Revista Art Out nr. 46 Cinematografie/ Complexitatea Artei by Lauramihalca

Nr. 46

Cinematografie

Complexitatea artei

Număr Special: Cinematografie/ Complexitatea Artei Număr coordonat de/ Issue coordinated by: Karla Minodora Stanciu (Cinematografie)

Ligia Niculae (Complexitatea Artei)

Redactor Șef/ Editor-in-Chief: Ligia Niculae Redactor Adjunct/Deputy Editor-in-Chief: Adriana Ciotău Iulia Iancu

Redactori permanenți/ Editors: Diana Giura Ligia Niculae Ionela Păpurică Elena-Diana Smeu Laura Lucia Mihalca Alexandra Florea Vlad Toma Roată Alexandru Răzvan Pindic Adriana Ciotău

Redactor-Fotograf/ Photograph Editor: Miruna Găman Redactori colaboratori/ Collaborators: Budurean Raluca Luncan Amanda Gabriela Chira Alexandru Cîrstea Alexandra Șerbănescu Georgiana Dănilă Claudia Negrea Karla Minodora Stanciu Diana Morar-Oancea Al Zubaidi Oudai Alexandra Tudose

Traducători/ Translators: Alexandra Șerbănescu Ligia Niculae Isabelle Radigon

Corectare/ Correctors: Iulia Iancu Alia Zariosu Ligia Niculae

Concept grafic/ Graphic Concept: Andreea Radu Copertă/ Cover: Andreea Radu Copertă finală/ Final cover: Andreea Radu

Cuprins

Editorial Editor`s Note

Cinematografie

Cinematography

La Cinématographie

Artă și Complexitate sau Complexitate și Artă

Ligia Niculae

Karla Stanciu

Karla Stanciu Tanslated by Alexandra Șerbănescu Karla Stanciu Traduction: Isabelle Radigon Ligia Niculae

Arhitectură Proiect: Casa la Curte

Project: A “Country” House

Proiect: „Centru de Arte Vizuale”

Raluca Budurean, Amanda Lucan Raluca Budurean, Amanda Lucan Translated by Alexandra Șerbănescu Alexandru Cîrstea

Project: “Centre for Visual Arts”

Alexandru Cîrstea Translated by Alexandra Șerbănescu

Recenzii Mohamed Zakaria Soltan, Egipt. „The Digital Pharaoh”. Expoziţie realizată de Inter Art şi Centrul Cultural Liviu Rebreanu din Aiud, vernisată la Alba Iulia, Muzeul Unirii, în 22 mai 2016.

TIFF 2016 și peste 79.000 de vizitatori sau cum se scrie o altă pagină din istoria cinematografiei

Gabriela Chira

Laura Lucia Mihalca, Elena-Diana Smeu

Interviu Interviu cu Raluca Buzura

Interviu cu Actorul Marin Grigore

Interview with Marin Grigore

Diana Morar-Oancea Georgiana Dănilă

Interview by Georgiana Dănilă Translated by Alexandra Șerbănescu

Dosar Tematic: Cinematografie Cinefilie

Interior, Noul Val Românesc

Portret Ana

Carte vs. Film

François Truffaut și procesul de studiu al lumii, grație ecranului

Arhitectura cinematografică - O perspectivă asupra operei arhitectului Rem Koolhaas

Galben profund – Dario Argento și Filmul Giallo

Răzvan Pindic

Claudia Negrea

Alexandra Tudose Diana Giura

Karla Stanciu

Adriana Ciotău

Alexandra Serbănescu

Dosar Tematic: Artă și Complexitate Arta în complexitate - geometrii urbane Miruna Găman

Matematica în artă sau artă în matematică?

Tablourile blank, succesul la limita dintre imaginaţie, poveste şi numele artistului

Complexitatea Artei

Arhitectura psihologiei reflectate (în arhitectura bioclimatică)

Alexandra Florea

Vlad Toma Roată

Ionela Păpurică

Bonus

Al Zubaidi Oudai

Editorial

EDITOR`S NOTE Ligia NICULAE

Trăim o perioadă dificilă, iar acest lucru nu ne lasă indiferenți. Redacția revistei Art Out urmărește cu mare atenție presa internațională și națională cu speranța unor zile mai însorite și ne violente. Realizăm faptul că trăim într-o perioadă dificilă, dar acest lucru nu ne demoralizează, tocmai de aceea continuăm tradiția revistei printr-un număr special axat pe zona artei, culturii și arhitecturii. Este vorba despre un număr dublu al revistei care se axează pe două dosare tematice speciale: Cinematografie și Complexitatea Artei. În cadrul acestui număr dublu care atrage sub paginile sale mai bine de 3 luni de evenimente majore se vor putea observa proiectele din zona de arhitectură care acoperă nu doar zona Capitalei, ci și a Clujului, dar cel mai important se vor citi două interviuri de excepție. Dosarele tematice sunt extrem de actuale și urmează pasiunea pentru filme, tocmai de aceea vă invit să citiți materialul scris de Răzvan Pindic, dar și materialul despre complexitatea tablourilor blank (Vlad Roată). Sperăm că acest număr să vă surprindă!

We live in a difficult age, and this does not leave us indifferent. The editorial team of Art Out magazine editorial is following with great attention both domestic and international news with the hope of some sunny and violence-free days. We acknowledge that we live in a difficult period, but this did not discourage us, which is why we continue the tradition of our magazine with a special issue focused on the art, culture and architecture. It is a double issue of our magazine which focuses on two special themed topics: Cinematography and Art complexity. In this double issue that draws in its pages more than three months of major events, you will be able to see projects in the areas of architecture that covers not only the capital, but also Cluj, but most importantly will read two brilliant interviews. The subjects of discussion are extremely current and following the passion for movies, which is why I invite you to read the article written by Răzvan Pindic, and the one on the complexity of blank art (Vlad Roată). We hope that this number surprises you with its content! 5

Editorial

Cinematografie Karla STANCIU

Numărul curent al Revistei Art Out și-a trasat zonele de interes în jurul cinematografiei mondiale, lucru care lansează debuturile publicației Art Out în sfera cinefilă națională și internațională. Atenția redactorilor Art Out s-a îndreptat în zona imaginilor cinematografice, cu ajutorul cărora au construit un puzzle, un fel de revistă cu o dublă voce, un portret născut dintr-o mișcare colectivă, dat fiind și numărul angoasant de decese din lumea cinematografiei actuale. Manoel de Oliveira, Chantal Akerman, Jacques Rivette au îndoliat rând pe rând modernismul. Cinematografia între artă și știință, artă și tehnologie este axa pe al cărei punct 0 Art Out s-a poziționat, înscriind diversitățile tematice și filmice între anii ‘30 -2000, schițând aportul adus de cineaști evoluției societății, evoluția cinematografiei în spațiul românesc și multe alte subiecte incitante din punct de vedere intelectual. “Un Certain Regard” l-a primit și cultura franceză, apropiindu-ne de Cannes-ul de astăzi și de Truffaut-ul de ieri. Astfel, în urma celebrelor eveni6

mente tocmai trecute, a participărilor României în Competiția de la Cannes nu am uitat să întindem gloriosul covor roșu criticilor ce se pretează unei reviste de artă a Micului Paris. Revista acestei luni aduce în prim cadru filmul ca documentar al artei, denaturarea istorică prin film, cinematografia istorică și românească, filmul alb-negru și La Nouvelle Vague, curent cinematografic și cultural din jurul anilor ‘50-’60, dar care continuă să existe, de maniera vivantă, deci în permanentă transformare, sub forme în mod constant înnoite, înconjurat de un halo de legende. Asemănător Noului Vag Francez, Revista Art Out își asuma să aducă un suflu revigorant proiectului redacțional de astăzi, mizând pe vitalitatea intactă a cinematografiei de-a lungul secolelor.

Editorial

Cinematography Karla STANCIU Translated by Șerbănescu Alexandra

The current Art Out issue focuses on international cinematography which is also a starting point for the publication to launch itself into the national and international world of cinematography. The Art Out writing staff focused on striking images in cinema which helped construct a puzzle in the shape of magazine that has grown two voices, a portrait born out of a movement the came about as the result of the terrible number of deaths in the current world of cinematography. Manoel de Oliveira, Chantal Akerman, Jacques Rivette, each of them mourned by the modernist movement. In the context of cinematography between science and art, Art Out positioned itself on the convergence of art and technology by taking into account the thematic diversity in films between the 30s and 2000s and noting the contributions brought on by directors towards the progress of society, the progress of Romanian cinematography and many other subjects, equally intellectually enticing.

“Un Certain Regarde” was also earned by the French culture, closing thus the gap between today’s Cannes and yesterday’s Truffaut. As a result of these renowned events that have just wrapped up and of Romania’s participation in the Cannes competition, we haven’t forgotten about laying down the glorious red carpet for the criticisms fit for Little Paris’ art magazine. The current issue features the film as a documentary of art, historical inaccuracies in film, historical Romanian cinematography, black and white films and La Nouvelle Vogue, a cultural movement from around the 50s and 60s which is still present today, in a manner that is continuously transforming itself through shapes that are constantly evolving and surrounded by a legendary halo. Alike La Nouvelle Vogue, Art Out aims to bring a breath of fresh air though its current project, with an emphasis on the vitality of cinematography that remained intact all along its existence. 7

Editorial

La Cinématographie Karla STANCIU Traduction: Isabelle Radigon

Le nouveau numéro de la revue Art Out inscrit ses centres d’intérêt autour de la cinématographie mondiale, ce qui marque les débuts de la publication dans la sphère cinéphile nationale et internationale. L’attention des rédacteurs d’Art Out s’est orientée autour de la zone des images cinématographiques , avec l’aide desquelles ils ont construit un puzzle, une sorte de revue à deux voix, un portrait né d’une action collective mais également rendu par le nombre angoissant de décès dans le monde cinématographique actuel. Manoel de Oliveira, Chantal Akerman, Jacques Rivette ont endeuillé chacun leur tour le modernisme. La cinématographie entre l’art et la science, l’art et la technologie est l’axe zéro autour duquel gravite la revue Art Out , inscrivant la diversité thématique et filmographique des années 1930 à 2000 , esquissant l’apport des cinéastes à l’évolution de la société, l’évolution de la cinématographie dans l’espace roumain ainsi que de nombeux autres sujets valorisants du point de vue intellectuel. 8

Un Certain Regard fut aussi accueilli par la culture française, rapprochant le Cannes d’aujourd’hui au Truffaut d’hier. Ainsi, faisant suite aux célèbres évènements passés , aux participations de la Roumanie à la compétition de Cannes nous n’avons pas oublié d’étendre le glorieux tapis rouge des critiques, ce qui convient à une revue d’Art du Petit Paris. La revue de ce mois-ci met en lumière le film en tant que documentaire de l’Art, le dénaturement historique par le film, la cinématographie historique et roumaine, le film noir et blanc, et la Nouvelle Vague, courant cinématographique et culturel des années 50-60 , mais qui continue à exister, de manière vivante, bien qu’en constante transformation, sous des formes toujours renouvellées, entourée d’un halo de légende. Telle la Nouvelle Vague française, la revue Art Out désire apporter un souffle revigorant au projet rédactionnel d’aujourd’hui , misant sur la vitalité intacte de la cinématographie au cours des siècles à venir.

Editorial

ARTĂ ȘI COMPLEXITATE sau COMPLEXITATE ȘI ARTĂ Ligia NICULAE

Conceptul de complexitate este unul destul de vag înțeles în limba română și pare a fi confundat cu complicat. Ce este complex nu este de cele mai multe ori complicat și invers. Ca să îl citez pe Eric Berlow în prezentarea sa din cadrul Ted Talks „pentru mine o baghetă de pâine coaptă și recent scoasă din cuptor este complexă, pe când o pâine cu curry, ceapă, măsline verzi și brânză este complicată”i . Începând cu anii 80, în domeniul științelor sociale, a apărut un nou val de interes generat de teoria complexității, anume acel domeniu cu rădăcini adânci în cadrul științelor naturale și care, încă, nu are o definiție general valabilă. Este acel domeniu care ar putea fi simplificat prin simplul fapt că atunci când discutăm despre complexitate nu mai discutăm despre predictibilitate. Cu alte cuvinte, pot eu ca persoană să spun că dacă plec (acum) de acasă o să ajung unde îmi propun? Pot să spun că plec de acasă la ora 8 dimineața și că la 8:20 o să intru pe ușa școlii, facultății sau a instituției unde trebuie să ajung? Pot prezice eu așa ceva, sau altfel spus, poate cineva? Răspunsul este foarte simplu: NU! și aceasta pentru că se poate întâmpla să mă întâlnesc pe drum cu colega de școală generală pe care nu am mai văzut-o de ani buni și cu care voi discuta cel puțin un minut, deci voi ajunge mai târziu unde mi-am propus. Sau poate face pană autobu-

zul și voi merge pe jos o stație, deci voi ajunge mai târziu decât îmi propusesem inițial. Asemănător exemplului de mai sus, arta suferă datorită complexității. Viziunea artistică este pusă la încercare prin simplul fapt că de cele mai multe ori lucrarea artistului, fie el pictor, actor sau sculptor, pleacă de la o idee și poate rezulta în ceva total diferit. Este aceasta un minus al artistului sau un plus datorită faptului că acesta se poate adapta? Un sistem complex este un sistem adaptativ, deci cu fiecare imbold pe care îl primește trece printr-un proces diferit de adaptare și auto-organizare. Omul este cea mai bună dovadă a complexității. Având în vedere acestea, materialele pe care le veți citi în cadrul dosarului tematic surprind complexitatea artiștilor și a operelor sale, tocmai de aceea că invit să citiți despre cum matematica se interpătrunde cu arta sau cum natura generează forme geometrice extraordinare. Materialele răspund simplu la întrebări precum sunt tablourile blank o formă a complexității? sau ridică la fileu întrebarea referitoare la valoarea operelor sau a artistului. Este un număr al revistei Art Out care nu poate fi trecut cu vederea tocmai de aceea vă invit să îl citiți cu mare atenție!

https://www.youtube.com/watch?v=UB2iYzKeej8 accesat ultima oară la 10 iulie 2016.

Arhitectura

PROIECT: CASĂ „LA CURTE” Raluca BUDUREAN Amanda Lucan

Sinteza temei proiectului este următoarea: Nouă prieteni s-au hotărât să se aşeze la casele lor şi au cumpărat împreună un teren mai mare pe strada Someşului, în Cluj-Napoca. Pe acest teren de 3000 mp. vor să aibă fiecare o casă “la curte”, dar şi ceva în plus. Fiecare casă va avea intrarea ei şi o curte proprie, iar împreună vor fi legate de un spaţiu comun, un loc pe care toate cele nouă familii să îl folosească, de care să aibă grijă împreună, unde să se simtă “acasă” cu toţii. Tema proiectului este felul în care pot sta aceste case împreună şi în locul dat (străzi, vecini, curţi, dar şi lumea de azi, oameni, nevoi, preocupări, etc.). CONCEPT: Proiectul se concentrează pe potențarea spațiului public al comunității, care reprezintă liantul care are rolul de a intensifica unitatea și solidaritatea socială a comunității. Acesta e împărțit în 3 zone, cu funcțiuni diferite, după cum urmează: zona de socializare, în centru, la umbra nucului, zona acoperită, in relație vizuala cu celelalte 2 spații care adăpostește 10

locul de luat masa, iar ultima zonă, un amfiteatru natural creat din sistematizarea terenului care înglobează malul Someșului și creează locuri destinate staționării și relaxării. Amplasarea perimetrală a celor 9 locuințe, favorizează rezultarea nucleelor sociale în centru, iar accesul la acestea este facil tuturor membrilor comunității. Locuințele sunt parțial suprapuse, având funcțiunile inversate pentru o iluminare propice a tuturor spațiilor. Se creează astfel curți private la diferite nivele: pe casa alăturată sau la cota terenului, lucru ce favorizează diferite relații vizuale sau de socializare între familii. Accesul pe sit este realizat din ambele extremități ale acestuia. Traseele către zonele în care se adună comunitatea sunt marcate de niște ziduri de piatră. Pe lângă rolul de direcționare, aceleași ziduri au rolul de a intimiza accesul, curțile private ale locuințelor care au funcțiunile diurne la cota terenului, dar creează și locuri intime în cadrul zonei publice.

Arhitectura

Project: A “Country” House Raluca Budurean Amanda Lucan Translated by Alexandra Șerbănescu

Brief overview of the project: Nine friends decide to move out on their own and buy together a larger patch of land on Someș street, in Cluj Napoca. The land measures 3000 m2 and each of the friends wishes to move in a “country” house and still have some land left for other uses. Each house is going to have its own yard and entrance, tied together by a public space that all nine families shall be free to use and tend to, a space in which all of them should feel like home. The theme of the project is the manner in which these houses can be brought together in the same space (in matters of streets, neighbours, yards but also according to today’s world, people, needs, preoccupations etc.) Concept: The project focuses on bringing out the full potential of a public space which has the role of strengthening the unity and social solidarity of a community. The space is divided in 3 areas, each with its own function as follows: the socialization area stands in the middle, in the shadow of an oak, the 12

covered area, arranged for communal dining, sits in a visual relationship with the other 2 spaces and the last area is a natural amphitheatre constructed by managing the terrain that encompasses the river Someș’ shores and that provides stopping points and resting spaces. The perimetric positioning of the 9 houses works in favour of the development of social nuclei in the center, and access to them will not be difficult for the members of the community. The residences are partially superimposed with inverted functions for a proper illumination of all space. Thus, there will be private terraces at different levels: be it as part of the next residence or at ground level, this positioning will engender different visual or social relationships between the families. Access to the site will be available on both its extremities. The paths to each area accessible to the community will be marked by stone walls. Apart from providing a sense of direction, the walls will provide a sheltered intimacy to the private terraces at ground level but can also create private spaces within the public space.

Arhitectura

PROIECT: „CENTRU DE ARTE VIZUALE” Alexandru CÎRSTEA

Programul pe care l-am propus în cadrul temei “De la oraș la program-dimensiunea publica a arhitecturii” este cel de “Centru de arte vizuale”. Prin acest centru, având funcțiuni multiple: proiecții de film, teatru, dans, spațiu expozițional și o cafenea, mă adresez unui public cat mai larg, iubitor de artă. Interiorul comunică foarte bine cu exteriorul prin deschidere spre curtea interioară cu posibilitatea de extindere a spațiului expozițional, degajarea colțului de intersecție pentru a crea o mică piațetă și prin terasa circulabilă de la ultimul etaj al ansamblului, unde se pot organiza mici piese de teatru și proiecții de film în aer liber.

Ca volumetrie, construcția se racordează la cele două calcane de înălțimi diferite, preia cornișa și continuă frontul stradal. Aceasta este vitrată complet spre centrul intersecției, astfel se creează o comunicare a interiorului cu exteriorul cât și invers. Prin acest proiect, prin aceste funcțiuni, propun o revitalizare a zonei, un început dintr-un lung proces de a-i reda acestei părți parcă uitate a orașului importanța de care ar trebui să se beneficieze.

Arhitectura

Project: “Centre for Visual Arts” Alexandru CÎRSTEA Translated by Alexandra Șerbănescu

For the concept: “From the city to the plan – the public dimension of architecture” the project I proposed is called the “Centre for Visual Arts”. The centre will have multiple functions such as hosting film screenings, theatre performances, dance performances, and a space for hosting exhibitions and a café as the centre aims for a larger public that is interested in art. The interior is linked perfectly to the exterior through an opening towards an interior yard and there is the possibility of expanding the space for exhibitions and displacing the intersection to create a small marketplace alongside the open terrace at the top

floor of the centre, where film screenings or short theatre performances can be hosted. In terms of volume, the construction rests on two dead walls of different heights that support the cornice and go along the front side. This side is completely made of glass towards the center of the intersection and thus creating a link between the exterior and the interior and vice versa. Through this project and the proposed functions, I aim to revitalize the area as a first step in the process of restoring to this nearly forgotten side of town the importance it deserves. 17

Recenzie

Mohamed Zakaria Soltan, Egipt. „The Digital Pharaoh”. Expoziţie realizată de Inter Art şi Centrul Cultural Liviu Rebreanu din Aiud, vernisată la Alba Iulia, Muzeul Unirii, în 22 mai 2016. Gabriela CHIRA

Artistul este specialist în grafică şi advertising, de unde şi legătura strânsă cu grafica digitală, în marketing. Din 2012 încoace, în propria ţară, a participat la mai mult de 40 de expoziţii de grup, a avut şase expoziţii personale. Blogul său indică de asemenea 55 de expoziţii în străinătate, în China, Irak, Polonia, Italia, Germania, Belgia, Armenia, Rusia, Japonia, Croaţia, Bulgaria, Argentina, Spania, Serbia, USA, România. Sursele şi temele sale de inspiraţie sunt diverse, de la tradiţie la actualitate: “Crossbred faces”, “Calligraphy & {Butterflies} Hug Group” „Abstract Group”, Thank you my professors”, “LDAP” “Art of Zero & One”. Mohamed Zakaria Soltan scrie şi publică articole de specialitate, lucrările sale artistice au fost recompensate cu mai multe premii. Nu ne aflăm la prima sa expoziţie în România.

Prin folosirea tehnicii graficii digitale în realizarea celor 40 de lucrări ale sale, Mohamed Zakaria Soltan se situează în domeniul interdisciplinarităţii. Interdisciplinarul este prezent şi în interpretarea pe care o propun. Nefiind un specialist în artă sau în grafica pe calculator, voi folosi tehnici ale filologului. Acestea mă trimit, înainte de toate, spre necesitatea clarificării terminologiei utilizate. Prin urmare, grafica digitală sau grafica pe calculator, care a evoluat în mod surprinzator din anii ’60 încoace, fiind considerată azi o disciplină tehnico-ştiinţifică cu o mare varietate de expresie, este destul de dificilă. Ea presupune transformări geometrice, realizări de curbe şi suprafeţe, scanări de raster - am înţeles că este vorba despre proiectarea la distanţă şi mărirea unei imagini prin puncte -, eliminare de linii şi suprafeţe 19

Recenzie

ascunse, modelare şi utilizare a culorilor şi iluminaţiilor, texturare, creare a efectului de transparenţă şi transluciditate. Avem de-a face în cazul nostru cu o grafică artistică în desen static color cu diverse palete sau în nuanţe de negru. Arta egipteană contemporană, cu forme de expresie vizibile încă de la începutul secolului trecut, manifestă toleranţă pentru arta figurativă, cu o apreciere reînnoită a patrimoniului naţional şi întoarcerea la vechea artă a faraonilor, desprinsă de referinţe culturale africane sau arabe. În pictură există astfel referiri simbolice la vechiul Egipt sau la viaţa rurală, cu vehicularea rolulul jucat de inconştientul colectiv. Artiştii au jucat un rol important în Revoluţia egipteană din 2011, cea care a adus căderea lui Hosni Mubarak. Astăzi ea adaugă privirea globală, invitând publicul să interacţioneze cu teme ale vieţii de fiecare zi. Se spune despre arta egipteană că este este surprinzător de modernă, „de o mare demnitate şi distincţie”, datorită simplităţii, a comunicării directe cu privitorul prin „gestul natural şi atitudinea exactă a personajului reprezentat”, personaj a cărui rigiditate şi poză solemnă, convenţională, nu deranjează, ea constituindu-se în semn de respect faţă de autoritate. Ideologia religioasă şi cea monarhică, nu lipsesc aşadar din peisajul contemporan. Intenţiile nu sunt pur estetice, într-o tendinţă de autonomie a artei, ele propun o contemplaţie estetică directă, participarea vie a privitorului, invitându-l să descopere sensul, sens dinainte stabilit. Întâlnim aici dimensiunea simbolică prin ideea continuării existenţei şi după moar20

te. „Lumea de dincolo” nu are nimic întunecat, dezolant, macabru, moartea fiind concepută ca o continuare firească a vieţii, ea nefiind privită ca ceva definitiv ci ca o glorificare a eternităţii. Esenţa vieţii, nemurirea, este ascunsă dincolo de aparenţa realistă, fotografică. În reprezentarea unui faraon, cu funcţie regală divină ori semidivină, orice mişcare sau gest sunt interzise. El apare astfel în picioare sau pe tron, într-o atitudine relaxată, firească, „întotdeauna într-o poză hieratică, de fiinţă senină, calmă, conştientă de omnipotenţa sa”. Orientarea în spaţiu se realizează prin axe de simetrie. Vedem că multe dintre lucrările expuse sunt traversate de o linie oblică, un fel de umbră a piramidei. Există apoi piramide suprapuse ori în trepte, văzute din faţă, coloane verticale sau registre orizontale, dreptunghiuri în dreptunghiuri. Diferitele reprezentări ale tronului păzit afişează un echilibru manifest între între stânga şi dreapta, ca o răsfrângere în oglindă. Pentru egiptean, frumuseţea omului rezidă în frumuseţea corpului, nu a figurii, aplicându-se astfel legea frontalităţii, de unde lipsa perspectivei. În plan simbolic, lipsa perspectivei exprimă ceea ce menţionam mai sus şi anume dorinţa de a reprezenta viaţa şi suprapunerile ei. De regulă, capul este văzut din profil, toracele din faţă, partea inferioară a corpului şi picioarele tot din profil, braţele apar în atitudini contrastante. În aceste lucrări, faraonul şi câteva reprezentări feminine apar frontal, fără chip, dar şi fără ochiul care, în reprezentările tradiţionale este nelipsit. Faraonul are, totuşi, mai multe „chipuri”, cele simbolice, cele care sugerează atributele sale: şoim

Recenzie

ca figurare a divinităţii Horus, berbec, taur, dar şi cele care sugerează apartenenţa la o dinastie, precum scorpionul. Liniile care traversează lucrările pot trimite şi la însemnele puterii, precum sceptrul, biciul şi cârligul etc. Figura centrală a faraonului din câteva lucrări, apare dublată în altele, centrul fiind acaparat de forme geometrice luminoase: cruci, romburi, semicercuri. Primul faraon al Egiptului unificat, Menes sau Narmer, a fost asociat cu cele două divinităţi tutelare, Nekhbet şi Buto, cele două stăpâne ale Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, dar şi cele care îngemănează moartea şi viaţa. Prin alăturarea lor, faraonul se poate erija în protector al Egiptului. Vedem în câteva lucrări şi trimiteri la cele două divinităţi feminine tutelare, având albastrul ca dominantă coloristică. Se spune că egiptenii au o vocaţie excepţională a culorii, a celor vii, vesele, delicate, chiar dacă numărul celor de bază nu era mare, el se limita la şase culori fundamentale: negru, alb, roşu galben, albastru şi verde. Formele se disting cu claritate uneori, alteori formează un mozaic cu marcaje de culoare expuse prismatic, ca într-o aură sau ca într-un trup cu capete succesive ce par a se extinde în afara gravurii. Găsesc că, prin tehnica folosită în grafica sa, Mohamed Zakaria Soltan aduce tradiţia în prezent, imprimându-i o viziune actualizată şi ne invită, pe noi, cei care aparţinem unei culturi diferite, să ne reîmprospătăm cunoştinţele despre alte spaţii, spre o mai bună înţelegere a propriului nostru mod de a fi.

Blogul autorului: http://soltanart.weebly.com/, consultat la 20.05.2016. Salwa Mikdadi, Independent Curator, October 2004) Egyptian Modern Art, http://www.metmuseum.org/toah/hd/egma/ hd_egma.htm) consultat la 19.05.2016. Contemporary Art in Egypt, https://en.wikipedia.org/wiki/Contemporary_art_in_Egypt, consultat la 20.05.2016. Dinosoria, http://dinosoria.com/pharaon.htm, consultat la 21.05.2016. Attributs du pharaon, https://fr.wikipedia.org/ wiki/Attributs_du_pharaon, consultat la 2 2.05.2016. 21

Recenzie

TIFF 2016 ȘI PESTE 79.000 DE VIZITATORI SAU CUM SE SCRIE O ALTĂ PAGINĂ DIN ISTORIA CINEMATOGRAFIEI Articol de Diana SMEU Introducere de Laura Lucia MIHALCA

“Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc, este primul și cel mai mare festival dedicat filmului de lungmetraj din România.”, aflam de pe site-ul evenimentului. (www.tiff.ro) TIFF, devenit foarte repede unul dintre cele mai spectaculoase evenimente anuale locale, are ca obiectiv general declarat promovarea artei cinematografice “prin prezentarea celor mai inovatoare și spectaculoase filme ale momentului care pun accent pe originalitate și libertatea de exprimare și care se diferențiază prin limbajul cinematografic unic sau se concentrează pe curentele actuale din cultura noii generații.” (www.tiff.ro) Anul acesta, succesul festivalului - peste 79.000 vizitatori, aduce un motiv in plus, daca mai era nevoie, pentru a susține candidatura orașului Cluj-Napoca pentru Capitala Culturala Europeană 2021. Inițiativele TIFF include aporturi considerabile în domeniile industriilor creative si a educației. 22

Continuând tradiția, anul acesta Festivalul Internațional de Film Transilvania (recunoscut ca TIFF) s-a aflat la cea de-a 15 a ediție, desfășurată între 27 mai și 5 iunie, în Cluj-Napoca. Timp de 10 zile, toată suflarea cinematografică din România și mulți alți cinefili din străinătate s-au adunat să urmărească cele aproape 200 de filme din program și să ia parte la diversele evenimente speciale organizate în cadrul festivalului, care a adus în 2016 o ediție promițătoare, dar în același timp, relaxată. TIFF 2016 a fost în acest fel întrucât, cu toate că multe personalități au fost prezente iar numărul proiecțiile și proiectelor foarte mare, directorul Tudor Giurgiu și directorul artistic Mihai Chirilov au manifestat întotdeauna o atitudine relaxată, oferind o ediție care s-a desfășurat extraordinar din toate perspectivele, din punctul meu de vedere. În acest context, TIFF 2016 a însemnat nume ca Sophia Loren, invitată special, care a primit la Gala de închidere Premiul pentru întreaga carieră, un

Recenzie

teribil regizor japonez, Sion Sono, ale cărui filme au fost proiectate intens în cinematografele din Cluj-Napoca, producătorul Mad Max Ian Smith și multe alte nume din industria internațională, la care se adaugă cele mai importante figuri din România: Cristi Puiu, Bogdan Mirică, ambii premiați pentru filmele lor, Ministrul Culturii Corina Șuteau, actori ca Gheorghe Visu, Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur, Carmen Galin, care, la fel, a primit Premiul pentru întreaga carieră, Mădălina Ghenea etc. Capul de afiș a festivalului au fost, bineînțeles, filmele românești venite direct de la Cannes, care s-au proiectat cu sălile pline, în unele cazuri fiind nevoie de o a treia proiecție, datorită numărului foarte mare de persoane care solicitau bilete. Acestea au fost SieraNevada, ultimul film al lui Cristi Puiu, care a fost deliciul publicului la TIFF anul acesta, având un scor general de 4.92 în ceea ce privește votul acordat de către spectatori. Din această cauză, alături de faptul că regizorul român a susținut festivalul de la prima ediție și prin filmele sale, a oferit momente de excepție în cadrul acestui festival, i-a fost înmânat, de către Mihai Chirilov, Premiul Special- Trofeul Transilvania 15, un premiu care l-a luat prin surprindere pe cineast, mărturisind pe scenă că nu se aștepta; Uitați-vă puțin cum sunt îmbrăcat! Cel de-al doilea film fenomen la TIFF a fost lungmetrajul de debut al criticului Bogdan Mirică, premiat la Cannes cu Premiul FIPRESCI. Corina Șuteau s-a arătat impresionată de acest film, înmânându-i regizorului Trofeul Transilvania, la Gala de Închidere, desfășurată pe 4 iunie, la Teatrul Național din Cluj-Napoca.

Programul TIFF 2016 a fost un mix de filme artistice, contemporane sau nu, cele mai multe străine, documentare, alb-negru și color, mute, dintr-o paletă diversă de genuri. Mi s-a părut că se încearcă acoperirea istoriei cinematografiei, prin numărul mare de proiecții care nu aparțineau toate unui gen anume, ci erau atât de distinctive. În acest caz, avem filmul Pasiunile Ioanei D Arc, un cine-concert desfășurat la Biserica Romano-Catolică Sfânta Treime într-o comparație cu un thriller modern, Valul ucigaș, proiectat în aer liber, în Piața Unirii. La o numărătoare aproximativă, în jur de 40 filme se proiectau zilnic, cu specific diferit, în spații diferite, ceea ce mi se pare că face din TIFF un adevărat fenomen, nu numai la nivel național, ci și internațional. Se explică astfel numărul mare de turiști, dar și de invitați. Fiecare film, mai ales cele înscrise în competiții, și-a desemnat delegați care au fost prezenți la festival. Cu excepția proiecțiilor filmele câștigătoare a diverse premii, ori a filmelor selectate, multe dintre ele difuzându-se simultan la multe din cinematografele locale, TIFF a oferit publicului un program foarte divers și intens. Un proiect la care publicul a fost foarte receptiv s-a întâmplat sub denumirea Weekend la Castel. În timpul zilei, spațiul de la Castelul Banfy din Bonșița era destinat programelor pentru copii, sub egida EducaTIFF, iar seara, s-au proiectat filme controversate la apariția lor. Au fost, așadar, The Shows of Shows și Haxan, primul fiind un documentar despre lumea circului, carnavalurilor și bâlciurilor, iar cel deal doilea o istorie completă a vrăjitoriei din Evul Mediu. Fascinant la aceste 23

Recenzie

două proiecții a fost reprezentat de acompaniantul muzical. Haxan a fost de fapt un cine-concert, interpretat de artistului islandez Bardi Johannsson, alături de o orchestră simfonică dirijată de Simona Strungaru. Personal, a fost ceva nou și extraordinar, care s-a constituit ca o experiență care ar trebui bifată de cât mai mulți dintre noi. Weekend la Castel s-a desfășurat doar în prima săptămână de festival, adunând mult public la o distanță de 35 de kilometri de orașul Cluj-Napoca. Din programul EducaTIFF, proiectul de educație cinematografică, mi-a plăcut ideea masterclass-urilor cu personalități din lumea filmului adresate elevilor și profesorilor. În continuare, se dorește să se suplinească lipsa unei astfel de educații în școli, iar proiectele de acest gen au natura de a introduce pe cei interesați în acest domeniu. Printre multele activități, m-au interesat lecțiile de cinema, susținute de regizorul Paul Negoescu și actorii Dragoș Bucur și Alexandru Papapdopol, care au știut cum să dea elevilor o lecție interactivă, prin puterea exemplului și povestind din propria experiență. Cer este că TIFF a acaparat întreg orașul Cluj-Napoca. Cinematografele erau în fiecare zi, la orice oră, pline. În Piața Unirii s-a montat un fel de sediu TIFF, cu un bar și un loc de recreere, unde s-au suținut interviurile cu persoanele invitate, în cadrul TIFF Lounge. Este de apreciat și crearea unui spațiu permanent, adresat fanilor festivalului. Se numește Casa TIFF, localizată vizavi de Cinema Arta și în centrul orașului și de o perioadă bună este centrul cultural, dar și locul unde s-au ținut multele concerte din program. Înăuntru, se găsesc și câteva săli de cinema, deci un 24

loc complet și impresionant pentru că servește ca o bucățică indispensabilă de TIFF care rămâne în oraș pe tot parcursul anului, dar este animată cel mai tare în perioada festivalului. Printre concertele susținute la casa TIFF s-au numărat Coma, Bardi Johannsson, A hack and A Hacksaw, Zmei3. Concerte s-au ținut și în alte spații alternative, ca Urania Palace, unde au performat Viața de Vie, Șuie Paparude, Byron. TIFF mi s-a părut un tip de festival întradevăr complet. Programul era asezonat cu o mare diversitate de activități, filme, evenimente. În fiecare seară, invitații erau primiți la cocktail-uri și la party-uri, printre care cel mai mare este cel HBO, organizat anul acesta pe dealul Feleacu din Cluj. Orașul vuia de lume, de gălăgie, de accente, de figuri noi, recunoscute poate din filme sau după badge-ul care le desemna identitatea. Toată lumea știa de TIFF și într-un anume fel, era legată de acest festival, fie că erau voluntari sau au participat o singură dată la vreo proiecție. Ca fapt divers, la deschiderea festivalului, vineri pe 27, au fost în Piața Unirii 3 000 de spectatori, care au asistat la spectacolul de stradă semnat de trupa Transe Express din Franța și la premierea mondială a celui mai nou film al lui Nae Caranfil, comedia 6.9 pe scara Richter. Prezența inedită a continuat și în sălile de cinema, undeva întotdeauna lumea era în număr mare, entuziasmată și conștientă în aceeași măsură de importanța unui festival ca TIFF, chiar și la nivel personal pentru că îți dă adevărata impresie că ești parte a unui fenomen, că reușești să contribui la ceva mai mare decât tine, prin puținul tău, că iei cultura și cinema-ul în brațe la fiecare proiecție și pentru

Recenzie

că te încarci cu o energie nou și venită din pasiunea celor care fac film și celor care aduc filmul în cadrul festivalurilor, care niciodată nu se rezumă la proiecții de film și atât, oferind întotdeauna un program vibrant care aduce cultura împreună și mai ales, oamenii. Din programul care reușește să determine TIFF-ul să fie ceva uriaș și însemnat se numără și alte proiecte organizate. 10 pentru film (proiect ce are misiunea de a promova 10 talente actoricești deosebite), Let s Go Digital (atelierul de film și fotografie destinat adolescenților, la care am participat și eu anul acesta, în cadrul căruia am luat contact cu o lume cinematică necunoscută până acum), Transilvania Talent Lab (cu scopul de a educa și de promova tinere talente în ceea ce privește industria cinematografică), Transilvania Pitch Stop (adună profesioniștii din domeniu și li se sprijină ideile de lungmetraj). Astfel, consider că TIFF își atinge un oarecare scop de motivare și influențare socială, nu numai prin modelarea audienței spre aprecierea filmului, dar și prin intensificarea introducerii în domeniu a unor pasionați. Se poate crede că la TIFF se crește generația viitoare de cineaști, un fenomen deosebit și încurajator pentru viitor.

Interviu

DESPRE EMOȚII, PORȚELAN ȘI AUR CU RALUCA BUZURA Diana MORAR-OANCEA

WHERE THE ALMOND TREES AND WIND MILLS ARE Day by day, we let ourselves engaged in the rush of the modern life, polishing the cage we built and filling the void with the pursuit of material wealth. We have violently distanced from nature, from every natural and primordial antidepressant. We have emptied our insides of joy, forgetting that a life shouldn’t be constant busyness and rushing, but contemplation and creation, connection with people and time for nature. I have rediscovered all this in an isolated place from Catalunya, Where the almond trees and wind mills are, where time can be counted only by the sunrise or sunset, with “clefts in the rocks where I may hide and secret valleys in whose silence I may weep undisturbed”. By my new collection, for which I have used some “souvenirs” of that place (wood parts, almonds, leafs), I wanted to share with you a small part of what this place means and bring it closer. “Happiness ... not in another place but this place, not for another hour but this hour.” — Walt Whitman 26

When we think about love relations the first symbolic image that comes to our mind is heart, because this body’s most important organ is the essence of your spiritual and emotional being. During a love relation, the heart gets different “shapes”: beats loudly when falling in love, leaps of joy, melts when sharing intimate moments but also can feel pain when being betrayed, or gets broken when you are rejected, and this is what the series of brooches called “Tell me where it hearts/hurts the most” wants to depict. As an extension, the other pieces reflect on the other parts of the body that are filled with emotions: feeling butterflies in your stomach, a thousand of needles that suffocate you or pain in your chest when you get hurt, and all these being a part of the most intense interaction that we call love relations. Dragă Raluca sunt încântată că ai acceptat această întâlnire. Este o plăcere să îți mărturisesc că m-am bucurat de fiecare poză sau articol cu și despre tine și te felicit! M-am gândit la câteva întrebări care să îți stârnească pofta de a conversa cu mine și cititorii revistei ArtOut.

Interviu

Diana Morar-Oancea (D.M-O.): Cum decurge o zi obișnuită la atelier pentru tine? Raluca Buzura (R.B.): O zi obișnuită de atelier începe întotdeauna cu o cafea bună și un playlist inspirațional pentru ziua respectivă, în funcție de starea necesară pentru a crea. Câteodată am nevoie de o atmosferă liniștită iar alteori de o muzică energică. Timpul de savurare al cafelei este totodată și momentul în care îmi pun gândurile în ordine și îmi schițez planul pentru ziua respectivă, apoi trec la treabă. Nu toate zilele sunt la fel însă. Fiind one man show, munca nu constă doar în creație, ci tot traseul pe care îl presupune producția unui obiect, promovarea lui, vânzarea, împachetarea, livrarea, contabilitatea etc. Nu este ziua obișnuită a unui designer, ci a unui om care incorporează pe rând alte 7 meserii și pentru fiecare dintre ele îmi doresc să fiu un profesionist desăvârșit. De aceea, de cele mai multe ori timpul petrecut în atelier este îndelungat, iar pasiunea pentru ceea ce lucrez poate să mă facă să uit de mine, doar lăsarea nopții mă readuce la realitate și îmi aduce aminte că ar fi momentul să închei o zi de lucru.

D.M-O.: Îți amintești prima bijuterie din copilărie care te-a fascinat? Eu eram cu adevărat captivată de mărgelele unei mătuși care și le păstra agățate de marginea oglinzii… (putem să le privesc la nesfârșit) R.B.: Nu cred ca am avut în copilărie vreo pasiune atât de aprinsă în ceea ce privește bijuteria, însă întotdeauna am fost pasionată de zona fashion. Îmi plăcea să iau pe ascuns rochiile mamei mele și să le asortez în diverse contexte teatrale imaginare, să le acesorizez cu pălării sau pantofi care bineînțeles îmi erau mult prea mari. Aveam un caiet de schițe cu ținutele pe care le visam și îmi doream pe atunci să devin designer vestimentar. În cele din urmă, drumul pe care l-am ales nu a fost atât de diferit față de ceea ce visa o copilă de 9 ani. D.M-O.: Te rog să ne povestești despre începuturile carierei tale în acest domeniu, despre cuptorul tău, „Autor” și despre întâlnirile cu publicul? R.B.: De fiecare dată când mă uit cu 8 ani în urmă, mă gândesc cât de greu a fost la început și încă mai este, dar cu siguranță presiunea de a te face recunoscut într-un domeniu nou nu mai este atât de acută acum precum era atunci; și spun domeniu nou pentru că eram masterandă la secția ceramică-sticlă-metal când am avut primele apropieri de ceea ce înseamnă bijuteria de autor, și deci, nici o pregătire academică în acest sens. Lucram piese mici (brose, cercei) cu care participam la diverse târguri, în speranța de a-mi strânge banii necesari înființării unui atelier de cearmica. 27

Interviu

Piesele au fost ochite de cineva, care mi-a făcut ulterior invitația de a participa la un târg de profil. Iată așa am ajuns la prima ediție Autor, evenimentul cu care m-am lansat în acest domeniu, evenimentul unde am descoperit un univers mult mai complex decât ceea ce știam eu până atunci despre bijuterie, evenimentul prin care am cunoscut oameni noi și prin care miam făcut cunoscută munca, de aceea voi avea mereu recunoștință față de persoana și evenimentul care m-au adus pe acest drum. Primii doi ani de activitate au făcut parte din perioada de tatonare, de nenumărate experimente și încercări în a-mi defini un anumit stil și de a-mi cunoaște propria ființă creatoare. Chiar dacă aceste momente erau dificile, întotdeauna am considerat că munca nu trebuie să fie niciodată o povară, iar dacă mai este însoțită de ambiție și pasiune, atunci lucrurile nu au cum să se dezvolte decât înspre binele tău. Și dacă la început reacțiile publicului nu erau pe măsura așteptărilor, am continuat să dezvolt lucrurile în care credeam și cred, fără a pleca urechea decât criticilor constructive, motivându-mă mereu că sunt capabilă să creez piese din ce în ce mai spectaculoase. 28

D.M-O.: Piesele tale de bijuterie sunt după cum ai menționat și tu în alte interviuri pentru persoane „curajoase”. Mie îmi amintesc de Regina Nefertiti, despre cum o femeie poate să se afișeze cu un obiect frumos, impunător, dar care să o pună în valoare. Este vreo legătură între statutul bijuteriei în antichitate și conceptul tău? R.B.: Fără să ne dăm seama, de cele mai multe ori în structura fiecăruia dintre noi se află o afinitate față de un fond cultural anterior, o apropiere față de anumite formule de exprimare ale ființei umane, ceea ce este posibil și în cazul meu. Cu toate că am o mare admirație față de cultura antică, singura apropiere pe care aș putea să o descopăr ar fi la nivel formal în cazul câtorva piese, însă nu am căutat niciodată în mod conștient a le lega în vreun fel pe cele două. Ceea ce îmi doresc în schimb, este ca fiecare doamnă ce îmi poartă creațiile să se simtă la fel de adorată precum regina Nefertiti. D.M-O.: Bijuteriile tale artistice cred că devin centrul de interes al oricărei ținute cu sau fără voia celei care o poartă, ce recomanzi doamnelor să îmbrace alături de piesele tale? R.B.: Cu toate că recomandarea asupra modului în care îți potrivești ținuta și îți stabilești „look-ul” este munca unui stilist, voi încerca să o fac și pe aceasta. Dacă de obicei îți accesorizezi ținuta cu o bijuterie, în cazul pieselor mele este invers, îți potrivești ținuta după bijuterie. Fiind piese statement, complexe și destul de voluminoase, întotdeauna am încurajat să fie alăturate unei ținute simple, minimal-

Interviu

iste, care să nu sufoce piesă și nici să nu creeze aspectul de supraaglomerare. Am primit păreri cum că piesele create de mine ar fi doar pentru ocazii speciale și ar presupune o atmosfera ceremonioasă, încerc însă mereu să le mobilizez pe clientele mele să aibă curajul de a le purta și la ținute casual în timpul zilei, atâta timp cât respectă o armonie generală și bijuteria se poate face înțeleasă în ansamblul vestimentar. D.M-O.: Pe mine personal mă uimește rafinamentul și nivelul detaliilor bijuteriilor tale și aș dori să ne oferi prin câteva exemple unele dintre motivele care te inspiră pe tine? R.B.:Surse de inspirație se pot găsi peste tot în lumea ce ne înconjoară. Anumite elemente din aceasta, care trezesc în mine un interes pentru formă, filtrate prin conexiuni metale ajung să fie traduse în ideea care ulterior se materializează. Inspirația poate să fie în muzică, arhitectură, natură, artă vizuală, sentimente, trăiri pozitive sau negative, trebuie doar să sapi suficient de adânc în tine pentru a găsi

ceea ce te interesează. Fiecare colecție în parte pornește de la un concept și sursa de inspirație diferite: colecția care pornea de la ideea timpului personal oferit publicului printr-un produs artistic, colecția care pornea de la lumea subacvatică ca punct de referință, cea care se baza pe stările sentimentale ale inimii sau cea care își află izvorul într-un loc izolat în care mi-am regăsit liniștea, însă cu siguranță demersul și ideea din spatele fiecărei colecții trebuie să fie în deplină concordanță cu ceea ce simt în acel moment. D.M-O.: Care îți este cea mai dragă piesă? R.B.: În fiecare colecție am câte o piesă pe care o prefer în detrimentul celorlalte, și pe măsură ce creez, cele noi le devansează pe cele mai vechi, dar cred că mereu vor rămâne de referință pentru mine piese ca și „Dragonul” sau „I made myself wings so I could fly”. Deocamdata piesă care îmi este cea mai dragă, și singura pe care am refuzat să o vând, este colierul cu un vârtej de șoricei care se numește „Gold rush” și care a apărut pe coperta al29

Interviu

bumului New Necklaces/400 designs in contemporary jewellery de Nicolas Estrada, respectiv Goldschmeide Zeitung Hamburg, secțiunea imaginea lunii martie 2015. D.M-O.: Cum ți-ai defini stilul? Bijuterie-Instalație ?Haute coture jewellery? R.B.: Întotdeauna mi-am definit creația ca fiind o mini-instalație sau o micro-arhitectură, fie că este de ordin organic sau geometric, iar experimentele compoziționale la care am supus formele consider că reprezintă cea mai expresivă latură a bijuteriilor mele. D.M-O.: Care este pentru tine legătura dintre emoție-porțelan și aur? R.B.: Emoție înseamnă să fii viu, să trăiești. Porțelan înseamnă fragilitate, dar totodată înseamnă și nemurire, pentru că odată ars el nu se mai poate întoarce la ce a fost odată, adică o materie organică venită din pământ. 30

Aurul înseamnă lumină și înaltă prețuire, având ca proveniență Pământul, după cum ziceau aztecii, este “pielea cea nouă a pământului” ...și iată legatura poate fi deslușită prin asocierea semnificațiilor, pentru ca întreaga noastră existență provine din energia pământului și se întoarce în același punct, lăsând loc unui nou ciclu. D.M-O.: Te rog să îmi răspunzi la o întrebare pe care o pun de fiecare dată la finalul unui interviu: Care este după părerea ta rolul artistului în „cetate”? R.B.: În cadrul acestei întrebări, voi repeta un lucru care stă scris în statementul meu ca și artist: Bijuteria este în viziunea mea, o traducere a trăirilor personale în portelan (...). Rezultatul acestor trăiri îmi place să cred că este o moștenire, o dovadă a existenței mele ce se răsfrânge asupra societății, făcând-o dacă nu mai bună, măcar ceva mai frumoasă.

Interviu

Fiecare om, și restrâns la domeniu, fiecare artist își stabilește singur rolul în societate, eu l-am ales pe acesta. D.M-O.: Te rog să ne spui cum se pot procura creațiile tale și locurile sau evenimentele la care te putem găsi în următoarea perioadă? R.B.: Deoarece am început să fiu din ce în ce mai solicitată, lucrez în ultima perioada mai degraba pe comenzi cu termene de așteptare destul de lungi, însă pentru cei care au răbdare, piesele pot fi comandate direct de la mine pe baza unui catalog pe care îl pot pune la dispoziția oricui îl solicită, sau pot găsi o selecție de piese la colaboratorii mei: Galeria Galateca, str.C.A.Rosetti nr. 2-4, București, România Cărturești Verona, secțiunea Romanian Designers, str. Pictor Arthur Verona, nr.15, București, România Prager Kunstsalon, Hauptmarkt 16, 90403, Nurnberg, Germania Spiegelgasse Acht Gallery, Spiegelgasse 8, 1010, Viena, Austria

Juwelier Gold Gelber, Grosse Bockenheimerstrasse 32, Frankfurt am Main, Germania Cât despre evenimente, întotdeauna apar propuneri noi, așa că cea mai simplă metoda pentru a vedea care sunt următoarele evenimente la care voi participa este urmărirea paginii mele de facebook: https://www. facebook.com/raluca.buzura/

Interviu

INTERVIU CU ACTORUL MARIN GRIGORE DESPRE FESTIVALUL DE FILM DE LA CANNES 2016 Interviu realizat de Georgiana DANILĂ

Actorul Marin Grigore a absolvit cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, a jucat în nenumărate piese de teatru, iar mai nou joacă și film. Este de asemenea și profesor în cadrul cursurilor de dezvoltare personală prin teatru/actorie al Teatrului de Artă București. După cum știți, în intervalul 11-22 al lunii Mai, anul acesta, a avut loc prestigiosul festival de film de la Cannes. România a fost prezentă acolo cu trei lung metraje, printre care și filmul Sieranevada în regia lui Cristi Puiu. Actorul Marin Grigore a interpretat rolul lui Sebi în acest film. Noi ne-am gândit să îl cunoaștem mai îndeaproape cu această ocazie și să aflăm cât mai multe de la el prin intermediul acestui interviu. 32

Georgiana Dănilă (G.D.): Dragă Marin Grigore, mulțumesc că ai acceptat invitația noastră și, ca o primă întrebare, te rog să ne spui care este diferența între teatru și film din perspectiva ta, în calitate de actor? Marin Grigore (M.G.): Sunt mai multe diferențe, nu este una singură. În mare sunt același lucru, trebuie să redai cât mai fidel un segment de viață al unui om și într-un timp cât mai scurt să reușești să dai cât mai multe informații și să aduci la vedere cât mai mult din lumea interioară a omului respectiv. În teatru pe de-o parte e mai ușor pentru că ai timp să te încarci, adică ai timp de o ora și jumătate din momentul în care intri, indiferent dacă mai intri sau mai ieși dintr-o scenă în alta.

E mai ușor să te încarci, să acumulezi energie, să acumulezi experiența care se întâmplă între tine și partener din moment în moment. Într-o scenă de teatru care durează zece minute se pot întâmpla câteva lucruri importante, să zicem, afli câteva informații care iți transformă omul respectiv, adică el intra într-un fel și iese în alt fel. În schimb când este vorba de film, o secvența de 7-8 minute se filmează într-o zi, poate, și tu trebuie să păstrezi aceeași energie și stare pe tot parcursul acelei zile, trebuie să îți faci cumva matematic toate taskurile, să îți duci la bun sfârșit fiecare scop. Uneori, se poate tăia abia după două replici și atunci tu ca actor trebuie cumva să rămâi acolo în situație, în moment, să trăiești în continuare, chiar dacă nu a fost scris în scenariu. Este mai complicat în film pentru că nu prea ai timp să te pregătești, să te încălzești să intri într-o stare, nu ai timp pentru că regimul de la o filmare ține de foarte multe alte lucruri exterioare procesului actoricesc în sine. Adică este adevărat că se văd numai actorii pe ecran, dar într-o scenă de doi oameni, de fapt, în spațiul efectiv de filmare sunt 50 de oameni. Din această cauză este cumva și mai intens și poate te simți mult mai vulnerabil în fața unei camere de luat vederi sau în fața unor oameni care nu sunt neapărat acolo pentru că sunt interesați de procesul tău actoricesc ci sunt acolo pentru că sunt plătiți să facă diverse lucruri tehnice. În teatru este mai ușor pentru că odată ce ai pornit este ca o mașina care merge la vale. În film însă, e ca o mașina care pe ecran pare că merge la vale, dar de fapt este camera înclinată și ea

Interviu

merge pe un plan drept și se oprește din trei în trei metri ca să resetăm lumina, ca să aranjăm microfonul.... Doza de concentrare de care ai nevoie când faci film este mult, mult mai mare, regimul fiind mult mai dur. Dacă la teatru ai nevoie de concentrare maximă pentru o oră și jumătate, în film trebuie să iți păstrezi aceeași concentrare poate chiar 30 de zile sau cât ai de filmat. În procesul de a juca pentru o cameră se adună foarte multe lucruri, depinde foarte mult de regizor și cât de mult te poți relaxa. Se adună mult stres, oboseală și responsabilitate. Este o presiune și o responsabilitate mare pentru că filmul acela are un buget imens și nu ai cum să trenezi un proces în care sunt implicați sute de oameni pentru că tu nu faci sau nu înțelegi anumite lucruri.. G.D. : Cum ai ajuns să joci în filmul Sieranevada? Cum s-au așezat astrele? M.G.: Păi chiar a fost o întâmplare. Știam că se face casting, am vorbit cu directoarea de casting pentru că o cunoșteam și am rugat-o să mă cheme la casting. Mi s-a răspuns în repetate rânduri, adică pe durata unui an, că nu mă potrivesc cu niciun personaj din film. Pe urmă, am fost într-o zi cu soția la teatru și la ieșire ne-am întâlnit întâmplător cu regizorul Cristi Puiu. Am stat puțin de vorbă pentru că soția mea filmase mai demult o secvență într-un alt film al lui “ Aurora”, iar a doua zi m-a sunat directoarea de casting și m-a întrebat dacă pot veni la casting. A fost un proces destul de lung, am tot fost la casting vreo trei luni până am primit acest rol. Făcusem 33

Interviu

televiziune și câteva scurt metraje în școală, dar acesta este primul lung metraj pentru mine. Așadar, neavând un alt punct de reper, mi-a plăcut ce am citit și am luat totul așa cum a venit. G.D.: Care este povestea acestui film? M.G.: Povestea la vedere este un parastas de 40 de zile al cuiva care a murit, un cap de familie, un tată. La acest parastas se adună toată familia, atât din partea defunctului cât și din partea soției acestuia, tot arborele genealogic care a mai rămas în viața și care a putut să ajungă. Ușor, ușor, pe măsura ce avansează filmul, constați că de fapt nimeni nu este real interesat de faptul că un om a dispărut și că nu o să-l mai vadă nimeni niciodată. Fiecare are pro blemele și viața lui și de fapt pe undeva suntem atât de egocentrici încât ratăm cu brio și cu zâmbetul pe buze momentele esențiale prin care trecem în viață. Probabil uneori e nevoie de un șoc să ne trezească. Pe urmă, trebuie văzută povestea din spate, ce se întâmplă concret în film, adică toată discuția dintre personaje, deoarece vorbele sunt vârful iceberg-ului. Fără minim de efort aflăm despre fiecare personaj în parte, ce probleme are, care este viața lui, care sunt neputințele și dorințele fiecăruia, dar aflăm foarte multe despre noi ca români, ca nație și ca spirit. Este o lucrare destul de ambiguă și complexă, regizorul a știut total ce face. „Sieranevada” este ca o cutie a pandorei care la început se crapă și pe măsură ce avansează filmul se desface din ce în ce mai mult. 34

Apare o anumită secvență în film în care personajul principal este sunat de către soția lui disperată, rugându-l să coboare pentru că tocmai a parcat mașina, dar a blocat locul cuiva de parcare. Are loc un imens scandal de o violența cum numai la noi se poate vedea. Acesta este poate efectul pe care îl are acest film, pentru că noi încă nu vrem să admitem că noi așa suntem. Poate nu ne mai batem pe locul de parcare, dar din păcate ne judecăm și ne tăiem craca de sub picioare unii altora. La premieră a fost cineva care a spus după ce a văzut filmul, că la un moment dat a simțit nevoia să se ridi ce și să îi facă loc celui care venea di-

rect spre cameră și asta din cauza faptului că filmul este filmat în așa fel încât ai impresia că ești și tu ca spectator acolo, în acea încăpere și că ești unul dintre oamenii prezenți la parastas, facând parte din intimitatea lor. G. D.: Să vorbim puțin despre personajul pe care îl interpretezi. M.G.: Îl cheamă Sebi și este un tip care caută să afle adevărul, dar îl caută în orice alt loc în afară de locul unde ar trebui să îl caute, adică în el. Îl caută numai în exterior, îl caută prin acumulare de informații, dar nu îl caută într-un mod real și asta îl face să fie influențabil, îl face să nu poată să treacă peste lucruri, mai pe scurt îl face să nu poată să ierte, pentru că se încrede într-un adevăr preluat din alte surse. Este un tip care se află departe de a ajunge la el însuși, fiindcă încă se bazează pe diverse calupuri de informații pe care le crede și de care se ține cu dinții, dar care nu sunt ale lui și nu au nicio legătură cu el și atunci este un tip destul de chinuit din această cauză. G.D. : A fost un „contre- emploi” acest rol pentru tine? M.G.: Nu cred că a fost un „contre-emploi”, era acolo în mine, se spune că în noi sunt mai multe variante posibile. Sebi nu reușește să ajungă acolo unde își dorește în decursul filmului pentru că filmul are loc în timp real în trei ore, dar ne lasă cu impresia că până la urmă va reuși. Cu siguranța va ajunge undeva pentru că oricum el vrea să plece din țară, deci căutarea lui este destul de activă și cu siguranță nu se va opri. Probabil acum este într-un ritm mai lent decât are să fie în viitorul posibil al vieții lui. Reuniunea aceasta cu ceilalți l-a ajutat oarecum să se

Interviu

trezească și de aici încolo începe să dea atenție lucrurilor importante. O asemănare între mine ți Sebi este căutarea. Căutarea adevărului. A fost o experiență intensă, prima de acest gen, fiind primul film în care joc. A fost genul de experiență care te provoacă să fii sincer, deschis și vulnerabil. G. D.: Cum a fost primit acest film la festivalul de la Cannes? M.G.: Cred că a fost primit foarte bine, nu vorbesc aici despre critici, deși și ei au scris de bine, ci despre spectatori. Cred că oamenii au avut șansa să cunoască destul de intim poporul român, într-un fel în care nu se așteptau, adică lucrurile devin din ce în ce mai deschise si spectatorii au acces la istoria poporului, la religia noastră, la spiritul nostru. E totul la vedere. Se vorbește exact despre „de unde venim noi”. La premieră s-a râs, s-a plâns, oamenii nu au simțit când au trecut cele 3 ore și s-au bucurat sincer de proiecția filmului. Deși, paradoxal, la prima vedere e vorba despre o familie disfuncțională care n-are nici o șansă de izbândă, este mai mult decât atât și oamenii au văzut acel „mai mult decât atât”, au văzut încercarea familiei de a funcționa împreună chiar dacă aparent este aproape imposibil. S-a văzut încercarea lor de a se iubi așa cum sunt, de a se accepta așa cum sunt. Minunăția este că pentru fiecare spectator acest film a însemnat ceva, a rezonat cu ceva. Cu siguranță, indiferent din ce neam faci parte, familia este una și relațiile cu membrii familiei sunt unice, adică nu ai cum să înlocuiești și nici cum să explici cuiva ce se întâm35

Interviu

plă în interiorul tău. Când ai un conflict sau când ai o întâlnire de o anume factură cu un membru al familiei, știind că oricând el poate să nu mai fie, n-ai cum să explici acest lucru în vorbe și atunci acest film te lasă să vezi ce s-ar întâmpla în una dintre aceste situații, în cazul X, de exemplu. G. D. : Cum este primit în general filmul românesc acolo, după părerea ta? M. G.: Am simțit că francezilor le plac filmele românești și că sunt așteptate întotdeauna ca pâinea caldă pentru că filmele noastre au o doză imensă de sinceritate și de adevăr autohton cumva, pe care nu mulți regizori le bagă în filme, nu știu de ce, poate nu au căutările acestea. Cumva așa este spiritualitatea noastră, adică noi suntem un neam de creștin-ortodocși și la noi căutarea aceasta este prezentă în majoritatea oamenilor. Unii își dau seama că o au, alți nu își dau seama că o au, o iau ca atare. De cele mai multe ori filmele românești sunt brutale. Oamenii care vin la filmul acesta, vin pentru că este făcut de Cristi Puiu și pentru că este un film românesc, vin și se uită la asta. Mulți dintre ei știu deja de unde venim, poate din alte filme sau poate s-au interesat în ultimii câțiva ani de când au început filmele românești să intre în Europa. G. D.: Ce ne poți spune despre experiența de a fi prezent în cadrul unui astfel de festival? M.G.: A fost o experiență inedită total, adică zilele cât am stat acolo au fost pline de mici alte experiențe. A fost oarecum surprinzător să vezi cât de normal este pentru alți oameni să participe sau să vrea să participe la 36

asemenea evenimente și manifestări culturale. Cât de pregătiți și organizați sunt față de noi, nici nu mai intră în discuție... E un aer foarte relaxat, în tot ceea ce privește acest eveniment, oamenii sunt naturali. La noi nu există așa ceva, nu face parte din ADN –ul nostru o astfel de manifestare pompoasă. Altfel, experiența din ziua în care a trebuit să mergem la premieră a fost excepțională. Emoții mari și o bucurie pe care eu am simțit-o pentru prima oară, adică nu am mai avut ocazia să am o astfel de bucurie. Faptul că eram acolo toți, că filmul a fost selectat dintre atâtea filme, să vezi că oamenii au așteptat atât de mult un produs românesc autentic cum s-a întâmplat să fie acesta, te face să te bucuri pentru că ai participat la el.. De abia când am ajuns acolo pe covorul roșu, în momentul acela ne-am dat seama toți cât de important este acel moment și câtă bucurie iți produce faptul că ai muncit la ceva, ai avut o experiență și ai fost și răsplătit într-un fel sau altul pentru ea, la un nivel la care evident mulți visează și alții au noroc să ajungă. Iarăși un episod foarte interesant a fost când am intrat pe covorul roșu, înainte să se facă fotografii, regizorul a trebuit să aleagă o melodie pe care să intre cast-ul și echipa. Cristi Puiu a ales să intrăm pe o melodie cântată de Liviu Vasilică, moment care a spart orice urmă de convenționalitate și highlife și „ aici e crema”, a fost 100% autentic. G.D.: Ce ar reprezenta pentru tine câștigarea trofeului „Palme D’or ” de către filmul Sieranevada? M.G.: Aș simți o bucurie imensă. Sunt sigur că lucrurile pe care le credem noi și care s-au aliniat ca să iasă

proiectul acesta au avut un scop. Nu ar fi o confirmare că filmul este bun fiindcă eu deja știu acest lucru. Premiul ar însemna o bucurie în plus si poate o posibilitate de expunere mai mare. M-aș bucura să îl vadă cât mai mulți oameni pentru că este ca o locomotivă, te lovește efectiv în moalele capului. Deja sunt fericit și recunoscător că am avut o experiență ca aceasta, experiență pe care probabil nu o ai de prea multe ori în viață. A fost o experiență din aceea pe care o ai o dată în viață, adică și dacă s-ar mai întâmpla, n-ar mai fi același lucru cu siguranță. Filmele regizorului Cristi Puiu sunt altfel… el cu el este altfel...

Interviu

G. D. : Atât despre Sierranevada și despre festival, să vorbim acum puțin și despre cum vezi tu evoluția filmului românesc după 1989, ai putea face o paralelă între atunci și acum? M. G.: Cred că atunci în primul rând era foarte greu să exprimi ceea ce gândești și ceea ce vrei real. Adică trebuia să respecți niște norme, să vorbești despre anumite lucruri și dacă reușeai printre rânduri să strecori și niște lucruri pe care chiar aveai nevoie să le exprimi era în avantajul tău, dacă nu, nu. Acum poți să vorbești despre orice, să abordezi ce temă vrei și cumva e minunat că este așa, dar în altă ordine de idei asta te obligă la o meditație poate mai profundă asupra a ceea ce vrei de fapt să spui și să cauți. Poate fi și invers, adică din cauză că ai o căutare foarte asiduă, ajungi să te exprimi în felul acesta, nu-mi dau seama, s-ar putea să fie fețe ale aceleiași probleme, dar cert este că nu funcționează la întâmplare. Nefiind regizor, n-aș putea spune exact de ce fac oamenii film, unii o fac pentru că au nevoie să se exprime, și dacă n-ar fi făcut film cu siguranță s-ar fi exprimat altfel, alții o fac pentru că le place filmul, le place să se ocupe cu asta, alții o fac pentru că vor să spună o poveste , alții o fac pentru că vor să tragă un semnal de alarmă, adică motivele probabil sunt în funcție de fiecare om care se ocupă cu asta. G. D. : Care este părerea ta despre noua generație de actori, având în vedere faptul că predai actorie la Teatrul de Arta București ? M. G.: Da, e minunat, știi ce se întâmplă, eu am 33 de ani și simt dif37

Interviu

erența între mine și un actor de 25 de ani. Apropo de tineri, sunt mult mai puțin rigizi, se adaptează și învață să facă mult mai repede lucruri, care aparent nu ar ține direct de meseria aceasta. Ei au libertatea de a o face, de a se adapta mult mai rapid decât mă adaptez eu și evident decât alții mai în vârstă decât mine. Pentru că probabil din cauza fluxului imens de informație care vine prin toate mijloacele, învață foarte repede să facă orice si iau totul ca atare pe când generația noastră a pierdut mult timp să învețe să utilizeze aceste mijloace. Ei au luat totul direct din mers de la un anumit punct și poate că la ei ar fi undeva un minus mai înapoi, pe linie de rădăcini clare, să zicem, nu știu sigur. G. D.: Ce proiecte de viitor ai, te vom vedea în curând și în alte filme? M. G.: Am filmat câteva zile la o mini-serie HBO, dar deocamdată mă puteți vedea în piesa „ Copilul problemă” la Godot Cafe Teatru sau în piesa „ Nora” de Henrik Ibsen, la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște și în fiecare duminică în „Comedy. Show” pe strada Călărași , nr. 55 , în La scena, într-un show inedit de improvizație cu sugestii din public. Stimate domnule, mi-a făcut o deosebită plăcere să te intervievez. În numele întregii echipe Art Out, îți mulțumesc încă o dată că ai acceptat invitația noastră.

Interview

Interview with Marin Grigore On the 2016 edition of the Cannes Festival Interview by Georgiana Dănilă Translated by Alexandra Șerbănescu

Actor Marin Grigore graduated from the National University of Theatre and Cinematography, acted in numerous plays and has currently ventured into starring in movies as well. He is also a professor in the selfdevelopment through theatre/acting module held at the Art Theatre in Bucharest. As you know, between the 11th and 22nd of May this year the Cannes Film Festival took place and Romania was a participant in the competition with three movies, among them director Cristi Puiu’s Sieranevada. Marin Grigore played the role of Sebi in this movie. We thought that this is a great opportunity to get to know him a little better and gather more insight.

Georgiana Dănilă . G.D.: Dear Marin Grigore, thank you for accepting our invitation and as for the first question, please tell us what is the difference between theatre and cinematography, from your perspective as an actor? Marin Grigore. M.G: There are many, not just the one. Generally it’s the same thing, you have to render as accurate as possible an episode from someone’s life and be able to provide as much information as possible in a short amount of time and bring to the surface the inner world of that someone. On the one hand, this is easier in theatre because you have the time to breathe for an hour and a half as you get on stage, regardless if you are going to exit a scene or not. It is easier 39

Interview

to breathe, to fill yourself with energy and the experience that is going on between you and your partner from one moment to another. A number of important things can happen in a scene that runs for ten minutes, such as, let’s say, you find out information that changes a person, they exit a scene a different person than who they were when they came on. On the other hand, when it comes to movies, a 7 or 8 minute scene is filmed maybe in a day and you have to keep up the same energy and mood for the entirety of that day, you have to fulfill all your tasks and reach every aim . Sometimes, there can be a cut after only two lines and you, as an actor, have to somehow remain the same, in that situation, in that moment even if it is not in the script. It’s more difficult in a movie because you don’t have the time to prepare yourself, to get into a certain mood. You don’t have the time because the process of filming a movie is closely linked to many other factors apart from the acting itself. I mean it is true that you only see the actors on the screen but in a scene that features only two people, there are in fact 50 people on the filming site. Because of this, it’s somehow even more intense and you may be feeling vulnerable because you are in front of a camera or some people that are not necessarily there for your acting skills but because they are paid to look after a variety of technical issues. It’s easier in theatre because once you’re on stage it’s like an unmanned vehicle moving downwards. In movie production, the vehicle seems to be moving downwards but it fact, it’s 40

the camera that is slanted that moves straight and stops every three meters so that we can reset the light, rearrange the microphone… You have to concentrate a lot more when shooting a movie because the schedule is tougher. If during a theatre performance you need maximum concentration for an hour and half, when shooting movies you need to maintain that concentration maybe for even 30 days or for how long the shooting takes. When acting for a small audience, a lot of things depend on the director and on how much you can relax. There is a lot of stress, tiredness and responsibility. It takes a lot of pressure and it’s a big responsibility because that movie has a really big budget and you can’t obstruct a process in which hundreds of people are involved because you don’t do or understand certain things… G.D: How did you end up acting in Sieranevada? How were your stars aligned? M.G: It was really random. I knew they were casting people so I spoke with the casting director because we knew each other and I asked her to call me. I was time and time again told, for an entire year, that I did not fit any character. Later, I was with my wife at the theatre and we randomly bumped into director Cristi Puiu. We’ve spoken a bit because my wife had filmed a scene for one of his movies “Aurora” and the next day, the casting director called me and asked me if I can come to the audition. It was a pretty long process, I kept going back to the auditions until I got this role. I was into

Interview

television and did a few short films in school but this is the first feature film I have ever done. So, without having any other point of reference I liked what I was reading and I took everything for granted. G.D: What is the story of the movie? M.G.: On the surface, the story revolves around a 40 day memorial service of someone who just died, a patriach, a father. At this memorial service the entire family gathers, from his side as well from his wife’s side, the entirety of his remaining relatives who could actually make it. As the plot advances, you realize that nobody is truly interested in the fact that a human being has passed and you will never see him again. Each

character has its own problems and its own life and it’s a fact that somewhere inside, we’re so egocentric that we miss out on essential experiences that go on in our lives. Maybe sometimes we do need to suffer a shock to wake us up. Furthermore, the story must be read between the lines, and the discussions between the characters are the salt and pepper of the story. Without much effort we can find out about each character’s life story, the issues they are dealing with, which are its inabilities and needs, but we also find out a lot about ourselves, as Romanians, as nation and as a spirit. It’s a pretty ambiguous but complex work, the director knew exactly what he was doing. Sieranevada is like Pandora’s Box, it cracks and opens up as the movie progresses. There is a certain scene in the movie in which the main character receives a call from his desperate wife, asking him to come down because she just parked her car and blocked someone else’s parking space. A huge argument issues from this which is specific to us. Maybe this is the effect of the movie as we still do not want to admit that this is how we are. Maybe we’re done arguing over parking spaces but unfortunately, we are still judging and sabotaging each other. On the day of the premiere, someone said that during the movie, they almost felt the need to move over and offer their place to the one character coming straight towards the camera as the movie was filmed in such a way that it makes you believe you are part of the memorial service, of their intimacy. 41

Interview

G.D: Let’s talk a bit about your character. M.G: I’m playing Sebi, a guy who wishes to find the truth, but is searching for it in all other places except himself. He is looking for it in the outside world, through gathering insight but he doesn’t truly search for it and this makes him vulnerable, he can’t get over things easily, in short, it makes him incapable of forgiveness because he trusts the truth as defined by others. He is a guy that is far from being himself because he relies on information in which he truly believes and clings to with all his might but the information is not his and has nothing to do with him and so he is pretty affected by this.

G.D: Was this a “contre-emploi” role to you? M.G: I don’t think it was “contreemploi”, it was there inside of me, it’s said that we have different versions of ourselves in us. Sebi doesn’t manage to get where he wants to during the movie because the movie runs for only three hours, in a live setting, but he leaves us with the impression that he will at the end. He will surely end up somewhere because he wants to leave the country anyway so his searching will definitely not stop. Maybe now it has a slower rhythm than how it’s going to be in his future. His reunion with the others somehow helped him wake up and focus on more important things from here on out. A similarity between Sebi and I is the search for truth. It has been an intense experience, the first of this kind since this is my first feature film. It’s the kind of experience that challenges you to be sincere, open and vulnerable. GD: How was the response to this movie at the Cannes festival? M.G: I think it was very positive, I’m not speaking about the critics, although they’ve written positive things as well but of the public. I think the people had the chance of gaining intimate knowledge about Romanians in a way they weren’t expecting to, I mean things have begun to be laid out for them and they have access to our people’s history, our religion, our spirit. Everything is out in the open. It’s exactly where we’re coming from. There has been laughter and sadness at the premiere and people did not feel the passing of those 3 hours

Interview

and were sincerely happy about the screening. Although, paradoxically, on the surface, the movie focuses on a dysfunctional family who has no chance at redemption, it’s more than that and people have seen it, they’ve seen the struggle of the family to function together even if it’s apparently impossible. They’ve seen their struggle to love each other as they are, to accept themselves as they are. The wonderful thing is that for each member of the public this movie meant something, it resonated with them. Regardless of the people you belong to, family is surely one of a kind, the relationships with the members of the family are unique and you cannot substitute it or explain to someone else what is happening inside you. When you’re in an argument with a family member or a meeting of some type and knowing there is always the chance of their not being there with you one day, you can’t explain it in word and so, this movie enables you to see what would happen in such a situation. G.D: How is Romanian cinematography generally regarded there? M.G: I felt that the French enjoy Romanian movies and are always warmly expecting them because our movies have this great dose of sincerity and truth which many directors avoid tackling, I don’t know why, maybe they are not interested in it. Somehow this is part of our spirituality, what I mean by that is that we are ChristianOrthodox and the search for truth is in the majority of our people. Some realize they have

it, others don’t and they take this for granted, Generally, Romanian movies are brutal. The people who come for this movie are there because the director is Cristi Puiu and because it is a Romanian movie. Many know already where we’re coming from, maybe from other movies or maybe the researched it in these last few years when Romanian movies breached Europe. G.D: What can you tell us about the experience of being part of such a festival? M.G.: It’s a completely new experience, the days I’ve been there were full with other small experiences. It was somehow surprising to see how normal it is for other people to participate or to want to participate to these kind of cultural events. How prepared and organized they are compared to us shouldn’t even be doubted… The atmosphere is very relaxed, the people are being themselves. Here, there is no such thing, such a pompous event is not part of our DNA Other than that, the experience of going to the premiere was exceptional. I felt greatly emotional and a great happiness because I’ve never had this opportunity before. The fact that we were all there, that the movie was selected from so many, that people have waited for so long for an authentic Romanian product like this movie happened to be, it brings great happiness to have been able to participate in this event. When I stepped on the red carpet that was the moment I realized how important it was and how much happiness comes from 43

Interview

working so hard on a project, you’ve had a certain experience and you are rewarded for it one way or another, at a level on which many dream to reach and others are lucky enough to do so. Another interesting episode was when I stepped on the red carpet, before the photo session and the director had to choose a song that each member of the cast and crew should enter on. Cristi Puiu chose a song by Liviu Vasilica which disrupted the sense of conventionality and highlife and that was 100% authentic. G.D: What would winning Palme D’or for Sieranevada mean to you? M.G: I’d feel extremely happy. I’m sure that the things in which we believe and how we managed to work them together in this project have had a certain aim. It would not be a confirmation that the movie is good because I already know it. The prize would mean a new source of happiness and a possibility for greater exposure. I’d be very happy if many more people will see it because it’s like a locomotive, it literally hits you. I’m already happy and grateful for having had such an experience which wouldn’t happen too many times in life. It was a once in a lifetime experience and if it were to happen again, it surely would not be the same. Cristi Puiu’s movies are different… he is different even with himself… G.D: Enough about Sieranevada and the festival, let’s talk a little bit about how you see the progress of post1989 Romanian cinematography, could you trace a parallel between then and now? 44

M.G: Firstly, I think that it was very hard to really express what you were thinking or wanting at that time. You had to respect some norms, to talk about certain things and if you managed to write between the lines some things you really wanted to say then it worked in your advantage, but if you couldn’t then that was it. Now you can talk about anything and explore any issue you want and somehow it’s wonderful it is so but conversely, this urges you to really meditate on what you are really trying to say and look for. And maybe vice versa, if you’re furiously seeking for answers you will come to express yourself as such, I don’t know, it might be the two sides of the same coin but I’m certain it doesn’t work at random. As I am not a director, I cannot exactly say why people have chosen to direct movies, some do it because they need to express themselves and if they weren’t making movies then they would have expressed themselves differently, others do it because they like producing a movie, others because they want to tell a story, others because they want to express a warning, motivation probably depends on the type of person that deals with this. G.D.: What do you think about the new generation of actors, considering the fact that you teach acting at the Art Theatre in Bucharest? M.G: Yes, it’s wonderful. You know, I’m 33 years old and I can sense the difference between myself and a 25 year old actor. Speaking of youth, they are less rigid, they adapt and quickly learn to do things that are not necessarily linked to this profession.

Interview

They have the liberty of doing it, of adapting much faster than I’m adapting or others of an older age than myself. Maybe because of the large influx of information that comes through all channels, they learn much more faster to do anything and take everything for granted in comparison to our generation who lost a lot of time learning to use these channels. They learn anything on the go and maybe they discover flaws down the way but their roots are very clear, let’s say. I don’t know exactly. G.D: What are your future projects, will we be seeing you soon in other movies? M.G: We filmed for a few days for a HBO miniseries but for know you can see me in the play “The Problem Child” at Godot Café Theatre or in “Nora” by Henrik Ibsen, at Tony Bulandra theatre in Târgoviște and every Sunday on „Comedy Show” on Călărași street, nr. 55, on The Stage, in a show with improvization and suggestions from the public. Dear Sir, it’s been a real pleasure interviewing you. On behalf of the entire ArtOut team, I thank you again for accepting our invitation.

Dosar tematic

CINEFILIA – EXPERIMENT AL SALVĂRII Răzvan-Alexandru PINDIC 1

Abstract: Among the other arts, cinematography gives the oportunity for a privileged experience. The spectator may prove himself worthy of being called‘genius’, for – in the manner of cinephilia – he arrives at the point of serenity and contemplation. A cinephile is a lover of departure and he must be distinguished from the mere consumer of movies. In the end, in our opinion, cinematography presents itself as a solution to world’s troubles. Keywords: cinephilia, will, desire, contemplation, abandonment. ”Lumea este reprezentarea mea” (Schopenhauer, Arthur, 2012, p. 31). Așa își începe Schopenhauer primul volum al marii opere ”Lumea ca voință și reprezentare”. Conflictul adânc pe care această propoziție îl deschide stă în adjectivul pronominal ”mea” – prin care își face loc tensiunea subiectului. Nu ne cutremură o lume ca rod al privirii, ci o lume profitabilă unei privi-

ri anume, o lume ale cărei margini se hrănesc dintr-un izvor singuratic, sortită să-și regăsească viața în răstimpul dintre o clipire și alta. Atunci când ceva este al meu, e limpede că respirațiile sunt astfel încătușate, iar obiectul însuși mi se dăruiește exclusiv în această dinamică a ecoului. Ne aparținem reciproc și existăm numai întrucât ne răsfrângem. Imaginea lumii ajunge, prin urmare, atinsă. Ea nu plutește, nu se perpetuează transcendent; ramurile dorinței îi străbat corpul și îi îngroapă rădăcinile în voința mea. Potrivit marelui pesimist, numai geniul reușește când și când să se scuture de lanțurile dorinței, tot atunci când se înalță senin deasupra lui însuși, părăsind ceea ce i-a adus moștenirea individului – e momentul în care geniul se pierde în decor fără să rătăcească. Atunci, lumea îi apare limpede, neîntinată, ”obiectivă”, el o gustă emancipat, sfidând categoria fricii. Pentru omul comun, împrejurările i se fac pretutindeni cu-

Student la Filosofie în București, pasionat de filosofie, agitații nedefinite, artă, scris, neatârnare și orice reflexie mai apropiată sau mai îndepărtată a libertății. 46 1

noscute numai întrucât le voiește sau nu, trăiește lumea coborâtă în inimă, departe de spirit. Iubim filmele. Dar mai mult, iubim filmul în fiecare film, căci el este șansa noatră, a tuturor, la poziția geniului. Spectatorul, în acest caz, cunoaște privilegiul experienței lăuntrice care îl plasează simultan dincolo – o înstrăinare angajantă. Vedem un film, ne lăsăm răpiți în rostogolirea cadrelor – în mișcarea unei vieți desfășurate – și păstrăm în adânc conștiința că ele nu ne vor atinge niciodată. Suferim, parcurgem neîntrerupt emoții, fiind totodată înseninați de distanța celui ce observă. Dorințele noastre se limpezesc, se purifică și ne aduc în preajmă un teritoriu prin care putem să zburdăm în voie. Un film este un mod de a fi la suprafața prăpastiei. Ne prăbușim! Dar absența consecințelor ne împinge să cunoaștem zborul. Teatrul, spre exemplu, întrupează și el o atmosferă a desprinderii. Cu toate astea, artificiul scenei menține pretutindeni actualitatea concepției, cadrul în care se mișcă păstrează un rest contraintuitiv și de aceea o impresie contrafăcută. Ne vine ușor să vedem în teatru o experiență pronunțat cultă. Filmul ne învăluie simțurile cu parfumul tuturor artelor. Ne dizolvăm și traversăm astfel condiția geniului. De-aici, iubirea pe care o asemenea stare de grație ne-o stârnește, căci ne permite o anticipare a liniștii paradisului redobândit. În fapt, orice formă a iubirii deschide în experiența ei sentimentul ajungerii – Ulise cel împlinit. Cinefilul reușește să cultive abundent această impresie desăvârșită, rezervându-i un segment aparte al inimii, în care ea poate să bată fără durere.

Dosar tematic

Există totuși o anumită distanță între cinefilie și plăcerea de a consuma un film. Cinefilul nu uită niciodată că e un observator, dar își amintește mult mai puțin decât spectatorul de teatru. Consumatorul își adoarme în întregime conștiința, plasându-se ca subiect abandonat ecranului și se trezește odată cu genericul. Prin el, spiritul hibernează. Cinefilul devine lumea care i se prezintă, o trăiește fără să o pătimească și se preschimbă întrucâtva în observație – o lume care se cunoaște pe sine în chipul cel mai pur. Numai cinefilului îi este accesibil extazul geniului, consumatorul lăsându-se furat mai degrabă de o fervoare orgasmică. Cinefilul contemplează, consumatorul plânge. Numai cel de-al doilea poate să trăiască în urma unui maraton de filme oboseala, căci el poartă mai departe același reflex al efortului de a da piept cu evenimentele, pe când celălalt revine în subiect simțindu-se înviorat și, poate, îmbrățișând gentil melancolia schimnicului coborât în lume. * Trebuie să vedem în posibilitatea cinefiliei o fascinantă oportunitate pe care arta o dăruiește spiritului. Prin ea, mai mult decât prin oricare alta, spectatorul câștigă impresia pură a saltului dincolo de vreme. El parcurge înălțarea, își ridică tălpile deasupra devenirii și împărtășește nemișcarea Ființei în care se confundă. Într-o condiție măcinată și stingheră, cinefilia răspunde umanității ca antidot al amărăciunii. Bibliografie: Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, Vol. I, Editura Humanitas, 2012, București. 47

Dosar tematic

INTERIOR, NOUL VAL ROMÂNESC Claudia NEGREA1

Abstract: Every Romanian New Wave film places the action in interior places like households, cars, hospitals or other institutionalized buildings. Some of this interiors serve as more than just what they appear to be: homes, cars etc. They are places that change the character’s destinies and attitudes during the action of the films. The paper depicts and analyses some of these interiors and the way they were built in order to present their relationship to the characters’ behavior and destinies throughout the films. Keywords: New Wave, Romanian film, interior, households. Estetica filmelor Noului Val românesc se identifică, după cum putem observa, în primul rând, prin folosirea minimalismului pe aproape toate

palierele. Putem vorbi despre cadre ocupate de un decor minimalist (spații neamenajate – sau aparent neamenajate -, care păstrează acea idee de estetică documentaristă, realistă) și despre povești simple ale căror personaje sunt prezentate sumar, doar atât cât să conteze pentru acțiunea prezentată. În următoarele pagini voi vorbi despre construcțiile interioarelor din filmele Noului Val românesc, identificând câteva spații-cheie pe care autorii acestora le folosesc pentru a-și plasa protagoniștii în diverse situații mai mult sau mai puțin provocatoare. Acestea sunt: Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Cristian Mungiu, 2007), Hârtia va fi albastră (Radu Muntean, 2006), Toată lumea din fa-

Claudia Negrea este absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune, secția Filmologie. În prezent studiază în cadrul masteratului de Arte performative și Film din cadrul aceleiași facultăți. Deși s-a axat mai mult pe partea de scenaristică (a colaborat cu diverși studenți la filme de scurt-metraj), este interesată și de partea teoretică a cinematografiei. 48 1

Dosar tematic

milia noastră (Radu Jude, 2012) și Felicia, înainte de toate (2009, Melissa de Raaf, Răzvan Rădulescu). Locuințe, sechestrați, refugii și labirinturi În Moartea domnului Lăzărescu, suntem introduși în locuința protagonistului, Dante Remus Lăzărescu (Ioan Fiscuteanu), un bărbat în vârstă, suferind de diverse simptome ale unei boli încă necunoscute. „Spațiul cinematografic la Cristi Puiu în Moartea domnului Lăzărescu este fracturat în patru zone: orașul, mașina Salvării, locuința și spitalul.”i În ceea ce privește apartamentul lui Lăzărescu, acesta constituie spațiul de pornire al „călătoriei” protagonistului, zona de confort în care acesta își „exercită” încă toate capacitățile: el e lucid și devine conștient de începutul unei probleme cel puțin suspecte – durerea de cap este un simptom care îl pune pe gânduri. Lăzărescu trăiește într-un mediu specific bărbatului aflat la vârsta a treia, singur și care „mai trage la măsea”, fiind doar în compania unei pisici și a dezordinii. Apartamentul lui Lăzărescu devine, astfel, pentru protagonist, un spațiu al viciului și al bolii, din care acesta trebuie să evadeze pentru a supraviețui. Cu toate acestea, adevărata evadare se dovedește a fi spre moarte – eliberarea absolută. Ambulanța în care peronajul ajunge să-și petreacă ultimele ore semnificative din viață reprezintă refugiul. Acesta este singurul spațiu în care Lăzărescu e ferit de ostilitățile doctorilor, de neîncrederea și de reticiențele asistenților, locul în care personajul găsește ultima sursă de alinare și de

conversație civilizată prin asistenta Mioara (Luminița Gheorghiu). „Relația dintre domnul Lăzărescu și asistenta de la Salvare e construită, cu mare finețe, astfel încât ea, o femeie caldă din fire, să dezvolte o anumită simpatie pentru pacient în cursul peregrinărilor prin spitale și (depășindu-și atribuțiile) chiar ajunge să pledeze pe lângă doctori cauza unei intervenții urgente asupra lui.”ii Acest refugiu funcționează și pentru asistenta Mioara care, pe măsură ce luciditatea domnului Lăzărescu începe să lase de dorit, încasează toate mustrările doctorilor irascibili, ea devenind din ce în ce mai preocupată de destinul pacientului și dorind să intervină cu informații de fiecare dată. Spitalele prin care este plimbat Lăzărescu, fiind trimis de la un doctor la altul, formează automat un labirint. Modul în care acesta este tratat diferă de la caz la caz, însă atitudinea generală este una iritabilă, uneori dusă la extrem de către doctori și asistente cu abilități de comunicare diplomată îndoielnice. Privit în ansamblu, acest labirint spitalicesc pare a fi construit tocmai în favoarea morții domnului Lăzărescu, refuzul și ostilitățile cadrelor medicale aducându-ne pe noi, ca spectatori, aproape de convingerea unei rea-voințe universale. Labirintul se deschide în apartamentul personajului și se închide în ultimul spital, în sala unde este pregătit pentru operația pe creier care va urma sau nu. Locuința propriu-zisă lispește ca spațiu central din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, protagonistele fiind prezentate încontinuu în spații străine lor, nefamiliare, cel mai apropiat teritoriu vag apropiat de ideea de casă fiind camera comună a căminului pe care Otilia și 49

Dosar tematic

Găbița o împart. „Chiar din secvența căminului, în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, spațiul este o crustă de simboluri dezvoltată în jurul personajelor. (...) Ca și camera de cămin, sufrageria și camera lui Adi sunt spații simetrice compozițional, filmate pe axul încăperii.” iii În 4, 3, 2, majoritatea spațiilor devin, însă, constrângătoare pentru personaje. Otilia se simte sechestrată în apartamentul iubitului ei în care a venit doar pentru a-și ține promisiunea față de el și față de familia lui. Ea stă izolată în mijlocul mesei, blocată și incapabilă să răspundă activ conversației care se desfășoară în jurul ei. Sechestrată se simte și Găbița, obligată de niște circumstanțe necunoscute să avorteze la aproape cinci luni de la concepere. Aflată într-o situație-limită și riscând să-și piardă viața, ea trebuie să stea nemișcată într-o cameră de hotel până la eliminarea fătului. Atât ilegalitatea, cât și dificultatea și sensibilitatea procedurii o obligă pe aceasta la o izolare completă și secretă. Însă cel mai intens sentiment de tulburare și izolare forțată se petrece în timpul scenei dintre cele trei personaje: domnul Bebe, lipsit de scruple de orice formă de empatie umană, Otilia și Găbița. Cele două fete s-ar găsi în imposibilitatea de a-și duce la bun sfârșit planul, în cazul în care nu ar accepta să întrețină relații sexuale cu domnul Bebe, acesta reprezentând singura variantă viabilă pentru executarea iminentă a avortului. Aici, zona de refugiu nu este reprezentată atât de clar, întrucât pentru personaje nu exsită momente de respiro sau de adăpostire față de răul care plutește încontinuu în aer. Cu toate acestea, pentru Otilia, cel mai 50

natural refugiu ar fi trebuit să devină apartamentul lui Adi, iubitul devotat care îi dă toate argumentele pentru care ar trebui să aibă încredere în el. Ca în mai toate reprezentările realiste ale sistemului (fie el comunist ori democrat), avem de-a face din nou cu veșnica „umblătură” de colo-colo pentru a rezolva un lucru simplu. Străzile orașului, drumul cu troleul, căutările unui hotel pentru întâlnirea cu domnul Bebe – toate acestea sunt prezentate prin cadre strânse, niciodată nu știm unde ne aflăm, imaginile de ansamblu lipsesc cu desăvârșitre, iar Otilia pare prinsă în toate aceste spații ca într-o capcană. Hotelurile, indisponibile din diverse puncte de vedere, reprezintă o clară îngreunare a situației deja mâloase și un demers „tipic românesc” sau poate doar tipic omului ghinionist aflat într-o poveste și mai ghinionistă. Delimitarea spațiilor este una destul de clară în Hârtia va fi albastră. Interiorul principal este reprezentat printr-un refugiu – la propriu – și anume prin mașina blindată a Poliției cu care patrulează Locotenentul Neagu și cei patru milițieni aflați în subordinea lui. Având în vedere perioada în care se desfășoară acțiunea (perioada revoluției din 1989), orice spațiu în care se puteau afla niște personaje ajungea să reprezinte un refugiu. Construcția casei în care ajunge Costi, milițianul „dezertor” ce dorește să se alăture revoluției, constituie un spațiu mult mai complex din punctul de vedere al departajării încăperilor. Aici, la etaj, lui Costi îi este pusă arma în mână și îi sunt date ordine de către un civil să împuște în tot ce mișcă afară. Confuzia tipică zilelor revoluției se accentuează și în destinul lui Costi

Dosar tematic

care, adus în fața Locotenentului ce dă ordine de la parter, este „demascat” și considerat spion din cauza uniformei pe care încă o poartă pe sub o geacă. În ciuda disperatelor încercări de a-și exprima adevăratele convingeri și intenții, Costi este trimis în beci și legat alături de un cetățean de etnie rromă. Beciul, absolutul spațiu al sechestrării personajelor, este nu numai un spațiu al izolării, al pedepsei și al apropierii de moarte, cât și un loc în care egalitatea dintre fiecare reiese din dialog. „Fiecare clădire ascunde teroriști, partizani și aliați de ocazie. Eroii părăsesc singura incintă protectoare, (tancul), intră în case-redute, în locuințe propriu-zise, evaluează pericolele armate și cele ale tihnei casnice și revin în strada care (...) aduce moartea.”iv Vechiul spațiu al refugiului, mașina blindată, își accentuează simbolistica la final când, odată ieșiți din ea, cei doi milițieni în subordinea Locotenentului Neagu (Costi și Bogdan) sunt împușcați mortal de cei din incinta bazei, din cauza unei clare neînțelegeri și lipse de informare. În Toată lumea din familia noastră apartamentul devine un spațiu indispensabil. Pentru ca narațiunea să se petreacă în modul în care se petrece, personajele trebuie să conviețuiască preț de câteva ore în interiorul unui apartament. Acesta este îndeajuns de bine compartimentat pentru a-i oferi lui Marius (Șerban Pavlu) spațiul necesar de mișcare în acțiunile pe care le execută. Dacă la început este reticient în privința pătrunderii în apartament (acesta are la dispoziție un număr de zile clar stabilit de lege în care poate să-și petreacă timp cu fiica, Sofia), el ajunge să domine toată activitatea

din interior, trasformându-i pe locuitorii acesteia în prizonieri la ei acasă. La început, vedem cu Marius se folosește „șmecherește” de dubla intrare în baie pentru a pătrunde prin această încăpere comună în spațiul intim al Sofiei, deci în camera ei. Vrând să o ia pe fetiță cu el în concediu, el devine mai întâi prizonierul, tatăl vitreg (Aurel, interpretat de Gabriel Spahiu) refuzând să-i lase să iasă din apartament în absența mamei naturale. Marius răstoarnă, însă, această situație, ajungând să-i lege și să-i abuzeze fizic și verbal pe mamă (Otilia, interpretată de Mihaela Sârbu) și pe Aurel, după o sumedenie de reproșuri și acțiuni aduse în defavoarea libertății acestuia de a-și exercita dreptul legal cu privire la timpul petrecut cu Sofia. Cu poliția sunând la ușă pe tot parcursul sechestrării, toată familia prezentă devine prizonieră într-un spațiu destinat conviețuirii acesteia într-un mediu liniștit. Nervii, paranoia și agitația care se acumulează în Marius, îl fac pe acesta să evadeze printr-un geam din lateralul intrării propriu-zise în bloc. În film există și spații așa-zis ocrotitoare, iar în toată învălmășeala cauzată de niște neînțelegeri, pentru singurele ființe inocente din toată povestea sunt „puse la dispoziție” două zone de refugiu: bunica, tanti Coca, este captivă în propria cameră unde este, de fapt, protejată de către Marius care știe că ea n-are nicio vină. Aici este, de asemenea, și singurul spațiu în care Marius vorbește liniștit și rațional cu singura persoană matură din partea căreia speră să primească un minim de înțelegere. Celălalt spațiu se află cumva la polul opus: căsuța de jucărie construită pentru Sofia și care se află 51

Dosar tematic

în camera ei, servește drept izolare de nebunia odioasă a adulților. Sofia se ascunde acolo precum copilul expus la mult prea multe treburi „lumești”, dorind să se refugieze în universul imaginar, de joc al copiilor. Aici, nimic nu o poate răni (nici fizic, nici emoțional). De o „sechestrare” de ordin psihologic are parte Felicia (Ozana Oancea) în Felicia, înainte de toate. Apartamentul părinților ei servește drept „casă de vacanță” pentru Felicia, o femeie care a emigrat în urmă cu douăzeci de ani în urmă în Olanda care este divorțată și are un copil acolo. Felicia se află și ea într-o situație-limită, plecarea ei din România înapoi spre Olanda trebuind să se petreacă obligatoriu după cum a stabilit. Apartamentul este, așadar un prim spațiu de izolare a protagonistei. Filmul este „despre imposibilitatea plecării din locul căruia nu simți că îi mai aparții către locul căruia știi că nu îi vei aparține niciodată”.v Izolarea și labirintul la care este supusă Felicia au loc în același spațiu de tranziție, și anume aeroportul. Aici, Felicia află că a pierdut avionul pe care trebuia să-l prindă neapărat. Acest labirint este unul mai degrabă angoasant și disperat, unul care o supune pe Felicia la regulile neclintite ale sistemului, dând fuga de la o companie la alta pentru a încerca să creeze o legătură viabilă. În timpul tuturor demersurilor pe care încearcă să le facă (atât ea cât și tatăl ei, de la distanță), Felicia nu face altceva decât să acumuleze într-un timp foarte scurt o sumedenie de frustrări și de reproșuri vis-a-vis de mama ei cicălitoare, binevoitoare, pe care și le revarsă în exterior, la ieșirea din aeroport. Zborul este pierdut, iar 52

Felicia trebuie să-l ia pe cel de a doua zi: prilej îmbucurător pentru mamă de a-și mai ține fiica încă o zi alături de ea. Atât filmele alese pentru acest studiu de caz, cât și alte pelicule reprezentative Noului Val românesc, îndeplinesc anumite trăsături comune în ceea ce privește delimitare și folosirea spațiilor. Modul în care personajele se raportează la acestea devine unul asemănător, în măsura în care Noul Val în sine este un curent al unor teme majore în care personajul principal este pus întotdeauna în ipostaza de a lupta (împotriva altora, împotriva sinelui, împotriva unui sistem și chiar împotriva spațiului în care este adesea constrâns). Bibliografie Ferencz-Flatz, Christian, Incursiuni Fenomenologice în Noul Film Românesc, Cluj-Napoca, Tact, 2015 Gorzo, Andrei, Lucruri care nu pot fi spuse altfel, București, Humanitas, 2012 Noul Cinema Românesc. De la tovarășul Ceaușescu la domnul Lăzărescu, București, Polirom, 2011 Noul Cinema Românesc. De la tovarășul Ceaușesc la domnul Lăzărescu, București, Polirom, 2011, pg. 159. ii Gorzo, Andrei, Lucruri care nu pot fi spuse altfel, București, Humanitas, 2012, pg. 252. iii Noul Cinema Românesc. De la tovarășul Ceaușesc la domnul Lăzărescu, București, Polirom, 2011, pg. 167-168. iv Noul Cinema Românesc. De la tovarășul Ceaușesc la domnul Lăzărescu, București, Polirom, 2011, pg. 173 v Noul Cinema Românesc. De la tovarășul Ceaușesc la domnul Lăzărescu, București, Polirom, 2011, pg. 148 i

Dosar tematic

“Să ne înţelegem om cu persoana’” Actriţa Ana Maria Guran Alexandra TUDOSE

Abstract: Interviu cu o prietenă, portretul unei artiste. Ana Maria Guran este protagonista filmului “Lumea e a mea”, lansat în octombrie 2015, prin intermediul căruia a devenit cunoscută în spaţiul public şi în lumea nemărginită a cinematografiei. Pe un ton prietenos, Ana vorbeşte despre viaţă, pasiuni, despre maturizare şi ne primeşte în universul ei, dincolo de premiile obţinute sau de o pagină de Facebook făcută de fanii ei, care nu o reprezintă. Keywords: actrița Ana Maria Guran, „Lumea e a mea”, „The world is mine”, teatru, teatrul românesc, film, film românesc, UNATC, TIFF, GOPO, Zilele Filmului Românesc, Festivalul Kalovy Vary, International Independent Film Festival, Ideo Ideis, regizor independent, Nae Constantin Tănase. Ana Maria Guran este “tânăra speranţă” atât a teatrului cât şi a filmului românesc, aşa cum spune şi ultimul premiu câştigat de ea în cadrul Galei de premiere Gopo 2016. Ana este protagonista filmului “Lumea e a mea”, care a avut premieră în luna octombrie a anului trecut. Lungmetrajul este un debut pentru majoritatea celor care au lucrat la realizarea produsului final, în regia lui Nicolae Constantin Tănase, s-au afirmat Ana Guran în

rolul Larisei, prietenele personajului în interpretarea actriţelor Oana Rusu şi Ana Vatamanu. La capitolul costume şi decor, s-a afirmat Adeline Andreea Bădescu care a primit două nominalizări la Premiile Gopo, alături de celelalte cinci. Internetul este plin de articole despre filmul în care Ana este protagonista, dar nu aflăm multe despre ea, alte pasiuni, vise, planuri de viitor sau copilărie. Eu am norocul de a o cunoaşte din şcoala generală. Am fost colege, mai târziu prietene şi acum scriu despre actriţă Ana-Maria Guran, ceea ce mă poate face doar mândră şi probabil, puţin subiectivă.

“Sunt studentă în anul II la actorie şi în rest îmi place să călătoresc, să pictez şi să cânt”. În afara faptului că este o apariţie frumoasă, Ana este o persoană mult mai complexă decât în afirmaţiile sale. Nu îi place să vorbească foarte mult despre ea, ci preferă să se lase caracterizată de acţiuni şi realizări. Până la momentul interviului pe care mi l-a acordat a trecut o perioadă în care nu am mai ţinut legătura, doar i-am urmărit parcursul pe Facebook, în alte interviuri şi am felicitat-o pen53

Dosar tematic

tru premiile primite. Perioada liceului ne-a legat cel mai mult. Cunoşteam o persoană cu un spirit liber, căreia nu-i plăcea trezitul de dimineaţă, testele şi sistemul, care refuză să facă lucruri care nu îi făceau plăcere, iar pe cele pe care le făcea, erau cu foarte multă pasiune. În urma experienţelor trăite şi a vieţii de student, spune că „nu s-a schimbat esenţa, dar mă trezesc mai uşor dimineaţa”. Afinităţile pentru artă au existat dintotdeauna, dar s-au concretizat o dată cu începutul anilor de liceu. Împreună cu alţi colegi, Ana a fondat o trupă de teatru, alături de care a mers la concursuri în domeniu şi au câştigat nenumărate premii sub numele de ”Zen”, devenită între timp, Trupă de Teatru “Mircea Albulescu”, cu susţinerea marelui actor. Alături de ei s-au asociat nume mari ale scenei teatrale româneşti precum Ovidiu Cuncea, ori Dan Tudor, care i-au ajutat cu sfaturi, idei şi scenarii. Liceenii au susţinut chiar şi ore de actorie, atât la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, pe care

Ana Guran l-a absolvit în anul 2014, cât şi la Casa de Cultură, cu foarte multă pasiune şi fără niciun beneficiu, pentru alţi elevi din oraşul natal al actriţei. Campina, Prahova. În cadrul primului festival naţional de teatru tânăr “Ideo Ideis”, organizat anual în oraşul Alexandria, la care au participat în prima formulă, s-au desfăşurat workshop-uri, unul dintre ele fiind ţinut de regizorul Nicolae Constantin. Din spusele celor doi, lui Nae i-au plăcut reacțiile Anei atunci când nu îi ieșea ceva bine. Revolta și temperamentul puternic pe care le voia și în personajul Larisei. La doi ani după prima lor interacţiune, Ana a fost sunata şi chemată la un casting alături de alte 199 de fete care îşi doreau să fie în pielea Larisei. A urmat un şir de noi workshop-uri, probe, pe care ea le-a trecut cu brio şi, astfel, la 17 ani tânăra liceancă a devenit protagonista unui film care vorbeşte despre adolescență şi problemele şi doleanţele ei. “Larisa vrea multe de la viață: bani, valoare, influență, popularitate și respect. Și acum, fiind îndrăgostită, va face totul pentru a le obține.”(conform site-ului de specialitate Cinemagia). Într-un interviu acordat revistei “IQool”, Ana povesteşte despre unicitatea momentului trăit când a primit vestea că va avea rolul principal: “Îmi aduc aminte și acum de ziua aia. Plecasem toată ziua de la școală și nu aveam o stare foarte bună. Eram acasă la un prieten și am primit un mail în care era o groază de text scris, iar eu am văzut doar partea în care mi se spunea că am luat rolul. Eram super emoționată, așa că după trei încercări de a citi ce scrie, i-am dat telefonul celui mai bun prieten al meu și l-am rugat să îmi citească el”.

Ana Maria Guran, o persoană extrem de complexă, dar directă şi simplă în limbaj, vorbeşte cu nonşalanţă despre experienţele trăite, momente atât frumoase, cât şi obositoare din timpul filmărilor și din viaţa personală.

“Hmm...uneori era greu din cauza oboselii”. “Ştiu că la scena cu acvariul eram foarte obosită şi nu mai gândeam neapărat ok, aşa că nervii mei erau întinşi la maxim şi mi se părea foarte mult de făcut, deşi nu era chiar aşa greu. Uneori, îmi era greu şi să alerg. Atât! O întâmplare simpatică...pff...asta este în afara filmărilor, dar după nişte filmări am ajuns în hotel şi am căzut pe pat şi am adormit cu ghiozdanul în spate şi încălţata şi nu m-am mişcat din poziţia aia până nu m-am trezit. Eram cam obosită”. În viaţa personală, Ana s-a întâl-

nit de nenumărate ori cu stigmatizarea. Fiica deputatului Virgil Guran, şi-a dorit să învingă superficialitatea cu care era privită şi să se afirme. Spune că nu vede asocierea, inevitabilă, ca pe un impediment, dar îşi doreşte o carieră a ei, independentă de cea a tatălui său, punând punctul pe i: “Pentru mine e tata, pentru alţii e domnul Guran”. În ceea ce priveşte familia, ei o susţin în fiecare proiect şi îi sunt ală-

Dosar tematic

turi necontenit, mai ales Radu, fratele cel mic, care a însoțit-o la majoritatea evenimentelor la care a fost prezentă, ei având o relaţie specială încă din copilărie. Ana mai are 2 fraţi mai mari cu care ţine legătura, dar din cauza programelor diferite nu se pot întâlni cât de mult şi-ar dori. Pentru a dezminţi zvonurile, actriţa clarifică faptul că admiterea sa la facultate în primii cinci, nu are de-a face cu realizarea filmului, dat fiind faptul că el nu apăruse şi se afla încă în procesul de post-producție. Însă recunoaşte că rolul Larisei din “Lumea e a mea” i-a adus beneficii pe plan personal şi profesional. “Am fost contactată într-o zi de Cornel Ilie, care m-a întrebat dacă vreau să fac asta şi mi s-a părut foarte tare aşa că am acceptat”. Tânăra actriţă a apărut şi în ultimul videoclip al piesei “Iubeşte-mă de tot”, interpretată de trupa Vunk, filmat la Veneţia, în timpul carnavalului. Ana Maria Guran şi-a păstrat aerul boem, apariţia frumoasă şi temperamentul puternic, dar în urma experienţelor trăite s-a maturizat, devenind o persoană demnă de urmat, prezentă din ce în ce mai mult în spaţiul public.

“Am ceva mai multă încredere în mine acum şi nu neapărat datorită premiilor în sine, ci aici intervine faptul că oamenii sunt încântaţi să mă vadă şi să ne vadă filmul”. Pentru premieră şi premiere, Ana împreună cu restul echipei a călătorit foarte mult atât în toate colţurile României, cât şi în afara ţării. “Am fost plecată destul de mult : Karlovy Vary, 55

Dosar tematic

Luxembourg, Namur etc plus foarte multe oraşe din România. Asta cu plimbatul prin ţară mi-a plăcut super mult. Îmi doream de mult să vizitez România. Faptul că m-am plimbat cu filmul şi că oamenii de acolo aşteptau să mă vadă a fost minunat”. Cariera Anei este în ascensiune şi poate să îmbine uşor proiectele personale cu viaţa de studentă la UNATC, acum în anul II, fără să își imagineze că ar fi putut face altceva. Filmul, al cărui protagonistă este, a fost primit cu bucurie de fani, dar cu şi mai multă deschidere de critici. Astfel, până în momentul de faţă ea se poate mândri cu “Premiul pentru Tânăra Speranţă” şi “Premiul pentru debut”, împreună cu alte cinci nominalizări, obţinute în urma Galei GOPO, “Cea mai bună actriţă într-un film românesc în anul 2015”, la Best Film Fest, ”Lumea e a mea” a avut premiera mondială la TIFF 2015, unde a câștigat Premiul de debut în Zilele Filmului Românesc. Echipa se mai poate mândri cu “Mențiunea Specială a Juriului” în competiția East of the West a Festivalului de la Karlovy Vary și “Trofeul Anonimul”, Internaţional Independent Film Festival. Sursa imagini Facebook

Dosar tematic

CARTE VS FILM Diana Giura

Abstract: “Books and movies are like apples and oranges. They both are fruit, but taste completely different.” Stephen King Keywords: books, films, options. Prezentul chestionar face parte dintr-o cercetare independentă realizată de redacția revistei Art Out. Art Out este o revista de artă, arhitectură și patrimoniu, iar în cadrul acestui chestionar dorim să vedem alegerea oamenilor când vine vorba despre vechea dilemă: carte sau film. După foarte multe articole citite, în genul „5 motive pentru care e mai bună carte decât filmul” sau „5 motive pentru care ar trebui să alegi filmul în locul cărţii”, m-am hotărât să fac un chestionar Carte VS Film. În doar trei zile, chestionarul a fost completat de 355 de persoane. Desigur, 355 reprezintă un număr nesemnificativ pentru a putea trage nişte concluzii pentru întreaga populaţie a României. Dintre respondenţi, 89,3 % au fost femei şi doar 10,7%

bărbaţi. Conform altui studiu, femeile citesc mai multe cărţi decât bărbaţii, ele având un procent de 58%, faţă de bărbaţi care deţin un procent de 42%, însă diferenţa e mică. Dintre cele 335 de persoane, 177 au sub 18 ani, 176 între 18 şi 30 de ani, iar 2 persoane au între 30 şi 50 de ani. (inseraţi poza nr.1 ) Întrebare care a deschis chestionarul a fost „Ai mereu o carte la tine?”. Majoritatea a răspuns „câteodată” (52,1%), 28,2% au mărturisit că nu le lipseşte niciodată cartea din geantă, iar 19,7% au recunoscut că nu au cărţi la ei. (inseraţi poza nr.2) În cele cinci luni care au trecut din anul 2016, 49,6% au citit multe cărţi (peste zece), 41,7% au citit sub zece cărţi, iar restul de 8,7% preferă filmele în locul cărţilor. Mai bine decât în 2011, când 22% dintre români au declarat că nu citesc (conform unui studiu IRES). De asemenea, s-a mişorat şi procentul celor care nu cred că „cine are carte, are parte” – din 355 oameni, doar 23 dau dreptate acestei zicale. (inseraţi poza nr.3) Românii merg tot mai des la bib-

Diana Giura este elevă la Colegiul Naţional „Cantemir Vodă” din Bucureşti. Este pasionată de muzică şi călătorii. Trupa Vama o inspiră. 57

Dosar tematic

liotecă, 213 din cei care au completat chestionarul având abonament la bibliotecă. Pe lângă împrumutatul cărţilor, românii merg la bibliotecă pentru meditaţii, asistenţă la teme, activităţi educative, cursuri etc. Dacă unii preferă să le împrumute de la bibliotecă, alţii preferă să le împrumute de la prieteni sau să le cumpere. Varianta aleasă majoritară în chestionarul Art Out a fost cumpărarea cărţilor. (inseraţi poza nr. 4) 83,1% consideră că filmul trebuie situat pe locul doi, iar cartea prima. Ceilalţi 16,9 pun filmul pe primul loc din diverse motive: pentru că îl poţi vedea în aproximativ două ore, te poate determina să citeşti şi cartea dacă este foarte bun etc. Ca urmare, 49,9 % nu prea vizionează filme, alegând să citească o carte în schimb. În clasament, urmează cu 43,1% persoanele care urmăresc între 5 şi 10 filme pe săptămână şi cu 7% cei care nu se despart de filme şi se uită continuu. 17,5% din persoane sunt fani filme, 29,9% sunt fani seriale, iar restul de 52,7% le preferă pe amândouă. (inseeraţi poza nr. 5) 77,5% se uită la televizor până în două ore, 19,2% din persoane petrec 58

între două şi cinci ore în faţa televizorului şi 3,4% peste 5 ore. Când vorbim despre cinematograf, lucrurile se schimbă: 45,6% merg o singură dată pe lună la cinemtograf, iar 41,4% nu merg deloc. 12,1 merg în fiecare săptămână la cinematograf, iar 0,8% se duc des la cinematograf (peste 5 ori pe lună). (inseraţi poza nr.6) În concluzie, din acest chestionar cartea a ieşit învingătoare. Desigur, există cărţi mai bune decât filmele, dar există şi filme mai bune decât cărţile. Totul depinde de imaginaţia citiroului şi îndemânarea regizorului care decide să realizeze un film după o carte. Bibliografie: http://www.romanialibera.ro/societate/educatie/studiu-ires--22--dintre-romani-nu-citesc--85--considera-ca-daca--ai-carte--ai-parte--226507 http://w w w.mediafax.ro/cultura-media/romanii-merg-la-bibliote ca-tot-mai-des-care-sunt-principalele-motive-pentru-care-acestia-viziteaza-bibliotecile-10677313

Dosar tematic

François Truffaut și procesul de studiu al lumii, grație ecranului Stanciu Minodora Karla

“ Ce qui me donne le courage de faire des films c’est qu’au cinéma on ne se sent pas solitaire. La drame des peintres abstraits et des musiciens actuels , c’est la solitude. [...] Mais quand je tourne un film et que j’ai le trac, je sens que les acteurs sont plus fragiles que moi , je sens qu’ils sont perdus dès le premier jour de tournage et qu’ils me font confiance. Je sais aussi que je peux les aider à progresser dans leur carrière , que nous allons faire un travail très concret qui va peut-être nous réchauffer le coeur. “ ( Insdorf , 1996, 13) “Les 400 Coups” / “Cele 400 de lovituri “ , film ce a fost conceput în primă etapă ca un scurt metraj, intitulat “La Fugue d’Antoine”/ “Fuga lui Antoine” își regăsește inspirația în anii de debut ai biografiei lui Truffaut, ani tulburați de singurătate, de absența figurii paterne pe care, de altfel, nu a cunoscut-o niciodată, de o lipsă acută de atenție și afecțiune maternă. Deloc surprinzător, de altfel, că una dintre tematicile dominante ale operei lui Truffaut este aceea a paternității și că întreaga sa carieră a fost influențată de mentori precum André Bazin, Jean Renoir et Alfred Hitchcock. Născut la Paris în anul 1932, François Truffaut își petrece primii ani de viață în prezența dădacei sale iar mai apoi a bunicii sale, Moartea bunicii sale îl aduce “acasă” la numai 8 ani. Unicul copil al unei mame ce îi impunea să fie silențios și aproape invizibil, viitorul regizor își găsește refu-

giu în cărți și apoi în cinema, exact ca Antoine Doinel, eroul filmului “Les 400 Coups” / “Cele 400 de lovituri “, care creează din sala de cinema “un acasă” prin substituție. Antoine et René interpretează în film delicvența și cinemania tinerilor François Truffaut și a lui Robert Lachenay , camarad de școală și de cinefilie, ce îi va fi asistent în regia filmului. Înainte de toate, “Cele 400 de lovituri “ este un film ce va anunța estetica definită de realizatorii din “La Nouvelle Vague “ : Jean Luc Godard, Claude Chabrol, Eric Rohmer sau chiar Louis Malle ce caută să elibereze cinematografia franceză de narațiunea clasică liniară, așa cum este observabil in creația cinematografică a lui Truffaut. Expunând povestea lui Antoine Doinel, neglijat de familia sa și izolat până la marginalizare, Truffaut își evocă propria experiență prin intermediul limbajului cinematografic, ce va deveni, în perioada anilor ‘60, din ce în ce mai sofisticat și mai complex. Filmat în mare parte în clasa de școală, unde Antoine se simte ca un intrus ca acasă de altfel, își va căuta și găsi libertatea în ieșirile exaltante în compania camaradului său. Din dorința de a privi copilăria cu sinceritate, François Truffaut se apropie de forma unui documentar, jucând cu sobrietatea cadrajului și a luminii, ceea ce îi va aduce și premiul de Palme d’Or pentru regie la Cannes. “Les 400 Coups” / “Cele 400 de lovituri “ este un film dedicat criticului de cinema, André Bazin , tatăl spiritual și afectiv al lui Truffaut decedat în prima zi de turnare a filmului. Bibliografie Insdorf , 1996 : Annette Insdorf , François Truffaut, Les films de sa vie. (France: Gallimard 1996)

Dosar tematic

Arhitectura cinematografică- O perspectivă asupra operei arhitectului Rem Koolhaas Adriana CIOTĂU

Abstract: Prin acest articol vreau să evidențiez faptul că rolul arhitecturii nu este doar acela de a crea spații pentru filme ci ea însăși reprezintă un film ce se află într-o continuă derulare. Acest lucru se poate observa în operele de arhitectură realizate de către arhitectul Rem Koolhaas… Rem Koolhaas, cu adevăratul său nume Remment Koolhaas, reprezintă unul dintre cei mai cu influență arhitecți ai timpului nostru! Rem Koolhaas s-a născut în data de 17 noiembrie 1944 în Norvegia, fiind fiul unui scriitor de mare anvergură a acelor timpuri. Înainte să fie arhitectura a fost filmul și jurnalismul!

Cariera în film a arhitectului Rem Koolhaas Totul a început când s-a alăturat grupului intitulat 1,2,3 Group. Din acest grup făceau parte: Samuel Meyering, Rem Koolhaas, Frans Bromet, Rene Daalder, Jan de Bont. Filmele realizate de acest grup reflecta “ teoria autorului”. Această teorie, în critica de film, susține că un film reflectă viziunea creativă personală a regizorului, aici fiind vorba despre directorul Rene Daalder. La fel și în arhitectură, construcția în sine reflectă viziunea creativă a arhitectului. Rem Koolhaas, în multe dintre filmări, apare ca și cameraman dar și ca actor, ce interpretează anumite roluri; Acum ca și arhitect interpretează anumite roluri, acest lucru depinde de context.

Dosar tematic

Contextul apariției unui film/ unei arhitecturi Contextul apariției unui film este cel de a pune în valoare o idee, un eveniment actual sau de a accentua o deschidere spre viitor a unei societăți. În arhitectura realizată de Rem Koolhaas poate fi observat acest lucru… Clădirea CCT TV din Beijing a cărei arhitecturi urmărește punerea în valoare a direcției spre ce merg televiziunile și societatea în China. Arhitectura lui Rem Koolhaas se prezintă ca o artă cinematografică care are ca și scop să reprezinte în adevărata lor lumină noile realizări și aspirațiile unei societăți, țelurile spre care ar trebui să se îndrepte arhitectura viitorului. Poză ce ilustrează pe Rem Koolhaas în poziția celui care filmează, acest lucru exprimă clar poziția arhitectului, acela de regizor.

Chiar acesta spune ca arhitectura stă la baza filmului, Rem Koolhass a fost interesat de anumite filme ca si scriitor de piese si lucrând în acest mod, a întreprins anumite caracteristici ce îl face unic ca si arhitect. Sursa video https://www.youtube.com/watch?v=1g0hZH5dgVE Sursa imagini http://www.architectural-review.com/pictures/636xAny/1/2/6/1365126_Index.jpg https://w w w.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwiQkpzR2IXNAhUG1RQKHb0qDG4Qj h w I B Q & u r l = h t t p % 3 A % 2 F % 2 Fw w w. n e w v i d e o . c o m % 2 Fa r t h o u s e - f i l m s % 2Frem-koolhaas-a-kind-of-architect%2F&bv m = b v. 1 2 3 3 2 5 7 0 0 , d . d 2 4 & p s i g = A F Q j C N F B 9 L 3 F 7 w 5 m 5 va K- O z 2 2 b o f e 3 1 k x Q&ust=1464831239627653 h t t p s : / / w w w. f l i c k r. c o m / p h o t o s / e a ger/15417424845 61

Dosar tematic

GALBEN PROFUND – DARIO ARGENTO ȘI FILMUL GIALLO Alexandra ȘERBĂNESCU1

Abstract: Many cinephiles might think of “spaghetti westerns” when it comes to Italian cinema but how many know of the strangely complex horror genre that is giallo? Do they know about its particular link to Western classic thrillers? Below is a brief look at what the genre has to offer and the leading example of one of the most accomplished Italian giallo directors. Keywords: giallo, Italian cinema, horror, crime, mistery. Giallo este un gen apărut în cinematografia italiană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial care se bazează în general pe traducerile cărților polițiste ale unor scriitori englezi celebri precum Agatha Christie sau Sir Arthur Conan Doyle. Acestea erau publicate de către editura Mondadori din Milan și legate în coperți de un galben țipător, semnul distinctiv al acestui gen; de aici și numele: giallo – galben în română. Însă conceptul de “film giallo” nu poate fi strict definit, mai ales că poate fi interpretat diferit în funcție de public. Publicul străin înțelege filmul giallo ca fiind un subgen al filmelor horror, un tip de slasher așa cum întâlnim în cinematografia americană, în care elemen-

tul cheie al narațiunii este criminalul în serie. Este adevărat că majoritatea filmelor giallo se bazează pe acest element însă regizorii italieni pot extinde conceptul pentru a creea suspans și a oferi publicului mai multe perspective asupra misterului principal. Giallo fantastico tinde către supranatural și imagini de coșmar care scot crima din planul cotidian și îi oferă dimensiuni înfricoșătoare pe când poliziotto se concentrează pe investigațiile poliției care încearcă să descâlcească firele misterului. Filmul giallo pune în prim plan criminalul, deși identitatea acestuia nu este dezvăluită decât în ultimul moment, fiind și punctual culminant al narațiunii, însă întotdeauna poartă mănuși negre și palton, un simbol al necunoscutului care te urmărește cu privirea de departe si ale cărui intenții sunt ascunse. Este interesant faptul că în Italia nu există un termen echivalent pentru “criminal în serie” deși conceptul este atât de folosit în giallo. Crimele în serie sunt atât de rar întâlnite încât Italienii au un singur punct de referință și anume il mostro di Firenze, Monstrul din Florența, criminalul care a terorizat orașul între anii 1968-1985. Filme giallo precum L’assassino è ancora tra noi

Absolventă a masterului de Studii Culturale Britanice, pasionată de artă si literatură, Șerbănescu Alexandra scrie pentru Cultartes și pictează în timpul liber. 1

regizat de Camillo Teti, Giallo a Venezia de Mario Landi sau chiar Il mostro di Firenze de Cesare Ferrario explorează sadismul criminalului într-un exercițiu de imaginație care ne permite să pătrundem în mintea “monstrului” cu o fascinație aproape morbidă. Născut la Roma în 1940, Dario Argento a fost întotdeauna fascinat de macabrul poveștilor fraților Grimm sau poeziile lui Edgar Allan Poe. Își așterne imaginația puternică pe hârtie atunci când devine scenarist, iar debutul său alături de Bernardo Bertolucci și Sergio Leone atrage toate privirile și laudele cinefililor.

Dosar tematic

Argento dă întotdeauna dovadă de talent și viziune cu fiecare giallo produs, cadrele conțin lumini contrastante, prim-planul ne arată chipul îngrozit al protagonistului care încearcă să scape de atacator într-o lume ca un labirint de coșmar. Filme precum Profondo Rosso, Suspiria sau Inferno te aruncă într-o lume demonică în care totul este încețoșat și nesigur, iar fiecare pas te poate duce mai aproape de sfârșit, supranaturalul fiind o componentă cu care Argento se joacă în stilul propriu. Suspiria și Inferno formează două părți dintr-o trilogie care a rămas necompletată până în acest moment și care explorează destinele victimelor nefericite ale unor vrăjitoare capabile să schimbe însăși realitatea din jurul cuiburilor lor. “The Three Mothers”, ființe care întruchipează moartea, boala și nebunia, ne spune Argento, pot fi descoperite doar dacă îndrăznim să verificăm beciurile și să le privim portrele sinistre. Suspiria și Inferno ne dezvăluie soarta celor două vrăjitoare, însă la terza madre rămâne încă liberă de destinul pe care Argento i l-a pregătit.

Dosar tematic

Există însă și voci care critică alegerile lui Argento în ceea ce privește personajele feminine. Adesea în filmele sale, eroinele, dar mai ales victimele, sunt îmbrăcate sumar în momentul în care sunt atacate iar crimele brutale ne sunt prezentate fără perdea. Deși se poate spune că este o caracteristică a filmelor giallo, acest aspect nu a trecut neobservat de către critici care scot în evidență dimensiunea psiho-sexuală al actului criminal și ceea ce acesta poate transmite, anume o perpetuare a imaginii femeii ca victimă fără apărare. Personajele feminine sunt întotdeauna extrem de frumoase și atrăgătoare, iar sexualizarea scenelor sângeroase într-adevăr nu ajută cauzei filmelor giallo. Este însă deopotrivă adevărat faptul că personajele lui Argento nu sunt nicidecum lipsite de inteligență sau sensibilitate, eroinele pot fi balerine excelente, studente la musicologie, soprane extraordinare. Putem specula faptul că Argento nu este neapărat interesat de eroi, ci de criminal, felul în care el funcționează și acționează în 64

funcție de impulsurile sale. Bineînțeles, este de menționat faptul că nici bărbații nu au o soarta mai fericită, criminalul nu discriminează în setea lui de sânge, mai ales că putem observa cum și personajele masculine au trăsături extrem de frumoase, cu ochi mari și albaștri. Profund interesat de psihologia umană, Argento nu ezită să arate părțile întunecate, chiar animalice ale personajelor, purtând în același timp un dialog cu propriile sale temeri și secrete. Din acest dialog izvorăsc filmele sale. Argento susține că nu este un regizor voios din moment ce a produce un film este un proces serios care necesită atenție și efort. Este importantă redarea stărilor psihice ale personajelor, nu doar utilizarea unor efecte speciale care să distragă atenția publicului. Argento însuși se izolează în timp ce scrie scenariile, iar singurătatea impusă îi permite să contureze dintr-o idee o întreagă poveste. Deși Argento poate fi comparat cu regizori formidabili de giallo precum Mario Bava sau Lucio Fulci, este de netăgăduit faptul că Argento este cel care a introdus stilul publicului internațional. Fiind și critic de film, dar și scenarist la începutul carierei sale, Argento adună experiența necesară pentru a își pune în practică viziunea, cultivând astfel un simț estetic care îi devine și semnătură. Argento reușește să spargă barierele spațiului local, iar cultul format de publicul internațional este mărturia faptului că acesta își cunoaște audiența și își poartă cât se poate de serios mantaua de regizor. Întrebat într-un interviu dacă există un subiect de care nu s-ar putea atinge, Argento declară: “I don’t have a taboo. Nothing’s off limits.”

Dosar tematic

Arta ĂŽn complexitate - geometrii urbane Fotografii realizate de Miruna GÄ&#x201A;MAN

Dosar tematic

Matematica în artă sau artă în matematică? Alexandra FLOREA

ABSTRACT: Nature provides some of the most spectacular details that man can see since the beginning of its own existence on Earth. It seems like a “ magic number “ that can be observed in nature, is a subject of research not only in famous art works such as the Leonardo da Vinci’s “ The battle of Anghiari”, but both in science and math too. KEY WORDS: Fibonacci, nature, mathematic, art. Principiul convenienței ( sau adecvarea părților unui întreg la scopul pentru care au fost create ) se constituie într-o condiție sine qua non în ceea ce privește formele delicate ale artei, fiecare parte având un rol fundamental în definirea întregului. Volumele și proporțiile sunt guvernate de principiul convenienței, prin concordanța între părți. Acest principiu stabilește dimensiunile elementelor care compun fațade, care întregesc volume, fiind de un real ajutor în estetica dimensionării obiectelor care compun o încăpere, etc. Dimensiunile generale ale părților corpului omenesc sunt adecvate rolurilor pe care le au de îndeplinit. Astfel, trunchiul este cel mai mare, întrucât trebuie să suporte dimensiunile tuturor organelor care-l compun, iar coapsa piciorului este mai groasă decât gamba, deoarece coapsa trebuie să pună în mișcare și gamba și talpa piciorului, pe când gamba trebuie să susțină doar talpa, etc. 68

Acesta este principiul după care lumea este guvernată încă din cele mai vechi timpuri, proporțiile și dimensiunile perfecte ale naturii suscitându-le interesul cercetătorilor de foarte mult timp. Un exemplu de adecvare la principiul convenienței este numărul phi, denumit generic “ Secțiunea de aur “, “ Proporția divină “, etc. Conceptul a fost definit de către părintele geometriei Euclid din Alexandria, în jurul anului 300 î.Hr., abia în secolul XIX, primind denumirea de “ Secțiunea de Aur “. Euclid l-a denumit pe phi ca fiind simpla împărțire a unui segment de dreaptă în ceea ce el a numit “ medie “ și “ extremă rație “: “ Spunem că un segment de dreaptă a fost împărțit în medie și extremă rație atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează cel mare la cel mai mic. “ În secolul V î. Hr., matematicianul grec Hispassus din Metapontum a descoperit ca phi este un număr infinit de zecimale, care nu prezintă nicio regularitate în repetarea lor ( adică este neperiodic, și anume irațional ). El a descoperit că phi nu poate fi exprimat ca un raport între două numere întregi ( de ex. 1/2, 3/4, etc. ). În literatura matematică de specialitate, numărul phi avea ca simbol inițial litera grecească tau, preluată de la cuvântul grecesc to-mi, însemnând “ tăietură “ sau “ secțiune “. Abia la începutul secolului XX, matematicianul

american Mark Barr i-a dat raportului numele de phi, provenind de la prima literă ce compunea numele celebrului sculptor Phidias, care a trăit aproximativ între anii 480 - 432 î.Hr.. Barr a decis să-l onoreze cu acest gest, deoarece se presupune că a folosit de multe ori secțiunea de aur în lucrările sale, cele mai importante dintre acestea fiind “ Athena Parthenos “ din Atena și Statuia lui Zeus din Olympia. Existența unui număr precum phi, care se repetă la infinit fără a prezenta nicio repetiție sau regularitate a iscat o adevărată criză filozofică. Unele surse istorice susțin că pitagoreicii au sacrificat 100 de boi din cauza numărului. Proprietatea fundamentală a numărului phi este aceea că, spre limită, raportul reprezintă o serie de numere succesive din seria Fibonacci. Seria Fibonacci este compusă din valori egale cu suma a două valori precedente:1,1,2,3,5,8, etc. Prima observație concretă a numărului phi a fost făcută în natură, acolo unde omul a observat pattern-uri științifice, dincolo de frumusețe. Un exemplu interesant de manifestare a numărului phi în natură îl constituie planta de floarea - soarelui. Bobocii de floare, din care se formează și semințele, cresc, având ca punct de plecare centrul florii, fiecare sămânță împingând o sămânță existentă către exterior. Deoarece fiecare nouă sămânță crește la un unghi de aur față de predecesoarea sa, floarea soarelui are o configurație eficientă pe capul florii, indiferent cât de mare va crește aceasta. Semințele unui con de brad, cochilia unui melc și alte structuri similare din lumea vegetală sau animală urmează exact același tipar bine definit.

Dosar tematic

Legăturile directe ale artiștilor cu fenomenul numărului phi sunt asociate cu proprietățile estetice ale secțiunii de aur. De-a lungul timpului, au existat numeroase interpretări ale numărului phi, acesta consacrându-se în domeniul vast al artelor abia prin secolul XV. Fenomenul Renașterii italiene a adus cu sine și o semnificativă schimbare de perspectivă în istoria secțiunii de aur, conceptul manifestându-se inclusiv în artă. Un exemplu destul de elocvent în sensul unei presupuse folosiri a secțiunii de aur este lucrarea intitulată “ Bătălia de la Anghiari “ ( LEONARDO DA VINCI ), din care se desprind două studii de călăreți în cretă roșie, deasupra cărora a fost suprapusă o rețea de dreptunghiuri de aur. Deși rețeaua de dreptunghiuri exclude orice îndoială conform căreia Leonardo era efectiv interesat de conformarea proporțiilor, este totuși greu de crezut că ar exista vreo legătură cu presupusul “ număr magic “. O analiză atentă a detaliilor sugerează că Leonardo chiar folosea dreptunghiuri pentru a determina proporțiile potrivite pentru tablourile sale, putând, de asemenea, să ia în considerare secțiunea de aur.

Dacă există unele rezerve în ceea ce privește afinitatea lui Leonardo ( ilustratorul Proporției Divine- “ Omul Vitruvian “ ) pentru numărul de aur, înseamnă oare acest lucru că nici ceilalți artiști nu l-au folosit în lucrările lor? Schimbând puțin registrul, istoria ne îndreaptă către o altă capodoperă, de această dată aparținând grecilor și încadrându-se în secțiunea arhitectură. Este vorba despre prestigioasa lucrare supervizată de sculptorul grec Phidias și închinată zeiței Atena, numită Parthenon (Athena Parthenos). Numeroase păreri pseudoștiințifice sugerează că această construcție ar fi fost construită în jurul raportului de aur. Însă, la o cercetare minuțioasă, suprapunerea unor dreptunghiuri de aur peste diverse imagini înfățișând celebra clădire de pe Acropole, nu se face perfect. Iar în susținerea părerii mai sus menționate, vin cercetări care nu asigură cu certitudine că arhitecții care au construit Parthenonul ar fi știut de existența raportului de aur, cu mai mult de un secol înaintea nașterii lui Euclid din Alexandria. Pe lângă arte în general, numărul phi este folosit frecvent și în inginerie. Una dintre cele mai familiare aplicații inginerești care se bazează pe propri-

etățile acestui număr este construcția camerelor special destinate pentru a asculta muzică sau pentru a viziona filme. Aceste camere în care se dorește eliminarea ecourilor și rezonanțelor sonore se bazează pe așa-zisul raport al camerei de aur, care stabilește dimensiunile ideale pentru o cameră de sunet, aproximativ 10x16x26. Orice linie dreaptă diagonală care parcurge interiorul unui dreptunghi de aur nuși va repeta niciodată traiectoria, deci undele sonore se dispersează cât mai eficient posibil folosind o astfel de cameră. Pe de altă parte, asemenea artei, matematica reprezintă rezultatul de moment al unui lung șir de cugetări, fiecare bazându-si existența pe inspirație, așa cum a spus-o foarte clar Bertrand Russell, filosof, matematician, istoric, critic social britanic: “ Matematica, văzută așa cum trebuie, deține nu numai adevărul, ci și frumusețea supremă - o frumusețe rece și austeră, precum aceea a unei sculpturi, fără apel la nicio parte a naturii noastre sensibile, fără capcanele minunate ale picturii sau muzicii și totuși sublim de pură și capabilă de perfecțiune gravă, așa cum numai capodoperele de artă pot să arate. Adevăratul spirit de desfătare, exaltarea, sentimentul de a fi mai mult decât un simplu Om, care reprezintă standardul celei mai înalte excelențe, se găsește în matematică, la fel de bine ca în poezie. “ Ideea de infinit în matematica a suscitat imaginația marilor gânditori ai timpului, prin trăsăturile sale paradoxale. Adevăratele mistere matematice se află la marginea rațiunii umane, însă, depășind-o prin imaginație,

Dosar tematic

putem trece dincolo de ceea ce etichetăm drept posibil, intrând într-o lume a imposibilului care poate deveni posibil. Infinitul însuși, în matematică, se ascunde în spatele artei proporțiilor. Leonardo don Pisa, poreclit Fibonacci, matematician italian de la început de secol XIII, este cel care a definit o ordine elegantă a conceptului de infinit. Deși observat în natură și presupus a fi fost des folosit în artă, numai în matematică, arta infinitului trece aceste șiruri de numere dintr-o extremă vizibilă într-una invizibilă, totul înspre glorificarea unei anumite valori denumite Calea sau Rația de Aur, aceasta descriind proporția ideala, pe care arta și natura o pot intui doar prin aproximație. Sursa imagini http://onehdwallpaper.com/sunflower-wallpapers-hd-pictures/ http://7-themes.com/6848478-pinecone-wallpaper.html h t t p : / / w w w. w a l l p a p e r s - f o r - d e s k t o p . e u / wa l l p a p e r, b l u r- m o s s- s n a i l - s h e l l https://en.wikipedia.org/wiki/The_Battle_of_ Anghiari_(painting) http://www.thinkdive.com/hunting-for-thegolden-ratio/ Bibliografie LIVIO, M., Secțiunea de aur. Povestea lui phi, cel mai uimitor număr, Ed. Humanitas, 2005 http://atelier.liternet.ro/ar ticol/15392/ Claudia-Moscovici/Cand-arta-se-intersecteaza-cu-matematica-Constantin-Brancusi-MC-Escher-si-Cristian-Todie.html https://ro.wikipedia.org/wiki/Secțiunea_de_ aur http://www.descopera.ro/stiinta/6368472-arta-infinitului-istorie-matematica-imposibil HOGARTH, W., Analiza frumosului, Ed. Meridiane, 1981

Dosar tematic

Tablourile blank, succesul la limita dintre imaginaţie, poveste şi numele artistului Vlad Toma ROATĂ

Abstract: In this article I want to highlight the story behind blank paintings. Why a blank painting can make a person be so interested in it? How much does the name of the artist or the imagination matters? I hope that though this article I can respond to some of these questions and to start your interest on this topic. Keywords: imagionation, complexity, ideology, story. Noul număr Art Out vine cu o temă interesantă şi anume Art Complexity. După cum spune şi numele, principalele subiecte ce vor fi tratate în acest dosar tematic fac referire la cât de complexă poate fi arta de orice tip, de la modul de creaţie, la tehnica folosită, până la mesajul pe care artistul doreşte să-l transmită. Întrebarea care îmi vine în minte imediat este următoarea: ce caracteristică face dintr-un tablou blank să fie încadrat în cadrul artei complexe. Cum poate simplitatea la prima vedere cel puţin să fie complexă? La aceasta întrebarea voi răspunde în cadrul acestui articol. 72

Personal, consider că tablourile goale sau cum sunt ele generic numite blank sunt complexe tocmai prin prisma faptului că reuşesc să transmită un mesaj, o emoţie, un impuls, deşi pânza nu a fost atinsă de niciun fel de culoare. Un pătrat incolor ce spune o poveste, însă prin intermediul căror instrumente face acest lucru? Ce contează mai mult? Imaginaţia privitorilor, povestea din spatele tabloului sau cât de renumit şi cunoscut este numele artistului? De asemenea, oamenii sunt fiinţe subiective, ceea ce înseamnă că fiecare apreciază alte lucruri şi înţelege diferit totul. Este adevărat că există norme generale setate de societate, însă fiecare le înțelege şi se raportează diferit la ele. Acest lucru consider că face din tablourile goale un act artistic şi mai complex. Cum reuseşte un lucru care lasă loc de interpretare de la un colţ la altul al pânzei să ajungă şi să atragă un număr mare de oameni. Poate tocmai imaginaţia şi subiectivitatea face din tablourile blank un succes. Fiecare om poate să-şi imagineze ce-şi doreşte făcând legătură cu lucrurile cunoscute deja, fiind influenţat de

Dosar tematic

sentimentele şi starea prin care trece persoana respectivă în acel moment. Astfel, tabloul blank se pictează în mintea fiecăruia prin automatismul creierului de a face legături şi conexiuni cu alte lucruri. Cu toate acestea, artistul de cele mai multe ori reuşeşte să transmită un anume sentiment, o stare sau un mesaj, nelăsând pulicul să se ducă chiar în orice direcţie fără niciun fel de ghidare. Acest lucru demonstrează cât de complex poate fi un tablou ce poate părea banal la prima vedere. Acest merit este unul al artistului prin povestea pe care o aceasta o crează. De la titlu, până la a împărtăși cu publicul ce l-a îndemnat să prezinte un tablou blank, dar şi ce înseamnă pentru el, ce stare îi induce, toate acestea contribuind la transmiterea şi ghidarea publicului către o anumita imagine. Cu alte cuvinte, prin intermediul acestor componente, artistul poate influenţa imaginaţia privitorilor, ghidându-i într-o anumită direcţie. Acest lucru se bazează pe puterea sugestiei derivată tocmai din automatismul creierului de a face legături între lucruri. Însă dacă valoarea este dată de poveste, nu cumva artistul este parte a complexităţii şi nu opera sa? Sau poate chiar privitorul? Cu toate acestea, voi merge pe premiza conform căreia deşi artistul generează complexitatea, acesta expune prin intermediul tabloului. Pâna în acest punct al articolului am plecat de la asumpţia conform câreia tablourile blank sunt o artă complexă deoarece transmit un mesaj prin intermediul a câtor mai puţine elemente. Însă dacă am pleca de la o asumpţie total opusă ce presupune faptul că tablourile blank nu transmit

un mesaj şi că publicul este atras doar de numele şi cota artistului. Acest lucru este total opus, însă posibil. Aceasta asumpţie se bazează pe influenţa ideologiei liberale prin piaţa liberă şi a sistemului capitalist. Piaţa liberă încurajează competiţia pentru a obţine şi a achiziționa bunuri, astfel încurajează şi identificarea competenţei si valorii oamenilor prin intermediul bunurilor pe care aceştia le deţin. Cu cât un om deţine mai multe bunuri se presupune că a câştigat mai multe competiţii, ceea ce îi creşte valoarea în societate. În acest caz, ce alt mod mai bun de a îţi îmbunătăţii statutul social, decât prin a achiziţiona un obiect artistic creat de un artist a cărui cotă pe piaţă şi între artişti este foarte ridicată? Astfel se poate observa cum marketingul poate determina o persoană să cumpere un tablou, nu neapărat pentru mesaj, nici măcar pentru că este un mod inedit de exprimare, ci doar pentru a fi adugat la colecţia unei persoane ce consideră că statul ei social este determinat de valoarea bunurilor deţinute. Deşi toate aceste asumpţii par o posibilă legitimă explicaţie pentru atracţia pe care tablourile blank o exercită asupra oamenilor, răspunsul variază în funcţie de persoană şi ce apreciază aceasta. Exista persoane care se lasa duse de val şi sunt cuprinse de propria imaginaţie, exista persoane ce sunt interesante de stările prin care a trecut artistul şi cea a vrut să exprime acesta, dar sunt şi persoane ce sunt interesaţi de a deţine opera unui artist consacrat. Pentru mine personal, consider că este o combinație, însă predominant este dorinta oamenilor de a deţine un obiect de valoare, tocmai deoarece consideră că şi valoar73

Dosar tematic

ea lor va creşte odată cu deţinerea acelui bun. Consider că acest lucru este predominant deoarece cred că ideologiile au o foarte mare influenţă asupra oamenilor, astfel după cum am spus mai sus, prin intermediul capitalismului şi al concurenței promovate de piaţa liberă cel ce deţine este mai bun. Desigur, pentru cei ce nu sunt influenţaţi de aceste componente ideologice şi au alt set de valori, numele artistului va fi aproape neimportant, însă în continuare consider că succesul acestor tablouri este dat de această ideologie, tocmai prin întinderea capitalismului şi a pieţii libere aproape în toată lumea. De asemenea contează şi imaginaţia împreună cu povestea din spatele tabloului, însă aceste componente ale valorii picturii devin secundare. Pe pereţi te poţi uita şi acasă şi să îţi imaginezi ce vrei, poţi citi poveşti foarte bune, niciunul dintre aceste lucruri nu este un bun cu o valoare mare pe piaţă, însă un tablou pictat 74

de un artist de renume cu o poveste şi o imaginaţie bogată par a fi reţeta de succes pentru acest tip de tablou în societatea actuală. Ultima întrebare ce îmi vine în minte este dacă numele artistului este cel ce contează, mai este tabloul blank o parte din arta complexă? Răspunsul pentru mine este da şi consider că această complexitate este dată odată prin combinaţia dintre o ideologie politică cu domeniul artistic şi pe de altă parte tocmai prin posibilitatea ca oricând un tablou achiziţionat pentru numele artistului să fie la fel de valoros şi pentru un om ce apreciază povestea din spatele tabloului. Desigur, răspunsul la aceasta întrebare diferă de la o persoană la alta. Sursa imagine http://static1.squarespace.com/static/56280 0a1e4b0126c03307c4a/t/566f261aa976af240a 818904/1450124863379/Do-it-yourselfpainting-blank-canvas_background.jpg?format=1500w

Dosar tematic

COMPLEXITATEA ARTEI Ionela PĂPURICĂ

Abstract: In this article I want to show that people have so different interests and ways of thinking and understanding the mechanism of the investments in art. Are the money on contemporary art well spent? Keywords: art, money, hobby, the understanding of art, the complexity of beauty Fiecare dintre noi încearcă prin propriile metode să ofere o definiție a artei, însă, de cele mai multe ori ne pierdem în complexitatea ei deoarece nu putem limita arta doar la ce vedem și simțim. Limitele acesteia sunt infinite, iar condiția ființei umane nu se mulțumește doar cu ceea ce cunoaște și încearcă din răsputeri să le depășească, să afle mistere, să descopere ce există dincolo de concret, să le aducă la lumină. Pictura, arhitectura, muzica, dansul, economia, matematica, poezia, natura, sculptură și sentimentele sunt formă de artă, însă le putem noi cuprinde complexitatea? Putem noi, oare, să o înțelegem în întregimea ei, să o prezentăm în câteva minute? E imposibil de realizat deoarece doar gândul de a face acest lucru ne transformă

sclavii unor iluzii deșarte. Poate oare un pictor să cuprindă prin capodopera sa întreaga artă să picteze toată creația divină și să transmită imensitatea sentimentelor? De cele mai multe ori aceștia renunță deoarece se pierd în ceea ce se numește complexitatea artei. Așa că depășesc limitele concretului și încearcă să cuprindă complexitatea frumosului abstractizând-o. Astfel că se reușește transmiterea unor povești, sentimente și stări prin puncte, linii, curbe, forme și simple culori aruncate fără logică și ordine pe pânza ce așteaptă timidă să prindă valoare sub umbra talentului artistului. Prin acest fel ia naștere ceva ce mulți nu o înțeleg, o consideră lipsită de valoare, sau acel lucru care reușește să te pună pe gânduri și să îți pui fel și fel de întrebări, ia naștere arta abstractă. Aceasta apare la începutul secolului XX, prin preajma anului 1910, însemnând o transpunere diferită a realității, lăsându-se astfel frâu liber imaginației și creativității. Ca reprezentanți de seamă al acestui tip de artă, îi putem enumera pe Wassily Kandinsky, Robert Delaunay, Morgan Russel, Stanton Macdonald-Wright, Mihail Larionov, Natalia Goncearova sau Piet Mondrian. 75

Dosar tematic

Abstractizarea realității și transformarea acesteia în artă necesită mult talent, deoarece nu se realizează doar o simplă transformare a imaginii naturii înconjurătoare, ci și capacitatea de a transmite prin simple forme geometrice sau culori sentimente și trăiri puternice. În fața unei picturi abstracte iubitorul de artă își pune o mulțime de întrebări: ce a vrut artistul să transmită? ce stări a avut în momentul creației? ce trecut se ascunde dincolo de limita culorilor sau formelor? este povestea artistului sau istoria neamului? am capacitatea de a mă descoperi în povestea lui pictată? O pictură abstractă este mult mai mult decât o mâzgălitură sau o înșiruirea de linii și puncte, ea reprezintă talent. Totuși dilema multora cu privire la arta abstractă apare în momentul licitațiilor deoarece mulți nu își explică fenomenul sumelor exorbitante date pe picturi pe care aceștia le cataloghează ca fiind banale și lipsite de valoare artistică. Am ajuns în situația în care arta ajunge să fie dictată nu de talentul artistului și valoarea acesteia ci de numele său, astfel că iubitorii 76

de artă ajung să plătească reputația și prestigiul artistului. Cum se explică situațiile în care tablouri pe care unii le numesc o joacă de copii se vând cu milioane de dolari? Un astfel de caz este tabloul lui Cy Toumbly, Untitled, care a fost adjudecat pentru suma de 36,5 milioane de dolari. Nu doar situația pictorilor străini este una controversată în ceea ce privește prețurile tablourilor sale, ci și pictorii români se află în centrul atenției. Unul dintre aceștia este Adrian Ghenie, a cărui lucrare s-a vândut în luna mai a acestui an cu 2,6 milioane de dolari. Fiecare înțelege arta în felul său și reușește să o descifreze după propriile calități intelectuale și sentimentale deoarece dacă nu reușești să simți un tablou sau o creație să afli ce se ascunde în spatele acelui material, să te transpui în povestea transmisă, facem interpretări eronate. În această situație se află mulți care nu reușesc să considere arta abstractă ca fiind parte din complexitatea oferită de artă în sine. Cum am mai spus și înainte arta ajunge să fie dominată de prestigiul artistului și nu de valoarea creației, nu-

Dosar tematic

mele fiind cel care o ridică la sume exorbitante. Niște linii colorate, așa cum le-ar numi foarte mulți dintre privitori, au reușit să fie cumpărate de un iubitor de artă cu 75,1 milioane de dolari. Vorbim despre tabloul artistului Mark Rothko reprezentat de alăturarea unor benzi colorate. Ce poveste se ascunde în spatele acelor benzi ce valorează 75 milioane de dolari? Ce sentimente se transmit? Nu vorbim în numele unor necunoscători de artă, ci vorbim în numele unor persoane realiste care sigur nu ar da această sumă pentru un simplu tablou. Arta prinde din ce în ce mai mult teren în ceea ce privește investițiile de viitor, iar persoanele care au suficienți bani să investească în acest domeniu sunt conștienți că tabloul unui artist foarte cunoscut, peste câțiva ani, după moartea acestuia, va prinde o valoare mult mai mare. Să luăm cazul lui Constantin Brâncuși, ale cărui capodopere se vând cu sume exorbitante, țări importante luptându-se în licitații pentru a introduce capodoperele marelui geniu al sculpturii în patrimoniul național.

Licitațiile sunt un adevărat joc de interese, în care tablourile si obiectele de artă pălesc în lumina numelui artistului, deoarece sunt șanse mici ca un artist novice în această lume să-i fie apreciată valoarea, dacă nu este cunoscut, iar valoarea unui artist crește în același timp cu numărul tablourilor vândute. Fiecare înțelege arta în felul său și o apreciază după cum simte, creionându-i complexitatea după propriile valori. Nu putem judeca pe cei din jurul nostru, însă putem să apreciem orice formă de artă, fie că vorbim de arta clasică sau cea abstractă, pe cea care dăm câțiva lei sau pe cea care se aruncă milioane de euro și dolari deoarece în spatele fiecărei forme de artă se ascunde muncă, talent, ore nedormite și perseverență, iar acestea sunt valori ce trebuie respectate.

Bonus

ARHITECTURA PSIHOLOGIEI REFLECTATE (în arhitectura bioclimatică) AL ZUBAIDI OUDAI

Întotdeauna schimbările climatice şi perceperea lor au avut o largă prezentare mediatică (om- tradiție-arhitectură) pe toate planurile : social, economic, politic, mediul înconjurător, devenind în prezent o problemă globală. Varietatea schimbărilor climatice produce cele mai complicate situații în care diferite variabile pot juca roluri neașteptate. Studiul contribuțiilor umane este o sarcină complexă, ce poate fi percepută cu risc obiectiv (probabilitatea producerii unui eveniment anume de o anumită magnitudine sau cu un impact variabil), dar dezastrele produse de inconștiența omului, cum ar fi industria (care implică poluare) și conflictele armate (cu ajutorul tehnologiei negative) reprezintă, de asemenea, mari riscuri pentru natură. Acestea pot fi mai ușor de evaluat pentru economie, dar foarte greu de apreciat în cazul schimbărilor climatice.

Rezistența umană față de riscurile actuale si viitoare Întotdeauna această problemă a fost studiată de antropologi ca o corelație între tehnologie şi ecologie, mai mult decât atât este o relație între obiectivitatea științifică şi evaluarea ecologică. Preocupările oamenilor în privinţa mediului înconjurător variază în funcție de mediul social în care trăiesc și în raport cu gradul de conștientizare a riscurile schimbărilor climatice. Oamenii trebuie să fie pe deplin conștienți de consecințe, ca să poată acționa. Această problemă a fost abordată și în arhitectură, fiind rezolvată chiar în mod tradițional prin corelația mediu-arhitectură. Arhitectura bioclimatică primitivă dar și cea antică evidențiază foarte clar comuniunea om - natură. In natură sunt multe exemple luate din studiul despre adăpostul animalelor și insectelor, iar în arhitectura bionicăi imaginația se dezvoltă către studiul microscopic al bio-diversitate. Un exemplu la scara umană este oraşul Coober Pedy din nordul Australiei de Sud, în care locuinţele din 1915 au aspectul de movile sau mușuroaie la nivelul solului fiind total săpate sub pământ. Un alt exemplu în care se pot distinge bine aceste rezolvări bioclimatice îl constituie orașul Bagdad în epoca medievală, un oraș ce se deo-

Bonus

sebește prin elementele constructive planificate și studiate încă de la începuturile sale (august 762). Toate detaliile au fost desenate, observând-se astfel că materialul de bază folosit în arhitectura bioclimatică este argila arsă, dar și cea nearsă inclusiv, var și bitum brut natural extrase direct din carierele locale. Un alt material de bază a fost și curmalul. Oameni diferiți din societăți diferite percep riscurile climei în mod diferit. Acest motiv a devenit o sursă de formare a stilurilor arhitecturale vernaculare, un reflex senzorial de necesitate față de mediu. Încă din vechime, putem spune că arhitectura primitivă a oferit oamenilor un adăpost primitiv (peștera). O altă idee care oferă perspective interesante mi se pare caracterizarea naturii ca fiind rezilientă, efemeră, vulnerabilă, tolerantă sau capricioasă. Aceste moduri de a privi natura pot fi utilizate mai departe în exploatarea diverselor căi prin care riscurile asociate cu schimbările climatice sunt percepute într-un fel sau altul de membrii unei societăți. Aceste acțiuni climatice au determinat forma și volumetria orașelor și componentele lor. Referitor la dezbaterile curente despre schimbările climatice, noi, oamenii, adoptăm ideologia şi credințele societății. Oameni de diferite

religii din aceeași zonă au structura arhitecturii bioclimatice asemănătoare iar structura utilitară parțial diferită. Ca atare, percepția noastră despre riscurile climatice obiective este fundamental formată dintr-un amestec de instrumente, fapte şi rațiune, astfel încât structura umană a ales structura urbană și structura de adăpost (locuinţă) armonizată cu mediul. Modelarea arhitecturii între om - climă In general, clima reprezintă regimul de mediu multianual al proceselor şi fenomenelor meteorologice caracteristice unei anumite regiuni sau întregului glob pământesc, determinat de reacția solară și de circulația generală a atmosferei, care variază în raport cu poziția pe pământ, cu altitudinea absolută și configurația reliefului. Clima a fost aceea care a determinat repartiția viețuitoarelor și a contribuit la schimbarea aspectului lor, la modul in care se hrănesc sau în felul în careși construiesc adăposturi. Prin dirijarea energiei naturale în unitățile urbanistice și arhitecturale, forma și concepția locuințelor întotdeauna a fost realizată după cerințele mediului și bogăția zonei. Beduinii au fost nevoiți de-a lungul anilor să se mute după apă și vegetație, iar această necesitate i-a ob79

Bonus

ligat să-și facă un adăpost demontabil și ușor sub formă de cort. Pânza corturilor beduinilor este țesută din lâna oilor, din părul cămilelor sau părul caprelor. De obicei cortul este de culoare neagră ca să absoarbă razele solare și nu permite pătrunderea ploilor. Fața cortului este expusă către est iar lateralele prezintă deschideri mici flexibile cu schimbările direcțiilor vânturilor. Țesutul cortului nu permite infiltrarea apei, se închid porii şi se umflă țesătura. Fumul de la focul aprins în interiorul cortului iese prin deschiderile speciale existente în parte superioare a cortului. Toate caracteristicile, pe care le observăm la fiecare specie în parte, reprezintă un rezultat al adaptării lor la mediu. In cazul omului, această adaptare se face treptat prin ajustarea mediului constructiv la capacitatea lui de supravieţuire, prin perpetuarea raselor, triumfând astfel speciile care s-au dovedit mai puternice în lupta cu natura, sau au reușit să supraviețuiască capriciilor climei atât de schimbătoare de-a lungul secolelor, folosind elementele naturii proprii şi dirijându-le spre a-i servi (prin condiții și capacități umane). Ritm – bioritm in arhitectura bioclimatică In funcție de zonele climatice s-au format zonele de vegetație, iar acestea, la rândul lor, constituie baza hranei şi adăpost pentru animale influențând repartiţia lor. Dacă plantele din regiunile deșertice au rădăcini adânci și frunze groase ceruite, acestea nu sunt decât adaptări la o climă uscată și caldă, absorbind astfel apa de la o adâncime cât mai mare și totodată împiedicând transpirația prea 80

puternică. Tot pe același principiu și animalele se adaptează la climatul din care provin, reușind să supraviețuiască un timp îndelungat fără apă. În deșert beduinii au folosit cămile în mod extrem pentru obținerea apei. Toate viețuitoarele din ținuturile polare au blana scurtă, deasă și în permanență alimentată cu grăsime pentru a le feri de gerurile dure, dar şi pentru a le facilita înotul în căutarea hranei. Nici aspectul Pământului n-a scăpat de vitregiile vremii. Înfățișarea actuală a scoarței terestre reflectă şi evoluția climatului erelor geologice. Eroziunea produsă în principal de diferențele de temperatură, de vânt și de precipitații constituie un element major în modificarea scoarței terestreii . Toate aceste modificări produse de climă nu se compară cu modificările aduse globului pământesc de către nesăbuința oamenilor. Oamenii, cu toate posibilitățile științifice şi tehnice cunoscute în momentul de față sunt supuși in fața climei. Pornind de la succesiunea zilelor şi nopților, raport lumină- întuneric, care imprimă ritmul de viață și de activitate (bioritmul) și până la una din cele mai importante ocupații ale omului, agricultura, creșterea animalelor se desfășoară în funcție de anotimpuri. Știind că influența climei se manifestă în multe alte direcții, astfel, chiar îmbrăcămintea și culoarea lor reflectă adaptarea omului: de la acel pagne sau șort pe care îl poartă membrii unor triburi din Africa și America de Sud, la portul special făcut cu unul sau mai multe straturi de blană, purtate de oamenii din zonele polare și subpolare, la pălării conice purtate de locuitorii din S-E Asiei sau pălăriile mexicanilor împletite din paie, sau la

turbanele locuitorilor din Orient care îi ferește de nisip și menține și umiditatea corpului prin modul lui de acoperire și culoare. Culoarea predominant deschisă a veșmintelor (tuareg) îi protejează de arșița îndelungată a soarelui. Omul a învățat să își construiască adăpostul în funcție de clima la care s-a adaptat să trăiască. Locuitorii din țările calde își construiesc locuințe din materiale ușoare și răcoroase, din bârne sau bambus și pământ, înlesnindu-i o mai bună aerisire și răcorire. Un exemplu îl avem în sudul Irakului ,o zonă mlăștinoasă pe care locuitorii încă din timpul sumerienilor au transformat-o într-un mediu adecvat vieții construind casele in întregime din trestie și papură.

Bonus

Simfonia Albedoiii a materiei In regiunile temperate oamenii au inventat alte materiale de construcție rezistente, simfonia Albedo – a materiei, este o creație micro – macroclimatică prin jocuri de culori, materiale de construcții, vegetație, apă și altele, în funcție de factorul de reflecție a razelor solare. Valori Albedo tipice pentru suprafeţe naturaleiv:

Mediul construit trebuie să păstreze mai multă căldură iarna și s-o reflecteze vara în afara soluțiilor arhitecturale, dar și să mențină răcoare in timpul verii. In zonele reci, locuințele sunt prevăzute cu ferestre și pereți dublii, protejaţi cu materiale termoizolatoare și posibilități de încălzire, în timp ce nomazii din Sahara, în contrast cu cei de la polul nord, folosesc adăposturi ușoare. In ținuturile polare, din lipsa altor materiale de construcție, localnicul și-a construit locuința (iglu) din bucăți de gheață și zăpadă căptușite prin interior cu blănuri de vulpe și urși polari. Aspectul locuințelor din câmpie este diferit de al celor din zonele deluroase sau montane. In această zonă precipitațiile solide și lichide fiind mai reduse , localnicii au fost nevoiţi să-şi construiască acoperișurile caselor cu 81

Bonus

o inclinație mai lentă față de cele construite în zonele montane, care au acoperişul cu o inclinație foarte abruptă. Înclinaţia pantei favorizează eliminarea rapidă a precipitațiilor lichide și solide indiferent de cantitate. In trecut, ființa umană suporta mult mai greu variațiile climatice produse în timpul deplasărilor pe care le făcea. In prezent, graţie tehnologiei avansate, ființa umană se adaptează mai uşor unui climat extrem, având la dispoziţie diferite materiale moderne de construcție şi instalații de aclimatizare, adaptate principiilor arhitecturii sustenabile. Însă omul se teme de climă, deoarece din când în când, natura ne mai dă câte o lecție dură (țunami), sau ne lasă pradă unei secete cumplite, unui potop în stare să ruineze un popor sau întreaga umanitate (arca lui Noe, ca epocă). Dar omul este ființa care se adaptează la orice tip de climă, iar ca specie găsește, dirijează și utilizează întotdeauna energia necesară pentru a supraviețui. Oricum ar fi, raportul om-climă, este unul interdependent, căci, în ciuda faptului că omul poate influența clima, este și supus simultan acesteia. Oamenii sunt diferiți, caracteristicile esențiale ale popoarelor sunt diferite, pentru că mediile sunt diferite. Hipocrat susținea ideea conform căreia succesiunea anotimpurilor este responsabilă de diversitatea naturii umane (biodiversitate). Natura şi psihologia mediuluiv În prezent, interesul față de ocrotirea naturii și protecția mediului sunt în centrul atenţiei în diferite domenii științifice, sociale, filozofice și psihologice. De exemplu, în domeni82

ul filozofiei a apărut etica mediuluiVI ce pune în evidență principiile sale, născându-se astfel psihologia mediului ca factor determinant în relația dintre oameni și mediul înconjurător. Împotriva poluării trebuie găsite rezolvări, ajutând astfel la refacerea anumitor ecosisteme afectate de impactul antropic negativ asupra mediului, dar și rezolvări împotriva fricii de natură. Această stare se poate exemplifica prin fenomenul american actual. De exemplu, în America marea majoritatea a oamenilor își petrec cea mai mare parte a timpului în birouri, locuințe, magazine, adică în spații închise, şi doar o mică parte din timp în natură. Mulți dintre ei nu se îndepărtează mai mult de 50 de metri de drumul principal, iar problemele legate de mediu nu sunt dezbătute decât în anumite situații de criză sau de dezastre ecologice. Numai atunci sunt preocupați pentru o anumită perioadă de timp. Psihologii au dovedit că atitudinile pozitive și interesele cele mai profunde față de natură și mediu sunt generate de experiențele personale, iar psihologia a demonstrat că frica de natură îşi are originea în necunoașterea acesteia. James SwanVII (psiholog american) a ajuns la concluzia că principalele forțe implicate în transformarea oamenilor în iubitori ai naturii sunt: 1. Experiențele emoționale pozitive din perioadele copilăriei trăite în natură; 2. Problemele personale de sănătate (respectul față de natură oferă sprijin păstrării sănătății); 3. Interesul general pentru dreptate socială (de exemplu, efectele radiațiilor ne ridică interesul pentru ecologie);

4. Vindecarea diferitelor boli cu ajutorul naturii(salinele, apele termale etc.). Adaptarea organismului uman la factorii ecologici nefavorabili Adaptarea la factorii ecologici reprezintă un mecanism complex de apărare a organismului la solicitările determinate de schimbările mediului, fiind foarte importantă pentru existența viețuitoarelor, inclusiv a omului, deoarece ea reprezintă însăși viața și reflectă noțiunea de supraviețuire. Starea de sănătate a omului depinde în mare măsură de gradul său de adaptarea la factorii de mediu, organismul armonizându-se cu caracteristicile factorilor externi. Organismul uman suportă eficient variațiile climatice sezoniere, deoarece modificarea funcțiilor fiziologice apare într-un interval mai mare de timp. In condițiile de trecere rapidă de la un climat la altul, apare efortul de adaptare. Fiecare climat vine cu particularitățile sale. Pentru a se feri de strălucirea luminii care se reflectă din zăpadă, eschimoșii își protejau privirea umbrindu-și ochii prin fixarea a două palete înguste protectoare din lemn deasupra ochilor, lăsând o distanță mică între acestea, această măsură reprezentând un aspect de adaptare vizuală (ochelari). În acest proces, omul a demonstrat existența cauzei prin efect, acțiunea vremii locală punându-și amprenta în diferite moduri. Un alt aspect este dat de grosimea craniului mai mare a unui egiptean în comparație cu cea a craniului unui european. Cauza este soarele, care fiind mai puternic în Egipt fixează calciu în oase. Efortul de adaptare poate fi de intensitate

Bonus

deosebită după gradul de solicitare al zonei climatice. Capacităţile de adaptare au fost dobândite în timpul evoluției omului odată cu părăsirea locurilor de origine şi răspândirea pe toate continentele. De exemplu, în cazul Bagdadului, climatul de stepă se caracterizează prin variații mari de temperatură între zi și noapte și prin valori ridicate ale temperaturii în timpul sezonului cald determinând comportamentul locuitorilor săi. Radiația solară și curenții de aer sunt de intensitate mare, climatul fiind uscat, cu umiditate redusă și nivel scăzut de precipitații. Climatul de stepă mărește ritmul fiziologic al organismului prin creșterea metabolismului general, fiind stimulată circulația si respirația. O persoană nou venită în climatul de stepă are pulsul, tensiunea arterială și frecvența respiratorie mărită. In general, această climă solicită foarte mult organismul, dar acesta reușește să se adapteze. În procesul de armonizare a relațiilor organismului cu mediul înconjurător poate fi evidențiată adaptarea autoplastică (modificarea organismului în raport cu capacițățile mediului) și aloplastica (modificarea mediului în raport cu necesitățile organismului). În acest caz avem nevoie de urbanism aloplastic și arhitectura aloplastică. Procesul de adaptare este determinat de următoarele componente: biosistemele, factorii de mediu şi mecanismele lor de interacțiune. Prin adaptarea culturală, omul își asigură mijloace complexe de protecție față de factorii de mediu, de adaptare la condițiile nefavorabile extreme, prin urmare omul se adaptează folosind îmbrăcămintea corespunzătoare, un adăpost modificat în funcție de nevoile sale climatic-util. 83

Bonus

Datorită particularităților organismului de a-și modifica starea morfologică și fiziologică, omul devine capabil să populeze orice zonă a Terrei, în zonele montane, în zona arctică, zona tropicală, zonele pustii, toate diferite după climă și factori geochimici(omul sfințește locul). Locuitorii acestor zone sunt diferiți atât după particularitățile exterioare cât și după starea mediului intern al organismului. Apare noțiunea de tip adaptiv ca formă a reacției biologice față de complexul de condiții ale mediului ambient. Reacțiile adaptive la om au loc în două forme, generală și specifică. Tipurile adaptive se caracterizează prin mai multe particularități specifice. Pentru populația din zona arctică este caracteristică mărirea masei corporale, structura cilindrică a toracelui, capacitatea vaselor sanguine de a nu se îngusta. In zonele tropicale populația se caracterizează prin forma lungită a capului, suprafața de evaporare majorată, mărirea numărului de glande sudoripare până la 1 cm, creșterea intensității transpirației, micșorarea masei musculare a corpului, ritm încetinit al metabolismului, iar pentru cei din zone netropicale ritmul metabolis-

mului este grăbit. Cercetările adaptării biologice a populației umane a contribuit la apariția termenului de “aclimatizare” VIII . Tipurile de adaptare prezintă rezultatul unei istorii vechi, locuitorii adaptându-se la condițiile diferitelor nișe ecologice. Menționăm următoarele exemple de adaptare la mediu: -adaptarea senzorială -adaptarea temporală -adaptarea la oscilațiile ambianței termice -adaptarea la hipoxie și hipopresiune -adaptarea la factori chimici -adaptarea la agenții biologici -adaptarea culturală și comportamentală Strategia arhitecturii bioclimatice Patrimoniul tradițional al arhitecturii bagdadiene sugerează puterea de acțiune a mediului asupra aspectului construcțiilor din Bagdag. Acest aspect poate să genereze idei referitoare la condițiile şi posibilităţile de a controla mediul dinamic în arhitectura tradiţională.

Studiind cartierele istorice și interacțiunile lor cu mediul climatic, aflăm structura orașului și raţiunea amplasamentului său în interdependenţă cu condițiile climei. Acest lucru ne arată că nimic nu este întâmplător şi că întotdeauna există un pas intermediar. In arhitectură, ne întâlnim mai frecvent cu acest pas intermediar numit “spațiu intermediar”, fiind vorba de mediu, volum uman (vital) și volum arhitectural (incubator). Capacitățile senzoriale ale omului ne fac să percepem trecerea dintr-un spațiu în altul (simțul vital). Problema climatică este esenţială pentru urbanismul comunicativ vital, care pune accent pe armonia cu mediul înconjurător (relația bionică). O imagine metaforică a unui demers reușit o reprezintă liniile desenate de forța vântului pe nisip (prin acțiune) în deșertul Sahara, care demonstrează armonia dintre acțiune și rezultat. Încă o dată natura îşi demonstrează forţa. Definim dominația naturii prin dominația esteticii, aceasta fiind o posibilitate de reorganizare a materialelor în spațiu. Astfel rocile munților sunt sculptate și ele de forța vântului iar “stâncile mărilor sunt sculptate, șlefuite de bătăile valurilor”. Strategie şi planificare bioclimatică Sunt multe căi pentru a clădi un sistem bioclimatic, dar dezvoltarea ideii experienţelor trebuie aplicată pentru a putea începe un drum constructiv prin îndeplinirea condiţiilor climatice şi bioclimatice începând de la planificarea unităţilor bioclimatice mici şi a modulelor pentru a obţine planificarea organizată.

Bonus

Planificarea bioclimatică nu presupune o descoperire a arhitecturii bioclimatice, ci o întoarcere la principiile adăpostului primitiv, care a fost influenţat de natură şi de condiţiile acesteia, şi a colaborat cu mediul înconjurător. Arhitectura islamică însumează experienţe vernaculare din diferite zone climatice ale lumii şi ale diferitelor popoare care au intrat în islam. Acest gen arhitectural a adunat şi a organizat experienţe locale importante, combinând funcţia estetică şi pe cea bioclimatică. Prin planificarea strategică se poate realiza o arhitectură durabilă bazată pe ideea fundamentală de a folosi natura şi de a direcţiona elementele naturii conform unui program şi scop. Utilizând clima în beneficiul omului, prin asamblarea şi modelarea unităţilor de locuit, se poate realiza un ansamblu bioclimatic. Așa se modelează și stilul arhitectural, menit să reprezinte o realitate în spațiu micro-climatic al locuinţelor, devenit bioclimatic prin introducerea vieții. Vezi, C. Jurov, J.S. Lebedev, Arhitectura bionică şi bioclimatica, Bucureşti, 1985. ii Despre probleme climatologice, vezi Bates, B., Kundzewios, Z. W., Wu. S, Paluticof, J., (eds.), 2008: Climate change and water. Tehnical paper of the intergovernamental panel on climate change, Geneva. iii Conceptul albedo se defineste ca ” mărime care indică fracţiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod difuz de un corp”, cf. DEX 1975. iv Cf. S.E. Nicholson, Dryland Climatology, Cambtridge 2011, 101. Pentru alte valori albedo, vezi W. James Shuttleworth, Terrestrial Hydrometeorology, Chichester 2012, 52. V Pentru psihologia mediului, vezi G. Moser, Introducere în psihologia mediului, Iaşi, 2009. vi R. Paslack, K.Vromans, G. Yucel Isildar, A. F. Dăneţ, Etica Mediului. Introducere pentru profesori si studenţi, Bucuresti, 2010 Vii J. Swan, Sacred Places: How the Living Earth Seeks Our Friendship, Santa Fe, 1990. VIIi Aclimatizarea presupune capacitatea de « a se adapta la un nou mediu de viata », DEX 1975. i

NR. 47

Arhitectura catedralelor medievale la nivel internaČ&#x203A;ional