Revoluția de eliberare naționala a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)

Istoria AdevĂrată

revoluţia de eliberare naţională a

transilvaniei UNIREa (1914 - 1918)

de elie bufnea

Elie Bufnea

REVOLUŢIA DE ELIBERARE NAŢIONALĂ A TRANSILVANIEI Unirea (1914 -1918)

Revoluţia Viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi….ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care e peste putinţă a dobândi fără libertatea de afară, libertatea de supt domnirea străină, ci va cere unitate şi libertate naţională…Ziua izbândirii, ziua dreptăţii se apropie, în care se vor ridica popoarele ca să măture rămăşiţa tiranilor de pe faţa pământului. Atunci vă veţi ridica şi voi toţi ca unul şi veţi începe lupta naţională, lupta mântuirei.

Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor Paris, 16 septembrie, 1850.

PROLEGOMENE

Majoritatea capitolelor acestei lucrări le-am trăit vulcanic şi le-am scris cu entuziasmul tinereţii, făurit în taina gândurilor şi elanului copilăriei, petrecută, fără dascăli şi îndrumători, într-o modestă casă ţărănească din Ţara Moţilor. Ca să nu greşesc, le-am discutat la timp cu prietenii mei mai vârstnici, participanţi şi ei la acest capitol de istorie, revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Le-am discutat cu Victor Deleu, Ion Vescan, Sever Bocu, Pompiliu Nistor, Vasile Stoica, Petre Nemoianu, Voicu Niţescu, Mihail Guiu, Alexe Henegariu, Constantin Bucşan şi cu Octavian Goga, alături de care m-am găsit în anii cei mai grei ai vieţii sale - 1914-1918, - anii marilor revoluţii şi ai celor mai mari străduinţe şi sacrificii româneşti.

Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei a fost o uriaşă frământare de mase, o revărsare torenţială de valuri populare, care au rupt digurile seculare ale împărăţiei habsburgilor.

Puterea maselor populare s-a afirmat întotdeauna prin

16

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

valurile de sentimente materializate, nu prin înfăptuirile care individualizează şi delimitează generaţiile. De altfel generaţiile sunt asemenea valurilor mării. Întocmai cum nu poţi despărţi un val de celălalt val, tot aşa nu poţi despărţi o generaţie de altă generaţie. Dar asemenea valurilor care reliefează la suprafaţă puterile din adâncuri ale mării, generaţiile - însuşindu-şi forma sensibilităţii speciale a epocii în care şi-au făurit conştiinţa şi idealurile, - reliefează şi ele pe suprafaţa oceanului naţiunei, potenţialele de viaţă şi capitolele de istorie naţională. Masele populare, depăşind sfera restrânsă a generaţiilor, reprezintă realitatea vie a acestui ocean, făuritor de istorie.

Istoria o scriu întotdeauna cei mai tari. O mai scriu uneori şi cei care, mai mult sau mai puţin, au participat la făurirea ei, îndemnaţi de o putere mistică, sinteza lor sufletească, împletită din moşteniri atavice de credinţă, de curaj, de îndelungă răbdare, dragoste de libertate şi din conştiinţa unor drepturi zidite în tainele intuiţiei vii, zămislită în focarul moral al locului şi condiţiilor sociale în care şi-au petrecut copilăria şi tinereţea.

Nu m-a preocupat niciodată să înţeleg cum s-a cristalizat în conştiinţa mea şi a tovarăşilor mei din copilărie, cei mai mulţi analfabeţi, cum s-a cristalizat în masele populare, sensul şi puterea morală, potenţialul de viaţă a noţiunei de român, simţindu-i ascuţişul de coasă, ori de câte ori, căruţa, încărcată cu cercuri şi cu ciubere, intra scârţăind în Turda sau în Aiud.

- Giii la irma drumului, giiii…

Şi calul te purta, după bucate, în căruţa cu coviltir, până dincolo de graniţa Transilvaniei, peste munţi, fără ca cineva să te întrebe: unde te duci? Parcă şi calul simţea că trece prin una şi aceiaşi ţară românească.

Treceai însă o graniţă artificială, însemnată cu steaguri străine şi cu sentinele, graniţa unei mari împărăţii, învechită în rele, în fărădelegi şi crime şi de care te despărţeai şi reveneai la ea cu aceiaşi ură neîmpăcată. Şi totuşi şi eu m-am născut în Arcadia, în ţara ideală a dragostei de frate! Şi eu m-am născut în ţara moţilor, într-un val de băştinaşi, generoşi întotdeauna cu fericirea, cu sângele şi cu viaţa lor, pentru făurirea dreptăţii sociale şi a unei ţări a tuturor românilor!

Dacă România veche a dat în 1916-1918 pentru această ţară a visurilor unui mileniu nu numai viaţa celor mai buni fii ai ei, ci şi bunăstarea gospodărească a tuturor cetăţenilor,

17

Elie Bufnea

punând în cumpănă însăşi existenţa ei ca stat, - masele populare din Transilvania, împinse de instituţia vie a dragostei de neam, - răscumpărând aceste sacrificii, - au împletit şi ele, timp de patru ani, cu sânge şi cu jertfe de vieţi, cununa unităţii naţionale şi idealul dreptăţii sociale, aşa cum modestia mea a trăit potenţialele de viaţă românească înfăţişate aici.

Luptele şi sacrificiile acestor mase pentru unire, dincolo de hotarele Transilvaniei, în trei continente, au dus la victorie străduinţele valurilor de mucenici şi de eroi, care, veacuri de-a rândul, au luptat şi au căzut pentru unitatea naţională.

Unirea proclamată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia nu s-a înfăptuit numai prin volbura naţională, de spontaneitate entuziastă, de două luni, din Transilvania, ca urmare a prăbuşirii puterii militare austro-ungaro-germană. Destrămarea monarhiei a fost rezultatul luptei popoarelor asuprite pentru libertatea lor naţională şi socială, luptă care în cei patru ani de război mondial, dincolo de hotarele împărăţiei, a luat la cehoslovaci, la români şi la iugoslavi caracterul unor revoluţii de eliberare naţională. Procesul istoric româno-ungaro-habsburgic, desbătut în faze sângeroase, în aceşti patru ani, pe toate câmpurile de bătaie, şi în faţa întregii omeniri, s-a încheiat în mod necesar şi procedural juridic, cu hotărârea de la Alba Iulia.

Hotărârea aceasta a fost rezultatul credinţei fanatice în imperativul existenţei naţiunei, - pentru masele populare de esenţă de-a dreptul divină, - credinţa care le-a îndemnat să ofere neamului şi istoriei naţionale, cu generozitate şi cu entuziasm, jertfa vieţii.

TRANSILVANIA

1. Ţara şi oamenii ,,Cât vom trăi, pământul nostru nu-l dăm!”

Ducele Menumorut în secolul X către năvălitorii unguri, după Anonimus: Gesta Hungarorum.

Transilvania, unitatea geografică, situată în colţul de răsărit al arcului Carpaţilor, întregită ca provincie istorică

18

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

românească cu ţinutul bănăţean, cu Crişana şi Maramureş, se întinde spre apus pe o suprafaţă de 102000 Km2, până dincolo de depresiunea panonică şi de munţii Banatului. Ea reprezintă 43% din suprafaţa României. (29)

Partea din colţul Carpaţilor, - inima Daciei, de unde pleacă, asemenea sângelui din inima fiinţelor vii, toate apele care dau viaţă, rod şi bogăţie pământului românesc, - de ori unde a fost privită, de la apus sau de la răsărit, de la miazăzi sau de la miazănoapte, a fost văzută ca ţară înconjurată de păduri şi i s-a spus ,,ţara de dincolo de păduri”, trans silva. Germanii au numit-o „ţara celor şapte cetăţii”, - Siebenburgen, - de la cele şapte scaune de judecată, cu administraţie săsească din părţile Sibiului, unde coloniştii şaşi au construit burgurii-cetăţi.

Ungurii i-au spus ,,ţara împădurită” - Erdely, Ardealul.

Din tot ceea ce iscusitul meşter al Universului, - Natura - a creat pe aria Europei, Transilvania este cel mai minunat colţ de rai. Coamele pitoreşti şi încâlcite ale Carpaţilor şi valurile împădurite de pământ şi cremene ale Munţilor Apuseni, ale Poiana Ruscăi şi munţilor Banatului, în care zeii şi-au ascuns comorile, încercuiesc ca nişte metereze de cetate şi poartă pe umerii lor de titani, grădina de livezi şi dealuri, de şesuri întinse şi de câmpii ondulate, podişul transilvan. Pe ici pe acolo povârnişurile repezi şi-au lepădat cojoacele de păduri şi lasă să se vadă în stâncile argintii răni adânci şi întunecate, pe unde oamenii iscoditori scot din măduva munţilor, de mii de ani, ca dintr-o visterie fără fund, comorile de aur, argint, aramă, fier, cărbune, sare, chihlimbar, gaze naturale şi acum şi uraniu.

Aşchiile de bazalt ale Detunatei cântă ca nişte buze de clopot veşnicia dragostei, simbolizată de văpaia inimii unui pui de uriaş, aprinsă să lumineze calea zânei fermecătoare, doamna codrilor.

În mijlocul cununii de munţi, încercuită de culmi domoale şi de brâuri de păduri, se mândresc livezile cu bogăţia poamelor şi a grânelor. Pe şesurile cu ierburi înalte, ca-n poienele pădurilor, brăzdate de râuri şi de vâlcele, cu apele limpezi ca lacrima, sburdă mulţimea cirezilor de vite, scuturându-şi tălăngile. Turmele de oi îşi poartă bogăţia de lână şi de lapte pe câmpii, pe la poalele munţilor şi până sus pe vârfuri. Vara stăruiesc leneşe în păşunea crudă de pe lângă văile răcoritoare, în care păstrăvii, - flori jucăuşe în oglinda apelor, - asigură pes-

19

Elie Bufnea

cuit bogat. Pe malurile râurilor aşteaptă până toamna târziu să se coacă lanurile de grâu şi de porumb, tremurându-şi aurul în razele unui soare cu căldura întotdeauna domoală.

De pe dealuri şi coline bogăţia ciorchinilor de struguri îndeamnă la o viaţă veselă şi fără de griji, tot aşa ca pe vremea geţilor şi a dacilor. Izvoare de ape minerale, dătătoare de sănătate, întregesc marile daruri ale naturei, toate laolaltă asigurând un trai îmbelşugat. Şi totuşi, neamul de baştină, românul, - a dus o viaţă de trudă şi de luptă să-şi apere fiinţa fizică şi pământul, râvnit şi pustiit de neamuri străine.

Păşunea fragedă l-a îndemnat, păstorindu-şi oile şi vitele, să străbată munţii pe cărări înguste, pe unde abia pătrunde calul şi călăreţul, - nu pentru refugiu, ci pentru izvoarele lor de bogăţie şi cetăţi de apărare a animalelor împotriva stihiilor naturii şi a jafului neamurilor barbare. Aşa se face, că pe colinele domoale câte o crampă de scândură, numai atât de mare cât să cuprindă somnul ciobanului şi-a ciobăniţei, înfruntă de veacuri şi arşiţa verii şi viforniţa Bobotezii. Stă ţuguiată lângă staulul oilor ca un acoperiş de colibă-jucărie, aşezată acolo parcă de când lumea, s-ascundă o comoară.

Din creierul munţilor, de pe colinele ondulate şi de pe şesuri, străbate, peste formele pitoreşti ale Transilvaniei, ca o adiere de farmec, împletită cu foşnetul izvoarelor şi cu freamătul pădurilor de brad şi de stejar, armonia tulnicelor, a tălăngilor şi a fluierelor, - imnul milenar închinat sufletului românesc.

Transilvania, leagănul naţiunei române, este depozitul ancestral al tuturor tradiţiilor acestui suflet. Românii nu s-au încuscrit cu pământul Transilvaniei prin nici un fel de migraţiuni.

De când s-au pomenit aci au fost şi aci au rămas. Ei n-au tradiţii de triburi călătoare şi nici diplome regale de colonizare. Actele lor strămoşeşti de stare civilă, scrise pe marmura albă în limba împăratului Traian, sunt îngropate de vitejia vremurilor pretutindeni în pământul Daciei Felix. Din când în când fierul plugului le scoate la iveală ca pietre de temelie ale conştiinţei lor româneşti. Legătura cu pământul Transilvaniei au simţit-o întotdeauna organică, întocmai ca aceea a stejarilor şi a brazilor, cu rădăcinile înfipte în adâncuri. Au simţit întotdeauna instinctiv că sunt înfipţi şi ei acolo, cu picioarele şi cu inima, din moşi strămoşi, aşa cum e înfipt vârful Muntelui Mare în mijlocul Ardealului. De fiecare monument a naturii e prinsă o legendă care

20

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

leagă adevărul trudei şi a istoriei lor de fiecare colţişor de ţară.

Veacuri de-a rândul s-au afirmat cu hotărâre dârză. În frunte cu ducii, cu cnejii şi voevozii, aleşi dintre cei mai buni ai lor, şi-au apărat comoara etnică îndărătnici şi cu furia înfricoşată cu care ursul îşi apără puii. S-au făcut adesea ghem, ca un ariciu uriaş, să treacă peste ei toate vrăjmăşiile şi vrăjmăşiile au trecut, ca să vină altele. În acest colţ de rai furtunatic se găsesc toate legile de formare a vieţii româneşti, izvoarele străvechi ale tradiţiei şi temeiurile închegării lor ca neam nou, ca români.

Despărţiţi veacuri de-a rândul prin graniţe politice arbitrare, impuse de vitregia oamenilor, ei reprezintă totuşi naţiunea cea mai unitară şi cea mai omogenă, ca unitate şi omogenitate geografică a Transilvaniei. Volbura neamurilor nomande şi străduinţele de sufocare sufletească a tuturor stăpânirilor străine i-au apropiat şi le-au făurit aceeaşi limbă şi credinţă, aceleaşi obiceiuri şi tradiţii şi acelaşi caracter. Timp de aproape două mii de ani li s-a dospit individualitatea etnică în acest colţ al furtunilor de la porţile Europei. Şi cu cât a fost mai vrăjmaşă, mai apăsătoare şi mai crudă urgia neamurilor străine, înscăunate vremelnic, ca nişte stihii în vetrele româneşti, cu atât mai mult s-a adâncit în conştiinţa lor ideea de neam românesc şi individualitatea etnică s-a conturat şi s-a diferenţiat, faţă de toţi vecinii, moştenindu-se din generaţie în generaţie, tot mai curată şi mai înzestrată.

Popoarele nomade, zmulse de la vetrele lor de dorinţa de-a trăi mai uşor, jefuind, au fost atrase de Europa de bunăstarea creată cetăţenilor de împărăţia romană. Lumina civilizaţiei Romei se vedea din depărtări strălucind ca fulgerile roşii care luminează seara marginile orizontului. De-atunci Transilvania, prin armătura ei de munţi, a fost şi a rămas cetatea de rezistentă a românismului. A devenit „leagănul care i-a ocrotit copilăria, şcoala care i-a făurit neamul şi farmecul care i-a susţinut viaţa” (N. Titulescu ), dar şi stupul-matcă din care a roit neamul românesc, covârşind prin număr popoarele nomade şi pe coloniştii străini, stabiliţi pe pământul Daciei. ***

Năvălirile barbare au găsit în Transilvania un popor liniştit de păstori, cu modul de trai moştenit de la geto-daci şi de la romani. Îşi păşteau oile şi bogăţia de animale pe întrea-

21

Elie Bufnea

ga arie a Daciei şi le păstoreau departe spre apus, în câmpia Dunării, - ,,păşunea păstorilor români”- şi spre răsărit în partea de miazănoapte a Mării Negre.

Noii sosiţi au trecut toţi mai departe, numai slavii au zăbovit alături de vetrele româneşti, grupându-se şi ei cu vremea, mai înspre inima Europei.

Ungurii, grupând şapte semiţii de triburi, alungaţi din aşezarea lor din sudul Rusiei europene - Atelkuz - de pecenegi, sosiţi în veacul al IX-lea şi opriţi în drumul lor spre apus de neamurile germanice, s-au aşezat în câmpia dunăreană a Panoniei. Era o regiune care semăna cu podişurile tunguze-mongole din răsăritul Asiei, de unde plecaseră strămoşii lor. Urmărind bogăţiile păstorilor români, au pătruns de la apus spre răsărit, prin regiunea Sălajului de astăzi şi pe valea Mureşului, în Transilvania, înlăturând autoritatea patriarhală a ducilor români. Aşa s-au înscăunat la noi ca poruncitori silnici şi au înlesnit aşezarea în răsăritul Transilvaniei a măruntei seminţii a săcuilor, de origine nomadă necunoscută, - poate una din cele şapte, poate o rămăşiţă a avarilor, - să apere pasurile carpatine împotriva altor năvălitori. Istoria Transilvaniei n-a reţinut niciodată o asemenea apărare. Susţinerile unor istorici săcui, că neamul lor ar fi o rămăşiţă a hunilor lui Atila, ale căror tradiţii le-ar fi moştenit, nu sunt sprijinite de nici o dovadă. Îmbrăţişaţi mai târziu de guvernele magnaţilor unguri de la Budapesta, ca entitate de interes statistic maghiar, vorbind un dialect unguresc, s-au identificat cu interesele puterii centrale ale statului ungar. ***

Înfricoşaţi de năvălirile din răsărit, regii Ungariei au colonizat în veacurile XII-XIII, în ţinutul Sibiului, al Braşovului şi al Bistriţei, pe saşi, chemaţi din Flandra, din regiunea Rinului şi din Saxonia, aşezându-i pe pământurile ajunse în condiţiile feudalismului, în proprietatea Coroanei regale, stăpânite de fapt şi muncite de români. Aşa au pătruns în inima Daciei, cu aşezări sporadice, coloniştii săcui-unguri şi şaşii. Mai târziu, împreună cu marii latifundiari, sfetnici ai Coroanei, s-au organizat împotriva românilor, în Uniunea celor trei naţiuni privilegiate, – Unio Trium Naţionum.

A venit apoi năvala turcilor. Din respectul ce le-a fost impus de domnii Moldovei şi ai Munteniei şi de voevodul român Ioan

22

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

Huniade, şi-au arogat asupra Transilvaniei numai o suzeranitate politică liberală. Sub această suzeranitate îngăduitoare, a stat Transilvania independentă timp de peste 150 de ani, de la 1526, când Ungaria a fost transformată în paşalâc, până la 1688, când consilierii principelui ardelean Mihail Appafi au închinat-o împăratului habsburg.

Cu multă justificare a spus cronicarul ungur Cserey, că Transilvania a schimbat atunci jugul de lemn al turcilor cu acela de fier al habsburgilor. Timp de 250 de ani s-a menţinut acest jug prin silnicie şi crime, prin viclenie şi minciună, prin jaf şi fărădelege, - împăratul habsburg predându-l, în sistemul politic al dualismului, magnaţilor unguri, care l-au perfecţionat, făcându-l instrument barbar de strangulare a conştiinţei băştinaşilor români. ***

Organizaţia de stat a Transilvaniei cunoaşte astfel, potrivit legilor sale fundamentale şi tradiţiilor istorice, patru perioade constituţionale deosebite.

Cea mai veche şi de lungă durată a fost a voivodatului autonom, - cea dintâi organizaţie de stat românească. După oprirea năvălirilor ungureşti spre apus, beliducii unguri, stabiliţi cu cetele lor în Panonia, şi-au îndreptat incursiunile spre Moravia slovacilor şi spre Transilvania voivozilor români. Situaţia de voivodat autonom i-a fost respectată şi sub suzeranitatea regilor Ungariei, suzeranitate instituită în preajma anului 1176 şi menţinută timp de 350 de ani, până la catastrofa de la Mohaci (1526).

Vreme de peste 150 de ani a trăit, după Mohaci a doua perioadă, aceea a principatului independent, cu autonomie deplină, uzurpată de împăratul habsburg la 1688.

Mare principat sub habsburgi, şi-a păstrat în această a treia perioadă autonomia şi organizarea tradiţională până la 1865, când magnaţii unguri, pripăşiţi în Transilvania ca stăpânitori de latifundii, în condiţiile feudalismului, au alipit-o Ungariei, împotriva marei majorităţi a populaţiei.

În perioada voievodatului lupta de apărare a românilor a avut caracter social. S-au apărat ca oameni, cu furcile de fier împotriva jafului popoarelor nomade. După trecerea sub suzeranitatea regilor Ungariei, s-au ridicat adesea, cu furie înfricoşată,

23

Elie Bufnea

împotriva nobilimii hrăpăreţe, ca români. Pământul lor a ajuns în proprietatea funcţionarilor coroanei regale ca bunuri feudale, iar ei, legaţi de glie, au devenit iobagi. Stăpânul pământului s-a străduit să cuprindă mai mult decât nedreptatea şi violenţa i-o puteau asigura.

Cei care trăiau pe pământul pe care regele nu-l dăruise sfetnicilor, - pământul crăiesc, fundus regius – erau oameni liberi, în măsura în care puteau să-şi apere această libertate, situaţie prelungită şi sub Habsburgi. Se cunosc neînţelegerile dintre comuna Răşinari şi oraşul Sibiu, soluţionate de împăratul Iosif al II-lea, care a scris saşilor, în hotărârea pe care a dat-o:

„Voi v-aţi îndepărtat mult de natura şi de constituţiile pământului crăiesc şi de privilegiile dăruite bunilor locuitori ai aceluia, câtă vreme aţi crezut că locuitorii comunei Răşinari trebuiesc supuşi la taxe şi prestaţiuni diferite şi ca urmare, trebuiesc lăsaţi în stare de iobagi. Deoarece însă natura pământului crăiesc îndreptăţeste pe locuitorii aceluia să nu recunoască pe nimeni domn de pământ în afară de principe […] am socotit că deliberatul vostru trebuie amendat şi comuna Răşinari trebuie absolvită de orice stăpânire”. (18)

Asemenea înscrisuri împărăteşti au făcut pe români să creadă în spiritul de dreptate al împăratului. A crezut Horia, a crezut Avram Iancu, Andrei Şaguna şi marea masă a oamenilor liberi de pe pământul crăiesc. Împăratul era un supraom. În închipuirea maselor populare tronul lui era luminat de adevăr şi de dreptate, de dreptatea pe care nu o găseau la nici un alt stăpânitor. Şi dreptatea era cu atât mai stăruitor reclamată, cu cât în conştiinţa tuturora stăruia luminată moştenirea atavică, - ideea că Transilvania e ţară românească, mai ales că lumea coloniştilor, ca oameni de pripas, la vorbea în limba lor, în limba pământului. Învăţatul sas, Ştefan Ludvig Roth, arăta la 1848, când magnaţii unguri să străduiau să impună Transilvaniei ca limbă oficială, limba ungurească, marele adevăr, zămislit vreme de 18 secole: „În zadar se căznesc domnii de la dieta din Cluj să dea Transilvaniei o limbă oficială a tuturora. Am avut-o întotdeauna….nu este nici o limbă germană, nici cea maghiară. Este limba română, pe care o ştiu toţi, fără să o fi învăţat”.

Asemenea adevăruri istorice au întărit ideea naţională, coborând preocupările româneşti în păturile largi ale poporu-

24

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

lui şi făcând ca problema drepturilor naţionale nesocotite, să devină o comoară, râvnită de întregul corp al naţiunei, comoară a tradiţiei şi a sufletului naţional. Pentru cucerirea ei s-au vărsat lacrimi şi sânge şi istoria naţională a trăit nenumărate tragedii, până la desăvârşita răscumpărare a marilor străduinţe şi jertfe, prin unirea tuturor românilor.

Conştiinţa unităţii de neam şi năzuinţele instinctive de apropiere şi de contopire a marei familii de români, au transformat Carpaţii într-un lanţ magnetic de legătură între fraţi, asemenea unei uriaşe puteri de gravitaţiune fizică, desăvârşită vreme de optsprezece secole. Ceea ce un sociolog austriac afirma la începutul secolului XX, cu privire la viitorul românismului, era o lege de evoluţie politică, împotriva căreia nu existau mărimi cu valenţe mai cuprinzătoare: „Ori vor atrage românii din Monarhie pe fraţii lor la ei, ori cei din ţara românească îi vor atrage la ei pe cei din Monarhie”. (36) O axiomă alături de care nu există nici o altă probabilitate.

De altfel, ideea de neam românesc şi de origine romană a trăit latentă, din vremuri imemoriale, în conştiinţa maselor populare din Transilvania, înainte ca învăţaţii să fi arătat, că o revelaţie istorică, originea românilor. Mihai Viteazul, intrând în Alba Iulia, s-a întemeiat pe acest adevăr. Originea daco-romană a populaţiei din Transilvania, Muntenia, şi Moldova, a justificat acţiunea marelui domnitor, care a făcut din orăşelul Alba Iulia altarul neamului şi simbolul afirmaţiunilor naţionale şi al unităţii politice.

Înfăptuirea lui Mihai Viteazul s-a popularizat ca operă de realism politic. Unitatea etnică a celor trei provincii, - Transilvania, Muntenia, Moldova, - constatată şi de oamenii de ştiinţă, s-a impus ca element determinant al refacerii Daciei. Astfel, în secolul XVII, principele transilvan Gavril Bethlen, a încercat să întregească cele trei provincii daco-romane, visându-se rege al Daciei. Împăratul habsburg şi sultanul au zădărnicit realizarea proiectului. Nici planul împărătesei Ecaterina a II-a, de-a reface Dacia ca stat tampon între Rusia, Austria şi Turcia, cu intenţia de a oferi coroana regatului daco-roman unui favorit, n-a avut sorţi de izbândă. Mândria moştenirilor străvechi daco-romane şi recunoaşterea împăratului că românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, (69) descendenţi a Romei, - poate şi sângeroasa revoluţie a lui Horia, care a învede-

25

Elie Bufnea

3. Voluntarii transilvăneni şi bucovineni în armata României „Numeroşi cetăţeni, atât din România de atunci cât şi din Transilvania şi Bucovina, aflate sub stăpânirea imperiului habsburgic, s-au înrolat voluntari, cerând să li-se dea posibilitatea de a lupta pentru cauza întregirii ţării…Unitatea naţională a fost rezultatul maselor populare din toate colţurile ţării, opera întregului popor român.”

N. Ceauşescu, O jumătate de secol de la marea epopee naţională a Mărăşeştilor.

La 27 august 1916 cel puţin 30000 de tineri din Transilvania şi Bucovina, - unii aflaţi în România, alţii refugiaţi în „ţară”, în doi ani de război, prin vămile tăinuite ale Carpaţilor, - intrând voluntari în armata României s-au angajat în faţa istoriei, cu entuziasmul delirant al biruinţei, să moară pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei. Prin voluntariatul lor, armata română reprezenta o unitate militară naţională a tuturor românilor. Era expresia cea mai impresionantă a conştiinţei luptătoare a Transilvaniei. Înlăuntrul jertfelor de sânge ale României, voluntarii au justificat principiul moral, că sufletul unei naţiuni este mai tare decât oţelul tunurilor.

Războiul României era un război de necesitate naţională, impus de legile de dezvoltare politică, socială şi istorică a naţiunei, acceptat de conştiinţa românilor de pretutindeni. Era un război de factură morală nouă, expresie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor şi a spiritului revoluţionar de sforţări constructive.

Acest spirit năzuia spre formele desăvârşite de viaţă socială şi politică unitară a neamului, agitând entuziasmul delirant al mulţimilor şi făcându-le să se ducă la moarte cu o însufleţire pe care nu a cunoscut-o nici un alt război din istoria naţională. Nu a avut nimic din caracteristicile războaielor de apărare a fiinţei româneşti împotriva turcilor, a războiului de independenţă, sau a celui de pacificare a ţărilor balcanice. Puţine popoare au fost puse de destinul lor istoric în faţa unui asemenea examen de conştiinţă colectivă şi individuală, ca întreaga naţiune română în august 1916, însufleţind-o să smulgă din puterea celor mai

92

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

mari forţe ale lumii din aceea vreme, dreptul la ,,libertatea din afară”, la viaţa politică unitară.

Ca moment militar, războiul României a fost determinat de situaţia geografică a ţării şi impus ca acţiune de interdependenţă a puterilor alături de care România a intrat în război. Cei doi ani de neutralitate au reprezentat o stare de agitaţie războinică necunoscută încă în istoria naţională.

S-au încopciat în mod organic în etica acestui război, întregul ciclu de revoluţii al Transilvaniei, format din viforniţe şi uragane sângeroase, care a ţesut conştiinţa românilor de pretutindeni cu firul roşu al spiritului revoluţionar, tot mai luminat şi mai arzător pentru înfăptuirea unităţii naţionale.

Demersurile stăruitoare ale lui Octavian Goga şi Vasile Lucaci din primăvara lui 1915 de a determina guvernul român să aprobe organizarea, în cadrul armatei române, a unei divizii de voluntari transilvăneni şi bucovineni din miile de refugiaţi, le-a pus capăt refuzului categoric al acestuia, comunicat prin Ion I. Duca, ministrul instrucţiunei publice, care, ca cel mai tânăr dintre membrii guvernului, păstra prin Octavian Goga, oarecare contact cu refugiaţii din Transilvania şi Bucovina.

S-a arătat transilvănenilor că problema organizării unei divizii de voluntari, foarte importantă din punct de vedere al Transilvaniei, ar crea guvernului mari dificultăţi diplomatice, mai ales faţă de agitaţia cu caracter revoluţionar a refugiaţilor împotriva monarhiei austro-ungare. S-a ordonat însă Comandamentelor militare şi şcolilor de ofiţeri activi, să însumeze, ca elevi cu termen redus, sau în şcolile de ofiţeri de rezervă, pe toţi refugiaţii cu studii corespunzătoare, fără să justifice cetăţenia română. Cei care au dorit să-şi facă serviciul militar în termen au fost primiţi în armată. În urma acestor aranjamente, marea masă a tineretului transilvănean şi bucovinean a fost absorbită de armată. A fost o măsură cu caracter de asistenţă socială prin armată şi de reducere a agitaţiei războinice, care se accentua în opinia publică prin refugiaţi. Toţi aceşti tineri şi-au făcut datoria de sânge, ca ostaşi a armatei române. În august 1916 numărul acestora însuma un efectiv de 20.000 de voluntari. La acest efectiv se adaugă numărul celor înrolaţi în primele zile de război şi al refugiaţilor din toamna anului 1916, însumând pe toată armata 15.000 de noi ostaşi-voluntari.

Regimentul 78 Brăila, 11 Siret-Galaţi şi 80 infanterie

93

Elie Bufnea

Bucureşti, încadrate cu mari efective de transilvăneni au fost decimate la Turtucaia. S-a reţinut eroismul soldatului voluntar Ion Roşculeţ din Săcelele Braşovului, care a salvat drapelul regimentului 80 infanterie, trecând cu el Dunărea înot.

Au căzut acolo tânărul ziarist Mircea Rusu Şirianu, de la graniţa de vest a Transilvaniei, cel care scrisese cartea „La question de Transylvanie” fiul lui Ioan Rusu Şirianu, redactor la Tribuna de la Sibiu şi Arad, colaborator al revistei Viaţa Românească de la Iaşi, Nicolae Roşculeţ, George Popa, Tiberiu Nistor, George Caba, cunoscuţi din activitatea lor publicistică şi intelectuală şi mulţi păstori-mărgineni, meseriaşi, ţărani şi studenţi, originari din Transilvania. Tot acolo ar fi urmat să cadă, poate şi Octavian Goga, voluntar în regimentul 80 infanterie, împreună cu fratele său Eugen Goga, dacă ministrul de război nu ar fi ordonat la stăruinţa lui Barbu Delavrancea şi a ministrului instrucţiunei publice, I. G. Duca, să fie condus ,,manu militari” la Bucureşti.

Octavian Goga, cântăreţul dreptăţii şi al avântului eroic al Transilvaniei, poetul întregirii naţionale, desfăşurase cea mai impetuoasă agitaţie pentru intrarea României în războiul împotriva Austro-Ungariei. Pe urma înflăcăratelor sale discursuri la întrunirile publice din oraşele ţării, Nicolae Filipescu aprecia că ideea războiului devenise, datorită lui Goga, o putere mistică şi românii vor trece Carpaţii cu entuziasm delirant. Publicând în februarie 1916, cu oarecare dezamăgire, volumul „Cântece fără ţară”, protest împotriva neutralităţii, Octavian Goga era convins că va trebui să moară în război, ca Alexandru Petőfi la 1849: “Aşteaptă, mai aşteaptă o clipă, se joacă hora morţii încă, Şi uraganul care în grabă azi pacea zărilor o frânge, Mai poate trece pe la mine să-mi schimbe lacrimile-n sînge, Cu braţ de flăcări să mă smulgă dintr-o prăpastie adâncă”…

Nicolae Filipescu, impresionat de răspunsul dat de Octavian Goga lui Petőfi la poezia „În suflet simt o teamă cum s-aşterne”, i-a dăruit sabia sa de ofiţer. Gestul acesta al fostului ministru de război, i-a întărit această convingere şi l-a hotărât pentru gestul suprem pentru jertfa supremă, pe care o ceruse tineretului românesc, ca un imperativ naţional.

“După ce am agitat timp de un an şi jumătate toată ţara românească să libereze Transilvania, într-un război cu siguranţă foarte greu, datoria mea este să mor între cei dintâi

94

Elie Bufnea

ale umanismului”. Dotat cu pătrunzător spirit de observaţie, el a văzut atunci în lumea politică de la Petrograd, un haos, iar în Rusia o furtună socială care se ridica zguduitoare, cu puterile unei adevărate stihii. N-a găsit nici un creier care să cuprindă şi să înţeleagă, când şi unde se vor opri tulburile valuri sociale, sbuciumate de curente divergente. Kerenski şi oamenii revoluţiei l-au apărat asemenea păpuşilor ajunse în mâinile unor copii îndărătnici, care îşi schimbă părerile dintr-un moment într-altul. Furtuna nu-şi găsise încă firul albiei sociale şi se desfăşura cu violenţă şi mai profundă. S-a înapoiat la Iaşi cu aprobarea lui Kerenski, care cunoştea manifestul de la Darniţa, dispunând eliberarea a 30000 prizonieri de război români, pentru încadrarea corpului. Efectivul se mai discutase şi cu ocazia vizitei din ianuarie 1917 a prinţului moştenitor şi a primului ministru Ion I. C. Brătianu la Petrograd. S-a refuzat înrolarea a 40000 câţi ceruseră comandamentelor de lagăre înscrierea ca voluntari pentru armata română.

Faţă de atmosfera din opinia publică a capitalei ruse şi de frământările străzii, se întreba însă Octavian Goga, dacă va mai executa cineva ordinul primului ministru şi ministru de război al Rusiei?

După cele văzute şi constatate la Petrograd în a doua sa călătorie, a arătat atât guvernului de la Iaşi, cât şi voluntarilor, că este cazul ca acţiunea românească să se sprijine cât mai hotărât pe puterile proprii.

Plecarea Moldova

primului

detaşament

de

voluntari

în

În mai 1917 voluntarii au părăsit punctul de concentrare de la Darniţa. Li s-au pus la dispoziţie pentru soldaţi o cazarmă în Kiev, în cetatea oraşului, Kreposti, iar pentru ofiţeri, clădirea unui liceu. Abia aici a început echiparea în vederea plecării în Moldova.

Demersurile lui Octavian Goga la Petrograd şi-au produs efectul prin asistenţa materială dată voluntarilor de garnizoana rusă.

Intendenţa rusească le-a pus la dispoziţie uniformele pentru soldaţi, chipiurile au fost confecţionate după mode-

138

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

lul românesc. Pentru ofiţeri, aceiaşi intendenţă a dat stofă şi pielărie. Din cei 100 ruble, avans din primul salar al ofiţerilor ca voluntari, plătit de ruşi, şi-au confecţionat uniformele şi încălţămintea.

La sfârşitul lunei mai, primul detaşament era pregătit pentru plecare. Prin străduinţa proprie şi-au asigurat un tren special pe ruta Kiev-Kazatin-Jemerinka-Pender-Chişinău-Iaşi.

După 10 luni de străduinţe de a se vedea ostaşi ai neamului românesc, sosise ziua plecării spre ţara visurilor lor. „Toţi voiau să fie printre cei dintâi care vor avea onoarea de a intra în frontul românesc, scria ziarul România Mare de la Kiev, toţi voiau să aibă gloria de a se bate contra Austro-Ungariei, ca cei dintâi voluntari ardeleni împotriva patriei lor vitrege. Numai cu greu şi cu ordine energice, ofiţerii au izbutit să înduplece pe o parte din voluntari să rămână la Kiev”.

Generalul comandant al garnizoanei Kievului a sosit în dimineaţa zilei de 3 iunie 1917 în Kreposti, pentru a primi raportul de plecare. Impresionat de ţinuta lor ostăşească, după ce a trecut în revistă rândurile voluntarilor, i-a salutat, potrivit relatărilor ziarelor ruseşti, cu cuvintele: „Sunt uimit ca om şi sufletul meu de ostaş bătrân mi se umple de bucurie, că din mijlocul vârtejului de patimi care frământă ţara mea, un pumn de oameni s-au adunat sub cutele unui drapel, pe care nu l-am văzut până acum, hotărâţi să înfrunte vijelia de oţel şi să împartă viaţa, moartea şi onoarea cu fraţii lor de acelaşi sânge, care şi ei s-au aruncat sfidători şi plini de curaj, pentru a face să triumfe dreptatea.

Fericit poporul care dispune de asemenea energii!

Onoare vouă viteji, care după atâtea suferinţe, în loc să vă îndoiţi în faţa primejdiei ce se ridică înaintea voastră, ascultând de porunca sângelui, vă ridicaţi ca un singur om şi desfăşuraţi în faţa urgiei steagul vostru, hotărâţi să pecetluiţi cu sângele şi cu viaţa voastră temelia viitorului naţiunii române.

Onoare şi glorie neperitoare drapelului vostru!”

Cu lacrimi în ochi, generalul a continuat: „Vă mulţumesc, viteji, că aţi dat prilej unui ostaş bătrân, să fie martorul unei manifestări atât de sublime!” Impresionaţi de cuvintele bătrânului general, voluntarii au străbătut Kievul în pas ostăşesc de-a dreptul triumfal, aclamaţi de mulţimile masate pe străzile principale şi pe bulevardul Bibikovski, până la gară.

139

Elie Bufnea

Au fost aprovizionaţi cu hrană rece tot de către intendenţa garnizoanei ruse şi li s-a asigurat aceiaşi hrană în gările de etape Kazatin, Jemerinka, Bender şi Chişinău.

Trecând graniţa istorică a Moldovei lui Ştefan cel Mare, voluntarii duceau cu ei, dintr-o ţară frământată de revoluţie, cel mai desăvârşit spirit de ordine, de disciplină şi de afirmare naţională.

“Când a intrat în gară (Chişinău) trenul special care îi aducea - consemnează profesorul Onisifor Ghibu - după cinci ani de la evenimentul din 5 iunie 1917, am avut o emoţie, cum n-am avut-o cred, nici în momentele cele mai mari din viaţa mea: din peste o mie de piepturi răsuna, ca un singur glas, cântecul de redeşteptare a neamului, sub umbrirea câtorva steaguri româneşti pe care erau scrise cele mai îndrăsneţe devize ale vieţii noastre naţionale. Trebuie să mărturisesc că întâlnirea cu ei în primul moment m-a speriat de-a dreptul. Ei nu mai păreau oameni din carne şi oase ca noi ceilalţi, ci întruchipări aparte.

Privirile lor erau ca ale arhanghelilor din icoanele copilăriei mele. În adevăr, misiunea sublimă pentru care se pregătiseră de ani de zile şi de care se străbătuseră până în cele mai intime fibre ale fiinţei lor, îi transformase cu desăvârşire; făcuse din ei eroi în cea mai deplină accepţiune a cuvântului. Nimic nu-i mai impresiona în afară de ideea lor conducătoare: biruinţă sau moarte. Nu puteai lega cu ei nici o convorbire pe alte teme, decât pe aceasta. Încrederea lor în biruinţă era absolută, deşi toate perspectivele reale ale momentului erau cum nu se puteau mai defavorabile. Ce şcoală admirabilă, aceea de la Darniţa.

Niciodată n-au ieşit din vreo altă şcoală românească oameni cu suflet mai oţelit, ca aceşti fanatici ai unei idei.

Cine a înfiinţat acea şcoală?

Ea a răsărit de la sine din rezervele nesecate ale energiei de viaţă a poporului. Fapta aceasta este o faptă vrednică de o epopee”.

Colonelul Pietraru, şeful de Stat Major al Corpului a anunţat Ministerul de război de la Iaşi şi Marele Cartier general Român, că pe ziua de sâmbătă, 3 iunie 1917, a plecat spre Iaşi primul detaşament de voluntari, cu un efectiv de 1200 soldaţi şi 116 ofiţeri.

A treia telegramă, redactată de consiliul seniorilor şi semnată de colonelul Pietranu, a fost expediată în ziua de 4 iu-

140

Voluntari defilând în faţa Regelui Ferdinand, Iaşi, 8 iunie 1917

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

145

Cea dintâi horă a tuturor românilor, Iaşi, 9 iunie 1917

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

151

Voluntarii români din Youngstown în armata americană

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

239

“Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea (1914 - 1918)”

Cuprinsul Cuvânt înainte Răspunsurile elevului Ilie Bufnea Prolegomene Transilvania 1. Ţara şi oamenii 2.Paralelismul social româno-ungar Geneza revoluţiei de eliberare naţională 1. Moştenirea revoluţiei de la 1848 2. Preludiile revoluţiei de eliberare naţională 3. Românii din Transilvania şi războiul de agresiune ungaro-german Revoluţia de eliberare naţională 1. Revoluţia de eliberare naţională şi principiul autodeterminări naţiunilor 2. Românii din Transilvania şi Bucovina în acţiunea naţională din România neutră 3. Voluntarii transilvăneni şi bucovineni în armata română 4. Prizonierii 5. Voluntarii 6. Primul Corp de voluntari în Rusia Darniţa Manifestul de la Darniţa Octavian Goga la Petrograd Plecarea primului detaşament de voluntari în Moldova Primul detaşament de voluntari la Iaşi Cea dintâi horă a unirii tuturor românilor Voluntarii La Kiev Ziarul România Mare Voluntarii în Moldova Conducătorii voluntarilor din Rusia 7. Comitetul de la Moscova şi voluntarii 8. Corpul al doilea de voluntari în Rusia 9. Cruciada propagandistică a cehoslovacilor, românilor, polonezilor şi iugoslavilor în America pentru desmembrarea Austro-Ungariei 10. Voluntarii din Italia 11. Acţiunea revoluţionară a românilor la Paris. Volun-

3 9 18 26 28 38 50 57 65 69 92 96 103 110 112 121 132 138 142 148 155 162 165 177 189 195 222 248

313

Istoria Adevarata – vol I

tarii din Franţa 12. Detaşamentul voluntarilor din Turcia 13. Propaganda pentru unire la Londra şi la Stokholm 14. Concluziile victoriei Revoluţia la Viena, la Praga şi în Transilvania 1. Insurecţia românilor la Viena 2. Voluntarii de la Praga 3. Alba Iulia Literatura lucrării

314

260 264 265 266 270 273 279 310