Litart nr. 45 decembrie 2013

Feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme - ca să aveţi la ce visa. Nichita Stănescu

Publicaţie lunară de cultură Apare la Târgu-Mureş, sub egida onorifică a filialei locale a Uniunii Scriitorilor din România

decembrie 2013, anul IV, nr.12 (45)

ISSN: 2067 - 5240 SE DISTRIBUIE GRATUIT

Gala premiilor literare În rondelurile sale,

7

Ion Horea ne dezvăluie „minunile acestui veac“

pag.

Zeno Ghiţulescu, Iulian Boldea, Ion Ilie Mileşan, Dorin Ştefănescu, Eugeniu Nistor, acad. Alexandru Surdu, Lazăr Lădariu, Ion Dumbravă , Ileana Sandu

4

Casa de Oaspeți a Primăriei Târgu-Mureș din cadrul Complexului de Agrement și Sport „Mureșul” a găzduit vineri, 6 decembrie 2013, festivitățile organizate de Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Târgu-Mureş prilejuite de decernarea premiilor literare mureșene pentru anul 2012. La eveniment a participat și acad. Alexandru Surdu, o personalitate tot mai prezentă în viața culturală a urbei.

pag.

www.reea.net

Discursul îndrăgostit: Emil Brumaru Iulian BOLDEA Poet al feeriei erotice şi al ceremonialului galant bine temperat de ironie şi livresc, Emil Brumaru impune poemelor sale un regim al insinuării catifelate şi al rafinamentului senzorial, asumându-şi, cum zice Gheorghe Grigurcu, frivolitatea ca pe o „mască a candorii”. Rezervaţia de îngeri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), recenta carte de poeme a lui Emil Brumaru vine la opt ani distanţă de anterioara, Submarinul erotic (2005). E limpede, şi exegeza a subliniat îndeajuns de clar acest lucru, că poetul a abandonat gravitatea şi solemnitatea tipice şaizecismului, pentru a-şi asuma o simplitate pură, naturală, nedisimulată a dicţiunii, specializându-se în evocarea spaţiilor domestice, a interioarelor, a obiectelor banale, inutile, explorând obiectualitatea lumii, impunând poeziei senzorialitatea, apelul la percepţiile infinitezimale, ca

normă şi canon al lirismului, revelând latura instinctuală a fiinţei umane şi trasând reperele unei atmosfere poetice în care fascinaţia imaginarului şi tentaţia concretului de cea mai umilă speţă se împletesc, cu voluptate a unei scriituri îndrăgostite. E evident că fluxul liric e străbătut de un panerotism ce instaurează în poem o fascinaţie a senzualului, o jubilaţie a lucrurilor învăluite de vraja îndrăgostirii. Prezenţa tăcută a iubitei în aceste scenarii lirice şi ludice cu arhitectură de epistolar este revelatoare pentru imaginarul simbolic al reveriei erotice la Emil Brumaru, un imaginar somptuos, cu rezonanţă ritualică şi fantezistă, alcătuit din senzorialitate abundentă, intimitate jubilatorie şi spiritualizare a cărnii prin transfigurare lirică. Spre deosebire, însă, de mai vechile poeme „neruşinate”, în care detaliile impudice abundau, aici imaginea iubitei are un desen mai reţinut,

iar detaliile nudităţii se ţin departe de scandal, asumând harul unei intimităţi reculese, chiar dacă nu mai puţin voluptuoase, la care participă, cu complicităţi tainice, chiar îngeri pofticioşi şi candizi: „Ci îngerul de sîmbătă mi-a spus:/ Privește cum senalță, fără spaimă,/ Trupul ei cald, alături de Isus,/ Înfășurat în raze ca-ntr-o haină/ Și cum din coapse-i izvorăște blînd/ O altfel de lumină, pămîntească,/ Ce te așteaptă, trist îngenunchind,/ S-o lauzi și să lași să-ți învelească/ Sufletul cald...“ (Ci îngerul de sîmbătă mi-a spus...). Poemele lui Brumaru alcătuiesc, fiecare dintre ele şi toate împreună, un scenariu ritualic, de basm, o aventură erotică supravegheată cu blândeţe de (Continuarea în pag. 7)

TEATRU / COMUNICARE

2

nr. 12 (45) / decembrie 2013 |

Cărţi? Ce-s alea?

Madame Recamiér. Interioare – o nouă premieră la Sala Mare

de Nelu MĂRGINEAN Zilele trecute am auzit la un post de radio, o chestie care m-a pus pe gânduri… Era dată pe post o ştire dintr-un ziar în care se spunea că în anul 2012 s-au furat mai puţine cărţi din librării decât în 2011. Apoi, cel care a citit ştirea îşi punea întrebarea dacă e bine sau e rău. Eu cred că-i de rău. Cu alte cuvinte, prin atitudinea mea, încurajez hoţia, dar într-un scop nobil. Parafrazând un proverb, se poate spune că … ”Cine fură azi o carte, mâine fură o bibliotecă”. Dar dacă o fură pentru a o citi şi nu pentru că are nevoie de clădirea în care e adăpostită biblioteca pentru a o închiria apoi unei societăţi de asigurări ca să-şi deschidă o sucursală, atunci, din punctul meu de vedere, e pe jumătate iertat. E ca atunci când ai prinde un om lihnit de foame că fură o chiflă dintr-un galantar (asta-i după “Mizerabilii” de Hugo…).

Dar oare cât şi mai ales ce citeşte românul? Dacă e vorba de volum, atunci cred că citeste relativ mult. Dar la a doua parte a întrebării… ce citeşte?… ufff! citeşte reviste, multe reviste… şi mai toate de scandal (cam în aceeaşi măsură în care preferă integramele în locul careurilor cu temă sau careurilor de definiţii). Înainte de ´89, nu cumpăram cărţi bune, ci “făceam rost” de cărţi bune. Cine avea o relaţie la o librărie, se putea considera un om fericit. Asta pe de o parte pentru că oferta

era foarte slabă, iar pe de altă parte pentru că cei dornici să cumpere o carte bună erau mult mai mulţi decât azi. Şi cumpăram cărţi la pachet… Se vindea condiţionat cultura…

Vrei dumneata să cumperi “Donul liniştit” a lui Şolohov? Ia cumpără şi… ”Magistrala albastră, poartă spre lume” (cred c-am inventat titlul ăsta deşi nu-i exclus să fi existat… s-au scris foarte multe “opere” în acea vreme întru proslăvirea realizărilor socialismului).

Voiai să cumperi “Forsyte Saga” a lui Galsworthy? Trebuia să cumperi şi “Raport la cel de-al XII-lea Congres al PCR” (teribil de bine se portiveau).

Odată, un coleg de muncă (un tip puţin ciudat) s-a hotărât să-şi vândă toate cărţile din biblioteca personală (câteva sute). S-a-ntâmplat să fiu primul care a dat “iama” printre cărţile lui… cărţi bune majoritatea. Ciudatul meu coleg a pus nişte preţuri la fel de ciudate ca şi el: fiecare carte la preţul trecut pe coperta din spate, plus 5 lei… No comment!

Am cumpărat câteva zeci, mai multe nu mi-a permis buzunarul.

Acuma, sincer… am puţine nostalgii legate de acele vremuri. Dar una, sigur, e legată de faptul că simţeam mai multă voluptate atunci când îmi cădea o carte bună-n mână.

Acuma, aproape nu-ţi mai cere nimeni să-i împrumuţi o carte… Ce plictiseală!

Arhitectul, scenograful şi regizorul Horaţiu Mihaiu aduce pe scena Teatrului Naţoinal din Târgu Mureş versiunea sa asupra tabloului lui Louis David – “Madame Récamier”. El ne promite un

spectacol de imagine, plin de culoare, dar şi un univers sonor prin care vom descoperi frumuseţea sufletului feminin.

Pornind de la monodrama lui Jean Cocteau – „Vocea umană”, Mihaiu ne oferă prilejul de a explora interiorul oricărei femei care trece printr-o despărțire. “O tânără sau o bătrână, o casnică sau o multimilionară, o alcoolică sau o violoncelistă, o femeie bolnavă sau o fotografă... oricine poate ajunge să se despartă de iubitul ei”, spune Horațiu Mihaiu.

Din distribuția spectacolului fac parte: Raisa Ané, Cristina Holtzli, Erika Domokos, Elena Purea, Gabriela Bacali, Diana Avrămuț, Mihaela Mihai, Georgiana Ghergu, Bianca Fărcaș și Csaba Ciugulitu.

Oferă şi tu bilete-cadou copiilor care nu ajung la Teatru!

Teatrul Naţional Târgu-Mureş oferă tuturor spectatorilor posibilitatea de a cumpăra, pentru cei care nu-şi permit luxul teatrului, bilete-cadou la spectacolele naţionalului! Astfel că în luna decembrie oricine poate cumpăra bilete, cu valoare fixă de 6 lei, pentru oricare dintre spectacolele acestei luni, şi să le depună în cutia special amenajată la Casieria Palatului Culturii (de luni până vineri între orele 12:00 şi 17:30) sau la Casieria Teatrului, (de luni până vineri între orele 12:00 şi 16:00).

Aceste bilete vor ajunge la copiii nevoiaşi care nu au avut posibilitatea până acum să vizioneze vreun spectacol de teatru.

Oferă şi tu bilete copiilor care nu-şi pot permite să meargă la Teatru!

Din culisele spectacolului mediatic

Spectacularul, suport al discursului mediatic postmodern (I) de Mihai SUCIU Moartea scrie ziarul… Întrun amplu interviu-expunere consacrat teatrului, Jean-Paul Sartre identifică happening-ul cu evenimentul real: „… nimic altceva decât un eveniment real care are loc.”1 Tematic, happeningul nu exclude violenţa, inclusiv instinctul morţii, filosoful exemplificând cu un asemenea eveniment sângeros: „am văzut un happening unde erau înjunghiaţi cocoşi şi unde sângele era împroşcat deasupra publicului – interesul neconstând de altfel niciodată în faptul însuşi care este, el, în parte prevăzut, deoarece pentru a înjunghia cocoşi este evident nevoie să-i fi cumpărat în prealabil, ci ceea ce cu adevărat este reacţia spectatorilor. Prima reacţie este aproape mereu scandalul, dar apoi urmează împărţirea: pentru şi contra, cu tot alaiul de violenţe; apoi, în unele cazuri, sentimente mai adânci…”2 Cert este că violenţa induce violenţă! Tragic, atunci când violenţa iese din scena teatrului, a spectacolului, şi urcă pe scenele vieţii. Sau ale morţii. Când moartea devine vedetă.

Deşi, aparent, noţiuni ca spectacol, spectacular, teatralizare, teatralitate ş.a. nu au nimic comun cu presa, implementate în acest teritoriu, simultan cu transferul de metodă, ele au dat substanţă unor sintagme impuse rapid: „spectacol mediatic”, „teatralizare în Media”, grefate pe eterna nevoie de spectacol a omului. Predilecţie ce nu putea ocoli nici cea mai vastă dintre scene, pe care o compun mijloacele comunicării de masă. Pândită de pericole reale – cel mai mare risc: ficţionalizarea, denaturarea şi intoxicaţia prin impunerea unui alt adevăr, cel mediatic, devenit mai credibil şi mai convingător decât adevărul adevărat!3 - , până şi informaţia de presă, ştirea, banală adesea, beneficiază de spectacol şi teatralizare, de regie şi actorie. „Procesarea” informaţiei în retortele alchimiştilor din redacţii are ca efect impunerea unui alt adevăr decât

cel faptic – adevărul mediatic. Sunt situaţii când regia, mizanscena, prevalează, logica televiziunii fiind mai importantă decât logica vieţii; realul devenind fals, prin modificarea ordinei lucrurilor în momentul punerii în scenă televizual. „Excremente telegenice”, titrează, şocant, Ignacio Ramonet în „Tirania comunicării”, referinduse la o observaţie – pertinentă în fond – a lui Umberto Eco vizavi de retransmisia televizată a căsătoriei prinţului Charles cu Lady Diana, la 29 iulie 1981: „Cei care s-au uitat la televizor au observat că balega (cailor din cortegiu) nu era nici închisă la culoare, nici brună, nici inegală, ci prezenta totdeauna şi peste tot un ton pastel, între bej şi galben, foarte luminos, în aşa fel încât să nu atragă atenţia şi să se armonizeze cu culorile calde ale veşmintelor feminine.”4 Exista, desigur, şi o explicaţie: caii fuseseră hrăniţi cu pilule speciale; prin efect, excrementele lor deveniseră… telegenice!

Mănunchiul de ştiri ce compun jurnalul tv – „cascadă senzaţională de evenimente pe bază de imagini adesea şocante, violente şi spectaculoase”5 - este conceput şi structurat ca o ficţiune, acoperind nu atât funcţia informativă a presei, ci tributar mai curând divertismentului. Or, informarea necesită efort, participare activă, nu doar atitudine de spectator înfundat într-un fotoliu comod, servit pe tavă cu informaţii calde, facile, rapide şi amuzante. „Procesul de informare presupune oboseală şi acesta este preţul cu care cetăţeanul obţine dreptul de participare inteligentă la viaţa democratică.”6 Participare activă, socializare şi responsabilizare civică, verticalitate.

Ignacio Ramonet separă tranşant apele, disociind categoric informaţia de divertisment: „Informaţia nu constituie unul din aspectele distracţiei moderne, nici nu este una din planetele galaxiei divertisment; este o disciplină civică al cărei

obiectiv este să-i înalţe pe cetăţeni.”7 Dacă teoretic lucrurile par lămurite, în schimb, practica le complică. „Tirania comunicării” se insinuează sub cele mai inedite şi perverse ipostaze: sinucidere, viol, jaf şi alte „trufandale mediatice” sunt nelipsite din raţia cotidiană de informaţie servită de Media. În multe cazuri, sunt însumate două sau mai multe componente. „… astăzi, informaţia televizată este în mod esenţial un divertisment, un spectacol, care se hrăneşte în principal cu sânge, violenţă şi moarte. Şi cu atât mai puternic se dezlănţuie concurenţa între canale, care îi obligă pe ziarişti să caute cu orice preţ senzaţionalul, să dorească să fie primii pe teren şi să trimită imediat imagini tari.”8 Molipsitoare, hematofagia, necromania au devenit nu doar cutumă, veritabilă „linie roşie”, ci şi blazon al „presei bune”. „Publicul iubeşte sângele. Este hemofil. Problema este cine oferă publicului acest sânge.”9 Din păcate, numărul donatorilor de sânge mediatic este tot mai extins.

Căutată cu lumânarea prin cele mai tainice şi sumbre unghere ale vieţii, Doamna-cu-Coasa devine protagonist, dând fond şi… fonduri marii părţi a presei. Cu fecundă imaginaţie maladivă, la televizor şi în publicaţii tabloide, gazetari cu înclinaţii vampirice surclasează ciocli sau autopsieri de meserie; taie cu detaşare în carne vie, nu cadavre reci, rigidizate, convinşi că „omului trebuie să-i dai şi pâine şi spectacol.”10 În derularea unor astfel de imagini, televiziunea pare mai degrabă un zelos şi profesionist serviciu de pompe funebre, itinerat dintr-un cimitir într-altul.

Transgresia în plan moral nu le dă bătăi de cap, fiind pasată publicului, aruncată pe umerii acestuia. Hilar, de n-ar fi dramatic, sângeroşii producători de presă sunt convinşi că oferta macabră excedentară de sânge acopere o cerere. Nu o ignorăm, ea chiar există, dincolo de

disperarea presei cauzată de scăderea tirajelor, obligându-te să vinzi orice. „Întotdeauna, va exista un segment de presă de acest gen. Dar, cu acest gen de presă, vinzi doar pe termen scurt.”11 În definitiv, nici canibalii nu se raportau la morală în vreme ce îşi înfulecau hulpav semenii, iar pentru vechii spartani era perfect moral să-şi arunce de pe stânci în prăpăstii bătrânii şi neputincioşii în scop de „ecarisaj social”. Graţie transformărilor revoluţionare, comunicarea multimedia a scos la drumul mare, pe „autostrăzile informaţiei”, şi pasageri oneşti, dar şi „traseiste” generoase şi imorale, compunând un spectacol mediatic nu tocmai demn de aplauze. „Presa creează magia. Parcă îi invită pe aceşti tineri să fie pe prima pagină a ziarelor, într-un carusel al răului.

Mediatizarea la extrem stimulează fantasme mortuare” apreciază medicul psihiatru Florin Tudose, referindu-se la sinuciderile în rândul tinerilor excesiv mediatizate, conform relaţiei inductor-indus. În esenţă, demersul este reductibil la o manipulare şi, simultan, desfigurare prin apel la elementul spectacular.

Indecentă, inadmisibilă exploatarea emoţională a unei drame în scopuri mercantile (comercial, dorinţa de rating al ziarului sau de afirmare a ziaristului), bazându-se pe vulnerabilitatea suferinţei, transpusă prea uşor în faţa camerei de luat vederi. Rareori receptăm imagini despre anonimi scoşi din ghearele morţii prin efortul medicilor; cel mult supravieţuitori ai unui accident sângeros sau ai unei catastrofe. Acum, „Moartea scrie ziarul”, l-am parafraza pe poetul Mircea Dinescu.12 Prin anii `80, moartea se limita la cititul ziarului: „Moartea în stradă citeşte ziarul/ aşezat pe faţa cerşetorului mort/ moartea în cârciumă-şi umple paharul/moartea-i pe câmpuri, moartea-i în cort.”13 Sunt tot mai numeroşi „valeţii de lux” din presă, care „îi perie haina, îi ling pantofii”

Sinistrei Doamne. „Nu credeam sănvăţ a muri vreodată” scria Mihai Eminescu. Şi dacă publicistica marelui gazetar omonim avea alte orizonturi tematice decât moartea, presa contemporană nouă face eforturi disperate să ne înveţe a muri.

(Continuarea în numărul următor)

1. Jean-Paul Sartre, Teatrul ca mit şi realitate, interviu-expunere făcut la Bonn la 4 decembrie1966 şi reprodus în revista Le Point, ianuarie 1967, în Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX, II. de la Lorca la Brook, antologare, postfaţă şi note de B. Elvin, Bucureşti, Editura Minerva, Colecţia Beblioteca pentru toţi, p. 144.

2. Ibidem, p. 145 3. Apropo de infailibilitatea presei, o situaţie cu iz anecdotic petrecută în Tîrgu-Mureşul postbelic, perioadă de mare sărăcie: la o adunare populară consacrată analizei situaţiei economice, un cetăţean a remarcat lipsa ouălor. „Cum nu sunt ouă! – l-a pus la punct primarul comunist al urbei – Înseamnă că nu citiţi ziarul!”.

4. Ignatio Ramonet, Tirania comunicării, în româneşte de Matilda Banu, Bucureşti, Editura DOINA, 2000, p.108.

5. Ibidem, p. 152.

6. Ibidem, p. 152.

7. Ibidem, p. 154 8. Op. cit., p. 113.

9. Pavel Lucescu, Realitatea de la ora 17, la REALITATEA TV din 7 iunie 2007, ora 17.

10. Cristina Trepcea, CNA, în emisiunea lui Robert Turcescu 100 %, la REALITATEA TV, 6 iunie 2007.

11. Pavel Lucescu, senior editor la Cotidianul, în emisiunea lui Robert Turcescu 100 %, la REALITATEA TV, 6 iunie 2007.

12. Mircea Dinescu, Moartea citeşte ziarul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990.

13. Ibidem, p. 63

CENACLU

www.litart.ro

3

| nr. 12 (45) / decembrie 2013

Nelu MĂRGINEAN

Magda HAN

Ioan VASIU

Adrian RENTEA

Errantia

S.O.S

Vei regreta

Tu...

Se scurg în noapte ceasuri (Ca-ntr-un tablou de Salvador Dali) Iar noi, noi doi înfriguraţi şi trişti, Mai pribegim nevrotici şi anoşti, Zidindu-ne muţenia în glasuri.

Plecată-i muza pe coclauri cică s-a plictisit de moarte să-mi tot șoptească la ureche cuvinte dulci în miez de noapte.

vei regreta-ntr-o zi sau într-o noapte că m-ai vândut pe două mere coapte

Tu: eşti al nopţii astru Ce pătrunde printre oţelitele zăbrele, Poleind în scânteieri de alabastru Pereţii jilavi ai temniţei mele.

Lugubru-şi strigă huhurezul soaţa, Neclar şi straniu-mpunge cerul Clopotniţa bisericii uitate Iar noi, noi doi visând dorinţi deşarte, Păşim spre falsul nimb ce-anunţă dimineaţa.

eu o ademenesc întruna cu lapte, miere, cu șerbet, dar e-n depresie sărmana și vrea să plece în Tibet

vei regreta târziu ori mai devreme iubirea ce se-ascunde în poeme

Un mal eşti tu, un mal sunt eu, Şi ape tulburi între noi mereu!

că a văzut pe nu știu unde pe facebook sau pe google maps că locurile sunt superbe și ar salva-o din colaps...

Sub semnul inimii

eu nu știu ce să spun acum că fără ea nu mai pot scrie... dar asta e, măi oameni buni, nu pot s-o las la ananghie!

Sub ploaia de frunze visăm culcaţi cu faţa-n sus, privind tristeţea toamnei şi pădurea - babă scofâlcită cu-al său imund, lugubru spectacol de striptease.

Timpu-şi aleargă zilele-napoi spre primăvara-n care tot noi, noi doi cu gândul pur-impur de mână rătăcind, visam la mugurii cei dornici de lumină. Între omega-toamnă şi alfa-primăvară timpu-şi aleargă îndărăt, a inimii prea grea povară.

De saturnalii Miroase a vânt şi a zăpadă lun-asta...

Miroase a an muribund.

Miroase a calendar cu o singură filă, Miroase a porc, a cuţit de Ignat şi-a colind.

așa că-n grabă-mi fac bagajul și sorb din mers o ultimă cafea, cu muza mea eu plec peste hotare, deci vă salut pe toți: HAI CIAO, PA!!!

...Și ușa s-a închis! Îi tot aud ecoul lovindu-mi timpanele ca o sentință grea rostită tare în tăcerea nopții... în inimă încă mai țin o candelă aprinsă și încă mă mai rog, mă rog și-mi caut înfrigurată, cuvintele... doar că nu îndrăznesc să Te strig, Doamne... mi-e teamă că mi-ai putea răspunde de dincolo de ușă...

E forfotă multă şi toţi se grăbesc Iar banii îşi schimba stăpânii.

Cerşetori zgribuliţi, corbi croncănind, Vin îndoit îţi vând podgorenii. Şi-n luna aceasta cu nopţi de cristal Cu globuri şi brazi de Craciun Eu şi cu mine, doi bieţi nomazi Rătăcim neştiuţi...

Eu şi cu mine, acelaşi nebun.

Singur cu mine, ori singur cu noi, Mi-e greu să mai numar şi până la doi.

De ieri, de astăzi, de mâine Există seri în care îmi spui poveşti cu zâne... dar şi cu zmei şi cu palate goale-n care moroii şi strigoii se nuntesc.

Există nopţi în care îmi macini somnul şi-mi plăsmuieşti din el himerice dorinţe ce-n veci dorinţe vor rămâne.

Există zile-n care taci. şi-mi vâjâie-n urechi tăcerea ta... sunt zile lungi cât anii toţi pe care nu mai sunt sigur dacă i-am trăit.

Există pentru fiecare ieri un mâine-n care iar vom rătăci stingheri.

Ştefan Radu Muşat Intensitate răsplătim un necuprins fără regrete în nopţi purificate cu adâncul din noi sclipiri de stele în ochii tăi îndepărtează durerea înstrăinării mâinile mi se rotesc în sensul timpului căutând cu disperare veşnicia la colţul gurii tale şi întregesc vigoarea jurământului cu o şoaptă stinsă unghiile mi se înfig în carnea ta până la sânge de teamă să nu pierd intensitatea nemuririi îmbrăţişarea umbrelor noastre un iad de patimi în piepturi despicate urcăm şi alunecăm în lumina de la capătul visului ne ancorăm gândurile de pământ de anotimpuri înşirate între noi din care reconstituim copilăria pe o fâşie de răsărit pledoarie tandră pentru imaculat a două suflete regăsite firave picături de cer atinse doar de clipe.

vei regreta şi poate-o să te doară tăcerea-mi scursă într-o călimară

vei regreta într-o vară cuminte când steaua-n care crezi acum te minte

vei regreta târziu ori mai devreme când gura mea nu o să te mai cheme

Îmi place (1) îmi place să adorm în poala ta, ca într-o lotcă scufundată-n flori şi să visez cum cade-n noapte-o stea ca o iubire ce se stinge-n zori îmi place să privesc prin ochiul tău cum cârduri de cocori se pierd spre sud când prea multă lumină-mi face rău sub bluza ta curg râuri şi le-aud

Tu: eşti insula izbăvitoare Răsărită în zorii diafani ai dimineţii, Când, renunţând la cursa istovitoare, Plutesc în derivă pe oceanele vieţii.

Tu: eşti verdele crud Al întâiului fir de iarbă, ce te îndeamnă Să răscoleşti covorul de putregai ud Lăsat în urmă de răposata toamnă.

Tu: eşti regina pictată Cu mână nesigură de un biet valet, Prin fereastră lumea privind mirată La sărmanul ce se închină la şevalet.

îmi place să mă joc cu sânii tăi ca unui prunc cu două mingi deodat` să te iubesc mereu cu năbădăi când mă provoci să lunec în păcat

Georgian GHIŢĂ

Spre iarnă

M-am aşezat cu capul pe cadrul gândului tău, ca o stea muribundă la marginea universului

spre iarnă mă ascund în amintiri şi inventariez frânturi de vis în timp ce tu iubito îţi resfiri căldura peste ochiul meu deschis spre iarnă totdeauna-s mai sărac înfăşurat în griji şi în nevoi melancolii nespuse-n mine zac deşi aş vrea să le trimit spre voi

Aşteptare

Câteodată, încerc s-aprind un colţ, lăsându-le pe celelalte patru într-o umbră ce alunecă petale de piatră asemeni unei himere vii

spre iarnă sunt tăcut şi mult mai trist şi-mi pare anotimpul un sicriu ca o dovadă că încă exist câte-un poem din când în când îţi scriu

Mi-am strâns umerii înfioraţi de plăcutul venin al vârfurilor de-amor pe care le înfig în sângele amorţit nopţile pierdute

Cămăşile de vise

Iarna a trecut, şi orice gând abandonat mă va prinde în visuri senine, Cuget lucid Inocenţă de lut.

Pe şina speranţei trec iubitorii de vid – spirite reci.

ceas cupă ceas şi clipă după clipă se scurg prin noapte ca printr-o firidă când dragostea pe rug se înfiripă şi vântul moare într-o vale-aridă în stoluri liliecii fug de moarte ducând cu ei tăcerea insolită doar noi mai răsfoim ca pe o carte amorul ce-ntre noi se tot agită abia în zori când soarele răsare şi lepădăm cămăşile de vise iubirea noastră merge la culcare supusă unor legi încă nescrise

Dispreţuire detest iubirile din interes detest minciuna cu picioare scurte detest elogiul rostit mult prea des detest intruşii care-ţi intră-n curte detest grandomania din belşug detest eroul care stă ascuns detest politicienii care sug la două ugere ce sunt de muls. detest fricosul ce se dă viteaz detest beţia de cuvinte oarbe detest persoana groasă la obraz detest duşmanul ce din ochi ne soarbe. detest sporovăiala fără rost detest amorul rostit rar şi lent detest poemul plicticos, anost, detest poeţii care n-au talent.

La fel Aştept să vină ceva necunoscut aştept să se scurgă pe undeva timpul din retine timpul, cel care mă loveşte lăsându-şi amprentele pe chipul meu Totul e la fel glasul orelor grijulii cu itinerariul timpului se ascunde în vorbe măreţe acelaşi freamăt constant fără de care oamenii s-ar usca şi ar muri Sufletu-mi îngenunchiat stă de strajă pe alocuri se zăreşte o nuanţă de îngeri ce se scaldă într-o zare de aprilie printre ei curge o rază bubuie pământul - totul e la fel

4

nr. 12 (45) / decembrie 2013 |

EVENIMEN/ PROZĂ SCURTĂ/ OPINIE

Gala premiilor literare Conform procedurilor deja cunoscute scriitorii mureșeni s-au reunit sâmbătă în cadrul unei ședințe festive a Filialei Târgu-Mureș a Uniunii Scriitorilor din România – Secția Română pentru a afla care sunt cele mai bune cărți ale anului 2012. Juriul, format din criticul Cornel Moraru – președinte, criticul Iulian Boldea și poetul și prozatorul Zeno Ghițulescu - membri, a hotărât premierea celor mai buni autori la patru categorii de creaţie literară. Astfel, premiul pentru poezie i-a revenit lui Kocsis Francisko pentru volumul ”Melancolii în formă continuată”, Editura Ardealul TârguMureș; premiul pentru critică literară a fost câștigat de Dorin Ștefănescu pentru volumul ”Înțelegerea albă.

Cinci studii de hermeneutică fenomenologică”, Editura Paralela 45, Pitești; premiul pentru eseu i-a fost decernat lui Eugeniu Nistor pentru volumul ”Filosofie și comunicare”, Editura Academiei Române, în timp ce premiul pentru publicistică și memorialistică i-a fost acordat jurnalistului Lazăr Lădariu pentru volumul ”Memorii. File de jurnal. Confesiuni.”, Editura Nico Târgu-Mureș.

Totodată, juriul USR Filiala Târgu-Mureș a decis să îi acorde un premiu special și o diplomă aniversară

Poveştile lui Buna Anica (X)

scriitorului Ion Dumbravă, la împlinirea vârstei de 70 de ani. În cadrul manifestărilor au fost felicitați de vicepreședintele filialei, criticul literar Iulian Boldea, toți scriitorii, români și maghiari, care au împlinit în acest an vârste rotunde.

Editura Ardealul - de 18 ani sub egida USR Ajunsă la majorat, după cum spunea chiar fondatorul ei, dr. Eugeniu Nistor, Editura Ardealul de la Târgu-Mureș, editură aflată sub egida onorifică a Uniunii Scriitorilor din România, a

transmis un nou semnal de solidaritate și prețuire scriitorilor mureșeni. Astfel, după decernarea premiilor USR, scriitorul şi editorul Eugeniu Nistor a acordat la rândul său, din partea Editurii Ardealul, diplome de excelență mai multor personalități culturale. În fruntea listei s-a aflat academicianul Alexandru Surdu, președintele secției de Filosofie a Academiei Române, poetul Ion Horea, urmat de scriitorul Ion Ilie Mileșan și poeta Cornelia Toșa și, nu în ultimul rând, de poeta și traducătoarea Ileana Sandu, consilier pe probleme de cultură al primarului municipiului Târgu-Mureş Dorin Florea.

Să ne întoarcem la prea înţeleptele cugetări ale clasicilor… de Alexandru CIUBÎCĂ “Pungaşii săraci sunt rari, pentru că, să luăm doar un exemplu, dacă un om cumsecade sărăceşte, nimeni nu-l ajută şi mulţi se bucură de asta; dar dacă un nemernic devine sărac, tot oraşul (=statul, având ca centru un oraş important, în condiţiile fărâmiţării politice şi administrative a Italiei de la începutul secolului al XIX-lea – n.n.) se pune în mişcare să-l ajute.

Motivul e lesne de înţeles: suntem, firesc, impresionaţi de nenorocirile celor care ne sunt tovarăşi şi cu care împărţim aceeaşi soartă, deoarece ele par la fel de ameninţătoare pentru noi înşine şi, atunci când putem, dăm o mână de ajutor, căci indiferenţa, o ştim prea bine, ar echivala cu a accepta ca într-o situaţie similară să fim trataţi la fel. Dar pungaşii, care sunt în lume cei mai numeroşi şi cei mai bogaţi, îl consideră pe fiecare dintre ei, chiar fără să-l cunoască direct, asemeni unui tovarăş sau unui frate, iar la nevoie se simt obligaţi să-l ajute din acel soi de fraternitate care, cum am spus, există între ei.

Lor li se pare un adevărat scandal ca un om considerat pungaş să fie văzut în mizerie; pentru că lumea, care onorează întotdeauna în vorbe virtutea, cu uşurinţă va vedea în acest fapt o pedeapsă, transformată în ruşine şi dăunătoare tuturor. De aceea, pentru a evita acest scandal, sunt atât de eficienţi, încât există puţini pungaşi, cu excepţia celor cu adevărat neimportanţi, care, loviţi de reaua soartă, să nu dreagă lucrurile într-o manieră convenabilă.”

Cititorul român îl cunoaşte pe Giacomo Leopardi mai cu seamă în dimensiunea de creator de poezie romantică, puternic irizată însă de influenţele clasicimului greco-latin, din volumul I Canti (Cânturile).

Acest întins alineat constituie un fragment din scrierea postumă a lui Leopardi, I Penieri, pe care l-am transcris după traducerea Gabrielei Lungu (Cugetări, Editura “Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2002, p.

12-13). A fost conceput şi scris acum vreo 180 de ani, dar este departe de a-şi fi pierdut valabilitatea chiar şi în zilele noastre. Leopardi îmbina în scrisul său o elegantă limbă italiană

Nelu MĂRGINEAN:

literară, asemenea unui pur cristal, cu o percepţie, cu o judecată şi un vizionarism ascuţite şi tăioase aidoma unor spade de Toledo, care străpungeau neiertător toate imposturile vremii sale şi nu numai pe acelea. Alături de scrierea mult mai elaborată, Le Operette morali (Mici opere morale), Cugetările constituie un etalon al unei drepte judecăţi a imperfecţiunilor, a deficienţelor şi a tarelor existente în structurile şi mecanismele sociale de oriunde şi de orişicând.

Fragmentul acesta reprezintă o pagină de fină analiză sociologică şi dovedeşte o profundă cunoaştere a psihologiei individuale şi colective. Iar cum natura umană, dacă nu rămâne veşnic neschimbată, se modifică totuşi extrem de lent, constatările gânditorului din Recanati pot fi verificate şi în societatea românească de astăzi. Într-adevăr, sistemul totalitar comunist, “societatate socialistă multilateral dezvoltată” a impus multe îngrădiri libertăţilor individului (de acces la informaţie, de opinie, de mişcare etc). În acelaşi timp, erau de neconceput marile excrocherii, fraudele răsunătoare, acumulările ilicite de avere. Românului îi rămâneau doar micile ciupeli, găinăriile ocazionale, de multe ori tolerate sau pedepsite destul de blând, dat fiind faptul că ele nu puneau în chestiune structura şi esenţa însăşi a regimului.

“Revoluţia” din decembrie 1989 a fost punctul de plecare al unui jaf şi a unui regres economice proiectate la nivelul întregii ţări şi care cu greu şi-ar putea găsi un corespondent în istoria şi evoluţia vreunui stat civilizat, dacă avem în vedere amploarea distrugerilor, a dereglărilor şi a disfuncţionalităţilor din sistemul macrosocial provocate de aşa-zisa reformă, conecinţele sociale pe termen scurt şi mediu, perioada relativ scurtă în care a avut loc şi complexul de factori din interior şi din străinătate care au contribuit la ele. Rămâne analiştilor sociali şi istoricilor de mai târziu să încerce să descifreze, să descâlcească şi – eventual – să înţeleagă această etapă nefericită din destinul României. În orice caz, indivizii de felul celor pe care Giacomo Leopardi îi categorisea drept pungaşi ai societăţii, “inginerii”

şi profitorii derapajului economic, au avut un rol decisiv în acest proces funest pentru ţara noastră.

Se spune că, atunci când vin, apele învolburate scot la suprafaţă şi fac să plutească în voie mai cu seamă gunoaiele. Aşa se întămplă şi atunci când se revarsă năvalnic puhoaiele istoriei, cum s-or fi numind ele: răscoale, revoluţii, restauraţii, lovituri de stat etc.

Din zonele cenuşii ale societăţii se ridică şi ies triumfător la lumină specimene având ca atribute incultura, viclenia, nesimţirea, amoralitatea, agresivitatea şi rapacitatea. Ţinute până atunci în frâu de nişte structuri stabile, ferme ale societăţii, ele găsesc un câmp larg de manifestare, tocmai profitând de şubrezirea coordonatelor şi a normelor sociale.

Indivizii aceştia sunt solidari, se contituie într-o castă a răului; îşi dau mâna pe deasusupra societăţii pe care ajung să o domine şi să o conducă, pervertind-o totdeodată. Sunt ţesuturile cancerigene ale organismului social, care – neextirpate la timp – pot provoca colapsul. Şi mai gravă a ajuns situaţia de când aceştia alcătuiesc legislaţia şi tot ei o aplică. Solidaritatea de castă a pungaşilor deveniţi oameni politici şi magistraţi împiedică o reală aplicare a legii, iar procesele marilor devalizatori ai economiei şi finanţelor ţării sau ale celor care trag, din umbră, sforile politicianiste sunt nişte parodii, nişte mascarade şi praf aruncat în ochii “prostitului popor”.

Iar perspectivele României rămân sumbre şi nu se întrevede un liman, o şansă de ieşire din marasm. Cu o bună parte a forţei de muncă calificate superior plecată în străinătate, cu tineretul valoros şi bine pregătit intelectual visând spre orizonturi mai prielnice, vom deveni o ţară alcătuită preponderent din mediocrităţi, din asistaţi social şi din pensionari. Cu atât mai bine, vor zice pungaşii de modă nouă, e mult mai lesne a stăpâni peste o populaţie decât peste un popor şi, nu peste multă vreme, nici nu se vor mai găsi din aceia care să pună măcar întrebări despre pungăşiile de tot felul ce se petrec în această ţară…

- Bună Anica... De unde ştii tu toate poveştile pe care ni le spui?

Poate că le ai scrise pe undeva şi din când în când le mai citeşti să nu le uiţi... Cum face unchiu Nuţu cu bancurile lui.

- Da’ tu de unde ştii cum face Nuţu cu bancurile mă?

- Păi, mi-o spus Milu, văru-meu, că unchiu are un carneţel în careşi scrie bancurile pe care le aude pe-acolo pe la oraş, pe la fabrica de cărămidă unde lucrează el... Da’ cică numa-nceputu’ bancului îl scrie că pe urmă ştie el restu’ şi-ncă cu-nflorituri.

- O, bată-vă norocu’ că pe tăte le ştiţi voi... Ş-apăi di ce şi le scrie?

Să nu le uite?

- Da... Şi, zice Milu, că sâmbăta seara când vine acasă de la oraş, îşi face trabă din când în când pe-afară, scoate repede carneţelu’ ăla din jeb şi se uită-n el; pe urmă intră-n casă şi zice: “No mă! Mi-o vinit în minte nişte bancuri faine.”

- Hăăăăă! – făcea Buna Anica – Nuţu, Nuţu! Că tătdeauna o fost bun de bancuri şi de şăncăleli. Nu mă copii, io n-am carneţel ca unchiu’ vost; mie mi-s scrise acolo-n cap şi-s scrise apăsat şi nu le-oi uita cât m-o ţâne Dumnezo pe pământ. Şi să nu le uitaţ nici voi că io de-aia vi le povestesc... ca să nu să chiardă... Ni! Chiar amu de dimineaţă când v-am trimes la boldă să cumpăraţ sare, mi-am amintit cum mergeam în timpu’ războiului pân’ la Şamşud la murătoare s-aducem apă sărată pintru pus în mâncare, că nu să găsea sare deloc, dragii bunii.

- Da’ ce era aia murătoare, Bună?

- Era un izvor, un ochi de apă sărată, da’ sărată de n-o puteai ţine pe limbă nu alta... Era greu mă copii. Nici fotoghin de pus în loampă nu să găsea şi nici chibrituri. Unde şede amu Nuca, ăsta care-i paznic la sediu’ colectivului, o fost popotă ofiţerească de-a nemţilor în alea şasă săptămâni di la 23 august, pâna când s-o rupt fruntu’ de la Oarba; că noi numa’ atâta am stat sub ocupaţâie nemţască şi ungurească. Din ‘40 până-n ‘44 la 23 august, graniţa cu Ungaria era numa’ aici la Părău’ Crucii... Cât îi pun’ acolo? Vo 6-7 kilometri... No! Şi când s-o făcut pace cu ruşii, o fugit săracii grănicerii români c-o vinit ungurii peste ei... Şi pe unii i-o luat on popă, popa Mera... amu nu mai ştiu, era popă-n Şăulia ori în Zau; şi popa Mera i-o dus pe drumuri ferite până o putut să-i întâlnească cu cătanile româneşti. Unu’ s-o rătăcit de ăialalţ, da’ o avut noroc săracu’ c-o dat de el tetea Irimie din Groapa Rădăii... Şi l-o ascuns tetea în pod şi acolo o stat şasă săptămâni până când o vinit trupile româneşti când s-o rupt fruntu’ de la Oarba. Era regăţan grăniceru’ ăla... Multă vreme după ce s-o gătat războiu’ mai în fiecare an vinea să-l vadă pe ăl ce l-o oblăduit când i-o fosr greu. Fruntu’ di la Oarba s-o rupt aşa mai pi la începutu’ lu’ octomvrie. C-o zi înainte m-o trimes mama la nemţi acolo la popotă cu nişte ouă şi nişte drojdie de casă... Că le dădeam la ordonanţâle ofiţerilor şi căpătam în schimb căte o ţâră de sare sau chibrituri, ba câteodata şi câte-un badog de fotoghin.

- Ce-i ăla fotoghin, Bună?

- Petrol de pus în loampă-i fotoghinu’-zice Buna Anica privindu-ne râzând cu ochii ei albaştri dar în care se citea parcă un pic de milă că nu ştim ce-i ăla fotoghin... De pus în loampă da’ şi să te dai cu el pe păr dacă luai de undeva păduchi. Că era război şi sărăcie, dragii bunii şi mulţ aveau păduchi şi râie că nu ştiai dacă te aşăzai undeva, la târg, ori la gară, ori la doftor lângă cineva care avea, te umpleai şi tu şi greu mai scăpai, că nici medicamente nu erau şi erau scumpe şi care erau. No şi ne-am dus la popotă, io cu Anuşka a lui Nagy Feri da’ n-am avut noroc că n-aveau de dat nici sare, nici chibrituri... Da’ o zis unu’ care o rupea bine pe româneşte, să vinim în ailaltă zi... Da’ n-o mai fost di ce, c-apăi cătră sară când s-o-ntors ăia care duceau mâncare la ofiţeri pe frunt, nuş’cu ce veşti o vinit de pe-acolo că o-nceput o furnicăraie la popotă ş-o-nceput să-ncarce în maşâni şi-n căruţe tăt ce-aveau. Ş-o luat-o care cătră Sâmpetru, care cătră Vama Şăulii şi de-acolo, prin Miheş, în sus cătră Sărmaş... Şi până târzâu s-o auzât în sus cătră Sâmpetru şi-n jos pe la podu’ lui Şany cătră Şăulia larmă multa şi s-auzea cum strâga nemţii la cai “ţuruc-ţuruc!” ... Numa târzâu, după miezu’ noptii, s-o liniştit.

S-o auzât dup’aia doua ixplozâi, una după alta... O ţâpat nemţii în aer podurile di la drumu’ de hier... ş-ăl din deal di la Pogăceaua ş-ăl la care-i zâceam noi “a lu’ Şany”. No, păi atunci am şi ştiut că s-o rupt fruntu’ di pe Murăş... În aialaltă zi aşa mai pi după amiază, numa’ ce-o apărut di cătră dealu’ Grebenişului, doi soldaţi călare pe doi cai albi. Şi le-o ieşit înainte grăniceru’ ăla pe care l-o ascuns tetea Irimie, c-on steag românesc legat în vârfu’ la on par lung. Ăia doi o vinit în cercetare, aşa voroveau oamenii. Nu la multă vreme dup’aia o-nceput să apară coloane de soldaţi şi tunuri trase de cai. O parte dintră ei o cotit de la Tău’ lu’ Roman cătră Scurta, chiar pi lângă noi. Şi un domn ofiţer ş-o oprit calu’ la noi în poartă ş-o-ntrebat unde şade primaru’ ungur di pe vremea ocupaţâii. No, ş-am uitat să vă spui că în elea şasă săptămâni nemţii o pus primar pe Nagy Feri că doară era ăl mai bocotan dintră ungurii deaici di la noi din sat. Şi tica, Dumnezo-l ierte, arătându-i casa lui Nagy Feri i-o zâs: “Acolo ni ia şede domnule dragă da’ nu-i faceţ rău c-o fost om de treabă şi de ominie.” Şi când o auzât ofiţeriu’ ăla una ca asta, s-o făcut ca focu’, ş-o-mpins calu’ cătră tica mai să-l deie jos ş-o strâgat mânios: “Încă mai ţii cu ei? Pungaşule!” D-apăi nu i-o făcut ninica la Nagy Feri pâna la urmă... Pe-aici pi la noi n-o trecut numa’ soldaţi români, da’ o fost mai bine aşa... Că nu mai ştiu care i-o-ntrebat pe soldaţi de ruşi, că pe unde-s şi de ce nu vin? Ş-on soldat aşa mai bălan şi cu obrazu’ ca de fată mare când să ruşânează i-o zâs; “Dă-i în mama lor bade şi nu-ţi dori să vină pe-aici... Când să-mbată ne-njură şi chiar şi trag cu puşca după noi...” Şi-am şi auzât pe urmă că pi unde o ajuns o cam făcut prăpad. Intrau cică prin casele bieţilor oameni şi le luau ce era mai de preţ şi mai uşor de dus. Ba s-o-ntâmplat că o mai şi badjocorit fete şi neveste... Aşa o fost mă copii. Mama săraca plângea mai tăt timpu’ că nu mai ştia nimic de unchiu vost, de Nuţu, di pi la-nceputu’ verii. Atuci l-o dus pe fruntu’ din Moldova şi de-atunci nu mai ştia dacă o murit sau dacă mai trăieşte. Multe năcazuri o mai trecut peste oamini în vremurile alea. Ş-apăi Nuţu o avut zâle şi s-o-ntors acasă până la urmă. Da’ vi le-oi povesti io astea al’dată că amu mai avem şi altă treabă.

Da’ numa dacă mi le-oi mai aminti, zicea Buna Anica strâmbându-se comic. Că io n-am carneţăl ca unchiu-vost Nuţu, încheia Buna Anica cu-n zâmbet şugubăţ în colţu gurii.

www.litart.ro

ISTORIA PRESEI/ LECTURI

5

| nr. 12 (45) / decembrie 2013

MEMORIA TIPARULUI - Mărturii ale presei mureşene de altădată

Primarul jurnalist Emil Dandea și Orașul său de Angela MĂGHERUŞAN PRECUP, angelaprecup@yahoo.com Figură emblematică a administraţiei târgumureşene interbelice, reputat avocat și publicist, primarul Emil Dandea și-a legat numerele de destinul multor publicații ale perioadei, prin intermediul cărora s-a impus între gazetarii experimentați ai orașului. În perioada activităţii desfăşurate la Primăria Cluj, imediat după Marea Unire, Emil Dandea și-a făcut debutul jurnalistic prin gazeta oficială Administraţia (1922), pe care a redactat-o în calitate de secretar al primăriei clujene, ulterior colaborând şi la Monitorul Uniunii Oraşelor din România, lansat în 19231.

La Târgu Mureș, imediat după începerea primului său mandat de primar (1922-1926), tânărul Emil Dandea a fondat în 1923 gazeta Primăriei Târgu Mureş, Oraşul (1923-1940), după modelul celor mai dezvoltate centre urbane ale perioadei. Îl regăsim apoi pe primarul Emil Dandea, aflat la vremea respectivă între cele două mandate de primar al Târgu-Mureşului (19221926 şi 1934-1937), în postura de colaborator al unor ziare locale în care semna rubrica juridică: publicația informativă și culturală Credinţa2 (Reghin, 1933) şi revista culturală Astra (Târgu-Mureş, 1926-1929). În deceniul următor, experiența publicistică acumulată în urma acestor colaborări își va arăta utilitatea în contextul creării de către Emil Dandea a publicației liberale Glasul Mureşului (organul PNL Mureş între 1934-1940), cea mai importantă gazetă mureșeană a celui de al doilea deceniu interbelic. Între aceste publicații, gazeta municipală Oraşul reprezintă un caz aparte, situat la limita dintre presa oficială şi cea politică din cauza caracterului dual imprimat publicaţiei de primarul Emil Dandea, la început independent şi mai apoi liberal. Mai ales în cel de al doilea mandat al său, Emil Dandea a imprimat publicaţiei o tonalitate incisivă şi polemică în relaţia cu presa maghiară şi politică românească din oraş, transformând adesea Oraşul într-o anexă a gazetei politice Glasul Mureşului pe care o coordona din postura de lider al organizaţiei liberale locale.

Oraşul a fost lansat la doar o lună de la începerea primului mandat de primar al lui Emil Dandea, ca ,,foaie pentru interesele sociale şi financiare ale administraţiei urbane”. În articolul-program al gazetei oficiale, redactorul responsabil Emil Dandea argumenta că ,,În practica administrativă, autorităţile, ca şi publicul, simt lipsa unui organ oficial, care să orienteze autentic asupra programului, activităţii şi principiilor urmărite de autorităţile oraşului. Presa cotidiană nu poate satisface pe deplin această necesitate. Fiind preocupată de alte multe interese publice şi particulare, nu dispune de spaţiul şi puterea de muncă pentru aceste chestiuni, cari sunt privite de multe ori, sau fără interes, sau prin prisma politicii şi intereselor speciale pe care le reprezintă respectivul ziar.”3 Disputa cu presa maghiară locală domină primii ani de apariţie a publicaţiei, ca urmare a obiectivului prioritar asumat de Emil Dandea la începutul activității sale administrative: românizarea administraţiei. Oraşul a întreţinut astfel o lungă serie de polemici cu presa maghiară din oraş, prin răspunsuri şi precizări care-şi găsesc loc în mod constant încă de la primul număr, sub titluri precum Presa maghiară şi Primăria4, Presa subversivă5, Odinioară şi azi…6, precum şi în cadrul rubricii Ştirile oraşului.

Apărut într-o structură bilingvă, cu articole identice în limbile română şi maghiară, dispuse ,,în oglindă”, Oraşul a renunţat în 1924 la această formulă de apariţie, în principal din considerente financiare. La începutul anului 19257, în urma solicitărilor primite de la cetăţeni, publicaţia revine la structura bilingvă. La

www.ecartionline.info

începutul celui de al patrulea an de apariţie, Oraşul lansa şi un apel la armonie interetnică pentru progresul oraşului: ,,Ar fi de dorit să înceapă o bună înţelegere referitor la chestiunile gospodăriei comunale şi sociale între toţi cetăţenii acestei comune. Apropierea nu credem să fie prea dificilă, doar toţi îi simţim nevoia. Trebuie aflată numai modalitatea. Trebuie să ne cunoaştem reciproc, fiindcă atunci vom învăţa să ne apreciem după valoarea individuală şi personală, nu numai după aparţinerea la un partid politic sau la o naţiune.”8 După alegerile comunale din 19 februarie 1926, la conducerea primăriei Târgu-Mureş revenea Bernády György, fostul primar din perioada 1902-1913, fondatorul Târgu-Mureşului modern prin proiectele ample pe care le-a realizat, precum noua clădire a Primăriei (actuala Prefectură), Palatul Culturii, sistematizarea şi asfaltarea străzilor, ridicarea a numeroase şcoli, construcţia barajului peste râul Mureş, construcţia Uzinei de apă şi a Fabricii de cărămidă. Odată cu începutul celui de al doilea mandat al său în fruntea administraţiei târgumureşene (19261929), gazeta primăriei este limitată la partea de informaţii oficiale, într-o structură redusă treptat la două pagini, menţinută până în 1933.

Din 1934, publicaţia Primăriei Târgu-Mureş revine la forma consacrată a începutului odată cu cel de al doilea mandat al primarului Emil Dandea, de această dată membru al Partidului Naţional Liberal, având un program concentrat pe ,,realizări concrete, colaborare armonioasă a tuturora, cinste perfectă, economii raţionale şi naţionalism luminat.”9 În decembrie 1934 Emil Dandea devenea şi preşedintele organizaţiei PNL Mureş10. Noul mandat al primarului Emil Dandea a debutat în martie 1934 cu problemele inerente legate de comunicarea dificilă cu reprezentanţii partidului maghiar local, care refuză intrarea în noua Comisie interimară a oraşului.11 Pentru asigurarea continuităţii demersului administrativ şi ca o dovadă a modernităţii viziunii sale, Emil Dandea organizează în august 1934 o serie de consfătuiri cu foştii primari ai oraşului, pentru analizarea unor chestiuni nevralgice precum taxele locale şi alimentarea oraşului cu gaz metan.12 Noul început al gazetei Orașul în 1934 (pe structura iniţială) a însemnat şi reluarea polemicilor cu presa maghiară locală şi regională. În 1935 Oraşul anunţa ,,o modestă dar semnificativă schimbare” de format, prin modificarea imaginilor de pe frontispiciu care ilustrau din 1923 numele publicaţiei. Vechile imagini din titlu, ilustrând realizări ale administraţiei maghiare dinaintea Marii Uniri (Fabrica de cărămidă, Liceul Militar, Primăria, Palatul Culturii, Grădinăria oraşului), sunt astfel înlocuite cu imagini reprezentând realizări ale administraţiei româneşti de după 1918 (Baia de vară, Catedrala Ortodoxă, Monumentul Latinităţii, Catedrala Greco-Catolică, Monumentul Avram Iancu). Prima pagină a publicaţiei consemna în acest context ,,siguranţa că astfel şi Târgu-Mureşul va merge cu paşi tot mai repezi spre aceea ce trebuie să ajungă în urma eliberării naţionale: un focar luminat al culturii româneşti şi un stâlp solid al industriei şi comerţului naţional.”13 În 1936 Oraşul tinde să devină o anexă a gazetei liberale Glasul Mureşului condusă tot de Emil Dandea, odată cu apariţia publicaţiilor politice concurente Mureşul (PNŢ) în martie 1936 şi Drum drept (Partidul Naţional Creştin) în aprilie 1936.

Imixtiunile politice în publicaţia oficială a oraşului determină redacţia gazetei ţărăniste Mureşul să ia în discuţie statutul Oraşului: ,,Primăria oraşului Tg.-Mureş editează sub denumirea

de «Oraşul» un organ oficial, care ar avea menirea de a publica ordine şi publicaţii cu caracter exclusiv oficial.

De un timp încoace şi în special în numărul din urmă al acestuia, observăm că publică articole cu caracter polemic şi politic. Nu ştim cine răspunde de această schimbare a caracterului unei gazete oficiale. Deocamdată ne mărginim să constatăm faptul. Va veni timpul când vom cerceta şi răspunderile.”14 Deşi apropierea publicaţiei Oraşul de Glasul Mureşului în această perioadă este incontestabilă, atât la nivel discursiv cât şi organizatoric (prin tipărirea ambelor gazete la Tipografia comunală şi prin publicarea unor articole în dublură, în ambele publicaţii15), legătura dintre cele două era negată vehement de Glasul Mureşului, mai ales din punct de vedere financiar.16 Publicaţia Oraşul a însoţit evoluţia societăţii târgumureşene de-a lungul întregii perioade interbelice, consemnând micile şi marile schimbări sau evenimente survenite în viaţa oraşului.

Gazeta municipală apărută la Târgu-Mureş între cele două războaie şi-a depăşit astfel statutul oficial, devenind parte a evoluţiei istorice reflectate în paginile sale. Graţie acestei calităţi de martor şi participant la devenirea Târgu-Mureşului modern, pusă şi mai mult în valoare de apariţia sa regulată între 5 februarie 1923 - 15 august 1940, Oraşul a realizat un repertoar complex al vieţii comunităţii târgumureşene din perioada interbelică.

1. M. Art. Mircea, Oraşul - publicaţie periodică târgumureşeană fondată de dr. Emil Dandea, în Un om pentru Târgu-Mureş: Emil A. Dandea, Fundaţia Culturală ,,Vasile Netea”, Târgu-Mureş, 1995, p. 80.

2. E. Dandea, avocat, Tg.-Mureş, Noua lege a conversiunii, în Credinţa, Reghin, anul I, nr. 3, 16 mai 1933, p. 2 şi Legile cari trebuiesc ştiute de toţi, în nr. 5, 15 iunie 1933, p. 5.

3. Scopul nostru, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 5 fe-bruarie 1923, p. 1.

4. ibidem, p. 7.

5. idem, anul I, nr. 2, 16 februarie 1923, p. 20.

6. idem, anul I, nr. 20, 23 octombrie 1923, p. 1.

7. În ce limbă să apărem?, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul III, nr. 5, 1 martie 1925, p. 43.

8. Problemele viitorului, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul IV, nr. 2, 15 ianuarie 1926, p. 1.

9. Emil A. Dandea, Către cetăţenii municipiului, în Oraşul, TârguMureş, anul XII, nr. 7, 1 aprilie 1934, p. 81.

10. Deputat Nicolae S. Ionescu, În faţa congresului, în Glasul Mureşului, Târgu-Mureş, anul I, nr. 4, 20 decembrie 1934, p. 1 şi Congresul Partidului Naţional Liberal din judeţul Mureş, în Glasul Mureşului, Târgu-Mureş, anul I, nr. 5, 25 decembrie 1934, p. 3.

11. Chestiunea colaborării, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul XII, nr. 13, 1 iulie 1934, p. 1.

12. Consfătuiri cu foştii primari, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul XII, nr.

15, 1 august 1934, p. 1.

13. O modestă, dar semnificativă schimbare, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul XIII, nr. 21, 1 noiembrie 1935, p.1.

14. Gazetă oficială sau politică?, în Mureşul, Târgu Mureş, anul VII, nr. 3 / 1 aprilie 1936, p. 4. 15.

15. Un astfel de exemplu este articolul O revistă care ne lipseşte, publicat de Oraşul în 15 aprilie 1936 (anul XV, nr. 8, p. 1) şi la scurt timp de Glasul Mureşului, în 27 aprilie 1937 (anul IV, nr. 101, p. 5).

16. Ce afirmă ,,Mureşul”, în Glasul Mureşului, Târgu-Mureş, anul IV, nr, 92, 7 februarie 1937, p. 4.

Călătorind printre clasicii literaturii universale www.ecartionline.info Nelu MĂRGINEAN vă recomandă

Apă pentru elefanţi

Sara Gruen, scriitoare canadiană de limba engleză stabilită în SUA, este o autoare de succes, cel mai cunoscut roman al ei fiind Apă pentru elefanţi.

Deşi scrie “după reţetă”, cum fac mulţi autori contemporani nord-americani, Sara Gruen a reuşit să se impună şi prin amprenta proprie, care face ca romanele sale să se bucure de un mare succes de public.

Să-ţi duci zilele batrâneţii într-un azil aşteptând să-ţi vină sfârşitul, singura distracţie în

monotonia zilnică fiind privitul pe fereastăa, nu-i cel mai de dorit lucru. Dar când peste drum incep să se ridice corturile unui circ, sufletul unui bătrân locatar al azilului, în vârstă de nouăzeci sau nouăzeci şi trei de ani (ce mai contează), este năpădit de amintiri. De aici începe să se deruleze povestea lui Jacob Jankowski, tânăr student la medicină veterinară, pe care soarta îl aruncă cu cruzime în valurile vieţii, într-o perioadă în care nimic nu mai este preţuit la adevarăta valoare: Marea Depresie a anilor ´30. Ajungând aproape din întâmplare să lucreze ca medic veterinar pentru unul din cele mai faimoase circuri din America, “Fraţii Benzini”, tânărul Jacob descoperă dincolo de strălucirea, fastul, explozia de culoare şi ropotele

de aplauze, cruzime, violenţă, mizerie, suferinţă. Pentru el, acceptarea în sânul marii familii a circului, este salvare, dar este şi iad. Aici va cunoaşte o serie de personaje cum ar fi dresorul August Rosenbluth, carismatic şi prietenos la prima vedere, dar deosebit de crud şi violent în realitatae, clovnul pitic Kinko, nedespărţit de căţeaua lui Queenie şi nu în ultimul rând, frumoasa dresoare de cai Marlene (soţia lui Rosenbluth), de care Jacob se-ndrăgosteşte la prima vedere. Când în scenă intră cea mai nouă achiziţie a circului, femela de elefant Rosie, întreaga poveste ia o turnură nouă. Oferidu-se s-o dreseze, Jacob nu doreşte să aplice metodele brutale şi violente ale lui Rosenbluth, ceea ce naşte între cei doi o aversiune alimentată

Sara Gruen şi de bănuiala lui Rosenbluth că între Marlene şi Jacob ar exista o idila. În final, crudul Rosenbluth, cade victimă celor pe care i-a chinuit, inclusiv a Rosiei. Sfârşitul lui Rosenbluth înseamnă şi sfârşitul circului “Fraţii Benzini”, dar e începutul unei noi etape a vieţii pentru Marlene şi Jacob Jankowski.

Cartea, împărţită în capitole care descriu viaţa din azilul în care-şi duce zilele bătrânul Jacob Jankowski, vine mereu cu flash-back-uri care descriu viaţa tânărului Jacob Jankowski pe vremea când era veterinarul circului, autoarea facând o parabolă între azil - locul în care oamenii se duc să moară, şi cimitirele de elefanţi. O carte care te ţine prins de la un capăt la altul. Citeşte-o!!!

Strada Gheorghe Doja, nr. 300 Tîrgu Mureş, 540237 judeţul Mureş, ROMÂNIA

Agenţia imobiliară

GULDEN HOUSE

www.cnslrfratia-ms.ro

6

nr. 12 (45) / decembrie 2013 |

FILOSOFIE ŞI COMUNICARE

Comunicarea umană în spaţiul public ca proces operaţional de Eugeniu NISTOR Abstract Diversitatea formelor de comunicare interumană a atras atenţia unor gânditori şi cercetători pasionaţi ai fenomenului, care au surprins în scrierile lor detalii semnificative (şi aici ar trebui amintiţi Jürgen Habermas şi Alvin Toffler), după cum structura proceselor comunicaţionale a fost schiţată de specialişti de marcă ai domeniului, precum: Karl Buhler, Róman Jakobson, J. J. Van Cuilenburg, Paul T. Rankin, John Fiske ş.a. În special ultimul amintit (J. Fiske) subliniază diferenţa dintre comunicarea socială şi artele vizuale, sub aspectul semnelor şi codurilor utilizate în transmiterea şi receptarea mesajelor – această „diferenţă specifică” (care este şi una culturală) fiind şi principalul criteriu după care pot fi deosebite două şcoli de comunicare: „Şcoala proces” şi „Şcoala semiotică.”

Termeni cheie: simbol, cod, canal, referent, emiţător, receptor, şcoli de comunicare.

Există mai multe forme de comunicare, toate decurgând din capacitatea gândirii umane de a simboliza şi de a „vehicula” simbolurile, omul fiind fiinţa terestră care se „hrăneşte” cu simboluri, deoarece „prin simboluri el poate gândi despre lucruri pe care nu le vede. Prin simboluri a căpătat puterea imaginaţiei şi a abstractizării.

Iar aceste două puteri i-au dat darul suprem, acela de a raţiona.”1 Această diversitate comunicaţională nu s-ar manifesta însă dacă, înainte de orice teoretizare, nu am admite, pe urmele filosofului german Jürgen Habermas, existenţa sferei publice şi a domeniului uman privat (intim), a întrepătrunderii dintre acestea şi a complexelor relaţionări interumane, cele care fac atât de uşor trecerea „de la publicul judecător de cultură la publicul consumator de cultură.”2 Cea mai simplă schiţă de reprezentare a procesului comunicaţional a fost propusă de către Karl Buhler, în anul 1934, în lucrarea Die Sprachtheorie, având următoarea formă (fig.1):

Fig. 1 Reflectând asupra acestei scheme, ceva mai târziu, Róman Jakobson i-a adăugat încă trei componente strict necesare în desfăşurarea comunicării – codul, canalul şi referentul – acestea explicând mai detaliat etapele derulării procesului, după cum urmează: emiţătorul transmite un mesaj, prin intermediul canalului, în baza unui cod (limbaj, imagini etc.), către receptor, acesta din urmă procedând la decodarea mesajului, care devine informaţie pentru el.

Practic, între emiţător şi receptor se realizează un transfer de informaţie, în baza unui scop referenţial (fig. 2). Dar Jakobson recunoaşte că între mesaj şi cod există întotdeauna o anumită discrepanţă, aceasta deoarece „în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emiţătorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr mic de semne.”3

Fig. 2 O viziune nouă asupra modelului funcţional în procesul de comunicare i se datorează tripletei de cercetători J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten şi G. W. Noomen, în cadrul căruia emiţătorul, care transmite informaţia (x), trebuie să găsească expresia şi / sau simbolul cele mai potrivite, să codeze mesajul şi să-l transforme în semnale (y), care vor străbate canalul sau mijloacele de transmitere utilizate de către receptor, acesta urmând să decodeze/interpreteze (x´) conţinuturile şi să le transforme din nou în informaţie (z).

Fig. 34 Această schemă teoretică (fig. 3) este importantă pentru că surprinde şi unele deficienţe ale procesului, constatând că „reuşita în

comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre (x) şi (x´), receptorul acordă mesajului o semnificaţie (x´), care e aceeaşi ca şi pentru emiţător (x-x´). Acelaşi model indică însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum zgomotul de fond.”5 Specialiştii în problemele comunicării au stabilit că primul criteriu de clasificare a formelor comunicaţionale este dat de modalităţile sau tehnicile de transmitere a mesajelor, când există o compartimentare clară: comunicarea directă (realizată prin mijloacele primare cunoscute – cuvânt, gest, mimică etc.) şi comunicarea indirectă, aceasta din urmă având, la rândul ei, o gamă de posibilităţi, între care amintim: 1. comunicarea imprimată (folosind ca mijloace: presa, revistele, cărţile, afişele, posterele, diverse elemente ale sistemului grafic etc.); 2. comunicarea înregistrată (ca: filmele, benzile magnetice, discurile, casetele, dischetele etc.); 3. comunicarea prin fir (telegraful, telefonul, transmiterea prin cablu şi fibre optice etc.) şi 4. comunicarea radiofonică (prin emisiuni radio, de televiziune, având la bază comunicarea realizată pe calea undelor hertziene etc.).

Un al doilea criteriu de clasificare a formelor comunicaţionale este dat de modalitatea prin care individul sau membrii unei colectivităţi umane participă la procesul de comunicare, în acest caz identificându-se: 1. comunicarea intrapersonală (care i se întâmplă fiecărui ins uman în sinele lui propriu, din care derivă problemele lui de conştiinţă); 2. comunicarea interpersonală (de grup, între indivizii unui grup sau organizaţii, situaţie în care avem comunicare organizaţională); 3. comunicarea de masă (realizată de instituţii specializate pentru publicul larg).

Cel de-al treilea criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare, pe baza relaţiilor dintr-un grup sau organizaţie, înregistrându-se: 1. comunicare ascendentă (unde comunicarea se realizează dinspre eşaloanele de jos către cele din fruntea organizaţiei); 2. comunicare descendentă (în care, de regulă, fluxurile comunicaţionale pleacă dinspre eşaloanele superioare către nivelele inferioare); 3. comunicare orizontală (care se înfăptuieşte între compartimentele unei organizaţii sau între persoane situate în posturi şi funcţii de pe acelaşi palier ierarhic).

Dar realizarea procesului de comunicare presupune, aşa cum am mai arătat, existenţa unor elemente de bază, între care vom enumera: parteneriatul comunicativ – emiţătorul şi receptorul –, care relaţionează; un cod cunoscut ambilor parteneri; informaţiile împachetate în mesaj (acesta suferind două operaţiuni succesive: de codificare şi de decodificare), care este transmis fie printr-un limbaj verbal (asocierea cuvintelor), fie printr-unul nonverbal (însemnând gesturile şi mimica) sau paraverbal (cuprinzând tonurile şi inflexiunile vocii, ticurile verbale etc.); apoi, feed-back-ul (dintre emiţător şi receptor); canalul de comunicare, care poate fi formal (cel structural ierarhic în organizaţii) şi informal (axat pe relaţii de amiciţie şi preferinţe individuale), dar care presupune şi unele mijloace tehnice de comunicare (telefon, computer etc.); mediul comunicaţional, determinat de tipul mijloacelor folosite (ce poate fi: mediu oral, mediu scris sau mediu vizual); în sfârşit, perturbările ce pot surveni în timpul procesului comunicaţional, fie că sunt de natură internă (vectori perceptivi, psihici, fiziologici etc.) sau externă (poluare fonică, defecţiuni tehnice etc.), reprezintă barierele de comunicare, care pot influenţa eficienţa şi fidelitatea transmiterii în procesul comunicaţional, şi acestea clasificate, la rândul lor, de către specialişti, în: bariere de limbaj (dificultăţi de exprimare, folosirea unor cuvinte cu sens confuz, rutină şi stări emotive etc.), de mediu (zgomot, climat de lucru necorespunzător), de concepţie şi de poziţionare a diadei comunicative (emiţător-receptor).

Mai rar se întâmplă descifrări spontane ale unor mesaje transmise cu un conţinut lacunar, şi doar atunci când interlocutorii se cunosc foarte bine între ei, aşa ca în exemplul corespondenţei dintre scriitorul Victor Hugo (1802-1885), plecat din Paris tocmai când romanul său Mizerabilii (1862) era difuzat în librării, şi editorul cărţii, rămas în oraşul de pe Sena tocmai pentru a testa piaţa; scriitorul i-a scris editorului, pe o simplă carte poştală, doar

atât: ?, acesta răspunzându-i asemănător: !, ambele mesaje fiind elocvente pentru partenerii procesului comunicaţional.

De multe ori, experienţa gnoseologică nu oferă suficiente date pentru exprimarea unor situaţii, lucruri, stări etc., şi atunci funcţionează altceva: activarea unor noţiuni „scufundate” în memorie, dobândite pe alte căi decât cele empirice (lectura individuală, relatările venite din partea altor persoane, ecourile unor emisiuni de radio şi televiziune etc.). Poate cel mai potrivit exemplu, în acest sens, este peisajul sculptural din os, cu copaci şi păsări, realizat de către un artist-eschimoş din nordul îngheţat, care, cu toate că nu a văzut niciodată copaci şi păsări într-un cadru natural, el şi le-a imaginat după unele descrieri...

Fig. 4 Aici avem de-a face cu o formă specială de comunicare, unde sensibilitatea este esenţială, şi anume comunicarea artistică (ca în exemplul din fig. 4).

Cercetători pasionaţi ai fenomenului comunicaţional, între care şi americanul Paul T. Rankin, au ajuns la concluzii extrem de interesante, din care extragem ideea că un individ uman foloseşte circa 11 ore pe zi comunicând cu semenii săi, adică aproximativ 70% din timpul fazei lui cotidiene active, acesta fiind apoi distribuit, conform unor calcule de comunicare adoptate, astfel: 9% - pentru scris, 16% - pentru citit, 30% - pentru vorbit şi 45% - pentru ascultat (conform fig. 5).

Fiske consideră comunicarea drept interacţiune socială şi face distincţie între aceasta şi artele vizuale privind semnele şi codurile utilizate în viaţa publică, în transmiterea şi receptarea lor, şi, mai ales, sub aspectul interacţiunii lor sociale şi culturale, deosebind două şcoli importante: Şcoala proces şi Şcoala semiotică.

Prima dintre acestea, şcoala proces, manifestă interes mai ales sub aspectele legate de „eficienţa şi acurateţea mesajului” şi „vede comunicarea ca un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. Dacă efectul este diferit faţă de ceea ce se intenţiona să se comunice, tendinţa este să se interpreteze acest lucru drept un eşec al comunicării şi să se caute motivul eşecului de-a lungul desfăşurării procesului de comunicare.”7 Cealaltă viziune, a şcolii semiotice, se individualizează prin utilizarea unor termeni semnificativi, fiind axată pe „studierea modului în care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau semnificaţii) şi rolul textelor în cultură...”8 Iar reprezentanţii acestei şcoli nu sunt de părere că neînţelegerile ar constitui efecte ale eşecului comunicaţional, admiţând doar că acestea ar reprezenta urmări ale diferenţelor culturale existente între emiţător şi receptor.

Accelerarea tuturor transformărilor şi metamorfozelor din sfera publică, ca efect direct al „şocurilor viitorului”, repercutat în structurile sociale ca „şocuri culturale”, este explicaţia pe care ne-o oferă Alvin Toffler pentru întregul evantai de posibilităţi comunicaţionale din orice cadru comunitar am surprinde în „vizor”. Aşadar sub spectrul acestor schimbări tehnologice şi culturale, care rămân totuşi pe ansamblu inegale, indivizii umani sun „bombardaţi” continuu cu mesaje codificate, condensate, riguros elaborate în mediul electronic, din specia celor „mai puţin redundante (...), orientate înspre un scop anume, fiind prelucrate dinainte pentru a se elimina orice repetiţie inutilă, în vederea transmiterii unui conţinut informaţional maxim.”9 Acestora li se adaugă mesajele necodificate, primite de orice ins uman din mediul înconjurător. Prin aceasta, analistul explică şi cum procesele comunicaţionale, datorită tocmai tumultoaselor valuri informaţionale, intră în chiar sistemul nervos, influenţând în profunzime viaţa cotidiană a individului şi a colectivităţilor umane.

NOTE

Fig. 5 Nu este cu nimic mai puţin semnificativă, decât comunicarea propriu-zisă, ascultarea mesajelor, care înseamnă ştiinţa şi capacitatea de a îmbina instantaneu două tipuri de activităţi mintale – a auzi şi a înţelege – într-una singură. Ascultarea depinde de mai mulţi factori, dintre care vom aminti: starea de spirit şi atitudinea activă, obiectivul vizat, capacitatea de concentrare şi obstacolele (filtrele) sau barajele de ascultare. Din timpul total consacrat comunicării diurne, de 70%, specialiştii au stabilit că un individ foloseşte circa 45% pentru ascultarea mesajelor (ca în fig. 6)

1. Eugen Năstăşel, Ioana Ursu – Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 27 2. Jürgen Habermas – Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei categorii a societăţii burgheze, traducere şi note bibliografice de Janina Ianoşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005, p. 209 3. Vasile Tran, Irina Stănciugelu – Teoria comunicării, ediţia a II-a, revăzută, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003, p. 17 4. Figurile 1-3 sunt reproduse după schiţele publicate de Vasile Tran, Irina Stănciugelu – în volumul Teoria comunicării, ediţia citată.

5. Vasile Tran, Irina Stănciugelu – Op. cit., p. 18 6. Figurile 4, 5 şi 6 sunt reproduse după schiţele publicate de Eugen Năstăşel, Ioana Ursu – în volumul Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, ediţia citată.

7. Vasile Tran, Irina Stănciugelu – Op. cit., p. 39 8. Ibidem 9. Alvin Toffler – Şocul viitorului, traducere de Leontina Moga şi Gabriela Mantu, control ştiinţific de Cătălin Zamfir, cuvânt înainte de Silviu Brucan, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 174

BIBLIOGRAFIE

Fig. 66 Istoria ştiinţelor comunicării şi ale informaţiei din ultimul secol a reţinut în patrimoniul acestora o mare bogăţie de teorii şi modele, construite fie în vecinătatea lingvisticii sau a disciplinelor înrudite cu aceasta (pragmatica, retorica, semiotica), fie ca descoperiri ale Şcolii de la Palo Alto şi al comunicării paradoxale, fie ca produs ale cercetărilor axate pe sociologia impactului media asupra publicului (H. D. Lasswell, P. Lazarsfeld, E. Katz, C. Hovland, L. McLuhan ş.a.). Într-un studiu consacrat comunicării (Introduction to Communication Studies), John

Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Nicoleta Corbu – Istoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2007 Jürgen Habermas – Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei categorii a societăţii burgheze, traducere şi note bibliografice de Janina Ianoşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005.

Eugen Năstăşel, Ioana Ursu – Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

Alvin Toffler – Şocul viitorului, traducere de Leontina Moga şi Gabriela Mantu, control ştiinţific de Cătălin Zamfir, cuvânt înainte de Silviu Brucan, Editura Politică, Bucureşti, 1973 Vasile Tran, Irina Stănciugelu – Teoria comunicării, ediţia a II-a, revăzută, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003.

CRONICĂ LITERARĂ

www.litart.ro

IOAN SLAVICI, Omul şi mesajul pozitiv al operei sale de Aurel HANCU Critica şi istoria literară îl aşează pe Ioan Slavici în panteonul marilor valori naționale, în imediata apropiere a lui Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, considerați mari scriitori clasici, patru coloane de lumină ale edificiului literaturii şi culturii române.

Cunoscut ca nuvelist, romancier şi dramaturg, publicist şi memorialist, autor al unor studii de istorie, cultură şi civilizație, ca traducător, Ioan Slavici lasă posterității “o operă diversă şi inegală, dar comparabilă, prin vârfurile ei, cu cea a marilor săi contemporani”1. În “Amintirile” sale, găsim mărturisiri relevante pentru finalitatea actului creator, prin opțiunea pentru “eticism” în literatură, pentru “moralitatea” operei, respingând gratuitatea artei: “Eu m-am simțit viața mea întreagă, mai presus de toate, dascăl. A le da altora învățături a fost pentru mine totdeauna o mulțumire (...). Nu puteam să mă impac cu gândul că lectura de orişice fel e numai o plăcută pierdere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o viețuire potrivită cu firea omenească”2. Aşadar “râvna dăscălească” este chintesența scrierilor sale de orice fel. Crezul său artistic se subordonează crezului moral, în sensul că arta, literatura în speță, este o “formă de educare a oamenilor”.

Curios lucru este că într-o anumită perioadă din curgerea timpului tocmai această însuşire a moralității, asumată de către scriitor cu responsabilitate, în limitele esteticului, a putut fi incriminată, în mod fals, ca un nejuns. În opera lui Slavici, ca şi la Gala Galaction şi, mai târziu, la Liviu Rebreanu, destinul eroilor ține de moralitatea lor.

Afundarea într-un anumit viciu nu poate avea decât urmări nefaste.

Formularea directă sau indirectă de judecăți asupra oamenilor şi faptelor - deci caracterul moralizator al scrisului - rezultă şi din unele reflecții strecurate în opera scriitorului transilvănean: “Fericirea oamenilor depinde de ei înşişi”; “E foarte uşor să-ți faci duşmani, prieteni e mai greu”; “E mai uşor să aprinzi un foc, decât să-l stingi” şi altele.

Autorul Amintirilor recunoaşte că primii paşi în literatură i-a făcut, la Viena, în timpul studiilor universitare, sub înrâurirea lui Eminescu, apoi, ajuns la Bucureşti, sub îndrumarea marelui critic literar, Titu Maiorescu. În cele din urmă, spune el, “nu am publicat decât ceea ce am citit mai înainte soției mele”3.

Se ştie că Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, în comuna Şiria, județul Arad, fiind al doilea copil al cojocarului, Sava Slavici, şi al soției sale, Elena, fiică de preot. Mama sa a vegheat mult la buna lui creştere, el devenind un om cu principii de viață temeinice şi înțelepte, un caracter puternic, în ciuda aparențelor contrare. Lucian Blaga, vorbind despre scriitorul ardelean spune că necazurile lui se trag dintr-un “surplus de caracter”, în timp ce la L. Rebreanu şi M. Sadoveanu se constată “un uşor deficit de caracter”. Aşa se face că pentru convingerile lui filo-germane şi poate pentru o anume xenofobie este condamnat de mai multe ori la închisoare.

Cele mai populare opere ale sale sunt nuvele precum Moara cu noroc, Budulea Taichii, Popa Tanda, Pădureanca etc. romanul - Mara, memorialistica sa: Amintiri, Lumea prin care am trecut, Închisorile mele.

Ioan Slavici este un precursor al prozei obiective, realiste, săvârşind un salt considerabil în reflectarea lumii satului.

George Călinescu constată contribuția sa remarcabilă în realizarea personajelor, cu o autentică trăire interioară: “Oamenii sunt

dârzi, lacomi, întreprinzători, ingtriganți, cu părți bune şi rele, aşa cum trebuie să fie o lume comună. Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Vecinii alcătuiesc un tablou etnografic al satului, observat în clipele lui rituale, logodnă, praznic, clacă. Slavici n-are nimic din spiritual de înfrumusețare a vieții rurale, atribuit, mai târziu, sămănătoriştilor. Ţăranii lui, observați cu cea mai mică părtinire, după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, sunt egoişti, avari, îndărătnici, duşmănoşi şi totdată iertători şi buni, adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevărați”4.

Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români5 observă că Ioan Slavici introduce “oralitatea populară” în scrierile sale înaintea lui Creangă. Nuvela Popa Tanda, apare în 1874, cu un an înaite de Soacra cu trei nurori, prima povestire a lui Ion Creangă şi cu 7 ani mai devreme decât Amintirile din copilărie ale aceluiaşi. Iată un scurt citat din nuvelă, care reflectă această însuşire atractivă a stilului său, fără ca scriitorul ardelean să aibă jovialitatea şi verva celui moldovean: şi “Pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu!

Este om bun; a învățat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! Şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpătat, ca şi când ar citi din carte... Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Şcolile cele mari nu se fac numai aşa, mergând venind...”.

Ca un element de noutate, “fără asemănare în epoca începuturilor lui, este analiza psihologică pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract”. Imaginația lingvistică este ca şi fantezia lui “vizuală”. În opinia noastră, ca şi cazul lui Liviu Rebreanu, aşa-zisul “stil cenuşiu” nu este decât o adaptare ireproşabilă, ba chiar admirabilă, căci este semnul marii arte, a formei la conținut.

Posteritatea literară a lui Slavici, sub raportul metodei realist - critice, de analiză, nu se reduce la spațiul transilvan, ci se extinde asupra întregii noastre literaturi. “Tipologia rurală” reprezintă una din marile sale izbânzi. Persida, Mara, Ghiță, Lică Sămădăul, Huțu, Budulea, Simina rămân şi astăzi “valori exemplare”.

Pompiliu Marcea îşi încheie ampla şi pertinenta sa cercetare asupra vieții şi operei lui Ioan Slavici cu concluzia că “Influența scriitorului asupra lui Sadoveanu, Pavel Dan, Galaction, Agârbiceanu, Rebreanu, Titus Popovici, Ion Lăncrănjan, în proporții şi nuanțe diferite pentru fiecare, nu se poate contesta”. În ultimii ani ai vieții sale, Ioan Savici se retrage la fiica sa, Lavinia, la Panciu, unde şi închide ochii la 17 august 1925. După dorința sa, a fost înhumat la Schitul “Brazi” din Panciu. Câțiva scriitori îl însoțeau pe ultimul drum, între care Liviu Rebreanu şi Gala Galaction. Cuvintele lui Galction sunt trecute pe Crucea celui adormit: ”Primeşte, Doamne, / În rândul drepților, / Pe dreptul Ioan Slavici, / Care a trecut prin viață / Cu rară înțelepciune / Şi superioară îngăduință”.

1. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, E.P.L., Bucureşti, 1985, p.368 2. Slavici, Ioan, Scrietor [ Scriitor], în Amintiri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p.282.

3. Ibidem, p.283.

4. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini şi până în prerzent, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 585.

5. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, E.P.L., Bucureşti, 1966, vol.I, p. 161-163.

Discursul îndrăgostit: Emil Brumaru (Urmare din pag.1)

o instanţă divină permisivă, complice, lipsită de asprimile şi intoleranţele veterotestamentare: „Poveștile n-au timp să se sfîrșească./ Mereu mai lenevește-un vechi iaz cald/ Ceși poartă lin pe nuferi cîte-o broască/ Avînd coroana mică de smarald,/ Și zînele se duc să-și ieie dresuri/ Din prăvăliile deschise-n scorburi mari/ Sau în adînc de peșteri cu mușchi moi/ De îngerii zgîrciți și cîrciogari/ Ce-și țin veninurile în butoi,/ Făcînd comerț și alte interesuri,/ Căci li se uită pofticioși la dinapoi,/ Beau din clondire țuică de țînțari,/ Care de care mai fără de lege/ Încît nimeni în stare să-i dezlege/ Nu poate, ci doar Domnul înțelege,// Închide ochii, se preface blînd,/ Și-i lasă

să trăiască pe pămînt...“ (Poveștile n-au timp să se sfîrșească, 1). Lumea transpusă în feerie a îndrăgostirii de Emil Brumaru are irizări onirice şi acolade ale reveriei, reverberaţii fantastice şi moliciuni tandre, în timp ce cuvintele, mângâietoare, protectoare, suave, circumscriu cu blândeţe un univers de poveste, somnolent, erotizat, situat întrun prezent etern, în care atemporalitatea e norma supremă a rostirii vrăjite a versului îndrăgostit, ca în poemul, sugestiv intitulat Poveștile n-au cum să se termine...: „Poveștile n-au cum să se termine,/ Mereu rămîne-n somn cîteun balaur/ Ce se trezește scărpinînd rubine/ Cu burta lui bătută-n solzi de aur,/ Și cînd nici nu te-aștepți răsar moi zîne/ Ce-ademenesc ciobanii de la

stîne/ Ca să le dea plăceri anume numai lor,/ Înghesuindu-le în scorburi cu pridvor;/ Iar îngerii fac tumbe înțelepte/ Și umplu cu irmoase vechi iatace/ În care gingașe și cam buimace/ Prințesele încep să se deștepte,// Bolborosind dulci rugăciuni și aspre șoapte/ În timp ce-și spală degetele-n lapte...“. Protocolul carnavalesc al erosului, trasat cu vibraţie retractilă de un poet ceremonios şi rafinat, temporalitatea suspendată, lentoarea imponderabilă a gesturilor şi trăirilor, ludicul euforic şi mirajul alegoric sunt câteva dintre trăsăturile acestor poeme născute din frazări „minore” şi caligrafii ale carnalului, din delicateţi şi candori, din preţiozităţi spontane şi frenezii contemplative.

7

| nr. 12 (45) / decembrie 2013

În rondelurile sale,

Ion Horea ne dezvăluie „minunile acestui veac“ de Ioan VASIU Ajuns la o vârstă mai mult decât respectabilă, fiind născut în anul 1929 la Petea de Câmpie, din judeţul Mureş, poetul Ion Horea a tipărit în îndelungata sa carieră literară (a debutat editorial în 1956) peste 30 de volume, majoritatea fiind de versuri. Pentru întreaga sa activitate, în semn de recunoaştere a meritelor deosebite, dar şi a preţuirii de care se bucură, anul trecut, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti i-a acordat premiul Opera omnia.

Cei care şi-au închipuit că Ion Horea şi-a cam epuizat „muniţia“ din nebănuitele-i „depozite lirice“ s-au înşelat pentru că doar în ultimii patru ani maestrul limbii române a dăruit iubitorilor de poezie patru minunate volume de versuri, trei dintre acestea fiind tipărite la prestigioasa Editură Ardealul din Târgu Mureş, al cărui director este neobositul cărturar şi scriitor Eugeniu Nistor. La cel din urmă dintre cele patru volume mă refer în cele ce urmează. Este vorba despre volumul „Rondeluri“, Editura Ardealul, 2013.

Puţini dintre marii poeţi ai literaturii noastre naţionale s-au încumetat să abordeze această specie pretenţioasă care este rondelul, o poezie ce face „casă bună“ cu muzica, având o formă fixă, de la care autorul nu se poate abate. Doar cei înzestraţi cu un talent incontestabil şi cu o măiestrie a mânuirii condeiului şi a tehnicii versificaţiei au reuşit să cultive cu succes rondelul. Amintesc în acest sens pe Alexandru Macedonski şi pe Romulus Vulpescu, poeţi cărora li se alătură acum cu demnitate Ion Horea.

Făcând parte din binecunoscuta şi valoroasa familie a poeţilor ardeleni, Ion Horea este melancolic, nu nostalgic şi un permanent îndrăgostit de plaiurile şi de oamenii acestei ţări. Nimic din tot ceea ce vede şi aude în jurul său nu îi este străin şi indiferent bardului ardelean: „Dar nu-i aceasta fericirea/ Să fii în tot şi-al orişicărui/ Pre cât ţi se arată firea/ Şi poţi din lumea ta să dărui ?// Tu, cel venit de nicăirea/ Să ştii că-n tine adevăru-i./ Dar nu-i aceasta fericirea/ Să fii în tot şi-al orişicărui ?“ (Dar nu-i aceasta fericirea-pag.90) sau „Din pătimirea mea de bard/ Cevaceva se înfiripă/ Şi ca închise într-un gard/ Sub doar a timpului risipă// Rondelurile mele ard.“ (Rondelurile mele ard-pag.49). Trebuie spus şi subliniat că, indiferent câte mode şi curente moderne au circulat în ultimii 50 de ani prin literatura română, şi mai circulă încă, talentatul poet Ion Horea a rămas credincios versului clasic, rostit frumos şi „curat“, metaforei „calde“ ce mângâie şi sensibilizează sufletul cititorului, rimei şi ritmului ce dau un melos aparte discursului liric. Majoritatea poeziilor sale, şi cu atât mai mult rondelurile înmănuncheate în această carte, au parcă un fior tămăduitor, o „tensiune“ autentică inconfundabilă: „O rugăciune-i lucrul meu,/ Nimic mai mult, o rugăciune,/ În care-aştept pe Dumnezeu/ Să mai ivească o minune“ (O rugăciune-i lucrul meu-pag.5) sau „Cum viaţa-i gata să te-ngâne/ Că-i prea târziu, că-i prea devreme/ Şi că nimic nu-ţi mai rămâne/ De-atâtea fleacuri şi probleme,// Tu scrie, nu lăsa pe mâne.“ (Tu scrie, nu lăsa pe mâne-pag.83). Ne putem da seama uşor că Ion Horea este conştient de menirea sa, lăsând altora rolul de „judecător“: „Aduni, aduni hârtii peste hârtii,/ Le corectezi, le strângi între cartoane,/ Poate când tu de mult n-o să mai fii/ Le-o dezlega un critic mai cu toane.“ (Aduni, aduni hârtii peste hârtii-pag.53).

Mereu tânăr, din punct de vedere spiritual, surprinzător, mereu îndrăgostit şi însetat de frumuseţea limbii române, inepuizabil în combustia sa divină, Ion Horea, cu modestia ce-l caracterizează, încearcă şi reuşeşte să-şi schiţeze un reuşit autoportret în rondelul intitulat „Nu sunt nimic, nici om politic“ de la pag.99: „Nu sunt nimic. Nici om politic,/ Nici francmason, nici popă nu-s./ Prin mine trece timpul mitic/ Şi suie crucea lui Iisus !// Nici cerşetor, nici paralitic,/ Nici dat de-o parte, nici supus// ... În viitor, în neolitic,/ Oriunde, acelaşi pot fi dus,/ O spun pe faţă, apodictic,/ Cu-n gând al morţii, presupus.// Nu sunt nimic. Nici om politic.“ Cu siguranţă că nimic din toate aceste „calităţi“ nu le are autorul acestui deosebit volum de rondeluri, care ştie, în schimb, să ne dezvăluie, prin versurile sale, „minunile acestui veac“: „Moşia mea de om sărac,/ Cu pălămidă şi mohor,/ Din Bucureşti până-n Feleac/ Mă cheamă să le cânt în cor// Minunile acestui veac.“ (Minunile acestui veac-pag.98).

ARTE PLASTICE

8

nr. 12 (45) / decembrie 2013 |

Salonul de iarnă 2013 la UAPR Târgu-Mureş de Mana BUCUR, artist ceramist A mai trecut un an şi după cum am obişnuit publicul mureşean iubitor de artă am vernisat miercuri 11 decembrie expoziţia judeţeană anuală devenită demult tradiţională cunoscută sub denumirea de „Salonul de iarnă”. Pentru fiecare artist profesionist expozant, membru şi nemembru UAPR acest eveniment cultural este prilejul bilanţului anului scurs, cu bune cu rele, cu bucurii şi tristeţi, cu realizări mai mari sau mai mici, într-un cuvânt... cu de toate. Dar noi, pentru că au început sărbătorile de iarnă, respectiv luna cadourilor, vă oferim acest mare cadou etalând cele mai noi şi mai bune producţii ale noastre spre a vă produce bucurii şi momente de plăceri spirituale. Expun aproape 50 de artişti profesionişti începând cu pictorii care şi de această dată abundă prin multitudinea de lucrări, sculptori, graficieni, ceramişti şi artişti fotografi. Pe lângă artiştii deja consacraţi dintre care i-aş aminti pe Kákonyi Csilla, Szotyori Anna, Călinescu Lucia, Kálmán Enikő, Kiss Levente, Gyarmaty János, Mureşan Gheorghe, Kuti Dénes a căror prezenţă ridică ştacheta calităţii expoziţiei, expun mai tinerii lor colegi: surorile Căbuz, Kuti Botond, Szabó Annamária, Călin Bogătean, Csorvási Szabó László Attila şi mulţi alţi tineri care ne dau speranţa adevăratului “schimb de mâine”.

Veţi putea admira ca întotdeauna multitudinea de lucrări executate în diferite tehnici şi maniere după personalitatea şi măiestria fiecărui autor în parte. Astfel, pictura în ulei dar şi cea în culori acrilice sau pasteluri este bine reprezentată, grafica, desenul în peniţă, creioane colorate trezesc misterul şi visarea, fotografia lui Fekete Zsolt mereu cu încărcătură mesageră şi ideatică, sculptura plastică mică şi cinetică cu nebănuitele ei secrete care se cer descifrate, ceramica cu uimitoarele şi nobilele obiecte din porţelan ale fam. Oltean, kreaton tratat raku şi nelipsitul happening al lui Szabó Zoltán Judoka. Şi de data aceasta vă invit să petreceţi câteva momente plăcute în compania lucrărilor noastre expuse în galeriile de artă ale Filialei Tg. Mureş a UAPR, expoziţia fiind deschisă publicului până în 15 ianuarie 2014. În încheiere doresc tuturor cititorilor revistei Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Editura şi revista LitArt le urează tuturor cititorilor şi colaboratorilor un an nou plin de inspiraţie şi poftă de lectură.

Anul 2014 să vă aducă toate cărţile pe care vă doriţi să le citiţi alături de cele pe care vreţi să le scrieţi.

La mulţi ani!

EDITOR: PFA GIURGEA ADRIAN ARMAND - Editura LitArt

Publicaţie lunară de cultură.

Apare la Târgu-Mureş sub egida onorifică a Asociaţiei Scriitorilor.

ISSN: 2067 - 5240 Tipărit la S. C. Palatino Tipografie SRL Tiraj: 1000 de exemplare

Parteneri editoriali: Societatea Scriitorilor, Editorilor şi Tipografilor Mureşeni şi www.cultura.inmures.ro Colegiul onorific: Cornel MORARU, Al. CISTELECAN, Iulian BOLDEA, Eugeniu NISTOR, Zeno GHIŢULESCU

Redactor-şef: Adrian A. GIURGEA Redactori-colaboratori: Mana BUCUR, Dumitru-Mircea BUDA, Mediana STAN, Mihai SUCIU, Laurenţiu BLAGA, Cornelia TOŞA , Angela MĂGHERUŞAN-PRECUP, Rudy MOCA, Ioan GĂBUDEAN, Nelu MĂRGINEAN Adresa de corespondenţă: Târgu-Mureş, str. George Enescu nr. 2. E-mail: redactia@litart.ro Conţinutul editorial al revistei poate fi găsit şi pe internet la adresa www.litart.ro Editorii nu îşi asumă responsabilitatea opiniilor exprimate de autori în materialele publicate.