inliniedreapta.net
http://inliniedreapta.net/dereferinta/problema-antisionismului/
Problema antisionismului Înfiinţarea Israelului în Orientul Mijlociu nu a rămas fără răspuns din partea lagărului comunist. Uniunea Sovietică, revopsită de Stalin în mare aliat al poporului evreu, s-a transformat peste noapte într-un adversar de neînduplecat. Toate ţările-satelit au urmat-o, declașând un nou val de antisemitism: mișcarea sionistă era condamnată vehement ca imperialistă, iar susţinătorii ei prigoniţi, epuraţi de peste tot. Acesta a fost începutul metamorfozării antisemitismului în antisionism. Pas cu pas, vechile acuzaţii la adresa evreilor au fost abandonate sau regândite în noul context israelian. Sub atenta îndrumare a Uniunii Sovietice și a agenţilor ei de influenţă, Stânga și-a găsit un nou adversar. De-a lungul ultimelor decenii, antisemitismul mascat în antisionism a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Eminamente ideologic și de stânga, se hrănește din noile mijloace de comunicare (televiziunea si Internetul) și clamează că este informat și nobil. Principala sa preocupare au devenit drepturile omului, aplicate, desigur, selectiv. Oameni sunt numai cei care suferă sub „opresiunea israeliană”; numai ei se pot califica la statutul de victime. Evreii, victime autentice ale unei tentative planificate de exterminare, au devenit – numai prin faptul că și-au îndeplinit visul de a-și reînfiinţa statul și au fost victorioși în războaiele de exterminare stârnite de arabi – demni de dispreţ. Holocaustul, care până nu demult îi făcea pe stângiști să lăcrimeze cu lacrimi de crocodil când se gândeau la tragedia evreiască de care se face vinovată „dreapta” nazistă, s-a întors împotriva lor. Conform discursului Stângii, asuprirea arabilor este înrădăcinată în Holocaustul european: pentru a nu mai suferi în Europa, evreii au fugit în Orientul Apropiat și au furat o ţară. Astfel, s-au transformat în noii naziști. În schimb, „palestinienii” sunt noii evreii.
Dominată mediatic, intelectual și politic (nu vă mai lăsaţi păcăliţi de aparenţe: de cele mai multe ori dreapta europeană nu este altceva decât dreapta socialismului continental) de Stânga, Europa suferă laolaltă cu arabii musulmani și condamnă, cu vehemenţă, Israelul. De fiecare dată când li se ivește ocazia, europenii acuză. Nu îi interesează terorismul arab, nu îi preocupă fanatismul musulman. Urmăresc numai presa stângistă și știu una, da’ bună: Israelul este vinovat. Din oficiu, ceea ce este ură.
Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist. – André Glucksmann, Discursul urii
Filosoful francez André Glucksmann a scris Discursul urii. Publicată la editura Humanitas, lucrarea este o lectură importantă pentru a înţelege rădăcinile urii. Fragmentul de mai jos face parte din capitolul 3 („De ce frizerii?”, p.70-77) și are ca temă antisemitismul, în Europa, dar și în afara ei. Observaţie: În ciuda a ceea ce afirmă filosoful francez în ultima notă de subsol, antiiudaismul medieval este diferit de antisemitismul ultimelor secole. Nu a avut caracteristici rasiale și nu și-a propus exterminarea evreilor ca popor. Alte materiale de André Glucksmann publicate pe În Linie Dreaptă: Discursul urii Dorinţa de supravieţuire nu este disproporţionată
De ce frizerii? de André Glucksmann - Seara asta omorâm frizerii și evreii! - De ce frizerii?
Ura înaintează cu calmul implacabil al unui buldozer. Fără să se sinchisească de obiecţii, care, în ochii ei, nu dovedesc decât ostilitatea celor care obiectează: e prigonită, e detestată, așadar ea își confirmă raţiunile de a trage la vedere asupra celui care încearcă s-o reţină. Încearcă numai s-o reţii că ea și declanșează un dezastru! O patimă atât de ermetică, fără uși și ferestre, ignoră și privește cu trufie orice principiu al realităţii. Pentru ea nu există fapte, nu există decât interpretări. Dacă nimerește peste cel mai mic obstacol, pe dată se grăbește să însăileze vreo teorie a conspiraţiei spre a replica mai apoi brutal și cu o forţă înzecită că nu s-a înșelat. Ea dă asigurări: doar un personaj grolosan, un om rău, un trădător, un dușman al poporului, o „insectă dăunătoare” după cum ar zice tovarășul ei Lenin, poate să aibă pretenţia să-i bareze calea și să-i saboteze strădaniile. Orice s-ar întâmpla, ura are mereu dreptate, până și eșecurile ei o întăresc, nu ea, eu nu urmează un drum greșit, nu, ea nu exagerează, pentru că ea nu face prea mult, ci întotdeauna nu face îndeajuns. Sfidând universul, adidoma unui rinocer strâns în platășa unor certitudini neclintite și de neclintit, ea se năpustește și nu dă socoteală decât sieși. De aici vine poate tentaţia aceea neroadă și atât de împărtășită de a o situa în mare grabă pur și simplu în clasa toanelor; ura ar fi o maladie a sufletului ţinând de terapiile disponibile în număr mare pe piaţa psihiatrică. Ura e ceva ce se tratează. Iată un lucru menit să ne liniștească! Observatorul amăgit alunecă pe această pantă leneșă și cade în capcana clasică a etnologului (pe care Levi-Strauss a criticat-o la vremea sa), prizonier voluntar al ficţiunilor născute de miturile pe care le studiază. Militanţii urii pretind că se bazează pe experienţe intime, indubitabile: eu „le” cunosc prea bine, voi, nu. Dacă aţi fi suferit calvarul pe care „ei” m-au silit să-l trăiesc! O astfel de invocare, adresată unei certitudini validate din punct de vedere existenţial, e curată minciună. Remarcaţi însă în ce măsură, pe nesimţite, ura ochește și lovește exact acolo unde trebuie, cât de mult se pricepe ca să mobilizeze mulţimiile, departe, foarte departe de nefericitele recriminări și resentimente personale. Câteva întrebări: de ce nu se oprește ura la barierele unei furii ţinînd de
caracter? De ce se arată ea din capul locului contagioasă și capabilă să aprindă tot ce se află jurîmprejur? Ipoteză în chip de răspuns: pentru că, în aparenta ei gratuitate, ea atinge mizele fundamentale ale condiţiei umane. Strania capacitate de a aglutina deliruri singulare și înverșunări eterogene în jurul unei furii linșatoare colective, spre a face din acest amestec o legătură socială prefectă, se ilustrează, enigmă între enigme, prin ura împotriva evreilor. Această pasiune distructivă străbate mileniile, adoptă veșmântul vremii, renaște încetat din cenușa diverselor fanatisme care par s-o motiveze. Ea a părut a fi creștină, dar, când Europa s-a decreștinat, ea a atins apogeul. O credeam stinsă după perioada lui Hitler și iată că se mondializează. Tragem nădejde că e cantonată în vreun exces obscurantist sau xenofob, dar jurnalul de seară al actualităţilor titrează despre Ierusalim și despre ce se petrece în împrejurimile lui, condiţionând fiecare locuitor al planetei să adopte un punct de vedere și să aleagă de partea cui se va situa. „Problema evreiască” nu este nicidecum o obsesie maladivă care nu ar agita decât minţile integriste musulmane, ce nu fac decât să cârpească temele deja tocite ale antisemitismelor religioase, etatiste, antioccidentale vehiculate odinioară de Occidentul înuși. Mult mai bizare sunt toleranţa și complezenţa unei opinii mondiale avertizate, luminate și, dacă îi dăm crezare, pline de bune intenţii. Mikis Theodorakis, mare compozitor și conștiinţă superioară apărută, dacă putem spune așa, sub soarele Greciei moderne, declară, foarte aplaudat, în faţa unei săli pline de ziariști și miniștri: „Suntem două naţii fără fraţi pe lume, noi [grecii] și evreii, ei însă au fanatismul și cultul forţei… Astăzi putem spune că această mică naţie [evreii] constituie rădăcina răului, nu a binelui, prea multă suficienţă și prea multă obstinaţie înseamnă răul… Ei nu au decât umbrele lui Abrtaham și Iacob, noi îl avem pe marele Pericle” (noiembrie 2003).
Chestiune de fapt Să ne exprimăm limpede. Spusele mele nu au aici rostul de a incrimina pe oricine critică cutare sau cutare politică a Israelului. Fie că e aceea a guvernului, fie că e aceea a opoziţiei. Pacifică sau belicoasă. Fiecare cetăţean de pe planeta noastră democratică dispune liber de dreptul de a exprima o opinie negativă privitoare la linia presupusă a fi prea militaristă a unui lider sau prea angelică a altuia. După exemplul alegătorilor israelieni, care rareori lasă să le scape prilejul de a-i contesta nemilos pe efemerii lor reprezentanţi, nimeni nu e obligat să susţină necondiţionat majoritatea aflată la putere, cu riscul de a cădea în absurditatea de a condamna, la fel de necondiţionat, opoziţia momentului, care poate deveni în mod democratic majoritatea de mâine. Exprimarea dezacordului cu o opţiune strategică, pe moment dominantă în opinia israeliană, nu merită așadar să fie în nici un caz taxată drept antisemită, antievreiască sau iudeofobă. Să însemne asta oare că aceste calificative periorative sunt de acum perimate? Sau că multiple exagerări și derapaje încalcă domeniul discuţiilor liberele și le conferă o nouă viaţă? Excesul semnalează de obicei că pasiunea e pe cale să o ia înaintea bunului-simţ. Acumularea de excese arată că argumentarea raţională sau rezonabilă cedează în faţa unor porniri nemărturisite pentru că sunt încă de nemărturisit. Or, actualitatea multiplică semnalele neliniștitoare. Cu ocazia unui sondaj cerut de Comisia Europeană (publicat cu întârziere și generând, așadar, jenă la 3 noiembrie 2003), Israelul câștigă locul întâi la categoria statelor predatoare, citat de 59% dintre cei chestionaţi ca fiind pericolul nr.1 pentru pacea lumii, precedând Iranul, Coreea de Nord, Irakul și SUA (53%). Rusia, cu ai săi 300.000 de ceceni morţi, nu neliniștește mai mult decât China comunistă,
ambele aflate la coada plutonului (22%). Luând în considerare proclamaţiile războinice pe care le schimbă de o jumătate de veac două puteri devenite între timp nucleare, Pakistanul și India, ţinând seama de ameninţările repetate ale Chinei comuniste pentru „recuperarea” Taiwanului cu forţa, chiar dacă sfidează astfel marina US și Japonia, ajungem să ne frecăm la ochi: Israelul, acel teritoriu cât o batistă, cu ai săi patru sau cinci milioane de locuitori, reprezintă pericolul suprem pentru secolul al XXI-lea! E de râs sau de plâns? Suntem nevoiţi să conchidem, așa cum remarca un editorial din Le Monde [Le monde, 6 noiembrie 2003], că „părăsim terenul criticii legitime a unei politice guvernamentale atunci când practicăm, precum unele cercuri din Europa, un discurs de denunţare sistematică și unilaterală care demonizează Israelul. Această retorică subînţelege că un astfel de stat, sistematic criminal, nu-și poate avea locul printre celelalte. De la critica unui guvern se trece, pe nesimţite, la întrebăprile asupra dreptului la existenţă al unei ţări. Puţin contează că, în fond, promotorii lor sunt sau nu conștienţi, faptul există: această ţâfnă antiisraeliană întreţine și o nouă formă de antisemitism.” Alte indicii ne fac să credem că între „ţâfna antiisraeliană”, de care vorbește Le Monde, și trecerea la acţiunea dușmănoasă, gestul de trecere dincolo câștigă în ușurinţă. Martoră este creșterea vertiginoasă a agresiunilor vizându-i pe evrei ca atare, relevată de statisticienii serviciilor de administraţie franceze și ai instituţiilor europene. Nu mai puţin reveleatoare este repunerea în circulaţiei a unui stoc bimilenar de prejudecăţi criminale. După exemplul unui cotidian onorabil precum La Stampa, din Torino, care a publicat caricatura unui tanc având imprimată steaua lui David și care își îndreaptă ţeava spre pruncul Isus din iesle, care exclamă: „Iar au venit să mă ucidă?”, fină aluzie la deicid și la uciderea rituală. Cât de departe și uitate apar brusc, acum, Conciliul Vatican II și căinţele sale! Într-o remarcabilă lucrare avânt tilul Au nom de l’antisionisme (În nume antisionismului), Jeol și Dan Kotek întocmesc catalogul prea puţin plăcut al caricaturilor care apar în ziarele din lumea întreagă. Eternitatea și universitatea repertoriului înspăimântă: „evreul dușman al neamului omenesc”, „evreul deicid”, „Israelul nazist”, „zoomorfismul” sau evreul șarpe, evreul caracatiţă, evreul păianjen, porcul evreu… , „evreii stăpâni ai lumii”, „evreul corupător”, „evreul vampir” sau „evreul căpcăun”, „evreul infaticid” rămânând de departe expresia favorită. Răsturnarea a ceea ce se numește „Shoah” își ia de asemenea partea leului: „Varșovia 43 = Jenin astăzi”. Și nu contează că în ghetoul din Varșovia mor 500.000 de persoane, iar la Jenin 78 (dintre care 23 de soldaţi israelieni), antisemitismul nu pune pe cântar ca farmacistul, ce dracu’! Aceste imagini au făcut încojurul lumii. Durban, Africa de Sud, septembrie 2001, „Conferinţa Internaţională împotriva rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei și intoleranţei”: Mary Robinson, înalt comisar al Naţiunilor Unite și coorganizatoare a reuniunii, fluturând o broșură a „Uniunii avocaţilor arabi” distribuită o clipă mai devreme și care îi arăta pe evrei așa cum doar ziarele din epoca hitleristă o puteau face, exclamă: „Și eu sunt evreică!”… Pentru că, departe de a se lega doar de Israel în numele unui
antisionism stabilit și considerat de bună calitate în acest gen de fastuoase liturghii internaţionale, militanţii „antirasiști” de la Durban se iau la trântă cu „problema evreiască” văzută ca atare – „evreii, toţi evreii (și nu doar sioniștii sau israelienii) sunt vinovaţi și merită să fie arătaţi cu degetul. Responsabili de nenorocirile lumii”.[1] [1] J. și D. Kotek, Au nom de l’antisionisme, cuvânt înainte de Plantu, Complexe, 2003. Ne place mult prea adesea să minimalizăm aceste fenomene tulburătoare, reducându-le la pagubele colaterale ale unei cauze unice: conflictul din Orientul Apropiat. Suprimaţi războiul dintre Israel și „lumea arabă”, și aceste revărsări malefice dispar, clamează de zeci de ani diplomaţia franceză. Ciudat lucru! Pretinsa centralitate a disputei israelo-palestiniene este ea oare cu adevărat motivul sau mai degrabă alibiul dușmăniilor care incendiază regiunea și care ameninţă planeta? Nici actualele masacre de la Darfour, nici războaiele civile – în Yemen, în Algeria, în Liban – nici războiul dintre Iran și Irak, nici războiul din Golf, nici cei douăzeci de mii de locuitori din Hama asasinaţi de autoritatea siriană, nici exterminarea cecenilor, nici conflictul din Cașmir, nici… nici… nu pot fi imputate așchiei israeliene înfipte în inima lumii arabe, presupusă a fi, cu orice preţ, solidară și armonioasă. Nimic nu explică încă în ce fel existenţa micului stat Israel blochează dezvoltarea economică, culturală și morală a ansamblului societăţilor arabe sau musulmane. Această disproporţie între „cauza” presupusă și „efectele” observate arată că diabolizarea Israelului precedă analizele care, mai apoi, pretind s-o justifice. Excesele unui raţionament care bate câmpii dau la iveală ce e putred la mijloc. Faptul că ele provin de la opinia europeană sau mondială – și nu doar de la purtătorii de cuvânt arabi și musulmani – arată cât de mult această ţâfnă, care înclină, uneori? adesea?, spre ură, transcende mobilizarea despoţilor și predicatorilor islamiști avizi de joaca de-a jihadul pri intermediul palestinienilor. În paranteză fie spus, catehizatorii nu se zgârcesc și procedează „știinţific”: nu rezist plăcerii de a vă aduce la cunoștinţă un schimb de afirmaţii „știinţifice” la televiziunea siriană; între două demonstraţii de crime ritualice în seara de Sabat, se discută doct despre evrei, despre diferenţa între sefarzi și așkenazi: Savantul: Ce este oribil e că printre așkenazi se numără Sharon și Bush, date fiind rădăcinile originii lor. Moderatorul: Cum așa? Nu înţeleg. Savantul: Sharon e așkenaz. Moderatorul: Asta se cunoaște. Savantul: Și Bush de asemenea, prin rădăcinile sale. Familia sa e migrat în secolul al XVII-lea (cred) în SUA, erau evrei și au devenit creștini în secolul al XVIII-lea, el este conștient de rădăcinile sale.[1] [1] Rif’ at ‘Ufti, cercetător, specialist în evrei așkenazi, TV siriană, 16 iunie 2004, pe MEMRI, TV monitor project.
Se ajunge la acordul, într-o primă etapă, de a se vorbi de un „nou antisemitism” sau de o nouă „iudeofobie”, marcându-se o constatare și o încurcătură totodată. Da, apare ceva inedit, conotat cu calificativul „nou”. Nu, nu e vorba de o simplă întoarcere la antisemitismul de odinioară, chiar dacă un gigantic depozit de obsesii antievreiești, ca un depozit de gunoaie, revine, cu ocazia, „noului”, la suprafaţă.[2] Trebuie oare să ne imaginăm că ura împotriva evreului ţâșnește astăzi din nou, veșnică și neschimbată, după o perioadă de latenţă care succedă deschiderii lagărelor morţii? Să constatăm mai curând că, epocă după epocă, această ură imemorială îmbracă veșminte noi care o fac pentru o
vreme de nerecunoscut. [2] Există deja numeroase punţi între epoci: „A circumscrie partea de antisemitism numit tradiţional faţă de antisemitismul rasial care a provenit din primul reprezintă o încercare cu atât mai aleatoarie cu cât antiiudaismul medieval, în înverșunarea lui de a denunţa alteritatea evreiască, a depășit constant domeniul religios și i-a cășunat pe evreu răzbunându-se pe trupul lui.” Regine Mihal Friedman, L’Image et son Juif, Payot, 1983, p. 252.