1mp arta contemporana

an I, numarul 1, 30 iunie 2009

A B O U T

B O D I E S

/ D E S P R E C O R P expoziție de artă contemporană

Bogdan Raţa - Cosmin Moldovan - Cristina Pecherle - Mihai Ciplea

GALERIA JECZA Curator: Andrei Jecza Prezintă: Alexandra Titu 30.06.2009 - 30.08.2009 Timișoara Calea Martitilor 51/45 buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

1 mp de artă contemporană / buy art, be contemporary,-

About bodies / Despre corp

Andrei Jecza

De ce 1 mp de artă contemporană?

1 mp de artă contemporană, pentru că, însumate, cele 8 pagini de text şi imagine pe care le citiţi au suprafata de 1,0584 metri pătraţi.

1 mp de artă contemporană, pentru că, aflat în contact cu arta noilor generaţii, publicul simte nevoia unei justificări, a unei explicaţii, a unei apropieri de această lume, aparent ermetică sau extravagantă.

1 mp de artă contemporană, pentru că încercăm / visăm / muncim să construim un context mai larg al promovării artei contemporane. Conceptul la care lucrăm este legat de deschiderea, în viitorul apropiat, al unui nou spaţiu stabil de artă contemporană în Timişoara. În prezent, această viziune o traducem printr-o apariţie neregulată a manifestărilor noastre curatoriale.

Alexandra Titu Dincolo de uzura exploatării aproape neîntrerupte de-a lungul unei istorii şi geografii culturale a cărei vastitate lasă loc unor soluţii infinite – inclusiv cele ale interdicţiei şi absenţei –, semnul antropomorf, figura umană şi chiar realitatea unei corporalităţi configurate şi semantizate cultural îşi păstrează fascinaţia şi chiar imperativul. Arta contemporană, cu pendulările ei între esteticile nonreprezentării şi abuzurile de reprezentare, cu predispoziţia sa referenţială şi delimitările sale faţă de conglomeratul tradiţiilor, care pare să includă toate variantele atitudinale, gravitează în jurul acestui semn inevitabil, latent în imaginarul uman, sumă a tuturor limitelor şi deschiderilor, medierilor şi declinurilor, seducţiilor şi suferinţelor, sinecdocă a lumii şi garant al apartenenţei noastre la lume.

Tinerii artişti selectaţi de Galeria Jecza pentru debutul unui amplu proiect curatorial au ajuns, fiecare, pe alt traseu la confruntarea cu potenţialul semnificant al figurii umane.

Corp şi chip (portret) se propun nu reprezentării imediate, mimesisului apologetic, ci interpretării prin perspectiva uneia dintre învestirile precedenţelor culturale care le-au conferit prestigiu simbolic sau funcţionalitate plastică, iar modul de tratare desemnează câmpul de semnificaţii prin care complexul semn îşi defineşte sensul. Dar întreg grupul, întreaga expoziţie al cărei generic este „gândind despre corp”, semnalează un fenomen (de altfel specific artei actuale) – revirimentul produs în arealul frumuseţii, după iconoclasmul sever al abstracţionismului modernist şi după delimitarea sarcastică a avangardei – o pierdere a traseului valorizant al seducţiei senzuale perceptiv-descriptive, eroice, sau apoteotic ascetice. Frumuseţea, ideal presupunând controlul canonului matematic, rafinamentul observaţiei, interdicţia distorsiunii, a decăzut din interesul reprezentării, fiindcă semnul antropomorf şi splendoarea umană au devenit monedă compromisă, devalorizată.

Revenirea în cadrul retoricilor artistice a acestui semn cu conţinuturi atât de nuanţat variate, s-a produs odată cu noile realisme, prin programele conceptualiste sau prin poeticile existenţialiste, şi prin durele utilizări politice ale suferinţei. Formele de Body Art, filierele expresionismului (care a supus figura unor distorsiuni / fragmentări / mutilări / intensificări dramatice ale prezenţei), cele ale realismului magic (cu tensiunile unui sens ce depăşeşte limitele imaginii fidel reconstitutive), ale suprarealismului (cu tehnicile sale ludice sau controlat fantastice) reimpun acest semn, dar în intersecţia unor dezbateri

istoriei artei şi multe alte intervenţii legate de conceptul şi demersul expoziţional al curatorilor noştri.

Acest număr se concentrează în jurul conceptului de corp: corp ca sursă de inspiraţie sau ca subiect al artei contemporane, corp ca sistem organic reprodus într-o manieră jucăuşă sau corp ca meditaţie hiperrealistă asupra contemporaneităţii şi globalizării mondiale. Expoziţia porneşte de la un grup de patru artişti foarte tineri, a căror operă se coagulează în jurul acestei tematici. Expoziţia nu se consumă strict în spaţiul expoziţional provizoriu al Galeriei Jecza, împrumutat de Fundaţia Triade, ci ea urmăreşte un discurs ce are în vedere valorificarea şi potenţarea artiştilor generaţiilor mai în vârstă din colecţia Casei Jecza, prin tematica adoptată de artiştii contemporani (Cristian Sida, Adriana Lucaciu, Aurel Vlad, Peter Jecza, Acest, aşa-zis, jurnal, acest metru pătrat de hârtie policromă, aceste opt pagini de informaţie Gabriel Popa ş.a.) Acest discurs comparativ doresc să îl extind şi pe mai departe, cu un set şi cultură contemporană au un scop plurivalent: pornind de la funcţionalitatea sa obiectuală - expoziţional cuprinzând dialoguri expresive între artiştii contemporani şi opere ale maeştrilor paravan, umbrelă sau pernă-, până la o utilizare a sa dincolo de corpul său material, în scop artei românesti. (Criza, Spaima, Nebunia, Erotismul etc) Prin aceste hibridizări expoziţionale, educativ sau informaţional, fiecare număr al acestui jurnal va presupune, atât pentru mine, cât ambele tipuri de public, ambele zone de interes şi de valorificare sunt potenţate reciproc. şi pentru Dumneavoastră, câştigarea câte unui NOU metru pătrat de artă şi cultură, urmând Provocarea aceasta, de apropiere a unui artist precum Corneliu Baba de Roman Tolici ca, probabil pe la numărul 50, să putem deschide, imaginar, prima « galerie » comună de artă sau Bogdan Raţa, prin temă sau maniera de expresie abordată, reintroduce în discursul contemporană, sau, contribuind fiecare dintre noi cu câte 50 de metri pătrati, să construim curatorial contemporan importanţa moştenirii şi a evoluţiei artei româneşti. Acest set de împreună un întreg muzeu. asocieri şi învestiri semantice între cele două epoci de expresie diferită au drept scop central o omogenizare şi înţelegere valorică a ambelor opere prezentate astfel.

Nu doresc să-mi însuşesc în mod egoist conţinutul jurnalului, concentrându-mă doar asupra activităţii galeriei noastre de artă contemporană, Jecza Gallery, ci îmi doresc ca, împreună cu Pentru viitor ne propunem editarea bilingvă a materialului şi în varianta tipărită, acest Dumneavoastră şi cu alte galerii din ţară, să promovăm şi să mediatizăm arta contemporană, prim număr regăsindu-se online în curând şi în versiune engleză : www.jeczagallery. să o apropiem de public. Conceptul şi regularitatea apariţiilor sunt legate de ritmul şi demersul com/1mpdeartacontemporana; www.jeczagallery.com/1sqofcontemporaryart expoziţional al galeriei noastre, care propune, cu fiecare nou număr, o altă zonă, o altă temă de dezbatere culturală, ce au menirea să provoace, să şocheze, să intereseze.

Numărul viitor este planificat pentru octombrie 2009 şi se va referi la tabăra de sculptură contemporană în materiale artificiale, Synthetic Art, sprijinită de POLYDIS România şi de Viziunea urmărită de mine se integrează lumii artei internaţionale şi îşi propune un demers Centrul Cultural Francez, şi de decernarea premiului de sculptură contemporană JECZA. de promovare, susţinere şi mediatizare a artei contemporane româneşti diferitelor cercuri ale societăţii. Sper să putem atrage şi îmbia cumpărătorii de maşini, a căror motoare se strică în timp şi ale căror caroserii ruginesc şi se demodează, să înceapă să cumpere artă contemporană. “Motorul” acesteia este astfel angrenat, încât funcţionează perpetuu şi “caroseriea” ei creşte în valoare de-a lungul timpului, inclusiv în valoare financiară, iar condiţia sa potenţează şi împlineşte un spaţiu ce iniţial putuse fi auster, neînsufleţit, fără caracter sau sterp.

Această carte supradimensionată va prezenta atât expoziţiile galeriei noastre, dar va aduce şi informaţii interesante din alte zone ale ţării, interviuri, critică, declaratii de artist, portrete de persoane - creatori, iniţiatori, curatori, colecţionari, precum şi scurte incursiuni în lumea

deloc complezente, deseori destructurante, violente, indiscrete. Mai mult decât un topos privilegiat al locuirii, el a devenit un obiect scandalos sau dramatic.

Evident, filonul vitalist al erotismului ce compensează suferinţa (thanatofilia, în termeni jungieni) continuă să fie prezent în arta actuală, mai ales într-o perspectivă conceptualistsexuală – aşa cum o susţine, în arta românească un artist ca Gorzo –, dar nici acest discurs nu are ca finalitate restaurarea autorităţii depline a semnului antropomorf, ci mai curând este un efect târziu al unor dezinhibări ce pun în joc mecanicile libidoului, fără mistericul sacralităţii şi fără tabuurile intimităţii, într-un traseu al obiectivării şi utilizării.

Membrii grupului – Cristian Sida, Cosmin Moldovan, Bogdan Raţă, Mihai Ciplea şi Cristina Pecherlea – pornesc de la alte legitimări ale figurii, solidare fie suferinţei asumate – jertfei, cu amprenta sa creştină ( Mihai Ciplea, Cristian Sida) –, fie inocenţei (Cristina Pecerlea), fie se angajează în jocul ambiguităţilor morfologice, prin care transpare ambiguitatea situării faţă de condiţia umanului disputat mereu între o înrădăcinare în sacralitatea angelică sau într-o animalitate fantastă (Bogdan Raţă, Cosmin Moldovan).

Legătura cu poeticile figuraţiei antropomorfe din deceniile precedente se face prin intermediul portretelor pictorului Gabriel Popa, cunoscut mai mult prin practica unui expresionism abstract, vizând destul de ermetic o ancorare în sacralitatea operantă în spaţiul şi istoria mitizate, şi printr-o serie de exerciţii sculpturale de absorbţie a figurii în discursul abstract, ale lui Peter Jecza, ambii aparţinând avangardei timişorene debutate în deceniul şapte.

Relaţionarea dintre viziunile lor, care semnalează problematica extrem de complexă, de polemică, a artei româneşti a ultimelor decenii ale secolului XX, şi artiştii foarte tineri apelaţi de curatorul/galeristul Andrei Jecza, o mediază lucrările sculptorului Aurel Vlad, artist al generaţiei ‘80, pentru care figura umană, ca tipar privilegiat sau ca stereotip brutal, s-a aflat mereu în centrul preocupărilor plastice şi narative. În contextul „reflecţiei despre corp”, Cristian Sida continuă procesul de subordonare a gestualismului abstract poeticii figurii, din ce în ce mai decis semnificante, la mare distanţă de program faţă de exerciţiile ludic-aleatorii de recunoaştere a unor sugestii formale în masa materiei cromatice cu care debutase.

Foarte diferit ca soluţie plastică, Mihai Ciplea „montează” într-un spaţiu neutru obscur,

GALERIA JECZA

www.jeczagallery.com Andrei Jecza

Bogdan Raţa, Fear (detaliu), 2009 Cristina Pecherle, Poveşti de oraş, 2009 Cristi Sida, Satyricon (detaliu), 2009 Mihai Ciplea, Fără titlu / Autoportret, 2008

Galeria Jecza s-a născut din dorinţa de a promova, în mod mai specific, sculptura contemporană.

Cosmin Moldovan, Respir adânc şi cred , ştiu, afirm „Totul este în trecere”, 2009

Iniţial aceasta s-a făcut doar prin intermediul Fundaţiei Triade, ce sprijină şi promovează arta românească contemporană de mai bine de nouă ani. Trecerea de la Fundaţia Triade, un tip de instituţie nonprofit, la galeria de artă, este justificată de dorinţa de a forma şi consolida o piaţă de artă românească deschisă spre arta contemporană şi, mai ales, spre sculptură.

Galeria a debutat în anul acesta, prin prezenţa unuia dintre artiştii galeriei la licitaţia de artă românească de la Paris.

Dorinţa noastră este de a readuce interesul colecţionarilor privaţi pentru sculptură, de a crea un public predilect sculpturii, de a încuraja colecţionarii să se apropie de sculptură la fel ca de pictură.

Programul nostru vizează o serie de expoziţii tematice, ce se referă la percepţia sculpturii din prisma mai multor artişti, de vârste şi concepţii estetice diferite.

Gama noastră de artişti include creatori prezenţi în expoziţii internaţionale, bienale şi concursuri internaţionale de artă contemporană. Tinerii artişti pe care îi reprezentăm dezvoltă un potenţial creativ foarte bun, alăturându-se fără nicio problemă grupului de artişti deja consacraţi.

Din pricina condiţiilor impuse de regimul anterior, nici artiştii generaţiilor trecute nu au ajuns să se afirme direct proporţional cu capacitatea lor expresivă şi vasta lor experienţă artistică; de aceea intenţionăm să ridicăm gradul de cunoaştere al acestora pe piaţa de artă.

Galeria Jecza doreşte realizarea unei punţi/platforme internaţionale, mai

gesturi sau personaje decupate, de o intensitate luminoasă ce impune conotaţiile disputei dintre tenebre şi lumină. Personajele – provocant fragmentare – ale lui Bogdan Raţa, fie intens, expresionist retorice, fie de o neutralitate de manechine suprarealiste, suspecte morfologic, se instaurează în metafizic, dar mai curând ca un pur joc cultural. Legat de o poetică a fragmentului, Cosmin Moldovan regăseşte sensul (fantastic) al întregului sub semnul hibridării morfologice, şi propune monştri compoziţi (formal şi material), cu statut de jucării monumentale. Într-o manieră ce citează desenul infantil, cu simpatie pentru universul citat, Cristina Pecherlea schimbă tonalitatea meditaţiei despre corp/chip spre o notă senină.

Invitaţia de a medita din nou, asupra semnului antropomorf deschide o posibilă dezbatere, cu multe puncte de focalizare, şi direcţii de angajare, şi indică atelierele multor artişti ai actualităţii. Ca toate actele culturale asumate, expoziţia este o provocare.

ales pentru sculptori, dar şi pentru artiştii video, pentru pictori sau graficieni.

Preocuparea pe care o avem în expoziţiile noastre, alături de aceea clasic-modernă, hiperrealismul contemporan, sau spre arta abstractă şi conceptuală.

Doresc să dedic acest număr drept omagiu sculptorului şi tatălui meu Peter Jecza a cărui viziune şi moştenire o perpetuez pe această cale. Precum şi familiei, iubitei, şi apropiaţilor care mă susţin în această direcţie.

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

Bogdan Raţa, Rugăciune, 2009

prezentă deja prin creaţia lui Peter Jecza, se îndreaptă şi spre neofigurativismul sau

2

3

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

Să ne bucurăm de această clipă ne vom aminti de ea o veşnicie Cosmin Moldovan

Monștrii lui Bogdan Rața Emil Moldovan

Voi începe cu o mărturisire. Nu ştiu dacă ultimele lucrări pe care le face Bogdan Raţă îmi plac mai mult decât primele, cele mai pronunţat minimaliste, cele cu care l-am cunoscut, parcă mai în tradiţia şcolii constructiviste din Timişoara, în care figurativul, umanul, ca antropomorfism, îşi face simţită prezenţa numai ca adiere, ca urmă. Spun asta şi pentru că împărtăşesc cu Bogdan, cu acel Bogdan, aceeaşi fascinaţie pentru amprentă (în cazul meu arheologică). Îmi amintesc aceste prime lucrări ale lui ca de urmele pe zăpadă ale unei dimineţi geroase (o grupare artistică germană poartă chiar acest nume) care s-au risipit şi ele de mult, de antropometriile lui Yves Klein, de Suportul lui Joseph Beuys pentru persoane cu corpul fragil din secolul XX (1971) şi de atâtea alte urme în care trupul uman este doar sugestie sau prezenţă ... la timpul trecut. Cuvintele lui Kay Haymer sunt extrem de sugestive în acest sens: astfel de lucrări „atestă prezenţa spirituală a corpurilor a căror prezenţă fizică a devenit superfluă”(1). Ultimele lucrări ale lui Bogdan explorează însă direct corpul uman, dând curs tocmai acestei superfluenţe. Corpul uman, care la început era pentru el doar o aluzie, iluzionând privitorul, acum devine prezenţă efectivă şi suport pentru fantezie. Dacă a renunţat la negativ în favoarea pozitivului, la concavitate pentru convexitate, la amprentă pentru prezenţă, a făcut-o datorită unei opţiuni personale, fără îndoială, dar cred că influenţele venite din exterior au fost la fel de marcante pentru el. În primul rând şcoala bucureşteană, unde a urmat doi ani de master, a avut un aport semnificativ în acest sens. Apoi tendinţa generală a artei din ultimii ani, la care Bogdan Raţă nu este insensibil. Nu ştiu, deci, în care dintre aceste tendinţe se află el cu adevărat, dar ştiu că între cele două formulări există o cauzalitate de structură. Îl simţi în ambele situaţii la fel de determinat. De altfel, percep demersul lui ca pe un transfer de la timpul trecut la cel prezent, un pas care ţine nu numai de maturitatea autorului, ci şi de excursul firesc al cercetării lui, care se traduce, indiferent de obiectul acestei cercetări, mai adesea ca înaintare.

Nevoia disperată de a materializa iluzia, de a încorpora trecutul, adică de a re-prezenta, cu sensul de a-face-din-nou-prezent, îmi pare că îl stăpâneşte în ultima perioadă pe Bogdan Raţă în mod programatic, ca soluţie de afirmare şi de dezinhibare personală, până la urmă. Iar acest fenomen culminează prin opţiunea pentru multiplicarea unor părţi din antropomorfismul asupra căruia îşi concentrează atenţia (a urechilor, a degetelor). Cu alte cuvinte, corpul uman nu numai că devine prezent, dar prezenţa lui este menită să intrige, să descumpănească, să ne scoată din registrul lucrurilor fireşti şi să ne trezească la o altă realitate, tocmai prin această interpretare şi redimensionare propusă.

Din acest motiv, lumea închipuită de Bogdan Raţă face adeseori recurs la o tematică extremă: moartea, suferinţa, recluziunea, religia. Mâna-picior (2008), de pildă, expusă deja la Paris şi New York, hibrid dar şi metonimie a corpului, sinecdocă a acestuia şi abreviere, se inspiră din gesturile creştine în mod explicit. Replică sau parafrază la Mâna Arhanghelului Mihail (2001) semnată de Sorin Dumitrescu (2), nu trebuie privită ca persiflare a aceleia, ci ca metaforă plastică integratoare, începutul şi sfârşitul (Ecce homo) cuprinse într-o formulă ecumenică. Iar ecumenismul acesta este sugerat şi extins şi prin uşoara asemănare cu acele mudras budhiste. Altfel spus, lucrarea nu trebuie privită obligatoriu ca denigrare, ea încorporând şi o componentă afirmativă, dar exprimată într-un idiom personal, aşa cum regăsim la Maurizio Cattelan (La Nona Ora, 1999), de pildă, sau la Damian Hirst (Virgin Mary, 2005), doi dintre marii răstălmăcitori ai icoanelor lumii. De altfel, orizontul de referinţă culturală, şi mai ales de implicită justificare canonică, ca să folosesc o formulă a lui Anthony Julius din Transgresiuni. Ofensele artei (3), care se impune de această dată, oferă un bun subiect de cercetare celui care caută să interpreteze ultimele lucrări ale lui Bogdan Raţa. Stând în prezenţa lui, dialogând cu el, înţelegi imediat care sunt temele care îl preocupă în mod deosebit şi mai ales autorii faţă de care simte o afinitate specială. Cultivând cu asiduitate dimensiunea alterităţii, personajele sale sunt uneori hermafrodiţi, alteori capetele închipuite de el au urechile multiplicate, degete în creştet sau mâinile poartă, pur şi simplu, şase degete. Dar justificarea canonică se declanşează de fiecare dată (4). Mănuşile şamanilor siberieni au când şase, când şapte degete. Marc Chagal îşi face un Autoportret cu şapte degete la începutul secolului trecut (1913-1914). René Magritte, binecunoscut autor al unei lucrări intitulată chiar Viitorul sculpturii (1932), şi faţă de care Bogdan Raţă nu este, cu siguranţă, indiferent, atunci când pictează portretele sculpturilor sale, are şi el un autoportret intitulat Vrăjitorul cu patru mâini (1951). Asupra acestor aspecte voi reveni însă mai pe larg cu altă ocazie. Până atunci, reamintesc faptul că, uneori, chiar şi lucrurile fireşti pot să pară monstruoase, depinde care este contextul în care acestea sunt situate. Elefantul putea să fie un monstru pentru cineva precum Carol cel Mare, de pildă, care nu mai văzuse un astfel de animal, scrie Jorge Luis Borges, subliniind şi faptul că acest cuvânt nu se folosea la început cu sensul peiorativ de astăzi, el desemnând „ceva demn de a fi arătat”(5). Pentru antropomorfismul fantezist al lui Bogdan Raţă, explicaţia aceluiaşi cuvânt, făcută de Gabriel Liiceanu, pare şi mai potrivită. „Monstrum, scrie acesta, însemnă ceea ce iese din forma în limitele căreia un lucru devine recognoscibil. În latină, conotaţia lui nu este negativă, ci neutră şi ea se poate obţine prin simpla ieşire din scară (...)”(6).

Toate dimineţile încep la fel, fiecare bucăţică din mine te caută pe tine.

Mă întind şi cuprind aerul în mine, aşa m-am născut.

Nu înţeleg, de ce ?

De ce nu plutesc alături de el, cu el.

Am observat un fulg care plutea cu el, Eu de ce nu… ?

Când am ieşit, cu o privire te admiram pe tine, cu alta mă uitam în mine.

Toate astea se întâmplau într-una din zilele în care m-am agăţat de un fir şi am ieşit la lumină.

Mi-e dor de dimineţile cu tine.

Ador mirosul nostru împreună Să stăm întinşi, pierduţi, eu pentru tine, tu pentru mine.

Să încerc să sorb o lacrimă din tine Iar tu să stai nepăsătoare pentru o clipă.

S-a oprit timpul !

Eram întinşi pe spate, ceva a trecut prin noi, ne-am unduit precum un val şi încă un val şi încă un val...

Ne răscoleşte un sentiment ciudat.

Am zburat, sper să nu fi fost pre târziu.

Unii zboară, alţii încearcă…

Respir adânc şi cred , ştiu, afirm „Totul este în trecere”.

Nimic nou, nimic vechi, dar toate şi totul necunoscut nouă.

- Cine eşti tu să-mi spui, ce, cum şi de ce?

Nu am nevoie de tine, nu mai încerca, lasă-mă să încerc singur, să mă tăvălesc.

Oare ce sunt astea?

Da Sunt gândurile mele împrăştiate, risipite, trimise în lume să-şi împlinească destinul.

Toate dimineţile se sfârşesc… la apus.

Cosmin Moldovan, Să încerc să sorb o lacrimă din tine (detaliu), 2009 Cosmin Moldovan, Mă întind şi cuprind aerul în mine, aşa m-am născut, 2009

Last Seconds Of An Androgynous

Bogdan Raţa, Strigăt (detaliu), 2009 Bogdan Raţa, Ecce Hommo, 2009 Bogdan Raţa, Self To The Wall, 2008 Bogdan Raţa, Punk, Curly, Self, 2007

Robert Şerban Andrei Jecza şi Iuliu Theer obţin, în acest film despre androginitate, efecte vizuale puternice cu foarte puţine mijloace.

Minimalismul se dovedeşte a fi, pentru cei doi artişti, o opţiune de bun augur, căci ideea de dublu, de masculin-feminin, de… doi în unu, este ilustrată simplu, dar eficient. Câteva suprapuneri şi gesturi, lumini bine plasate, puţină ironie, pete de culoare pulsatile şi o coloană sonoră bine aleasă – acestea sunt, în mare, ingredientele filmului. Dar dozajul lor e un secret aflat doar în posesia lui Andrei şi a lui Iuliu…

Revoluţii în tranziţie Dan Mircea Cipariu

Atelier în tranziţie (www.atelierintranzitie.blogspot.com), unul dintre spaţiile importante de la noi care „lucrează” cu concepte şi tehnici noi vizuale propuse de tineri artişti, a găzduit de „Noaptea Albă a Galeriilor 3” din Bucureşti, un proiect de grup Alb-Negru. Artişti în criză, avându-l drept organizator pe artistul vizual Francisc Chiuaru. Cu acest prilej ni s-a oferit eşantionul de gândiri şi de imagini ale unor proiecte ce oferă un altfel de punct de vedere asupra raporturile unor tineri artişti cu mitologia, adevărurile, luminile şi umbrele Revoluţiei din 1989.

Mihai Zgondoiu cu instalaţia Libertate şi-a anunţat, astfel, proiectul 20.rEVOLUTIE!?, ce are o miză estetică şi de conştiinţă, mărind cu lupa toate şabloanele vizuale ale Revoluţie din 1989. Zgondoiu propune în 20. rEVOLUTIE!? un proiect de reconstituire a principalelor şabloane vizuale ale Revoluţiei române din 1989. Memoria zidurilor acelor zile de sfârşit a epocii Ceauşescu a fost acoperită după 20 de ani de tranziţie de păcură, vopsea şi indiferenţă. Un proiect care propune, astfel, constituirea primului Memorial Graffiti al Revoluţiei române. „Libertate”, „Jos Comunismul”, „Victorie”, Deşteaptă-te române”, „Jos Dictatorul” trebuie să facă parte din memoria noastră vie!

Sculptorul Bogdan Raţă, cu două lucrări expuse, între care o torsiune teribilă a unei tălpi ce devine pistol sau semn de avertizare, a demarat, la rându-i, prin SHOTGUN, propriul său proiect de recuperare a unei relaţii din ce în ce mai în surdină cu principiile morale ale celor care au murit pentru Libertate.

Q. e. d.

Note 1

2

3 4

5 6

Kay Heymer, Présence/Presence, în Crossart. From van Gogh to Beuys, Duisburg, 2005, p. 52 Alexandra Titu, Experimentul în arta românească după 1960, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 187 (fig. 48) Anthony Julius, Transgresiuni. Ofensele artei, Ed. Vellant, Bucureşti, p. 42 şi urm Ibidem, p. 42: „Justificarea canonică propune continuitatea operei de artă atacate cu o tradiţie dată” sau „justificarea caută deci să diminueze şocul publicului prin plasarea acestor lucrări în contextul altor opere de artă (cândva) şocante” Jorge Luis Borges, Frumuseţea ca senzaţie fizică, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 119 Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 36

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

4

5

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

Portret de mecena / colecţionar

Sculptura hiperrealistă

Capitolul 10.4 extras din lucrarea de doctorat SCULPTURA POLICROMĂ A SECOLULUI AL XX – LEA Georg Lecca

Sorina Ianovici-Jecza George Lecca îmi/ne este prieten de peste 30 de ani. Continuă să fie, însă, mereu proaspăt, aşa încât este greu să îl prinzi în capcana unei prezentări unitare.

Rădăcinile familiei sale sunt diverse. Pe linie paternă numără mai multe generaţii de medici, pe când, dinspre mamă, antecesorii săi sunt mari industriaşi. Nu revendică însă nimic din zestrea fizionomică a acestora. Se face inginer, studiază Politehnica la Timişoara, de care mai apoi se leagă puternic, la fel ca şi de Arad, unde petrece câţiva buni ani de viaţă, dar este influenţat hotărâtor de anii petrecuţi, ca tânăr absolvent, la Bucureşti. Aici intră în atelierele artiştilor şi rămâne marcat de arta acestora, iar prietenia legată atunci îl va însoţi mereu, până în îndepărtata Germanie. La fel cum va purta cu sine, mereu, rădăcinile artei populare din zona sa de origine, Gheorghienii. În casa de la München se regăseşte o superbă colecţie de artă populară românească, adunată de George de pe văile cutreierate în tinereţe.

Născut în Gemeni, pe 1 iunie, are o construcţie interioară structurată binar, complementară.

Trăieşte acolo şi aici, de fapt are vocaţia ubicuităţii, trăieşte şi acolo, şi aici, pretutindeni, este când George, când Georg, vorbeşte la fel de bine româna, maghiara sau germana, este inginer, cu responsabilităţi serioase într-un concern german, dar a făcut recent un solid doctorat în arte vizuale şi vibrează la tot ce înseamnă artă şi cultură. Are fler de bouquinist, citeşte enorm, scotoceşte anticariatele, descoperă lucruri rare, te minunezi ce poate descoperi acolo unde nici nu bănuieşti... Cu apetenţa sa pentru avangardă, a ajuns să colecţioneze manuscrise, reviste, lucrări de o valoare excepţională. Ai putea spune că reprezintă portretul-tip al colecţionarului, ce adună, cu parcimonie, putând face orice sacrificiu pentru a-şi împlini o dorinţă, dacă nu l-ar contrazice latura sa complementară: dăruieşte cu fervoare tot ceea ce şi lui îi place. Din geanta sa miraculoasă, mare cât sacul Moşului Crăciun, se ivesc, tainic, nesfârşite daruri pentru

fiecare, Cărţile. Toţi cei care au dobândit în ochii lui respectul de a se bucura de cultură ştiu cât de largă este geanta lui George. Albumele cele mai râvnite, George le aduce.

Bibliografia cea mai greu de descoperit, el ţi-o descoperă, pentru a ţi-o dărui. Trăieşte bucuria de a-ţi da bucurie cu febra unui îndrăgostit, chiar dacă „iubitele” sale sunt tânăra „Tante” ce a împlinit deja 106 de ani, dar îşi doreşte anume cărţi, sau cutare artist obsedat de o idee ce îl urmăreşte... Între statutul de mare colecţionar şi mare Mecena, George acoperă tot registrul.

Am avut privilegiul de a-i fi unul dintre mulţii săi prieteni. Parte din visele nebune cu care am început Fundaţia Triade, George le-a împărtăşit. M-am bucurat de sprijinul şi inteligenţa sa, iar atunci când proiectele noastre se înfăptuiau, ştiam că am consolidat încă o treaptă spre alt proiect. Nu mi-a fost uşor să ţin pasul cu ritmul şi cu exigenţele sale. Acribic, cenzurează fiecare potenţială comoditate sau deviere de la standardul la care aspiram. O echipă temeinică.

Colecţionar sau Mecena? Nu importă.

Un minunat prieten. Al meu. Al nostru, dar mai presus de toate, al Artei.

„Oh! fermecătoare frumuseţe organică, ce se nu se compune nici din pictură în ulei, nici din piatră, ci din materie vie şi coruptibilă, plină de taina arzătoare a vieţii şi a putreziciunii!”Thomas Mann 307 Expoziţia „documenta 5”, din anul 1972, avându-l curator pe Harald Szeemann, a avut drept temă realitatea pusă sub semnul întrebării: Befragung der Realität. Bildwelten heute. Una din secţiunile importante ale documentei a fost expoziţia fotorealiştilor: Chuck Close, Ralph Goings, Duane Hanson, Franz Gertsch, John de Andrea, s.a.

340 – Charles Ray, Oh, Charley, Charley, 1991 Charles Ray (n.1953), sculptor american prezent la „DOCUMENTA IX” din anul 1992, va confrunta vizitatorii cu propriul său corp modelat cu multă acribie (il. 340), p Oh, Charley, Charley, reprezentat multiplicat, ca într-un panoptic.

Ron Mueck (n.1958), sculptor australian ce trăieşte la Londra, va realiza în lucrări de dimensiuni uriaşe, în silicon, o reînnoire a conceptului hiperrealist, urmărind traseul vieţii de la naştere la moarte.

Georg Lecca alături de lucrarea Satyricon, de Cristian Sida, donată noii colecţii de artă contemporană Jecza

341- Ron Mueck, Mask II, 2001 Peter Plagens, critic de artă la „Newsweek”, va scrie despre Ron Mueck şi lucrarea Mask II (il. 341): „Dacă tragi cu ochiul înăuntru, poţi vedea dinţi, gingii şi chiar câteva picături de salivă. Stai lângă el un moment şi vei jura că l-ai auzit sforăind” 310 . Şi alţi artişti, precum Jake & Dinos Chapman, Bruce Nauman, Giuseppe Pemone, John Ahearn, Jan van Oost, Olaf Nicolai, Keith Edmir, Pawel Althamer, Zhang Dali, Abigail Lane, Gavin Turk, Gil Shachar, Paul McCarthy, Tony Matelli, Jeff Koons, Takashi Murakami, vor fi preocupaţi de figura umană, frumoasă sau urâtă, cu stările ei psihice, şi de aplicarea mimetică a culorii.

Cosmin Năsui Dacă reprezentarea sensibilităţii erotice poate părea prinsă tradiţional în capcana cuplului, Alexandru Rădvan elibereză vizual excitaţia imaginaţiei de inhibiţii. Depăşind graniţele moralei ori ale bunului gust pudibond şi plătind astfel preţul multor acuzaţii cu roşeaţă în obraji, Rădvan apropie erotismul de violenţă, desprinzându-l de candoare ori de graţie. În strânsă relaţie cu reprezentarea actului sexual aflat la preludiu ori la climax, sunt reprezentate obiecte tăioase, precum cuţite sau cioburi de vase sparte. Moliciunea cărnii corpurilor nude este pusă în contrast cu ascuţişul lamelor de cuţit ce participă la actul sexual. Prezenţa acestora plasează indirect acţiunea în antichitatea greco-romană, pentru a nu fi prea virulent ori brutal interpretate ca abuzuri contemporane.

Linia desenului este tăioasă, în timp ce formele corpurilor sunt butucănoase. Haşura regulată a unei umbre balansează fuga unei linii ce trasează conturul unui sân, ori al unui pântec. Expresiile ascuţite, ori chiar lipsa de interes pentru personalizarea portretelor lasă şi mai mult loc desfăşurării tensiunilor sexuale. La întunericul anonimatului, Adami şi Eve îşi descarcă fiinţele animalice într-un repertoriu de agresiuni libidinale.

Unirea corpurilor în actul sexual este rezolvată vizual prin intermediul closeup-urilor ori prin încadrări compoziţionale îndrăzneţe. De cele mai multe ori, sexualitatea artei lui Rădvan

(n.1964) va modela autoportretul, Self (Eu) (il. 345) . Păstrat prin conservare la rece, portretul este un memento mori şi, totodată, o avertizare despre efemeritatea corpului.

În recenta expoziţie de la British Museum, 14.10.2008 - 25.01.2009, artistul britanic Damien Hirst (n.1965) este şi el preocupat de tema morţii şi de relaţia dintre sacralitate şi profan. Craniile sale pictate, (il. 346) Cornucopia, caută să răspundă întrebărilor: muzeu, scop, 338 – Duane Hanson, Femeie fără adăpost, colecţie, clasificare –, prin prisma superstiţiei şi a cultului morţii, inspirat din tradiţia central 1973 americană. „Eu nu dublez viaţa, eu reprezint valori umane. Lucrarea mea tratează despre oameni ce trăiesc într-o disperare tăcută. Eu arăt nedumerirea, oboseala, îmbătrânirea, frustrarea” 308 - Corpul, la interferenţa dintre Performance Art şi artă fotografică sau video, va fi în va nota sculptorul american Duane Hanson (1925-1996). Lucrările sale, scene hiperrealiste centrul preocupărilor artistei italiene Vanessa Beecroft (n.1969). Lucrările ei, ansamble din viaţa cotidiană americană, sunt populate cu personaje executate din fibră de sticlă şi de personaje feminine sau masculine îmbrăcate la fel şi machiate, preiau toate aceeaşi răşină sintetică, dotate cu păr, îmbrăcăminte adevărată şi accesorii. Amplasate în galerii expresie melancolică a dezindividualizării vb 47.378.dr. Prin depersonalizare, erotismul şi muzee, lucrările atrag privirea, iar imaginea cotidiană respingătoare invită la reflectare, este anulat. (il. 338) Derelict Womann (Femeie fără adăpost).

John de Andrea (n.1941), sculptor american, prezent la documenta 5, realizează nuduri feminine perfecte, ce corespund unui ideal de frumuseţe, (il. 339) Diane. Dar, cu toată perfecţiunea tehnică a modelajului, ele par golite de conţinut, fără expresivitate: „Culori carnale, goliciune, explicite pe un corp ce nu exprimă nimic, pur şi simplu sunt aici, atât de perfecte, încât, până şi plăcerea amăgirii ochilor lipseşte, iar simţul devine inutil, fără să stârnească urme de iluzii, o imagine de pe care nu se poate reţine nimic”309.

339 – John de Andrea, Diane, 1987

Capodopere ale neruşinării

346 – Damien Hirst, Cornucopia, 2008

nu idealizează, ci mai curând deformează. În câteva cazuri, eroticul este reprezentat chiar în aspectele sale bolnăvicioase, perverse. Organele sexuale zemoase ale unor corpuri hrănite de vicii nocturne dezvoltă ideea de erotism devastator şi distructiv. Rezultatele vizuale sunt pe atât de directe, pe cât e reprezentarea de frustă şi de nemiloasă. Alături de partenerii cuplului apar motive zoomorfe, precum caii, ori, în alte cazuri, lebăda, ce adaugă expresivităţi ce trimit spre alte reprezentări ale istoriei artei.

De la primii oameni, Adam & Eva, la sărutul, îmbrăţişarea, mângăierea unui sân, la strângerile de corpuri în contactul sexual, apoi la primul strigăt şi până la oamenii nopţii, erotismul este o generoasă constantă a artei lui Alexandru Rădvan.

Exoziţia “Wondering aloud“ este un capac bine înşurubat peste o selecţie de lucrări, în general desene ce aparţin unor cicluri şi etape de creaţie diferite, din 2001 până în prezent: Eroi 2001, Cântarea Cântărilor 2001-2002, Desene pentru Petronius 2002, Erotic 2003-2004, Monumentul femeii obişnuite 2005, Wond’ring aloud 2007-2008, Zei 2009.

Expoziţie: Alexandru Rădvan, Wondering aloud / Anaid Art Gallery, Bucureşti

343 – Robert Gober, Picioare amputate, 1991 Am prezentat până acum corpul din afara sa, dar el are şi un interior. Kiki Smith (n.1954), artistă americană, cercetează fără menajamente funcţiile corpului, cu tot, cu lichidele şi eliminările sale. Prin reprezentarea plastică din Pee Body (Corp urinând), Kiki Smith încearcă să schimbe imaginea şi interpretarea corpului feminin, subliniind totodată indiferenţa faţă de propriul nostru corp.

Fragmentele corporale ale sculptorului american Robert Gober (n.1954) sunt prevăzute de multe ori cu deschideri, o aluzie la fluidele şi funcţiile corpului.

Gober redescoperă ceara, realizând picioare umane, acoperite cu păr uman şi îmbrăcate (il. 343), Abgetrentes Bein (Picior amputat). Sculpturile sale sunt amintiri şi experienţe, „ceea ce se vede dacă priveşti pe sub uşa unei toalete de bărbaţi” 311 , o aluzie la homosexualitatea sa.

Acestor lucrări li se poate, la fel de bine, asocia noţiunea de „străin” din aserţiunea psihanalistei franceze, de origine bulgară, Julia Kristeva (n.1942), străin fiind „ceea ce deranjează identitatea, sistemul, ordinea; ce nu respectă limitele, poziţia, regulile; situat între două domenii, ambivalent şi compus.” 312 „ Pentru mine, sculptura este corpul. Corpul meu este sculptura mea” 313 - va declara artista americană, de origine franceză Louise Bourgeois (n.1911). Frica, teama, gelozia şi dragostea sunt temele la care revine mereu. Mamelles (Sânii) reprezintă pentru Bourgeois urmele unor amintiri dintr-o bogată comoară psihică, descriind feminitatea în evoluţia ei: fată – femeie - mamă. Culoarea roşie, fiind culoarea ei preferată, ar colora totul în roşu. Roşu este sângele. Roşu reprezintă dorinţa. Roşu reprezintă pasiunea. Roşu este supărare. Roşu reprezintă însăşi viaţa.

Din sângele propriului corp, artistul britanic Mark Quin 345 – Mark Quin, Eu, 2001

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

6

7

Bogdan Raţa, She, 2009

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

CULTURA DE LA SOL, CULTURA DIN AER

Adriana Babeţi în dialog cu Magdalena Mărculescu (District Manager Austrian Airlines – Timişoara) Adriana Babeţi: Nu ca în Dumas, după 20 de ani, ci după 17, Agenţia AUA din Timişoara se poate lăuda cu multe isprăvi. Spune-mi, dragă Magdalena, pentru viaţa unei companii cum e AUA, cei 17 ani de când ea s-a deschis la Timişoara, înseamnă mult sau puţin? O agenţie ca a voastră e încă foarte tânără, se apropie de majorat sau e în plina maturitate?

Magdalena Mărculescu: Mai întâi să-ţi spun că, după Contele de Monte Cristo, cei trei (patru) muşchetari au fost printre favoriţii copilăriei mele, şi dacă ar fi de ales …cei înainte de “după 20 de ani”… Dar asta e, anii au trecut şi nu în zadar, fiindcă la început am fost numită – tot din sfera literară – Don Quijote; adică se chema că mă lupt cu morile de vânt. În traducere: doream să impun standarde occidentale în modul de a trata pasagerul şi de a oferi servicii demne de o companie ca Austrian Airlines – şi asta în 1992! Când aşa ceva nu se prea întâmpla şi mulţi acum habar nu au cum arăta sau funcţiona aeroportul – cu soldatul cu puşca la umăr, cu controale, şicane, o lume a bărbaţilor cu obiceiuri şi reflexe cumplite, care, cum vedeau un pasager, îl tratau ca pe un posibil infractor, spion, şi unde businessman-ul era confundat cu bişniţarul etc. A fost destul de greu, fiindcă eram singura femeie de pe tot aeroportul – poate mai erau vreo două în birouri, dar eu veneam din Spania, dintr-o lume normală şi îmi ştiam meseria de la A la Z. În plus, mi-am ales nişte colaboratori excepţionali, care au priceput rapid ce vreau, aveam sprijinul şefilor din Austria şi aşa am reuşit să impun calitatea, standardul şi ritmul de muncă pe care îl doream eu – bineînţeles dând eu prima exemplul: adică nedându-mă în lături de la nicio muncă, de la cărat bagaje, de ajutat pasageri neputincioşi, de a mă ocupa de orice iregularitate, rezolvând-o şi dacă era Revelion sau Crăciun. Aşa am câştigat sprijinul oamenilor de pe aeroport, din orice serviciu ar fi fost, şi pe cei pe care îi mai reîntâlnesc şi astăzi, îi revăd cu o mare bucurie în suflet, iar de cei care nu mai sunt, îmi aduc aminte cu drag şi nostalgie. Fiindcă, în final, au fost nişte vremuri extraordinare, în care s-a clădit ceva temeinic. Aşa că aş zice că etapa asta de acum ar fi deja de maturitate… Ba chiar că se cam întrevăd primele semne ale decăderii. Dar eu o văd de fapt ca fiind o tranziţie, o transformare – industria aviatică se îndreaptă cu paşi rapizi spre o altă etapă, de reînnoire, fiindcă ce va urma va fi cu totul altceva decât ce a fost până acum, iar eu mă îndrept de asemeni cu paşi rapizi spre pensie. Din cele două situaţii, a mea pare a fi cea mai fericită.

A.B. Care au fost cele mai importante reuşite sub aspectul afacerii pe care ea o reprezintă?

Dar premierele de zbor din România? .

M.M. Rezultatele au fost de la început extraordinare. Nu degeaba am început să zburăm în 26 octombrie 1992, de Sf. Dumitru, dată la care era şi Ziua Naţională a Austriei – deci sub auspicii foarte bune. Să nu uităm că am fost, pe lângă TAROM, timp de foarte mulţi ani, singura companie care zbura la Timişoara. Noi, direct din Viena, aşa că puteai să pleci de aici - fără să te duci la Bucureşti sau Budapesta - şi să ajungi aproape în orice colţ al lumii tot în ziua respectivă. Cred că am jucat un rol important, în acei ani, în dezvoltarea zonei de vest a României. Mulţi investitori străini s-au îndreptat spre zona asta tocmai fiindcă exista o legătură aeriană. Aşa s-a explicat şi dezvoltarea rapidă ulterioară, ajungându-se după câţiva ani de zile la două curse pe zi. Şi nu era numai zborul în sine, ci şi calitatea serviciilor, fiindcă, mă pot lăuda, am avut mereu lângă mine oameni de cea mai bună calitate, mulţi din care, mai târziu, au urmat cariere strălucite în SUA, Canada sau Germania, spre bucuria, dar şi regretul meu.

Sigur, la un moment dat a apărut şi concurenţa, destul de acerbă, mai ales prin apariţia unor companii ca Alitalia, Lufthansa, Carpatair şi, nu în ultimă instanţă, a celor cunoscute ca “low-cost”. Unele au fost benefice, altele au reuşit să destabilizeze piaţa. Din păcate, în momentul de faţă, problema e mai complexă şi nu ştiu cum vom ieşi din criză, şi aici nu vorbesc numai de Austrian Airlines, ci de toate companiile de aviaţie.

A.B. În cei 17 ani ai reuşit să demonstrezi că între business şi cultură pot fi aşezate punţi trainice. Timişoara a resimţit prezenţa Agenţiei ca pe un nod cultural foarte puternic. E o concepţie generală, a Companiei-mamă sau este vorba de o iniţiativă personală? Care e “filosofia” ta în acest sens?

M.M. Mă bucur că spui asta, că Agenţia a fost relaţionată cu cultura, fiindcă asta a fost şi intenţia mea. Nu era asta concepţia Companiei; ei în general te lasă să duci politica pe care o doreşti, cu condiţia ca afacerea să funcţioneze – adică să îndeplineşti nişte parametri de rentabilitate care, la austrieci, se măsoară foarte exact. Şi, în rest, faci ce ştii, ce poţi şi ce-ţi place. Asta nu înseamnă că nu ai nişte limite – vorbesc de partea materială. Dar aici intră în joc inventivitatea fiecăruia. Eu la asta m-am priceput şi asta mi-a plăcut să fac. Să leg o companie aviatică, cu tot pragmatismul ei, de cultură şi să o identific cu o companie multifaţetată, cu accent pe comercial, cultural, interrelaţional, şi care să devină mai ales o prezenţă activă în viaţa oraşului, cam ca o persoană la care te referi în orice situaţie – când ai nevoie sau când nu ai, ca fiind o persoană importantă şi de bază, care te ajută să te deplasezi la înălţime, dar nu numai fizic, ci şi spiritual. Şi cu cât mai sus, cu atât mai bine.

A.B. Care ar fi cele mai semnificative momente ale implicării Agenţiei în viaţa culturală a oraşului?

M.M. Cred că momente au fost multe, în special în primii ani şi nici nu cred că îmi mai pot aduce aminte de multe, dar câteva mi-au rămas în memorie. Între ele, prima serată muzicală la Operă, care marca a 3-a aniversare a noastră, când la operă încă mai stăteai cu paltonul pe tine, sau Serata Culturală moderată de Iosif Sava, la care au participat mari solişti de la Opera din Viena, originari din România sau chiar din Timişoara. De atunci s-a legat şi o prietenie pe viaţă cu Corneliu Murgu, directorul Operei, şi cu Simina Ivan, solistă la Opera din Viena, ca să nu menţionez relaţia profundă de admiraţie şi respect pe care i-o purtam lui Iosif Sava şi care m-a răsplătit cu prietenia domniei sale, dedicându-mi şi o carte scrisă de el atunci.

Mi-a plăcut să sprijin şi grupuri de tineri – desigur prin mici ajutoare, poate nesemnificative – expoziţii ale grupului Noima, Doidens, Festivalul de Jazz de la Gărâna, sau Opera şi Filarmonica din Timişoara, acordând bilete de zbor pentru anumiţi invitaţi importanţi. Adică m-am orientat ca ajutorul sau sprijinul să fie în folosul oraşului, al comunităţii şi nu al unei persoane în particular.

A.B. Ce anume a rămas în patrimoniul material al oraşului? Dar în cel inefabil?

M.M. Cam cel mai drag mie este bustul lui Sergiu Celibidache – realizat de neuitatul nostru Peter Jezca, pe care împreună l-am donat Ateneului din Bucureşti, asta în urma unei plângeri făcute de Iosif Sava la TV, cum că nu ar exista în toată ţara nicio reprezentare – bust, statuie …a lui Sergiu Celibidache. Aşa s-a şi născut o prietenie deosebită cu familia Jecza, care s-a concretizat şi în alt proiect: aducerea în ţară a operei lui Roman Cotoşman, de la Philadelphia – unde probabil s-ar fi prăpădit - la Timişoara, lucru deloc uşor, datorită stării precare de sănătate a marelui artist şi datorită distanţei, a volumului lucrărilor şi a situaţiei ivite după atentatele de la New York, când nu mai puteai transporta nici un cui decât în condiţii speciale. Ca încununare a acţiunii reuşite, la care au participat mulţi prieteni, Ileana Popovici, Dorin Hanea (TNT), ca să nu-i menţionez decât pe cei de aici, am primit şi aprobarea să finanţez o lucrare monumentală din machetele artistului, care acum se află în Parcul de Sculptură Triade. În rest, au mai fost şi alte evenimente importante: participarea unui grup de presă la Premiera de la Viena a operei Oedipe de Enescu, la care a fost invitat de noi şi David Ohanesian.

Apoi proiectul Poarta, împreună cu Galleria 28 –, în care 7 artişti plastici au reprezentat Poarta ca concept – cu semnificaţiile ei de “loc de legătură, de trecere”, “aeroport”, ”poartă a Vienei” – la propriu sau la figurat. Sau expoziţia Timişoara - Viena cu Pia Brînzeu şi tot podul ei minunat de haine şi obiecte de pe vremea străbunicii şi bunicii austriece, alături de Kaffee und Strudel şi de valsuri vieneze cântate la pian de Dinu Mihăilescu. Au mai fost o Seară indiană cu mâncare tipică şi cu o expoziţie de inspiraţie indiană a Doinei Mihăilescu, împreună cu Liviu Pascu, o Seară italiană cu o expoziţie coordonată de Adriana Lucaciu despre cartea-obiect, alta de fotografii: Cum văd copiii zborul peste 50 de ani.

A.B. A fost privilegiată o artă anume? De ce?

M.M. Cred că da: arta plastică şi muzica. Fiindcă sunt două domenii unde eu am cei mai mulţi prieteni: trebuie spus că, neavând surse mari materiale, multe s-au făcut doar cu bunăvoinţă şi dezinteres, din pasiune şi prietenie. Şi nu în ultimă instanţă din cauză că eu nu pot trăi fără armonia pe care mi-o dă muzica şi frumuseţea artelor, fie că e pictură, sculptură, design, artă populară etc .

A.B. Premiile de excelenţă au marcat activitatea unor creatori individuali, a unor galerii private sau a unor Fundaţii. Care crezi că a fost impactul lor social?

M.M. Premiile au însemnat un mic gest de recunoştinţă faţă de talentul şi creaţia unei personalităţi care a avut şi un impact asupra vieţii culturale timişorene. În ordine aproape cronologică au fost Petre Stoica, Peter Jecza, Corneliu Murgu, George Lecca, Roman Cotoşman şi Paul Neagu, Remus Georgescu şi, last but not least, Ioan Holender. De asemeni Fundaţia Triade; şi, la a 10-a aniversare a reprezentanţei Austrian Airlines la Timisoara, premiul a revenit unui grup de 10 colaboratori, printre care erau literaţi, galerişti, artişti, ziarişti, care au colaborat dezinteresat în toţi aceşti ani: Marie-Jeanne şi Ovidiu Bădescu, Sorina Jecza, Pia Brînzeu, Adriana Babeţi, Robert Şerban şi alţi artişti de seamă. Cu ei am organizat o excursie la Viena, am vizitat muzee, am fost la Staatsoper şi am petrecut de minune şi bineînţeles împreună am pus la cale alte aventuri culturale şi proiecte.

A.B. Acum Agenţia se află, la propriu, în chiar centrul-centrului oraşului Timişoara, în superba Piaţă a Unirii. E acesta şi un loc simbolic, pe care intenţionezi să-l păstrezi pentru agenţie sau crezi că, după atâţia ani de implicare culturală, ea şi-a realizat tot potenţialul?

MM. E foarte interesant că, în 1992, când căutam un sediu şi nu-l găseam, visam să-l deschid în Piaţa Unirii, şi nu în Piaţa Victoriei sau în alte locuri, cum îşi doreau alţii. Până la urmă am reuşit şi sper să-l putem păstra activ şi în viitor. Dar urmează restructurări, schimbări şi în curând vom face parte din Lufthansa; încă nu ştiu bine sub ce formă, sper că păstrându-ne identitatea. Dar cu siguranţă vin timpuri noi, e obligatoriu să se schimbe ceva în forma noastră de existenţă şi de acţiune – mă refer la companiile de aviaţie în general şi în special la cele “de reţea“, cum suntem noi. Aşa că nu ştiu ce ne rezervă viitorul şi nu ştiu cum se va putea împăca cultura de la sol cu cea din aer şi în viitor. Sper să nu se schimbe nimic în această relaţie. Dar, oricum, vin timpuri noi. Şi ca să închei un capitol într-o manieră rotundă, astăzi vom acorda al 10-lea şi cel din urmă Premiu de Excelenţă Culturală; şi anume unei persoane extraordinare – personalitate plină de talent, sensibilitate şi curaj, de o creativitate nesfârşită, un om cu totul excepţional, Cosmin Lungu, PR şi event manager al librăriilor Cărtureşti din Timişoara şi Cluj .

Iar dacă lucrurile nu se schimbă radical, sper ca în viitor să existe în continuare proiecte minunate şi interesante pentru toată lumea şi să putem visa împreună şi zbura pe cele mai înalte culmi, la propriu şi la figurat.

A.B. Cum s-a implicat Agenţia în promovarea artei şi, în general, a creativităţii tinerilor? La ce rezultate a dus acest gen de mecenat?

M.M. În general am ajutat pe cine am putut şi pe cine am crezut că merită sau am simţit că există un potenţial. La capitolul “merit” a contat şi modul de prezentare a persoanei care venea să solicite ceva, după felul cum ştia să se “vândă”; seriozitatea, pasiunea, rigurozitatea cu care se pregătea proiectul sau cererea sunt lucruri care se văd sau se simt de la prima vedere. Apoi mai era important şi domeniul, fiindcă totul se cam rezuma la cultură – la muzică, artă plastică, literatură şi, din sport, şahul. Sigur, au fost şi cazuri de ajutor umanitar, dar acesta este alt capitol.

Magdalena Mărculescu în biroul Austrian Airlines din Timişoara

Coordonator de redacţie: Andrei Jecza Design & prepress: Camil Mihăescu Foto: Andrei Jecza, Camil Mihăescu, Milan Nagy-Şuteu, Adrian Pîclişan, Adrian Zaharia Corectură: Sorina Ianovici-Jecza SPONSORI: Austrian Airlines, Fundaţia Interart Triade PARTENERI: Radio Campus 100FM, www.modernism.ro

jecza gallery Redacţia: Calea Martirilor 51/45 300774 Timişoara, România www.jeczagallery.com/1mpdeartacontemporana www.jeczagallery.com/1sqofcontemporaryart

buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,– buy art, be contemporary,–

8