Lumea lui licuţă manuscris 28 aug 2016

1

LICĂ BARBU LUMEA LUI LICUŢĂ

2

Autoportret desenat când eram copil, pentru copilul ce va rămâne în mine când voi fi Om Mare.

3

Lică Barbu LUMEA LUI LICUŢĂ Caligrafii Motto: Copiii sunt dorul nostru de a mai fi copii.

Pentru toţi copiii din lume, cu toată dragostea şi emoţia, dăruiesc această carte copiilor suferinzi

de

autism şi sindromul Down de la Asociaţia ArTerapie.

CES. AU din Brăila şi nu în ultimul rând, mei, Mara, Denis şi Ştefan!

MAN

nepoţeilor

4

Îngerii albaştri Când cele două lumi îşi dau întâlnire, lumea minunată, plină de chicoteli a Zburlitei şi a lui Licuţă se contopeşte cu lumea azurie şi tăcută a ,,îngerilor albaştri”, ies poveşti minunate cum numai în ,,Lumea lui Licuţă” mai găseşti...

Apoi deschizi ochii şi dai de realitatea crudă: îngerii albaştri sunt stigmatizaţi cu o pecete tăcută: AUTISM...

Dacă te apleci cu dragoste şi emoţie în lumea lor tristă, aripile le vor creşte, iar zborul lor va prinde conturul normal al vieţii. Îţi mulţumim, Licuţă, pentru că eşti prietenul nostru!

Psiholog - Iancu Florentina, Preşedintele Asociaţiei Art Terapie. CES. AU din Brăila

5

Copilăria, metafora vieții Motto: ,,Copilăria e inima tuturor vârstelor”. (Lucian Blaga) Vorbind despre copilărie, Antoine de Saint-Exupéry îşi punea sieşi o întrebare, dar îşi dădea şi un răspuns: „De unde sunt eu?

Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”

Fiecare dintre noi venim din propria noastră copilărie, cu visele, cu împlinirile şi neîmplinirile noastre şi, mai ales, cu poveştile noastre. Prima noastră ţară e ţara copilăriei, e pământul pe care te-ai zămislit, e laptele mamei, e viaţa. Se spune, pe bună dreptate, că „aţa te trage spre locul naşterii”, oriunde te-ai afla pe acest pământ, pentru că lumea copilăriei e lumea mirării, e lumea fabuloasă a basmului, e, probabil, lumea lipsită de griji, sau aşa ar trebui să fie! Eu cred că singura perioadă de care ne aducem constant aminte este cea a copilăriei, fiindcă în ochii copilăriei se oglindeşte cerul, în ochii copilăriei lumea este cea mai frumoasă şi mai plină de mistere. Eşti copil, apoi adolescent, om tânăr, matur şi apoi bătrân. Este un cerc al vieţii, dar fiecare perioadă îşi are copilăria ei. Părinte fiind, te bucuri de minunea care te va însoţi toată viaţa şi care va rămâne copil cât timp vei fi pe acest pământ. Bunic fiind, retrăieşti lumea copilăriei tale, lumea copilăriei copilului tău, când viaţa era o fugă continuă, trăieşti şi retrăieşti odată cu puiul de om tot ceea ce nu ai reuşit să faci toată viaţa. Această nouă viaţă îţi oferă certitudine că rădăcinile tale nu vor pieri, că lumea ta cu visele ei din copilărie se va repeta, sigur, într-o altă identitate.

Revin asupra citatului lui Antoine de Saint-Exupéry: ,,De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintro țară.” De unde e Lică Barbu? Din copilăria lui, din țara lui de minuni și uimiri, din țara unde totul e posibil, din țara copilăriei de pe malul Dunării, din țara lui Tatalai, Parfeu, Zburlita, Burtăn Spate, Tanti Raţa, Mortu, Ciocumic, Ciudata, Pestriţa,

6 Albioara, Ciuta, Negresa, Caisatul, Mingiuţǎ, Prunăroiu, Barbony, Albăstriţa, Rozaliu, Iederiţa, Gălbioara, Salcâmosu, Cap Spart, Storel, Omul Elastic, Cerceluş etc. Într-o zi, Lică Barbu a plecat puțin din Țara Copilăriei, dar s-a întors spre a o povesti, căci povestea e calea de la copilărie la tumultul vieții, e sărbătoarea altui început, cum bine spune Lică sau Licuță, e adevărul existenței noastre: ,,Orice zi e o sărbătoare, un nou început de prins viaţa mai departe. Duminica e ziua în care mam nǎscut. Duminica e ziua în care mă pierd în timpul timpului meu, e ziua în care soarele prieten îmi trimite o razǎ de bucurie cu zâmbete, e ziua gândurilor libere, e ziua când nu-mi pasǎ, e ziua când plutesc prin tot ce există, mǎ contopesc cu apa, cu aerul și pǎmântul. E ziua bucuriei de a trǎi. E ziua mea, na!”

A coborât încet pe ulița copilăriei, pentru a reaminti copiilor de ieri, dar și celor de azi, că doar personajele se schimbă, nu și jocul cu inocența lui, cu lumea lui fabuloasă. Bunicul-copil, autorul, a adus pe scena copilăriei personaje reale sau imaginate cu nume stranii desprinse parcă din adâncurile poveștilor. Ca să înțeleg mai bine Lumea lui Licuță, m-am tranformat într-un personaj – cum altfel aș putea alerga pe ulița copilăriei? – și așa am devenit Zburlita, prietena de joacă a năzdrăvanului Licuță.

Ca să o recunoașteți, am să o povestesc, reluând amintirea despre ea: ,,Zburlita e orgolioasǎ şi nu mǎ recunoaşte de şef. A spus cǎ ea face ce vrea şi nu intrǎ în joc. Nu-i place sǎ fie condusǎ, nu se acomodează cu gaşca. Pufff!... Mofturi! Ce ştie ea?

Nu mǎ supǎr. Fetele asteaaa! Mereu sunt confuze, nu ştiu ce vor.

Mǎ supǎr când o chem la joacǎ şi nu rǎspunde. Mǎ ignorǎ, cu toate cǎ stǎ pititǎ dupǎ gard şi mǎ lasǎ sǎ fierb. E şi asta un joc.

Plec dezamǎgit şi sunt lovit de o pietricicǎ în spate... De unde?... Cine?... Şi apare Zburlita cu un fluturaş în căuşul palmelor. Fluturaşul e duminica mea. Cum de a ştiut?

De obicei este nepieptanatǎ, şifonatǎ, murdară şi lipicioasă de la bomboanele cu fructe. Fundiţa din păr o are pusă şuie mereu.

7 Chipul ei e icoana naivă a pictorilor amatori, dar e o icoană... şi la o icoană te închini cu gânduri de iubire pentru tine, pentru viaţa semenilor tăi, pentru binele Lumii, pentru jocul rămas în adâncimea timpului nostru de copii. D’aia îi spun Zburlita! E jocul zburdalnic al vieţi.”

Cu Licuță alături am colindat locurile copilăriei, am mers cu el pe stradă, că strada te face mare, am învațat jocul de-a vacanţa.

Licuță sau Lică, unul dintre ei mărturisește și sunt nevoită, ca și dvs., cititorii, să îl credem pe cuvânt: ,,Când e varǎ, e vacanţǎ.

Eu sunt mereu în vacanţă. Şi când mă joc de-a Serviciul, şi când mă joc de-a Prietenia, şi când mă joc de-a Dragostea, tot timpul.” Vă imaginați ce lucru important e jocul în viața noastră? Peste anotimpurile noastre, mereu revine cel de-al cincilea anotimp al lumii, copilăria cu jocul ei. Dacă nu ne-am juca serios de-a viața, am mai putea prelungi timpul și odată cu el și visul? Ce ar fi viața fără prietenie, fără dragoste, fără copilărie, fără viață? Ar fi, zic eu, ca dragostea fără primul sărut pe furate.

Așa cum spuneam, fascinante sunt personajele, cu numele lor ciudate, unele porecle, de! – „jocul de-a porecla”! –, Lică Barbu creând o impresionantă galerie de personaje cu nume compuse, precum Tatalai. El nu are vârstă precisă, este în egală măsură copil și adult, fiindcă nici jocul nu este apanajul unei singure vârste: ,,Tatalai este prietenul meu care are şase ani fǎrǎ un sfert. Aşa zice el şi îl cheamǎ Storel. Lui îi plac lǎmâile şi când avea trei ani şi un sfert i-a cerut tatălui sǎ-i dea lǎmâie: «Tatǎ, lai!» şi aşa i-a rǎmas numele. Nu ştiu de ce i-a plăcut acreala de mic, pentru că este un dulce de băiat. De fapt, mănâncă orice. Într-o zi a venit la joacă cu marmeladă pe faţă şi ne-a spus că a păpat marmeladă de cartofi cruzi... sau cu cartofi cruzi... sau cartofi cu marmeladă crudă, nu mai ştiu, dar am râs de ne-am tăvălit.”

Un alt prieten este Parfeu, un nume straniu, dar perfect compatibil cu lumea din care provine, fiindcă șatra este tărâmul

8 în care jocul este un fel de vrajă sau, de ce nu, de vrăjeală. ,,Parfeu nu are poreclǎ. Aşa îl cheamǎ. Are şase ani de trei ani şi e cam tuciuriu. E puradel sadea. Toţi din şatra lui au nume ciudate: Europa, Salam, Parlament, Puştiu, Aprozar. Pe bune! Şi iar pe bune, pentru că este un ţigănuş cu suflet plin de bunătate. Sare iute în ajutorul celor care au nevoie şi nu cere nimic în schimb. Cum să nu-l iubesc!?”

Jocul de-a porecla îi dă copilului-adult șansa să recreeze personaje, ce printr-o trăsătură de condei rămân definitorii pentru o anume categorie de oameni. Amestecul de umor, de imaginație brodat pe o realitate, aduce pe scena vieții oameni precum Tanti Rața, personaj comic prin aspect și limbaj. Tanti Rața este genul de femeie cârcotașă, bolnavă de invidie, boală grea și nesuferită semnalată cu umor și precizie de Lică-Licuță: ,,Tanti Raţa, îi spun aşa pentru cǎ are o raţǎ plouată pe cap în loc de pǎr, se tot plânge pe la vecini cǎ are o boaaaalǎ pe cumnatǎ-sa... şi nu îi este ei clar cum de şi-a fǎcut beşniţa vilǎ din vândut ciorapi în piaţă pe o cutie de carton?

Mǎ întreb mereu cum se numeşte boala asta la Oameni Mari şi cine-i doctorul care vindecǎ boli d’astea? Şi ce-i aia beşniţǎ?”

Dar nu numai oamenii sunt prietenii lui Licuță, ci și animalele, păsările și chiar copacii, care primesc nume, poreclă, pentru că în cazul special al lui Lică Barbu, porecla e joacă dar și definiție apropiată de o realitate a sa, realitate inconfundabilă: ,,Inclusiv Caisatul, Mingiuţǎ şi Prunǎroiu. Adicǎ, cei trei pomi cu fructe din curte, cei mai dulci prieteni ai mei.Caisatul este un cais, normal, care face nişte caiseee, ca-n poze. Le mǎnânc de verzi.

Mingiuţǎ e mǎrul de la poartǎ. Îi spun aşa pentru cǎ face nişte mingiuţe roşii de zici cǎ-s mere.

Iar Prunǎroiu este un prun crescut nitam-nisam, chiar la colţul casei şi face nişte goldane maaari... mari, mǎi Oameni Mari, zici cǎ-s pere negre, de aceea-i spun Prunǎroi. Dintr-o prunǎ mǎ satur şi eu şi Barbony, hai cu douǎ! Mai mult el. Eu mă uit

9 cum mi le fură din mână. Dacǎ vǎ mai spun şi de Albǎstriţa, de Rozaliu, de Iederiţa, de Gǎlbioara, de Salcâmosu... se terminǎ vara şi nu mai apuc sǎ vă povestesc despre toată lumea mea.”

Porecla în lumea lui Lică Barbu capătă valențe multiple, ea devenind nume propriu, marcând caracterele personajelor. Da, nume și caractere pentru o lume care a populat copilăria scriitorului. Umorul este o altă trăsătură a scrisului acestui brăilean care scrie povești cu har, prezentându-ne ca într-un teatru de păpuși și marionete, o lume care putea fi una obișnuită, dacă nu ar fi... „colorat-o” cu metafore. Totul capătă alte dimensiuni, alte valențe, apropieri și aprecieri copilăreștiserioase, fiindcă ochiul copilului adaugă un plus de fantezie lumii înconjuratoare. Jocul fără jucării e aproape imposibil și în lumea fabuloasă a lui Licuță e loc de jucării, iar fluierul meșterit din lemn de cântec a căpătat dimensiuni neobișnuite în mâinile copilului ce redimensionează lumea lui: ,,Odată a făcut un fluier dintr-un băţ. Fluierul avea şase găuri, căci ştiu sǎ numǎr până la... până la... mult, nu mai ştiu numǎru’.

Dupǎ ce a terminat fluierul tata a suflat în el. Am crezut cǎ am cǎzut într-un râu cu frunze şi flori, iar o ninsoare de păpădii îmi gâdila suspinele. O boare gingaşă îmi mângâia obrǎjiorii venitǎ din aripile păsărilor câmpului de parcă mă chemau la prima mea lecţie de zbor. Tata a înţeles cǎ-mi place şi mi-a dăruit fluieraşul.”

Mama este permanența, un fel de icoană printre icoanele cu sfinți din biserica vârstei copilăriei, însă tata este prezența obligatorie, tata a rămas și după ce nu a mai fost, iar plecarea lui printre stele – fiind probabil o stea din copacul cu stele, zis Stelarul – e privită cu uimire, dar și cu un soi de înțelepciune copilărească, știind că tata a plecat acasă, acolo unde pleacă fiecare dintre noi. O pagină de o frumusețe tulburătoare, în care înțelepciunea îndepărtează teama, alungă spaimele, fiindcă Stelarul, copacul cu stele, este, de ce nu, copacul vieții: ,,Acesta se numeşte Stelarul. Este copacul care face stele. Iar acolo sus,

10 în vârful copacului, este Acasǎ. De Acasǎ venim pe Pǎmânt, fiecare cu misiunea lui, cu treburile lui, cu iubirile şi înţelegerile lui... şi ne întoarcem Acasă. Dupǎ ce veghem o Vreme liniştiţi pe câte o stea pe cei dragi, ne întoarcem iar pe Pământ, şi tot aşa...

Uite, acolo e Carul Mare şi la o azvârliturǎ de meteorit e Carul Mic. Se spune cǎ... Şi tata povestea, povestea, despre căpcăuni şi voinici ce se luptau pe bolta cerească, despre steluţe cu dor neîmplinit, despre...Şi am adormit în braţele lui.

Nu mult.Când m-am trezit Stelarul era la locul lui, Carul Mare la fel,licuricii mǎ mângâiau cu luminiţa lor, doar tata nu mai era. S-o fi dus Acasă?”

Copilul, dacă nu-și trăiește copilăria, nu-i copil, aș spune, după ce m-am uimit de lumea copilului ce își trăiește copilăria, în spațiul mirific din care s-au hrănit Anton Bacalbaşa, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Mihail Sebastian și alții. Brăila, acest oraș cosmopolit, port la Dunăre, stă sub semnul tulburător al metaforei vieții tumultuoase, al visului unduit de apele fluviului. Lică Barbu poartă în el și cu el metafora copilăriei, a aventurii, a zborului spre alte dimensiuni în care se poate ascunde, să afle povești, sau să le continue pe cele știute. Revenind la Lumea lui Licuță, mai facem un pas prin viață, spre grădinița la care copilul, care gândea strada ca loc de joacă, se afla, nerăbdător să mai descifreze din tainele lumii. Ce putea răspunde el la o simplă întrebare a educatoarei, copilul pentru care iubirea cu întreaga ei inocență era o permanență a sufletului? Nu avusese vacanță fiindcă s-a îndrăgostit. El venea cu dragostea lui de oameni, de copaci, de flori, de păsări și de animale, cu dragostea de zbor peste această lume, în egală măsură reală și închipuită. Frumoasă lecție pentru Oamenii Mari, cărora li se adresează continuu, ca un avertisment spre a nu uita copilăria, cel mai frumos anotimp al vieții! ,,Tu, Licuţǎ, cum ai petrecut vacanţa? – m-a luat prin surprindere Doamna Înger.

11 – Eu?... eu... ăăăă... eu nu am avut timp sǎ-mi petrec vacanţa, pentru cǎ am fost îndrǎgostit.

S-a aşternut o linişteee, de se auzea doar ticǎitul ceasului de pe perete. Luluţa a scăpat păpuşica pe parchet cu un zgomot surd şi a leşinat.

– Şi în rest de a fi îndrăgostit, ce ai mai făcut? – insistă Doamna Înger.

– Am visat.

Doamna Înger a venit spre mine şi m-a sărutat pe frunte. Când a văzut că Zburlita mă ţinea de mânuţǎ, ne-a strâns la pieptul ei şi cu ochii umezi a rostit încet: – Dragii mei!...

Doamna Înger este un copil.”

Cine este Lică Barbu de fapt? Este neliniștitul visător cu dor de copil, cu aripi imaginare, scriind și desenând, în egală măsură, viață. A scris de-a lungul vremii poezie, proză, teatru, a mai și urcat pe scenă, a pictat, dar acum a căpătat contururi precise în Lumea lui Licuță, oferind copiilor dar și adulților un volum autobiografic, întorcându-se de mână cu el însuși în fabuloasa lume a copilăriei! În concluzie: ,,Licuţǎ e Licuţǎ. Punct!”.

Pușa Roth Membru al Uniunii Scriitorilor din România

12

Pe Cuvântul meu Am fost întrebat de ce am scris aceast carte.Care carte? Euuuu?

Nu am nicio vin ! Nu am scris nicio carte. Un cuvânt acolo, nu zic nu. Dar o carte? Vise!

Nu-mi iau nicio r spundere. S r spund cei care m-au adus în starea de a scrie. Ei sunt de vin , ei mi-au stimulat imagina ia, ei m-au pus s desenez p s rele, cop cei, ei şi dorul copilului din ei.

Mai concret, copilul din Puşa Roth, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din Marian R ulescu, editor şi copilul din Costin Tuchil , scriitor, realizator la Radiodifuziunea Român .

De vin sunt şi cititorii , setoşi de poveşti şi de jocurile copil reşti care i-au marcat. Ei au scris cartea. Ei şi copilul din ei.

Vine unul ca mine, scrie o carte despre copil ria cititorului, şi apoi, tot el m întreab de ce am scris aceast carte. Truli! Nu e clar? Şi mai e unul, drag mie, r spunz tor de aceast carte, unul Licu , care m tot toac în minte s scriu şi despre Zburlita, şi despre pisica lui, şi despre iubire, şi despre, şi despre...Ufff! Ia scrie tu, m i Licu , cartea asta!...Ceea ce a şi f cut.

Pe Cuvântul meu!

Autorul

13 Inocenţă, iubire, frumuseţe, libertate, dorinţe, speranţe, linişte, strălucire, căldură, dăruire, bucurie, fericire, culoare, poveşti, cuvinte, lumină, zbor, jocuri, pupici, sclipici...Mi-a scăpat ceva?

Asta-i Lumea lui Licuţă!

Lumea lui

B

ună ziua, Oameni Mari!

Mai întâi sǎ mǎ prezint: mǎ numesc Licuţǎ, dar mi se mai spune şi Culiţǎ. Sunt amestecate literele, uite-așa, ca un joc! ...ca sǎ vezi! Tot un fel de dezmierd este. Un fel de altfel. O nebunie copilărească.

Omul Elastic, vecinul de dincolo de drum, care vine de la serviciu legǎnându-se ca o pǎpuşǎ de paie şi strigă, amestecând cuvintele că el e un om îmbârligat, îmi spune Lipoveanu.

Ce-o fi asta, nu ştiu! Ştiu cǎ sunt blond cu ochii albaştri, sau verzi, sau albi, sau... habar n-am.

Am trei luni şi cinci ani. Eu zic sǎ mǎ opresc aici. Mǎ cam sperie ce mǎ aşteaptǎ-n viaţǎ, care e aşa de luuuungǎ! Oamenii Mari spun cǎ-i prea scurtǎ. De aceea am scris această carte, ca sǎ înţeleg şi eu...pentru cǎ eu una ştiu, ei alta spun. Şi dacă e scurtă trebuie să mă grăbesc, nu? Acuşica trece viaţa şi-mi zboară gândul copilăriei. Vin nimicurile peste el.

Prietenii mei, cei mai tari de pe strada unde locuiesc, Tatalai, Parfeu şi Zburlita, habar n-au când îi întreb. Mai bine mǎ înţeleg cu Mortu, motanul meu alb şi foarte lenevos care doarme toatǎ ziua şi toatǎ noaptea. Zici cǎ-i mort. Nu ştiu când are timp sǎ mai şi creascǎ. Când îl întreb ceva el toarce. Semn cǎ ştie, dar nu vrea să spună. E secretul lui de motan încăpăţânat. Se crede un sfânt venit din poveşti. Puufff! Într-o zi, când mǎ jucam cu Zburlita de-a aruncat pietre într-o

14 piatrǎ şi invers, l-am auzit pe Burtǎ-n Spate de la colţ, care e cocoşat ca o parantezǎ şi locuieşte în nişte case mici din chirpici, spunând cǎ are şi el o boalǎ: sǎ-şi cumpere un televizor cât un perete. Cred cǎ nu mai avea perete şi punea televizorul în loc, zic şi eu. Ce-i trebuie teleperete când strada e plină de spectacole? În direct.

Iar Tanti Raţa, îi spun aşa pentru cǎ are o raţǎ plouată pe cap în loc de pǎr, se tot plânge pe la vecini cǎ are o boaaaalǎ pe cumnatǎ-sa... şi nu îi este ei clar cum de şi-a fǎcut beşniţa vilǎ din vândut ciorapi în piaţă pe o cutie de carton?

Mǎ întreb mereu cum se numeşte boala asta la Oameni Mari şi cine-i doctorul care vindecǎ boli d’astea? Şi ce-i aia beşniţǎ? Şi de ce Cap Spart nu are nicio boală, că doar trage din ţigară şi scoate fum pe nări?

E complicat să ştiu la anişorii mei. L-am întrebat pe Mortu, dar a strǎnutat...apoi, a scos un mieunat anemic şi a adormit la loc. Ştie el, ce ştie! E taina pisicilor din negura istoriei, alea sfinte, cum spuneam. Îl ador pentru că e filosoful curţii, un fel de chibiţ al meu secret.

Eu stau la curte. În fiecare zi mǎtur curtea, ud florile, dau mâncare la orătănii. Copil harnic, măi-măi!

Uff!..Au ieşit puii din ouǎ de la cloşca Ciocumic, mici şi plǎpânzi. Voiam sǎ îi ajut. Cum puneam mâna pe ei, clonţ, îmi trǎgea un cioc mǎmica lor. Am înţeles! Nu aveam voie sǎ-i ating puii. Şi mama mea se supǎrǎ dacǎ mǎ atinge cineva. Nu vǎ mai spun cǎ, Vasile, cocoşul, zbârnâia cu aripile pe lângǎ mine, gata-gata sǎ mǎ ciuruie cu ciocul lui. Figuri! Ca să-l admire Ciudata, Pestriţa şi Albioara, găinuşele lui cotcădicioase.

Barbony, berbecul, este cel mai obraznic prieten al meu. Mă împunge mereu cu coarnele în spate prin surprindere. De obicei mă face atent cǎ-i e foame. Şi eu, ce sǎ-i dau? A behǎit aiurea pânǎ l-am scos la câmp, undeva apropiat de casǎ. Ţopǎia ca apucatu’ împreunǎ cu Ciuta şi Negresa, prietenile lui. Mofturi de oi cu dor de câmpie.

15 Cu Ghiţǎ, gânsacul, n-am cine ştie ce chestii importante. Cum mǎ apropii sǎ-i dau ceva grǎunţe, sâsâie la mine ca la un duşman. Am înţeles! Aceeaşi problemǎ ca la cloşcǎ: gâsculiţa lui avea boboci. Pufoşi şi galbeni ca soarele la amiază. Le-am dat drumul la portiţă să iasă pe stradă sǎ ciuguleascǎ ce-o vrea.

Ghiţă le-a făcut vânt din aripi şi au zburat mai mult pe jos. Au venit crăcănaţi mergând spre casǎ. Ce contează? Erau sătui!

Vedeţi ce de prieteni am?

Nu vǎ m-ai spun de Paul, pǎianjenul casei, de Lorelai, fluturaşul florilor din curtea noastrǎ, de Mumuţa, broscuţa verde de care mie mi-e fricǎ ca de balauri, de Caramel, cǎrǎmida din grădină, piatra mea filozofală, de...dar ce nu e viu în curtea noastrǎ?!

Totul.

Inclusiv Caisatul, Mingiuţǎ şi Prunǎroiu. Adicǎ, cei trei pomi cu fructe din curte, cei mai dulci prieteni ai mei. Caisatul este un cais, normal, care face nişte caiseee, ca-n poze!... Le mǎnânc de verzi.

Mingiuţǎ e mǎrul de la poartǎ. Îi spun aşa pentru cǎ face nişte mingiuţe roşii de zici cǎ-s mere.

Iar Prunǎroiu este un prun crescut nitam-nisam, chiar la colţul casei şi face nişte goldane maaari... mari, mǎi Oameni Mari, zici cǎ-s pere negre, de aceea-i spun Prunǎroi. Dintr-o prunǎ mǎ satur şi eu şi Barbony, hai cu douǎ! Mai mult el. Eu mă uit cum mi le fură din mână.

Dacǎ vǎ mai spun şi de Albǎstriţa, de Rozaliu, de Iederiţa, de Gǎlbioara, de Salcâmosu... se terminǎ vara şi nu mai apuc sǎ vă povestesc despre toată lumea mea.

Tata mi-a spus cǎ tot ce creşte în natură sunt rudele noastre şi trebuie sǎ le iubim. Asta şi fac. Dar şi ele mǎ iubesc pe mine.

Simt eu asta. Când le vorbesc, miros sau le mǎnânc roadele, transpir a bunătate şi mă gâdilă bucuria! Mă simt iubit.

16 ... În viaţă, nimic nu se schimbă, nimic nu se pierde. Totul se transformă în iubire!

Prima iubire

O

rice zi e o sărbătoare, un nou început de prins

viaţa mai departe. Duminica e ziua în care m-am nǎscut.

Duminica e ziua în care mă pierd în timpul timpului meu, e ziua în care soarele prieten îmi trimite o razǎ de bucurie cu zâmbete, e ziua gândurilor libere, e ziua când nu-mi pasǎ, e ziua când plutesc prin tot ce există, mǎ contopesc cu apa, cu aerul si pǎmântul. E ziua bucuriei de a trǎi. E ziua mea, na!

Duminica este ziua când eu sunt şef pe strada mea. Parfeu şi Tatalai ascultǎ de ordinele mele. I-am pus sǎ adune de pe stradǎ chiştoacele lui Cap Spart (vecinul de la douǎ case, scoate fum pe nas şi sigur are capul spart de iese fumul pe nǎri) şi sticlele goale ale lui Om Elastic care bea bere toată ziua la poartǎ şi lasǎ sticlele aiurea.

Zburlita e orgolioasǎ şi nu mǎ recunoaşte de şef. A spus cǎ ea face ce vrea şi nu intrǎ în joc. Nu-i place sǎ fie condusǎ, nu se acomodează cu gaşca. Pufff!.. Mofturi! Ce ştie ea?

Nu mǎ supǎr. Fetele asteaaa!... mereu sunt confuze, nu ştiu ce vor...

Mǎ supǎr când o chem la joacǎ şi nu rǎspunde. Mǎ ignorǎ, cu toate cǎ stǎ pititǎ dupǎ gard şi mǎ lasǎ sǎ fierb. E şi asta un joc.

Plec dezamǎgit şi sunt lovit de o pietricicǎ în spate... De unde?...

Cine?... Şi apare Zburlita cu un fluturaş în căuşul palmelor.

Fluturaşul e duminica mea. Cum de a ştiut?

De obicei este nepieptanatǎ, şifonatǎ, murdarǎ şi lipicioasǎ de la bomboanele cu fructe. Fundiţa din pǎr o are pusă şuie mereu.

Chipul ei e icoana naivă a pictorilor amatori, dar e o icoană... şi

17 la o icoană te închini cu gânduri de iubire pentru tine, pentru viaţa semenilor tăi, pentru binele Lumii, pentru jocul rămas în adâncimea timpului nostru de copii. D’aia îi spun Zburlita! E jocul zburdalnic al vieţi.

Acum, stǎtea în faţa mea o zânǎ. Fluturaşul a zburat pe lângă noi, ne-a înconjurat, îndemnându-ne parcă, să zburăm cu el.

–Te joci? – m-a intrebat luându-mă de mână.

Ochii ei s-au dus în ochii mei aducând cu privirea lor furnici pe spinarea mea şi fluturaşi în stomac, identici cu cel care a zburat.

–Te joci de-a statuia, ce ai? De ce ai înlemnit aşa?..M-a gǎtit mami să fiu frumoasǎ. Azi e ziua mea, nu numai a ta, duminicosule.

Ce nimereală! N-am ştiut cǎ trebuie sǎ-i spun ,,La mulţi ani!” şi am sǎrutat-o. Ea m-a luat în braţe şi m-a sǎrutat mult şi apăsat.

Oau!!... eram roşu ca un rac fiert.

– Hai sǎ ne jucam, înroşitule! – ciripi Zburlǎciţa mea, roşie şi ea ca o dumadǎ.

– De-a ce? – am întrebat eu aşa de încet, cǎci de abia m-am auzit.

De-a Sărbătoarea Dragostei, vrei?

– M-ai întrebi?! ... şi ne-am luat de mânuţe.

Aşa începe jocul primei iubiri. Off!... Nu-i aşa, Oameni Mari?

18 - Zburlito! Ţi-am spus vreodată că te iubesc?

- Nu. - Nici nu-ţi spun!

Zburlita

M

-am trezit cu noaptea-n cap. Şi mǎ

gândeam, aşa aiurea, dar tot la Zburlita-mi zbura gândul. Mǎ întrebam de ce-i spuneam Zburlita? Pentru cǎ umblǎ toatǎ ziua murdarǎ, ciufulitǎ la pǎr, rochiţa într-o parte, ce mai!... ca o zburlitǎ – îmi dau răspuns provizoriu.

Da’, de ce e aşa?... Nu are şi ea puţin grijǎ de ea? Mǎmica ei nu o vede? Nu are oglindǎ sǎ se vadǎ când iese la stradǎ? Ca sǎ mǎ lǎmuresc mai bine mi-am zis sǎ o spionez. Poate nu-i chiar aşa.

Am şi ieşit din curte, aşa, cu pijamaua pe mine şi m-am dus la gardul curţii ei. M-am tot învârtit sǎ gǎsesc o gǎuricǎ ca sǎ vǎd în curte. Cam greu. Toate erau astupate. Aşa cǎ, mi-am fǎcut eu una rupând o scândurică din gard. Una mai mare ca sǎ vǎd cu amândoi ochi. În prim plan, Zburlita! Îmbrǎcatǎ într-o pijama cu fluturaşi, spǎla nişte farfurii la cişmeaua din curte. Apoi, a intrat în casǎ şi a ieşit cu cearcefuri de pat pe care le-a pus pe o frânghie la aerisit. A dat cu mǎtura, a şters geamurile de la bucǎtǎrie.

Tocmai bine ca sǎ o vǎd cum pregǎtea micul dejun. A dispǎrut o clipǎ şi a ieşit schimbatǎ într-o rochiţǎ de joacǎ. Dar, nu a plecat spre poartǎ, ci spre fundul curţii unde a dat boabe şi apă la gǎini, mâncǎricǎ lui Cezar, cǎţeluşul ei, apoi, a tras de o funie dintr-un coteţ, o caprǎ. Ia, te uitǎ! P’asta nu o ştiam. Avea o caprǎ şi eu nu ştiam. Trebuie sǎ-i pun un nume, neapǎrat. Asta n-a fost nimic. Zburlita a fugit în bucǎtǎrie şi s-a întors cu o oalǎ. Mare.

M-am şi speriat. Ori vrea sǎ taie o gǎinǎ, ori spalǎ capra. N-ai sǎ

19 vezi! Ce credeţi cǎ a fǎcut? A muuls-ooooo! Am zâmbit!... dar nu spun la nimeni.

Dupǎ ce a terminat s-a şters în fugǎ pe un prosop şi a fugit cǎtre poartǎ la joacǎ. Aşa cum era: murdǎricǎ, ciufulitǎ şi cu rochiţa pe dos.

Am fugit şi eu repede acasǎ... M-au luat gândurile la fugă. De aceea era Zburlita zburlitǎ. Pentru cǎ ea fǎcea repede treaba în casǎ şi nu avea timp de ea. Trebuia sǎ prindǎ şi timp de joacǎ.

De aceea o iubesc pe Zburlita. Pentru cǎ-i harnicǎ şi vine repede pe stradǎ sǎ stea mai mult cu mine. De ea, nu-i pasǎ!...

O cheamă dorul de Licuţă.

20 În arhiva memoriei adunăm amintiri...Cele mai colorate sunt din copilărie...care vin ca un tăvălug peste maturitate şi ne dă peste cap sufletul...O lacrimă tremură spontan...

Şi porecla e un joc

Ş

i cum spuneam: eu am trei luni şi cinci

ani. Am promis sǎ rǎmân aşa pânǎ la o sutǎ de ani. Un an la mine e o secundǎ. Vǎdaţi seama, că eu nu? Eu nu ştiu cât e o secundǎ, darămite o sută de ani.

Vǎ povestesc de prietenii mei de pe stradă, de vecini, de lumea de pe aici, dar nu v-am spus cine sunt. Îi poreclesc şi voi nu ştiţi exact-exact.

Tatalai este prietenul meu care are şase ani fǎrǎ un sfert. Aşa zice el şi îl cheamǎ Storel. Lui îi plac lǎmâile şi când avea trei ani şi un sfert i-a cerut tatălui sǎ-i dea lǎmâie: ,,Tatǎ, lai!” şi aşa i-a rǎmas numele. Nu ştiu de ce i-a plăcut acreala de mic, pentru că este un dulce de băiat. De fapt, mănâncă orice. Într-o zi a venit la joacă cu marmeladă pe faţă şi ne-a spus că a papat marmeladă de cartofi cruzi... sau cu cartofi cruzi... sau cartofi cu marmeladă crudă, nu mai ştiu, dar am râs de ne-am tăvălit.

Parfeu nu are poreclǎ. Aşa îl cheamǎ. Are şase ani de trei ani şi e cam tuciuriu. E puradel sadea. Toţi din şatra lui au nume ciudate: Europa, Salam, Parlament, Puştiu, Aprozar. Pe bune! Şi iar pe bune, pentru că este un ţigănuş cu suflet plin de bunătate.

Sare iute în ajutorul celor care au nevoie şi nu cere nimic în schimb. Cum să nu-l iubesc!?

Despre Omul Elastic, Cap Spart, Burtǎ-n Spate şi Tanti Raţa v-am spus. Trece cărticica şi nu am timp sǎ vǎ povestesc de

21 prietena mea cea mai cea: Zburlita.

Pe ea o cheamǎ Eleny, de fapt. Eu i-am pus porecla de Zburlita, dar numai aici în această carte îi spun aşa.

Jucându-ne noi într-o zi ,,De-a Fripta” m-a lovit mai tare cu nuieluşa şi de durere am ţipat la ea: – Zburlito!

Ne-am întors nervoşi cu spatele şi cinci secunde nu ne-am vorbit. La a şasea secundǎ, cǎ pânǎ se întoarce eaaaa... trece un an, adicǎ o secundǎ, ne-am întors amândoi odatǎ şi am spus la fel: ,,Te rog sǎ mǎ ierţi!”. De atunci nu se mai supǎrǎ când îi spun Zburlita.

Ce? Ea nu-mi spune Lipoveanul!?...şi nu mă supăr.

Asta-i bună! Pe Zburlita? Doar să nu exist să mă pot supăra pe ea.

Imaginaţia copiilor este infinită...Să nu uităm atunci că, în copilărie, orice piatră cu sclipici era o comoară, orice frunză devenea cântec, orice fulg de nea era o zână, orice era magic!

Jocul de-a vacan a

C

ând e varǎ, e vacanţǎ. Eu sunt mereu

în vacanţǎ. Şi când mǎ joc de-a Serviciul, şi când mǎ joc de-a Prietenia , şi când mǎ joc de-a Dragostea, tot timpul. Azi am am încercat să mă joc cu Tatalai, Parfeu şi Zburlita un nou joc: De-a Plecatul în Vacanţǎ.

Ne-am aşezat pe iarbă. Tatalai se aşezase pe o albinuţă şi ţipa

22 disperat ţopăind că-i zbârnie un gândac în pantalonaşi. Zburlita privindu-l drept în ochi l-a hipnotizat. Tatalai a înlemnit.

Moment potrivit pentru Zburlita să-i tragă pantalonii scurţi în jos ...şi albinuţa, bâz, spre roiul ei.

Un oftat cât o prăpastie a ieşit din pieptul lui Tatalai, dar au ieşit la iveală şi chiloţeii lui Tatalai coloraţi cu albinuţe. Toţi eram topiţi de râs.

De bucurie, a uitat să-şi tragă pantalonii şi dând să se aşeze mai atent pe iarbă a căzut pe spate peste un muşuroi cu furnici. Dacă avea chiloţei cu furnici, ăla era. Bietele furnici nu l-au băgat în seamă şi au fugit spre alte muşuroaie dezinteresate de Tatalai.

Parfeu era tolănit lângă Cerceluş, vişinul de lângă drum, şi tot mesteca o frunză. Parcă era Barbony când vine de la păscut.

Fluiera ceva, iar mesteca. Poate îi era foame, îmi ziceam. Şi când să zic ceva de noul joc, începe Parfeu să cânte o doină ţigănească din frunză, de am rămas flori deschise în roua dimineţii. Primeam sclipici de la soare.

Cerceluş tremura prin frunzele lui şi toate vişinile cădeau una câte una peste Parfeu. Ce bucurie!

Parfeu a adunat mărgelele lui Cerceluş, le-a potrivit într-o grămăjoară şi ne-a invitat simplu: – Haideţi la masa cântecului meu!

Un adevărat festin. Tatalai, căruia îi place acreala, avea un pumn de vişine în gură. Nu am văzut să scuipe sâmburi sau poate mi sa părut. Eram atent la Zburlita care lua tacticos câte o mărgică de vişină, îi scotea sâmburele şi mai mult o gusta decât o mânca.

Se dădea a maniere. Ei, aşi! Era toată mov pe degeţele şi buze. Îmi venea să o mănânc.

– Gata masa!... Hai la joc! – zic. Vă invit la un joc visător în care nimeni nu pierde nimic. Câştigă dorul de aventură, dorinţa cunoaşterii şi puterea de a fi liberi.

Le-am propus sǎ mergem în Ţara de Foc, în Ţara de Aer, în Ţara de Apǎ, via Ţara Pǎmântului.

Tatalai mă privea ca pe un copil bolnav. Parfeu căuta o frunză ca

23 să o mestece, iar Zburlita a oftat.

Se uitau fistichiu la mine.

– Ce joc e ăsta? Cu ce se joacă? Şi dacă plecăm în ţările astea ce luǎm la noi? – m-a întrebat unul din cei doi fistichii.

– Fiecare din noi va lua cu el în călătorie o trăistuţă. Trăistuţa este obligatoriu să conţină Busola Speranţei care ne va arăta Drumul Destinului în viaţă, Harta Inimii cu popasuri de dragoste şi prietenie, Lanterna Cu Sclipici pentru a ne juca fericiţi în Lumină, cât şi Şăpcuţa Dorului de a rămâne copii tot timpul călătoriei. Şăpcuţa va sta pe cap să ne ţină mintea curată şi inocentă. Vom trece prin aceste ţări cu gândul şi imaginaţia, vom inventa poveşti la Focul Emoţiilor sau în Poiana Întrebărilor, vom culege flori de Mulţumesc, Iartă-mă şi Te Iubesc pe care le vom aşeza în Ierbarul Prieteniei. Cât durează călătoria, Timpul va sta în loc şi ne vom întoarce în timp în acelaşi loc, adică în copilărie.

N-au înţeles ei prea multe, drept pentru care i-am pus sǎ scrie de zece ori pe peretele lui tanti Raţa care dă în stradă: ,,Nu ştiu sǎ visez!”, ceea ce nu au făcut pentru că nu ştiau să scrie. Puteau măcar să-şi închipuie că se fac că scriu şi ei.

Ghicindu-mi gândul, Tatalai şi Parfeu, au început să picteze pe perete cu câte o aşchie de cărămidă, steluţe, porumbei, floricele, pe tanti Raţa...

Aoleu!... a ieşit tanti Raţa la poartă şiiiiiii...

Nu mai ştiu. Eu şi Zburlita zburam spre Ţara de Foc, Ţara de Aer, Ţara de Apă... spre întrebările ce ne îmboldeau spre călătoria vieţii.

24

25 Prietenul adevărat nu te întreabă cine şi ce eşti. Se bucură că-l iubeşti.

Prieteni sunt peste tot

D

e astǎzi, motanul meu nu se mai

numeşte Mortu. Mi-a venit mie aşa, cu mintea mea de copil, să-i schimb numele în Pufuleţ.

E mai drǎguţ, nu-i aşa? Habar n-am de ce i-am pus acest nume, cǎ doar e cât un târtan, un vârtej de păr îmbârligat cu scaieţi.

Toată noaptea umblă ca un vânător fără ţinte, prin împrejurimi, vânează ţânţari şi bâzdâgănii, numai cǎ atunci când miaunǎ îi ies pǎpǎdii pe botic. Îl ador! Miroase a luptător din poveştile cu motani eroi.

Ce mai! Îl las sǎ facǎ ce vrea... numai dacǎ, nu mǎnâncǎ pui de gǎinǎ, nu furǎ din farfurie, nu face mizerie de animal pisicesc, nu doarme pe hăinuţele mele, nu mǎnâncǎ florile, nu miaunǎ neîntrebat.

E prietenul meu şi-l iubesc!

Tatalai are un acvariu cu peşti. Ei, şi? Nu prea are cu ce sǎ se laude. Pentru cǎǎǎ... nu le poate pune nume deoarece toţi sunt la fel, nu miaunǎ pentru cǎ e apǎ de peşti nu de motani, nu-i poate mângâia pe spinare pentru cǎ nu au pǎr... şi tot aşa. Başca suflatul în apǎ cu un stuf sǎ le dea aer. Sǎracul, Tatalai! Sǎ vedeţi cum a slǎbiiiit!

Parfeu, nu am treabǎ cu el. Nu are niciun animal. Odatǎ a venit şi el bucuros cǎ are un pǎianjen în camera de la faţǎ. Îl numise Paul. Degeaba. Mama lui a vǎruit şi Paul a plecat în alte ţǎri.

Adică la mine în casă. Nici nu ştiţi câte am învăţat de la Paul!

26 Ştie să ţeasă poveşti minunate, iar eu îl ascult, îl ascult...Timpul nu are timp să ne cuprindă.

Singura mea concurentǎ e Zburlita. Are un cǎţel pechinez pe care îl cheamǎ Cezar. Zice ea cǎ e pechinez imperial şi d’aia.

Scârţ, mârţ, pârţ!... Mai bine îl chema Trompetă cǎ latrǎ ca apucatul toatǎ ziua. Latrǎ şi la muşte. Pufuleţ e de trei ori mai mare ca Cezarul ei. Noroc cǎ îl ţin eu cǎ praf l-ar face. Din cauza asta ne certǎm mereu. Când suntem singuri, fǎrǎ Cezar şi Pufuleţ, ne împǎcǎm de minune: ne jucǎm, ne sǎrutǎm, suntem buni. Offf!... mare sacrificiu şi cu animalele astea!

Undeva, cândva...un copil a auzit un cântec, iar cântecul i-a dat voie să zboare pentru a privi Lumea din zborul unei păsări...

Fluierul exist

L

a poarta noastrǎ este o bǎncuţǎ. Tata a fǎcut-o

pentru cǎ se pricepe. Face de toate. Câte jucǎrii nu mi-a fǎcut!

Bǎrcuţe din lemn, avioane din hârtie, vaporaşe din plastic, chiar şi o maşinuţǎ cu telecomandǎ. Da!... Legase o sforicicǎ de maşinuţa abifie...sau afibie, nu ştiu cum se spune, cǎci mergea şi prin apǎ, de care trǎgeam maşinuţa. Maşinuţa mergea pe unde voiam eu, sforicica era telecomanda, aşa spunea tata.

Odatǎ a fǎcut un fluier dintr-un bǎţ. Fluierul avea şase gǎuri, cǎci ştiu sǎ numǎr pânǎ la... până la... mult, nu mai ştiu numǎru’.

Dupǎ ce a terminat fluierul tata a suflat în el. Am crezut cǎ am cǎzut într-un râu cu frunze şi flori, iar o ninsoare de pǎpǎdii îmi

27 gâdila suspinele. O boare gingaşǎ îmi mângâia obrǎjiorii venitǎ din aripile pǎsǎrilor câmpului de parcǎ mǎ chemau la prima mea lecţie de zbor. Tata a înţeles cǎ-mi place şi mi-a dǎruit fluieraşul.

– E al tǎu! Sǎ înveţi a cânta cu el şi sǎ simţi în cântec ce ai simţit acum. Sǎ-l pǎstrezi! În el e toatǎ muzica copilǎriei tale.

De bucurie, am luat fluierul şi am început a sufla în el. Jalnic!

S-au speriat toţi. Barbony behǎia a ajutor, Vasile, cocoşul, cotcǎdǎcea ca un tren stricat, iar Pufuleţ, motanul, a zbughit-o zburlit la pǎr pe acoperiş, mieunând a sirenǎ de salvare.

M-am supǎrat pe ei şi am ieşit la poartǎ, pe bǎncuţǎ. Şi dǎi fluierat. Tanti Raţa a ţipat la mine cǎ-i sparg geamurile. M-am uitat prin gǎurelele fluierului şi nu era nicio piatrǎ. Glumeşte, zic. Şi mi-am continuat concertul.

O vǎd pe Zburlita venind repejor spre mine. În mânǎ avea o cutiuţǎ. În cutiuţǎ era o pǎsǎricǎ. Abia mai sufla.

– A cǎzut din cer sau din pom – spuse ea grijulie. Nu ştiu ce sau cine a lovit-o. Sǎrǎcuţa! O cheamǎ Nina Păsărina. Aşa am botezat-o. Hai, sǎ o ajutǎm!

Zburlita îi dǎdea apǎ cu un pai şi îi sufla în pene. Eu ce sǎ fac? Îmi venea sǎ intru în curte de neputincios ce eram. Şi mi-a venit, aşa deodatǎ, sǎ suflu şi eu cu fluierul peste penele lui Nina.

Doamne!... Ce minune! Din fluier a ieşit un cântec dumnezeiesc, puternic şi înǎlţǎtor, plin de culori zburǎtoare. Degetele mânuţelor mele mergeau singure peste gǎurile fluierului. Din pieptul meu curgea luminǎ cu steluţe pufoase peste Nina Păsărina. A deschis ochişorii şi zbârrrr! Nina a zburat.

Priveam prinşi de mânuţe zborul ei. Zburlita m-a strâns tare de mânuţǎ. Prin mine a trecut dorul de zbor în vǎzduh şi iubire.

Eram unici.

Fluierul meşterit de tata existǎ. L-am pǎstrat la casa pǎrinteascǎ într-un sertar şi de câte ori merg acasǎ, cânt la fluier acel cântec din copilǎrie. În faţa mea apar Licuţǎ şi Zburlita înlǎcrimaţi de bucurie.

Pe cer trece în zbor Nina Păsărina.

28

29 Cu degeţelul meu ating Natura. Firul de iarbă mă cheamă în Dorul Pământului...şi eu vin încet, încet, acolo de unde plecăm şi suntem chemaţi înapoi.

Broscu a, spaima lui

P

e strada noastrǎ a venit o nouǎ

prietenǎ. Este în vizită la bunica ei, Tanti Maria, care vinde borş şi seminţe prǎjite. O cheamǎ Ariana şi are patru luni şi patru ani.Tocmai a terminat Grupa Micǎ, cu coroniţǎ. E frumuşicǎ foc, un foc ce mă aprindea puternic. Adică, are părul roşcat şi e numai cârlionţi. În ochii mei s-au lipit ochii ei mari şi verzi... de a trebuit sǎ mǎ dau doi paşi înapoi sǎ-i vǎd mai bine, cât p’aci să cad pe spate. În obraji avea culoarea macilor îndrăgostiţi de câmpie şi din priviri porneau steluţe.

Zburlita a observat imediat şi s-a întors pe cǎlcâie. A luat o broscuţǎ de sub o piatrǎ, s-a uitat pe sub sprâncene la Ariana şi mi-a vârât-o în sân.

– Na!... dacǎ vrei ochi verzi.. Şi-a plecat spre destinaţia casǎ cu paşi repezi şi apǎsaţi.

Sǎ mor de spaimǎ, Oameni Mari! Eu mǎ sperii cel mai tare de broscuţe. Ea a ştiut şi mi-a fǎcut-o. Nu am fǎcut altceva decât am privit-o pe Ariana, care acum se ţinea cu mânuţele de gard şi râdea a clopoţei înfloriţi...Vaiiii!... e şi mai frumoasǎ când râde!

Milioane de tot felul de ,,De ce?... De ce?”... îmi loveau mintea.

Sufletul îmi era sfâşiat de teamă şi iubire. Toată lumea era căzută peste mine şi mă sufocam. Mă împiedicam în gânduri şi simţeam că ceva s-a rupt în mine, ca o frunză căzută din copac.

Toate culorile erau gri. Până şi soarele era ca un ceaun de mămăligă.

Trist mergeam spre cǎsuţa mea rǎsunându-mi în cap vorbele

30 Zburlitei: ,,Na!... dacǎ vrei ochi verzi..”

Off!... ce tristǎ-i viaţa!... Broscuţa-i de vinǎ!... sau dragostea la prima vedere?

Un copil plângea în parc...şi parcul s-a oprit ca să plângă un copil. Copilul n-a mai plâns...şi parcul a plecat.

Teama lui este o iluzie

G

ataaa!

Nu-mi

mai

este

fricǎ

de

broscuţe! Să vă povestesc!

Zburlita a venit azi la poartǎ şi a strigat la mine: – Licǎ Fǎrǎ Fricǎǎǎǎ!

Am ieşit la poartǎ facând pe supǎratul.

– Uite! Am aici o broscuţǎ – zise Zburlita, arǎtându-mi mâinele pe care le avea la spate. E micǎ şi mai fricoasǎ ca tine. Ea e captivǎ acum în mânuţele mele şi tremurǎ toatǎ. Tu eşti liber şi nu ai de ce teme. Este la fel ca noi, venitǎ din acelaşi drum al stelelor, e rudǎ cu noi şi dacǎ vrei sǎ ştii, ea este veriga ce a fǎcut legǎtura dintre animalele din apǎ şi oameni. Aşa ne-a spus Doamna la grădiniţă. Este strǎ-strǎ-strǎ-strǎbunica noastrǎ. Îi suntem datori, sǎ o respectǎm! Te las sǎ o mângâi, dacǎ vrei! Are nevoie de protecţia ta.

Purtat de cuvintele magice ale Zburlitei, încerc sǎ mângâi animalul rece şi fioros. A tras un orǎcǎit de am leşinat ţac-pac!...

Ufff!... Mai încerc odatǎ şi o ating uşor pe cǎpşor. Toatǎ Lumea, tot dorul de viaţă, a trecut atunci prin mine. Atingerea rece am

31 simţit-o ca o aglomerare de Universuri pregǎtite sǎ-mi dea Cunoaşterea. Era un rece dulce de bun şi de cald. Broscuţa mă iubea.

–Te rog sǎ mǎ ierţi! – mi-a şoptit Zburlita şi m-a sǎrutat.

Teama a cǎzut... nu ştiu unde, nu-mi pasǎ! Eu trebuia sǎ-i cer iertare.

Chiar nu îmi mai este teamǎ. Dar deloc. Eleny nu mai este Zburlita, este Zâna Curajului, Vrăjitoarea Fricii sau... s-a vorbit cu broscuţa?... Pufff! Ce gând îmi trece prin cap!

Mǎ întreb cum îl va face ea pe Tatalai sǎ nu-i mai fie fricǎ de furculiţǎ. Lui de asta îi este teamǎ. Când vede o furculiţă tremură ca o lingură în bătaia vântului din sobă, când fierbe mămăliga. E ciudat.

Iar vouă, Oameni Mari, de ce vǎ este teamǎ?... în afarǎ de grija zilei de mâine?

- Tu, îi vezi pe Omenii Mari, Zburlito?

- Îi văd! Ei nu ne văd pe noi, Licuţă!

P s reasca lui

R

epede, repede, repede!... Nu pot sǎ vǎ

scriu mai multe.Azi am descoperit un nou mijloc de comunicare fistichiu: sǎ vorbim pǎsǎreşte.

Adicǎ, amestecǎm literele într-un cuvânt şi iese alt cuvânt. Sǎ vedem dacǎ ştiţi ce spun eu acum: – ,,Ergem luşom olanos iş asapǎ ep nutob: Ruuuţţţ!...”

Ei?... Nu vǎ mai chinuiţi gugǎlind, cǎ tot nu o sǎ gǎsiţi

32 traducerea. V-o spun tot eu: – ,,Merge moşul prin salon şi apasǎ pe buton: Ţuuurrr!...”

Sau: „Et busiec, Burzlito!”... e grea traducerea pentru că are secret în inimă. E acolo un cufăr al secretelor. Cheia este în Cosmos. Nu poate oricine să o fure. Nu au cum. Pentru că nu ştiu secretul iubirii. Şi e atât de simplu! Spuneţi repede „Te iubesc!” şi limba secretă se dezleagă.

Primele cuvinte pe care le-am învăţat cu păsăreasca noastră sunt: Ţulmemusc, Et gro, Et busiec şi Arită-mă. Restul au venit de la sine.

Vedeţi ce simplu e?... Puteţi folosi aceastǎ limbǎ oriunde, sǎ trimiteţi mesaje secrete.

Dar, voi, Oameni Mari, nu sunteţi pregǎtiţi pentru asta! Trebuie un pic de imaginaţie pe care doar copii o au... sau poate, copilul din voi.

Sǎ-mi scrieţi şi vǎ învǎţ. Pa!... Am treabǎ!... Repet cu prietenii „Pasǎrea Fermecatǎ” în limba pǎsǎreascǎ.

Înger, îngeraşul meu!...Fă o minune şi adu-l pe Licuţă în Ţările Calde! Vreau să-l topesc de fericire!

Piersica e de la Doamne-Doamne

A

zi a fost o zi minunatǎ!..Nu! Am greşit! Azi este o zi

33 minunatǎ! Fiecare zi e minunată. E sǎrbǎtoare tot timpul.

De dimineaţǎ mama m-a gǎtit ca un prinţ. Aşa spune ea. Eu ştiu cǎ mǎ simt ca un rege.

A spus cǎ mergem la bisericǎ. Am mai fost la bisericǎ când m-a botezat, dar azi a fost altfel. Preotul şi dascǎlul cântau aşa frumos, ca-n Rai, spunea mama. Ei, aşi! Pe mine mă luase somnul. Şi ce-i acela Rai? Ca să nu adorm mă uitam prin biserică. Pe toţi pereţii erau oameni cu un cerc auriu pe cap şi cu ochi blânzi. Îmi zâmbeau.

Unul cu o carte în mânǎ mi-a fǎcut cu ochiul. Am chicotit.

Bunul pǎrinte s-a întors cǎtre mine şi m-a privit câteva secunde fǎrǎ să clipeascǎ.

M-a luat un cǎscat de nu mǎ mai opream. Mama mǎ împungea cu privirea sǎ fiu cuminte.

Pǎi, ce sǎ fac? Nu mǎ puteam opri din cǎscat.

Preotul a venit la mine, mi-a pus mâna pe creştet şi mi-a spus încet: – Bucură-te! Dumnezeu e cu tine!... Uite! Ia aceastǎ piersicǎ ca o dǎruire, iar tu la rândul tǎu sǎ faci la fel. Sǎ o dǎruieşti primei fiinţe pe care o vei întâlni. Şi nu am mai cǎscat.

Cine credeţi cǎ a fost prima fiinţǎ pe care am întâlnit-o?

Zbur-li-taaa!

Am ascuns piersica la spate sǎ-i fac o surprizǎ şi când ne-am apropiat, am scos amândoi odatǎ câte o piersicǎ de la spate.

– Na!... am spus la fel amândoi. Şi ne-am sǎrutat, na!

34 În fiecare stea există un copil. Este copilul din noi pe care, în goana Timpului, îl uităm pe câmpul cu maci udat cu râuri de amintiri...

Copacul care face stele

A

searǎ, tata m-a luat de mânǎ şi mi-a spus zâmbind:

– Hai sǎ mergem Acasǎ!

Ori tata a bǎut ceva, ori mai aveam apǎ în urechi de la scǎldat!

Pǎi, nu eram acasǎ?

– Ai sǎ vezi unde e Acasǎ! – adânci tata şi mai mult misterul din capul meu.

Am mers pe câmp. E aproape de casǎ deoarece strada noastrǎ e la marginea cartierului şi dǎ în câmp. Nici ţipenie. Doar noi, câmpul proaspǎt secerat, un copac, nişte licurici, flori adormite, bâzdâgani de searǎ, miros de iarbǎ verde şi cerul.

– Şi dacǎ sunt atâtea, unde-i ţipenia? – mǎ întrebǎ tata ghicindu-mi gândul.

– Şi unde-i Acasǎ? – i-am rǎspuns printr-o altǎ întrebare ce mǎ frǎmânta.

– Uitǎ-te printre crengile copacului! Ce vezi?

– Frunze, ce sǎ vǎd? – am rǎspuns repede, sigur pe mine.

Tata tǎcea. Şi deodatǎ, am vǎzut! Oau! Am rǎmas cu ochii mari, privind cerul. Fiecare crenguţǎ a copacului avea o stea.

– Acesta se numeşte Stelarul. Este copacul care face stele. Iar acolo, sus, în vârful copacului, este Acasǎ. De Acasǎ venim pe Pǎmânt, fiecare cu misiunea lui, cu treburile lui, cu iubirile şi înţelegerile lui... şi ne întoarcem Acasǎ. Dupǎ ce veghem o Vreme liniştiţi pe câte o stea pe cei dragi, ne întoarcem iar pe Pǎmânt... şi tot aşa...

35 Uite, acolo e Carul Mare şi la o azvârliturǎ de meteorit e Carul Mic. Se spune cǎ... Şi tata povestea, povestea, despre cǎpcǎuni şi voinici ce se luptau pe bolta cereascǎ, despre steluţe cu dor neîmplinit, despre... Şi am adormit în braţele lui. Nu mult. Când m-am trezit Stelarul era la locul lui, Carul Mare la fel, licuricii mǎ mângâiau cu luminiţa lor, doar tata nu mai era.

S-o fi dus Acasǎ?

36 Înţelegerea pleacă întotdeauna de la un simplu "Iartă-mă!"

Ce-i aia ceart ?

P

e la prânz, eu, Parfeu şi Tatalai

ne jucam Poarca. Zburlita desena fluturaşi pe trotuar. Parcǎ erau nave cosmice. Tot un fel de.

Poarca e un joc ca la americani, baseball parcǎ-i spune. Acuma, cǎ l-am luat noi de la ei sau ei de la noi, nu ştiu. Magia jocului ne aparţine nouă, copiilor. Nu contează de unde vine. Dar, ştiu cǎ bunicul, şi bunicul bunicului jucau poarca. Mi-a povestit tata.

Ce să cred?

Ei, şi când sǎ dau cu bǎţul în miuţǎ, sǎ-l trimit pe Parfeu la CiurMǎlai, s-a auzit un zgomot de geam spart şi ţipete. Am rǎmas cu bǎţul în aer.

De la Tanti Raţa se auzea. Se certau. Ea cu cumnata-sa venitǎ în vizitǎ. Ceva cu bani, cu un loc de la cimitir, cu beşniţǎ, cu mǎ-ta, cu hoaţo şi alte ingrediente ce se folosesc la o ceartǎ. Plus geamuri sparte care nu aveau nicio vinǎ, plus scuipat în faţǎ, ca o mişcare de scenǎ certǎreaţǎ. Tablou de oameni mari.

Scena s-a mutat în stradǎ, la maşina cumnatei. Noi, copiii, spectatori. Cu ochi curioşi.

De unde au învǎţat sǎ se certe, nu ştiu. De la copii în niciun caz.

Noi ne certǎm de chi-chi şi de trei lei ridiche. Apoi, ne împǎcǎm repede. Nu ştim sǎ ne certǎm. Sau e timpul sǎ învǎţǎm asta de la Oamenii Mari? Mulţumesc, nu e cazul.

Pentru început am învǎţat cuvinte mai uşoare cum ar fi: ,,Iartǎmǎ!”, ,,Mulţumesc!”, ,,Te rog!”, cuvinte pe care nu le mai aud la Oamenii Mari. Ei nu au învǎţat ca noi? Şi animalele se ceartǎ, nu-i aşa? Cel puţin ele nu cuvântă. Cearta lor e o luptă pentru viaţă.

37 Când îl privesc pe Pufuleţ în ochi, atunci când fură de pe masă bucăţica de friptură, simt că-mi cere iertare pentru că-i e foame şi e firescul lui de animal să facă asta pentru a supravieţui. Şi atunci, eu îi mai dau o bucăţică supliment. Se bucură şi dă din coadă. Semn că mă aprobă de prieten.

Aceasta-i bucuria mea!... era să scriu fericirea... Şi ce?

Contează?

Lacrimile unui copil sunt curăţenia gândurile noastre.

Triste ea lui

A

m şi eu zilele mele triste ca omu’ când e

mic. Într-una din ele am fost foarte, foarte, foarte trist. Am scris trei de ,,foarte” cǎci eu am trei prieteni şi astǎzi toţi mi-au lipsit.

Adică, prietenii străzii. Ei sunt bucuria mea prin conţinut de timp al vieţii. Ei sunt eu. Fără ei nu sunt eu.

Parfeu l-a luat tatǎ’su la strâns fier-vechi, Tatalai s-a dus la nişte rude cu mama lui şi Zburlita era acasǎ, mai precis în casǎ. A rǎcit de la ploile astea şi e bolnǎvioarǎ. Ştiţi ce greu e fǎrǎ prieteni? Te simţi undeva la marginea Lumii, cauţi alinare, vrei dor de oameni, vrei un „Bună ziua!” de la un om apropiat, drag ţie. Vrei să fii într-un vârtej de linişte, vrei tot Universul.

Culmea! Când avem comunicarea, prieteni care ne caută, lumea ce ne dă un zâmbet, lumina ce ne călăuzeşte, nu ne gândim la ce va fi mâine. Suntem fericiţi... iar singurătatea pândeşte la colţ.

Am încercat eu sǎ mǎ joc cu Pufuleţ, cu Barbony, cu Caramel

38 şi... nimic.

Fǎrǎ prieteni sunt nimic.

Trist, cum eram, am scris o poezie pe o hârtie şi am pus-o în pod, într-o cutiuţǎ a mea şi mi-am zis sǎ o recitesc când voi împlini o sutǎ de ani. Ce? E mult? Acuşica trece.

Ne-am născut în visul unui Timp purtat de coloşii Luminii, în visul dorului de noi, în visul Universului pregătit de a zămisli fiinţele iubirii.

Ziua lui

P

entru mine toţi Oamenii Mari sunt copii. Aşa

cred eu. Au crescut din copii ca Licuţǎ şi aşa au rămas. Iar Licuţă vǎ MULŢUMEŞTE cu litere mari, mari cât cerul, pentru că existaţi în jocul vieţii lui. Nu contează locul bucuriei, nu contează regulile jocurilor. Totul e să ai suflet de copil, ca să poţi atinge norii.

Voi, Oamenii, aţi adǎugat la fericirea lui Licuţă un plus de curcubeu şi nuanţe cu licurici, ca-n poveşti.

Se împlinea ziua mea de naştere. Avalanşe de urări veneau de pretudindeni în gândul meu. Lumea era în mine şi o simţeam cum mă îmbrăţişa. Când am ieşit pe stradă aveam în priviri scântei de fericire aprinse de gândurile trăirilor.

M-au sǎrutat toţi prietenii de pe stradǎ, inclusiv Zburlita cu toate cǎ era rǎcitǎ. Şi ce?..Sǎ sufǎr şi eu nu numai ea. Mi-a dat un sǎrut luuuuuuung cu lipici, de mi s-au înroşit şireturile de la

39 tenişori.

Totul este minunat în jurul meu: strada e din diamant cu firişoare albastre de luminǎ, casele din topaz cu ramuri de meri înfloriţi din care picurau poveşti, aerul mǎ lovea în piept sǎ-mi fure inima iar bucuria exploda în infinit... Pânǎ şi Pufuleţ, motanul, este plin de gâdilici fermecat în mustǎţi torcând cântecele îngerilor...

Cea mai mare bucurie a mea de astǎzi este legǎtura în gânduri cu tatǎl meu plecat Acolo, Acasǎ, pe care l-am simţit lângǎ mine toatǎ ziua.

Vǎ rog sǎ mǎ iertaţi cǎ vǎ pǎrǎsesc un picuşor! Merg la tata sǎ-i scriu o scrisorică de ziua mea. Acolo, el mǎ vegheazǎ sǎ fiu mereu vesel, sǎ trǎiesc, sǎ fiu mai bun, sǎ fiu EU. Dragǎ tatǎ!

Astǎzi e ziua mea. Tu ştii, oricum. Doar tu mǎ luai de ziua mea şi mǎ duceai pe câmp, culegeai florile verii de culoarea soarelui, le împleteai într-o coroniţǎ şi mǎ încoronai. Şi acum zâmbesc, când te lǎsai în genuchi şi-mi spuneai ca unui rege: – Mǎria Ta! Porunceşte!..De ziua Ta, toatǎ Lumea e la picioarele tale!

Eu, surprins de magia poveştilor, privind în jos, am vǎzut un fluturaş scuturând aripioarele pe un firicel de iarbǎ şi a zburat apoi, pe coroniţa mea. Povestea era gata.

Am adunat toate urǎrile prietenilor din Lumea mea, le-am pus într-un coşuleţ din râuri de lumină, am presǎrat praf de stele şi am suflat puful lor cǎtre tine. Totul, în armonia Universului.

Te iubesc, dragǎ tatǎ!... şi tu...

Când voi ajunge Mare, vreau sǎ mǎ fac Culegǎtor de Clipe.

Ajutǎ-mǎ!

Te aştept în vis să-mi spui ce să fac!

La revedere, tată!... Ne vom întâlni Acasă.

40 Nuanţele se contopesc în dorul de iubire şi prind sărutul câmpului cu flori de păpădie, prin culori şi miros de copilărie.

Secretul dragostei lui

M

ǎi, Oameni Buni!

Cum e cu dragostea asta, cǎ eu nu înţeleg?

V-am mai spus cǎ pe stradǎ la noi a venit în vacanţǎ de grǎdiniţǎ, Ariana.

Mie-mi place tare mult de ea, pǎrul creţ, ochii verzi, ce mai! – eram topit dupǎ ea. Ciudǎţenia este cǎ am lipici şi la Zburlita.

Aşa dezordonatǎ cum e şi murdǎricǎ mai tot timpul, când o vǎd, am mii de puricei pe spinare. Şi aici apare problemaaa!

Când mǎ cheamǎ Zburlita la joacǎ, ţuşti şi Ariana lângǎ noi. Mǎ ia de mânuţǎ şi vrea ea jocul ei. Ne înţelegem noi pânǎ la urmǎ de-a ce ne jucǎm pentru cǎ suntem copii şi nu ne supǎrǎm.

Numai cǎ, Zburlita o trage de pǎr din greşealǎ pe Ariana, o pǎcǎleşte la joc şi uneori îi spune Vrăjitoareo. Ce-o fi în mintea ei nu ştiu, cǎ doar Ariana seamǎnǎ cu o zână. Acuma, nici Ariana nu stǎ ca o pǎpuşicǎ-n vitrinǎ. Îi mai dǎ câte un brânci, îi pune piedicǎ la joc şi îi spune Tanti. Câtǎ jignire!

Eu sunt siropel cu ele şi le iubesc. Puteau fi zece Zburlite şi Ariane pe stradǎ cǎ le îndrǎgeam pe toate. Şi vǎ întreb acum: – de ce dacǎ le iubesc la fel ele se supǎrǎ şi se ciondǎnesc?

– dacǎ nu le mai iubesc, se mai ceartǎ?

– ce fel de dragoste sǎ le port ca ele sǎ nu se mai urascǎ între ele?

– cu ce am greşit dacǎ le iubesc?

41 – de ce se supǎrǎ Zburlita cǎ doar nu i-am luat iubirea şi am dato lui Ariana?..e la fel ca înainte..

Off!... ce de întrebǎri! Seara, la culcare, stau cu ochii în tavan şi mă răscolesc.

La voi, Oameni Mari, cum e cu dragostea asta? Puteţi iubi doar un singur om? ... ohhh!... şi aşa de dulci sunt când sǎrutǎ! Ador! Plutesc ca un fluturaş.

Licuţă e mereu îndrăgostit.

42 La fiecare poartă tainică există un copil cu o floare în mână, gata să ne primească în povestea vieţii, în veşnicia timpului din noi.

Şahul suntem noi

D

e astǎzi, gata! Mǎ apropii de Oamenii Mari.

Mǎ fac mare. Nici nu bǎnuiţi cum. Sǎ vǎ povestesc!

Cap Spart, vecinul de care v-am mai spus, cel care scoate fum pe nas şi cred cǎ are capul spart de iese fumul şi prin alte pǎrţi când trage din ţigarǎ, nu ştiu de ce nu iese şi pe urechi sau pe ochi, mǎ rog, ne-a învǎţat azi şah. E un joc cu jucǎrii din lemn ce ţopǎie pe o scândurǎ cu pǎtrǎţele.

Cap Spart e campion la şah şi s-a ţinut de noi pânǎ am învǎţat Ne-a explicat el ce şi cum şi am înţeles cǎ jucǎriile seamǎnǎ cu noi, oamenii, adicǎ cu voi, Oamenii Mari. Cu noi, copiii, nu prea. Poate doar, cu nebunul, cǎ prea zvǎpǎiat era. Fugea pe aceeaşi culoare fǎrǎ sǎ-i pese cǎ poate fi furat. Eu zâmbeam şi mǎ bucuram cǎ are libertatea lui. Nebun, ce mai!

Hai, sǎ jucǎm!

Din toţi cei care am cǎscat gura la Cap Spart, adicǎ eu, Tatalai, Parfeu şi Zburlita, nu a prins şpilul decât eu şi Zburlita. Aşa cǎ, ne-am aşezat pe iarbǎ la umbrǎ şi ne-am jucat şah. Eu şi Zburlita. Ceilalţi, spectatori.

Mǎi, sǎ fie! Zburlita îmi zbura toate piesele de pe scândurǎ. Eu atent la nebunii mei sǎ fur regina ei, dar mai ales cu ochii în ochii ei, zburau toate jucǎriile mele din joc. M-a luat transpiraţia la umbrǎ ştiind cǎ voi pierde în faţa unei fete. Dar mai ales, mǎ iritau chicotelile lui Tatalai şi Parfeu. Norocul meu salvator a venit exact la o pǎtrǎţicǎ de a primi şah-mat.Tatalai s-a pornit pe ronţǎit chipsuri. Ronţ-ronţ!... şi gata!... Zburlita s-a zburlit. Nu

43 se mai putea controla. Zgomotul ronţǎielii a terminat-o. Era împrǎştiatǎ pe iarbǎ şi pe scândura de şah. I-am dat şah-mat cu un nebun ţinut ca armǎ secretǎ. Nebunul eram eu.Zburlita a rǎsturnat cutia de lemn, a plecat spre casǎ cu paşi apǎsaţi şi îndesaţi, iar jucǎriile de la şah erau împrǎştiate prin iarbǎ.

Ronţ-ronţ!... Mǎine ,,sigur” va câştiga... şi ne împǎcǎm.

Picătura de culoare din Oceanul Dorinţelor e în mâna frumosului din noi.

Trandafirul lui

Î

ntr-o rea dimineaţǎ mi-a fost foarte

rǎu, iar mama când m-a vǎzut galben la faţǎ m-a îmbrǎcat repede şi m-a dus la doamna doctor. Nu am înţeles eu prea bine ce am, dar am înţeles cǎ trebuie sǎ stau în casǎ câteva zile şi sǎ înghit multe pastile. Asta m-a fǎcut sǎ-mi fie şi mai rǎu.

Singur în casǎ, fǎrǎ prieteni, fǎrǎ Zburlita, fǎrǎ bucuria jocului.Şi când? Acum, în plinǎ varǎ a copilǎriei mele? Stǎteam cu ochii în tavan şi plângeam de dorul libertǎţii jocului din colbul strǎzii nesfârşite, cât şi de chicotelile vesele din mintea şi sufletul nostru de copii.

Când oftam mai adânc şi îmi ştergeam lacrimile cu dosul mânecii, aud voci în curte. Am sǎrit ţuşt!... la geam şi-i vǎd pe prietenii mei discutând cu mama. Toţi aveau câte ceva în mânuţe... Dragii, de ei! Au venit la mine... şi mama ce face? Îi dǎ pe poartǎ afarǎ?

– Ei, na! Mamǎǎǎ!...

44 Nu mǎ auzea. Nici nu avea cum. Eu strigam din sufletul meu, în gând... Nu aveam puteri nici sǎ vorbesc... M-am sprijinit de scaun şi m-am aşezat încet pe pat. O secundǎ, o clipǎ pluteam de bucurie în agonia mea...

– Cioc-cioc! – s-a auzit în geam.

Era Zburlita. Nici nu ştiu cu ce puteri am ajuns la fereastrǎ şi iam deschis.

– Ce faci, Licuţǎ? Acum ţi-ai gǎsit sǎ te îmbolnǎveşti? Fǎ-te repede bine şi sǎ vii la joacǎ! Vrei sǎ mǎ îmbolnǎvesc şi eu de dorul tǎu?

M-a sǎrutat apǎsat pe gurǎ, dǎruindu-mi un trandafir galben şi a fugit spre poartǎ. O vedeam plutind spre poartǎ. Parcǎ nu se mai termina zborul ei cǎtre libertatea strǎzii.

M-am aşezat pe pernuţǎ cu trandafirul lângǎ obrazul meu şi de undeva se auzea o melodie pe care nu o auzisem niciodată.

Trandafirul îmi trimitea căldura prieteniei, sărutul Zburlitei, ţopăitul jocurilor copilăreşti, bucuria ca o vrajă a gândului, puritatea văzduhului în zborul aripilor de îngeri, Lumea toată. În mine, boala fugea. Melodia sfărâma toată durerea mea. Mă simţeam cel mai puternic copil de pe Pământ. Primeam forţă de a fi fantastisc. Am căzut în vise cu acest gând.

Ascultaţi şi mângâiaţi trandafirii galbeni!...Visul vine încet, încet în iubire... şi acolo rǎmâne

45 - Licuţă, ai grijă!...Eşti bolnăvior de iubire. Îţi prescriu pe reţetă, o sută de pupici pe zi, îmbrăţişări calde în fiecare clipă, zâmbete, zece pe secundă, luate cu un pahar de rouă şi unguent de tandreţe....Să vii zilnic la tratament!

Ce vrem s devenim când vom fi Oameni Mari?

G

reu! Foarte greu sunt jocurile noastre de copii! E

aşa de complicat încât habar nu avem de ce e complicat..

Ne-am jucat ,,De-a ce vrem sǎ devenim când vom fi mari?”...

După o idee de-a lui Zburlita, via Tatalai. Are el un fix. Spune aşa: – Eu când voi fi mare vreau să mă fac... Şi de fiecare dată spune altceva ce vrea să devină. Cred că are o listă. În joc, fiecare trebuia sǎ spunǎ ce vrea sǎ devinǎ când va fi mare şi apoi sǎ joace acel rol.

Am râs de ne-am prǎpǎdit, când Tatalai a ales sǎ devinǎ vetier, adicǎ cel care face vatǎ pe bǎţ. Auzi, vetier! E limbǎ dupǎ vata pe bǎţ. A adunat el nişte beţe de pe jos, le-a scurtat rupându-le pe genuchi şi le tot rotea în aer. Nicio vatǎ nu se prindea de beţe.

De unde vatǎ în aer? În schimb, s-a prins Cezar, căţeluşul lui Zburlita, cu colţii de pantalonii lui speriat de învârtitul beţelor.

Tatalai a juns acasǎ fǎrǎ sǎ atingǎ poarta.

Parfeu a zis cǎ el vrea sǎ ajungǎ rachetǎ dansatoare. Ne uitam nedumeriţi.

– Daaa! – a spus el. Parlament, fratele meu mai mare, danseazǎ

46 mişto când se adunǎ şatra la o petrecere şi toţi îi spun rachetǎ, să moară soră-mea! Şi s-a pus pe dansat. El cânta, el dansa.

– Mǎi, Parfeu! Sǎ te duci la circ, că prea te măscăreşti! – strigǎ de vizavi râzând, Tanti Raţa care se uita la noi.

– Dar, la Circul Străzii cu cearta matale, ce are bre, tanti? – am rǎbufnit eu supǎrat de gluma ei idioatǎ Mie îmi plǎcea. Parfeu punea suflet.

Când sǎ vinǎ rândul meu sǎ spun ce vreau sǎ devin, hop şi Zburlita odatǎ cu mine, adicǎ am spus amândoi odatǎ: – Eu vreau sǎ devin doctor!

– Cum? Şi tu? – m-a privit miratǎ Zburlita.

Parfeu s-a prefǎcut cǎ îl cheamǎ ai lui şi am rǎmas doar noi doi.

Am început sǎ ne jucǎm rolul. Zburlita m-a consultat prima.

Avea pregǎtitǎ trusa şi mi-a ascultat inima.

– Ce tare sunǎ!... Bum-budimum-budibum-budibum!... Ce-i cu tine? Eşti bolnav? Te-ai înroşit la faţǎ. Trebuie sǎ te tratez – ciripi Zburlita ca un adevărat doctor de inimioare îndrăgostite.

M-a mângâiat pe pǎr, pe obraji şi aplecându-se peste faţa mea, m-a sǎrutat.

– Gata! Eşti vindecat.

– Nu cred, Zburlito! Mai tare m-ai îmbolnavit. Inima se vindecǎ aşa! Şi am sǎrutat-o ca-n filme. Na!

47 Nici nu bănuiţi câte tone de medicamente sunt înlocuite atunci când langă suferinţa noastră cineva drag ne iubeşte.

Mama lui

P

e la prânz, mamei mele i

s-a fǎcut

rǎu. Sora mea mai mare, Elena, a chemat salvarea care a venit foarte repede. Sirena salvǎrii ţipa aşa de tare cǎ m-am speriat.

Zburlita era lângǎ mine şi mǎ ţinea de mânuţǎ. Mǎ simţeam apǎrat şi plin de curaj.

Mama a plecat la spital cu Elena şi eu am rǎmas singurel. M-a cuprins un dor de toatǎ lumea, mai ales de mama. Ca sǎ-mi treacǎ, m-am ocupat de gospodǎrie, ca un Om Mare. I-am dat lui Pufuleţ sǎ pape lǎptic de la Ciuta pe care eu, aşa mic, am muls-o. Barbony, berbecul, mǎ privea invidios. I-am dat grǎunţe lui Ghiţǎ, gânsacul, „fiorosul” curţii şi am mǎturat curtea... adicǎ, a mǎturat Zburlita. Eu i-am spus ce şi cum.

Spre searǎ, a venit Elena care mi-a spus repede: – Hai, sǎ mergem la mama! În spital, o altǎ lume. Era curat, linişte... Oamenii Mari erau altfel. Bǎtrâni, foarte mulţi bǎtrâni. Cei îmbrǎcaţi în alb nu se ocupau de cei bolnavi decât dacǎ erau plǎtiţi. Aşa cum, Elena se strǎduia sǎ facǎ pentru mama. Scotea bani din buzunar şi plǎtea.

Oamenii Bolnavi sunt de vânzare? De ce bani pentru suferinţǎ?

Nu ajunge iubirea de oameni?

Am intrat zâmbind în salonul unde era mama: – Hai, bre mamǎ!..Hai, acasǎ!.. de ce ai venit în lumea asta albǎ murdarǎ? Mi-e foame!

Zâmbind, mama mi-a dat un mǎr. Ce bun şi plin de rǎcoare era!

Era de la mama mea!

48 Am glumit, ne-am jucat de-a doctorul care nu cere bani, am îmbrǎţişat-o de nu ştiu câte ori. Ba, ştiu!... am învǎţat sǎ numǎr – de douǎ ori ori zece.

Când sǎ plec, mama m-a întrebat: – Mai vrei ceva?

Asta m-a topit. Ce sǎ vreau, eu, un copil?

Biata, de ea! Credea cǎ suntem acasǎ şi de câte ori zburam la joacǎ îmi dǎdea un mǎr, ceva sǎ nu duc lipsǎ şi mǎ întreba ca acum: Mai vrei ceva?

– Da, mamǎ! Mai vreau sǎ vii acasǎ!

În căuşul inimii adunăm amintiri...le mângâiem tandru în clipele triste şi ne întoarcem la inocenţă..O lacrimă rebelă ne dă transparenţa vieţii.

Primul misterios „Te iubesc!”

A

bia aştept sǎ înceapǎ şcoala ca sǎ învǎţ sǎ

scriu şi sǎ citesc. De ce spun asta? Pentru cǎ mi-a spus tata cǎ este o mare, mare bucurie sǎ ştii sǎ citeşti poveşti. Trǎieşti odatǎ cu povestea fermecat, vrǎjit, e o nebunie frumoasǎ, eşti puternic şi liber.

Dar şi pentru cǎ, azi mi s-a întâmplat ceva misterios. Sǎ vedeţi!

Toatǎ ziua am bǎtut strada. Ne-am jucat Poarca, Miuţa, Plic, Cal de rege – Cal de prinţ, Ascunsa.

Tanti Raţa a scuturat dudul cu dude negre şi ne-a chemat sǎ o

49 ajutǎm la adunat. Am sǎrit în ajutor şi am mâncat dude ca nesǎturaţii de ne-am murdǎrit peste tot. Pânǎ şi în ureche aveam negrealǎ de la dude. Le mâncam aşa, de pe jos. Suflam puţin praful şi hap!... asta la primele dude, cǎci apoi uitam cǎ sunt de pe jos.

Ei şi, tot timpul cât am zburdat pe stradǎ, Zburlita nu mi-a dat nicio atenţie. Ba îl ţinea de mânǎ pe Tatalai şi se uita la mine sǎ vadǎ dacǎ mǎ uit, ba îmi spunea Lipoveanu în loc de Licuţǎ, ba o îmbrâncea pe Ariana fǎrǎ motiv. Stǎtea la distanţǎ de mine de parcǎ aveam pojar. Ce mai! Clar. Era supǎratǎ pe mine. Dar nu ştiam de ce?

Mi-era teamǎ când Zburlita era prea zburlitǎ. Totuşi, am prins cel mai fricos curaj şi am întrebat-o: – Eleny! Ce ai cu mine?... Am spus ceva urât?...

Tǎcea. Asta mǎ rǎscolea sǎ o mai întreb încǎ odatǎ, şi încǎ odatǎ... Pânǎ a cedat.

M-a luat de mânuţǎ din scurt şi m-a dus repezit la gardul casei noastre unde mi-a arǎtat spunând tǎios: – Uite! ... şi a plecat, nu ştiu unde. Am rǎmas puţin zǎpǎcit ca o dudă căzută din dud, vǎzând scris cu cretǎ roşie pe gardul nostru ceva.

Nu ştiam ce. Pentru mine era o mâzgǎlealǎ pentru că nu ştiam sǎ citesc.

Am dat fuguţa în casǎ, am cǎutat abecedarul sorei mele pe care îl ştiam ajuns ierbar şi am ieşit la stradǎ sǎ buchisesc ce scrie.

Am învǎţat literele şi încet, încet şi pânǎ spre înserat, am desluşit ce scria: „Te iubesc!”.

Eram un pic bucuros cǎ am învǎţat sǎ citesc, un pic fericit că cineva secretos mă iubea, dar foarte trist cǎ Zburlita suferea.

Că de unde ştia Zburlita să citească nu mi se părea ciudat.

Ciudat eram eu că nu ştiam să citesc. Asta chiar mă durea şi mă simţeam micuţ pe lângă ea.

Of, of, of! Multe de of.

50 Zburlita nu ştia că Lumea e a ei...Am învăţat-o eu cu un simplu sărut.

Imagina ia lui

T

atalai nu a venit de la ţarǎ şi

Parfeu era plecat de dimineaţǎ cu ai lui dupǎ sticle de plastic şi fier vechi. În schimb a venit Zburlita de la mare. Asearǎ a venit, cu pǎrinţii ei.

Aveam treabǎ prin curte, dar am ieşit la stradǎ pe la prânz, şi asta ca sǎ merg sǎ cumpǎr pâine şi un sǎpun sǎ-l spǎl pe Pufuleţ.

Zburlita, ţuşt!.. de la poarta ei drept în faţa mea.

– Unde te duci?

– La magazin.

– Merg şi eu cu tine ca sǎ-ţi povestesc cum a fost la mare.

Nici nu am apucat sǎ spun ceva cǎ a început sǎ turuie: A fost extra-extra-extraordinar! Am plecat cu maşina, am ascultat muzicǎ veselǎ pe drum, am râs de glumele lui tata şi ne-am oprit la un popas unde am pǎpat mici. La mare am ajuns la un hotel maaaare şi minunat, zici cǎ era un palat. Am fǎcut baie în apǎ şi m-am înroşit toatǎ. Uite, vezi?

– Atât?

– Atât!...da’ a fost aşa frumoooos!

– Pǎi, eu am vǎzut mult mai mult decât tine. Am plecat cu voi în maşinǎ şi priveam câmpurile pline de floarea-soarelui ca o mare galbenǎ de linişti, copaci stufoşi plini de verde, cu mierle şi vrǎbiuţe, iar când a deschis geamul mama ta, m-a lovit în piept chemarea depǎrtǎrilor din câmpii. Orizontul se unea cu noi printr-un curcubeu. Ne contopeam cu viaţa.

La hotel am mângâiat cu privirea tablourile de pe pereţi. Ciudate şi interesante. Nu am mai vǎzut pânǎ acum atâta perfecţiune în

51 liniile şi cuburile care se ciocneau în culori. Tu m-ai tras de mânuţǎ şi în cinci minute eram amândoi în valurile mǎrii. Bine, mai la mal, cǎ tu nu ştii sǎ înnoţi şi-mi era un pic teamǎ. Teamǎ, care s-a topit în briza mǎrii şi din zbor a cules-o un pescǎruş.

Nisipul ne-a învǎluit cu lumina lui sticloasǎ luatǎ din soare şi ne-a topit într-unul singur. Tu şi eu într-un sǎrut.

– Vaaai, ce frumoooos!... Eu cum de nu am vǎzut toate astea?

– Nu aveai cum. Ochii tǎi erau lipiţi de ai mei şi nu mă vedeai decât pe mine. Ei, glumeam. Trebuie doar sǎ ai imaginaţie şi poţi ajunge în orice colţ al lumii. Visez sǎ ajung în Grecia cu toate cǎ am fost deja. Mi-a citit tata Legendele Olimpului şi ştiu cum e acolo.

– Mi-ai făcut dor de visare. Trebuie să mă înveţi şi pe mine.

Cum e cu imaginaţia ta? De unde o ai şi unde o ţii?

– Aici! – i-am spus punându-mi degetul pe pieptul ei în dreptul inimii.

Privirea minţii poate vedea şi urma aerului prin care te mişti, dar mai ales, poate vedea vibraţia dragostei contopind iubirea.

De-a Privitelea

C

ald. Foarte cald. Aşa de cald, încât

Pufosul parcǎ era prǎbuşit din pom. Lat, cât curtea. La umbrǎ, normal. Stǎtea întins lângǎ Barbony, berbecul. Nici sǎ toarcǎ nu mai avea putere. Barbony suferea mai uşor cǎldura, era proaspǎt tuns de tata. Ce caraghios era dupǎ ce l-a tuns! Din faimosul

52 berbec Barbony cu lâna lui de leu, arǎta acum ca un pisic leşinat cu coarne, şi alea topite de cǎldurǎ.

Tata a lǎsat în curte butoiul care face vin toamna ca sǎ i se umfle doagele. Era mereu plin cu apǎ. N-am rezistat şi m-am bǎgat în butoi. Oau!... Ce m-am rǎcorit! După ce m-am bǎlǎcit şi am ieşit la stradǎ.

La umbrǎ, sub corcoduşul de la casa lui Tanti Raţa, stǎteau şi moleşeau prietenii mei: Tatalai, Parfeu şi Zburlita. Tatalai dormea pe iarbǎ, Parfeu zgârâia pǎmântul fǎcând cerculeţe, iar Zburlita stǎtea pe o pǎturicǎ din iarbă verde şi se certa cu douǎ muşte. Intraserǎ în ,,mâncarea" ei. Boooon!

– Hai, la joacǎ! – le dau eu un impuls.

Nimic. M-au privit ca pe o Mare Plictisealǎ şi şi-au continuat moleşeala. Caut o idee. Ce sǎ-mi vinǎ pe cǎldura asta!?...

Vedeam şi eu ca şi ei peisajul topit, înfrânt de caniculǎ. De abia vorbeam. Parcǎ eram Omul Elastic.

– Vreţi sǎ ne jucǎm ,,De-a Privitelea”?

Parcǎ am tunat a ploaie. Au sǎrit, ţop, pe mine sǎ le spun ce joc e ǎsta.

– Uite! Eu fac numǎrǎtoarea şi care cade în joc, conduce priveala.

Se uitau la mine ca la o îngheţatǎ. Trec la fapte.

– Astram gram, piche-piche, monogram!... Unica, doica, ieşi afarǎ mǎtǎlica!... Şi am rǎmas doar eu. Deci, urma sǎ conduc jocul... Ptiu! Cine m-a pus?

Regula era sǎ ne privim în ochi şi cine ceda ieşea afarǎ din joc.

Primul la privit a fost Tatalai. Ne-am privit, am privit crucean şi Tatalai a cǎzut de râs peste un scaiete ce-l aştepta plictisit de căldură. Din râs a dat în plâns, iar scaietele a pierdut mulţumit câţiva ţepi.

Uraaa!! Am câştigat! Trec la Parfeu! La el fost mai greu! L-am privit în ochi şi nu ştiu de ce, dar îmi venea sǎ plâng. Figura a ţinut şi a plâns şi el. Pe scurt, a ieşit din joc.

53 A rǎmas Zburlita. Nu m-a privit din prima, ţinea ochii închişi şi brusc m-a sǎgetat cu privirea. Ce credeţi cǎ am simţit în acel moment?

Timpul s-a rǎsucit pe un tǎvǎlug pornit fǎrǎ oprire şi s-a oprit în noi în clipa privirii. Am urcat pe Cǎluţul Timpului şi am început cǎlǎtoria. O clipǎ am crezut cǎ mǎ pierd în privirea ei... şi am închis ochii. Ne priveam cu ochii închişi. În cǎlǎtorie au plecat toate gândurile. Ne-am luat de mânuţe şi pluteam peste râuri, peste câmpii cu flori în explozii, cu gândăcei rupţi din soare, peste dealuri cu muguri de dor, peste fiinţe-fiinţe. Nici nu bǎnuim cât de fiinţe sunt pentru noi, iar cuvântul lor ne ajutǎ sǎ înţelegem viaţa...şi am zburat din privirele ochilor închişi peste calotele îngheţate de vremuri... şi deoadatǎ!... eram în Cosmos... Unde, Eleny?

Zburlita mi-a zâmbit şi mi-a arǎtat Calea. Sǎream din plop în plop, din scânteie în scânteie, din nimic în Totul, din umbrǎ în fiinţǎ... şiiii, am cǎzut îmbrǎţişaţi în prima baie de lumină a unei steluţe.

– Hei!... unde sunt EU?... unde eşti TU?...

Am deschis ochii şi era deja întuneric. Tatalai şi Parfeu erau cu Moş Ene, iar noi doi priveam cerul ca pe scena jucǎriilor noastre...

Ne-am atins uşor cu năsucurile, cu fraga buzelor, ne-am privit în clipa despǎrţirii ca pe două revederi ale începuturilor vieţii.

Cǎlǎtoria începuse înainte de existenţa noastră, de mii de ani.

Ce va fi, ce este, ce nu ştim?... Milioane de întrebǎri strǎbat sensul.

Noi, suntem Acum!

54

55 Clipa bucuriei unui copil este într-o floricică, iar clipa frumuseţii unei floricele este într-un copil.

Timpul prietenilor lui

T

atalai a împlinit azi cinci ani.

Super-tare! Ce repede trece timpul! Parcǎ mai ieri, începusem timid viaţa. Am propus prietenilor mei, inclusiv celor fǎrǎ cuvânt, adicǎ, Pufuleţ motanul, Paul pǎianjenul, Carmen cǎrǎmida, Mingiuţǎ mǎrul, Barbony berbecul, Vasile cocoşul, Cezar cǎţeluşul Zburlitei şi lista e luuuuungǎ, nu se opreşte aici, deci, le-am propus sǎrbǎtorirea evenimentului. Fiecare a venit cu câte ceva la masa festivǎ.

Tatalai a venit cu un castron şi bombonele, Parfeu cu o furculiţǎ, Zburlita şi-a adus tot arsenalul pǎpuşesc, eu am adus un ceaun de mǎmǎligǎ, Paul a ţesut faţa de masǎ, Mingiuţǎ ne-a zâmbit prin câteva mere cu nişte omizi strâmbe, Barbony ne-a trântit câteva mǎsline ovine, Vasile ne-a cântat cucurigu de ne-a tâmpit, Cezar lǎtra la luna de pe tricoul meu, iar Pufuleţ mieuna a parastas.

L-am mângâiat şi ne-am simţit minunat. Trǎiam momentul intens şi nu ne pǎsa cǎ trece Timpul. Tatalai a venit pe stradǎ îmbrǎcat curǎţel, de zici cǎ era din poze. Nu se atingea de nimic, nu se juca cu nimic – zicea sǎ nu se murdǎreascǎ. Stǎtea ţapǎn ca un manechin.

L-am pupǎcit şi am tǎbǎrât pe bombonele lui. Era o pungǎ plinǎ.

Parfeu, mai lacom, bǎga şi-n buzunare. Cine ştie de când n-a mai mâncat bombonele, bietul de el! Zburlita le alegea pe cele de piersici şi nu numai... Mie mi-au rǎmas vreo trei. Şi cu trei şi fǎrǎ trei, tot Licuţǎ mǎ cheamǎ. Aşa cǎ, i le-am dat

56 lui Parfeu.

Zburlita mǎ privea ciudat. A stat un pic şi mi-a dat o bombonicǎ.

Am refuzat, întorcându-mǎ cu spatele. M-a simţit cǎ-s supǎrat şi încet, pe la spate, mi-a împins bomboana în gurǎ. Am fǎcut-o eu pe mofturosul, dar am ronţǎit-o. Mmmm!... era de la Zburlita, cea mai dulce bombonicǎ.

Nici nu am terminat de ronţǎit cǎ a început o ploaieeee!... Ne-am adǎpostit cu toţii sub dudul de la poarta lui Tanti Raţa. Tatalai, ca sǎ nu se murdǎreascǎ, sǎrea de colo-colo ca un ţonţoroi sǎ nul atingǎ stropii de ploaie. Numai bine cǎ a alunecat Parfeu şi l-a stropit cu noroi. Na!... Tatalai a rǎmas o clipǎ şocat şi a dat în plâns. Parfeu a alunecat iar şi a cǎzut în noroi. Râs în concert cu toţii. Tatalai a uitat cǎ e murdar şi dǎi din plâns în râs. A ieşit de sub dud şi ţopǎia bucuros. Nu-i pǎsa cǎ se mai murdǎreşte. Era fericit cǎ a scǎpat de aceastǎ teamǎ.

Am ieşit şi noi dansând prinşi de mâini o horǎ a bucuriei.

Uraaa!...strigam bucuroşi.

Dupǎ ce s-a oprit ploaia am hotǎrât sǎ facem turte din noroi, sǎ gǎtim un tort din frunze, iarbǎ şi noroi, iar cu apa de ploaie Zburlita ne gǎtea o ciorbǎ. Cea mai gustoasǎ ciorbǎ de pe Pǎmânt pe care am gustat-o a fost atunci. Avea în ea gustul inocent al copilǎriei. Îl simt şi acum.

Tortul a fost gata. L-am ornat cu vise şi clipe fericite, cu sclipici din pensula timpului, cu melci imaginari şi buburuze din cer.

Trǎiam frǎţia prieteniei. Zburlita a alunecat când ne servea ciorbiţa şi a cǎzut cu nasul drept în tort. Ne-am tǎvǎlit prin noroi de râs şi ne-am jurat prietenie cu pahare din Rochiţa Rândunicii pline cu picǎturi din magia infinitului.

Ce mult te iubesc, Prietenie!

57 Oauu! Ce minunat! Magia dragostei, magia prieteniei, magia poveştilor, magia Timpului, au fost dintotdeauna în mâinele mele. Trebuie doar să mă bucur din orice şi...magia străluceşte.

Bog ia lui

U

fff!!... ce zi grea pentru mine!... Doar ce

am sǎrbǎtorit ieri cu gaşca mea Ziua Prieteniei şi azi, dupǎ soare a venit ploaie. Nu în naturǎ, ci în sufletul meu sensibil de copil...

De ce tocmai azi, nu ştiu!... Tatalai m-a privit ca pe un strǎin, pentru cǎ nu am avut sǎ-i dau un leu sǎ-şi ia o îngheţatǎ. Eu nu am bani niciodatǎ la mine. Nu ştiu sǎ-i folosesc. Parfeu s-a supǎrat cǎ nu-i i-am dat cǎruciorul de aragaz sǎ care ceva. Nu eu decid asta, ci pǎrinţii mei. Lor trebuia sǎ vinǎ sǎ le cearǎ.

Cel mai mult m-a durut când a venit Zburlita pe stradǎ şi m-a întrebat dacǎ am vǎzut la televizor un film cu veveriţe jucǎuşe care cântau şi vorbeau ca oamenii.

I-am spus cǎ avem televizorul defect. E o vechiturǎ şi nu mai poate fi reparat, dar a zis tata cǎ va cumpǎra unul nou când va face un împrumut.

– Aoleu!... sǎrǎntoci mai sunteţi!... nici televizor nu aveţi. Toatǎ lumea are... – a spus Zburlita plecând spre casa ei cu regretul cǎ nu are cu cine vorbi.

Am intrat în curte şi niciunul din prietenii mei necuvântǎtori nu mǎ simţeau cǎ sunt trist.

Pentru ei eram acelaşi Licuţǎ, şi trist, şi vesel...

Am plecat de acasǎ şi am rǎtǎcit pe strǎzi un timp fǎrǎ timp. Mǎ gândeam unde am greşit. Ce nu am fǎcut eu pânǎ la cinci ani sǎ fie bine acum? De ce sunt respins când nu am ce le oferi prietenilor? Toatǎ lumea era spulberatǎ în mine. Eram singur pe

58 un colţ de uitare şi mǎ priveam ca un Om Mare. Milioane de întrebǎri îmi loveau mintea în drumul meu fǎrǎ destinaţie. Nu ştiu ce-i milioane, dar ştiu cǎ-i mult..

Paşii m-au dus cǎtre casǎ. Se întunecase. Ai mei m-au repezit un pic pentru rǎtǎcirea mea, dar s-au bucurat cǎ sunt întreg şi sǎnǎtos.

Am încercat sǎ-i spun lui tata ce am pe suflet şi el m-a oprit.

– Ştiu, Licuţǎ!..şi mama ştie. Ai fost neputincios în dǎruirile tale şi pentru asta suferi. Te simţi sǎrac şi umilit. Te-am simţit decând rǎtǎceşti pe strǎzi, gândul tǎu a ajuns la noi plângând. Tu ai bogǎţia în suflet, nu în buzunare. Tu eşti cel mai bogat copil de pe Pǎmânt, pentru cǎ ne ai pe noi, ai prieteni mulţi, te ai pe tine cu copilǎria ta, îl ai pe Pufuleţ, pe Paul, păianjenul, pe Caramel, cărămida... tot ce mişcă şi nu mişcă pentru tine sunt prietenii tăi de suflet. Nimeni nu are atâta bogǎţie ca tine.

Bucurǎ-te de ceea ce ai şi vei fi fericit. Restul de nimicuri vin de la sine. Tu poţi zâmbi şi când nu ai de toate pe masǎ, visând la o prǎjiturǎ. Acesta-i un lucru extraordinar, puţini oameni îl au. Eşti unic în acest zâmbet. O lacrimǎ curgea lin pe obrazul tatei. Am zâmbit. Tata mǎ iubeşte. Acum sunt şi mai bogat. Am adormit lin şi dulce cu Pufuleţ în braţe. Un vis m-a trimis într-un alt vis, într-un alt vis... Trǎiam magia!

59 Din gingășia naturii am luat picături de culoare să i le dăruiesc Zburlitei...Nu e ziua ei, dar e așa frumoooos să fac asta! Nu-i așa Îndrăgostiților?

O balt de fericire

C

e bucurie pe mine! Tata mi-a spus

de asearǎ cǎ mâine, adicǎ azi, mergem la peşte. Nu realizam eu cum e sǎ mergi la peşte, poate la pescuit, dar mǎ bucuram cǎ merge şi tata lui Zburlita. Normal că o lua şi pe ea. O zi numai cu Zburlita. Era un vis, ce mai!

Am adormit greu. Numai la asta mǎ gândeam. De abia m-a trezit tata la patru dimineaţa. Încǎ era întuneric. Eu am zis cǎ-i searǎ şi voiam sǎ mǎ culc la loc. Am cǎscat de s-a speriat Pufuleţ... care s-a întors pe partea cealaltǎ dând anemic din coadǎ.

Cei doi tǎtici ne-au urcat pe bicicletele lor şi vâjjj!... spre baltǎ.

Tata lui Zburlita avea o barcǎ în care ne-am urcat şi am alunecat lin pe luciul apei. Tata spunea sǎ nu facem gǎlǎgie. Care gǎlǎgie? Amândoi eram muţi de uimire. Un abur matinal ieşea din apǎ şi mǎ visam plutind pe nori. Foşnetul bǎlţii dǎdea semne de trezire a vietǎţilor, a nuferilor şi sǎgeata apei zbura spre rǎsǎrit odatǎ cu noi.

M-a trezit din visare mânuţa Zburlitei care simţea la fel ca mine, cât şi clipocitul plutei în apǎ din undiţa lui tata. Zbââârrr!... sǎreau peştişorii drept în cǎldǎruşe.

A urmat un pescuit ca-n... ca-n... nu ştiu ca-n ce... dar, era o feerie toatǎ balta, toatǎ lumea din jurul nostru. Pe mine mǎ luase vârtejul clipei.

Tǎticii noştrii au tras mai la mal, cǎci urma, spuneau ei, greul misiunii: monştrii bǎlţilor.

Aşa cǎ, ca sǎ nu-i peturbǎm din pescuitul misterios, ne-a lǎsat la

60 mal sǎ adunǎm vreascuri pentru foc. Urma o saramurǎ.

Zburlita a şi trecut la acţiune. Eu fuguţa dupǎ ea. La orice crenguţǎ pe care o gǎseam bunǎ de foc, ne sǎrutam. Aşa simţeam sǎ o facem. Jocul nostru a culminat pe iarbǎ, unde ne-am aşezat obosiţi dupǎ atâta alergǎturǎ. Zburlita mi-a luat obrǎjiorii în mânuţe, m-a mângâiat pe pǎrul blond, m-a sǎrutat încet pe guriţǎ şi mi-a spus: – Mǎi, Lipovene! Eu te iubesc!

Toatǎ balta era întoarsǎ în privirea mea, iar Zburlita îmi fǎcea vânt cu o crenguţǎ de salcie. Leşinasem de fericire.

61 Greşeala e din firescul uman. Orgoliul nu o recunoaşte, iar conştiinţa nu o vede....Doar, inima iartă!

Parfeu, prietenul lui

D

upǎ prânz, dupǎ ce am schimbat

apa la gǎini, i-am dat lui Barbony apǎ într-o gǎleatǎ, i-am dat lui Pufuleţ puţin lǎptic de oaie, l-am mângâiat pe Prunǎroiu sǎ coacǎ odatǎ şi-o datǎ prunele alea, cǎ-mi lǎsa gura cascadǎ dupǎ gustul lor şi dupǎ ce am pǎpat trei ouǎ ochiuri de la mama lor Pestriţa, am ieşit glonţ în stradǎ – seria a doua de joacǎ pe aceastǎ zi. Ne-am jucat ţintar. Zburlita cu Parfeu şi eu cu Tatalai.

Era joc tare, frate!

Zburlita s-a ridicat în douǎ picioruşe şi a ţipat la Parfeu: – Ţiganule!... De ce mi-ai furat pietricica?... Eşti un ţigan, na!... şi a fugit spre casa ei.

Am rǎmas ţintar. Nu e Zburlita mea. Ce are cu Parfeu? Am alergat dupǎ ea şi am întrebat-o.

– Lasǎ-mǎ în pace!... E ţigan şi gata!

– Zburlito!... nu e bine ce spui. Şi dacă e ţigan, ce? Pe el îl doare cǎ-i spui ţigan. El ştie asta, nu-i place sǎ-i spunem noi, prietenii lui, cu rǎutate. Hai, cere-i iertare!

– Nu vreau! Şi tu eşti ţigan ca şi el.

Am aflat de la Parfeu cǎ pietricica lui Zburlita era sub piciorul ei şi nu vedea. Nu s-a supǎrat. Are destule bǎtǎi de cap cu Oamenii Mari cǎ e ţigan, când vinde la piaţǎ. De ce s-ar supǎra pe prietenii lui? Nu va schimba nimic. S-a aşternut o tristeţe în mintea mea dându-mi seama cǎ neînţelegerea rupe prietenia.

Sufletul mi se cufunda-n într-o groapǎ fǎrǎ limite. A început ploaia şi am plecat trişti spre casǎ.

62 Acasǎ, totul era gri. Nu-mi gǎseam liniştea. Dorul de Zburlita mǎ ţintea în pat şi cu ochii în tavan. Ce face ea? Ce gândeşte ea?

De ce m-a fǎcut ţigan? Unde sunt eu vinovat? Se mai gândeşte la mine? Sǎruturile noastre ce sunt? Şi de ce cuvântul ţigan era ceva rău?

Milioane de întrebǎri veneau nǎvalnic peste inima mea micǎ de copil.

Ploaia contura tristeţea mea în picǎturi de lacrimi. Voiam sǎ trec printre picǎturi şi sǎ deschid poarta soarelui, sǎ redau liniştea şi armonia, pacea şi înţelegerea. Nuanţa de gri e trecǎtoare. Dupǎ ploaie, vine soare! Speranţa din noi spune asta.

63 Nu contează locul bucuriei, nu contează regulile jocurilor...Totul e să ai suflet de copil ca să poţi atinge norii...

,,Amintirile” lui din copil rie

N

-am dormit toatǎ noaptea. Cu gândul la

supǎrarea cu Zburlita, nu mai exista somn de copil. Prea aveam frǎmântǎri de Om Mare. Veneau întrebǎri în cap de nu ştiam unde sǎ le mai pun.

De ce mǎ doare în inimioarǎ gândul la prietena mea dragǎ?

De ce nu mǎ înţelege cǎ nu vreau sǎ o supǎr?

De ce timpul lungeşte clipa revederii?

De ce nu gǎsesc cuvântul potrivit pe care sǎ i-l spun când ne vom întâlni?

De ce nu ştiu cum sǎ fac sǎ gǎsesc un motiv pentru a o vedea?

Salvarea mea a venit azi când mama m-a luat cu ea la cumpǎrǎturi. A tras de mine sǎ mǎ trezesc pânǎ a spus cuvintele deşteptǎtoare: Mergi cu mine în oraş? Ţuşt!... eram deja îmbrǎcat şi cu şireturile legate la tenişori.

– Trebuie sǎ mergi cu mine, cǎci uite!... ai tenişori cam rupţi şi mergem sǎ-ţi iau alţii noi.

Dupǎ ce am ieşit dintr-un magazin mareee, foarte mare, de încǎpeau în el strada mea, toţi prietenii mei, plus toate gândurile mele, hai şi, Caramel, cǎrǎmida din fundul curţii cu tot cu Broscuţǎ, am intrat într-o cofetǎrie. Ce de prǎjituri! Mama s-a uitat în vitrina lor şi nu ştia ce sǎ facǎ. Se uita şi în portofel.

– Lasǎ, mamǎ! Avem acasǎ, în curte, pe Prunariu, Mingiuţǎ şi Caisatul care ne dau cele mai dulci prǎjituri de pe Pǎmânt. Astea nu-s dulciuri. Sunt poze de speriat copii.

64 Mama s-a bucurat cǎ sunt înţelegǎtor. Ieşim şi cǎutam un magazin cu încǎlţǎminte pentru copii. Erau peste tot. Întâmplarea face cǎ, pânǎ sǎ intrǎm într-un magazin, trecem pe lângǎ un chioşc de ziare, reviste şi multe cǎrţi. Brusc, simt o atracţie pe care nu am mai simţit-o pânǎ atunci. O trag de mânǎ pe mama spre punctul care mǎ vrǎjea.

– Uite, mamǎ!... uite ce de minunǎţii!...Vreau şi eu!

– Şi ce ai dori sǎ-ţi iau?

Eu le voiam pe toate, aşa de mult mǎ fascinau. Aleg cu degetul o carte ce avea pe ea o pozǎ cu un bǎieţel cu o pupăză în mânǎ.

– Nu ne ajung banii pentru tenişori, Licuţǎ!

– Nu-mi trebuie tenişi, mamǎ!... eu mǎ joc pe stradǎ cu picioarele goale... şi mai am şi papuceii. Te roooog, mamǎ!

– Daţi-mi vǎ rog cartea aceasta, ,,Amintiri din copilǎrie”! – o aud pe mama ce carte urma sǎ primesc.

Când am luat cartea în mânǎ am simţit cum intrǎ în mine toatǎ bucuria lumii, toate înţelesurile misterioase şi rǎspunsuri la frǎmântǎrile mele, curgea o cascadǎ de minuni pe care le aşteptam demult, simţeam mirosul de cernealǎ ca pe un miros unic ce m-a urmǎrit toatǎ viaţa, era un început la intrarea pe poarta Cuvântului, eram fericit!

Dorinţa de a afla, de a şti Lumea, se împlinea în acel moment.

Zburlito! Vin la tine cu înţelegerea supǎrǎrii noastre, vin sǎ fie pace, sǎ visǎm şi noi cu cel care a scris aceastǎ carte.

Toatǎ ziua am umblat prin curte în picioarele goale şi m-am înţepat într-o sârmǎ unde meşterea tata la coteţul lui Vasile şi Pǎtata. Ştiţi cât de minunat este sǎ calci cu tǎlpile goale peste tot, în grǎdinǎ, pe pietrişul de la poartǎ, pe o caisǎ coaptǎ? Simţi cum intrǎ în tine toatǎ viaţa Pǎmântului. Dar, şi dureros dacǎ nu eşti atent ca mine. Şchiopǎtând, am ieşit la poartǎ cu cartea pe care mi-a cumpǎrato mama. M-am aşezat pe bǎncuţa de la poartǎ şi rǎsfoiam paginile cǎrţii atent, sǎ nu le îndoi sau sǎ le murdǎresc. Era comoara mea.

65 Tatalai şi Parfeu au venit lângǎ mine curioşi. Mǎ prefǎceam cǎ citesc.

Zburlita era şi ea pe stradǎ. Tot supǎratǎ. Se juca cu o mingiuţǎ şi trǎgea cu ochiul spre noi. Din greşealǎ, cred, scǎpǎ mingiuţa spre noi. A venit sǎ o ia şi a ridicat uşor cǎpuşorul sǎ vadǎ ce citesc eu acolo. Noi, nici nu o bǎgam în seamǎ. Şi iar o scǎpa.

Pânǎ nu a mai rezistat.

A venit glonţ la Parfeu şi i-a spus ciripind duios: – Te rog sǎ mǎ ierţi, Parfeu! Am spus prostii. Tu eşti un ţigan bun şi te iubesc pentru cǎ eşti prietenul meu – clopǎţi vocea ei şi îl sǎrutǎ pe obrǎjiori.

Offf!... de când nu i-am auzit vocea! Am crezut cǎ sunt stǎpânul Pǎmântului. Zburlita e iar cu noi. Dragostea de prieteni nu are piedici. Doar vorbe-n vânt. Noi copii, nu ştim ce-i supǎrarea. Nu am învǎţat asta. Era acolo, în carte, un bǎieţel cu pǎrul bǎlai cocoţat într-un cireş şi jos o bǎtrânǎ cu o nuia în mânǎ. Multe poze din carte parcă erau desenate din lumea mea. Nu chiar, dar prea se asemănau cu năzbâtiile noastre. Ştiam poveştile. Învăţasem cuvintele pe de rost. Tata mi le citise de multe ori din cartea de citire a lui sora-mea.

Am început a mǎ preface că citesc: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului...”

Tatalai privea în gol ca o statuie cu gura cǎscatǎ, iar Parfeu avea în ochi numai steluţe. Zburlita mǎ ţinea de mânuţǎ şi mǎ ruga din ochi sǎ continui, iar dupǎ ce au plecat cei doi cǎci se înserase, s-a apropiat de chipul meu şi ne-am privit în ochi.

– Mai eşti supǎrat pe mine, Lipovene?

– Eu?..Nu!..Nici nu am fost vreodatǎ. Am fost supǎrat cǎ nu te mai vǎd lângǎ mine, iar dorul a fost mai puternic decât supǎrarea.

– Hai, sǎ ne sǎrutǎm de împǎcare!... Stai!.. Ne sǎrutǎm ca eschimoşii, cu nǎsucurile.

Am rǎmas curios. Zburlita şi-a întins nasul spre mine şi ne-am

66 atins cu nasurile ca într-o joacǎ. Întâi stângaci ca nişte copii, apoi lin şi încet pânǎ ne-am atins buzele. Am cǎzut în cascada emoţiilor. Nimic numai era în jurul nostru. Doar luna, mare şi zâmbǎreaţǎ, ne privea într-un unghi de luminǎ printre crengile cireşului de la poartǎ, cât şi Nicǎ a lui Ştefan a Petrei ce ne zâmbea dintr-un cireş din cǎrticica mea cǎzutǎ la picioarele noastre.

Copacul sufletului pereche prinde gândul de dor, atinge vorba frunzelor şi-şi trimite sărutul ascuns al inimii.

Cât fac unu şi cu unu?

M

ai sunt câteva zile şi voi merge la

grǎdiniţǎ. Grupa mare. Mǎ bucur foarte mult. Am auzit cǎ la grupa mare se învaţǎ litere. Voi şti şi eu sǎ citesc, iar tata nu va mai fi nevoit sǎ-mi citeascǎ poveşti şi sǎ adoarmǎ sforǎind cu cartea pe nas. Voi citi singurel şi tata nu va mai sforǎi, cǎci nu mai are carte.

Mama şi tata pleacǎ la serviciu la ora şase şi eu trebuie sǎ mă pregǎtesc singur pentru a merge la grădiniţă. Îmi fac ceiuleţ cu unt şi marmeladǎ, îmi calc costumaşul şi le dau mâncare la orǎtǎnii, pentru cǎ vreau sǎ fiu primul la grǎdiniţǎ. Am eu un fix.

Când am ieşit azi pe stradǎ, eu, gurǎ spartǎ, le spun cǎ mai e puţin şi mergem la grǎdiniţǎ.

Parfeu privea în gol, nu ştie el ce-i asta, iar pe Tatalai l-a luat tremuratul. Zburlita e pusǎ pe idei. A zis sǎ ne jucǎm de-a şcoala. Tronc! De unde? Avem atâtea jocuri plǎcute şi ei îi

67 zboarǎ mintea la şcoalǎ. În acel moment eram nişte victime: Parfeu aştepta declanşarea unei explozii, iar Tatalai nu mai avea nicio culoare. Alb tot. Eu o tot codeam. Şi când mǎ pregǎteam sǎ fiu de acord, zbang!... a venit şi explozia. Intuiţia lui Parfeu s-a adeverit.

Zburlita se voia Doamna învǎţǎtoare. Pam-pam!

Ne uitam pe stradǎ, un ajutor ceva. Ne uitam în sus, un nor de ploaie, ceva... Pustiu.

Parfeu încercǎ sǎ plece cu spatele spre casǎ, Tatalai trebuia urnit cu buldozerul, cǎci înlemnise, iar eu aveam impresia cǎ mǎ strigǎ mama.

– Mincinosule! Mama ta nu a venit de la serviciu la ora asta...Hai! Treceţi în bǎnci! Începe ora de şcoalǎ şi vǎ ascult, sǎ ştiţi! Şi tu, Lipovene!... sǎ vinǎ mama ta pe la şcoalǎ!

Iote! Chiar zici cǎ-i Doamna învǎţǎtoare!

Dacǎ nu-l ţineam pe Tatalai, cǎdea leşinat sǎracu’ peste nişte urzici. Ne-am aşezat pe jos, cum ne-am nimerit.

– Cât fac unu şi cu unu? Sǎ rǎspundǎ Tatalai!

Tatalai era Tutankamon. Mascǎ. Parfeu era cu douǎ degete pe sus şi e pus sǎ rǎspundǎ.

– Dacǎ mǎ duc la piaţǎ cu un kil de cartofi de un leu şi o legǎturǎ de mǎrar tot de un leu şi le vând cu trei lei, face trei.

– Greşit. Nota trei... Lipovene! Ştii rǎspunsul?

– Da!..face tot unul.

– Ei, nu zǎu?

– Zǎu!... Dacǎ un individ se uneşte în prietenie cu un individ, face la un loc unul singur. Sunt amândoi într-unul. E simplu.

Prietenia, iubirea fără condiţii, acceptarea oricǎror greşeli venite de la amândoi, sinceritatea, trǎirea unuia pentru celǎlalt, depǎşirea orgoliilor, împǎrţirea aceeaşi bucǎţicǎ de pâine, gândul unul spre altul la orice distanţǎ, la orice nivel, la orice secundǎ, la orice greutate... nu poate fi decât UNUL. Aceasta-i împlinirea adunǎrii unor suflete gemene, pe vecie.

Doamna învǎţǎtoare mi-a cǎzut în braţe.

68 Să-i oferim copilului din noi, dorul înţelegerii dintre inimioara lui şi tainele naturii.

Toate au un nume

L

a mine toate au un nume. Eu le

botez. Poa’ sǎ fie orice. Chiar dacǎ au un nume, cum ar fi: canǎ, gard, copac, Eleny, Neculai, Nea Radu, nu conteazǎ. Pânǎ şi linguriţei de gem îi spun Guriţǎ, doar merge la guriţǎ.

De ce fac asta, nu ştiu. Aşa-mi vine mie în minte sǎ le dau un alt nume. Asta nu ar fi nimic, dar toţi se mirǎ când mai şi vorbesc cu ele, mǎ refer la cele fǎr’ de cuvânt. Mǎ cred un ciudat. Ce mirare poate fi dacǎ eu vorbesc cu Scârţâita, poarta de la curtea noastrǎ, sǎ nu mai scârţâie? Ei uite, cǎ numai scârţâie! Mǎ ascultǎ, cel puţin când trec eu. Şi chiar dacǎ scârţâie, eu nu o aud.

Am fost la ţarǎ, la bunici. Cu trenul. Bunicii locuiesc la Urleasca. Vedeţi cǎ şi ţara are un nume? Urlǎ cineva, cred. Şi tot din Urleasca este şi mama lui Zburlita. A mers şi ea la ţarǎ, cu Zburlita cu tot. Pe drum spre garǎ ne-am ţinut de mânuţe şi alergam dupǎ mamele noastre pentru cǎ era târziu şi pierdeam trenul. Mame grijulii. Am ajuns cu juma’ de orǎ înainte. În tren m-am jucat Fripta cu Zburlita, aşa de chi-chi, cǎci nu ne pocneam palmele. Mai mult ni le strângeam unul altuia.

La gara Urleasca a venit Muşat, bunicul, cu cǎruţa sau cu taxiul cum spunea el, sǎ ne ia.

Oameni Dragi! Aţi vǎzut vreodatǎ cai ca a lui bunicu’? Normal, cǎ nu. Eu am vǎzut. Rǎmâi ca în poveşti ce cai nǎzdrǎvani avea Muşat! Şi cum îi strunea, şi cum le vorbea, şi cum îl ascultau.

Am rǎmas fermecat. Se auzea clop-clop, clop-clop... dii mǎi, Plopule!... dii mǎi, Sirena mea!... De ce mǎ trecea o emoţie aşa,

69 din mersul cu cǎruţa, nu ştiu sǎ vǎ descriu. Poate nici nu e nevoie sǎ vǎ spun. Sentimentul legǎturii cu Pǎmântul era acolo.

Acolo era bucuria noastrǎ de oameni. Oameni şi cai.

La poarta casei bunicilor, ne aştepta bunica, Ştefana. Avea, parcǎ, o lacrimǎ în ochi... de dor, cred, dar şi de bucurie. Ce-i mai frumos când îţi vezi copii şi nepoţii în prag? Doar viaţa ne poate spune şi rǎdǎcinile de unde am plecat. Ne-a sǎrutat şi ne-a dus, mai mult pe sus, sǎ mâncǎm ceva. Ceva?... Acel ceva era toatǎ seva trǎirii noastre pe Pǎmânt: mǎmǎligǎ rece cu ceapǎ şi brânzǎ.

La ţarǎ nu ai timp de joacǎ. Muncǎ, mai ceva ca la oraş.

Eu m-am ţinut dupǎ Muşat, bunicul. Râdeam la orice vorbǎ a lui. Avea nume pentru toţi şi toate. La grajd îi spunea Grand Hotel, unde erau Ţupa şi Alergata, douǎ vaci blânde de-mi venea sǎ le strâng de botic.

La coteţul lui Trandafir, porcul, îi spunea Motel Şorici. La coteţul de gǎini, cocoşi, curci, raţe, curci... off!... am uitat cum îi spunea, dar nu am uitat cât de mult îi plǎcea lui Muşat sǎ le dea nume la toţi. Îl iubesc pe bunicul meu!

Ia uite, de unde vine la mine obiceiul de a boteza orice! Suntem de neam botezǎtori. Şi cred eu cǎ acest obicei vine de demult, de peste sute de ani. Altfel, nu ne-am fi deosebit. Am plecat spre searǎ, cu cǎruţa la garǎ. Mort de obosealǎ. În tren nu am mai jucat Fripta cu Zburlita. Oricum, eram fripţi de soare. Am adormit în poala mamelor noastre.

Oameni Dragi! Cel mai minunat loc de pe Pǎmânt de a dormi adânc şi în pace este în poala mamelor noastre. Sǎ o faceţi cât mai este timp din viaţa mamei!

70 Apogeul dragostei umane ajunge în vârf cu prima dragoste din copilărie....şi rămâne acolo pentru totdeauna.

Aceeaşi dorin

L

ui Tatalai, i-a intrat o pietricicǎ în

sǎndǎluţǎ şi se chinuia sǎ o scoatǎ. Când s-a descǎlţat, m-a pufnit râsul. Lǎbuţa lui era bronzatǎ dupǎ forma sandalei. Motiv pentru am început sǎ ne lǎudǎm care s-a bronzat cel mai şic în vara asta. La Parfeu nu era cazul. Era ,,bronzat” din naştere.

Tatalai era numai bucǎţele de bronz, iar eu eram ceva mai uniform, cǎci umblam toatǎ ziua desculţ şi cu pantalonaşii scurţi legaţi cu sfoarǎ. Zburlita ne-a uimit pe toţi. Şi-a dat jos rochiţa, rǎmânând în chiloţei. Toţi trei am rǎmas ca-n pozǎ, iar ochii îi aveam cât farurile de la tractorul lui Cap Spart. Zburlita era ca o ciocolată caldă cu lapte. Aşa era de bronzatǎ. Cum o fi fǎcut?

Acelaşi soare ne-a ars pe toţi. Sigur, umblǎ goalǎ prin curte. Dar când? Câteva secunde am stat nemişcat privind trupul ei minunat. Parfeu şi Tatalai erau două statui cu gurile căscate. O muscă-i bâzâia anemică, ameţită şi ea de scena frumuseţii.

Când colo, ce să vezi? Cei doi erau distanţaţi total de a o privi pe Zburlita. Doar eu eram hipnotizat de bronzul aşternut de soare peste trupuşorul ei. Îmi era un pic ciudă pe Parfeu şi Tatalai că nu admiră şi ei pe Zburlita mea. Merita de la toţi priviri gingaşe de prietenie.

Cei doi nu se uitau la Zburlita, ci peste umǎrul ei. Pe stradǎ apǎruse Omul Elastic. Venea de la cârciumǎ. Se bâţâia ca plopul în furtunǎ.

Nu ştiu cum fǎcea de se îndoia pânǎ la pǎmânt şi nu cǎdea. Mai fǎcea doi paşi, iar se îndoia. Râdeam de ne prǎpǎdeam. Era aşa de haios cǎ râdeau şi gardurile de care se rezema. Râdeam toţi ca

71 la desene animate. Mai ales când se ţinea de un pom şi se cǎuta prin buzunare, cicǎ sǎ ne dea bomboane. Greu nimerea buzunarul şi când îl nimerea, îl întorcea pe dos. Era gol. Când sa apropiat de noi s-a îndoit în zece direcţii şi mai sǎ cadǎ peste noi. N-a cǎzut, dar am cǎzut eu peste Zburlita, cǎci ne-am speriat. Vaaaai! Mi-a cǎzut un dinte. Dau sǎ plâng, dar mǎ pufneşte râsul. Şi lui Zburlita i-a cǎzut un dinte. Puffff!! Râdeam amândoi ca într-o oglindǎ. Mie mi-a cǎzut în stânga, ei în dreapta.

Fuguţa amândoi acasǎ la mine sǎ aruncǎm dinţiţorii pe casǎ.

Trebuia sǎ spunem descântecul. Una, douǎ, şi!

Cioarǎ, cioarǎ Nu fi chioarǎ. Îţi dau dintele de os, Tu îmi dai unul frumos! Şi zvârrrrrr!... cu dinţişorii peste casǎ. Ne-am pus şi câte o dorinţǎ. Fiecare cu a lui. Ne uitam unul la altul, parcǎ sǎ ne citim gândurile despre ce dorinţǎ şi-a pus fiecare. Ne-am îmbrǎţişat şi ne-am sǎrutat, aşa ştirbi cum eram.

Asta ne era dorinţa!

Timpul nu poate fi oprit, oricât am lupta să-l reţinem...dar, putem prinde clipa şi să o stăvilim în loc pentru totdeauna!

Dr cu a

I

ar am fost la ţarǎ! A venit la noi vǎrul meu

72 Sandu, bǎiatul lui unchiu’ Aurel, fratele mamei, cu maşina lor cât coteţul lui Vasile. Am încǎput toţi adicǎ, eu, mama, tata, sora, unchiu’ Aurel, vǎru’ Sandu şi tanti Dorina. Nici nu am vǎzut pe unde am mers, atât eram de înghesuiţi. Noroc cǎ avea remorcǎ, unde ne-am pus bagajele. Ei, bagaje!... Sacoşe şi genţi goale ce urma sǎ le umplem la bunici. Aşa-i când mergi la ţarǎ, te duci gol şi te întorci plin. Şofer era unchiu’ Aurel. Ştie sǎ meargǎ şi pe tractor. Am simţit asta pe drum. Nu mai ştiam dacǎ am mâini, dacǎ am picioare, iar de cap nu mai vorbesc. Acolo jos sub picioarele lui tanti Dorina simţeam orice gropǎcicǎ, orice pietricicǎ, plus bâţâiala maşinii conduse de un tractorist experimentat. Am ajuns în viaţǎ, cu chin, cu zdrǎngǎneli, la Urleasca. Când ne-a vǎzut tataia Muşat a crezut cǎ a venit rǎzboiul.

– Bine mǎi, copii!... Mai bine veneaţi pe jos. Ia uite, cât sunteţi de smuciţi! Mai ştiţi cum vǎ cheamǎ?... Hai, sǎ mâncaţi o ciorbǎ de zarzavat acritǎ cu prune verzi. Vǎ pune pe picioare şi uitaţi de chinul drumului. Ştiţi cum a fost ciorba de zarzavat?... şi cu ceapa?... şi cu mǎmǎligǎ rece?... nu am cuvinte... am zis cǎ sunt în altǎ lume.Toatǎ natura curgea în fiecare lingurǎ de lemn cu care sorbeam acest elixir al vieţii. Vagoane de ,,medicamente” ale lui Dumnezeu erau într-un castron de ciorbǎ. Sǎ nu mai spun de ardei iuţi! Pici ameţit de arsura lor. Ciorba o stingea.

Gata!... Mâncare-mâncare, dar toatǎ suflarea la treabǎ. Ei cu ale lor, iar eu am ieşit în uliţǎ... eram sǎ zic stradǎ, dar am auzit cǎ aşa se spune la stradă mai româneşte.

Pe uliţǎ, copii ca pe strada mea. Jucau fotbal cu o minge din cârpe. Cǎpitanul jocului era o fetiţǎ. Ea striga ce-i de fǎcut, ea executa. Spirt. Cine nu fǎcea ca ea, primea un şut bine plasat.

Era frumoasǎ!...blondǎ cu ochii albaştri. Îmi picau ochii dupǎ ea.

Aşa era de nǎzdrǎvanǎ, încǎt am crezut cǎ sunt în poveşti. Pe loc i-am dat un nume: Drǎcuţa.

Drǎcuţa era datǎ dracului. Pe toţi bǎieţii îi ţinea într-un iureş al

73 ei. Nu sufla unul. S-a urcat într-un nuc şi arunca cu nuci verzi în toţi bǎieţii. Niciunul nu spunea nici cârc. Le plǎcea. Mai ales cǎ nucile erau bune de mâncat, chit cǎ te fǎceai maro pe mâini de la coajǎ.

Eu zâmbeam tâmp la toate scenele ei şi credeam cǎ nu mǎ vede.

N-ai sǎ vezi! A venit drept spre mine, mi-a pus degetul pe frunte şi mi-a spus tǎios: – Mǎi, puţicǎ!..Tu sǎ nu te mai uiţi cu ochii ǎia ai tǎi verzi la mine cǎ mǎ apucǎ nervii de la inimǎ şi te sǎrut de nu te vezi!

Ceea ce a şi fǎcut.

Aoleu! Ce-i spun lui Zburlita?

74 Când îngerii se sărută,Timpul stă în loc şi Lumea trece prin curcubee.

Cum se face un chirpic şi ce-i la un chirpic?

V

oi ştiţi ce-i acela un chirpic? Dacǎ da, bravo!... Eu ieri am

aflat. Dupǎ scena pupǎcioasǎ cu Drǎcuţa am fugit repede în curte, ruşinat tot. Am intrat glonţ în bucǎtǎria de varǎ, un fel de şopron cu o vatrǎ în mijloc, tupilindu-mǎ dupǎ bunica, ce tocmai punea la foc purumb pentru fiert. Tata care m-a vǎzut şi a vǎzuto şi pe Drǎcuţa printre ulucii de la gard, m-a atins în orgoliu: – Ce-i mǎi, Licuţǎ? Ţi-e fricǎ de nucǎ verde?... Aoleu!... Licǎ Fǎrǎ Frică. Dacǎ-i spun lui Zburlita, mergi pe gard, nu pe trotuar...

– Parcǎ tu ai fost mai breaz!...Te ascundeai sub pat când intra o fatǎ la voi în curte. Nu mi-a spus mie cuscra! – rǎspunse bunica în locul meu.

Acolo, din ,,cazemata” mea, vedeam cǎ în curte e multǎ animaţie adicǎ, un fel de desene animate: nea Aurel cǎra pǎmânt cu o roabǎ, mama cu tanti Dorina aduceau apǎ cu gǎleţile, iar tata amesteca cu picioarele pâmântul, aruncând paie peste el.

Dupǎ ce au terminat de cǎrat apǎ, au intrat şi mama cu Tanti Dorina în noroiul ǎla cu paie. Când şi când, nea Aurel arunca câte o lopatǎ cu bǎlegar de cal.

Era interesant pentru mine. De aceea m-am apropiat de tataia

75 Muşat, ce stǎtea aşezat pe un scǎunel de lemn trǎgând dintr-o juma’ de ţigarǎ şi m-a ridicat pe genuchii lui.

– Tataie! Ce face tata cu pǎmântul?... şi... mama cu tanti Dorina se joacǎ în noroi?

– Chirpici. Asta fac tac’tu şi cu maicǎ-ta. Pentru un grajd la vite.

Cel vechi l-au mâncat vacile.

– Ce-i aia, chirpici?

– Tu ai auzit de Marele Zid Chinezesc? Ştiu cǎ nu ai auzit.

Acum, câteva sute de ani, chinezii s-au apucat sǎ facǎ un zid mareeee, un fel de graniţǎ pe lângǎ Drumul Mǎtǎsii... şiii... nu prea le ieşeau bune cǎrǎmizile, se sfǎrâmau. Norocul lor a fost cǎ prin apropiere a trecut un român, Chirpic îl chema, care rǎtǎcea prin lume. S-a angajat cu ziua la ei, pentru hranǎ şi adǎpost, lucrând cot la cot cu chinezii. Când a vǎzut el cǎ nu merge treaba le-a arǎtat cum se fac cǎrǎmizile la români, aşa cum face tac’tu... şi au ieşit beton.

De atunci, noi le spunem chirpici. Ce construim cu ei, dureazǎ cât Zidul Chinezesc. Vacile nu ştiu asta şi-l mănâncă.

Tanti Dorina, ţopǎind în noroiul cu paie, râdea înfundat de ce auzea spunând tataia Muşat. Când a vǎzut-o pe mamaia cu ceaunul plin cu porumb fiert, a strigat la nea Aurel sǎ-i arunce şi ei unul, sǎ-i punǎ şi sare... iar nea Aurel i-a aruncat. Tanti Dorina a încercat sǎ-l prindǎ din zbor. Ratare totalǎ. Tanti a plonjat în plin noroi cu paie şi bǎlegar.

– Vezi cǎ nu i-am pus sare! – a strigat nea Aurel tare ca sǎ acopere râsul tuturor.

Spre searǎ, aproape de asfinţit, eram gata cu treaba şi gata de plecare. Remorca s-a umplut cu de toate: fructe, zarzavaturi, lapte, smântânǎ, cartofi, varzǎ, ţuicǎ de corcoduşe, pâine pe vatrǎ, vreo patru gǎini vii şi parcǎ am vǎzut şi-o curcǎ. Gata de drum, ne-am pupǎcit şi iar ne-am pupǎcit, ce mai, ne vedeau toţi vecinii, doar toţi erau la poartǎ.

Când sǎ urcǎm în maşinǎ, hop!.. Drǎcuţa. M-a privit de eram sǎ cad în şanţ şi m-a întrebat cu clopoţel în glas:

76 – Mai vii?

– Nu!.. – am spus eu încet, iar în gând spuneam ,,da!”. Nu ştiu! Încep grǎdiniţa.

Am prins-o de mânuţe şi am sǎrutat-o. De adio, dragii mei!... Ce credeaţi?... Offf!

Un pic din energia voastră se duce în copilărie...Vin momente, concluzii şi aduceri aminte...şi atunci, totul cade în neant, se şterg dorinţe, dispar speranţe...Fiţi voi şi copilul din voi!...Aici e fericirea pe care mulţi îi caută definiţia...şi e aşa de simplu!

În proiect: coliba

A

m cǎutat prin pod nişte vechituri sǎ facem o

colibǎ, cǎci de la o cǎsuţǎ în copac mi-am luat gândul pentru cǎ nu avem copac decât un nuc mai solid în curte la Zburlita. Şi ea nu vrea. Vrea colibǎ. E mai zutic, a spus ea. Ce-i aia, nu ştiu.

Dar, am aflat de la sorǎ-mea cǎ aşa spune ea la exotic, iar asta habar n-am ce este. Aşa cum nu ştiu cum se face o colibǎ. Toatǎ ziua de ieri, asta a fost ocupaţia mea. L-am întrebat şi pe tata, şi pe mama, şi pe Barbony, pânǎ şi pe Mingiuţǎ mǎrul, l-am întrebat. Cu chiu cu vai mi-am dat seama cǎ o colibǎ e un fel de colibǎ. Ce simplu! Ufff!..fetele astea cu pretenţiile lor!..Sǎ vedeţi voi ce colibǎ, care e un fel de colibǎ, am sǎ fac. Am s-o uimesc pe Zburlita! Şi-aşa, nu ştie ce-i aia o colibǎ. În schimb, ziua a trecut ca o furtunǎ, ca un tǎvǎlug peste colbul

77 din drum. Am ieşit la joacǎ, dar nu ne-am jucat, ci am vorbit.

Subiect de discuţie: coliba.

Tatalai avea nişte idei de astronaut: cǎ sǎ-i punem o coadǎ, cǎ sar putea sǎ o ia vârtejul din Cosmos, cǎ îi trebuie bec roşu pentru alarmǎ. Vorbea ca un savant internat la glumeţi.

– Ce-ai mǎ? – se repezi Parfeu. Ai cǎzut din cer? Doar nu-i rachetǎ sau avion cu motor, ia-mǎ şi pe mine-n zbor. E o colibǎ.

Noi, ţiganii, ştim cum se face. Lasǎ, cǎ o fac eu. Voi sǎ mǎ ajutaţi cu ce vǎ spun eu.

– Sǎ-i faci şi ferestre! Vreau sǎ-i pun perdeluţe – comandă Zburlita.

– Ei, na! Fǎrǎ perdeluţe tuşim. Colibǎ simplǎ şi gata! – am respins eu pretenţia Zburlitei.

Zburlita m-a privit încruntatǎ şi m-a prins de mânǎ. Eu mǎ fǎceam cǎ privesc norii.

– Ce-i cu tine? Ai venit schimbat de la ţarǎ. Eşti cam rece. Se simte în mâna ta. E ceva care nu ştiu eu ce-ai fǎcut pe acolo?

Tatalai şi Parfeu au înţeles cǎ sunt în plus şi numǎrau paşii spre casele lor.

– Eu...ǎǎǎ..am fǎcut chirpici..şiii..

– Ce-ai fǎcut, Lipovene!?..Uitǎ-te în ochii mei!

Ridic încet privirea şi o privesc direct în ochi. Mi-era aşa de dragǎ cǎ-mi venea sǎ-i spun tot ce am fǎcut la ţarǎ. Nu ştiu.

Era bine sǎ-i spun, nu era bine...?

– Mi-a spus mie mama, cǎ ochii verzi niciodatǎ sǎ nu-i crezi.

Bine! Te iert!.. dar, o sǎptǎmânǎ nu mǎ mai joc cu tine. Am zis!

S-a întors pe cǎlcâie şi a plecat cu paşi înţepaţi spre casǎ.

– Zburlito!... – am încercat o chemare fǎrǎ glas. Nici ecoul nu mi-a rǎspuns.

Ce vinǎ aveam pentru cǎ Drǎcuţa de la ţarǎ mǎ plǎcea? Off!... grea e dragostea!

78 Iluziile viselor plutesc în noi ca o dorinţă înfocată de a iubi...

Eliberaţi-le!

Pam-pam! Coliba!

A

venit şi ziua cea mare! Construirea colibei.

Ce pompos sunǎ!

Ieri searǎ, Parfeu ne-a dat instrucţiuni: Tatalai sǎ aducǎ douǎ ciocolate şi eu o îngheţatǎ pe bǎţ. Am rǎmas îngheţaţi pe bǎţ. Ce fel de colibǎ o fi asta din ceea ce cere el, cǎci pare o dulcegǎrie, nu zutic cum a cerut Zburlita.

– Nu vǎ uitaţi la mine ca la un român ! Astea-s pentru mine. Voi doar, sǎ aduceţi câteva crengi, iarbǎ uscatǎ, paie, zdrenţe de pus pe jos, sfoarǎ, cui de agǎţat poşeta lui Zburlita, o toporişcǎ şi o paletǎ de muşte – a deschis Parfeu lista cu materiale.

M-am trezit de dimineaţǎ cu gândul la colibǎ. De unde iau crengi, paie, dar mai ales îngheţatǎ? Şi pe bǎţ. Am gǎsit ceva vechituri, un preş, un cui, ruginit şi ǎla, pentru poşeta lui Zburlita. Cu îngheţata am rezolvat. Am bǎgat capul în congelator şi am gǎsit gheaţǎ la greu. Am înfipt un beţigaş în ea, cu lumânarea cǎci nu intra şi fuguţa la stradǎ sǎ începem aventura.

La poartǎ, ce sǎ vezi!? Un munte de crengi şi paie. Cocoţat în vârf, Tatalai. Avea aere de campion.

– Yaso, Lipovene!..M-am scos. Am dat câte o pǎtrǎţicǎ de ciocolatǎ la fraierii de pe cealaltǎ stradǎ pentru fiecare snop de crengi şi paie. Cu o ciocolatǎ mare am adus o pǎdure.

La fix şi ceva a apǎrut Parfeu. Foarte înţepat. Era şeful lucrǎrii, nu? Echipat de sus pânǎ jos ca un meşter. Ca în pozele cu reclame, cu deosebirea că Parfeu era în faza improvizată. În timp ce Parfeu dirija lucrarea, apare Zburlita. Cu o poşetǎ

79 mov, cu o pǎpuşǎ blondǎ, cu aere de vedetǎ îşi face intrarea în curte târând dupǎ ea o perdeluţǎ, studiind situaţia. Mǎ priveşte ca pe oricare şi dǎ un verdict: – Hm!..

Am înţeles. Nu e pe placul ei. Ne dǎm silinţa sǎ fie perfect cu cerinţa. I-am fǎcut şi o fereastrǎ. Ce mai vrea? I-am aşternut un preş roşu la intrare şi în timp ce dǎdea sǎ intre Zburlita în colibǎ am cântat pe versuri amestecate: ,,Are mama o fetiţǎ”... de am rǎguşit, cǎ ea tot nu intra.

– Nu se dǎrâmǎ pe mine? – întrebǎ Zburlita suspicioasǎ.

Meşterul Parfeu, sigur pe el, o luǎ de mânǎ cu inteţia de a o conduce şiii... Zburlita refuzǎăă! Se uitǎ spre mine ca o rugǎminte. Mǎ reped sǎ o iau de mânǎ şi ea îmi arǎtǎ cu arǎtǎtorul cǎ nu vrea aşa.

– Nu, nu!...Vreau sǎ mǎ treci în braţe!

Am rǎmas macara!... Eu?... Zburlita vrea în braţele mele?

Iu-huu!... Dacǎ Zburlita ar avea o mie de Barbony în greutate, pentru mine era ca un fulg.

Am ridicat-o încet în braţe, am privit-o în ochi, ea m-a mângâiat pe pǎrul blond şi am pǎşit în colibǎ. Tatalai şi Parfeu erau deja la poartǎ.

– Mǎi, Lipovene! De ce te iubesc eu pe tine, nu ştiu!? Dar, ştiu cǎ acum suntem ca în căsuţa noastră. Sǎrutǎ-mǎ!

Am intrat în colibă ca într-o clepsidrǎ a timpului nostru... încet, încet...

80

- Ştii ce mi-a trecut prin inimă, Licuţă?

- O poveste?

- Nu! Un ,,te iubesc”aşa de mare!

În coliba prieteniei

T

oatǎ joaca din stradǎ s-a mutat în coliba

din curtea mea. Locul este mai mic în colibǎ decât în stradǎ. În schimb, nǎscocim mai multe jocuri şi suntem mai aproape. Atât de aproape, încât atunci când a strǎnutat Tatalai, ne-au zburat nǎstureii de la bluziţe.

La fix! Ne jucǎm fotbal cu nasturi.

- Ne-ne-ne! – a sǎrit Zburlita curmând iniţiativa mea. Aceasta-i o colibǎ, nu teren de fotbal. Ne vom juca de-a musafirii. Eu şi Lipoveanu suntem gazete şi voi doi musafiri.

- Ce-i aia gazete? – întreb eu intrând în ceaţǎ.

- Gazete sunt cei care au casa lor şi primesc musafiri. Ca sǎ ştii!

- Ca sǎ ştiu, era mai bine gazde. Sunǎ mai frumos. Auzi?

Gazete!

- Lipovene! Gazete am spus, gazete rǎmâne...Gata! Începem jocul! Fiecare merge şi aduce de mâncare, de prin casǎ. Timp pentru pregǎtire, zece minute fǎrǎ zece. Facem o masǎ festivatǎ şi mâncǎm, dansǎm, vorbim, ne jucăm.

- Nu-i mai bine sǎ facem o masǎ festivǎ? – întreb eu prinzând curaj.

- La cest joc nu se pun întrebǎri fistichii. Aduceţi ce-i mai bun, dar fǎrǎ gogoşi umplute cu gem, cǎ mǎ lipesc pe degeţele când mǎ şterg pe rochiţǎ. Hai! Fuguţa, fuguţa!

Am rǎscolit eu prin cǎmarǎ, prin beci, prin bucǎtǎrie şi...nimic.

Adicǎ, erau destule, dar trebuia ceva bun cum a ordonat

81 Zburlita. Şi ce putea fi mai bun?.. Piiing! Mi-a venit ideea. Am tǎiat o bucatǎ de brânzǎ de oaie de la mama ei, Negruţa. Am furat un ou de sub Pǎtata, roşu şi cald. A cârâit ea şi mi-a dat un clonţ, dar aşa de atmosferǎ, cǎci nu m-a durut. L-am fiert rǎsfiert. Am tǎiat câteva feliuţe de pâine neagrǎ, proaspǎtǎ cu coaja rumenǎ, cumpǎratǎ dimineaţǎ de la Alimentara şi ţuşti!..în colibǎ.

Na!..am uitat de ceapǎ. În trei secunde aveam şi ceapǎ. Era alǎturi în grǎdinǎ.

Tatalai, culmea! A adus gogoşi umplute cu gem. Parfeu a adus o Eugenia. Nimeni nu a comentat. Putea sǎ nu aducǎ nimic. Ştiam.

Surpriza jocului a fost Zburlita. Un castron plin de gǎluşte cu prune. Mi-a cǎzut limba în gurǎ şi plutea a poftǎ. Dau sǎ iau una şi, zbang! Zburlita mǎ pocneşte peste mânǎ.

- Întâi spunem Tatǎl Nostru! Una, douǎ, şi!

Zicea doar ea. Noi bâjbâiam cuvinte îngânând textul Zburlitei.

Dar, la închinat eram maeştrii dând din mânuţǎ. Când Zburlita s-a aşezat jos, eram deja cu gurile pline. Tatalai şi Parfeu înfulecau brânzǎ cu ceapǎ. Ronţ!.. fǎcea ceapa în dinţii lor.

Zburlita, contrar la ceea cea spus, era în luptǎ cu douǎ gogoşi deodatǎ. Pe obraji, pe nǎsuc, pe urechi, era tot un gem. O pofticioasǎ, premiu’ întâi!

A se înţelege de aici cǎ am rǎmas singurul mâncǎtor de gǎluşte? Ştiţi cum erau? O ne-bu-ni-e!!! Am zis sǎ nu mǎ grǎbesc. Sǎ le simt gustul, aroma. Fatalǎ idee. Tatalai şi Parfeu m-au privit o secundǎ studiind problema reţinerii mele şi... au atacat! Am grǎbit studiul aromei...şi dǎi şi eu!..

Afarǎ începuse ploaia. Ploua şi în colibǎ. Nici nu ne pǎsa. Eram cu toţii împreunǎ, la aceeşi masǎ ,,festivatǎ”. Râdeam unul de celǎlalt cât de caraghioşi eram cu gurile pline şi murdari de mâncare. Mai ales, Zburlita!..Toatǎ lipicioasǎ. Era şi mai frumoasǎ aşa.

Eram patru prieteni rǎmaşi captivi în capsula copilǎriei. Pe vecie. Câtǎ bucurie!

82 - Licuţă! Suntem la Capătul Lumii?

- Nu există Capătul Lumii, Zburlito!...Lumea începe în noi şi nu are capăt...Visele ne poartă prin poarta gândurilor dincolo de viaţă...să le păstrăm în aura dorinţei care mocneşte în noi!

Eroul

D

e dimineaţǎ, când soarele era de-o suliţǎ micǎ pe

cer, mǎ cheamǎ tata afarǎ. Era dezbrǎcat pânǎ la brâu şi stǎtea pe un scaun cu spǎtar cu spatele la soare.

– Ia-ţi un scaun şi scoate pijamaua! Sǎ te prindǎ ultravioletele – mǎ invitǎ el la întâlnirea cu soarele.

Mi-a plǎcut invitaţia, plus cǎ eram şi curios cum mǎ prind turavioletele. Mi-am dat jos pijamalele şi am rǎmas în chiloţei.

– Dau jos şi chiloţeii, tatǎ? Vreau sǎ mǎ prindǎ peste tot turavioletele.

– Nu. Doar bluziţa trebuia. Turavioletele nu s-au inventat, aşa cǎ ne mulţumim cu ultravioletele. Hai, treci pe scaun cu spatele la soare şi lasǎ-l sǎ te îmbrǎţişeze!

M-am aşezat şi dupǎ câteva clipe am simţit un fior cald ce mǎ cǎuta, mǎ învǎluia, stropi de luminǎ intrau în mine, prindeam puteri. Nu mai eram pe scaun. Cǎlǎtoream cu o razǎ ultravioletǎ peste toatǎ lumea. Pielea mea vibra pe undele razelor şi emana pufuleţi cu steluţe. Ce minunat! Ştia el tata de ce m-a chemat. Sǎ mǎ bucur înlǎnţuit cu Tata Soarele.

Sǎ-l primesc din plin prin plǎmânii mei oferiţi lui drept loc de explozie de fericire. În corp picura rouǎ de energie solarǎ. Eram al Lui. Magia ar fi continuat, dar o muscǎ obraznicǎ îmi dǎdea târcoale.

Se tot aşeza pe umǎrul meu. Eu o goneam cu palma şi ea nimic.

83 M-a cuprins teama. Dacǎ stǎ prea mult pe umǎr voi avea o patǎ, ca la Ahile. Un loc vulnerabil prin care vor intra sǎgeţile Rǎului. Şi deodatǎ, de sub streaşina casei, Paul pǎianjenul, coboarǎ pe un fir, strǎlucitor în lumina soarelui... şi haţ!... a fugit cu musca.

Prietenul, tot prieten! Are el un stil de a vâna muşte, de m-a uimit. A promis cǎ mǎ învaţǎ şi pe mine. Îmi dǎ el fir de mǎtase.

Soarele se ridicase pe cer şi nu mai avea ultraviolete. Aşa cǎ, am ieşit la stradǎ. Nici nu am deschis bine poarta şi nas în piept, Zburlita!... cǎci ea e mai mǎruntǎ.

– Hai, la nuci! – spuse ea din scurt şi mǎ smuci de mânǎ.

La Zburlita în curte era destinaţia. Are un nuc mare. O scǎriţǎ era rezemată de trunchiul nucului. Pǎnǎ sǎ pun vreo întrebare, eram deja tras de mână în nuc.

– Culegem câteva pentru mama. Vrea sǎ facǎ magiun cu miez de nucǎ – explicǎ Zburlita situaţia urgenţei.

Am cules noi ce am reuşit sǎ culegem, dar nu asta a fost interesant. O vǎd pe Zburlita cum scuipa uşor în jos. Fǎcea şi balonaşe.

– Hai şi tu! Uite!..eu vreau sǎ nimeresc castronul lui Cezar.

Cine nimereşte, e campion – mǎ invitǎ ea la un concurs de scuipat în jos.

– Eu pot sǎ nimeresc scuipând peste creanga asta. Cu boltǎ.

– Ei, na!..eşti tare!...Hâm!..nu cred..te lauzi!..

Mǎ concentrez, trag aer în piept, sorb toatǎ saliva şi lansez scuipatul meu peste creanga obstacol. Scuipatul cade drept în castronul ales ca ţintǎ.

– Bravooooo! – aplaudǎ Zburlita succesul meu. Fapt ce o dezechilibrǎ de pe creangǎ şi se agǎţǎ în cǎdere de o crenguţǎ firavǎ. Am sǎrit imediat ca un Tarzan în misiune şi am prins-o la timp. Zburlita era într-un leşin prefǎcut, copilǎresc. M-a privit ca pe un erou şi mi-a spus şoptit: – Sǎrutǎ-mǎ, eroul meu!...

Nucul a vibrat fremǎtând de iubire, sǎlǎşuind în crenguţele lui, doi copii la prima dragoste din viaţa lor.

84

Viaţa este în mâinele noastre. Din păcate, o risipim inconştienţi pe nimicuri ce ne fură parte din viaţă.

Banul e un gunoi?

A

searǎ a plouat un pic. Mai mult a bǎtut

vântul. Mingiuţǎ a fost cel mai harnic din toatǎ curtea şi ne-a dǎruit un munte de mere. Pe jos, pe lângǎ el, erau numai mere.

Dupǎ ce am terminat de strâns merele am ieşit în stradǎ la joacǎ.

Strada era pustie. Doar Cap Spart stǎtea în poartǎ şi fuma.

Numai chiştoace în jurul lui. Mai era şi Tanti Raţa care mǎtura în faţa porţii bolborosind despre toate neamurile ei şi blestema vântul care i-a adus gunoi în faţa porţii. Tanti Raţa avea dreptate.

Când mǎ uit mai bine de-a lungul strǎzii, am rǎmas uimit.

Vântul de asearǎ a adus toate gunoaile pe strada noastrǎ: sticle de plastic, hârtii, ziare, pungi de plastic. Parcǎ a plouat cu gunoi de la Oameni Neîngrijiţi.

Strada noastrǎ, locul nostru de joacǎ, locul ce nu-l voi uita în veci, era un dezastru, era pǎtat cu indiferenţa Oamenilor Mari.

Cinci secunde mi-a luat ca sǎ-mi fac un plan. Am strigat la Zburlita. Nu a fost nevoie decât odată, cǎci era în spatele porţii pândindu-mi toate mişcǎrile. Când a vǎzut şi ea ce-i pe stradǎ, a înţeles şi am alergat la ceilalţi prieteni dupǎ ajutor. Era de muncǎ, nu glumǎ. Parfeu a adus o roabǎ, cam mare pentru noi, dar ne-am descurcat. Doi la împins roaba. Am fǎcut şi un concurs. Cine strânge cele mai multe sticle de plastic e campionul strǎzii o sǎptǎmânǎ. Normal cǎ Parfeu a strâns cele mai multe. L-am felicitat şi l-am ajutat sǎ ducǎ toate sticlele în curte la el. Tata lui, le duce la un magazin de colectare.

Zburlita strângea numai ziare. Întâi se uita la ele, la poze şi apoi

85 le arunca în roabǎ. Cititǎ prietenǎ am. Şi cum eram noi aşa împrǎştiaţi pe stradǎ adunând gunoaile, o aud pe Zburlita strigând: – Am gǎsit un ban!...Am gǎsit un ban!..

Am venit toţi lângǎ ea şi ne uitam la bacnotǎ. Era albastrǎ şi avea o pozǎ cu unul bǎrbos.

– A cui o fi? – se întrebǎ Zburlita.

– A lui bǎrbosu’ din pozǎ – spuse sigur pe el, Tatalai. Sǎ-l cǎutǎm, sǎ-i dǎm banul.

– E un ban de o sutǎ de lei – ne lǎmuri Parfeu care cunoştea banii. Şi pe strada noastrǎ nu-i niciun bǎrbos. Zburlita l-a gǎsit, ea sǎ spunǎ ce va face cu banu’.

– L-am gǎsit în gunoi, da? Deci, banul e un gunoi pentru Oamenii Mari, iar dacǎ ei l-au aruncat, acum e al nostru. Am muncit pentru asta! – hotǎrî Zburlita.

Am mers toţi patru la magazin şi am cumpǎrat câte o ciocolatǎ, plus câte o amandinǎ. Ce noroc! Meritam din plin. Uraaa!

Natura, animalul şi copacul, apa şi focul, aerul şi marea, pasărea şi libelula, umbra şi lumina, dorul şi spaţiul cosmic, au fost şi sunt mereu pe urmele copiilor...doar Oamenii Mari sunt mereu în urmă...

Sfatul lui

S

ǎ vǎ spun ce am fǎcut cu merele, cele

căzute de la vânt. Pǎi, ce poţi face cu nişte mere? Mulţi le ignorǎ

86 şi le ocolesc. Mai bune ar fi parcǎ portocalele, bananele, ananas şi alte fructe cu nume din Ţǎrile Calde.Tataia Muşat spunea cǎ trebuie sǎ ne hrǎnim cu ce ne dǎ pǎmântul pe care ne-am nǎscut.

Existǎ o legǎturǎ puternicǎ în asta. Orice plantǎ din alt pǎmânt este un intrus în corpul nostru. Este ca şi cum rupe graniţa unui echilibru.

Am reţinut ce mi-a spus şi toatǎ viaţa am respectat sfatul lui.

Dovadǎ, starea mea de bine permanentǎ la orice vârstǎ. Nu miau trebuit medicamente, nu am fost la doctor, nu am fǎcut analize medicale, nu au trebuit pentru cǎ m-a ajutat pǎmântul pe care m-am nǎscut. Şi cum spuneam!..Ce facem cu merele? O parte le-a sortat mama şi le-a învelit cu ziare, pentru iarnǎ, sǎ am ce pǎpa de Crǎciun, de Anul Nou şi în alte zile, cǎci merele nu te aşteaptǎ.

Altele, le-a pus deoparte pentru plǎcinta de azi pe care nu am curaj sǎ vǎ descriu o aşa bunǎtate, nu mǎ sǎturam, nu vreau sǎ vǎ fac rǎu cu pofta mea de plǎcintǎ de mere. E un vis, ce mai!... pluteau în gura mea toate miresmele pǎmântului nostru de veacuri, simţeam cǎ mǎ confund cu toate fiinţele pǎmântului, cu Pǎmântul ca o picătură a Universului. . Îţi mulţumesc, Mingiuţǎ pentru darul pe care mi-l oferi! La primǎvarǎ, îţi promit cǎ te voi curǎţa de toate omizile!...

Ah!..sǎ nu uit!..Toatǎ viaţa am avut un prieten nedespǎrţit: un mǎr pe zi. Acest obicei a devenit un mod de viaţǎ.

Celelalte mere, mai stricate şi urâte, au fost puse într-un bidon mare. Pentru ţuica lui tata, spunea mama. Ştiu cum e ţuica lui tata. Am pus pe limbǎ na, curiozitate de copil. Am crezut cǎ am cǎzut cu gura pe aragazul aprins. Focul era o jucǎrie pe lângǎ gustul ţuicii de mere. În schimb, am început a vorbi corect: în loc de fişonier, spuneam şifonier, în loc de momov, spuneam morcov. Plus cǎ recitam din Baudelaire şi fluieram Sonata pentru pian nr.8, op.13 – Patetica a lui Mozart. Tata a spus cǎ voi ajunge un geniu. Ei, na! Eu nu ştiu cine-i Geniu şi vreau sǎ rǎmân Licuţǎ. Licuţǎ e Licuţǎ.

87 Punct!

Problema de azi este cǎ m-a mâncat limba şi i-am spus Zburlitei cǎ sǎptǎmâna asta voi pleca la Urleasca cu ai mei, la cules porumb.

Zburlita s-a rǎsucit pe cǎlcâi şi a plecat înţepatǎ spre casa ei. Ce am spus greşit?

Voi afla mâine care-i supǎrarea Zburlitei... sau ştiu eu? Adică, ce să ştiu eu? Ciudată supărare.

88 Nemărginirea vine şi de la o simplă frunză...Privind-o cu muguri de dor, cazi în dulcele copil al Timpului.

Sup r rea lui, ploaie de var

S

upǎrarea de ieri a Zburlitei, m-a dat de trei ori

peste cap şi m-a prefǎcut într-un nedumerit. Neştiind ce sǎ-mi rǎspund am cerut ajutor la prietenii mei necuvântǎtori.

Primul întâlnit, primul întrebat. Prunul Prunariu. Intrând în curte, l-am întrebat ce mǎ frǎmânta. N-a spus nimic, doar cǎ mam trezit cu o prunǎ în cap. Am înţeles. Trebuia sǎ-mi ţin gura.

Aşa e!

Mingiuţǎ, mǎrul, a fremǎtat uşor, ca un oftat. Da, Mingiuţǎ! Aşa o fi.

Motanul, Pufosu, s-a ridicat în patru lǎbuţe, s-a întins şi a scos un ,,miau”. E clar! Nu-l intereseazǎ.

Paul, pǎianjenul, avea treabǎ cu o plasǎ nouǎ, Pǎtata era într-o misiune de fǎcut un ou şi Barbony rumega o frunzǎ filozofând la nemurirea ovinelor. Toatǎ lumea avea treabǎ şi eu mǎ perpeleam cu gândul la Zburlita.

Am întrebat-o şi pe Guriţǎ, linguriţa mea, ce se întâmplǎ cu mine? De ce nu-mi iese din minte Zburlita? De ce s-a supǎrat brusc când i-am spus cǎ plec la ţarǎ, la cules porumb? Guriţǎ intra în gura mea cu gem cu tot şi-mi spunea: ,,Taci şi mǎnâncǎ!”. Nici de mâncare nu-mi ardea.

Simţeam cǎ sunt singur. Îngândurat, m-am retras spre grǎdinǎ.

M-am aşezat pe iarba din spatele grǎdinii, lângǎ Caramel, cǎrǎmida mea prietenǎ. Am mângâiat-o, avea muşchi verzi pe ea, moi şi pufoşi, calzi şi dulci la mângâieri. Mǎ gâdilau în palmǎ.

89 Am auzit atunci un glas în mine. Caramel, o cǎrǎmidǎ simplǎ, îmi vorbea: – Licuţǎ!...nu cǎuta rǎspunsuri la alţii, tu ştii cel mai bine. Ştii cǎ Zburlita te iubeşte şi îşi face griji. Acolo unde mergi, la ţarǎ, existǎ o altǎ fetiţă şi îi este teamǎ cǎ te va pierde. Voi bǎieţii, aveţi o slǎbiciune mǎmoasǎ, din naştere, sǎ vǎ simţiţi protejaţi de iubirea unei fetiţe, ca de la mama voastrǎ. Şi dacǎ cedaţi unei supărări, unui cuvânt aiurea, unui nimic, unei vorbe spuse la o ceartǎ inocentǎ din nimic, sunteţi slabi în faţa unei fiinţe puternice cum este femeia. Ea are simţul patern de a te proteja şi de aţi oferi iubire ca de la o mamǎ. Tu ai datoria sǎ o respecţi pentru iubirea ei şi la rândul tǎu oferǎ-i iubire. Te va rǎsplǎti înzecit!... E de ajuns o floare pe care sǎ-i oferi zilnic şi va fi supusa ta. Femeile, dragul meu Licuţǎ, sunt sensibile în suflet şi subţiri ca pânza de pǎianjen a lui Paul, dar nu o poţi rupe. E cel mai puternic fir de pe Pǎmânt.

Am ridicat mâna de pe Caramel şi în mine a rǎmas dorinţa de a merge sǎ vorbesc cu Zburlita. Vǎ rog sǎ mǎ iertaţi! Am plecat la ea.

Am intrat în curte şi am strigat-o. A ieşit mama ei.

– Ce-i, Licuţǎ?... Eleny e în casǎ şi e cam târziu pentru joacǎ.

Vezi cǎ am vorbit cu mama ta sǎ o luaţi la ţarǎ şi pe Eleny când mergeţi la cules. Sǎ ai grijǎ de ea!...

– Da, tanti!..Atunci, vorbesc mâine cu ea. Sǎru’ mâna!

Pe dupǎ perdea simţeam chipul Zburlitei.

Dimineaţǎ, mama m-a pregǎtit pentru a merge în oraş sǎ mǎ înnoiascǎ pentru grǎdiniţǎ. Am înţeles cǎ-mi va cumpǎra pantofiori de toamnǎ şi costumaş. Pânǎ sǎ plecǎm, am dat fuga prin curte şi le-am spus la toţi prietenii mei necuvântǎtori. Cel mai mult s-a bucurat Ghiţǎ, gânsacul. Ga, ga, ga!..striga el fericit. Cred cǎ ardea de nerǎbdare sǎ-mi ciuruiascǎ pantalonii cei noi. Ştiţi cât e de afurisit!? Mǎ aleargǎ prin curticica lui sǎmi dea un pupic cu ciocul direct pe picioruţele mele. Am un beţigaş pregǎtit la îndemânǎ şi-l calmez imediat. Taci!... cǎ te

90 prefac în gânsacul cel urât din poveste, care face ouǎ. Cǎ l-am fǎcut urât nu l-a deranjat, dar ca sǎ facǎ ouǎ a fost peste demnitatea lui de şef de cârd. Mai tare s-a enervat şi m-a alergat toatǎ curtea. Am scǎpat întreg datoritǎ lui Pufuleţ, care tocmai trecea ,,întâmplǎtor” pe acolo. Îi cam plac ouălele de gâscǎ.

Am plecat în oraş cu mama şi m-a dus prin toate magazinele pentru copii. Un magazin pentru Licuţǎ nu exista, aşa cǎ m-am ales cu pantofiori maro şi costumaş galben-verzui, exact aşa cum nu-mi plǎcea. Nu culoarea mǎ deranja, ci faptul cǎ erau noi.

Pânǎ le dau un nume, pânǎ mǎ obişnuiesc cu ele trece anul şi trebuiesc altele. Doar cresc.

Am renunţat la delicioasa prǎjiturǎ Sinaia pentru douǎ exemplare din ,,Arici Pogonici”. Nici nu ştiu când am ajuns acasǎ mergând pe drum cu nasul în reviste. Era acolo o altǎ lume. Lumea mea. Lumea lui Licuţǎ. Benzi desenate, poveşti, poezii pentru visele mele, magia literelor ca nişte necunoscute aşteptând să le descopăr. Eram într-o euforie pe care nici azi nu mi-o explic. De ce eram magnetizat de ceea ce era în spatele literelor, cuvintelor? Ce forţǎ neştiutǎ mǎ chema spre cunoşterea cititului? Prima grijǎ când am ajuns acasǎ a fost sǎ mǎ laud pe stradǎ cu ce m-am ales la cumpǎrǎturi. Evident, cǎ era vorba de ,,Arici Pogonici”.

Le-am ,,citit” din imaginaţia mea, benzile desenate. Tatalai era un tablou cu picturǎ abstractǎ, iar Parfeu plângea într-una, cu toate cǎ era de râs. Zburlita mǎ privea în ochi fermecatǎ şi fǎrǎ sǎ simt m-a prins încet de braţ. Râdea la orice cuvânt pe care-l rosteam şi se bucura cǎ este lângǎ mine. O simţeam cǎ ar fi dorit sǎ spunǎ tuturor: – Lume, lume! Priviţi-mǎ! Licuţǎ e cu mine! Este Licuţǎ al meu!

E în clipa mea!

91 Lumina vine din orice, de oriunde...trebuie doar să o dorim, să o simţim! Restul e fericire.

Bibicu aduce lumina

T

ata, când a venit de la serviciu, a adus doi

pepeni. Unul mare, uriaş şi unul mai micuţ. Botezǎtorul din mine le-a şi pus nume. Pe Uriaşul l-am numit Butoi şi pe cel mai mic, Bibicu. Tata a hotǎrât sǎ-l pǎpǎm mai întâi pe Butoi, iar Bibicu va fi o surprizǎ. N-am prea înţeles eu ce suprizǎ poate fi un pepene. Nu mǎ tenta altceva decât tǎierea lui.

Ta-na-na! A apǎrut tata cu Tǎiosu, cuţitul mare de bucǎtǎrie, a rǎsucit un pic pepenele, ca sǎ aleagǎ locul potrivit pentru tǎiere şi harşt-harşt!..i-a zburat capacul.

Un cerc roşu-roşu înconjurat de un alt cerc alb-verzui, mă atrǎgea salivând la rǎcoarea şi dulceaţa lui. Tǎiosu îşi continuǎ misiunea despicându-l pe Butoi felie cu felie.

Pârrr-pârrr!... se auzea trosnind Tǎiosu în Butoi. Când a terminat tata de tǎiat, Butoi s-a deschis ca o floare cu petale mari, roşiibrumǎrii. La mijloc trona ,,cocoşul”.

Bineînţeles, cǎ mi-a revenit onoarea sǎ savurez singur aceastǎ minunǎţie gustoasǎ a lui Butoi. Am tǎiat cu Ciontu, alt cuţit de bucǎtǎrie, câteva feliuţe din ,,cocoş” şi mǎ prefǎceam cǎ mǎnânc delicat.

O înghiţiturǎ, douǎ. Apoi, n-am mai rezistat. Am intrat cu toatǎ gura în Butoi şi devoram ca un şoricel, fǎrǎ sǎ mai rǎsuflu. Eram un tocǎtor de pepene. Nu mai ţineam cont şi zeama curgea pe cǎmǎşuţǎ, pantaloni, ba chiar şi în papucei aveam zeamǎ de pepene. Sunt lacom, ce sǎ fac?

92 Şi a venit surprizaaaa!..Tata l-a luat pe Bibicu, i-a tǎiat capacul şi l-a scobit înǎuntru. Conţinutul l-a pǎpat iubitele lui Ghiţǎ. El nu. E gânsac educat şi mergea ţanţoş printre ele, gǎgǎind serios a şef de cârd. A gustat şi el un pic din cojile lui Butoi, aşa, de chichimosu.

Dupǎ ce a tǎiat în coajǎ câteva gǎurele, Bibicu semǎna cu un cap de om. Avea ochi, nas şi gurǎ. La cererera mea, i-a tǎiat şi douǎ urechi. În el a pus o lumânare aprinsǎ. Bibicu a prins viaţǎ şi dupǎ ce i-a legat o sforicicǎ lângǎ capac, tata mi l-a dǎruit.

– Uite!..Primul felinar din viaţa ta.

Nici nu am mai aşteptat instrucţiuni. Ţuşt!... direct în stradǎ. Se înserase şi Bibicu îmi lumina calea. Ce minunat! Ca-n poveşti. Şi ce credeţi, Oameni Dragi, cǎ am întâlnit în stradǎ?

Toţi prietenii mei aveau câte un felinar. Eram aşa de surprinşi, cǎci nu am avut cuvinte sǎ ne vorbim. Nu ne venea sǎ credem cǎ tuturor, în acelaşi timp, ni se întâmpla acelaşi lucru.

Zburlita avea unul fǎcut dintr-un dovleac, dar nu conta. Eram bucuroşi şi fericiţi. Prietenia nostrǎ era legatǎ prin lumina felinarelor. Se vedea pe chipul nostru.

Am stat prinşi de mânuţe pânǎ când, luminiţele din felinare abia mai pâlpâiau. În liniştea serii, un cor de greieri fredonau melodia Prieteniei.

93 Când noaptea cade într-un vis, gândul luminii ferecă lacrimi.

Zorile le eliberează în picături de rouă.

Dorul lui

V

ǎ rog sǎ mǎ credeţi! Sunt fericit!... Pentru

aceastǎ stare nu existǎ reţetǎ, pentru că existaţi voi, Oamenii!

Ziua de azi a început minunat. Eu, copilul Licuţǎ, m-am bucurat decând m-am trezit, m-am bucurat de o nouǎ zi, m-am bucurat cǎ exist, cǎ pǎturica mea mǎ mângâia ca mâna mamei, cǎ soarele e mai strǎlucitor astǎzi şi ne dǎ luminǎ, cǎ am cǎldura lui pentru a trǎi, cǎ ceaiul cald de tei este esenţa chimiei vieţii noastre de veacuri, cǎ inima bǎtea ca un impuls dat dorului spre unduirea liniştei venitǎ de undeva, cǎ toate fiinţele, inclusiv pereţii casei, linguriţa Guriţa, cǎrǎmida Caramel, poarta Scârţâita, erau în mine ca orice lucru fermecat şi magic, venit în acest iureş al vieţii de dincolo de noi.

Am ieşit în stradǎ şi mi-am întâlnit prietenii, pe Zburlita, cu ochii ei avizi de iubire, cu dor de bucurie, de pǎtrundere în tainele unei vieţi abia începute, de libertatea inocentǎ în copilǎria pe care o va lǎsa în urmǎ ca un firesc circulator al timpului. Pe Tatalai, pe care timpul l-a lovit la patru ani sǎ rǎmânǎ aşa, inocent, simplu şi plin de haz, simplitatea lui oferindu-ne prilej de odihnǎ prin zâmbetul lui...

Pe Parfeu, cu ţigǎnia lui tradiţionalǎ dar, nu lipsitǎ de bucuria unei prietenii generoase şi prieteneşti, o patǎ de culoare în euforia strǎzii.

Dar mai ales, dragi prieteni, am întâlnit iubirea noastrǎ de oameni, indiferent de sex, stare socialǎ, vârstǎ, necondiţionat primitǎ de oricare din noi. Şi unde?

94 ACOLO în stradǎ, ACOLO este societatea umanǎ, în copilǎrie, la rǎdǎcini, de care mulţi fug din orgoliu şi moft social, de teama cǎ vor fi prinşi sub nivelul stigmatizat al unei societǎţi moderne, de teamǎ cǎ ce va spune lumea, de teamǎ cǎ nu vor fi la pas cu cei mondeni, de teamǎ cǎ vor fi puşi la zid pentru cǎ sunt sǎraci material. Şi?... Bogǎţia umanǎ vine din noi. Avem o comoarǎ în suflet dar nu o descoperim.

Aceste gânduri treceau prin mine când eram la joacǎ. Eram emoţionat pentru cǎ peste câteva zile voi merge la grǎdiniţǎ.

Dorul de un nou drum m-a îndemnat sǎ scriu aici starea mea de bucurie pentru viaţǎ.

Zburlita a simţit starea mea şi m-a strâns de mânuţǎ, ca o confirmare cǎ noi doi gândim la fel. Un sǎrut, mereu primul sărut, ca un nou început, în liniştea înserǎrii, coloratǎ cu muzica greieraşilor, a peceltuit clipa eternǎ a copilǎriei. Luna zâmbea într-un cerc mare la răsărit, aducându-ne bucuria luminii peste odihna nopţii. Se ridica încet-încet pe cer, furând poezii din visele noastre de copii.

95 Prin munca câmpului am devenit Om, prin drag de pământ am devenit Fiinţă, prin drag de natură am devenit Iubire.

Orice vis e o surpriz

V

aaaai!... ce fericit sunt!... Mai sunt trei

nopţi şi voi merge la grǎdiniţǎ. Douǎ zile nu le mai pun, sunt cu prietenii mei şi atunci timpul nu existǎ.

Cu toatǎ bucuria mea, mǎ frǎmânta totuşi, o problemǎ. Mama mi-a cumpǎrat costumaş şi pantafiori, dar caieţele, creioane, carioci, acuarele, pensulici nu am vǎzut sǎ-mi fi luat. Mi-e ruşine sǎ o întreb de ce nu mi-a luat, pentru cǎ ştiu cǎ nu are bani de ajuns.

Oricum, nu conteazǎ!... Are sǎ-mi facǎ tata pensulici din pǎrul lui Pufuleţ, am sǎ o rog pe Elena sǎ-mi împrumute creioanele ei, caieţelele nefolosite, vǎd eu! Grǎdiniţa sǎ-nceapǎ! Şi, surprizǎǎǎ!... Tata a venit cu douǎ sacoşe babane, pline cu chirizite, cǎ rechizite nu puteam sǎ spun... Carioci, douǎ seturi, caiet de desen, carte de colorat, plastilinǎ, acuarele, pensulici mici, ce mai! Îmi strǎluceau ochii de bucurie şi dupǎ ce a întins toate astea pe masǎ, tata a scos din sân o cutiuţǎ verde. A deschis-o privirilor mele şi mi-a dǎruit-o: – Uite!... Aici este un stilou, primul din viaţa ta. Cu el vei scrie cuvinte.Vei scrie prima poveste, a ta, a lumii, a vieţii, a focului şi a apei, a aerului pe care îl respiri şi al pǎmântului din care trǎieşti... dar, mai ales, vei scrie o poveste a primului tǎu sǎrut, a primei clipe în care ai început drumul iubirii.

Priveam fascinat la tata şi şuvoi de gânduri mǎ propulsau dincolo de lume. Visam!... Stiloul dǎruit, era comoara mea,

96 averea mea de-o viaţǎ.

Am întins mâna să iau stiloul sǎ-l pun la loc sigur. Tata l-a retras.

– Rǎmâne la mine. Atunci când vei învǎţa sǎ scrii primul ,,te iubesc!”, stiloul va veni singur la tine.

Nici cǎ se putea mai frumos! I-am respectat dorinţa! Primul meu ,,te iubesc!” a fost pentru Viaţǎ. Aşa îi spuneam mereu Zburlitei: Viaţa mea.

Minunată surpriză mi-a făcut tata. Apoi a venit altă surpriză.

Mai spre searǎ, au venit pǎrinţii Zburlitei cu Zburlita de mânuţǎ.

Urma sǎ doarmǎ la noi. Ei plecau la Bucureşti, iar Zburlita nu voia sǎ meargǎ cu ei, voia cu mine la ţarǎ, la cules porumbul.

Ne-am jucat în camera mea de-a bicicleta din picioare. Zburlita a desenat pe o hârtie de desen, o cǎsuţǎ, un soare şi un pom. Lea dat un nume. Pe toate, ea le-a denumit, Licuţǎ... Avea şi o jucǎrie din lemn, o pǎpuşicǎ ce se mişca împinsǎ de jos. Era caraghios, pǎpuşica dansa, ca la balet... Într-un târziu, mama ne-a dat câte un pahar de lapte şi Zburlita a plecat cu mama în patul ei. Eu am adormit instantaneu. Pluteam în lumea viselor. Dimineaţǎ, când m-am trezit, în mine, un vis nu se terminase. Era în faţa mea ca şi cum îl trǎiam. Se fǎcea cǎ cineva, a venit la pǎtuţul meu, m-a mângâiat pe pǎrul blond, m-a învelit mai bine cu pǎturica şi m-a sǎrutat pe... pe... pe... nu mai ştiu pe ce!... Visul s-a risipit în primele raze ale Soarelui. Sǎ fi fost mama, sǎ fi fost Zburlita? Lângǎ pernuţa mea era pǎpuşica balerinǎ. Eram aşa de bucuros cǎ Zburlita a dormit la noi încât, dimineaţǎ, cum m-am dat jos din pat, fuguţa la bucǎtǎrie sǎ-i pregǎtesc Zburlitei ceva de mâncare. Când, ce sǎ vezi? Micul dejun era deja pe masǎ. Zburlita, ajutatǎ de mama, pregǎtise lǎptic cald, magiun cu unt pe pâine şi câteva mere roşii. Na!...

Am ratat sǎ pun eu masa! Am pǎpat amândoi la întrecere. Cine terminǎ la urmǎ trebuie sǎ dea cinci pupici. Evident, Zburlita intenţionat a terminat la urmǎ, oricât m-am strǎduit eu. Şi-a executat pedeapsa şi m-a umplut de magiun pe faţǎ. Cred cǎ, tot

97 intenţionat a fǎcut-o. De la un timp, Zburlita se purta cam ciudat... sau mi se pǎrea?

Nici nu am terminat bine pupǎturile, cǎci la poartǎ unchiul Aurel claxona insistent sǎ ne grǎbim. Se aglomereazǎ şuşeaua – zicea el. Ce vreţi? Unchi peltic.

Vâââââjjjj!... am zburat pe şosea... pardon!... şuşea, cu vitezǎ de avion cu motor de tractor. Unchiul Aurel a tras direct la câmp, lângǎ lanurile de porumb. Hodoronc-hodoronc prin gropi, am ajuns rǎsuciţi şi buimǎciţi, de am crezut cǎ am mers cu roaba.

Biata Zburlita, era mai zburlitǎ ca de obicei.

Tataia Muşat era în plin cules. Cǎruţa era la marginea tarlalei cu caii deshǎmaţi ce pǎşteau împiedicaţi. Lui tataia Muşat i se vedea doar pǎlǎria printre coceni. Gata cu vorbǎria! La treabǎ!

Am intrat în lanurile de porumb şi deodatǎ, m-am simţit singur.

Eu şi cerul. Foşnetul frunzelor uscate mǎ aducea într-un mister.

Am simţit nevoia sǎ-mi pun întrebarea: Cine sunt eu?

Nu am reuşit sǎ-mi rǎspund, cǎci o mânuţǎ pufoasǎ mǎ strânse de mânǎ.

– Hai, visǎtorule! Pune cârca la treabǎ! – îmi spuse Zburlita aproape şoptit sǎ nu-mi rupǎ magia în care intrasem.

Noi doi nu prea aveam ce sǎ facem, nici nu ajungeam la ştiuleţi.

Cǎram şi noi în joacǎ câte un ştiulete la cǎruţǎ. Am adunat floricele, am scormonit în muşuroaiele de cârtiţǎ şi am prins gǎrgǎuni. Vǎ spun altǎ datǎ ce-s ǎştia şi cum se prind. E foarte complicat.

La asfinţit, s-a oprit culesul şi toatǎ lumea... pe cai!... adicǎ, unii în ,,roaba” lui nea Aurel şi alţii în cǎruţa lui tataia Muşat. Eu şi Zburlita am ales cǎruţa. Ne-a pǎcǎlit tataia cǎ ne duce ca vântu’ şi ca gându’. Muream de curiozitate sǎ vǎd cum e şi tot nu am aflat. Tataia ne-a spus pe drum o poveste cu balauri şi cai înaripaţi. Când am ajuns în sat, la casa bunicilor, tataia ne-a lǎmurit: – Aţi vǎzut? Aţi mers ca vântu’ şi ca gându’. Când stai la poveşti, timpul nu-l simţi cum trece şi ajungi acasǎ fǎrǎ sǎ-ţi dai

98 seama.

Când am coborât din cǎruţǎ, na! Pe malul şanţului, Drǎcoasa. O vǎd cǎ vine spre noi şi credeam cǎ iar o sǎ sară pe mine sǎ mǎ sǎrute. Dar, nu! S-a aşezat la vorbǎ cu Zburlita. Eu nici nu existam pentru ea. Mǎi, sǎ fie! Iar am sǎ dorm la noapte cu ochii în tavan.

Ce sǎ!... Fetiţe cu gărgăuni la cap! Mǎ iau aiurea cu treaba pe lângǎ cǎruţǎ şi în spatele cǎruţei, ţuşt!... în faţa mea, Drǎcoasa.

– Credeai ca-i scǎpat, guriţǎ? Şi clonţ!... un sǎrut pe guriţǎ.

Nu mai dorm cu ochii în tavan în noaptea asta.

Ziua următoare a fost o zi grea pentru mine. Foarte grea! Am pus umeraşii la treabǎ şi am cǎrat porumbul în hambar. Tot ce a adus tataia Muşat cu cǎruţa din câmp, a fost încărcat în coşuleţe şi depozitat într-o cutie mare din scânduri, zis şi hambar. Nu mia pǎrut rǎu, pentru cǎ m-am împrietenit cu Sirena şi Plopul, caii lui tataia Muşat. De fapt, ei s-au împrietenit cu mine. Eu eram ocupat cu cǎratul şi cu privitul la Zburlita şi Drǎcuţa care se jucau pe lângǎ gard de-a bucǎtǎria. Nici gând sǎ vinǎ sǎ mǎ ajute. Şi ce? Mǎ descurc şi singur.

De câte ori venea tataia cu câte un transport, Sirena şi Plopul, mǎ urmǎreau cu privirea. M-am apropiat de ei şi le-am simţit dorinţa. Se bucurau nechezând uşor. În ochi le citeam o dulce căldură. Sirena apleca uşor capul spre mine cerând o mângâiere, iar Plopul dǎdea cu botul peste pǎrul meu, aşa uşor, sǎ nu simt.

Gata! Eram cei mai tari prieteni. Şi nici nu a fost nevoie de cuvinte.

La prânz, dupǎ ce am pǎpat o ciorbǎ de cocoş acritǎ cu borş şi o tocǎniţǎ cu multe legume, plus mǎmǎliguţǎ. La plǎcinta cu brânzǎ, n-am mai avut putere. Am adormit sub nucul din curte pe o pǎturicǎ înfloratǎ. Şi am avut un vis: ...eram pe o câmpie mare, mare de tot, cât o mare. Priveam în

99 toate direcţiile şi vorbeam cu vântul... îl întrebam unde sunt şi vântul sufla peste iarbǎ spunându-mi cǎ sunt cu mine şi sǎ numi fie teamǎ, câmpia este viaţa mea pe care voi merge pânǎ la capǎt, voi gǎsi singur drumul... eu, doar eu voi şti care este cel bun, alegerea lui vine din mine, nu de la alţii, lasǎ-te condus de tine... mi-a mai şoptit vântul pe la urechi... Din îndepǎrtare se apropiau doi cai, veneau în galop şi tot nu ajungeau... am strigat, poate nu mǎ vedeau, poate nu existam în vis... chemarea mea era ca un ecou auzit de orizontul confuz care tot se îndepǎrta... un cal s-a poticnit şi a cǎzut... peste iarba deasǎ s-a rǎsturnat un trup firav de copil... era Zburlita... ...am fugit repede şi am luat-o în braţe... plângea cu ochii închişi...i-am şters lacrimile şi am sǎrutat-o... sǎrutul din vis i-a dat viaţǎ.... m-a cuprins de gât şi m-a mângâiat tandru spunându-mi... Lipovene!... hai, acasǎ!... sǎ fii cu mine pentru totdeauna!... ...lângǎ noi, s-a oprit celǎlalt cal pe care era Drǎcuţa... ne privea de sus, cǎlare şi ne spunea ceva prin gândul ei năzdrăvan: – ...este o fetiţǎ unicǎ, te iubeşte ca pe ea însǎşi... sunteţi aşa de strânşi, cǎci forţa gândului meu de a vǎ rupe, cade rǎpusǎ de stânca în care v-aţi prins... se auzeau vorbele Drǎcuţei luate de vânt spre un ecou fǎrǎ întoarcere... ... pe la urechea mea vântul mi-a suflat uşor: – Vezi?...drumul tǎu a început... şi mǎ mângâie cald cu unduirea lui... îmi venea sǎ râd... Şi aveam şi de ce. Zburlita mǎ gâdila pe obraji, pe guriţǎ, pe urechi, cu o panǎ de raţǎ gǎsitǎ prin curte. M-am trezit faţǎ-n faţǎ cu zâmbetul ei.

– Hai, sǎ ne jucǎm! Doar noi doi.

Timpul m-a oprit ca martor în acea clipă.

100 Când eram elev mă strâmbam în spatele doamnei învăţătoare.

Acum, când o întâlnesc, îi sărut mâna. Ce scurtă-i viaţa!

Doamna Înger

C

u gândul la prima zi de grǎdiniţǎ m-am

trezit cu noaptea-n cap, dar nu m-am dat jos din pat. Am ridicat cǎpuşorul blond peste pernǎ şi mǎ gândeam la colegii mei de anul trecut când eram la grupa micǎ.Titirez, Mocuţǎ, Luluţa, Sensibiloasa, Verzica, Plângăcioasa, Creaţa, Botic, Buzunǎrel şi încǎ câţiva pe care, mǎ iertaţi!... i-am uitat. Dacǎ-i vǎd, îi ştiu.

De ce nu am rǎmas eu la grupa micǎ, nu ştiu. Era aşa simplu şi minunat! Inventam jocuri, nǎzbâtii şi ne strâmbam la cei de la grupa mare. Sǎ vezi alergǎturǎ! A mai trecut un an şi uite, am crescut, am învǎţat lucruri noi, m-am îndrǎgostit de Zburlita, mam maturizat, dragii mei! Nu era mai bine sǎ fi rǎmas la nivelul grupei mici?

Iote! Deja am început sǎ regret un an trecut. Şi când mǎ gândesc câţi ani mai am pânǎ ajung ca voi! Nu-mi fac probleme. Viaţa-i scurtǎ şi se rezolvǎ repede. Doar o clipǎ şi gataaa!...Licuţǎ devine Licǎ.

Pe educatoarea noastră o cheamǎ Angela. Eu îi spun Doamna Înger pentru cǎ... e..off!... ce greu îmi vin cuvintele sǎ o descriu... e frumoasǎ, ce mai! E îngerul meu din vis. Toţi copii iau adus flori, aşa ca-n prima zi. Eu şi cu Zburlita am cules ieri la ţarǎ, de pe câmp, cele mai colorate flori, cu tot cu iarbǎ. Câte un buchet mare, de fiecare.

Mirosea în grǎdiniţǎ a câmpie, a aer, a naturǎ, a zbor, a viaţǎ.

Doamna Înger era emoţionatǎ de florile noastre şi zâmbea surprinsǎ. A luat buchetele şi a împǎrţit florile la toţi copii

101 rugându-i sǎ confecţioneze câte o coroniţǎ. Grǎdiniţa s-a umplut de floricele. Toţi copii erau ca nişte flori cu coroniţe. Ziceai cǎ-i o grǎdiniţǎ.

Dupǎ ce ne-a liniştit, rugându-ne sǎ stǎm pe jos, ne-a întrebat ce am fǎcut fiecare în vacanţǎ, cum am petrecut vara?

Zburlita m-a strâns de mânuţǎ şi mi-a spus şoptit: – Ssssst!... sǎ nu spui nimic!

Ce a vrut sǎ spunǎ?... Eram confuz şi de abia auzeam ce povesteau ceilalţi copii. Mocuţǎ zicea cǎ a fost la munte, la bunici, Plângăcioasa a dat sǎ spunǎ ceva şi a început sǎ smiorcǎie, Botic tot spunea de vacanţǎ în Grecia cu pǎrinţii, iar Creaţa ne-a fǎcut sǎ râdem cum cǎuta pǎpuşa prin iarbǎ şi pǎpuşa era în mâna ei.

– Tu, Licuţǎ, cum ai petrecut vacanţa? – m-a luat prin surprindere Doamna Înger.

– Eu?... eu... ǎǎǎǎ... eu nu am avut timp sǎ-mi petrec vacanţa, pentru cǎ am fost îndrǎgostit.

S-a aşternut o linişteee, de se auzea doar ticǎitul ceasului de pe perete. Luluţa a scǎpat pǎpuşica pe parchet cu un zgomot surd şi a leşinat.

– Şi în rest de a fi îndrǎgostit, ce ai mai fǎcut? – insistǎ Doamna Înger.

– Am visat.

Doamna Înger a venit spre mine şi m-a sǎrutat pe frunte. Când a vǎzut cǎ Zburlita mǎ ţinea de mânuţǎ, ne-a strâns la pieptul ei şi cu ochii umezi a rostit încet: – Dragii mei!...

Doamna Înger este un copil.

102 - Dragă, Timpule!...Aici sunt Eu, Acolo sunt Eu. În acest drum, să mă porţi ca un Om rămas în timpul său de copil...Pentru totdeauna!

Prima zi la gr di’

C

um am venit de la grǎdiniţǎ, m-am schimbat

de costumaş, l-am pus pe umeraş, am şters pantofiorii şi am zburat în curte la prietenii mei necuvântǎtori sǎ le povestesc cât de minunat e la grǎdiniţǎ. În primul rând i-am asigurat cǎ nu iam trǎdat, ei rǎmân prietenii mei cei mai buni care mǎ înţeleg, nu mǎ mint şi mǎ iubesc fǎrǎ condiţii. Doar Pufosul, motanul, e mai şmecher şi o face pe leul cu mine furându-mi copǎnelul din farfurie când nu sunt atent. Ce sǎ-i fac? Îl mângâi, îl trag de mustǎţi încet, iar el toarce prefǎcut.

Dacǎ-l cert, ce rezolv?

Dupǎ ce am mǎturat curtea de frunze, am dat grǎunţe la orǎtǎnii şi iarbǎ la oiţe... ţuşt!... am ieşit la stradǎ. Sǎ le povestesc prietenilor cum a fost la grǎdi’.

Na! Zburlita mi-a luat-o înainte. Turuia la povestit, de-l ameţise pe Tatalai care voia şi el sǎ povestescǎ prima lui zi la grupa micǎ. Apuca şi el sǎ spunǎ doar atât: ,,... şi eu am...”

Parfeu era spectator şocat de eveniment. El nu putea merge la grǎdiniţǎ pentru cǎ nu-l lǎsau pǎrinţii. Nu aveau bani sǎ-l lase.

Simţeam cum mǎ simt dator faţǎ de el sǎ-l fac sǎ fie cu noi ca şi cum ar fi fost şi el la grǎdi’. De aceea l-am tras mai deoparte faţǎ de cei doi povestitori înflǎcǎraţi şi i-am spus: – Tu ştii cum e în poveşti, Parfeu? Aşa e şi la grǎdiniţǎ. Tu trebuie sǎ-ţi imaginezi cǎ eşti într-o poveste cu copii şi flori, cu zâne şi multe animale, cu culori şi poezie, cu melodii din cer şi

103 sunet de clopoţei, cu zâmbete şi veselie din orice, cu iubirea momentului copilǎriei, cu bostani graşi şi buburuze rǎsturnate, cu trǎirea clipei inocente veşnic în viaţa ta, cu jocuri fǎrǎ învinşi şi învingǎtori, cu strǎnuturi din senin, vizibile pe nǎsuc, cu mofturi fǎrǎ noimǎ, cu imaginea vieţii ce ne aşteaptǎ, cu litere şi cuvinte care sunt mai puternice decât Baba Cloanţa sau caii hrǎniţi cu jǎratec, cu Doamna Înger ce te captiveazǎ sǎ visezi... şi visezi, dragul meu, pentru cǎ aceasta este trǎirea ta de copil.

Dacǎ poţi face asta, eşti mai puternic şi mai liber decât orice om de pe pǎmânt. Oamenii Mari au uitat sǎ viseze ca un copil şi de aceea sunt sclavii propiei lor vieţi. Se simt jigniţi dacǎ le spui cǎ au dat în mintea copiilor. Ei au probleme mari şi se grǎbesc spre final. Complicǎ totul în jurul lor fǎrǎ sǎ înţeleagǎ cǎ este aşa de simplu sǎ ai limpezimea râului în tine şi sunetele copilǎriei cu strigǎte de joacǎ.Tu, dragul meu prieten, rǎmâi aici toatǎ viaţa, cu inima şi sufletul tǎu!

Parfeu mǎ privea ca pe un sfânt şi lǎcrimând m-a îmbrǎţişat: – Zǎu, Lipovene!... parcǎ am fost la grǎdiniţǎ cu voi.

Pufff!... şi mirosea a usturoi! Şi ce dacă? E prietenul meu din clipa inocenţei.

104

105 În mintea noastră de Oameni Mari se regăseşte acel copil care făcea orice ca să cucerească inima colegei de bancă, fetiţei din vecini sau Zânei din poveşti...

Clipa lui

F

iecare zi la grǎdiniţǎ este super

grozavǎ. V-o spun din experienţa mea de grǎdinǎrist. Ziua de astǎzi a fost şi mai şi! Cea mai deosebitǎ! Am s-o ţin minte toatǎ viaţa. Aşa cum şi voi aveţi clipe minunate ce au rǎmas, acolo, în sufleţelul vostru pentru totdeauna.

Staţi sǎ vǎ povestesc!

Doamna Înger ne-a întrebat dacǎ ştie cineva sǎ recite o poezie.

Rǎspuns: toţi. Eu cred cǎ nu ştia niciunul. Se dǎdeau grozavi prin inocenţǎ. Nici eu nu ştiam, dar am ridicat mânuţa instantaneu ca ceilalţi. Eu sǎ fiu mai prejos? Primul care s-a oferit insistent sǎ ne încânte cu o recitare, a fost Titirez. El e primul la toate. A ieşit în faţa noastrǎ, s-a înclinat de nu ştiu câte ori, mǎ mir cǎ nu a ameţit şi am auzit doar titlul: - Iarna pe uliţǎ... de... de George Eminescu. Şi s-a blocat. Ne uitam la el ca la un televizor oprit.

– Hai, curaj! Mai departe! – îl ajutǎ Doamna.

– Ǎǎǎǎ... A început un fulg sǎ... sǎ... de ieri... şiiiii, norii grǎmadǎ... Şi iar s-a blocat. Era roşu la faţǎ ca merele lui Mingiuţǎ.

Doamna l-a mângâiat şi l-a lǎudat cǎ ştie ceva-ceva. Ai fǎcut un pas, Titirezule!

A urmat Luluţaaaa. Ne-a lǎsat cu gura cǎscatǎ, adicǎ vreau sǎ zic, dǎdeam în moţǎialǎ de cǎscat. Ea nu a recitat, a cântat ,,Are mama o fetiţǎ” şi a repetat de zece ori prima strofǎ, plus cǎ în loc de ghemotoc, spunea mormoloc şi în loc de frumuşicǎ zicea

106 şmechericǎ.

Aplaudam ca sǎ nu adormim.

Ei dar, când a recitat Zburlita Luceafǎrul, toţi eram frunze-n vânt. Cu excepţia mea care mǎ simţeam Luceafǎrul. Ce surprizǎ pentru mine! Nu ştiam cǎ Zburlita e aşa talentatǎ. Plus cǎ putea recita cu ochii închişi. Eram mândru de prietena mea. Doamna Înger a luat-o în braţe, a sǎrutat-o şi a aşezat-o pe o mǎsuţǎ.

– Bravo, Eleny! M-ai emoţionat! Ai un glas de susur, ca al unui pârâu. Sunǎ dumnezeiesc! Meriţi sǎ fii la înǎlţime!... Şi acum, Licuţǎ! Sǎ ne spunǎ şi el o poezie. Am fǎcut feţe-feţe. Nu ştiam niciuna. Tata mi-a citit poveşti, nu poezii. Ceream ajutor în gând la toţi prietenii mei imaginari şi parcǎ toţi au luat vacanţǎ. În acel moment de grea alegere, am auzit glasul meu din mine: ,,Licuţǎ! Eşti tu!... Tu ştii cel mai bine cine eşti. Nu-ţi fie teamǎ!

Clipa e cu tine! Fii tu însuţi! Te poartǎ gândul tǎu spre adevǎr.

Nimeni nu te va condamna cǎ spui ce ai în tine. Fǎ-o!”

– Doamna Angela! Eu nu ştiu nicio poezie....dar, pot sǎ spun una pe loc, aşa cum ştiu eu.

– Bine, Licuţǎ! E minunat ce aud! Uite, încearcǎ sǎ spui ce gândeşti acestei ,,prinţese” de pe aceastǎ ,,stâncǎ” cuprinsǎ de timp şi doruri. Te aşteaptǎ.

Adicǎ, Zburlitei... Off!... e prea mult pentru mine şi prea minunat, totodatǎ. Era clipa!

M-am apropiat de ea şi cuvintele îmi veneau pe un fǎgaş stelar demult pregǎtite: De veacuri tot rǎtǎcim în noi pe creasta unui val, O cǎutare albǎ pe drumuri în astral. Şi ne-am ciocnit în Cosmos prin dor de catifea, Un zbor de contopire, pe veci sǎ fii a mea.

Din picǎtura mea de timp, Ţi-am dǎruit alintul pentru un sǎrut în schimb.

Emoţia m-a trimis spre un sǎrut copilǎresc pe care Zburlita îl aştepta de veacuri.

107 Prin fereastra sufletului privim spre noi şi ne regăsim în copilăria ce ne-a marcat, Oameni Mari!...nu sunt vorbe mari,sunt micuţe ca un copil, pline de dragostea pe care am uitat-o, a copilului care mocneşte în noi..Eliberaţi-o!

Perlu a

A

m fost la teatru de păpuşi cu toată

grupa, dar fără Zburlita. Era răcită şi mămica ei nu i-a dat voie ca să nu ne-o dea şi nouă. Urma să-i povestesc toată piesa. Se juca „Cenuşăreasa”.

Zburlitei îi plăcea, pentru că eu le mai înfloream, pe aici, pe acolo. Lui Barbony şi Pufuleţ le înfloream de-a binelea. Am ajuns la teatrul de păpuşi cu un autobuz. Eram două grupe. Una de la grădiniţa noastră şi una de la o grădiniţă din oraş. Am intrat în sală şi ne-am aşezat pe scaune, aşa cum ne-a spus Doamna.

Scaunul de lângă mine a rămas liber. Parcă ştia că pe el ar fi trebuit să stea Zburlita.

A bătut gooongul!... şi lângă mine s-a aşezat o fetiţă. Nu am întors capul. Eram captivat de începutul piesei de teatru şi o vedeam doar cu coada ochiului. În unul din momentele mai puţin captivant al povestei de pe scenă, întorc capul ca să văd lângă cine stau. A căzut clădirea pe mine. Lângă mine era o... o... o... şi cuvântul minunat mi s-a oprit în gât. Nu-mi venea să cred ce dar mi se oferea! Eu, un simplu băieţel, stăteam lângă o zână, lângă o floare. Mirosea a câmpie, era ca o pădure primăvara, era un tot ce poate fi pe Pământ, era marea cu adâncurile ei, cu corali și meduze violete, era o perlă. Așa am și botezat-o: Perluţa.

108 A simţit că o privesc și a întors ochișorii ei albaștrii spre mine.

Părul ei, numai cârlionţi din raze de soare, a zburat lin prin aer atingându-mi obrazul. Tot corpul meu era electrizat.

Am încercat un zâmbet și s-a oprit stigmatizat pe faţă. Mâna îmi tremura. Aveam impresia că nu mai aud și sunt mut pe veci.

Eram îndrăgostit, Oameni Dragi!

– Aveam loc în spate, dar am văzut că este un loc liber și voiam să stau lângă tine, Lipovene! – îmi ciripi Perluţa închizând o clipă ochișorii și întorcând privirea spre scenă.

S-a dus vizionarea mea. Priveam în gol. Milioane și catralioane de întrebări îmi călătoreau prin minte, cât și roiuri de fluturași prin stomac.

Cine e acest vis? De ce a dorit să stea lângă mine? Şi de unde-mi știe porecla? Cufundat în călătoria răspunsurilor, nu am observat cum mânuţa mea era în mânuţa ei. Mă strângea puternic. Parcă-i era teamă să nu mă scape. Un foc trecea prin mine. Eram roșu mai ceva ca Mingiuţă. O magie plutea între noi.

Pe scenă, prinţul o îmbrăţișa sărutând-o pe Cenușăreasa. Perluţa a întors capul spre mine, m-a tras de bărbie și m-a sărutat.

Dulcele merelor și miresmele teilor înfloriţi s-au revărsat în mine. Pluteam.

Piesa s-a terminat. Am mai apucat să o văd pe Perluţa zburând la grupul grădiniţei cu care venise.

Cine e? Am visat? O voi mai întâlni? Dacă este să ne mai întâlnim, ne vom întâlni. Asta sigur. Dar, când? Şi cum o cheamă?... Vaaai!... ce aiurit sunt! Am uitat să o întreb cum o cheamă. Şi...Şi eu ce-i povestesc Zburlitei? Chiar, nu știu! E un mister și pentru mine.

109 Toţi am avut un colţ al întâlnirilor pe furiş...Au rămas umbrele amintirilor.

Ca dou pic turi de ploaie

L

a grădiniţă ne jucăm și iar ne jucăm, dar şi

învăţăm cum să ne jucăm. Nu e aşa simplu. Toate jocurile au un chichiţ al lor pe care dacă nu-l simţi, jocul e apă de ploaie. Într-o zi, afară ploua și ne-am jucat în sală, un fel de cameră mai mare ca dormitorul meu. Cu toate astea, aveam loc să ne zbenguim.

Ne jucam cu cubuleţe din lemn. Fiecare construia și dărâma ceva. Eu voiam să ridic un castel ca al căpcăunului din povestea lui ,,Jack și vrejul de fasole”. Mai mult arăta a vrej de fasole decât a castel și... tronc!... a căzut.

Deodată, am auzit un ţipăt. Pe Zburlita o trăgea Titirez de păr.

Am sărit imediat în apărarea ei și l-am luat pe Titirez de guler trăgându-l în jos. Eu sunt mărunţel, iar Titirez e dublu faţă de mine. Şi e și gras. Nici nu știu de unde am avut puterea să-l dobor. De acolo, de jos, nu mai putea să miște. Era ca o mingie dezumflată.

– Să nu mai dai într-o fetiţă! Niciodată. Ai auzit, titirez rău ce ești!?

Zburlita construise o căsuţă din cubuleţe, iar Titirez voia să-i smulgă un cubuleţ roșu. Zburlita a încercat să se opună și el a tras-o de păr.

Normal, că se i se dărâma căsuţa!

Doamna a venit repede la noi, a înţeles ce s-a întâmplat și l-a pedepsit pe Titirez la Colţu’ Pisicii. Pe mine m-a certat un pic, spunându-mi că la răutate nu se răspunde cu răutate.

Adică, să-l las pe Titirez să-i facă părul praștie Zburlitei, nu?

– Dar, Doamnă!... eu am vrut să o apăr pe Eleny.

110 – Trebuia să mă anunţaţi repede pe mine, nu să vă luaţi la bătaie.

Numai să o anunţ pe Doamna atunci, nu-mi venea, când am văzut că prietena mea era bruscată, lovită, mă rog, trasă de păr... și asta doare. Durerea ei era și durerea mea. Ne-am jucat mai departe, dar fără chef. Zburlita mergea ţanţoșă printre noi, mândră că avea eroul ei. Era ca o prinţesă salvată de Făt Frumos.

La terminarea programului am plecat acasă împreună, ca de obicei. Ploua încet şi ne strecuram printre picături. Zburlita mă ţinea de mână mai altfel ca de obicei, să ne vadă toţi colegii.

Pe drum, mă privea cu coada ochiului. Nu prea eram vorbăreţ.

Zburlita vorbea de Titirez, că nu și-a cerut iertare, că ceilalţi colegi nu au sărit să o apere. S-a oprit brusc sărind în faţa mea.

– Lipovene! Ce-i cu tine? Nu mai fi supărat din cauza lui grasul ăla. Ai fost corect și m-ai apărat.

– Așa am simţit să fac, Zburlito! Şi nu sunt supărat.

– Ba ești! De când ai fost la teatrul de păpuși ești întors. Nu mai ești tu. Ce-i cu tine? Ce te frământă? Spune-mi adevărul!

– Nu..nu am nimic... adică... Zburlito!... Nu te superi, nu?

– Cum să mă supăr eu pe tine? Să te sărute toate fetele din lume și tot nu mă supăr.

– Păi, cam asta e!...la teatru, lângă mine, s-a așezat o fetiţă.

Foarte frumosă. Am rămas șocat și nu puteam să-mi iau ochii de la ea. M-am îndrăgostit în acea clipă. Ea m-a sărutat pur și simplu... .a fost ca un vis...

– Asta înseamnă că tu ești cel mai sincer băiat, ești plăcut de toate fetele, te aprinzi repede la tot ce este frumos, pentru că ești iubăreţ, iar eu sunt fericită că te am prieten. Te iubesc, Lipovene! Te iubesc așa cum ești și nu-mi pasă că ești sărutat și de alte fetiţe. Înseamnă că am știut ce să aleg. Te iubesc pentru că ești adevărat!... iar tu ai sărit să mă salvezi, pentru că mă iubești. Zburlita m-a luat în braţe și m-a sărutat.

Două picături de ploaie s-au oprit în zbor ca să nu ne deranjeze.

111 Habar nu avem că prin fereastra sufletului nostru există un copil care ne priveşte...e chipul nostru care trece prin timp şi ne roagă să prindem clipa din urmă...

Misiunea lui

Î

ntr-o dimineaţă m-am trezit cu

tristeţea în braţe. Toate florile erau gri. Toate păsărelele erau negre. Până şi cerul avea nuanţe triste. Prietenii mei din curte aveau chipuri de monştri. Nici nu am vorbit cu ei. Pufuleţ se tot mângâia pe la picioarele mele şi eu săream ca ars. Ziceam că-i şarpe. Pe stradă nici nu am ieşit. Zburlita nu m-a căutat. Mai bine! S-ar fi molipsit şi ea. M-am dus în fundul curţii şi am vorbit cu Caramel, cărămida mea dragă. Ea ştie multe. E trecută prin foc şi timp, e vocea Pământului. Trebuie să mă ajute. I-am spus pe scurt tristeţea mea şi după câteva clipe am auzit o voce în mine: – Licuţă, nu fi trist!... nu este grav, în tine este o schimbare. A venit vremea să primeşti misiunea ta pe această planetă.

Energia cu care te încarci acum este Începutul. Tristeţea ta este pragul de trecere la acest început.

– Şi ce trebuie să fac, draga mea Caramel?

– Nimic. Să fii tu însuţi! Restul vine de la Sinele tău. E scris acolo, în stele. Să ai încredere în ele. Ele te vor călăuzi până la pragul trecerii la o altă misiune. Fii Om, iubeşte Totul, iartă-ţi semenii şi bucură-te din orice, trăieşte secundă de secundă, în orice să pui iubire dar, mai ales, să zâmbeşti, chiar dacă cineva te-a respins, te-a lovit în suflet. Toate aceste stări te vor ajuta să-ţi îndeplinişti misiunea, pentru că eşti trimis aici să fii Iubirea. Dăruieşte-o tuturor!

112 Am intrat în casă şi încercam să desenez o Lume a mea. Din bucătărie, se auzeau glasurile mamei şi a lui tata. Se certau pentru că tata a venit cam ciupit. Mama întreba de nişte bani, iar tata spunea că a plătit banca pentru un împrumut cu care mi-a cumparat rechizite. Şi nu e o sărăcie că a băut şi el o bere cu băieţii. Am înţeles! Nu era greu. Am strâns repejor blocul de desen, acuarelele, creioanele, gentuţa de grădiniţă, costumaşul, pantofiorii, cât şi stiloul magic pe care mi l-a dăruit tata cu toată dragostea lui. Cu ele puse într-o sacoşică, am intrat în bucătărie.

– Dragă, tată! Dragă, mamă! Luaţi-le şi să le daţi la bancă înapoi. Eu pot merge la grădiniţă şi fără ele. Mă ajută prietenii. Ştiu să scriu cu mintea, ştiu să desenez cu inima, ştiu să colorez viaţa, am tot ce-mi trebuie. Ce-mi lipseşte? Dragostea voastră îmi este de ajuns.

De undeva, am auzit vocea lui Caramel: – Bravo, Licuţă! Ai trecut pragul în misiunea ta.

Un baston are întotdeauna dreptate. Trebuie doar să te sprijini pe el.

S rutul toamnei

V

aaaai! Au început să cadă frunzele.

Zic ,,vai” pentru că trebuie să mătur curtea. Toată. ... şi frunzele lui Mingiuţă, şi ale lui Prunariu, dar şi ale lui Caisatu. Degeaba le spun să-şi ţină frunzele pe crenguţe, căci nu

113 am cu cine să mă înţeleg. Nu s-ar mai chinui să scoată altele an de an. Bradul cum le păstrează? Să înveţe de la el.

Au şi ei dreptate! Cum să înveţe, dacă nu-i niciun brad în curte?...iar cel pe care îl impodobim de Crăciun, e mic şi nu ştie el ce-i aia filosofia frunzelor.

Cum am venit de la grădi’, am dat de mâncare la orătănii, oiţelor şi lui Pufuleţ. Paul se hrănea singur cu musculiţele lui. Apoi, am trecut la măturat. Pufff!... ce de frunzeeee! Noroc cu măturoiul de curte care mă ajuta să le adun grămadă. Când dădeam odată, săreau frunzele în sus ca nişte confeti şi se împrăştiau. O luam de la capăt. Calm, cu atenţie, să nu mai sară frunzele ţonţoroiu.

Piiing! Mi-a venit o idee. Am bătut un cui într-un băţ şi înţepam frunzele strângându-le fără probleme. Am văzut asta într-un film, nu-i ideea mea. Dacă era mea, nu vă spuneam. Am terminat frunzele ca-n filme, am păpat două ouă ochiuri cu brânzică, am reţeta mea, plus două mere roşii de la Mingiuţă.

Tocmai bun de ieşit la joacă. Pe stradă, cam pustiu. Doar un moş, într-o căruţă, striga: ,,Ia la mere, ia la pere!” Era haios!

Opa!..Zburlita era la poartă şi se juca cu o fetiţă. Am înlemnit.

Fetiţa era Perluţa. Na! Ce mă fac? Dau să intru înapoi în curte.

Prea târziu.

– Lipoveneeee! Vino pân’ la noi! – strigă Zburlita sărind pe picioruşe.

Aveam impresia că merg la doctor pentru injecţie. Groaznic!

– Uite, Lipovene! Ea este Luciana, verişoara mea. V-aţi cunoscut la teatrul de păpuşi. Eu am rugat-o să stea lângă tine.

Ea te-a sărutat pentru că eu i-am cerut. Pentru asta, îţi sunt recunăscătoare. Ai fost sincer. Îţi mulţumesc! Hai, să ne jucăm!

Am rămas ca la fotograf cu un zâmbet tâmp de copil care nu ştie ce-i ăla fotograf. Ne-am jucat ,,De-a Puia Gaia”. Cine câştiga, primea un sărut. Nu ştiu cum se făcea, dar eu eram lăsat să câştig mereu. Şi eram pupăcit tot timpul. Perluţa, zăbovea mai mult la sărut. Ba chiar, îl repeta. Zburlita a rezistat cât a rezistat, s-a înroşit la obrăjiori şi a izbucnit sărind la Perluţa:

114 – Ştii ceva, Luci?... Am spus un sărut, da? Tu eşti prea de tot.

Asta nu e joacă.

Am simţit nevoia să intervin: – Zburlito!... E doar o joacă. Luciana e prietena noastră, e verişoara ta. Aşa simte ea să se dăruiască în această clipă. Noi doi, trebuie să o ajutăm! E doar o trecere a timpului prin noi, copiii, cu dorinţe de iubire. Aşa simte, aşa face! Zburlita a sărit la mine şi m-a sărutat ca o completare la cuvintele mele. Pe la spate, Perluţa mă strângea de mână.

- Licuţă! De ce suntem trişti când plouă?

- Sunt lacrimi care vin prin noi şi se duc în dorul de viaţă. Când plouă, suntem viaţă.

,,Fiorosul” lui

E

u sunt întotdeauna primul la

grădiniţă. Zi de zi. Să fiu sigur că nu voi întârzia. Nici nu e deschisă uşa la intrare când ajung eu. Ei, şi astăzi, pe cine văd eu primul la grădi’? Pe Titireeeeez. Stătea cocoţat pe gărduleţul grădiniţei foarte speriat de un căţeluş ce tot lătra la el. Mă şi miram, cum de te poţi speria de un căţeluş aşa de mic? Era puţin mai mare decât un portofel. Lătra la el de ziceai că praf îl face. M-am apropiat de căţeluş şi i-am dat din pacheţelul meu puţină brânzică. Îi plăcea, aşa că i-am dat-o pe toată. L-am mângâiat şi s-a liniştit. Pe Titirez, greu l-am convins să se dea jos. L-am întrebat de ce îi era frică de ,,monstrul” cu codiţă. E

115 mititel şi nu avea ce să-i facă.

– Ei, nu? Ştii cât m-a alergat până aici? Eu mergeam liniştit pe drum şi dădeam cu pietre în câinii de pe stradă, aşa, în joacă... şi ăsta mai al dracului a sărit lătrând la mine. D’aia am ajuns mai repede. M-a alergat până aici.... ufff!

Am zâmbit, l-am mângâiat pe lătrăcică, m-am jucat de-a ţopăilă cu el şi am intrat în grădiniţă. Venise Doamna Înger.

Luat cu joaca şi cu veselia noastră de copii, am uitat de ,,fiorosul” de afară. Nemaiavând pacheţel, am păpat de la Zburlita o Eugenia şi câteva boabe de struguri. Mereu sare să-mi dea din pacheţelul ei. Şi eu la fel. Afară ploua mocăneşte când am ieşit din grădiniţă. În drum nostru stătea căţeluşul. Mă aştepta. Stătea în ploaie tremurând necontenit. Cu urechiuşele date pe spate, m-a privit cu ochii lui blânzi, înlăcrimaţi, parcă rugându-mă: ,,Ia-mă cu tine!” O clipă am ignorat starea lui mergând mai departe dar, un scheunat trist m-a întors în suflet.

Ochii lui implorau dragoste. N-am rezistat şi l-am luat în braţe.

Zburlita l-a învelit cu puloverul meu din lână. Tremuriciul lui se răspândea în trupul meu. Eram unul şi acelaşi. Căldura mea pentru el, el pentru mine.

Am plecat spre casă cu Zburlita de mânuţă. Ploua mărunt, frunzele zburdau prin aer lipindu-se de caldarâm şi crenguţe mici din copaci ne mângâiau picioruşele. Doi copii şi-un căţeluş păşeau în lumea fericită a vieţii. Prietenia le era contopită în infinitul Univers, pe un drum necunoscut al călătoriei spre împlinirea lor umană. L-am botezat Cerber, ştiţi şi voi, Cerber din legendă, considerat frate cu Hidra din Lerna și Leul din Nemeea. ,,Fiorosul” meu drag!

116 În seara asta voi dansa cu prinţul...şi când va veni clipa să mă sărute, eu voi fugi...şi voi pierde pantofiorul...Dilema este că nu ştiu care pantofior să-l pierd, dreptul sau stângul?

Magia dansului

M

-am pregătit şi răspregătit pentru

onomastica lui Titirez. A împlinit şase ani. Am fost invitaţi toţi prietenii şi câţiva colegii de la grădi’. Fiecare i-a adus câte un cadou. Eu i-am oferit o carte. „De la Pământ la Lună” de Jules Verne. Normal, că mi-a citit-o tata. Era fascinantă. Mereu visez să plec şi eu în lună. Ştiu că voi ajunge. Mai e doar o clipă, adică o viaţă. Nu vă spun povestea, ca să o citiţi şi voi.

Mama spunea că nu e bine să-i ofer o carte, el nu ştie a citi. Dar, tata a ţinut să fac aşa, pentru că este prima lui carte primită în dar şi va ţine minte toată viaţa. Mama a împachetat cartea în polială şi a legat-o cu viţă de vie, cu frunze ruginii. Pachetul cadou, era ceva fermecat, misterios. I-a plăcut lui Titirez, mai ales când i-am povestit o parte din carte. La început de petrecere, după ce au venit toţi copii, parcă eram la dispensar pentru injecţie. Unul nu mişca a musafir. De ruşine, na! Toţi timizi. De abia gustau un fursec, o plăcinţică, un merişor...

Am prins curaj şi le-am spus: – Mai cu viaţă, plângăcioşilor! E ziua lui Titirez şi el vrea veselie. Cine nu mănâncă tot de pe masă va ajunge căpcăun şi-i va creşte nasul ca la Baba Cloanţa!

Două secunde a durat nedumerirea lor şi patru secunde a durat cât au mâncat câte ceva, pentru că tăticul lui Titirez a dat drumul la muzică, iar eu am sărit în mijlocul camerei. Ţopăiam

117 după melodia lui Luigi Ionescu, „Lalele”. S-au molipsit toţi şi au intrat în dans. Când a cântat Margareta Pâslaru, „Trandafirii tăi”, ne-am împerecheat fată-băiat şi am dansat tango. Ei, tango!

Acolo, o bâţâială de copii. Să vezi călcături şi căzături unul peste altul! Dar, ne plăcea! Eram toţi roşii la faţă şi nu ne mai opream din dans. Dansam numai cu Zburlita. Era şi Perluţa invitată, dar mă prefăceam că nu o bag în seamă. Îi aruncam fugar o privire şi ea lăsa pleoapele peste ochii ei, tulburători de verzi. Dansa cu oricine şi venea pe lângă mine, doar-doar o invit. Zburlita s-a dus la ea şi luând-o de mânuţă a venit la mine.

– Nu e frumos să nu dansezi şi cu Luciana! E verişoara mea şi vreau să danseze cu tine! Hai! La dans, Lipovene!

Am prins-o de mânuţă pe Perluţa şi am simţit cum încep să tremur. Tocmai atunci se cânta „Valurile Dunării”. Nu ştiam eu a valsa, în schimb Perluţa, m-a luat pe sus, m-a prins de după gât şi am intrat într-un vârtej fără oprire. Mă lăsam condus de ea şi prindeam ritmul din zbor. Nu mai vedeam nimic, doar linii şi ochii ei în ochii mei. Ne priveau toţi. Zburlita avea capul în jos.

Eram doar noi doi în mijlocul furtunii, era ameţitor de dulce, vârtejul ne purta dincolo de cântec, spre locul împlinirilor... şi era atâta linişte, pace. Melodia s-a terminat şi noi doi tot dansam, dansam. Când am revenit în noi, Perluţa m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, doar o clipă. Doream să nu se termine clipa, să ţină un infinit. Şi-a luat bluziţa şi a plecat în fugă din casă.

Zburlita m-a privit lăcrimând. A plecat şi ea fără să spună ceva.

Mă simţeam între două lumi. Unde eram eu?

118

119 Dragostea s-a născut în copilărie... prin jocul şoaptelor...

Vr jitorul Licu

A

făcut ce a făcut Zburlita şi m-a

spus la Doamna Înger că eu ştiu să citesc poveşti. Nu m-am supărat. M-am bucurat dar, eu nu ştiam să citesc. Buchiseam eu ceva-ceva, dar cu ajutorul lui tata citeam poveşti.

De atunci, Doamna mă invită să povestesc câte o poveste în fiecare zi.

Pentru că eu nu le citesc, doar deschid cartea, aleg o poveste pe care o ştiu şi „citesc” din imaginaţia mea şi din ce mi-a citit tata.

Le place. Toţi copii sunt nemişcaţi până termin.

Le înfloresc, ştiţi cum? Cel mai mult mă bucur că, în felul acesta ştiu mult mai multe poveşti. Azi i-am ţinut fără suflare când leam povestit despre Harap-Alb. Biata Luluţa, a căzut jos de pe scăunel când le-am povestit scena cu ursul care i-a ieşit la pod, în faţa lui Harap-Alb. Ştiţi, eu o fac aşa, teatral. Îmi place, mai ales la final! Închei cu steluţe şi cu multe floricele. Să fie finalul mai fericit. Primesc aplauze şi pupicuri. Doar Zburlita stătea retrasă într-un colţ jucându-se cu o broscuţă şi o buburuză. Din plastic, evident. Nu ştiu ce le tot şuşotea la urechiuşe. Mă prefac că scap o mingiuţă din carton, mă apropii de ea şi trag cu urechea: – Să nu vă supăraţi pe mine că sunt tristă. Mă pot juca cu voi şi cu ochii-n lacrimi. Nu sunteţi voi de vină. Vă spun un mare secret!... să nu spuneţi la nicio broscuţă, la nicio buburuză. Ele vor orăcăi pe baltă sau vor bâzâi în zbor şi vor râde de mine toate broscuţele şi toţi fluturaşii. Îl iubesc pe Licuţă pentru că este bun şi naiv, pentru că are un ceva al lui de îl ţin în gânduri

120 fără să vreau, are picătura de roua pe care vreau să o sorb toată viaţa, are respiraţia prin respiraţia mea, îl văd până şi în zăvorul de la poartă, aşa ruginit cum e. E mereu prezent pe cer vorbind cu mine seara când plouă cu luminiţe din stele, îl văd şi în pământul în care cresc flori, îl simt plin de poveşti fermăcătoare cu care mă vrăjeşte în vis, pentru că Licuţă este un mare vrăjitor şi magia vrăjitorilor nu o poţi ocoli, te prinde în gânduri, te dă de trei ori peste cap şi devii un supus al dragostei. Povestea călătoriei în iubire începe. Porţile sunt deschise. Licuţă al meu, este călăuza... Ssssttt!... nu spuneţi nimănui... vor avea grijă gândurile şi vor transmite asta.

M-am aşezat în genuchi în faţa lui Zburlita. M-a privit tandru în ochi, mi-a mângâiat părul şi m-a luat la rost: – Obraznicule!..Ai ascultat fără să-mi ceri voie!..

– Eleny!... dar, tu nici nu ai vorbit. Ai mângâiat animăluţele şi zâmbeai fericită. Am auzit ceea ce-mi doream să aud..şi tu..tu mi-ai transmis prin gânduri. Zburlita m-a îmbrăţişat şi m-a strâns de mânuţă.

– Ce dulce-i dragostea copilăriei, ce minunat este că iubesc sincer şi adevărat. Aceasta-i puritatea inocenţei noastre copilăreşti. Nu-i aşa, Licuţă?... ... mi-a şoptit Zburlita peste un sărut ameţitor...

121 Din Oceanul Pacific A ieşit un peşte mic Şi pe coada lui scria ,,Lumea lui Licuţăăăăă!!”

Lumea lui Licu

D

oamna Înger ne-a cerut să desenăm cum

înţelegem noi lumea. Cele mai frumoase desene le va afişa pe un panou separat.

Interesant!... Eu am desenat o navă spaţială. Aşa mi-a venit.

Aveam un vis al meu. Am tras cu ochiul la ceilalţi şi am căutat să înţeleg ce voiau să spună. Titirez a desenat o prăjitură. La el lumea se învârtea în jurul unei prăjituri. Mereu e foame şi vede numai mâncare.

Plângăcioasa a desenat o păpuşă. Asta e lumea ei. Toată ziua se joacă singură. Păpuşa e prietena ei care o înţelege. E foarte sensibilă. Plânge şi dacă-i spun să se joace cu mine. E mereu teamă de ceva.

Luluţa era plină de pete de vopsea de la acuarelă. Toată foaia de desen era plină cu linii colorate, în toate direcţiile, plus două cercuri mari colorate cu galben. Ştiu că este foarte branburită şi zăpăcită în toate. Părinţii ei sunt mereu plecaţi şi pe ea o creşte bunica. Simţeam o ură în acele linii, ceva nestatornic. Am înţeles ce e şi cu acele cercuri galbene. Unul era dorul de părinţi şi celălalt era grădiniţa, locul unde ea era fericită. Mult mi-a plăcut desenul lui Verzica! Desenase o casă mare şi în ea erau multe chipuri. E clar că îşi dorea ca toată lumea să fie într-o casă mare, să trăiască într-o mare familie. Zburlita desenase o floare cu petalele în formă de inimă. Mulţi fluturaşi dădeau din aripi să se aşeze pe floare. M-a emoţionat desenul ei. Spunea totul. Un

122 singur sentiment îmi tranversa inima: iubire. Doamna a strâns desenele, le-a studiat pe toate şi s-a oprit la al meu.

– Licuţă!..Ce este pentru tine lumea? O navă cosmică?

– Da, Doamnă! Racheta este căluţul meu cu care visez să călătoresc în spaţiu. E un vis al meu să explorez lumea de acolo, de sus. Lumea nu este doar pe Pământ, e în tot Universul pentru că de acolo venim toţi. De acolo voi şti cine suntem, de unde venim şi de ce iubim. Acolo ajung toate gândurile oamenilor, pentru că ele nu cunosc timpul, şi nici distanţe. Le aştept în visul meu pentru a înţelege Lumea. Acolo îmi voi şti drumul călătoriei, cine sunt eu şi ce trebuie să fac pe această planetă.

Aceasta e Lumea lui Licuţă!

Doamna Înger era ca o icoană. Mă privea şocată cu ochii umezi de lacrimi. N-a spus nimic. A afişat toate desenele pe un singur panou. Racheta mea era sus, deasupra tuturor. Zburlita a venit lângă mine şi m-a luat de mânuţă.

– Bravo, Lipovene! Să mă iei şi pe mine în călătoria ta. Să nu te plictiseşti! Avem ce să ne spunem într-o viaţă. Durează puţin. O clipă, doar...Ştii, tu!

Acasă am aflat că mâine vom merge la cules struguri, la ţară, la Urleasca. Nu sunt surprins de asta, ci de faptul că merge şi Zburlita cu Perluţa, au vie lângă noi. Plus că o să mă întâlnesc şi cu Drăcuţa. Offf!... iar stau o noapte cu ochii în tavan.

Cum era prevăzut, am plecat din Brăila spre Urleasca, cu unchiul Aurel, mai precis, cu maşina lui conservă. Eram sardine în cutiuţa lui de maşină şi a fost o aventură până la destinaţie.

Nu vă mai povestesc cum a intrat unchiul Aurel într-un cârd de gâşte. Stăpânul cârdului ne-a arătat în urmă trei degete. Adică, ce? Trei gâşte? Unchiul Aurel a scos capul pe geam şi i-a urat ,,Poftă bună!” Am ajuns la Urleasca cu viteză de avion Dacia.

Avioane eram toţi, cu flapsurile fleaşcă. Am aterizat mai întâi la bunici. O ciorbă ţărănească cu mămăliguţă rece, oleacă de brânză cu ceapă şi roiuuuu!... la cules struguri.

Am ajuns pe tarla la via bunicului, primii din cei care aveau şi ei

123 vie. Normal, la viteza noastră de pasageri de avion Dacia!

M-am bucurat! Eram din nou la origini, la natură. Toamna mă prindea în ruginiul ei orange, ca pe rodul unei munci al vieţii.

S-a ordonat organizarea. Nea Aurel vorbea tare şi împleticit.

Sigur a tras o ţuică cu tataia Muşat. Să dea impuls la treabă.

Eu aveam un coşuleţ de la mamaia Ştefana cu care mergea ea la biserică cu colivă. Super, pentru puterea mea de copil. Şi m-am apucat de cules.

Nu încep bine rândul de cules strugurii de pe butuci de vie, când văd peste araci pe Zburlita. M-am bucurat că o aveam pe lângă mine. Şi ea, tot cu un coşuleţ de colivă. Surpriza era că, pe lângă ea se vedea şi căpuşorul cârlionţat a lui Perluţa. Mai culege Licuţă! Puneam în coşuleţ mai mult frunze.

Asta n-a fost nimic, căci la capătul rândului am văzut-o pe Drăcuţa. Au! Ce mă fac? Îmi văd de cules. Numai cules nu era pentru mine. Ridicam capul să le văd pe unde erau. La un moment dat, pac!... o boabă de strugure mă loveşte în ceafă. Mă uit în stânga, în dreapta. Nimic. Când mă întorc să iau coşuleţul să-l mut, zbang!... un ciorchine întreg, mă loveşte drept în faţă.

Mă şterg cu mâneca bluzei şi dau să mă răţoiesc la cineva. La cine? Nu era nimeni. Dar, am auzit câteva chicoteli de fetiţe puse pe şotii.

Aha! Le-am văzut. Zburlita, Perluţa şi Drăcuţa se ascundeau în spatele unor tufe de viţă de vie şi aruncau cu struguri în mine.

– Te joci? – m-a întrebat Perluţa.

– Gata! Vin!... – am sărit ca un iepuraş peste tufe, aşteptat de trei iepuraşi cu fundiţe. Şi ne-am jucat De-a Prinsa, De-a V-aţi Ascunselea şi Cine Ştie Unde-i Gândul? La ultimul joc ne-am înflăcărat aşa de mult, că am ajuns la sărutări.Toţi trei eram roşii în obraji şi plini de dorinţe, mai ceva ca strugurii din vie culeşi pentru aroma euforiei vieţii.

Licuţă era centrul sărutărilor. Eram fericit şi mă învârteam cu vie cu tot.

124 – Măi, Lipovene!... – m-a trezit Zburlita din visare. Acum, aici, trebuie să alegi. Cine este pentru tine dintre noi trei, prietena ta cea mai bună?

Tocmai ciuguleam un ciorchine de strugure. O bobiţă rebelă mi-a rămas în gât.Toată podgoria s-a răsturnat peste mine. Mă sufocam. Araci, ciorchini, frunze, iarbă, păsări, cerul, se învârteau în jurul meu, mă ameţeau.

Am sărit în mijlocul vârtejului şi m-am liniştit. În faţa mea erau trei zeiţe nedumerite de iubirea lor. Erau gândul dorului cuprins de dorinţe, erau un tablou pictat de mâna unui înger cu aripi pufoase, calde, erau lumina venită din firul ierbii, din mirosul de câmpie al originilor noastre de oameni. Prin inima mea au trecut atunci veşnicia anilor de la Marele Început, m-au scufundat în adâncuri, m-au prins lent înt-un zbor peste un covor de frunze şi am fost propulsat în spaţiu. Ceva dumnezeiesc îmi creştea vibraţia simţurilor şi printre lacrimi vedeam călătoria vieţii, mă vedeam pe mine pus în faţa unei întrebări simple: de ce iubesc?

– Draga mea! Dragele mele! Iubirea nu pune întrebări. E unică.

Ea ştie când o simţim. Ea ştie când avem nevoie de mângâieri şi şoapte de iubire, de un sărut sub o umbrelă în parc sub ploaia lui octombrie, de priviri fugare în scânteia dorinţelor, de o îmbrăţişare sub un felinar în lumina nopţii, într-un dans contopit cu cerul, într-un câmp ruginiu plin de strălucire. Viţa de vie ne este martoră. Suntem o iubire în tot şi căutăm un zbor în ea.

Vă iubesc pe toate trei la fel ca pe mine, de unde pleacă dorul de lumină, dorul de infinit şi de prăbuşire în neant. Sunteţi Licuţă cu toate stângăciile lui, cu toate dorinţele lui, cu pofta de a fi bun cu lumea, cu zâmbetul plecat din inocenţa vieţii, cu dorul de a îmbrăţişa totul dintr-o suflare, de a trăi intens secundă de secundă.Voi mă iubiţi, eu vă iubesc! De ce există întrebări?

Voi sunteţi Licuţă al meu şi cum să nu-l iubesc pe Licuţă?

Zburlita, Perluţa şi Drăcuţa m-au îmbrăţişat, contopiţi într-un trup unic. Ne iubeam!

125 În copilărie întrebările vin ca o ploaie de stele peste noi...şi le primim prin muguri cu dor de viaţă peste clipele noastre...

S n tatea lui

F

iecare zi la grădiniţă este o sărbătoare pentru

mine. Mereu învăţ ceva nou şi mă apropii mai mult de cunoaşterea Lumii. Am învăţat despre animalele de pe lângă casa omului. Ştiam eu ceva-ceva despre Barbony, Vasile, Ghiţă, Pufuleţ, Cerber şi Paul, dar nu aşa cum i-a prezentat Doamna.

Acum îi cunosc mai bine şi am să le spun şi lor. Să ştie şi ei de ce au blană, coadă şi mustăţi. Lui Ghiţă nu-i spun de ce are pene pentru că ieri m-a alergat prin curte şi m-a ciupit de...nu spun de ce, că nu-i frumos. După ce s-a terminat lecţia cu animale, Doamna ne-a invitat să cântăm. Ne-a învăţat cântecul „Ceata lui Piţigoi” Foarte drăguţ! Ne şi vedeam în ceată.

Apoi am început să cântăm fiecare ce ştim. Titirez a cântat „Dumă acasă, măi tramvai!”... Are o voce Titirez ăsta, de ne-am prăpădit de râs. Ziceai că-i Barbony la păscut când behăie cu iarba-n gură. Titirez nu s-a supărat. Râdea şi el.

Plângăcioasa a început să cânte „Are mama o fetiţă” şi după prima strofă s-a blocat şi a început să plângă. Am aplaudat-o cu toţii şi a început mai tare să plângă... Ufff!

Verzica a fost vedetă. A cântat o melodie de-a lui Luigi Ionescu, „Lalele”. Aşa de frumos a cântat încât am început şi noi să plângem odată cu Plângăcioasa.

Ne-a înveselit Zburlita care a şi cântat, a şi dansat melodia Margaretei Pâslaru, „Două rândunici”. Are Zburlita mea un talent de ne-a cucerit pe toţi. Pe mine, nu. Eram deja cucerit. Eu am fost mai cu tupeu când am cântat „Ia te uită ce mai fete!” a

126 lui Constantin Drăghici şi le arătam cu degetul pe toate fetiţele din grădiniţă. Toate erau roşii în obrăjiori.

A fost minunat, ce mai! S-a oprit apa la chiuvetă şi nu mai aveam apă de băut. Doamna a mers la magazin şi a cumpărat două sticle de Biborţeni. Aveam mai toţi păhărele pliante din plastic, dar cine le-a folosit? Am băut toţi direct din sticle. Am mai făcut aşa când a adus Botic şi Buzunărel câte un suc. Şi nu ne-am îmbolnăvit. Nu am păţit nimic, dacă am băut unul de la altul. Da, nimic!

Nici atunci când mâncăm fructe de pe jos, fără să le spălăm, nici atunci când ne zgâriem şi dăm cu praf să se oprească sângele, nici atunci când iarna suntem leoarcă de joacă şi hăinuţele îngheţate pe noi, nici atunci când mâncăm tot felul de ciuperci şi ierburi de pe câmp, nici atunci când zburdăm toată ziua în picioare goale pe stradă, nici atunci când ne sărutăm fără teamă că am lua vreo boală, dacă unul din noi e bolnăvior.

Nici nu are timp vreo boală să se ţină după noi, aşa de vioi şi ţopăitori suntem. Trebuie să stai locului dacă vrei o boală în tine. Şi uite!... suntem sănătoşi şi plini de viaţă, ca în orice copilărie.

Nici nu vă vine să credeţi de unde atâta sănătate! Ea vine din dorul de prietenie, din privirile noastre inocente către zările dorinţelor, din zâmbetul jocurilor şi farmecului copilăresc, din acel strigăt lăuntric „Nu-mi pasă, trăiesc!”, din copilul din noi, până la urmă, Oameni Mari!

La-le-le... la-le-le... frumoasele mele, la-le-le...!!

127 Chipul angelic al unui copil ne face să atingem Universul şi să culegem pentru o clipă steluţa ce luminează destinul nostru.

C ut rile Perlu ei

A

m început ziua cu o explozie de

energie. Plesneam de fericire. M-am îndrăgostit de tot ce vedeam. Doar stâlpul din colţul străzii nu l-am văzut, căci mă îngrăgosteam şi de el. Aşa, am rămas cu un cucui.

La grădiniţă, Doamna ne-a invitat să ne jucăm singuri. Se simţea cam rău şi se aşezase pe un fotoliu. Doamna aşteaptă un bebe.

Aşa mi-a spus mama şi să nu o supărăm.

Ne-am jucat fiecare cu ce are. Luluţa a insistat să ne arate cum face ea sarmale... din plastilină. Ne-a invitat să gustăm.

Puaahh!... Ei, na!... una că erau albastre, pentru că galbenul l-a folosit la mămăliguţă şi a doua nu miroseau a sarmale. Ne-am făcut că gustăm, că lăudăm sarmalele ei... ce mai!... un festin.

Mai ales că Verzica a făcut un tort, aşa de reuşit, că Buzunărel a şi înfipt degetul în el să-l guste. Noroc că Verzica i-a dat peste mână, altfel Buzunărel chiar îl mânca.

Cea mai grozavă la construit ceva din ceva, era Zburlita. Ne-a făcut la toţi porumbei şi avioane din hârtie. Ştiţi cum îi mergea mâna la pliat hârtia?... Uite-aşa, uite-aşa! Nu se mai juca nimeni cu nimic decât cu zburatul porumbeilor şi avioanele lui Zburlita.

Era o hărmălaie! Doamna ne-a cerut linişte şi ne-a dat drumul mai devreme acasă. Nu se simţea bine şi ne-a rugat să o iertăm.

Off!... Un adevărat înger, Doamna noastră. Pe drum spre casă, Zburlita mi-a spus că vine în vizită la ea, Perluţa. Să vin şi eu să mă joc cu ele.

Nici nu ştiu când am trebăluit prin curte şi ţuşti!... la Zburlita.

128 Perluţa venise singură şi spunea că nu va sta prea mult.

Ne-am jucat în curte de-a... de-a, habar n-am de-a ce ne-am jucat, ochii şi gândul meu erau lipite de cele două prietene.

Trăiam o bucurie de copil iubit, de copil prins în zbor de fluturaşi albaştri zburdalnici, luaţi de vântul dragostei. Cele două prietene erau sensul meu de a exista în lume, erau jocul meu etern de copil, pentru totdeauna. Ce-mi mai doream? Am condus-o pe Perluţa până la autobuz... aşa se cuvenea ca un cavaler de seară, ca-n poveşti. Îmi lipsea calul. Am mers de mânuţe fără să ne vorbim. În staţia de autobuz, Perluţa mi-a destăinuit: – Pentru tine am venit azi. Nu te pot scoate din minte şi pace!

Am o chemare să te caut, să te chem în visele mele. Ce mi-ai făcut Licuţă, de nu pot bea nici lăpticul dimineaţă? Ce vrăjitor ascuns în gândurile mele răstoarnă firescul gândurilor de fiecare zi? Vorbesc singură pe stradă şi la fiecare vorbă spun Licuţă. Ce mă fac?... Sunt bolnăvioară?

Trei autobuze au trecut. Stăteam prinşi de mânuţe şi ne priveam în ochi. Nimic nu mai conta. Câte o frunză ruginie cădea pe trupurile noastre.

– Nu! Nu eşti bolnăvioară. Eşti îndrăgostită. Eşti toamna visurilor de poeţi, eşti suflet plecat în căutarea unei iubiri, eşti gândul străpuns de săgeţi dulci de iubire, eşti una cu dorul nestăvilit de a te dărui, eşti Perluţa mea!...Vino!... Plecăm în călătoria pregătită de stele. Şi ne-am sărutat simplu, ca doi copii prinşi în atracţia unei comori a sufletului curat, a iubirii eterne. Ce poate fi mai minunat?

129 Clipele copilăriei vin din trecerea timpului conturat cu lumina apei reflectată de pietrele ce o însoţesc...

Perini a, hai la joc!

G

rădiniţa unde învaţă Perluţa, a

venit în vizită la grădiniţa noastră. Să vedeţi primire! Cu o zi înainte s-au făcut pregătiri. Părinţii au cumpărat prăjituri, fructe şi sucuri. Flori nu trebuiau. Nu eram noi flori?

Colegii mei au învăţat câte o poezie, iar eu aveam să spun o poveste. Nu eram surprins pentru că aseară, tocmai mi-a citit tata una şi eram pregătit oricând să spun poveşti.

Dar, şi musafirii au venit pregătiţi. Au adus prăjiturele, câteva jucării şi două jocuri: ,,Nu te supăra frate” şi ,,Moara”. Perluţa, de cum a intrat pe uşă, a venit direct la mine şi m-a sărutat.

– Mi-a fost dor de tine, Lipovene! – spuse ea mângâindu-mi părul. Uite! V-am adus un cadou, pentru tine şi pentru Eleny.

Cadoul era un alfabetar. M-a făcut fericit, ce mai! Aveam să învăţ mai repede literele pentru a şti să citesc. Împreună cu Zburlita, evident, care tocmai venise lângă noi.

– Bine ai venit la noi, Luciana!... Mă bucur mult că l-ai sărutat pe Licuţă şi din cauza asta îl mai sărut şi eu odată, pentru că lam mai sărutat şi înainte de a veni tu. Am crezut că glumeşte, dar n-ai să vezi. M-a sărutat mai aprig decât Perluţa. A sărutat-o şi pe ea, pe obrăjiori, normal, pentru cadou şi i-a promis că numai cu mine şi doar cu mine va învăţa literele din alfabetar.

Cam ciudată comportarea ei.

A urmat un program de bucurie şi multă prietenie. Toţi copii erau aşa de bucuroşi de parcă erau Oameni Mari întorşi la copilărie... Glumesc!

130 Ne-am jucat şi jocuri cunoscute cât şi cele inventate pe loc. Era o explozie de bucurie, de libertate a inocenţei, nepătată de nimicurile Oamenilor Mari. Au recitat glasuri cristaline de copii, de ziceai că plouă cu clopoţei. A venit şi rândul meu. S-au strâns roată în jurul meu toţi copiii, s-a făcut o linişte ca-n poveşti şi leam spus o poveste scurtă chinezească. Terminasem povestea de câteva clipe şi toţi copiii au rămas fermecaţi, visători, cu privirea ce trecea prin mine.

Ne-a trezit Doamna Înger invitându-ne la dans. Oau!... am sărit cu toţii drept în paşi de dans. Ţopăiam fiecare cum ştiam, dar nu conta asta. Eram plini de energie pe care o descărcam în dans, roşii în obraji ca soarele la răsărit. La final, Doamna ne-a invitat la o periniţă. Eu eram cel mai pupat. Nu ştiu cum se făcea că Zburlita şi Perluţa erau primele la pus batista jos. Şi cui? Mie, normal. Zburlita i-a şoptit Perluţei: – Te las să-l săruţi cât vrei. Tot cu mine va pleca acasă.

Minunată zi. Nu poţi uita aceste clipe. Toată viaţa.

Haideţi şi voi la o periniţă!

131 Să nu rănim niciodată sufletul unui copil, pentru că ne vom uita copilăria!

Doamna Cârti

A

m aflat cu tristeţe că Doamna Înger va

lipsi tot anul. Aseară a luat-o salvarea la spital şi a născut un băieţel. Uraaaa!.. .ne-am bucurat cu toţii, dar şi ne-am întristat.

O iubim cu toţii şi o doream lângă noi. Ce ne facem noi fără ea?

Era ca o mămică pentru noi. Glasul ei cald şi cristalin ne mângâia, chiar şi atunci când ne muştruluia pentru vreo trăznaie.

Ne ajuta să nu plângem când ne loveam neatenţi, în aşa fel încât, ne pufnea râsul cu toată durerea de moment.

Unii dintre colegii mei sunt mai săraci şi nu aveau la ei pacheţel mai consistent. Doamna ne aduna pacheţelele, le întindea pe o măsuţă şi mâncam împreună, fără să ne supărăm. Cum să ne supărăm când însăşi Doamna aşeza pe masă şi pacheţelul ei.

Eram ca o familie.

Unii dintre copii sunt mai slăbuţi la desen, la construit ceva din ceva, la recitat o poezie. Doamna îi lăuda cel mai mult şi încetîncet, aceşti copii, se simţeau mai buni, mai puternici. Nu critica pe nimenea dintre noi. Toţi suntem egali, spunea Doamna Înger, să ne ajutăm între noi!

Totul ne plăcea la Doamna, dar cel mai mult şi mai mult, mie îmi plăcea cum cântă. Până şi aerul se oprea în văzduh să o asculte. Noi eram fermecaţi de glasul ei şi învăţam cu plăcere cântecele. Nu am să le uit niciodată. Chipul, glasul, mersul ei printre noi ca un fulg de pescăruş căzut în zbor, privirea ei care prindea în scânteia ochilor toate comorile sufleteşti ale lumii, toate acestea ne fascinau, era ca o zână venită din cer să ne

132 iubească şi ne cerea să ne oprim timpul inocent la timpul nostru.

Cum să nu o iubim, Oameni Mari?

Tot visul meu s-a spulberat când, azi-dimineaţă, în grădiniţă, ne aştepta o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată cenuşiu, cu un păr făcut coc şi câţiva perişori sub nas. Imaginaţia m-a ajutat imediat şi am botezat-o în gând: Cârtiţa. Prea era de sub pământ.

Am spus: în gând. Cu voce tare nu aveam curaj să spun, nici măcar şoptit pentru mine.

A tunat un ,,bună dimineaţa, copii!”... de nu ştiam dacă e dimineaţă sau seară. Plângăcioasa a început să plângă şi când această doamnă nouă a ţipat la ea, că ce are de plânge o fetiţă râzgâiată ca ea, a început să plângă înfundat şi lacrimi curgeau şiroaie.

Luluţa s-a cerut la toaletă. Cârtiţa i-a retezat-o scurt: la pauză!

Au început orele din program. Ne tremurau mânuţele când ţipa la noi. Ce să desenăm, ce să ne jucăm? Eram sub semnul vinovăţiei tot timpul. Ca un tunet. Ne-a cerut să desenăm copaci şi flori. Nu ştiu ce era în capul lui Titirez, căci mintea lui a desenat un balaur. Doamna l-a făcut incapabil şi i-a rupt foaia de desen. La pauza de masă, doamna ne-a controlat în gentuţe şi ne-a confiscat din pacheţele sub motivul că ne îmbolnăvim cu ce aveam la noi. Mai încolo, înfuleca pe rupte mâncărica noastră.

Zburlita a trecut în joacă pe lângă mine şi m-a sărutat copilăreşte. Până am plecat acasă, Zburlita a stat la colţul pisicii.

Doamne, ce se întâmplă?... Toată grădiniţa era sub nori negri.

Cui să ne plângem? Dar toate au o răsplată. Când Cârtiţa s-a supărat pe Botic că-i curgea nasul, s-a repezit să-i dea o găletuşă unde să-şi sufle nasul, s-a împiedicat de o jucărie cu roţi şi a zburat spre peretele ce o aştepta cu drag şi plăcere. A rămas lată. Am râs de ne-am prăpădit. S-a ridicat cu faţa schimonosită şi a urlat la noi: Afarăăăăă! Cu plăcere, doamna Cârtiţă! Mâine, nu ştiu cine mai vine fără părinţi la grădiniţă să ne apere de balaurul apărut în locul zânei noastre dragi.

Părinţii noştri au făcut reclamţie. Doamna Cârtiţă s-a făcut foc şi

133 pară pentru că au reclamat-o. Dimineaţă, noi am stat afară, iar părinţii, doamna Cârtiţă şi doi domni, erau înăuntru, discutau aprins. Aşa de aprins, căci s-au aburit geamurile. Cam după o oră au ieşit şi ne-a spus să mergem acasă până luni. Doamna Cârtiţă ne privea de sus, de parcă noi eram vinovaţi că ea nu iubeşte copii. Nici să păzească vacile nu-i bună, le bate şi le chinuie. E bună să scoată ochii la peşti, pentru icre negre. Poate aşa învaţă ce-i răbdarea.

Uraaa!... până luni, liber. Liber la joacă, normal.

N-am ieşit din prima pe stradă. Un munte de frunze mă aştepta să-l strâng, Barbony behăia neîntrebat, Ghiţă gâgâia fără rost, orătăniile se ţineau după mine. E clar! Trebuie să le dau păpică.

Nu înainte de a discuta cu ei problema de la grădiniţă. Păi, ce?

Mă asculta vreunul? Lasă, vorbesc cu ei după ce papă. În crătiţi nu era nimic de mancare. Mă luase şi pe mine foamea. Am căutat prin cămară şi nu era mai nimic. Magiun nu voiam, compot nici atâta... aşa că, m-am înfipt la borcanul cu untură.

Mmmmm!... pe pâine, cu puţină sare, o nebunie!

Am controlat prin cuibar şi am venit cu trei ouă. Le-am aruncat într-o tigaie şi am lins farfuria după ce am mâncat ouălele ochiuri. Şi-am ieşit în stradă la joacă. N-ai să vezi! Zburlita ne-a mobilizat pe toţi şi dăi la strâns frunze. Nu mă deranja, doar strânsesem şi în curte, dar în stradă bătea puţin vântul. Un chin să strângi frunzele când bate vântul. La Zburlita venise Perluţa în vizită. De un timp, venea din ce în ce mai des. De ce oare? A participat şi ea la strâns frunze. Când şi când mă lua de mânuţă să-mi arate pe unde erau frunze. Ei, motiv! Ce? Eu nu vedeam? Într-un final am strâns frunzele grămadă şi hai să facem un foc să coacem gutui pe care le-a adus Tatalai, iar Parfeu a adus cinci cartofi. Câte unul de fiecare. Greu! Frunzele erau ude, iar chibriturile se stingeau. Degeaba am pus ziare şi suflam de mama focului. Perluţa făcea vânt cu făraşul. Victorie! S-a aprins focul. Repede am aruncat crenguţe şi multe frunze, dar şi cartofi.

134 Gutuile le-am înfipt în nişte ţepuşe. Cât ai zice frunză arsă, cartofii s-au copt repede.

Miroseam toţi a fum, ca o locomotivă pe cărbuni. Am trecut la festinul nostru. Neavând furculiţe, păpam cartofii direct din coajă. Tare mai frigea, dar nu ne păsa. Aveam nişte feţeee!

Zburlita avea mustăţi, iar Perluţa avea coji de cartofi şi-n păr. La gutui, ce mai, am atins apogeul cu pofta cu care mâncam.

Râdeam cu bucurie şi eram fericiţi!

Uitasem complet de madam Cârtiţă.

Când fetele ne ademeneau să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea era aşa, de chi-chi michi...se ascundeau la vedere ca să le găsim noi, băieţii, cât mai repede. Restul era can-can!

Fotbal cu p c leli

P

ână să ies la joacă, după ce mi-am

hrănit prietenii, am răsfoit alfabetarul primit în dar de la Perluţa, cu multă atenţie şi am învăţat literele E, L, N şi Y. Cu ajutorul lor a fost foarte uşor să scriu cuvântul ELENY, adică Zburlita.

Nici nu ştiu când am învăţat imediat, literele U şi C şi am scris Luciana, adică Perluţa. Pe A şi I le ştiam. Ce mi-o fi venit, nu ştiu! Alte cuvinte nu mi-au venit în gând să scriu. Prea era ocupată mintea cu aceste cuvinte. Oare, numai mintea?... Offf!...

Hai, la joacă! În stradă erau toţi, adică gaşca mea. Parfeu a adus o minge găsită pe unde caută cu taică-su sticle de plastic şi fier-vechi.

Cam dezumflată ea, dar bună de jucat. Şi Parfeu a propus să

135 jucăm fotbal. Ei, na!... Cine cu cine?

– Fetele cu băieţii – a găsit Zburlita soluţia.

– Care fete, că eşti singură?! – se miră Parfeu.

– E şi Luciana. Uite-o! Îmi venea să-mi dau o palmă. Cum de n-o văzusem?

– Bine, fetelor! Să jucăm fotbal! – spuse Parfeu făcându-mi cu ochiul.

Am improvizat două porţi din nişte pietricele şi pe Tatalai l-am pus arbitru. I-am dat un fluier găsit de mine prin pod. A început să fluiere aiurea la noi, de-a ieşit tanti Raţa şi s-a răţoit la el.

Bietul, Tatalai! Era să înghită fluierul. I-am spus să fluiere şi el mai încet şi când trebuie.

A fost simplu să le dăm primele două goluri. Pasă la pasă, o mică driblare şi gooool! Ne ajuta şi mingea. Când îi dădeam un şut în sus cădea fleaşcă jos. Se dezumfla. Parfeu ştia şiiii... trăgea un şut drept în poarta fetelor.

Zburlita şi Perluţa s-au retras două minute pentru a discuta. Am continuat. Mingea era la ele. Zburlita vine drept spre mine şi-mi spune: – Stai! Ştii cât eşti de grozav? Vreau să te sărut! Şi m-am oprit. Meritam, nu?

Perluţa a profitat şi ţuşt!... un gol la noi în poartă. Cu Parfeu a fost mai simplu. Perluţa s-a apropiat de el cu mingea şi când a ajuns la poarta noastră i-a arătat în sus o păsărică.

Fraierul, s-a uitat! Normal că ne-a mai dat un gol. Şi uite aşa, am primit zece goluri de la fete. Cu şmecherii. Tatalai stătea pe malul şanţului şi râdea de se prăpădea. Muream de ciudă. Să ne bată pe noi fetele!

Perluţa a observat că am pus botic, a venit la mine şi m-a sărutat. Zburlita pe Parfeu, apoi pe Tatalai căruia i se înroşise urechile de ziceai că-i opărit. Pe rând, pe toţi ne-au sărutat. Ne-a trecut rapid supărarea. Ce-i aia? Aşa sunt prietenii! Nu se supără pe nişte nimicuri ale jocului. Chiar dacă e cu păcăleli.

136 …Scriu fiindcă simt nevoia să comunic şi comunic fiindcă simt nevoia să trăiesc. Şi trăiesc fiindcă scriu.

Lumea lui Licu continu

M

ă apropii de finalul cărţii şi sunt cuprins de

teama despărţirii. Totul se năruie în mintea mea. O lume pe care am clădit-o în aceste pagini cu sufletul meu de copil, o lume a bucuriei şi a năzuinţelor către lumina pe care o purtăm în noi în fiecare clipă şi o atingem în eternitate, miresmele jocurilor cu flori şi animăluţe, cu praf şi frunze luate de vârtejul vieţii de copil, limba păsărească ca joc al plăcerilor prieteneşti, toată această Lume, se duce în negura amintirilor.

Se rupe ceva din mine. Nu sunt pregătit să renunţ la lumea pe care eu mi-am imaginat-o, mai mult chiar, am trăit-o, mocnind în mine vulcanul bucuriei la cei cinci anişori. Aş dori să nu se termine cartea. Să scriu mai departe, neobosit. Să trăiesc clipa rămasă în mine dorind-o zilnic vie prin această carte. Toţi mugurii de dor înfloresc într-un curcubeu al cuvintelor. Şi cum să-mi părăsesc prietenii într-un final de carte? Ei sunt Licuţă! Iar Licuţă nu-l poate părăsi pe Licuţă. Merge cu ei din vis în vis.

Jocul, călătoria continuă cu Zburlita, Tatalai, Parfeu, Perluţa, Drăcuţa, Titirez, Plângăcioasa, Barbony, Paul, Mingiuţă, Caramel, tanti Raţa, Cap Spart... Oho! Am o listă de prieteni luuungăăă cât o Lume întreagă şi sper să nu se supere că nu am ales care să fie primul în listă. Cum să se supere? Nu există supărare. Eu le-am dat viaţă.

Mă întreb acum la final, cu cine mai vorbesc zilnic? Cu Oamenii Mari? Ei nu ştiu inocenţa adevărată din sufletul unor copii. Ei au

137 probleme Mari, au serviciu, au dorinţe de ajunge bogaţi şi văzuţi bine, au scopuri de a fi în faţă, în faţa cui decât a lor înșişi? Au treburi grăbite de a fi moderni, de a fi uituci să mai citească şi câte o carte, au de susţinut o societate murdară pe care tot ei o sprijină cu ignoranţa gândurilor ale copilului din ei. În mersul către final, opriţi-vă o clipă, în orice loc, în orice timp, şi amintiţi-vă copilăria!

Nu-i aşa că, în acel moment, v-aţi dori să vă daţi pe un topogan, să bateţi mingea, să mergeţi la furat cireşe, să vă jucaţi şotron sau de-a v-aţi ascunselea? Ce minunat ar fi!... dar teama din voi vă obligă spre uitare şi spre supunerea maturităţii unei societăţii ce vă vrea sclavi a unor interese globale. Având adevărul despre voi, impulsionând energia copilului din voi, veţi fi liberi! Ei, aceste gânduri au trecut prin mine în acest răstimp cât trebuia să ştiu ce să fac cu această carte.

Cartea este un lucru. Nişte hârtii într-un raft. Cuvintele din ea dau sens noţiunii existenţei lui Dumnezeu. El e în noi şi ne arată fiecare pas pe care trebuie să ştim a-l păşi. Important e să ne regăsim şi atunci vom sta de vorbă cu Dumnezeu, adică cu noi.

Calea regăsirii e drumul călătoriei Dumnezeului din noi. Şi, mam hotărât, dragii mei! Timpul şi răbdarea m-au ajutat să fiu tot cu voi şi cu Licuţă.

Voi continua lumea mea, Lumea lui Licuţă, în alt volum, într-o aventură dincolo de Capătul Lumii, cu toţi prietenii mei imaginaţi, cu clipa de nelăsat în momentele de tristeţe, cu jocuri fistichii şi multe luminiţe, cu mieunatul lui Pufuleţ, cu lătratul lui Cerber, cu iubita mea Caramel, cărămida mea de suflet, cu Guriţă, linguriţa mea ascultătoare, cu poveşti din stele trimise de tatăl meu şi mama mea, duşi Acolo, cu voi, dragi Oameni Mari, în noi şi noi aventuri imaginate de sufletul unui copil rămas în trupul unui om ajuns la 61 de ani.

Chemarea este în voi! Veniţi! Avem liber la poveşti. Nu ne poate opri nimeni, niciun om, nici politica, nici ignoranţa unei lumi manipulate, nici zidurile uitării a celor care nu mai ştiu de unde

138 au plecat. Veniţi!... Ascultaţi, povestea începe în orice clipă!

Chiar şi atunci când sunteţi apăsaţi de griji şi de nevoi. Tocmai atunci se rezolvă totul de la sine. Prin poveşti şi prin copilul din voi.

E clipa voastră! E timpul să fiţi liberi! (va urma) P.S. Normal că ,,va urma”. Lumea copilăriei nu are final. Nu-i aşa, Oameni Mari?

139

De acelaşi autor...

– ...au zburat pe câmp toate umbreluţele din păpădii prin tumbele pe care le făcea prin iarbă în bucuria libertăţii de copil.

– ...s-au aşternut în amintiri cu floricele toate săruturile primite cu iubire, culese din ierbarul minunat al copilăriei.

– ...au căzut toate cratiţele şi oalele din cămară urmărindu-l pe Cerber pentru a-şi recupera chiloţeii puşi la uscat pe care acesta-i şterpelise.

– ...s-a deplasat sertarul de la dulapul din bucătărie printr-o lovitură şoc cu capul pe care l-a ridicat brusc când Pufosul, ce se afla sub dulap, s-a zbârlit la el şi nu voia să-i dea copănelul înapoi.

– ... au căzut leşinate de foame orătăniile din curte când le-a dat mărgeluţe din plastic în loc de grăunţe crezând că le face prinţese cu sclipici.

– ...vor veni noi şi noi aventuri cu gaşca lui plecaţi din Lume, într-un vârtej al aventurii Dincolo De Capătul Lumii. Acolo unde este Gândul Fermecat. Doar tataia Muşat ştie care s-a oferit drept călăuză.

Aventura începe cu voi şi continuă cu Licuţă, căpitan pe Corabia Marilor Căutări Ale Gândurilor.

140

CUPRINS

Îngerii albaştri...........................................................................4 Copilăria, metafora vieţii...........................................................5 Pe Cuvântul meu!....................................................................12 Lumea lui.................................................................................13 Prima iubire............................................................... .............16 Zburlita....................................................................................18 Şi porecla e un joc...................................................................20 Jocul de-a vacanţa................................. .................................21 Prieteni sunt peste tot..............................................................25 Fluierul există..........................................................................26 Broscuţa, spaima lui................................................................29 Teama lui este o iluzi.e............................................................30 Păsăreasca lui..........................................................................31 Piersica e de la Doamne-Doamne...........................................32 Copacul care face stele...........................................................34 Ce-i aia ceartă?.......................................................................36 Tristeţea lui.............................................................................37 Ziua lui............................................................................

38 Secretul dragostei lui..............................................................40 Şahul suntem noi....................................................................42 Trandafirul lui.........................................................................43 Ce vrem să devenim când vom fi Oameni Mari?...................45 Mama lui................................................................................47 Primul mesterios ,,Te iubesc!”...............................................48 Imaginaţia lui.........................................................................50 De-a Privitelea.......................................................................51 Timpul prietenilor lui.............................................................55 Bogăţia lui.............................................................................57 O baltă de fericire..................................................................59 Parfeu, prietenul lui..............................................................61

141 ,,Amintirile” lui din copilărie ..........................................

63 Cât fac unu şi cu unu?.............................................................66 Toate au un nume.....................................................................68 Aceeaşi dorinţă........................................................................70 Drăcuţa....................................................................................71 Cum se face un chirpic şi ce-i ăla un chirpic...........................74 În proiect, coliba......................................................................76 Pam-pam! Coliba!....................................................................78 În coliba prieteniei...................................................................80 Eroul........................................................................................82 Banul e un gunoi?....................................................................84 Sfatul lui..................................................................................85 Supărarea lui, ploaie de vară...................................................88 Bibicu aduce lumina................................................................91 Dorul lui..................................................................................93 Orice vis e o surpriză.............................................................95 Doamna Înger........................................................................100 Prima zi la grădi’...................................................................102 Clipa lui.................................................................................105 Perluţa...................................................................................107 Ca două picături de ploaie.....................................................109 Misiunea lui...........................................................................111 Sărutul toamnei......................................................................112 ,,Fiorosul” lui..........................................................................114 Magia dansului......................................................................116 Vrăjitorul Licuţă....................................................................119 Lumea lui Licuţă...................................................................121 Sănătatea lui..........................................................................125 Căutările Perluţei..................................................................127 Periniţa, hai la joc!................................................................129 Doamna Cârtiţă.....................................................................131 Fotbal cu păcăleli..................................................................134 Lumea lui Licuţă continuă.....................................................136