inliniedreapta.net-Europa_antiamerican

Page 1

inliniedreapta.net

http://inliniedreapta.net/dereferinta/europa-antiamericana/

Europa antiamericană Antiamericanismul este o boală ce afectează mulţi europeni și o educaţie bună nu garantează imunitate în faţa ei. Poate fi întâlnită la persoane dintre cele mai diverse, de la adolescenţi revoltaţi (care înjură imperialismul american, dar se uită la filme americane, joacă jocuri americane, au eroi americani și vorbesc numai engleză americană, de multe ori sub forma dezgustătoarei romgleze) până la intelectuali cu pretenţii (cu cât mai rafinaţi, cu atât mai aroganţi și autosuficienţi, mai ales dacă sunt de „extracţie” franceză și se pot lăuda cu un doctorat în una din universităţile Republicii socialiste din Vest). Și unora, și altora, americanii le apar drept „cea mai stupidă naţie”. De ce îi urăsc cu atâta pasiune? Pentru că americanii apără tot ceea ce lor le displace. Sunt muncitori, patrioţi, religioși și nu fug de război, ceea ce în ochii europenilor îi face să pară că ar veni din interbelic, din acea epocă primitivă din istoria Europei în care oamenii aveau principii pentru care erau gata să moară. Dar acel trecut a fost de mult timp aruncat la gunoi de către europeni. Astăzi, toată lumea bună știe că naţiunile sunt depășite, religia este primitivă, războiul este un obicei barbar din trecut, socialismul este civilizaţie, iar americanii sunt grași și proști. Firește, nu mai contează că snobii din Europa nu sunt tocmai atletici și habar nu au nici cea mai vagă de idee despre cum arată Statele Unite ale Americii; nu contează nici că respingerea patriotismului și denigrarea religiei și a propriei istorii au creat o atmosferă publică ce invită la sinucidere civilizaţională; nu contează nici măcar realitatea că economiile europene sunt în colaps, iar Uniunea Europeană (noua utopie) este incapabilă se găsească soluţii pentru evitarea prăbușirii statului asistenţial. Nu, pentru antiamerican contează doar ura. Fragmentul următor face parte din Discursul urii de André Glucksmann, mai precis din capitolul 4 („Sub spectrul hiperputernicului”, p.139-147) . Alte materiale de André Glucksmann publicate pe În Linie Dreaptă: Discursul urii Dorinţa de supravieţuire nu este disproporţionată Problema antisionismului

Oglinda carnivoră de André Glucksmann La stânga, la dreapta, indivizii sunt preocupaţi de existenţa unui pretins „imperiu”, cocoţat pe hiperputerea pe care o deţine, făcând legea, de la înălţimea bancnotelor sale verzi, asupra restului lumii. Am ieșit oare astfel din cercul rivalităţilor în oglindă? Nici vorbă. Pentru antiamerican, americanul


lumii. Am ieșit oare astfel din cercul rivalităţilor în oglindă? Nici vorbă. Pentru antiamerican, americanul este măsura tuturor lucrurilor. În afara lui, nimic nu contează. Nici crimele lui Saddam Hussein. Nici masacrele armatei ruse în Cecenia. Americanul, ca și evreul, este obiectul tuturor atenţiilor, nu e scăpat o clipă din ochi. Americanii îi trimit în schimb irenicului european, care îi demonizează, o imagine inversată a lui însuși. Ei sunt ceea ce era el însuși cândva. Ei cred în raportul de forţe, el a depășit deja faza asta. Ei vorbesc despre „rău” cu o incredibilă naivitate, în timp ce el, europeanul, el trăiește dincolo de rău; o astfel de fetișizare, atât de retrogradă, nu-i mai sperie decât pe copii. El se amuză: cât sunt ei de tonţi! Cei care încă mai cred în adevăr și în minciună, în libertate și în servitute, n-au înţeles că toate aceste noţiuni se amestecă între ele, mult mai complexe, mult mai relative! Ei construiesc atunci când el deconstruiește. Ura faţă de America este o ură de sine. Ea e preocuparea de un seamăn care regresează în trecut, ea se oripilează de un confrate contrafăcut, ea se neliniștește că va cădea nas în nas cu propria ei caricatură. Oglinda, oribila mea oglindă, de-aș putea să nu semăn cu mine însumi și să mă abstrag, înveșmântat în inocenţă, dintr-o istorie plină de zarvă și de furie, în care primitivii de dincolo de Atlantic se îndărătnicesc să mai bâjbîie încă. Mii de nuanţe policrome împodobesc subtilităţile antiamericanismului european, o convingere comună le sudează: americanii acestui început de secol sunt „traumatizaţi”. 3000 dintre ei s-au volatilizat în câteva minute și iată-i captivi ai unei date pe care nu izbutesc s-o reinsereze în cursul obișnuit al timpului, undeva între cifrele accidentelor de circulaţie, victimele caniculei, cutremurele și perioadele africane de foamete. Pentru a relativiza nenorocirile de la 11 septembrie, americanii ar trebui să împrumute de la Europa oficială arta ei dezinvoltă și perfect graţioasă de a suci gâtul unor amintiri extrem de împovărătoare. E de ajuns ca toţi să se reunească într-un loc al memoriei într-o zi a amintirii, să celebreze acolo nașterea unei conștiinţe mondiale care făgăduiește „să nu se mai întâmple niciodată așa ceva”, iar apoi, traumatismul odată exorcizat, să treacă la treburile curente. Americanii nu sunt iniţiaţi în tainele activităţii de doliu și de datorie de aducere-aminte care se străduiește să sutureze definitiv rănile unui trecut fosilizat. Propensiunea americanilor spre mobilizare împotriva unui „rău” – totalitarism, apoi terorism – constituie în ochii antiamericanului cultivat indiciul unui retard mintal de netăgăduit. Ce naiba! În Europa suntem mult mai vicleni, mult mai isteţi! Mai bine de o treime dintre germani cred că prăbușirea Gemenilor – faimoșii Twin Towers – a fost pusă la cale de CIA. Au ales ca bestseller „revelaţiile” lui von Bulow, fost ministru socialist, care, după modelul lui Meyssan, bestseller în Franţa, explică cu ajutorul unor anchete fictive că SUA și-au dat singure lovitura mortală pentru a-și face de fapt un serviciu. O teorie înrudită, ornată cu nobile podoabe sociologice, este profesată de universitari care n-au uitat vulgata marxistă a profesorilor sau a tinereţii lor. Imperialismul, „stadiu suprem al capitalismului”, și-ar fi atins punctul maxim în „capitalismul global” care nu ar da greș, de data asta cu adevărat, în a devenit propriu lui gropar! Aceeași părere, împodobită cu penele filozofiei sau medicinei, enunţă în chip savant că „sistemul” își produce proprii viruși și astfel America se doverează singură, pradă unei crize, imunitară sau morală, geopolitică sau demografică, dar întotdeauna fatală, pe placul doctorilor de tipul mă-pricep-la-toate, care se înghesuie la căpătâiul ei. Nu contează abundenţa sofismelor, a dezvăluirilor fără dovezi și a supoziţiilor gratuite, deoarece concluzia cade tăioasă ca un cuţit de ghilotină: 11 septembrie n-a fost decât un joc al Americii cu ea însăși. Ea n-a suportat atacul unui rău din afară. Ea se află în încleștare cu o lume pe care ea o produce și o reproduce. Dacă există vreun rău, America este acel rău. Nu iese fum fără foc. Cine vrea să înșele e înșelat, orice naș își are nașul, victima e călău. Iată o sumedenie de scenarii aranjate, pe tema cărora face variaţiuni un antiamericanism pe care am greși


dacă l-am reduce doar la aceste bricolaje fiecare. Îndărătul lor se profilează „o viziune”, care nu mai este aceea asupra Americii, devenind aceea asupra condiţiei umane, al cărei fond teologic apare rareori direct, pe faţă. Un cinema teologic Se face deseori afirmaţia că un anume „fundamentalism” și „spiritul de cruciadă” au determinat strategia americană. În schimb, se presupune că critica „obscurantismului” SUA este în afara oricăror supoziţii religioase. Nici vorbă de așa ceva.[1] [1] După cum o subliniează Florence Taubmann în Irak, anul I, ed. du Rocher, 2004, pp.49-62. Orice spirit religios își găsește unul pe măsură, dacă nu și mai mare. Un articol apărut în La Vanguardia, la Barcelona, afirmă, sub semnătura E. Juliana: „Lecţiile pe care le căpătăm din tragedia irakiană[sunt] că de cealaltă parte a Atlanticului, oamenii au o concepţie asupra lui Dumnezeu foarte diferită de a noastră.”[1] Ia te uită! Până atunci crezusem că în America oamenii afișau numeroase concepţii diferite asupra lui Dumnezeu, că făceau să sporească numărul bisericilor și al sectelor, astfel încât în acel baza haotic era cu neputinţă să alegi „una” care să le rezume pe toate. Reciproc, pe malurile noastre, pare a fi o nesocotinţă să identifici „una” și o singură concepţie – „a noastră” – asupra lui Dumnezeu, când papa însuși, care nu poate fi suspectat de incredulitate, a deplâns de mai multe ori faptul că europeanul trăiește „ca și cum Dumnezeu nu ar exista”. [1] După cum o sublinează Florence Taubmann în Irak, anul I, ed. du Rocher, 2004, pp. 49-62; [2] „Dumnezeul răzbunării lui G.W. Bush”, titrează Courrier International care traduce articolul (30 aprilie 2003). R. Lellouche a marcat primul enormitatea acestei afirmaţii (Hayek Institute), Bruxelles, 2 septembrie 2003. Dar să nu ne mai ocupăm de realităţi! Li se reproșează aici americanilor nici mai mult, nici mai puţin decât că abandonează autenticul creștinism și că profesează „o idee care reface în sens invers drumul lui Pavel din Tars spre a reveni la irascibilul Iehova al Vechiului Testament care pusese să fie tăiat gâtul tuturor primilor născuţi din Egipt pentru ca poporul său ales să intre din nou în istorie.” Ei, drăcie! Rugurile Inchiziţiei merită să fie iarăși aprinse! Anglo-americanii au intrat în Bagdad, au masacrat după modelul unui Moise satanic, fluturând Vechiul Testament, în timp ce Sfântul Pavel și Evanghelia lui Isus susţineau veto-ul Franţei. Două viziuni asupra lumii. Două concepţii asupra lui Dumnezeu. Iar autorul se revendică de la catolicism, a cărui slăbiciune actuală o deplânge. Numai că aici, el induce în eroare. Pentru a opune mai bine „tabăra păcii” europeană, „a noastră”, aţâţătorilor lui Iehova răzbunătorul, el sapă o prăpastie între Vechiul și Noul Testament și distruge o concordanţă între cele două testamente care nu a fost niciodată respinsă nici de Sfântul Pavel, nici de Sfântul Augustin, nici de Luther și nici de Calvin. Religia antiamericană, care se ridică aici și devine anti-Vechiul Testament, poartă un nume: marcinionism. Aceasta a fost o erezie predicată de Marcion [1], la Roma, pe la anul 140 după Cristos: singura care contează este evanghelia bunului Dumnezeu, trebuie să renunţăm la Vechiul Testament al dumnezeului rău. [1] Cf. A.V. Harnack, Marcion (1924), ed. du Cerf, Paris, 2003. De sub disputa dogmelor, se iţește o opoziţie mult mai prozaică. „De ce în Vechiul Testament oamenii mint cu nerușinare, înșală, șterpelesc, devorează, se prostituează (vezi arborele genealogic al lui Isus), se îndoiesc, rostesc blasfmenii și se jură, în timp ce toate astea nici nu există în Noul Testament?” se întreabă pastorul Bonhoeffer (înainte ca nazismul să-i fi făcut de petrecanie). Merită să cugetăm la răspunsul lui. Vechiul Testament, spune el, se situează în realităţile „penultime”, zilnice, terestre, care precedă „cuvintele de pe urmă”, cele ale credinţei și ale escatologiei. Și Bonhoeffer ne invită să nu inversăm ordinea: „Noi trăim în realităţile penultime și așteptăm credinţa în ultimele.”[2]


[2] Citat de B. Lauret, prefaţa la Harnack, op. cit., p.365 Poftim de vezi! Antiamericanismul european se crede cumva instalat odată cu Marcion în adevărurile de pe urmă, învestit de omniscienţa divină? În vreme ce trista America încă mai bate pasul pe loc în realităţile penultime în care finitudinea și răul există, în noi, cât și în afara noastră! Marcion este un cetăţean al sfârșitului veacurilor, alţii se cred astăzi la sfârșitul istoriei. Antiamericanismul european care galopează la asemenea înălţimi istorico-mondiale îi dispreţuiește pe americani, care își târăsc încă picioarele pe pământ cu mâinile vârâte în toate mizeriile. Dacă eroarea americanilor, pe care ne-am complăcut să-i taxăm drept făţarnici și integriști creștini, sar rezuma la acest prozaism în politică, ar fi, în mod normal, ceva lipsit de importanţă pentru europeni. Dar când ei defilează cu milioanele și huiduie într-un singur glas pe locatarul de la Casa Albă, se cuvine să-i recunoaștem acestuia o putere de demiurg și să-l credem în stare să decidă în absolut orice. Cel care e învestit cu puterea de regizor al armoniei planetare devine, ipso facto, responsabil de rateurile, de gafele sau de erorile unor puneri în scenă și se pomenește curând vinovat, în bloc, de nenorocirile întregului unviers. Manifestanţii nu se leagă de șeful armatelor care comite, lucru previzibil, greșeli tactice, chiar strategice. Nici de șeful statului care ţintește când just, când alături. Cei care huiduie nu se adună atât de numeroși și de unanimi decât pentru că își închipuie că-l înfruntă pe stăpânul Lumii. Care, în mod cât se poate de evident, nu este și nu poate fi la înălţimea sarcinilor care îi sunt încredinţate. Negreșit el își face treaba de mântuială, dă rasol în misiunea care îi revine. Antiamericanul, în schimb, nici nu bănuiește acest lucru: imperiu, imperialism, unilateralism, hiperputere, toate aceste vocabule cu geometrie invariabilă vehiculează asigurarea niciodată repusă în discuţie că nr.1 de la Washington cârmuiește planeta. Și deoarece nimic nu merge cum trebuie, se vede deja cu ochiul liber, el o cârmuiește prost! Nu există o a treia cale: dacă el nu e bunul Dumnezeu, devine atunci Diavolul. În întâmpinarea Creatorului Lumea lui Bush, acesta este titlul unui documentar francez, deloc amabil, printre multe altele mai neplăcute, pentru președintele SUA. Totul se află deja exprimat în titlu: lumea îi aparţine lui Bush. El o modelează și o fasonează după bunul lui plac. Iar rezultatul nu e deloc încurajator. Mai brutal, filmul lui Michael Moore, Fahrenheit 9/11, trântește afirmaţia că războiul din Irak este un „război pentru nimic” și o face cu atât mai ușor cu cât nici o informaţie, nici o imagine nu-i permite spectatorului să-și reamintească sau măcar să-și imagineze cum era Irakul înainte de invazia pușcașilor marini. În ziua primului bombardament, copiii se jucau cu zmeul într-o ţară liniștită. Trezeci de ani de gropi comune, de dictatură sălbatică, de torturi, de masacre în masă, de corupţie, de delicte de serviciu, de servituţi dispar de parcă nici n-ar fi existat. Bush își fabrică „lumea” lui și o creează ex nihilo. Trecutul nu e decât o foaie imaculată, universul exterior rămâne undeva departe, în afară de cazul în care America făptuiește acolo delicte. Un război dus pentru distracţie, pentru ceea ce se numește fun, o toană a prinţului, care e rău, cu adevărat rău. Meciul este jucat cu ușile închise, Bush își face numărul, iar Moore își face filmul. Cum îi revine acestuia din urmă rolul de a monta probele filmate și de a păstra decupajul final, final cut, ghiciţi cine va câștiga laurii? Odinioară, militanţii ciné-vérité-ului încercau – cu câte dificultăţi – să prindă o bucăţică de real autentic. Astăzi organizatorii festivalului de la Cannes militează și reduc realitatea la cinematograf. Oare cum a creat Dumnezeu lumea? I-a fost de ajuns să proiecteze un film, să creadă cu putere în imaginile care defilează și ecranul s-a transformat în materie. „Dumnezeu zidește lumea, adică el vrea o lume, gândește o lume; Dumnezeu determină, nimic nu se află acolo în afara lui care determină”, ne încredinţează Hegel, care știe despre ce vorbește. Michael Moore în chip de zgomotos epigon nu face cinema, ci catehizează, adoptă punctul de vedere al lui Dumnezeu, creează pornind de la nimic, își scoate personajul cel rău din neant înainte de a-l trimite iarăși acolo. Antiamericanul este un mistic inversat. Atotputernicia căreia bigotul i se închină, el o detestă. Dar


amândoi împărtășesc credinţa într-o Atotputernicie, rugăciunile reţinute izbucnesc în sarcasme. Lumea „lui” Bush este o lume magică, ea ascultă de prestidigitatorul care o manevrează, chiar dacă orice antiBush își închipuie că el ar fi mult mai performant în locul „cow-boy-ului”. Fantezia se poate dezlănţui în voie din moment ce de la bun început referirea la lumea reală este abolită – s-au volatilizat irakienii dispăruţi cu milioanele, kurzii gazaţi, limbile și urechile tăiate, războaiele de agresiune. Din real, antiamericanul face tabula rasa. Nu toată Europa, ci Europa antiamericană adâncește prăpastia. Marcion făcea deosebire între ziditorul din Vechiul Testament și un „Dumnezeu străin”, acela al iubirii revelate de Isus. Mai tranșanţi încă, unii gnostici trăiesc Judecata de pe urmă ca pe actualitatea zilei și consideră lumea care ne înconjoară plasată sub autoritatea implacabilă a unui „demiurg rău”. Ei trag logic concluzia nocivităţii hranei pe bază de carne, a păcatului trupesc, a procreaţiei, și intră în comuniune unii cu alţii, adevăraţi „altermondialiști” înainte de termen, în așteptarea unei „alte lumi”, pură și desăvârșită. „Dumnezeul cel rău este dumnezeul cel mai util care a existat vreodată. Dacă nu l-am avea la îndemână, unde s-ar scurge oare tot veninul nostru?… Știm deci de cine ne legăm, pe cine să defăimăm: nimic nu ne măgulește și nu ne susţine mai mult decât a plasa izborul josniciei noastre cât mai departe de noi cu putinţă.”[1] [1] Cioran, „Le Mauvais Demiurge” în Oevreus, Quarto Gallimard, p.1171 [Trad. rom. Demiurgul cel rău, Humanitas, 1992, 2006] Învestindu-se unii pe alţii rebeli de categoria întâi, antiamericanii protestează în cor împotriva „Sistemului”. Cu toţii se dedau la alcătuirea de definiţii multiple ale „Sistemului” – dictatura Capitalului, domnia metafizică a Tehnicii, universul păcatului, demoralizarea mondializată – dar conchid identic asupra necesităţii de a strivi această demiurgie malefică în întregime consacrată distrugerii și, astfel, autodistrugerii. Modernii îi întâlnesc pe antici, vechii revoluţionari îi strâng la piept pe tinerii ecologiști. Căci Sistemul care lansează o luptă pe viaţă și pe moarte împotriva a tot ce trăiește duce în paralel o luptă împotriva lui însuși. Condus de dorinţa lui de distrugere, își sapă propriul mormânt. De unde și evidenţa: America, fiica iubită a Sistemului, este cauza însăși a terorismului care o ia drept ţintă. Căci, o știm încă din secolul al II-lea de după Cristos, dumnezeul cel rău se devorează pe sine. Teză confirmată și de minţile luminate, de la Baudrillard la Derrida. După moda zilei, se vorbește atunci de „o lege implacabilă, cea care reglementează orice proces autoimunitar. Un proces autoimunitar este, după cum se știe, acel straniu comportament al organismului viu care, într-un mod aproape sinucigaș, se străduiește să distrugă „el însuși” propriile sale sisteme de apărare, să se imunizeze împotriva propriei sale imunităţi.”[1] Și iată de ce fiica voastră e mută! Nu e nevoie de anchete minuţioase, stimulate vreme de doi ani de niște reprezentanţi americani, în privinţa punctelor slabe și greșelilor serviciilor de securitate. Inutile de asemenea anchetele falsificate asupra unor atentate care n-au avut loc, dând totuși iluzia că s-au petrecut. [1] J. Derrida în Le Concept du 11 septembre, Galilee, 2003, p.145; astfel savanţii noștri reinventează catoblepasul drag lui Flaubert: „Odată, totuși, tot lingându-mi picioarele, mi le-am devorat fără să-mi dau seama.” Ar fi trebuit să știm dinainte că zgârie-norii mai devreme sau mai târziu se sinucid, că Pentagonul de asemenea se autobombardează ţinând seama de „legea implacabilă” care reglementează „orice organism viu”. Deși împestriţată aici cu un vocabular cu pretenţii știinţifice (într-adevăr, știinţele nu mai enunţă cu atâta frivolitate „legi implacabile” care vizează „totul”), gnoza nu renunţă niciodată să dogmatizeze și să se împodobească pe sine cu laurii infailibilităţii. Vade retro Satanas, să nu mai înâlţăm crucifixul pentru a alunga vampirul, ci să ne reculegem în faţa unui „virus al autodistrugerii” pentru a ne scăpa de influenţa demonului și a da mărturie, cu sprijinul știinţei și filozofiei, că America va sfârși prin a se prăbuși peste ea însăși.



Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.