inliniedreapt a.net
http://inliniedreapta.net/dereferinta/purificarea-lumii-1/
Purificarea lumii (1) Utopia marxistă a fost pusă în aplicare de Lenin, Stalin, Mao şi Ceauşescu şi s-a materializat în controlul statului asupra tuturor aspectelor vieţii, prin intermediul brutalităţii totalitare. Dar ce vor succesorii acestora şi cum speră să obţină controlul? Utopia progresistă se inspiră copios din prima, însă are un profil aparte, chiar dacă difuz şi, de aceea, greu de definit. Pînă acum. Eseul care urmează este cea mai reuşită analiză întreprinsă asupra noii mişcări şi ideologii care a luat amploare în ultimele două decenii. Contrar tezei susţinute de Francis Fukuyama după căderea zidului din Berlin, istoria nu a intrat în Nirvana. Atracţia utopiei a cunoscut doar un scurt interval de recesiune şi revine cu o forţă devastatoare. Ca de obicei, unii vor să-i tîrască pe restul într-o Nirvana prescrisă de ideologie. În cultura populară, exemple binecunoscute de propagandă artistică pentru noua mişcare sunt seria de filme Matrix (în special episoadele doi şi trei) şi recentul megasucces, Avatar.
Purificarea lumii Ernest Sternberg Am intrat în secolul al XXI-lea cu speranţa că, indiferent de noile spectre pe care va trebui să le confruntăm, ideologiile totalitare nu vor fi printre ele. Ne-am aşteptat ca fascismul, comunismul şi variantele lor să se descompună în cimitirul politic. Este posibil să fi sperat în zadar? Este posibil ca din corpurile putrezite să fi apărut o altă ideologie dedicată transformării lumii? Există o mulţime de motive să credem asta. Suntem martori la creşterea mondială a unei mişcări sihastrice ne-religioase, care predică reînnoirea globală a omului şi prezice apocalipsa ca alternativă la prezent. Asemeni predecesorilor din secolul XX, noua ideologie oferă o formulă intelectuală de identificare cu nedreptăţile din lume, imaginează o lume nouă şi pură care să le elimine şi îi mobilizează pe nemulţumiţi şi înstrăinaţi în scopul schimbării radicale. Asemeni discipolilor totalitarismelor din trecut, noii ideologi se văd pe ei înşişi ca avangardă a celor mai înalte idealuri ale umanităţii. În cazul în care mulţi dintre noi nu au reuşit să recunoască creşterea acestei mişcări noi, motivul poate fi faptul că suntem încă prinşi în categorii ideologice defuncte. Noua ideologie este cel mai uşor de identificat prin lucrurile la care se opune. Inamicul ei este monolitul global numit Imperiu, care exercită dominaţie sistemică peste vieţi omeneşti, în special Statele Unite. Imperiul face posibil acest lucru prin mijloacele puse la
îndemînă de liberalismul economic, militarism, corporaţiile multinaţionale, mass-media corporatiste şi tehnologii de supraveghere, în tovărăşie cu (sau subordonat la) cea mai sinistră manifestare a Imperiului, anume sionismul. Până aici nu există nici o controversă – aceste puncte sunt admise atât de suporteri, precum şi de critici. Lucrurile în favoarea cărora se declară noua mişcare sunt mult mai puţin clare. Sarcina mea, cu această ocazie, este de a descrie pentru ce militează, de a argumenta că noul radicalism are o viziune coerentă şi că, postulând atât un trecut rău cât şi un viitor ideal, se califică drept o ideologie de sine stătătoare. Exprimat într-un termen de contrast, lumea prefigurată de această mişcare este pură. Pământul va fi protejat, justiţia va domni, economiile vor fi durabile, iar energia va fi regenerabila. Comunităţi diverse vor sărbători alte comunităţi, cu condiţia să adere la doctrină. Mult mai pur decât democraţiile din trecut, acest regim viitor va funcţiona prin intermediul reuniunilor participative la nivel local, astfel realizîndu-se împuternicirea tuturor comunităţilor. Pe măsură ce dispar graniţele vechi ale statuluinaţiune, comunităţile se vor coordona reciproc la nivel global, prin intermediul unor cadre de ajustare şi rectificare numite organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri). Chiar dacă este greu de crezut, aceste idei nu sunt un mişmaş sentimental ci mai degrabă principiile unei dogme mai mult sau mai puţin organizate. Această perspectivă conţine chiar un concept de schimbare istorică: agenţii de schimbare vor fi noduri în reţea, numite “mişcări sociale”. Milioane de oameni din întreaga lume deja găsesc această dogmă suficient de convingătoare încât să dea un contur pregnant politicilor lor. Pentru unii, această dogmă funcţionează ca ideologiile fanatice din trecut, ca un ghid pentru sensul vieţii şi o sursă de inspiraţie pentru angajament exaltat şi sacrificiu de sine. O ideologie nouă poate fi, dar una totalitară? Aderenţii se consideră pe ei înşişi ca exemple de puritate, ca purtătorii cei mai avansaţi ai democraţiei şi aprecierii interculturale. Ar putea fi posibil ca, în ciuda convingerilor sincere, aceştia să reprezinte avangarda unui regim totalitar nou? Mişcarea încă nu a stabilit un regim, deci nu putem spune cu certitudine. După analizarea acestei ideologii,
eseul se încheie cu unele din semnele de alarmă şi cu semnalarea posibilităţii de absolutism participativ.
O mişcare nouă pentru ce? Bernard-Henri Lévy, autor francez şi comentator mass-media, este unul dintre cei mai proeminenţi comentatori recenţi care are mai multe de spus despre faptul că o noua mişcare totalitară este în mişcare. Lévy, un om autodescris de Stânga care nu s-a înduplecat să voteze nici măcar pentru un candidat prezidenţial centrist, cu toate că era vorba despre prietenul său Nicolas Sarkozy, este îngrijorat de schimbările prin care trece Stânga. Stânga pe care a sprijinit-o din 1968, cea care a solicitat eliberarea omului de dictatură şi de prejudecăţi străvechi, se dezintegrează rapid, scrie Lévy, şi este înlocuită cu o versiune degenerată. El vede în acest proces de formare a Stângii Zombie sau a Noului Barbarism (două dintre epitetele sale preferate) esenţa gândirii totalitare: credinţa cu caracter de dogmă că trăim într-un timp de conflict cataclismic între, pe de o parte, societatea luminoasă şi dreaptă pe care omenirea ar putea să o zămislească şi, pe de altă parte, ordinea mizerabilă şi exploatatoare în care umanitatea este captivă în prezent. Noii Barbari observă o structură sinistră de putere la nivel mondial: complexul de stat-militarocorporatist-juridic-educaţional care controlează lumea şi generează şi întăreşte mizeria mondială. Din moment ce acesta e un inamic destul de mare, subliniază Lévy, ura noilor ideologi trebuie concentrată împotriva a ceva mai concret. Duşmanul concret major este Statele Unite ale Americii, iar duşmanul mai mic, dar mai demonic, este Israel. În timp ce Lévy merge mult mai departe pentru a descrie la ce se opun Noii Barbari, el nu explică mai deloc pentru ce militează aceştia. Nick Cohen, autor cu simpatii stângiste, are o reacţie similară. “În pofida tuturor atrocităţilor şi nebuniilor comise în numele său”, scrie el, “Stânga a posedat această virtute: s-a ridicat ferm împotriva fascismului.” Dar după eşecul socialismului şi revelaţiile despre crimele în masă ale comunismului, membrii mai alienaţi ai Stângii şi-au pierdut tracţiunea politică, fără să piardă şi antagonismul faţă de Occidentul capitalist. În special cu ocazia războiului din Irak, Stânga a suferit ceea ce Cohen numeşte o “eliberare întunecată”. Membri marcanţi au devenit dispuşi să nege genocidul documentat împotriva bosniecilor, să evite menţionarea genocidului din Sudan, să răspândească teoriile iudeosioniste de conspiraţie globală, să ignore abuzurile masive împotriva drepturilor omului din lumea a treia, chiar să scuze cel mai brutal regim teocratic-fascist, atâta timp cât acesta s-a opus Statelor Unite şi status quo-ului capitalist. Noua Stângă s-a dovedit incapabilă de a recunoaşte vreo crimă care să nu fie pusă pe seama Vestului capitalist. Cohen nu ştie cum să denumească această Stângă nouă. Uneori, scrie el, “îi numesc nihilişti datorită refuzului voit de a veni cu o ordine de zi în faţa publicului”. Totuşi, el nu este satisfăcut de acest nume. “Pentru că nu au un program pozitiv, este dificil de a formula o etichetă mai bună, deşi
sunt de acord că una este necesară întrucât ei sunt forţa dominantă a Stângii de azi.” Cercetătorul John Fonte de la Institutul Hudson vede o idee politică unitară în această Stângă renăscută, pe care o denumeşte “progresism transnaţional”. Conduşi de ONG-uri care nu sunt răspunzătoare în faţa electoratului şi scapă controalelor şi dezbaterilor politice, aceşti progresişti doresc să instaureze legi globale care să depăşească jurisdicţia constituţională a SUA. Pentru Fonte, noii progresişti favorizează de asemenea şi “postdemocraţia”, o formă de guvernare bazată (printre alte caracteristici) pe conştiinţa de grup în locul drepturilor individuale. Deşi Fonte s-a dovedit a fi un observator timpuriu şi atent, intuiţia sa este parţială: noua mişcare este mai cuprinzătoare decât transnaţionalismul. Este greu de definit această mişcare, deoarece, printre altele, pretinşii lideri intelectuali se încadrează în facţiuni rivale. Declarat a fi cel mai proeminent, Noam Chomsky conduce atacurile împotriva capitalismului mondial, în frunte cu SUA, dar fără să menţioneze ce ar trebui să îl înlocuiască, atâta doar că lumea nu ar mai trebui să fie condusă de SUA, capitalistă şi nedreaptă. Majoritatea teoreticienilor reuşesc să se marginalizeze prin obscurantism. Ca întotdeauna, obscuritatea teoretică conferă activiştilor din mişcare un pedigriu aparent profund, în acelaşi timp adapostindu-i de întrebări iscoditoare. Cu toate acestea, cineva care trudeşte prin literatura practică a activiştilor, evitând în acelaşi timp textele teoreticienilor, începe să desluşească o viziune politică coerentă. Aceasta are nevoie de un nume.
Cum să o denumim A denumi această mişcare neo-asta sau neo-alta, sau a continua să folosim cratime este la fel de obositor cum ar fi fost să botezam fascismul drept Mişcarea Darwinist-Naţională-Neo-Romantică Împotriva Plutocraţiei Internaţionale. Termenii vii ai lui Bernard-Henri Lévy (alături de cei deja menţionaţi) includ neoprogresism, Stânga Oximoronică, Stânga Cadaverică, sau Fascismul Roşu. Şi printre alţi scriitori a reapărut termenul mai vechi “fascism de Stânga”, având o scurtă răspândire după ce filozoful german Jurgen Habermas l-a folosit în 1968 pentru a-i descrie pe tinerii radicali dispuşi să suprime libertatea de exprimare, să găsească scuze stalinismului şi să tolereze violenţa îndreptată către statul capitalist. Acest termen se găseşte acum în forme mai elaborate, cum ar fi coaliţia roşu-maro-verde, unde verdele se referă la ecologismul radical sau la fundamentalismul islamic, ori la amândouă. Culorile sunt aranjate în secvenţe diferite, uneori cu negru introdus pentru bună măsură, ca o referinţă la anarhism. Combinaţia lor este uneori denumită “coaliţia” sau, mai semnificativ, “sinteza” extremelor. În cadrul Dreptei antifasciste, David Horowitz o numeşte neocomunism sau “alianţa blestemată”, în referinţă mai ales la axa Stânga – Islam. În ce-i priveşte pe adepţii mişcării, ei consideră cauza lor drept anti-globalizare (sau ”alterglobalizare”, sau ”nu-frontiere”), eco-socialism, globalism civic, rezistenţă la nivel mondial, mişcarea
mondială pentru justiţie, intifada globală, activism transnaţional, reţele de protest, mişcarea mişcărilor, mişcarea păcii şi justiţiei, sau coaliţia oprimaţilor.
Nici etichetele susţinătorilor nu sunt cu mult mai bune. Termenul de anti-globalizare a dus la impresia falsă că mişcarea se opune pur şi simplu extinderii comerţului internaţional. Acest lucru este incorect pe mai multe planuri, cel mai de bază fiind acela că economia mondială este globalizată de secole. În plus, mişcarea este în mod explicit de anvergură globală: aderenţii caută în mod activ să stabilească legături internaţionale între facţiunile lor. În acelaşi timp, această ideologie este implicată, în Statele Unite, în viaţa politică locală. Grupurile de presiune care cer locuinţe subvenţionate pentru cei cu venituri mici şi puritatea alimentelor, sprijină imigraţia ilegală, restricţii privind ingineria genetică şi controale antipoluare se văd reciproc ca desfăşurând activităţi subordonate unei cauze ideologice comune, fără ca măcar să se gîndească la legături transnaţionale. Mişcarea nu poate fi surprinsă în caracterul ei distinct nici prin apelul la pace şi justiţie, care este exprimat de tot spectrul politic. De asemenea, mişcarea nu poate fi definită adecvat nici de faptul că numeroase grupuri participă la ea – doar este o mişcare a mişcărilor – deoarece democraţiile văd, în mod obişnuit, cum coaliţii apar şi se dizolvă în urmărirea oportunista de interese care se suprapun. Viziunea care o animă ar trebui să fie mai importantă în denumirea acestei mişcări.
Obiectul opoziţiei acestei mişcări nu sunt conexiunile la nivel mondial în sine, ci o forţă sinistră care îşi extinde antenele mecanice prin toate comunităţile locale şi exercită astfel o putere nedreaptă asupra lor. Deşi uşor prolix, purificaţionism global ar fi o expresie potrivită pentru obiectivul acestei mişcări. Ea vrea să realizeze o viziune istorică măreaţă: înfrângerea anticipată a puterii imperial capitaliste în favoarea unei reţele globale de comunităţi culturale binefăcătoare, care se vor împuternici la nivel local prin intermediul democraţiei participative şi vor menţine consecvenţă între mişcările componente prin puterea de redresare şi calibrare a ONG-urilor, astfel instaurând o nouă eră de justiţie socială globală şi de dezvoltare durabilă, ce va permite diferitelor comunităţi să partajeze armonios o planetă care a fost salvată de la distrugere şi complet regenerată.
Întinderea mişcării Este dificil de demonstrat că o nouă ideologie este în ascensiune, are anvergură mondială şi intenţionează să reinventeze umanitatea. Astfel de lucruri nu se întâmplă des şi de aceea există puţine precedente istorice. O mişcare ideologică este, de asemenea, pestriţă şi complexă, cu diferenţe de tensiuni interne şi, prin urmare, sfidând un rezumat simplu. Mai mult, purificaţionismul este încă în evoluţie. În urmă cu 100 de ani, marxismul şi fascismul au evoluat în identităţi distincte, din mocirla de idei anticapitaliste a secolului 19 târziu. Purificaţionismul este chiar acum în curs de dezvoltare, din mlaştina ideologică post-comunistă. Pare a fi la punctul de cotitură, deoarece activiştii nu mai sunt circumscrişi doar adunărilor marginale ale celor alienaţi. Acum conduc sute de grupuri activiste şi ONG-uri, organizează seminarii şi marşuri la conferinţe internaţionale, primesc sprijin din partea guvernelor şi instituţiilor misionare, se bucură de propagandă favorabilă din partea a diverşi despoţi, sunt parte din ţesătura ONU şi UE, au un public fidel în Statele Unite şi, după cum vom vedea, subscriu unei doctrine, dacă nu uniforme, cel puţin coerente. Pentru sceptici, încercaţi următorul exerciţiu: participaţi la o întîlnire, în SUA, a celui mai apropiat “grup de pace şi justiţie” sau “centru de pace”, sau la orice întîlnire care cuprinde “verzi”, “stângişti verzi”, sau “activişti” pentru “solidaritate” şi “justiţie globală”, apoi deschideţi o discuţie politică. În mod invariabil, activiştii vor expune o versiune a pachetului ideologic descris aici. Inutil de menţionat, dar curioşii pot găsi şi nenumărate pagini web ale activiştilor. O întrunire reprezentativă a avut loc atunci când 10 mii de activişti s-au reunit în 2007 în Atlanta, Georgia. Ca de obicei, s-a produs convergenţa a numeroase agende: organizarea comunităţilor urbane, abolirea închisorilor, faddism alimentar, Palestina, drepturile refugiaţilor, teatru stradal, ceva numit justiţie transformativă, feminism, activism ecologic şi cauze hibride cum ar fi Homosexualii Pentru Justiţie De
Mediu. Un corespondent al revistei Nation a raportat că “evenimentul construieşte o Stângă democratică şi la nivel de grassroots“, plină de idei “în favoarea unei refaceri radicale a acestei ţări [SUA, n. trad.]“, cu toate că refacerea nu este deloc certă, întrucât singurul rezultat memorabil al întrunirii a fost, în afară de activităţile în reţea, un slogan: “O altă SUA este necesară”. În paralel cu protestele, activiştii au stabilit platforme numite de unii “contra-instituţii”. Acestea includ Indymedia, autodescrisă drept “o reţea de canale media conduse colectiv, în scopul exprimării radicale, precise şi pasionate a adevărului. Noi lucrăm din dragoste pentru oamenii care continuă să activeze pentru o lume mai bună, în pofida distorsiunilor mediei corporatiste şi a lipsei de dorinţă de a relata eforturile pentru eliberarea umanităţii.” Forumul Social Mondial, care s-a întrunit ultima oară în 2009 în Belem, Brazilia, declară pe pagina sa de web că nu este un grup sau o organizaţie, ci mai degrabă un loc deschis de întîlnire, unde conferă şi schimbă idei o multitudine de mişcări sociale, reţele, ONG-uri şi alte organizaţii ale societăţii civile opuse la neoliberalism şi unei lumi dominate de capital sau altă formă de imperialism. Pagina de web susţine că la întâlnirea din 2009 au luat parte 113 mii de participanţi (inclusiv cei din marşuri şi demonstraţii) din 114 ţări reprezentând 5.800 de organizaţii, cu 2.500 de jurnalişti în audienţă. Aceste cifre au fost totuşi mai mici decât în alţi ani, probabil datorită crizei economice, iar majoritatea au fost din America Latină, inclusiv numeroşi stângişti brazilieni. Întâlnirile nu sunt circumscrise doar forumurilor de activişti. Fonte Vegetarieni prezintă, în semn de menţionează că înainte cu un an de atacurile din 9/11, cincizeci protest, o alegorie a gătitului cu de ONG-uri incluzând Amnesty International şi Human Rights animale - World Social Forum Watch au petiţionat ONU, pentru “a ţine Statele Unite 2009 responsabile de problema persistentă şi de nerezolvat a discriminării”, iar numeroase ONG-uri americane prezente în anul 2000 la Conferinţa Împotriva Rasismului de la Durban, sponsorizată de ONU, au semnat o rezoluţie denunţând capitalismul drept “un sistem fundamental eronat”. Sub impulsul unor regimuri despotice şi cu colaborarea unor ONG-uri internaţionale, evenimentul Durban 2000 (şi în mai mică măsură reluarea de la Geneva din 2009) s-a transformat într-un circ antioccidental şi antisemitic. O declaraţie de referinţă privitoare la noul rol al ONG-urilor a fost făcută de Irene Khan, secretar general al Amnesty International, odată cea mai respectată şi venerabilă organizaţie pentru apărarea drepturilor omului. Aşa cum a afirmat pentru revista Financial Times:
Dacă priveşti azi în jur şi vrei să vorbeşti despre drepturile omului, acest lucru nu înseamnă prea mult pentru majoritatea populaţiei globului. A vorbi despre libertatea de exprimare unui om care nu poate să citească un ziar, a vorbi despre dreptul la muncă unui om care nu are unde munci… drepturile omului nu înseamnă nimic pentru ei, decât dacă vor aduce schimbări în aceste domenii.
Se pare că acestea nu au fost remarci ocazionale, ci reflectarea unui principiu. Aceste aserţiuni ieşite din comun înseamnă că prizonierii politici (în numele cărora Amnesty International a câştigat un respect mondial) au devenit nesemnificativi pentru a merita o campanie umanitară, când atâţia oameni infometaţi şi şomeri nu sunt interesaţi de soarta lor. Acest ONG, se pare, ar trebui să se ocupe nu numai de campanii pentru dizidenţii din beciuri, ci şi de campanii vizând schimbări economice globale. Larg sprijinit de ONG-uri, Forumul Social Mondial din Belem a concluzionat într-una din declaraţiile sale comune: “Pentru a depăşi criza, trebuie să confruntăm rădăcina problemei şi să avansăm cât se poate de repede către construcţia unei alternative radicale care să elimine sistemul capitalist şi dominaţia patriarhală.” Câteva state-naţiuni au început de asemenea să arboreze drapelul purificaţionist. Cea mai proeminentă este Venezuela, al cărei om forte, Hugo Chavez, a fost un vorbitor de prim plan la Forumul Social Mondial şi un susţinător al contra-globalizării. Chavez şi-a dezvăluit poziţia ideologică în septembrie 2006, când l-a acuzat pe George W. Bush de a fi diavolul încarnat şi a fluturat cartea anti-imperiu a lui Chomsky, Hegemonie şi Supravieţuire, la fel cum Nichita Hruşciov şi-a scos pantoful şi a lovit cu el în pupitrul de la care se adresa adunării ONU. Diversitatea participanţilor, întinsul domeniu geografic acoperit şi mulţimile largi dau gir pretenţiilor de influenţă şi atracţie ale noii mişcări. Întrebarea este dacă o ideologie coerentă, posibil totalitară, constituie forţa motrice. partea a doua