inliniedreapt a.net
http://inliniedreapta.net/arabii-din-palestina-ii/
Arabii din Palestina – II (tabere din Liban) Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şi fostă corespondentă de război, a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a examina de aproape “problema refugiaţilor palestinieni” şi pentru a-şi face o idee despre viaţa de zi cu zi a refugiaţilor arabi şi a arabilor israelieni. Articolul a fost publicat în 1961 (adică înainte de războiul de şase zile din 1967 şi de “teritoriile ocupate”). Astăzi, partea a II-a a acestui articol.. Beirut ul est e un oraş f ermecăt or, în plin avînt , un amest ec încînt ăt or de Asie Mică şi Franţ a, cu o privelişt e care-ţ i t aie răsuf larea; hot eluri luxoase pest e t ot şi încă mult e în const rucţ ie. Am pornit la drum, ghidul meu palestinian şi cu mine, într-o maşină lucioasă proprietate UNRWA (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Asistenţa si Servicii pentru refugiaţii palestinieni din Orientul Mijlociu), spre o tabară în colinele Libanului. Ghidul, ca şi colegii săi care mau însoţit în alte tabere, este şef de secţie la UNRWA, îmbrăcat în costum de om de afaceri occidental, sigur de sine, om de organizaţie din pătura de mijloc. Refugiaţii provin din straturi sociale diferite. Cei din stratul ghidului nu mai locuiesc în tabere; poate mai lucrează în ele, ca doctori sau profesori. Tabăra era populată în exclusivitate de arabi creştini. M-am mirat cu voce tare de segregaţia pe bază de religie. Ghidul, musulman, mi-a povestit că taberele creştinilor sunt superioare şi mult mai curate decît ale musulmanilor. Foarte puţini creştini rămîn în tabere, pentru că se descurcă mai bine. Locuitorii sunt romano-catolici, dar tinerii profesori sunt refugiaţi, nu preoţi. Ei trebuie să-i înveţe pe copii despre Palestina, pentru că majoritatea n-au văzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-o ţin minte. Copiii sunt invăţaţi să urască, pentru că paradisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria lor este să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare. Tabăra const a din căsuţ e mici, din ciment sau st ruct uri de met al, răspîndit e pest e dealuri, sat de oameni săraci, dezordonat , dar plin de f lori şi veselie. Copiii, îmbrăcaţi în unformă cu şorţuleţ, tocmai ieşeau de la şcoală pentru pauza de prînz, şi se îndreptau spre casă rîzînd şi
luîndu-şi rămas bun unul de la altul. Locuitorii sunt romano-catolici, dar tinerii profesori sunt refugiaţi, nu preoţi. Ei trebuie să-i înveţe pe copii despre Palestina, pentru că majoritatea n-au văzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-o ţin minte. Copiii sunt invăţaţi să urască, pentru că paradisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria lor este să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare. La cabinetul medical, alb şi miniatural, era un singur pacient – o tînără draguţă de 21 de ani adusese al patrulea copil la control. Soţul ei era plecat la lucru în Libia. Şi ea a trăit acolo cîţiva ani, dar a venit înapoi. Viaţa în Libia e foarte scumpă, mai bine locuieşte aici cu părinţii şi strînge bani pentru viitor. Asistenta medicală, o femeie plinuţă, mai în vîrstă, o linişteşte – copilul nu e bolnav. Vara copiii fac un pic de conjunctivită sau diaree; nu, trachoma este foarte rară şi se poate vindeca. E şi un pic de vărsat de vînt. Ghidul mă informează că dacă un refugiat trebuie să fie operat, este transportat cu ambulanţa la Beirut, unde UNRWA are paturi rezervate şi plăteşte totul. Numai bogaţii din Liban îşi pot permite tratament atît de prompt şi de asemenea calitate. Al patrulea copil, zic eu, şi n-are decît 21 de ani. Da, da, răspunde ghidul, natalitatea în rîndul refugiaţilor este mult mai mare decît a altor arabi, şi copiii sunt mai sănătoşi. Ref ugiaţ ii primesc o raţ ie lunară de aliment e: f ăină, legume uscat e (mazăre, f asole, lint e), zahăr, orez, uleiuri şi grăsimi – 1500 de calorii/persoană/zi, care creşt e iarna la 1600 de calorii, dar nu e dest ul. Deci refugiaţii trebuie să găsească modalităţi de a cîştiga bani pentru a-şi îmbogăţi dieta, sau să crească păsări sau iepuri, ori să cultive zarzavaturi de grădină. Mulţi refugiaţi au mici grădini, dar şi mai mulţi cultivă flori, cu drag şi cu entuziasm, de plăcere. Copiii şi femeile gravide sau care alăptează primesc raţie de lapte; de asemenea, cine are nevoie, primeşte o masă caldă la cantină, la recomandarea medicului. Ghidul îmi povesteşte că 85% din locuitorii taberei au de lucru. Dacă se ivesc greutăţi şi nimeni din familie nu lucrează, secţia de ajutor social UNRWA intră în acţiune. Modelul este universal. Să nu crezi că t rebuie să inf rumuseţ ezi lucrurile, nu-i nevoie, nu sunt în inspecţ ie. Vreau doar să-mi f ac o idee despre viaţ a în t aberele de ref ugiaţ i. Profund ofensat, ghidul se opreşte pe mijlocul potecii pietruite şi-mi explică: aici, în Liban, 80% din refugiaţi o duc mai bine decît o duceau în Palestina. Restul de 20% nu, dar ei erau mici capitalişti, şi aici e concurenţă mare cu oamenii de afaceri din Liban, şi sunt multe piedici în calea lor. Mai este şi aspectul politic. Refugiaţii nu primesc cetăţenie, înţelegi, pentru că mare parte din refugiaţi sunt musulmani şi ar răsturna balanţa aici, unde creştinii sunt la putere. Nu vorbesc despre palestinienii bogaţi care s-au refugiat; bogaţii sunt mai bogaţi decît înainte şi sunt foarte fericiţi. Apoi am mers în vizit ă de curt oazie la conducăt orul t aberei. Fiecare conducăt or de t abără est e de f apt primar numit în post , care administ rează aşezarea, of iţ er de legăt ură cu comandament ul local UNRWA şi rezolvă doleanţ ele locuit orilor. Suntem primiţi intr-un birou
curat şi ordonat, ne aşezăm eu, ghidul, directorul şcolii (fost poliţist palestinian) şi conducătorul taberei. Urmează o discuţie care se va repeta aproape zilnic, a la Pălărierul cel Nebun: - Ţările arabe au invadat Israelul în 1948 pentru a-i salva pe arabi de masacrele comise de evrei. - Au fost masacre? Unde? - Da, au fost peste tot. Groaznic, groaznic. - Înseamnă că aţi pierdut rude, prieteni. Aceast ă concluzie dureroasă a replicii ant erioare rămîne f ără raspuns. - Israel a încălcat liniile de armistiţiu şi ne-a furat ţara. Am fugit de frică. Dar avem dreptul la proprietatea noastră care ne aducea venituri de 47 milioane de lire pe an. Dacă am fi avut banii noştri, nu am mai fi avut nevoie de UNRWA. Am fi avut mult mai mulţi bani. N-avem de ce să fim recunoscători pentru banii care se cheltuie pentru noi. Ar fi trebuit să-i avem pe ai noştri. - Atunci, desigur, vreţi să vă întoarceţi la proprietăţile voastre în Israel. - Nu în Israel. Niciodată în Israel, în ţara noastră, în partea noastră. - Dar parcă evreii au acceptat partajul, în timp ce arabii palestinieni şi guvernele arabe au refuzat. - Da, da. Englezii i-au protejat pe evrei. Arabii erau arestaţi dacă erau prinşi cu un pistol la ei, pentru autoapărare, dar evreii puteau să meargă pe stradă cu tancul şi nu li se întîmpla nimic. Englezii au îndemnat statele arabe să atace Israelul. Intervine directorul şcolii: - Noi la şcoală îi învăţăm pe copii încă din primul an despre ţara lor şi cum le-a fost furată. Eu aşa îi spun fiului meu care are şapte ani. O să vezi, într-o bună zi vei vedea un bătrîn de 80 de ani şi un copil mititel, toţi, toţi vor merge acasă cu arma în mînă şi îşi vor lua ţara înapoi cu forţa. Cu aceast ă concluzie belicoasă ne-am ridicat să mergem. Ghidul meu mi se păruse un t ip cumpăt at , mulţ umit , dar la aceast ă mică înt îlnire se ambalase ca un polit ician înt r-o campanie elect orală nesăbuit ă. După care iar m-a surprins. - Toată problema asta se poate rezolva cu bani. Acum oamenii n-au nimic în gură, doar cuvinte. Aşa că vorbesc. Dar şi banii umplu gura. Dacă fiecare om ar primi cîteva mii de dolari pentru fiecare membru de familie, ca despăgubire pentru că şi-au pierdut ţara, atunci fiecare are putea să devină cetăţean în orice stat arab, şi nu s-ar mai gîndi la Palestina, pentru că ar putea să înceapă o viaţă nouă, ar putea să fie bogat şi fericit. Cei care cu adevărat au avut ceva în Palestina trebuie să fie despăgubiţi pentru ce au pierdut. Dar aceştia nu sunt mulţi. Majoritatea n-au avut nimic. Doar de lucru.
Sus, pe vîrf de munt e, cu vedere spre livezi de port ocali şi sat enul azuriu al Medit eranei, se af lă o mică t abără de ref ugiaţ i musulmani pe nume Mia Mia. Aici a ajuns populaţ ia unui înt reg sat palest inian, print re alt ele. Sat ul lor, pe nume Meron, era pe vîrf ul unui munt e din Galilea. Conducăt orul lor, mukht arul sat ului, ne-a primit cu Coca-Cola şi caf ea t urcească în salonul său de exil. Era un bărbat arătos, de vreo 65 de ani, cu maniere impecabile. Purta frumoasa kefie albă a arabilor (adevărat, kefia autentica palestiniană este albă, cea alb cu negru, simbolul rezistenţei, este tot o invenţie relativ recentă, n.m.), ţinută pe cap cu colanul negru din două corzi. Era îmbrăcat cu o jachetă bine păstrată de mătase de culoare crem, cămaşă albă de mătase, pantaloni de flanel gri, călcaţi cu dungă, pantofi negri în stil italian, bine lustruiţi. În t imp ce ne beam Cola cu paiul şi ne ujit am la port ret ele cam nereuşit e dar execut at e cu dragose de f iul său – Nasser, Fecioara cu pruncul – mukht arul a început să ne povest ească. Au fugit din sat pentru că 17 locuitori fuseseră masacraţi. Toată lumea a reuşit să fugă cu excepţia unei bătrîne oarbe în vîrsta de 104 ani. Evreii au găsit-o, au turnat benzină pe ea, şi au ars-o de vie. De unde ştia el asta, dacă toţi fugiseră din sat? După ce au plecat evreii, cîţiva săteni s-au strecurat înapoi în sat şi au găsit-o. Şi a găsit-o şi Comisia Naţiunilor Unite pentru Armistiţiu. Ghidul se uita la mine cam jenat. Comisia era un punct slab. Greu de crezut că observatori militari de la ONU, ocupaţi cu armatele şi cu graniţele, ar mai fi avut timpul necesar să investigheze fiecare atrocitate comisă în ţară. Mă întrebam unde sunt familiile celor masacraţi si arşi. Toată lumea cunoştea pe toată lumea în sate, cei mai credibili martori ar trebui să fie rudele apropiate rămase în viaţă. - Pot să-ţi povestesc multe întîmplări asemănătoare, mi-a zis mukhtarul. - Sunt sigură că poţi, dar mai bine povesteşte-mi despre Meron. Aşa am auzit despre Meron, despre f rumoasele case de piat ră, cu f rumoasele lor livezi, despre viaţ a lor f ericit ă din paradis. Parcă îl vedeam pe acest arist ocrat în palat ul său de pe vîrf ul munt elui… M-am hotărît ca ulterior să merg să-i caut casa. Pînă atunci, am acceptat trandafirul oferit de el şi mi-am continuat vizitele în tabăra de refugiaţi. O femeie de vreo 40 de ani, roşie în obraz ca un măr frumos şi zemos, cu ochi veseli, m-a tras la ea în casă şi a început să-mi ţină un discurs prin intermediul gesturilor. A atins tavanul cu dispreţ şi a cojit bucăţelele care se desprindeau din el, invocînd cerul ca martor. Glasul i se cobora şi ridica în ritmuri glorioase. Ea se delecta cu ce făcea iar eu mă delectam privind-o. Cu încîntare reciprocă, amîndouă zîmbeam tot mai larg în timp ce povestea ei de groază se desfăşura. Pînă cînd nu a mai rezistat şi a izbucnit în hohote de rîs. După care m-a pupat cu poftă. Ghidul meu părea cam nemulţmit de toată istoria, poate din cauză că de data asta eram trei – ni se alăturase un reprezentant UNRWA din Europa. - Mare mincinoasă femeia asta. Minte la fel de uşor cum respiră. I-am dat toate materialele să-şi repare acoperişul, dar le-a vîndut. Este atît de săracă, încît anul acesta merge în pelerinaj la Mecca.
Nu trebuie neapărat să meargă. Ştii cît costă? O mie de lire. O mie de lire libaneze înseamnă vreo 350 dolari – o avere. - Da, e o femeie groaznică. - Mie mi-a plăcut de ea. E tipul de om care îmi place oriunde îl întîlnesc – escrocul vesel şi deschis. Sper să-i placă la Mecca. - Oricum trebuie să-i reparăm acoperişul, a tras concluzia reprezentantul UNRWA. În timp ce ne conduce spre maşină, conducătorul taberei îmi spune că nici un refugiat din tabără nu are de lucru. Mi-a ţinut un scurt discurs în engeză. Era un om foarte cumsecade. “Bărbaţii nu fac nimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzînd timpul cum se scurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierde minţile.” Print re cei care mergeau după noi, am remarcat un băiat înalt , de vreo 16-17 ani, cu ochi f rumoşi şi privire int eligent ă, cu o expresie f ericit ă, îmbrăcat cu cămaşă albă curat ă. I-am vorbit în engleză şi m-a înţ eles. L-am întrebat dacă pot să-i vizitez familia. Casa lui nu era mai mare decît celelalte, dat era curată, cu atmosferă liniştită şi înduioşătoare, cu mobile aranjate frumos şi vederi lipite pe pereţi. Mama lui suferea de cataractă şi nu vedea, iar bunica lui părea mai bătrînă decît însăşi lumea, din generaţiile care încă se tatuau pe faţă. Băiatul terminase liceul şi acum lucra ca director la centrul de distribuţie a raţiilor de alimente într-o tabără mare (14.000 de refugiaţi) din apropiere. Probabil că era foarte competent şi demn de încredere dacă obţinuse acest serviciu. Visul lui era să devină inginer radio-tv. Nu vorbea despre Palestina. Putea găsi de lucru, trebuia doar să vrea. UNRWA construia un liceu profesional nou în Liban, urma să se deschidă în toamnă. Cu un pic de noroc, acest băiat putea să aibă şansa să înveţe o meserie tehnică şi să-şi construiască o viaţă fără să aibă nevoie de mila cuiva. În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţii din tabăra pe care tocmai o lăsasem în urmă lucrează. Deodată am auzit un ţipăt ascuţit de copil şi ne-am îndreptat în direcţia sunetului. Un copilaş de vreo doi ani era legat de gleznă de un scaun, si repeta urlînd acelaşi cuvînt. Alt copilaş, şi mai mic, încerca, fără să scoată un sunet, să se ridice, ţinîndu-se cu mîna de braţul altui scaun. Pe o saltea curată, pe un cearceaf curat, un bebeluş îşi contorsiona corpul fără încetare, dar fără să mişte picioarele. Toţi trei erau extrem de frumuşei, voinici şi bine formaţi. Conducătorul taberei a schimbat cîteva vorbe cu tînăra mamă şi mi-a spus: Are 25 de ani. Nici unul dintre copiii ei nu poate să mişte picioarele. Copilaşul e legat ca să nu iasă din casă şi să nu se lovească. Te roagă mult s-o ajuţi, poţi? M-am adresat pe franţuzeşte reprezentantului UNRWA, să nu ne înţeleagă nimeni: Poate foarte uşor să mai facă 5-6 copii în situaţia asta. Trebuie să fie groaznic pentru ea. Ar trebui să rugăm
asistenta medicală să-i explice cum să nu rămînă însărcinată. - Cum poţi să spui aşa ceva ?! UNRWA nu poate aborda acest subiect. Aici sunt refugiaţi dintr-o ţară al cărei nume nici nu mai există (cînd a existat o ţară sau un stat independent cu numele Palestina? n.m.) pe hartă. Dacă vorbim cu ei despre contracepţie vom fi acuzaţi că vrem să-i facem şi pe ei să dispară. Pe deasupra bărbaţii nici n-ar vrea să audă de aşa ceva. Ei vor mulţi băieţi, e o chestiune de mîndrie pentru ei (a propos de ce spunea Tatiana Menaker – n.m.). E vorba şi de politică. I-am auzit deseori spunînd că au nevoie de mulţi copii pentru ca lumea să nu-i uite niciodată. - După cît văd eu se descurcă foarte bine. - Cam 30.000 de copii pe an. În t imp ce ne conduce spre maşină, conducăt orul t aberei îmi spune că nici un ref ugiat din t abără nu are de lucru. Mi-a ţ inut un scurt discurs în engeză. Era un om f oart e cumsecade. “Bărbaţii nu fac nimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzînd timpul cum se scurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierde minţile.” În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţii din tabăra pe care tocmai o lăsasem în urmă lucrează. - E o tabără prosperă. - De ce mint arabii? De amorul artei? Fusese o zi lungă. - E normal să mintă faţă de noi. Cine cîştigă prea mult pierde raţia. Peste o anumită sumă nu mai au dreptul nici la servicii – tratament medical şi şcolarizare pe gratis. Deci e normal să prefere ca noi să nu ştim. - Se feresc ca nerefugiaţii de inspectorii fiscali? - Exact. - Deci voi ştiţi cît cîştigă aceşti oameni? - Nu, de unde să ştim? Bineînţeles că aflăm dacă cineva începe să prindă vechime undevă şi atunci trebuie să-i anulăm beneficiile. Ref ugiaţ ii, at ît cei din t abere cît şi cei care au părăsit t aberele, găsesc pînă la urma de lucru, alt f el cu 1500 de calorii pe zi ar f i subnut riţ i şi ar arăt a ca nişt e nemîncaţ i bolnăvicioşi. Statisticile medicale ale UNRWA sunt demne de toată încrederea – ei ştiu cîţi refugiaţi apelează la servicii medicale şi pentru ce, şi mai ales care sunt rezultatele. Nivelul de sănătate al refugiaţilor este unul dintre cele mai ridicate şi reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări ale UNRWA.
Pe cîmpia de dedesubt se află Mia Mia, cu livezile de citrice şi banane acolo unde înainte nu crescuse nimic. Acum creşte datorită refugiaţilor şi pentru asta li se cuvine recunoştinţă. Refugiaţii din oraşele din Palestina caută de lucru prin oraşe – şoferi de taxi, angajaţi, negustori. Indiferent de politica oficială, toţi aceşti oameni tind să revină la nivelul anterior, chiar dacă sunt împovăraţi de condiţia refugiatului care trebuie să ia totul de la început, chiar dacă sunt uşor de exploatat, chiar dacă localnicii bine înrădăcinaţi le fac concurenţă. Pe deasupra, trăiesc într-o regiune unde sărăcia este o boală endemică, şi nimeni nu-şi cîştigă existenţa cu uşurinţă, nimeni în afară de cei ce se nasc în familii înstărite. Din senin, ghidul îmi declară: Nu există infracţiuni în tabere – nu se fură, nu se dă foc, nu sunt vendete. E mult mai bine decît era în Palestina. Toţi ştiu ca refugiul i-a înfrăţit. Mai de mult au fost cîteva omoruri, violuri, dar asta e normal. Crimă, însă, nu există. E adevărat şi valabil pentru toate taberele. Exilul i-a învăţat pe toţi o lecţie preţioasă: cum să convieţuiască în mod paşnic şi în cadrul legii. partea I partea III (În Gaza) partea IV partea V partea VI sursa: