propune să purceadă de la zero, aşa cum unii foşti decidenţi care au deţinut astfel de posturi prin alte capitale în ultimii ani n-au prea ştiut ce s-a mai petrecut şi se petrece în ţară. N-ar fi trebuit oare ca organizatorii concursului de angajare să le verifice în primul rând cunoştinţele pe toate planurile culturii, cea cu aproape 300 de definiţii, şi să le asigure o documentare solidă prealabilă, fără a se sfii să îi trimită chiar şi pe la arhive pentru a descoperi un instrumentar valabil pentru relaţia respectivă? Ce să mai spun că se realizează de către ICR şi Ministerul de Externe mai nou performanţa de a trimite la unele institute directori care nu cunosc limba ţării în care vor lucra, fiind suficient, se pare, angajatorului angajamentul angajatului că o să înveţe limba respectivă (celor care vor să cunoască cazuri concrete le stau la dispoziţie!). Cum să sensibilizezi o lume literară într-o limbă străină ei? Cum să atragi o comunitate străină la cunoaşterea şi propagarea valorilor tale, atunci când eşti atât de departe de spiritualitatea acelei comunităţi, comunitate cu care n-ai avut nici o tangenţă până ai dobândit postul? O asemenea desemnare, printr-un concurs dâmboviţean bine înţeles, înseamnă din start fonduri aruncate şi un heirupism făcut de dragul de a ne afla în treabă.

A se reţine termenul împrumutat din limbajul de odinioară pentru a exprima realităţi noi, palpabile, cunoscute profesioniştilor decidenţi. Înainte de a pleca spre New York am accesat site-ul MAE, pentru institutele sale culturale din străinătate ca să văd activitatea institutului în cauză. N-am găsit nimic, iar la sesizarea mea, adresată onor ministerului treburilor din afară, am primit

112

caleidoscop

răspunsul că ar trebui să accesez direct ICR şi nu MAE. N-am luat indicaţia drept un îndemn potrivit, ci ca pe o dovadă a unei derobări evidente de o sarcină nobilă, de vreme ce de diplomaţia culturală ar trebui să se ocupe, în primul rând, MAE. O asemenea instituţie nu trebuie să asigure numai cadrul logistic, cu alte cuvinte să preia administrarea de spaţii, autoturisme şi alte bunuri– postându-se voluntar pe postul de cenuşăreasă – şi să lase ce este mai important pe seama unor amatori în ale diplomaţiei, cărora li se conferă de către minister coordonarea institutelor, asigurându-li-se totodată posturi înalte din ierarhia diplomatică – post pentru care Blaga a trudit 20 de ani. De aici introducerea mai largă pe care am făcut-o în acest articol despre ceea ce s-a ocupat dintotdeauna Ministerul Afacerilor Externe, cât şi despre rezultatele bune ale unor diplomaţi români în această materie, ei fiind cei care au găsit şi matricea stilistică corespunzătoare acestei profesii, fără ca să o împrumute de nicăieri, conceptul în sine fiind blagian. Şi o ultimă constatare, dintr-un lung şir, este aceea că în perioada celor 17 ani de tranziţie şi de sărăcie s-a cheltuit mult, foarte mult, cu aceste CCR sau ICR-uri, iar roadele lor nu prea s-au văzut şi nici nu se întrevăd, nici în gândire şi nici în faptă, în ceea ce a fost şi în ceea ce va să se petreacă în curând. Ne putem aştepta doar la valuri vocale tot mai gălăgioase. Ca în politică, unde funcţionează tot mai strident formula ... ba a ta!

Subiect de reflecţie. Periplul american de la sfârşitul anului 2006, precum şi altele mai vechi pe acest continent, mi-au dat prilejul să constat că, atunci când eforturile diferitelor state, inclusiv prin implicarea directă a cetăţenilor din etnia de obârşie a acestora, în cazul nostru concret - prin sublinierea participării celor din urmă la istoria sau propăşirea Americii - au cel mai vizibil şi puternic impact. Aşa s-a ajuns în spaţiul american, mai mult decât în altă parte, ca prezenţa culturală, spirituală, tehnică etc. străină să intre în citadin, să te izbească zi de de zi şi ceas de ceas, în plină stradă, în parc sau în diverse localuri publice. Ungurii au speculat la maximum acest reflex american. Colonia maghiară din America a reuşit să ridice pe Riverside, într-un loc expus, pe strada 113, monumenul generalului Kossuth, bine cunoscut nouă românilor.

Aşa au procedat şi polonezii, care în numeroase metropole, nu numai la New York, l-au înălţat pe Tadeusz Kosciuszko, pe Stanislaw Polawski

ORIGINI nr. 9-10/2010

sau mai nou pe Papa Wojtyla, iar în Catedrala St. Patrick, au instalat chiar copia cunoscutei icoane a Sfintei Fecioare din sanctuarul de la Czestochowa.

Aşa au făcut italienii, latino-americanii şi alte comunităţi, punănd pe mari piedestale pe unii din eroii lor sau pe marii artişti naţionali, nu în ultimul rând amplasând opere artistice reprezentative chiar la ONU. Pe Dante îl găsim lângă Lincoln Center şi nu degeaba primarul de mai ieri al metropolei l-a amplasat pe Garibaldi într-un parc situat nu departe de Wall Street.

Oare România să nu merite să aibă şi ea un reprezentant al său pe un soclu new-yorkez? Rămâne aceasta un subiect de reflecţie şi de acţiune grabnică, atât pentru autorităţile româneşti cât şi pentru românii din această metropolă.

Generalul George Pomutz – odinioară erou american în viaţă. Pentru mine cea mai venerabilă personalitate de origine română, a cărei soartă este indestructibil legată de cea americană, este cea a generalului GEORGE POMUTZ, cel care în timpul războiului de secesiune a devenit un erou în viaţă pentru faptele de arme de la Shiloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta şi Savannah. Amintesc că despre capacităţile sale militare în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a, care cuprindea şi regimentul militarului român, a scris: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav şi curajos ofiţer (sublinierea noastră, N.M.), care se bucură de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.” (sublinierea N.M.) Mai amintesc că Generalul Pomutz a fost, de asemenea, membru al Organizaţiei Foştilor Voluntari, al Legiunii Credincioase şi al Ordinului Săgeata Albastră (“Blue Arrow Order”). Nu altcineva ci Senatul American i-a conferit, în 1865, recunoscându-i meritele sale militare, gradul de general de brigadă. Am spus că, în parte, americanii şi-au dat obolul recunoaşterii, deoarece în anul 1913, Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomutz să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial şi apoi al celui de-al doilea, planurile au fost abandonate. În anul 1944, cetăţeni americani de origine română au construit, prin colectă publica, un cuirasat pe care

ORIGINI nr. 9-10/2010

caleidoscop

l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: “General George Pomutz”. Au construit aşadar românii americani un cuirasat şi nu un monument pentru cel care, cu doar 7,2 milioane de dolari, a cumpărat pentru America, de la imperiul rusesc, Alaska. Pentru că George Pomutz, datorită calităţilor sale diplomatice, a fost trimis în postul de consul, avansat fiind spre amurgul vieţii în funcţia de consul general al Americii la Saint Petersburg, unde a funcţionat, lucru mai rar întâlnit, timp de 12 ani. Cunoştea românul nostru opt limbi strâine, lucru important pentru americanii care vorbesc de obicei doar engleza. Pomutz este cel care a negociat documente importante americano-ruse asupra cărora istoricii romăni ar trebui să se aplece, daca cei americani nu o mai fac, cu toate că guvernele din cele două ţări acordă anual zeci de burse Fulbright. Cam atât în ceea ce priveşte dăinuirea eroului şi a celui care a cumpărat Alaska în memoria americanilor, atât de recunoscători faţă de cei care şi-au pus talentul şi sudoarea în slujba propăşirii acestei naţiuni. Ar mai fi de adăugat că, la 9 iulie 1997, în timpul vizitei efectuate la Bucureşti, pentru a pune cireaşa pe colivă, dregând busuiocul deoarece administraţia americană nu ne-a sprijinit până la capăt în procesul de aderare la NATO, preşedintele Bill Clinton a găsit de cuviinţă să evoce totuşi, după o perioadă lungă de tăcere din partea autorităţilor americane, personalitatea generalului şi a diplomatului de origine română, George Pomutz, subliniind că a fost unul dintre cei care au făurit America de azi. Am spune fără maliţiozitate americanilor pragmatici: sigur, dacă a cumpărat Alaska pe nimica toată! A trecut pe la urechile guvernanţilor români această apreciere ca o boare călduţă (îmbătaţi de vizita în sine) ca şi cum nimic nu s-ar fi auzit. Fostul preşedinte Emil Constantinescu, care avea printre sfetnicii apropiaţi şi pe un istoric, nu s-a gândit să întreprindă nimic în urma primirii aceste veşti, cu siguranţă inedită şi să o pună în atenţia părţilor – sau poate era prea supărat de eşecul politicii sale externe. Nu poţi invita conducerea Institutului Cultural Român, care în general este certată cu istoria românească, să acţioneze în această direcţie, pentru ca - până una alta - ICR-ul din New York să fie îndrituit să poarte numele lui Pomutz şi, de ce nu, să facă şi o Fundaţie cu acelaşi nume, precum aceea care funcţioneaza de zeci de ani în America şi care poartă numele lui Kosciuszko. Un aseme-

113

nea ONG, care nu diplace americanilor, ar putea să înceapă să colecteze fonduri pentru punerea în pagină a memoriei marelui american român.

Când l-am văzut tronând pe Riverside la 113 pe Kossuth m-a străfulgerat gândul: oare Pomutz al nostru tot în cimitirul de la Smolensk zace? De ce oare nu şi-ar găsi acest erou din părinţi români un locşor în pământul românesc, dacă în cel american n-a ajuns timp de aproape un secol deşi a fost şi american, pentru că gloria Americii a apărat-o mai înainte de toate, cât şi interesele americane pe care le-a slujit cu devotament. De ce nu există şi aici în continentul pentru care a luptat şi pe care l-a slujit cu atâta devotament un soclu sau un postament cu figura lui bravă (ori dacă nu a lui - de ce nu - a lui Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu sau Constantin Brâncuşi?) Să intrăm pe această cale în conştiinţa americană ca români. S-ar cuveni să îşi găsească locul la New York şi un monument al poetului naţional, Mihai Eminescu, al lui George Enescu ori a episcopului Policarp Moruşca, moţul din Apuseni, cel care a înfiinţat pe pământ american „Vatra Românească”. Întâmplarea a făcut ca, în nava cu care am zburat spre New York, să găsesc o publicaţie ungurească în care am citit că Budapesta, de pildă, este o capitală care a semnat un parteneriat de colaborare cu marea metropolă americană. Poate şi autorităţile româneşti ar fi trebuit ca, înainte de a decreta, unilateral, stabilirea unei axe Bucureşti Washington, idee sugerată şefului statului probabil de către un consilier care deţinuse portofoliul de ministru de externe, dar care s-a legitimat şi se va legitima doar cu o minimoralia, ca operă de bază.

Mă întreb dacă n-ar fi fost mai rodnic să fi făcut, măcar în ultimul deceniu, precum vecinii noştri pragmatici din vest, adică un parteneriat între Bucureşti şi New York, lucru pe deplin fezabil (primarul metropolei americane de la îngemănarea celor două milenii, Rudy Giuliani, a fost doar un italian de origine, din câte se ştie).

Cu siguranţă că legătura cu oraşul de cca 9 milioane de locuitori, el singur de o forţă demografică aproape cât jumătate din România, iar de una economică cât o sută sau câteva sute de Românii, ar fi fost cu mult mai trainică şi realmente de bun augur. Cred că altfel aş fi văzut şi receptat New York-ul aflat într-o îmbrăţişare cu Bucureştiul acum, la începutul celui de al treilea mileniu, când globalizarea nu mai bate la uşă ci

114

PROZĂ

răscoleşte lumea. Ar fi devenit pentru România şi românii de pretutindeni cel mai mai frumos dar, iar New Yorkul mi s-ar fi părut mai măreţ şi mai atrăgător - o mare metropolă cu un Pomutz în Parcul Riverside ce se întinde pe zeci de kilometri sau cu un alt mare român cu care ne identificăm, atât cei de pe Dâmboviţa cât şi cei din New York sau din alte localităţi americane. Încerc să sper că,

ORIGINI nr. 9-10/2010

printr-un efort de diplomaţie culturală, conjugat cu efortul sutelor de mii de români americani, aşa cum au făcut şi alte etnii înaintea noastră, vor trona, undeva, într-un viitor apropiat, la o intersecţie, pe un soclu înalt, aici şi în alte centre americane, statuile unor români legaţi trup şi suflet de aceste meleaguri ale Lumii Noi şi de acest popor generos şi recunoscător.

Traian Chelariu

ÎN CĂUTAREA ATLANTIDEI (FRAGMENTE NOI) Doctrinele sînt de obicei, divine, tacticele, de obicei, diabolice.

Coborîrea sfîntului duh nu se petrece niciodată în mod arbitrar, e adevărat, dar şi spontaneităţile presupun existenţa unor potenţe şi dispoziţii cel puţin probabile. În sufletul şi în inima noastră închinate zodiilor imponderabile şi iubitoare de existenţial ne pomenim aplicaţi fiecare pe adîncurile de grai şi simţire ale celuilalt aşa cum numai în concertele de muzică înaltă li se întîmplă prietenilor cunoscători nepretenţioşi în ale artei.

De aceea sîntem uniţi cu mult înainte de a ne da seama de necăutata unire.

Un fel de vrajă, luînd lopeţile bărcii în care ne găsim, îi dă mişcarea iniţială şi, cînd ne uităm la maluri, ele se găsesc cu mult în urma noastră.

Cît de bine este să faci parte dintr-o camaraderie mai veche decît toate vîrstele măsurate cu măsurile timpului, dintr-o camaraderie pentru sensibilitatea căreia hotarele lumii nu se închid la capătul zărilor pămînteşti şi nici la începutul vreunui gînd exprimat mai mult sau mai puţin greoi. Şi cît de bine este să te poţi simţi şi considera vecin cu perspectivele amîndouă ale realităţii în neîntrecuta devenire a tuturor lucrurilor, sufletul tău şi sufletele prietenilor tăi determinîndu-se numai în deplina lor voie liberă iară naşterea sensurilor şi chipurilor noi bucurîndu-se, deopotrivă, atît de misterioasele chinuri ale facerii, cît şi de frumuseţea lucrului izbutit.

Odată ce eşti apărător convins al acestui crez,

singurul care poate mîntui şi înălţa, tovarăşii ceilalţi ai luptei şi ai efortului prinşi numai de pojghiţa valorilor pur materiale, ţi se par bieţi oameni amputaţi, sufleteşte şi trupeşte, de cele mai solare organe ale vieţii. Ei sînt, asemenea orbilor şi asemenea surzilor şi asemeni celor lipsiţi de gust, miros şi tact, nişte obiecte de la care e greşit să pretinzi să ştie şi să simtă ce poate fi un răsărit sau un apus de zi, un freamăt de codru sau un murmur de ape, un trandafir sau deliciile unui vin de soi. Şi cum le-ai putea cere să simtă ce este tegumentul catifelat al unui corp feminin perfect!? Numai emoţia, şi anume în spasmul ei de tensiune la culme, pare că le sparge acestor oameni jumătăţi şi treimi şi sferturi învelişurile lacome înlăuntrul cărora se agită, totuşi, un suflet. Imediat după astfel de clipe de spaimă par a te înţelege mai apropiat, mai nemijlocit. Sîngele sufletului lor ţîşneşte impetuos către Dumnezeu şi se purifică în propriul lor foc, împărtăşindu-se, cu sete, din mitul anonim şi unanim. Dacă promiţătoarele răni se vindecă prea devreme, făcînd cu neputinţă puntea pe care, din cînd în cînd, te străduieşti s-o arunci, măcar nefirească şi arcuită cît un curcubeu de la tine la ei, pe sub bolţile cele mai adevărate ale cerului celui mai adevărat. Nici aripi de Pegas nu le ţîşnesc din gurguiele rănii, spre a-i avînta, pe socoteala lor, pe aceşti roboţi ai muncilor fără sens.

Amintirile spaimelor persistă, nu însă altfel decît ca un chin şi nu altfel decît ca un refuz instinctiv de a primi ceea ce nu poate duce trupul gîrbovit

ORIGINI nr. 9-10/2010

PROZĂ

sub prea grele poveri.

Am cunoscut indivizi atît de dornici de originalitate încît le era ciudă că au o mamă şi un tată. * Toate pot fi desăvîrşite: şi răul şi binele, şi frumosul şi urîtul, şi închinarea şi blestemul. Nu-ţi face idol din desăvîrşire.

Lucrurile puse lîngăolaltă capătă, de obicei, un aspect comun. Asemănările sau tocmai notele caracteristice deosebitoare le dau o înfăţişare unitară, le imprimă un aer de înrudire ţesîndu-le întreolaltă, înmulţindu-le nuanţele individuale, structurîndu-le cumva, dînd melodie nouă şi semnificativă prezenţei lor pe care nu o fac numai plăcută ochiului, ci o comunică mai de-a dreptul sufletului omenesc.

Cu atîta mai frumos se prezintă procesul acesta de structurare reciprocă ori de cîte ori se întîlnesc, pentru o mai lungă durată, cei aleşi şi cu atîta mai profund şi mai politonal, cu cît cei ce se-ntîlnesc manifestă anumite interese deosebite de cursul fără de reliefuri şi culoare al zilelor obişnuite. Dar, ceea ce îi leagă mai intim şi mai definitiv, este dragostea de faptă gratuită, iubirea de ceea ce în mod normal nu are preţ, făcînd nepreţuit şi de nepreţuit, cu toate că este bun tot aşa de concret şi trebuincios vieţii cum sînt soarele, aerul şi apa. * Toate au o simetrie: începuturile şi sfîrşiturile se aseamănă. Cine urcă brusc, cade brusc, cine suie încet, coboară încet, cine se găseşte, de la început, la un nivel mediu, nu va cunoaşte nici la sfîrşit alte regiuni ale vieţii lui personale. * Oriunde a existat ceartă religioasă, această ceartă nu a fost niciodată dusă pentru interesele credinţei în Dumnezeu, ci pentru interese de ordin statal. Marile religii s-au constituit, totdeauna, în state şi ca state au fost revoluţionare, imperialiste, reacţionare, avînd legi, regulamente şi poliţie! * Într-o măsură, Divinitatea creatoare este mai mult decît lumea creată şi într-o măsură, lumea creată este mai mult decît Divinitatea creatoare.

Totuşi numai despre Divinitate se poate afirma, cu egală îndreptăţire, că este şi nu este. *

115

Un catolic fervent mă condamnă pentru faptul de a mă fi rugat lui Dumnezeu în toate templele închinate Lui şi în faţa tuturor altarelor închinate Lui. Nu sufăr de tabuism şi nu am suferit niciodată de impulsuri profanatoare. Îmi spune însă inima că lui Dumnezeu mă pot închina oriunde, chiar şi într-un lăcaş catolic, mozaic, musulman etc. etc.

Din discuţie înţeleg însă de ce pentru cei mai mulţi credincioşi Dumnezeu locuieşte în ceruri. * Dacă ne-am da fiecare seama cît de adesea şi în ce măsură confruntăm sinceritatea cu cinstea, ne-ar fi mereu ruşine de cinstea noastră. * Faptul că etosul muncii nu poate fi sporit, iar aceasta tocmai la muncitorii propriu-zişi, constituie o problemă gravă. Oricîte predici ni s-ar ţine şi oricîte cărţi exhortative am ceti în această privinţă, munca ni se pare a fi, şi de fapt şi este, ceva penibil: adevărată muncă, adevărat chin. Care este rădăcina răului? Muncile noastre cele de toate zilele sînt munci lucrative, munci mijloc şi nu munci scop. De aici şi neputinţa de a compara muncile între ele. Întrebuinţînd plăcerea şi neplăcerea drept scară de măsură, constatăm că mai plăcută este horticultura decît spălatul şanţurilor. Ce anume munci sînt însă plăcute chiar dacă cer infinit mai multă sforţare decît cele mai grele munci lucrative?

Desigur numai muncile scop în sine: strădaniile artistului creator, ale cercetătorului, ale sportivului neprofesionist, ale vînătorului, ale luptătorului din vocaţie şi aşa mai departe. * Iisus a văzut dumnezeieşte de limpede: sîmbăta este pentru om şi nu omul pentru sîmbătă. Valorile sînt pentru mai binele nostru şi nu noi pentru mai desăvîrşita lor slujire. Şi aici zace adevărul, căci valorile rezidă în viaţă şi slujesc viaţa, iar dacă se întîmplă să nu o mai poată sluji, această miraculoasă viaţă îşi scrie noi table ale legii. * Iată că vorbele lui Iisus sînt pline de revelaţie: „eu sînt calea, viaţa şi adevărul”. Adică: mai întîi sînt eu, apoi calea, apoi viaţa şi în sfîrşit adevărul.

Cei foarte deştepţi şi întotdeauna deştepţi vor

116

PROZĂ

zîmbi citind aceste naivităţi, căci ei nu ştiu că, pentru fiecare dintre noi, „eu” este egal cu „calea”, cu „viaţa” şi cu „adevărul”. Şi ei nu simt că tot ce în sens metaforic transcende eul meu omenesc îi este străin şi piedică. * Şcoala cea bună este aceea care e mai puţin şcolărească, la fel cum cea mai bună carte este cartea cea mai puţin livrescă. * Într-un sens, Divinitatea e, asemeni legilor universale, indiferentă faţă de dorinţele noastre.

Din momentul însă ce aceste dorinţe ale noastre se plasează în planul legilor universale, ne angrenăm în Divinitate şi, dacă sîntem împotriva ei, ne va distruge, iar dacă mergem în direcţia marelui ei curs, ne ajută şi ne dă mai mult decît ar putea da fără prezenţa noastră. În direcţia apei poţi înota mai repede decât este curentul însuşi al fluviului. Divinitate şi, dacă sîntem împotriva şi, ne va distruge, iar dacă mergem în direcţia marelui ei curs, ne ajută şi ne dă mai mult decît ar putea da fără de prezenţa noastră. În direcţia apei poţi înota mai repede decît este cursul însuşi al fluviului. * Mila şi dragostea de Dumnezeu sînt una şi aceeaşi supremă virtute. Creştinii văd de sus în jos ceea ce budiştii privesc de jos în sus. * Eternă singurătate, Doamne, eşti Tu sau nimicul. Numai voi creaţi lumile cîte vin şi trec. Numai Tu sau Nimicul sînteţi, cu adevărat, permanentă, eternă şi neschimbată faţă. Numai Tu sau Nimicul sînteţi singura înfăţişare pozitivă a existenţei. * Un Dumnezeu atotştiutor în dimensiunile de noi imaginate ale timpului, deci cunoscător al trecutului, prezentului şi viitorului, este o Divinitate momentană supusă necesităţii. * Divinitatea se situează dincolo de orice morală: ea poate ucide şi ucide. Într-un sens sfatul satanic: „fii ca Dumnezeu” înseamnă „ucide!”. * Păcat că revoluţiile nu sînt prezentate drept ceea ce sînt, adică drept procese brutale de înlocuire a unei ordini prin altă ordine. Şi păcat că

ORIGINI nr. 9-10/2010

revoluţionarii văd în revoluţie prea mult bine, iar reacţionarii prea mult rău. În orice caz, glorificarea revoluţiilor de către revoluţionarii biruitori ni se pare mai curînd a fi o justificare, precum tot un fel de justificare şi uitare a crimelor e şi condamnarea absolută a revoluţiilor de către reacţionarii biruitori. * Cel mai stupid „ideal” pe care l-ar putea preconiza vreo minte cît de cît lucidă ar fi idealul muncii pentru muncă. * Discuţiile privind religia trebuie duse în termeni religioşi. Categoriile religiei nu sînt categorii filozofice, precum cele ale limbii nu sînt categorii logice. Şi la urma urmelor cine oare ne garantează că orice fel de categorie nu este decît numai punct de sprijin pentru simbolizare, pentru simbol!? * Toţi cei mari, indiferent în ce sector se manifestă, sînt tirani pentru mulţimile mici. * Ce este geniul? Geniul este lava care ţîşneşte din vulcan şi întunecă lumina zilei, zguduie pămîntul din temelii, stîrneşte fulgerele, arde ogoarele pe care le acoperă cu iad topit. Geniul se aşterne nămoluri şi cenuşă peste cetăţi. El e măgarul care bîntuie continentele şi oceanele şi răstoarnă pustiurile şi faţa mărilor. El e fluvii, şi rîuri, şi pîraie, şi izvoare tulburi spumegînd pe sub nourii anotimpului. Geniul este munţi şi păduri, culmi şi prăpăstii, stînci prăbuşite, prundiş şi nisipuri, pulberi, pămînt, nămoluri fertile, iazuri, grădini, lanuri, păşuni, plaiuri şi văi. Geniul e pom roditor şi lemn doborît de secure, iarbă şi mineral şi tot ce creşte în tăceri, tot ce zămisleşte, tot ce e stihie, tot ce trezeşte dragoste în noi pentru viaţa vie din noi şi din jurul nostru şi tot ce se ridică uri, perspective, doruri, înfiorări, adîncuri, mari întrebări şi răspunsuri, tot ce ne leagă de noi de cei din jurul nostru, de natură, de Dumnezeire. Geniul începe în sfîrşituri şi biruie moartea şi este, întotdeauna, acelaşi şi altul. Geniul este tot ce ne depăşeşte, tot ce pune stăpînire pe noi şi ne arată căile destinului.

Toate celelalte sînt talent, capital împrumutat sau moştenit pe care-l fructifică întîmplătorul comisvoiajor abil.