Revista Târnava

COLŢUL BIBLIOGRAFIC:

Revista Târnava în dicţionare de literatură ● „2402. TÂRNAVA. Periodic social-cultural şi de informare. Apare la Târgu-Mureş, periodicitate variabilă (1991-2000). Director: Eugeniu Nistor, coord.: Serafim Duicu. În cei zece ani au loc schimbări de subtitluri şi în conducerea publicaţiei. De la nr. 5-6 / 1994 apare cu subtitlul Periodic transilvan de cultură sub egida Uniunii Scriitorilor din România; în 2000 îşi modifică subtitlul în Revistă de filosofie şi literatură. Din colectivul de redacţie fac parte: Gh. Vlăduţescu, Ion Horea, Cornel Moraru. Revista se difuzează în judeţul Mureş, în marile oraşe din România, în Basarabia (la Chişinău) şi în Bucovina (la Cernăuţi).”

Din vol. I HANGIU – DICŢIONARUL PRESEI LITERARE ROMÂNEŞTI, 1790-2000, ediţia a III-a, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 684

● „TÂRNAVA, publicaţie apărută la Târgu-Mureş, lunar, între 1991 şi 1996. Director: Eugeniu Nistor, preşedinte de onoare: Serafim Duicu. Din colegiul onorific vor mai face parte: Ion Horea, Cornel Moraru şi Laurenţiu Ulici.

T. continuă o tradiţie inaugurată prin gazetele „Românul târnăvean” (1913-1914) de la Diciosânmărtin şi „Târnava” (1921-1938), din aceeaşi localitate (organe ale Partidului Naţional Liberal). Revista îşi propune „încurajarea tinerelor talente” (Ion Şeuleanu, Rânduri de întâmpinare), menţinerea unui „caracter preponderent cultural” şi evitarea oricăror tendinţe politice. Este deschisă mai ales textelor de început ale tinerilor scriitori ardeleni, dar şi colaborării celor consacraţi. Depăşeşte interesul local prin cuprinderea unor personalităţi ale literaturii noastre şi prin urmărirea fenomenului literar românesc general. Are rubricile „Efigie” (selecţii din scrieri de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, George Bacovia, Octavian Goga, Al. Macedonski, Mateiu I. Caragiale, Romulus Guga, Nichita Stănescu, Ion Horea, Şt. O. Iosif, Ion Brad, Ioan Alexandru), „Însemnări de scriitor” (aici sunt prezenţi Cornel Moraru, Al. Cistelecan, Mihai Sin, Serafim Duicu, Eugeniu Nistor, Alexandru Vlad, Iulian Boldea, Zeno Ghiţulescu ş. a.), „Eseu” (Cornel Moraru, Mitul generaţiilor, Mitologia nihilismului la Eminescu, Iulian Boldea, Dimitrie Caracostea – eminescolog, Alexandru Vlad, Carte sacră, carte profană), „Preaviz” (cronici de Al. Cistelecan), „Cronica literară” (susţinută de Serafim Duicu, Iulian Boldea), „Agenda culturală”, „Semnal editorial”, „Caligrafii” (autor – Eugeniu Nistor), „Convorbirile noastre” (interviuri cu Al. Cistelecan, Laurenţiu Ulici, Ion Vlasiu, Grigore Ploeşteanu, Teohar Mihadaş), „Eseuri antologice” (Emil Cioran, Omul fără destin), „Poesis”, „Antologie Târnava”, „Debut”, „Arhipelag de proză”, „Starea prozei”, „Historia – magistra vitae” (Vlad Georgescu, Originile neamului românesc, fragment din Istoria românilor). Contribuie cu proză Ion Roşioru, Petru Istrate, Vasile Bogdan, cu poezie Iulian Boldea, Zeno Ghiţulescu, Aurel Hancu, Eugeniu Nistor, Ioan Găbudean, Titus Andronic, George L. Nimigeanu, Cristian Stamatoiu, Adrian Aldea, iar cu articole Zeno Ghiţulescu, Aurel Hancu, Cristian Stamatoiu, Titus Andronic, Silviu B. Moldovan, Mircea Avram (Cea mai veche traducere românească a lui Robinson Crusoe). Sunt găzduite şi traduceri din literatura franceză. Mai colaborează Silvia Obreja, Dumitru Mureşan, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Haralamb Zincă, Dumitru Covalciuc.

C. A. Din DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE, literele S / T, coordonator general EUGEN SIMION, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 652

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------CORESPONDENŢĂ:

Reconfirmarea utilizării oficiale a egidei Uniunii Scriitorilor din România On Thursday, March 6, 2014 10:55 AM, Roxana Sintion <roxana.sintion@yahoo.com> wrote: Către

Filiala Târgu-Mureş a USR, Domnului Eugeniu Nistor Bună ziua.

Doresc să vă informez că, în şedinţa Comitetului Director întrunit în data de 22 februarie 2014, revistele din Filiala Târgu-Mureş care au fost aprobate pentru a primi egida U.S.R. sunt:

1. Revista VATRA; 2. Revista LATO; 3. Revista TÂRNAVA. Cu deosebită consideraţie, Roxana Sintion, referent U.S.R.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

TÂRNAVA

3 DIALOG CU

ACAD. NICOLAE MANOLESCU, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România

- Depinde de poeţi. Sunt poeţi al logosului, precum Claudel, sunt poeţi mistici, ca atâţia. Dar sunt şi poeţi la care contează dramatismul, nesiguranţa, amestecul de afirmaţie şi negaţie: exemplul clasic, Arghezi din Psalmi.

- Care este locul pe care îl acordaţi poetului Ioan Alexandru în poezia secolului XX, evident neocolind generaţia `60?

- În 1969, cred, scriam despre el că are şansa să fie cel mai de seamă poet al generaţiei. Astăzi nu cred că a împlinit acest ideal. În orice caz, este unul din primii de după al doilea război mondial şi un poet incontrunabil în orice istorie a literaturii române de la origini până în prezent.

- Domnule Manolescu, aţi apreciat în mod favorabil poezia lui Ioan Alexandru din primele volume: Cum să vă spun (1964), Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1961), Vina (1967), Vămile Pustiei (1969), pentru materialitatea ei, pentru tenta originală, în spaţiul liricii româneşti, cu referire specială la „Generaţia `60”.

Credeţi că poezia de după Imnele Bucuriei (1973) a înregistrat o involuţie în plan estetic, numai pentru faptul că atitudinea poetului s-a schimbat în faţa misterului existenţei? Numai pentru faptul că frământarea este înlocuită prin bucurie, elementele tenebroase, prin lumină?

- Involuţia de care vorbeam nu priveşte schimbarea atitudinii poetului faţă de existenţă, nici caracterul luminos al versurilor, ci exclusiv mijloacele folosite: înlocuirea sugestiei cu o retorică tot mai pronunţată, anume discursivitatea, „vorbăria” lirică, aspectul stufos şi uneori inextricabil al frazei poetice.

- Să fie o prejudecată că rostirea imnică, Logosul imnic, păleşte în faţa unei viziuni existenţiale dramatice?

- Cum vă explicaţi „tăcerea”, ca să nu spun „uitarea”, care înconjoară opera sa, în ultima vreme? Oare nu merită un scriitor de talia lui (poate cel mai cult dintre scriitorii veacului său) să beneficieze de atenţia Academiei Române, a Ministerului Culturii şi a altor foruri importante, pentru a i se retipări opera într-o ediţie, pe cât posibil, exhaustivă? Aţi fost colegi chiar la aceeaşi Facultate de Litere a Universităţii din Bucureşti. Dincolo de împrejurarea că sunteţi în momentul de faţă preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, aţi lucrat, o vreme, amândoi în politică, chiar dacă în partide diferite. Cum era el privit la Facultatea de Litere din capitală? Cum era privit în Parlament? Care este opinia Dv., sinceră, faţă de această personalitate, care a marcat sfârşitul unui veac, supranumit „veacul Diavolului”?

- „Uitarea” cu pricina nu se referă doar la Ioan Alexandru. Trăim o epocă de uitare, dominată de o generaţie fără memorie.

Probabil că, odată consumată euforia prezentului postcomunist, ne va reveni şi memoria.

Cultura la modă azi nu mai este literară. Ne vom întoarce ori nu la carte, nu ştiu. Ceea ce ştiu este că nu e nevoie să ne întoarcem toţi.

Cititul nu e universal. Puţini citesc. Şi e bine aşa. Problema este ca adevăraţii cititori, criticii, şcoala să-şi aducă aminte de personalităţile trecutului. Atunci şi editurile le vor lua

TÂRNAVA

4 în seamă. Deja Sorescu, Nichita, Titel au intrat în vederile Editurii Academiei şi au apărut în serii complete la Uniunea Scriitorilor. Îi va veni rândul şi lui Ioan Alexandru. În facultate, era privit cu tot respectul cuvenit marelui poet. Şi, lucrul cel mai important, lăsat în boii lui, cum se spune în Ardeal. Făcea exact ce voia la curs şi la seminar. Nu toţi se bucurau de acest privilegiu.

Voia să facă ebraică, făcea. Deşi nu era în vreo programă. În Parlament, el este cel care a introdus rugăciunea de dimineaţă, înainte de a se deschide şedinţa zilnică. Avea destui senatori de partea iniţiativei lui. Dar nu putea convinge pe toată lumea că e necesar să te rogi, în felul acesta colectiv, după cum Adrian Păunescu nu avea să convingă pe toată lumea că nu putem începe dezbaterile până ascultam Imnul Naţional (şi, încă, în versiune integrală!). Vorbea rar. Singura dată când l-am văzut inflamat de emoţie a fost cu ocazia dezbaterii asupra avorturilor.

Nu împărtăşesc unele din opiniile, convingerile, mai bine zis (căci Ioan Alexandru avea exclusiv convingeri), ale lui Ioan Alexandru. Eu nu cred că Biserica trebuie să se amestece în viaţa Statului. Credinţa e o problemă a fiecăruia, nu a tuturor, nici a majorităţii. Eu socotesc că important este ca omul să aibă o credinţă, dincolo de derizoriul existenţei cotidiene, dar care este acea credinţă e prea puţin important. Detest fundamentalismele.Uitaţi unde au dus ele în lumea islamică! care îşi trăieşte Evul Mediu acum!

Dar respect în Ioan Alexandru una din cele mai puternice personalităţi ale lumii literare din România de după război. Cât despre „veacul diavolului” (daţi-mi voie să scriu fără majusculă!), să dea Dumnezeu ca acesta să fi fost al XX-lea şi să nu avem parte de unul şi mai… al dracului, acum, după anul 2000!

- Să fie evoluţia poeziei noastre actuale, de după 2000 îndeosebi, de bun augur sau, efectiv, un moment de criză din care va trebui să-şi revină? Elementul licenţios, vulgar, poate să motiveze îndeajuns această poezie? Încotro ne vom îndrepta? Vedeţi posibilă o revenire, dintr-o

nouă perspectivă, a „dulcelui stil clasic”, cum ar spune Nichita Stănescu?

- Nu văd niciun motiv pentru care poezia actuală să nu fie ca şi cea din trecut, cu valori, cu mediocri, cu veleitari. Doar faptul că în materie de talent joacă hazardul ne-ar putea îndritui să ne îndoim de o stare normală a poeziei după 2000. Elementul licenţios şi restul sunt tranzitorii: efect pervers al libertăţii. Peste tot a fost aşa. Şi, pe urmă, vorba lui Lovinescu, doar lipsa talentului înseamnă pornografie. Cum va arăta poezia – dacă măcar vom mai putea vorbi de poezie în general, dacă nu cumva vor fi mai multe poezii – nu pot să ştiu. Pronosticurile în materie de artă sunt mai riscante chiar decât cele din materie de sport.

- Dacă luăm în seamă faptul că trei mari scriitori din literatura noastră au fost într-un fel marcaţi de contactul lor cu cultura germană – EMINESCU – BLAGA – ALEXANDRU, cum vă puteţi explica poziţia relativ singulară şi insolită a celui din urmă?

- Au mai fost şi alţii marcaţi de influenţa germană: Titu Maiorescu, Ioan Slavici, dintre cei mari de tot. Nu cred că Ioan Alexandru are o poziţie singulară. Blaga era şi el contra curentului, francofon mai ales, la noi, ca şi Ioan Alexandru, doar că acum curentul majoritar e anglofon.

- Ce credeţi că n-ar trebui să se uite, vorbind despre Ioan Alexandru?

- În primul rând, să nu fie uitat Ioan Alexandru însuşi, odată cu toţi poeţii, şi să vină în locul lor textierii şi ceilalţi artişti de dugheană t.v., c.d. , mp3 care fac rating.

Dialog realizat de AUREL HANCU

۩

TÂRNAVA

5

CONVORBIRILE NOASTRE DIALOG CU DR. DORIN FLOREA, primarul Municipiului Târgu-Mureş

„INTERFERENŢELE CULTURALE TE FAC MAI BOGAT” Aflat la al patrulea mandat de primar, doctorul Dorin Florea rămâne unul din puţinii oameni de administraţie care şi-a manifestat în mod repetat dorinţa de a prelua în administrarea oraşului proiecte şi instituţii culturale aflate în declin. Un pariu câştigat îl reprezintă chiar Cinematograful ARTA din inima oraşului care, aflat la un pas de a deveni o afacere imobiliară, a fost resuscitat incredibil de administraţia condusă de Dorin Florea. Târgul de antichităţi, expoziţiile de pictură şi susţinerea diverselor acţiuni culturale, tabere artistice, şezători literare sau redefinirea Cetăţii Medievale sunt doar câteva exemple ale unui demers care poate însemna mult pentru menţinerea vie a culturii ardelene. Despre ce a fost, ce este şi cum va fi Târgu-Mureşul din punct de vedere cultural ne-a vorbit chiar edilul-şef de aici, abordarea administrativă fiind prioritară pentru un gospodar care vrea să-şi lege definitiv numele de devenirea „oraşului trandafirilor”, însă dincolo de aceasta răzbate fără îndoială întregul proiect care are ca scop final păstrarea culturii locale.

„Graba” cu care încerc să fac unele lucruri este impusă de dorinţa cetăţenilor - Domnule Dorin Florea, sunteţi la al patrulea mandat de primar într-un oraş multicultural. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră?

- Înseamnă foarte mult. Eu nu am acceptat cu uşurinţă candidatura la funcţia de primar tocmai pentru că eram conştient de situaţia oraşului, la vremea respectivă: o zonă a conflictelor, a neîncrederii, a lipsei de speranţă. Primăria era cotată printre ultimele instituţii în care oamenii aveau încredere. Ştiam ce mă aşteaptă şi ce aşteaptă oamenii de la mine. A fost o responsabilitate pe care mi-am asumat-o de la bun început. Veneam din funcţia de prefect şi târgumureşenii au putut să mă recepteze ca pe un om activ, ştiam, aşadar ce uriaş orizont de aşteptare poate fi creat în oraş. După trei ani de administraţie mi-am dat seama că rezultatele încep să apară şi că oamenii au încredere în mine. Revenind la întrebarea dvs: da, înseamnă foarte mult, deşi în plan profesional a însemnat despărţirea definitivă de cea mai mare pasiune a mea – medicina, şi cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc. Ştiam însă clar că pot să-mi regăsesc o nouă pasiune în administraţie. Iată cum am încercat să-mi completez felul meu de a fi, în sensul că întotdeauna mi-a plăcut să fiu pasionat de ceva şi să-mi pun toată priceperea şi toată energia în ceea ce îmi place să fac. Eu fac administraţie cu mare plăcere, cu mare pasiune, câteodată chiar întrecând limitele unor relaţii bune cu vecinii, adică, întotdeauna pun interesele oraşului pe prim plan, iar „graba” cu care încerc să fac unele lucruri ştiu că este impusă de dorinţa cetăţenilor. Este o foarte mare diferenţă între un om care lucrează de la 8 la 16 şi unul care lucrează conform unui program şi pe baza unui mandat. „Interferenţele culturale te fac mai bogat…”

- Definiţi, vă rog, multiculturalitatea din punct de vedere administrativ. Este be-

6 nefică sau, din contră, îngreunează actul administrativ?

- Privit cu atenţie şi înţelepciune de un străin de oraş – din păcate, unele lucruri pot fi apreciate mai bine din afară decât din interior – Târgu-Mureşul îşi trădează imediat stilul unic, inconfundabil, diversitatea culturală, bogăţia spirituală. Multiculturalitatea este vizibilă şi a dat roade în sensul emancipării oraşului şi prin felul cum arată lucrurile în oraş. Întotdeauna interferenţele culturale te fac să fii mai bogat decât oraşe care nu beneficiază de acest atu. Din punct de vedere administrativ, sigur că fiecare trebuie să se simtă acasă. Mi-am dorit întotdeauna – şi o spun cu toată responsabilitatea – ca spiritul acestui oraş, cu toată zestrea lui, cu viitorul şi cu speranţele lui, să se confunde cu spiritul oamenilor săi. Din punct de vedere administrativ, cred că am demonstrat, încă din primul mandat – chiar prin decizii ferme şi îndrăzneţe, la vremea respectivă – că patriotismul nu se etalează la tarabă şi nu se exprimă prin lozinci, patriot şi responsabil eşti prin ceea ce faci, nu prin ceea ce declari. Mă refer aici la unii reprezentanţi ai populaţiei româneşti, care credeau, sau cărora le-a fost indusă ideea, că trebuie să-şi manifeste naţionalismul de o manieră zgomotoasă. Nu. Cred că demonstrezi mult mai mult dacă le arăţi concetăţenilor tăi că poţi să faci lucruri cel puţin la fel de frumoase, la fel de durabile care, la rândul lor, să constituie un imbold şi o provocare pentru ceilalţi. În plan cultural, oraşul poate evolua când au loc evenimente şi manifestări diverse, care îmbogăţesc acea „carte de vizită”, expresie a renumelui pe care Târgu-Mureşul şi l-a câştigat în timp, prin consecvenţa cu care îşi susţine şi îşi promovează valorile. Rolul administraţiei este de a crea condiţiile pentru ca oraşul să găzduiască şi să ofere tuturor, cu toată energia, climatul propice efervescenţei creatoare, actului de cultură autentic, încât oamenii de cultură, de creaţie, valorile să se poată manifesta pe un teren fertil. Te deranjează însă, uneori, modul primitiv, politicul care îşi bagă coada şi încearcă să exacerbeze unele lucruri, care nu fac decât să irite partea cealaltă. Este, din

TÂRNAVA păcate, un lucru pe care politicienii îl fac cu mare sârg şi pricepere, în sens demagogic şi de propagandă ieftină. „Primăria este liant între mediul cultural şi comunitatea locală” - Cum se stabilesc priorităţile culturale într-o asemenea comunitate?

- Stabilirea priorităţilor culturale întro comunitate o face mediul cultural respectiv. După cum am spus, primăria trebuie să ofere doar climatul şi logistica pentru ca faptele de cultură să se desfăşoare în tihnă şi cu mare expresivitate, să le intercaleze într-un areal mai amplu, să le promoveze şi să-i încurajeze pe cetăţeni să se implice şi să participe. Cu alte cuvinte, primăria are rol de liant între mediul cultural şi comunitate, pentru că, din păcate, de multe ori instituţiile de cultură nu sunt capabile de un marketing sau un management foarte bun al promovării şi atunci comunitatea, încurajată de autoritatea publică locală, poate să intervină şi să provoace lucrurile. Eu pot să vă dau ca exemplu spaţiile pe care le-am pus la punct, le-am reabilitat, le-am făcut utile şi eficiente pentru a fi propice manifestărilor culturale şi le-am oferit, cu prioritate şi cu mare deschidere, mediului cultural şi academic pentru organizarea de manifestări de profil. Răspunsul a fost prompt şi pozitiv. „Promovând valoarea, dovedim respect faţă de târgumureşeni” - Care au fost priorităţile dvs. din punct de vedere cultural şi care sunt priorităţile anilor care vin?

- Am spus chiar la început, când Târgu-Mureşul arăta destul rău, o spun acum, ca pe o mărturie istorică: am preluat oraşul când o singură stradă era reparată, aveam mari necazuri cu serviciile publice, cu utilităţile – conducte proaste, de apă, gaz, canalizare, „tot cancerul era pe dedesubt”, după cum mă exprimam la vremea respectivă. Ştiam că nu pot, de la bun început, să mă implic foarte mult în susţinerea instituţiilor culturale. Prin

TÂRNAVA 2002 însă, am afirmat că va veni vremea pentru cultură şi că, după ce voi rezolva problemele de infrastructură, voi încerca, la fel de asiduu, să mă implic în rezolvarea problemelor culturale. Asta nu înseamnă că nu am sprijinit chiar de la început o serie de manifestări prin care trebuia să scoatem oraşul în lume. Spuneam că va veni vremea când vom prelua o parte din instituţiile de cultură lucru normal şi firesc pentru că ele trebuie să aparţină comunităţii locale, ştiam că reprezentanţii Consiliului Judeţean nu pot să le asigure tot confortul, lucru normal având în vedere multitudinea şi diversitatea atribuţiilor Consiliului. Priorităţile le-au constituit obiectivele din oraş: Universitatea de teatru româno-maghiară, care a fost şi este emblematică prin produsul imediat pe care îl oferă – şcoală şi teatru, dar şi toate instituţiile de învăţământ care aveau un program de promovare a culturii în oraşul nostru şi de creare a unor elemente de apropiere între cele două etnii; prioritare au fost diverse spaţii propice actelor de cultură, spaţii de care ne-am preocupat să le punem la punct; prioritară a fost şi promovarea unor acţiuni de profil, stârnind, adesea cu incisivitate, mediul profesional respectiv, pentru că ne putem lăuda cu interferenţe în toate domeniile, lucru de care am profitat, organizând în oraş târguri gastronomice, de promovare a produselor autohtone, expoziţii de flori, încercând să scoatem în evidenţă tot ceea ce sporeşte frumuseţea şi atractivitatea oraşului. Sigur că este loc de mai mult şi de mai bine dar, cu un minister de profil aproape inexistent, care a constituit un blocaj din punct de vedere al abordării unor tematici, am reuşit să demonstrăm că actul cultural reprezintă o prioritate, iar mediul cultural dispune de spaţiu pentru a se exprima. Vreau să spun că nu am păcălit pe nimeni, nu am scandat lozinci şi nu am făcut pliante şi broşurele frumos colorate, ci, în spatele tuturor manifestărilor pe care le organizăm se află muncă, profesionalism, seriozitate şi discernământ. Educaţia, instrucţia, inteligenţa ne definesc şi ne asigură locul şi rolul într-o Europă unită. Promovându-le, dovedim respect faţă de târgumureşeni.

7 „Resping, cu toată energia, ideea de minoritar” - În mandatele dvs. primăria s-a implicat în reabilitarea şi punerea în valoare a unor instituţii culturale de interes local şi chiar aţi cerut ca o serie de instituţii de interes judeţean sau regional să treacă în patrimoniul şi administrarea oraşului. Toate acestea, în timp de alţi primari caută să scape de asemenea obiective care înghit bani.

Ce v-a determinat să fiţi altfel?

- Când am acceptat funcţia de primar, am ştiut la ce mă înham. Nu poţi să vorbeşti de interferenţe şi de multiculturalitate fără să cunoşti istoria oraşului, energiile şi modalităţile prin care acest oraş a fost odată celebru. M-a preocupat să-i înţeleg pe concetăţeni, români şi maghiari, am citit, m-am documentat şi cred că am reuşit să răspund la multe întrebări. Am înţeles rolul uriaş al culturii în a-i apropia pe oameni, în a-i face să depăşească prejudecăţi şi reţineri. Constat, cu părere de rău, că încă n-am reuşit suficient să readucem încrederea maghiarilor şi, din păcate, propaganda şi isteria pe care o creează unii adâncesc „blestemul secular”, pe care încă n-am reuşit să-l elucidez împreună cu cetăţenii. Au făcut-o în schimb politicienii şi regret foarte mult că asta ne ocupă foarte mult timp, ne îndepărtează pe unii de ceilalţi. Este cea mai abilă propagandă pe care am văzut-o, iar când populaţia maghiară va scăpa de acest blestem, vă garantez că vom fi de neoprit în ceea ce înseamnă un loc agreabil, prosper şi emancipat. Mă refer la modul în care, de la cele mai fragede vârste, i se induce copilului, în mentalitate şi în comportament, ideea de minoritar, pe care eu o resping cu toată energia. Este cel mai ticăloşit blestem pe care poţi să-l laşi asupra unor copii, să i-l inoculezi în subconştient.

Mie, dar şi foarte multor români, acest slogan ne este străin. Am discutat cu mulţi români, oameni de cultură, erudiţi, toţi consideră că acest blestem te face să devii neîncrezător, captiv unor cercuri de interese, unor cercuri politice şi oameni care cred că se pot juca cu conştiinţe. Or, Târgu-Mureşul prin

8 asta ar fi extraordinar de frumos, românii şi maghiarii au înţeles foarte bine acest lucru, dar blestemul persistă, atent şi bine diseminat din oficine de specialitate. Or, vă daţi seama ce energii s-ar putea descătuşa, când unii n-ar mai fi preocupaţi să ducă oraşul în zona conflictuală – aşa cum se întâmplă cu UMFul sau cu spitalul – ci energiile ni le-am canaliza pentru a ne face cunoscuţi în lume şi am fi un areal râvnit de toată lumea. „Mediul privat este, deocamdată, şubred şi vulnerabil” - Totuşi, curajul acesta al dvs. de a intra şi pe zona culturală nu este pe placul tuturor. Unii spun că aici ar trebui să vină fonduri exclusiv din sectorul privat, autoritatea locală urmând să administreze doar problemele „grele” ale oraşului. Nu ar fi fost mai comod să împărtăşiţi aceste idei?

- Mediul privat…. Toată lumea are aşteptări de la el, dar s-a făcut foarte puţin pentru el. În România, mediul privat este la început, este foarte şubred, foarte vulnerabil, mai ales la măsurile intempestive luate de tot felul de guvernări. Eu încă n-am văzut în România decât încurajarea sindicatelor, manifestări şi propagandă pentru prostirea maselor, pentru a le spăla creierul, ceea ce n-a reuşit nici partidul comunist. Uitaţi-vă că românii au ajuns în situaţia de a nu mai discerne binele de rău. Multora li se pare că hoţii sau derbedeii, cei care au furat averea României trebuie apăraţi. Niciodată în istoria acestei ţări n-a fost un moment mai dificil şi mai degradant decât acesta în care au ajuns mulţi concetăţeni ai noştri. E foarte grav ce spun, dar e adevărat. Să ieşi în stradă şi să aperi hoţii, când 3 milioane de români au plecat din ţară pentru că nu şi-au mai găsit locul…

Sunt lucruri foarte grave care au dominat România: cum să prostim oamenii, cum să ne facem că-i plătim, cum să ne facem că le dăm pomeni… Pe de altă parte, unele instituţii încearcă să-i momească cu tot felul de lucruri anacronice, Or, niciodată n-aţi auzit să ne ocupăm de mediul de afaceri, de mediul care produce locuri de muncă, bani…

TÂRNAVA Noi din păcate confundăm capitaliştii cu oamenii cu bani. E o mare diferenţă. Nu putem vorbi de capitalism, nu putem vorbi de un mod de gândire capitalistă. Cel care a strâns averi pe căi necinstite nu e om de afaceri, el nu va da niciodată bani pentru un act cultural. Mă deranjează când văd milostenii la sfârşit de an... plase cu mâncare – pentru imagine. Când mediul de afaceri se va consolida, când va fi coerent şi sigur, sunt convins că lucrurile vor intra pe făgaşul lor normal. Deocamdată, sunt începuturi firave şi, cu siguranţă, trebuie apreciate ca atare. „Trebuie să oferi încredere în potenţialul oraşului tău” - În final, vreau să priviţi puţin cu atenţie în viaţa oraşului şi să ne spuneţi ce credeţi că va duce peste ani Târgu-Mureşul din cele patru mandate de primar ale lui Dorin Florea, în condiţiile în care din trecut vin fie Palatul Culturii, fie clădirea primăriei, fie blocurile comuniste din centru?

- Este o întrebare complexă şi pretenţioasă. Eu nu am vrut să cad în plasa unor realizări megalomanice pentru că nu sunt vremurile. Perioada din trecut de care vorbiţi a fost una prolifică, era perioada când toate oraşele europene au avut posibilitatea să genereze proiecte îndrăzneţe, pe baza voinţei oraşului. Azi, din păcate, România trăieşte într-o perioadă de centralizare excesivă, de care nu ne dăm seama decât prin prisma greutăţilor pe care le întâmpinăm. Aici vorbesc de cel de al doilea mandat, când m-am confruntat din plin cu problemele de patrimoniu.

Or, fără patrimoniu, nu poţi vorbi de libertate şi de libertatea de a crea ceva, pentru că toate lucrurile pe care vrei să le faci sau să le readuci în oraş sunt legate de patrimoniu. În acest sens, am avut realizări – mii de hectare redate oraşului, dar am şi pierdut. Toate măsurile intempestive, greşite ale guvernărilor, prin privatizări oneroase, au făcut ca oraşul să piardă enorm. În calitate de prefect, am avut trei mari realizări: sistemul de la Răstoliţa, pe care l-am trecut în domeniul de utilitate publică, încât să devină sursă de apă

TÂRNAVA pentru oraş; apoi, zona Niraj – n-aţi mai văzut inundaţii în zonele Gheorghe Doja şi Niraj, însă regret că nici acum, după 10-12 ani, rugămintea mea către comunitatea din Niraj şi, în special, către UDMR, să aşeze o placă memorială a celui care a decis întreaga lucrare – eu fiind executantul ei – nu a fost îndeplinită. Este vorba de inginerul Ioan Gabor, directorul de atunci al Direcţiei Apelor...

O spun pentru că aşa e corect: din păcate, oamenii de care depinde ceva durabil, care au ceva de spus, sunt „şterşi de pe listă”. E un lucru supărător pentru că până şi acolo s-au băgat mulţi: ca din sediile partidelor să se discute valorile, să se hotărască cine să fie promovat şi cine nu. Este o realitate dură, dar aşa este. A treia realizare – desfiinţarea tuturor pajiştilor aparţinând Pajimur, o societate condusă de câteva cercuri de influenţă şi care administrau zeci de mii de hectare de păşuni în vreme ce comunităţile locale nu aveau nici un fel de posibilitate de a-şi dezvolta sectorul zootehnic. Am desfiinţat tot Pajimur –ul prin comisia administrativă şi toate pajiştile le-am dat la comune. Tot în timpul mandatului de prefect, în 1999, am obţinut statutul de aeroport internaţional pentru aeroportul de la Vidrasău şi am întocmit studiul de fezabilitate pentru viitorul aeroportului. Din păcate, acel studiu nu a fost respectat şi de aceea suntem azi unde suntem. Sunt lucruri punctuale, pe care le pot spune cu mândrie, pentru că digul de la Răstoliţa, digul de pe Iod şi de pe Mureş sunt convins că vor dăinui sute de ani, la fel ca şi barajul de la Niraj. Cât despre lucrurile importante pe care le-am făcut la TârguMureş – cu siguranţă, una dintre cele mai mari realizări este încrederea între români şi maghiari. Oraşul, după cum ştiţi, este plasat sub moto-ul „Târgu-Mureş, oraş al armoniei, nu al conflictelor”. Am gândit, pentru mediul academic, unirea universităţilor şi crearea unui centru universitar puternic, care să ne menţină în rândul elitelor academice. Mă bucur că oraşul are o viziune, are conturate proiecte coerente şi de anvergură. Foarte multe depind de oameni, dacă ţi-ai pus în cap să le faci. În primărie a fost şi este mai greu pentru că n-am avut niciodată un consiliu local de

9 partea mea. Mă supără lucrurile pe care nu am apucat să le fac din cauza consiliului local, a răutăcioşilor din aşa-zisele ONG-uri: drumul prin pădure, centurile oraşului, podul peste Mureş. Pentru toate acestea însă există proiecte, sunt lucruri care trebuie făcute şi de aceea încă nu sunt blazat. Unirea Târgu-Mureşului cu opt comune din jur, Week-end II, iniţierea unui amplu program „Târgu-Mureşul mare şi puternic”, plasarea oraşului printre primele 10 din ţară, susţinerea lui drept capitală administrativă, realizarea centrului sportiv olimpic, Oraşul Digital, spitalul regional – iată lucruri care nu sunt de neglijat, sunt proiecte care au în spate mii de ore de analize, de muncă, de consultări, rodul muncii echipei pe care mă bazez. Unul dintre cele mai mari câştiguri este faptul că am crescut pe lângă mine oameni de mare ispravă, care pot conduce oraşul cu la fel de multă pasiune şi implicare. Vă dau un exemplu probat şi verificat în faţa cetăţenilor – domnul Claudiu Maior, cu care lucrez de 8 ani şi în care am văzut un om de administraţie încă din 2000. Sunt mulţi oameni în echipa primăriei, români şi maghiari, care pun multă pricepere în ceea ce facem pentru oraş şi care ar putea constitui exemple pentru politicieni. Într-o lume care se mişcă foarte repede, trebuie să oferi încredere în potenţialul oraşului tău, să le dai posibilitatea oamenilor să aibă o viziune de stabilitate şi speranţă. Locul târgumureşenilor, al copiilor şi al nepoţilor lor este la Târgu-Mureş. Ei trebuie să ştie că aici, şi nu în altă parte, se pot realiza din punct de vedere profesional şi personal, să aibă încredere că oraşul va fi unul cu parcurs ascendent şi situat, mereu, în elite, chiar dacă, din păcate, spaţiul public este ocupat de isterii şi izmeneli ieftine care ne vor costa dacă, deja, nu ne-au costat foarte mult.

A consemnat: ADRIAN A. GIURGEA

۩

TÂRNAVA

10

POESIS

ION HOREA

prin continente bântuie, bântuie, şi nu ştiu cine-o să ne mai mântuie.

Suflete frate, de ce mai sângeri?

Nu vezi cum cerul geme de îngeri? Şi-o să mai fie încă vreo mie, până la capăt, până-n pustie.

O preacurată minte din moaşte, ne cheamă, e timpul: – hai şi cunoaşte-ne, pune-ne-n focul ce mai rămâne, omule mare-al lumii stăpâne! Şi noi trecurăm pe-aicea odată, cu o credinţă nouă, ciudată, dar câtă piatră şi câte cuie ne-au smuls din carne, cine-o să spuie?

– Nimeni, bătrâne, dormi tu-nainte.

Altceva-i trece lumii prin minte.

Nu cerşetorii să steie ciucea, ţie să-ţi plângă osul şi crucea!

A mai rămas…

A mai rămas iluzia că eşti în cea mai bună lume cu putinţă, scris pe-o orbită-a căilor cereşti, întru necunoscut, dintru fiinţă.

A mai rămas un adevăr al tău şi-al tuturor, în care-ar fi să birui, dar taci şi tu ca peştele în tău, când ştii că legea legii cimitiru-i.

Răul e-o altă, mare lumină căreia nimeni nu i se-nchină, dar o împinge mintea, o-mpinge peste pământul ei ca o minge.

Unde-o să-ajungă, nu ne dăm seama...

Suflete frate, nu mai da iama printre planete necunoscute, du-te la altul, lasă-mă, du-te!...

Şi-acum...

A mai rămas o urmă de catran, din vechi, necunoscute baricade, şi locul unde-n fiecare an mai cade câte unul, tot mai cade.

Stau în rafturi cărţi nescrise încă, drumuri lungi se tânguie-n pereţi.

Cineva din carnea mea mănâncă.

Ce mai vreţi, voi, ulii, ce mai vreţi?

A mai rămas o dungă de bătut în clopotul întunecatei turle, şi-o spaimă dinspre ceasul nevăzut, care-a-nceput în pieptul tău să urle!

Vă ştiam cu zilele şi anii, în rotiri, pe-o coastă-a oarecui şi-n acele-ascunse epifanii despre care nu mai vreau să spui.

Prin lume

Şi-acum văd cum ceasurile zboară, şi secunda, ca un glonte-ascuns, mă ţinteşte pentru-ntâia oară dacă nu-i plătesc îndeajuns.

Prin lume umblă un rău mai mare de cum se vede şi cum se pare;

TÂRNAVA Nu te plânge încă, nu te plânge, rostul tău e-acesta, să mai dai cât mai porţi în piept un strop de sânge, şi nu-i ăsta cel mai mare bai!

Rostul lumii care-i, nu te-ntreabă, nici nu-ţi cere nimeni să-l arăţi.

Tu adună-ţi gândul, şi, la treabă, printre sălcii dus, printre acăţi!

Mă uit...

Mă uit la trunchiul plopului, înaltul; În fiecare vară pare altul, Şi când în toamnă-şi scutură frunzişul, Se-arată iar pe cer, de-a curmezişul, În măreţia lui de lemn, statornic Doar timpului, prevestitor şi ornic.

El din adâncuri neştiute-şi strânge Ca sfântul trup al meu, zvâcniri de sânge Pe care, -n mersul vremii, doar o clipă Le-mprăştie-n lumină, în risipă!

xxx Vai, trup al meu, ce şubrezi ne sunt anii!

Cum trec, nici nu se uită înapoi, Parcă-s bostani rămaşi după cules Într-un hotar, târziu, când cade bruma.

De la un timp, nici nu mai pot să-i număr; Încep, dar iute mi-i alungă somnul Şi-n locul lor mai bate numai gândul, Ca un pendul rămas din alte vremuri; Apoi şi el va fi să se oprească, Eternizând, solemn, în întuneric…

xxx Şi tot mai mult, cu-o pânză-n destrămare Te-asemăn, trup al meu, ştiindu-ţi rostul.

Din Orion ţi s-a ales urzeala Ţinută strâns de Rariţi ca de-o spată, Suit şi scoborât de iţe stranii Lăsate-n jocul iepelor cereşti, Prin căi de raze-n nevediri să treacă Suveica timpului, lumeasca soartă.

Nu peste mult, va fi să te-nvelească Doar pânza rară-a nefiinţei tale!

11 xxx O, trup al meu, adu-ţi, adu-ţi aminte De cum ai petrecut un an şi-o vară Prin lumea de demult, de mai-nainte, Din viaţa asta scurtă şi avară, Când ai primit, ca un copil cuminte, Fără să ştii de-i zbor ori de-i povară, O patimă cu lacrimă amară, O joacă de năluci şi de cuvinte, Iubire, nebunie, oseminte, Un duh al nopţii prins în călimară.

xxx Şi când va fi să nu mai fiu ce sunt, Vai, trup al meu, nu voi fi eu acela!

Nu ştiu, sunt eu în umbra ta, ori tu În mine mai atârni ca o povară?

Dar ce sunt eu, întreb, ori cine Sunt eu, cât ştiu că mă ascund în tine? Încerc să mă cunosc şi nu-s în stare Când văd pe faţa ta, ca-ntr-o oglindă, În locul meu, acel ce mă închipui, De la o zi la alta, altul, altul…

xxx Dar ce sunt eu şi cine-i acel ce mă gândeşte Sub fruntea mea, în miezul ei galactic?

Cum s-a ivit, în marginea Grădinii, Povestea celor doi făcuţi de Tatăl, Cam obosit de alte-ntruchipări De vietăţi, de foc, de universuri, Cu ce i-a mai rămas la îndemână Din timp şi din pământ, pân’ la odihnă?

Să fie El acela care-ntreabă, A doua zi, trezit în mine însumi?

xxx Aşa, ca din senin, îmi vin în gând Sfârnarii din Cerghid şi Subpădure, Pe drumul ţării-ntorşi după ojină Din târgul lor de Sâmbăta, la Band. Şi dintr-odată, stogul, dominând, Magnific templu-n mijlocul ogrăzii!

Apoi, în zbor, pe Hinducuş în sus

TÂRNAVA

12 Spre nesfârşite-ncremeniri de piatră…

Vai, trup al meu, încep să mă-nspăimânt De câte duci, neştiutor, în tine!

xxx După ojină, umbrele prelungi Se desenau în verdele otăvii Şi graurii se vălureau pe sus Cătând la vii încol’ spre Coasta Turzii.

Dar cum se-aleg aceste vechi icoane Parcă pe-un cer de sticlă-ntipărite?

Sunt eu, acum, acel ce le contemplă, Ori totul nu-i decât o amăgire, Cum numai faţa Lui stă mărturie Pe ziduri, în vitralii de biserici?

xxx Ciudate licăriri, poate de sânge, Poate de gând, pe ochii-nchişi Ca într-un vis, oricum, în întuneric, Cum numa’-n cer, puzderia de stele!

Din care foc al timpului s-alege Această sperlă, roiuri de lumini, Ca într-o clipă totul să se stingă Fără să ştii, în tine însuţi, totul!

Să fie-o prevestire trecătoare, O, trup al meu, a stingerii din urmă?

xxx Să ne jucăm? Să plângem mai degrabă, Ştiindu-i bine ceasului sfârşitul.

O, trup al meu, cum se trecură toate „Şi niciodată n-or să vie iară”!

Din care parte-ar mai sări norocul, Ca de pe-un ţărm, când ai fi dus de valuri?

E timpul, poate, totuşi, să te bucuri De mine, chipul tău gândit, ascunsul, Cel rânduit să-ţi stea oricând alături Şi ca-ntr-o joacă să-ţi închidă ochii.

xxx Să zbori în Univers? Dar până unde?

Ori vrei să-i cauţi lumii începutul Şi marginea? Te-aşteaptă balamucul!

De pe-un podmol, la poartă, vezi mai bine Ce-i trecerea, ce-i liniştea şi drumul, Cum numai între porţile cereşti Te-ai mai afla, de-ar fi, în întuneric.

Cu norii, doar, de vrei, îţi vezi măsura, Cu frunzele, cu pasărea, cu praful, Cu cel ce trece-acum, cu sara bună!

xxx Ai fost făcut să nu-nţelegi mai mult Decât ţi-arată valea şi chicuiul, Şi creanga de gutui de sub răzor Şi stupul cându-i gata să roiască.

O, trup al meu, eşti tu acel ce vede, Ori eu, prin tine-ncerc să aflu totul, Surprins de nu ştiu cine, să ajung În nu ştiu care parte, până unde?

Dar cum va fi când vom rămâne singuri Prin întuneric, unul fără altul?

xxx Să-mi amintesc ceva de mai ’nainte?

Ce gând pustiu, ce mişcătoare dună! Ţin o sămânţă-n palmă şi încerc Să-i văd culoarea, să-i aud foşnirea, Tiparul ei doar l-am văzut az’ vară – Eu vin din întuneric nepătruns Ca să ajung din nou în întuneric.

Ce gând, la îndemâna orişicărui!

Atâta port şi eu prin lumea asta?

Ori altcineva, încă, mă mai poartă?

xxx Vai, tot mai rar, ca picături rămase Pe-o lumânare stinsă, încremeniri de gânduri. Şi tot mai des, întoarceri de neguri, dinspre toamnă, Pe garduri destrămate atârnă ciucuri, ciucuri…

Să mă opresc la şură? Dar, spune-mi, unde-i şura Cu poliţa de scule şi rândul de butoaie, Cu lemnele tăiate şi, în butuc, săcurea, Şi câinele cu tristul destin în lanţ, uitatul, Dar unde sunt, pe râturi, otăvile-n arome Suind în asfinţire, pe firele de raze Prin sălcii strecurate, urzind încet amurguri?

Cu mine-ncepe totul şi eu sfârşesc în toate!

TÂRNAVA

13

GLOSE ACAD. ALEXANDRU SURDU vicepreşedinte al Academiei Române

ruia nu-i plăceau „patriotismele locale”, m-a îndemnat, în anii de persecuţii comuniste, când eram tare descumpănit, să scriu cartea despre satul meu, despre Şcheii Braşovului, cum o fac toţi ardelenii, ca să am şi eu o plăcere şi să mă uit, căci vorba lui Noica: „se poate oricând şi mai rău”.

Spaţiul mioritic în viziune braşoveană, o spun astăzi, era un spaţiu montan, cum sunt şi plaiurile săcelene, şi nu mai cred că lar fi inspirat pe tânărul Blaga, chiar dacă ar fi fost mare amator, ceea ce nu s-a confirmat ulterior, de excursii montane. Pe Noica îl interesa însă altceva la Blaga. Prin 1965, pe când visa la propriul său sistem filosofic, zicea despre Blaga filosoful că a reuşit să-şi termine sistemul. Şi o spunea cu invidie, Blaga scăpând şi de obişnuitele puşcării comuniste. Ceea ce nu înseamnă că ar fi dus-o prea bine, dar cel puţin era împăcat cu gândul, căci, spenglerian fiind, zicea că era comunistă va dura o mie de ani.

DE LA NOICA LA BLAGA ŞI INVERS Lucian Blaga a fost şagunist. Numele său apare pe locul 22 din „Tabla de onoare” cu cei 49 de Academicieni ai Liceului „Andrei Şaguna” de la Braşov. Amicii noştri spun că acesta ar fi fost motivul pentru care am ţinut întotdeauna la Blaga, mai ales că el a fost şi filosof.

Ce-i drept, după ce am citit mărturiile lui Vasile Băncilă, căruia Blaga i-a dedicat lucrarea Spaţiul Mioritic, despre anii petrecuţi de acesta la Braşov şi în preajma Braşovului, pe „plaiurile săcelene” din cele şapte sate ale mocanilor, din care se trăgea şi familia lui Băncilă, stabilită mai târziu în apropiere de Balta Brăilei, pe unde îşi „iernau turmele” mocanii braşoveni porecliţi şi „trocari”, am început să am un fel de „viziune braşoveană” asupra spaţiului mioritic, cum o aveam şi asupra întregii lumi. Aceasta, până când mi-a fost dat să-l cunosc pe Constantin Noica. N-aş spune totuşi că m-am lepădat total de viziunea aceea, căci Noica însuşi, că-

Replica noastră a fost că Blaga nu şi-a terminat sistemul, care trebuia să fie pentadic, alcătuit adică din cinci triade. Este altceva că, în cele din urmă, el s-a mulţumit numai cu o structură tetradică, iar aceasta se potrivea întâmplător cu „dialectica în patru timpi” a lui Noica. Ironia acestuia, cu a cincea roată la căruţă, nu mi-a plăcut, şi nu cred că i-ar fi plăcut nici lui Blaga, pe care îl ştiam că elaborase o mulţime de clasificări pentadice.

Una dintre cele mai reuşite şi cele mai importante se referă la mistere, ştiut fiind faptul că „misterul” era un concept fundamental pentru Blaga. O mărturiseşte el însuşi în Schiţa unei autoprezentări filosofice. „Eu mi-am luat întâia oară sarcina să încerc o determinare a rolului pe care această idee îl are în construcţia cunoaşterii umane. Atât în Eonul dogmatic, cât şi în Cunoaşterea luciferică m-am străduit să dau un fel de analiză logică, aproape matematică, a ideii de mister”. Această „precizie aproape matematică”, despre care vorbeşte în Cunoaşterea luciferică, este pentadică: 1. Misterele latente, 2. Misterele deschise, 3. Misterele atenuate, 4. Misterele permanentizate şi 5. Miste-

14 rele potenţate. „Conceptul «misterului», conchide Blaga, devine astfel conceptul central de care trebuie să se ocupe teoria cunoaşterii”.

Era desigur interesantă remarca lui Noica, după care structura tetradică a filosofiei lui Blaga era asemănătoare cu tabela categoriilor lui Kant, adică patru grupe de câte trei categorii. Numai că Blaga pornise de la cinci grupe şi doar se resemnase, ca să zicem aşa, la patru, iar între triadele lui, de exemplu: 1. Orizont şi stil, 2. Spaţiul mioritic şi 3. Geneza metaforei, nu se pot regăsi schemele dialectico-speculative: teză, antiteză şi sinteză, adoptate şi de către Hegel, pentru care Blaga n-a dovedit niciodată vreo afecţiune deosebită. În orice caz, cu cinci sau cu patru componente, Noica îl admira pe Lucian Blaga pentru realizarea sistemului, şi avea multă dreptate. Elaborarea de sisteme filosofice face parte din specificul filosofiei româneşti, care, după aprecierea lui Mircea Vulcănescu, ajunsese între cele două Războaie Mondiale, la faza superioară a construcţiilor sistematice. Filosofii noştri de „formula unu” sunt cei care au realizat sisteme filosofice cuprinzătoare, dătătoare de seamă pentru cele mai importante probleme ale filosofiei, care sunt şi ale lumii în genere.

Noica era cuprins de o adevărată „nelinişte metafizică”, lucra în fiecare zi pe spetite, după exemplul lui Blaga, ca să-şi termine propriul său sistem. Şi trebuie s-o spunem c-a reuşit, chiar fără „resemnarea” lui Blaga, în 1981, cu şase ani înaintea morţii, la 72 de ani. Dacă trăia ca Blaga numai 66, rămânea fără sistem.

Oricum, Devenirea întru Fiinţă a lui Noica, în ciuda metodologiei sale tetradice, este elaborată în trei părţi şi seamănă mai mult cu sistemul dialectico-speculativ al lui Hegel, cu toate că îl tot critică pe Hegel triadicul şi îl laudă pe Kant tetradicul.

Interesant este însă faptul că şi după elaborarea sistemului său filosofic, Noica n-a încetat să fie un admirator al lui Blaga şi al filosofiei acestuia. Când i s-a oferit ocazia de a publica o lucrare în 6 limbi străine, cel pu-

TÂRNAVA ţin aşa ne-a relatat nouă, el le-ar fi spus editorilor să-i publice lui Blaga un fel de rezumat al sistemului, care ar fi fost mai reprezentativ pentru cultura română decât oricare dintre propriile sale lucrări. Să fi fost numai un semn al modestiei sale? Evident că nu.

Aici mai trebuie adăugat însă ceva. Şi anume, în legătură cu relaţiile personale dintre Noica şi Blaga. Primul se tot lauda că ar fi avut tăria de a nu fi profesor, şi vorba lui Schopenhauer, de a deveni filosof de profesie, adică independent de orice restricţii didactice. Realitatea n-a fost chiar aceasta, căci în tinereţe Noica a participat la un concurs pentru postul de conferenţiar, dar n-a reuşit. Din propriile sale relatări rezultă că singurul din comisia de examinare care l-a susţinut a fost Lucian Blaga. Or, Noica n-a uitat acest lucru niciodată. Publicarea unei lucrări rezumative a sistemului filosofic al lui Blaga ar fi fost un gest frumos de recunoştinţă. Numai că şi aici ar fi fost câteva probleme discutabile, cel puţin dintr-o perspectivă postumă a lui Blaga.

Se ştie că Mircea Eliade i-a trimis lui Blaga o scrisoare din străinătate, în care îi spune că ar fi un moment potrivit să-şi traducă şi să-şi publice lucrările, eventual în Franţa, căci prin Occident este la modă un fel de curent iraţionalist. Ceea ce l-a întristat pe Blaga, care n-a făcut nicio încercare de genul acesta, nici când avea posibilităţi reale.

Aşa că nu ştim dacă i-ar fi plăcut încercarea lui Noica. În plus, cu ocazia prezentării rezumative a sistemului filosofic al lui Blaga, Noica intenţiona, în vederea traducerii, dar şi pentru înţelegerea cititorului din vremea aceea, să „opereze” şi anumite „modernizări terminologice”. Când am auzit însă despre ce era vorba, am protestat în numele lui Blaga, căci Noica voia să zică, în loc de „Marele Anonim”, fondul anonim, iar în loc de „cunoaşterea luciferică”, cunoaştere ştiinţifică!

Protestul meu s-a dovedit corect, după relatările lui Dimitrie Vatamaniuc, unul din foştii studenţi ai lui Blaga. Aceasta, deoarece la seminarii studenţii îi cereau profesorului Blaga să le spună dacă Marele Anonim este

TÂRNAVA Dumnezeu sau nu. Şi Blaga, pe bună dreptate, se întrista.

Este însă demnă de reţinut remarca lui Noica despre legătura filosofiei lui Blaga, a celei sistematice, fireşte, cu spiritul, ca să-i zicem aşa, culturii româneşti. A spus-o autorul Rostirii filosofice româneşti, acordându-i astfel lui Blaga locul întâi.

Dar Noica avea totuşi o tristeţe în legătură cu filosofia lui Blaga şi cu Blaga însuşi ca filosof şi ca profesor, mai ales după ce auzise de prestaţia deloc laudativă a cursurilor sale. Şi tot încera să-i găsească scuze.

Blaga îşi preda propriile sale creaţii filosofice care, fiind atât de frumos scrise, trebuia citite, căci nu se făcea să le înveţe Blaga pe de rost! Şi, lucru curios pentru Noica, perseverent în aprecieri, începea să-i dea dreptate lui Bogdan Duică, adversarul lui Blaga ca profesor. Lui Bogdan Duică pe care, până atunci, ca mulţi alţii, îl deprecia cu fiecare ocazie. Eu, cel puţin, ştiindu-l pe Bogdan Duică şi întreaga lui familie de cărturari braşoveni şi şagunişti, până la Virgil Bogdan şi la nepotul acestuia, Mihai Bogdan, cu care am fost coleg, i-am luat mereu apărarea, ştiind că „Buldogul”, cum i se spunea, chiar îl iubea pe Blaga şi îl aprecia şi ca poet şi ca filosof, dar nu ca profesor. Noica nu ne-a crezut până când nu s-a convins el însuşi.

Ce-i drept, nu ne-a crezut de dragul lui Blaga.

Spre anii din urmă, când la cabana lui Noica de la Păltiniş se perinda lumea mai ceva ca la Maglavit, avea o altă tristeţe, îl compătimea pe Blaga pentru lipsa de continuatori, de discipoli. N-am vrut să-l supăr pe Noica, pe cel căruia îi ziceam „profesor”, deşi n-a fost niciodată, dar putea să fie cu sprijinul lui Blaga fireşte, spunându-i că prin mulţimea care îl înconjura pe atunci eu n-am văzut niciun discipol, dar, întrucât filosofia lui Blaga era legată cu adevărat de cultura românească aşa cum ne-a spus-o Noica, atunci, tradusă sau nu în vreo altă limbă, era sortită să aibă urmaşi, chiar dacă nu se arătau încă, pentru faptul că începuseră totuşi să-i pună câte-o floare pe lespedea mormântului din Lancrăm.

15 Au trecut mulţi ani de-atunci, cu bune şi cu rele, iar pe mine, cel puţin, nu m-a mirat deloc faptul că în fiecare an primeam câte o invitaţie la simpozioanele „Lucian Blaga”, care se ţineau la Cluj, la Sebeş şi chiar în Lancrăm, la care participau sute de simpatizanţi, unii declarându-se chiar discipoli ai lui Blaga. Mai spre zilele noastre însă am participat la astfel de simpozioane anuale şi la Târgu Mureş.

Este demn de remarcat faptul că animatorul simpozioanelor „Lucian Blaga” de la Târgu-Mureş, scriitorul-filosof Eugeniu Nistor, cadru didactic la Universitatea „Petru Maior”, devenise un adept al filosofiei lui Blaga datorită unei conferinţe a lui Noica, dar nu auzisem pe nimeni să fi devenit adept al filosofiei lui Noica.

Ce-i drept, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1990-2007), am predat câţiva ani şi cursuri de filosofie românească şi le-am acordat importanţa cuvenită, ca filosofi de formula unu, şi lui Blaga şi lui Noica, stimulând câţiva studenţi să-şi facă lucrările de licenţă pe teme filosofice din sistemele acestora. Unii dintre aceştia au devenit chiar cercetători specializaţi în filosofie românească, domeniu considerat prioritar, la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. Dar aceştia nu-l cunoscuseră pe Noica. Unde erau însă sutele sale de discipoli? Despre care ieşise şi vorba de haz că „discipolii lui Noica sorb din votca Perestroica”.

Aceasta a fost situaţia până în anul 2009 – Centenarul „Constantin Noica”. S-a constatat, cu această ocazie, la Academia Română, căci Noica este membru postmortem al acesteia, că Înalta Instituţie n-a reuşit să publice opera lui Noica, cum se face de regulă, o dată la 100 de ani, pentru fiecare „nemuritor”, deoarece n-a obţinut aprobarea de la unul dintre „discipolii” acestuia care deţine copyright-ul. Aceasta, probabil, ca săl apropie, şi în această privinţă, de Lucian Blaga, a cărui operă n-a fost publicată de către Academia Română, la Centenarul „Lucian Blaga” din 1995, din acelaşi motiv.

TÂRNAVA

16 În locul operei lui Constantin Noica, pe pupitrul Prezidiului Academiei Române din Aula Magna am pus Opera lui Mihai Eminescu, desăvârşită în anul acela prin publicarea integrală a Caietelor Eminescu pentru care s-a luptat Noica în ultimii săi ani de viaţă. Opera Poetului nostru Naţional, privită din „josul” Aulei, arăta ca o construcţie megalitică impunătoare. Ea ne-a amintit atunci de cele două versuri eminesciene răzleţe, pe care le tot zicea Noica la diferite ocazii: „Ca o spaimă împietrită, / Ca un vis încremenit”. Şi am înţeles atunci nu numai cui i-e frică de Blaga şi de Noica, ci şi de ce!

Eu, nefiindu-mi frică de Blaga, am participat la multe simpozioane, alături de alţi netemători, şi, în ultimii ani, împreună cu Vicepreşedintele Academiei Române Ionel Valentin Vlad. Datorită bunăvoinţei Domniei Sale şi cu acordul Preşedintelui Academiei Române, Acad. Ionel Haiduc, am instituit chiar un Premiu al Academiei Române „Lucian Blaga” pentru filosofie. În mod firesc am avut ocaziunea să-l premiem şi pe scriitorul-filosof Eugeniu Nistor, pentru numeroasele sale cărţi şi studii despre filosofia lui Blaga, dar şi pentru altceva care ţine mai mult de Noica decât de Blaga sau, la drept vorbind, de amândoi. Căci, datorită lui Eugeniu Nistor, care m-a dus cu maşina de la Sighişoara la Târgu Mureş, arătându-mi dealurile ondulatorii, cu adevărat mioritice din zonă, nu ca munţii din jurul Braşovului, am înţeles ceea ce trebuia să facem şi pentru Noica, simpozioane naţionale ca cele de la Târgu-Mureş, dar Noica nefiind adeptul spaţiului mioritic, ci al întregului spaţiu românesc, să le facem de fiecare dată în alt oraş. Şi chiar aşa a început să fie, mai întâi la Braşov, cu şaguniştii, apoi la Iaşi, la Arad, la Constanţa şi la Timişoara. Că toate aceste simpozioane le-am făcut şi cu gândul la Lucian Blaga, am spus-o de fiecare dată.

Aceasta a fost mâna postumă, ca să-i zicem aşa, de ajutor a lui Blaga pentru Constantin Noica, pe care nu l-a uitat nici din mormânt, şi nici nu putea să-l uite, fiindcă Noica l-a ridicat pe locul întâi în ierarhia filosofilor români de formula unu.

Din partea noastră, care nu facem asemenea ierarhizări, ne sunt la fel de dragi şi Blaga şi Noica. Nu ne temem de niciunul şi trecem cu aceeaşi plăcere de la unul la celălalt şi invers, chiar dacă n-au fost amândoi şagunişti şi n-au trăit niciunul pe dealurile ondulatorii dintre Sighişoara şi Târgu-Mureş.

Frica noastră este însă alta, că timpul tace şi trece, şi mai avem încă mult de lucru la Filosofia pentadică, la propriul nostru sistem filosofic, căci tare ar fi păcat să pierdem cursa de formula unu a filosofiei româneşti prin abandon.

----------------------------------------------------------------

POESIS Eternităţi Abia după ce pierdu totul şi lanurile şi macii femeia iubită şi zorii şi prima zăpadă şi soarele şi umbra începu să viseze.

Visându-le pe rând le aducea în somnul ce semăna încet cu viaţa lui din care se făcea că pică spre un ocean care visa că-l scaldă în ape neclintite. Şi-atunci visa că este omul ce visează un om care cade visând.

TEODOR BORZ

---------------------------------------

(Des)compuneri şi (re)compuneri Reflexia chipului tău înlăcrimează fereastra.

Umbrele noastre se duelează pe viaţă şi pe moarte.

Irisul meu se descompune: un ciob – e ochiul tău verde un ciob – e speranţa un ciob – e ateu.

ANCA BLAGA

----------------------------------------------------------------

TÂRNAVA

DISCURS ACADEMIC EUGENIU NISTOR

ASPECTE ŞI PERSONALITĂŢI FONDATOARE ALE CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI ROMÂNE MODERNE ( * Domnule Preşedinte al acestui elevat Forum, Prof. Renzo Canova, Domnule Secretar, Avv. Francesco de Jaco, Doamnelor şi domnilor invitaţi, Onorat auditoriu! Înainte de a-mi începe discursul, doresc să le mulţumesc călduros organizatorilor – reprezentanţi ai Academiei Provinciei Salento şi ai municipalităţii din Lecce – care m-au invitat la această selectă întrunire.

Apoi, trebuie să vă mărturisesc deschis că am răspuns cu entuziasm invitaţiei deoarece, cu mai multă vreme în urmă, am întrezărit un fir nevăzut, extrem de subtil, care – am descoperit cu surprindere – leagă încă din vremuri îndepărtate viaţa tuturor comunităţilor şi a tuturor indivizilor umani de pe globul terestru, întocmai ca o ţesătură fină, influenţând nu doar traiul cotidian, ci şi cunoaşterea, cultura, politica, morala, religia, organizarea socială şi civilizaţia, adică întreaga existenţă omenească.

17 Vin în această aşezare italică tocmai din spaţiul geografic al Daciei antice, care a fost amprentat adânc, ca viaţă şi destin istoric, de aura civilizatoare a Imperiului roman.

Iar, în acest sens, voi deschide, cu permisiunea dumneavoastră, o scurtă paranteză explicativă, pentru a sublinia chiar modul cum aceste inter-relaţionări, individuale şi colective, au cunoscut forme atât de complexe, manifestându-se pe ample teritorii, în decursul celor două milenii de existenţă sub arcadele latinităţii. Căci peceţile cuceririi romane au fost identificate peste tot: de la Marea Neagră şi Dunăre până în Carpaţii de miazănoapte, şi din Pusta Panonică până aproape de Nistru, ele însemnând castre şi aşezări întărite, drumuri romane, cimitire şi băi publice, therme, apeducte, tot felul de artefacte şi, mai ales, multe monede, sugerând o circulaţie monetară dinamică şi o activitate comercială deosebit de activă. Însă dovezi imbatabile ale cuceririi Daciei sunt prezente şi în spaţiul italic, îndeosebi la Roma, unde scene dramatice ale sângeroaselor încleştări din cele două războaie daco-romane (101-102 şi 105-106 d.

Chr.) sunt reprezentate cu o forţă expresivă de netăgăduit pe unele monumente din Forul roman, aşa cum sunt: „Columna lui Traian”, „Arcul lui Marcus Aurelius”, „Arcul lui Constantin cel Mare” şi altele. Monumentele amintite celebrează triumful legiunilor Romei în Dacia, triumf în urma căruia imperiul a ieşit cu bine din criză, graţie celor 166 tone de aur şi 331 tone de argint dacic care i-au umplut visteria. Pe de altă parte, Traian a hotărât ca sărbătoarea consacrată victoriei în războiul cu geto-dacii să ţină 123 de zile, în toate provinciile imperiale.

Dar, în ciuda pierderilor suferite, trebuie să recunoaştem că şi populaţia autohtonă, geto-dacă, care a fost treptat romanizată, a beneficiat de unele avantaje de pe urma acestei confruntări, mai ales sub aspectul impactului civilizator. Date semnificative despre această perioadă, sub aspectul credibilităţii, sunt cuprinse în volumul IV al Istoriei romane, a scriitorului şi arheologului german Theodor Mommsen (1807-1902), o

18 lucrare ştiinţifică extrem de valoroasă, pentru care acesta a fost răsplătit cu premiul Nobel pentru literatură, în anul 1902.

Aş dori să subliniez faptul că simbioza daco-romană nu a însemnat doar o simplă diversificare biologică ci, la o analiză riguroasă, şi o evidentă înnobilare spirituală a noii populaţii rezultate, înnobilare posibilă şi prin subtilele procese de armonizare, de asimilare, îmbinare şi împletire a unor fertile elemente cultural-religioase. Un astfel de sincretism cultural-religios poate fi considerat cel obţinut prin sinteza creştinismului greco-roman cu credinţele arhaice ale getodacilor, aşa cum a fost cultul lui Zamolxe – înţeleptul dac zeificat, la origine personaj istoric real care a dobândit o înaltă învăţătură călătorind în Egipt iar, ulterior, ca discipol al filosofului şi geometrului grec Pitagora. Informaţii valoroase despre acest gânditor şi legiuitor al geto-dacilor, dar şi despre doctrina sa religioasă pot fi găsite în Istoriile lui Herodot şi în scrierea compilativă Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, a cronicarului antic Diogenes Laertios.

Perioada frământată a migraţiei popoarelor, care coincide în istoria europeană cu „evul mediu întunecat”, a pus la grele încercări populaţia din provincia Dacia. Iar drama acestei populaţii s-a adâncit şi mai mult după retragerea legiunilor şi administraţiei romane în sudul Dunării, între anii 271-175, din ordinul împăratului Aurelian, care prin această măsură miza pe o mai bună apărare a fruntariilor imperiului de asaltul hoardelor migratoare, contând pe marele fluviu ca pe un obstacol natural de netrecut. Regretul retragerii armatelor imperiale, care însemnau pentru localnici siguranţă şi civilizaţie, a rămas în laitmotivele nostalgice „Lerui-Ler” şi „Leroi-Doamne”, din colindele creştine româneşti, care se cântă la sărbătorile Crăciunului, unde numele împăratului Aurelian este invocat în forme prescurtate, extrem de nuanţate şi de înduioşătoare.

Dar acest „vid” prelungit al autorităţii statale, cuprinzând, ca într-o tristă acoladă, secolele IV-XIII, a însemnat şi durerosul început al disputelor teritoriale între marile

TÂRNAVA puteri ale vremii pentru această parte a Europei, dispute care s-au întins până târziu, în amurgul evului mediu, şi chiar până la conturarea primelor năzuinţe ale epocii moderne. În acest context nefavorabil, populaţia băştinaşă daco-romană, reprezentând latinitatea creştină răsăriteană, a fost separată arbitrar şi silită de împrejurări să trăiască, secole de-a rândul, „compartimentată” în trei ţări distincte: Transilvania (sau Ardealul), Ţara Românească (sau Valahia) şi Moldova (sau Bogdania). Deşi locuitorii celor trei ţărişoare vorbeau aceeaşi limbă (cu excepţia maghiarilor şi saşilor din Transilvania, care erau populaţii dislocate la graniţe, cu rosturi militare), aveau aceeaşi credinţă religioasă, aceleaşi datini şi obiceiuri, dar şi structuri instituţionale şi ierarhii sociale similare, fiind relativ unitari sub aceste aspecte – totuşi autohtonii romanizaţi sau românii, erau denumiţi vlahi, olahi şi olasz – în Transilvania, vlahi, vlachi şi valahi – în Ţara Românească, moldoveni şi brodnici – în Moldova. Ţările române au dus o luptă dură şi fără răgaz pentru supravieţuire, ele fiind la discreţia orientărilor geopolitice şi a jocurilor echivoce ale marilor puteri ale vremii şi, adesea, în stăpânirea vremelnică şi parţială a acestora – fie că vorbim de regatele Ungariei şi Poloniei, de Imperiul Otoman şi Habsburgic (austriac), sau de cel al Rusiei ţariste.

Totuşi, o mare putere europeană – Imperiul bizantin – le-a fost mereu aproape, ajutândule în situaţii deznădăjduite, ca pe nişte rude sărace; aceasta până la căderea Constantinopolelui (în 1453). Iar din când în când, românii au înregistrat în viaţa lor politică şi izbucniri de nivel major, obţinând izbânzi împotriva cotropitorilor care au fost consemnate în cronicile veacurilor, faptele lor legendare fiind datorate, în primul rând, spiritului de iniţiativă şi cutezanţei unor domnitori şi voievozi virtuoşi, precum: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Dracul sau Dracula (numit aşa pentru că era membru al Ordinului cavaleresc al Dragonului) şi fiul acestuia, Vlad Ţepeş, apoi Petru Rareş, Ion Vodă cel Viteaz, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul ş.a. Aceste

TÂRNAVA succese militare relative au fost posibile datorită ideii liber asumate a sacrificiului de sine, acceptată ca atare de voievozii românilor pentru a asigura binele celor mulţi, ideea fiind prezentă în conştiinţa maselor şi reflectată în creaţiile folclorice româneşti sub forma binecunoscutului motiv al jertfei zidirii, expus într-o formă artistică genială în balada Meşterul Manole, unde meşterul îşi sacrifică iubita pentru ca zidurile mânăstirii Argeş, pe care se străduieşte să le înalţe, să nu se mai surpe...

Conştiinţa originii comune, sentimentul apartenenţei la acelaşi spaţiu geografic în care au locuit neîntrerupt, rostirea gândurilor în aceeaşi limbă – au fost lujerii fragezi ai ideilor consemnate de primii noştri cronicari.

Dar nimic din truda logografilor şi logofeţilor români medievali nu poate fi comparată cu activitatea laborioasă şi elevată a savantului Dimitrie Cantemir: istoric, scriitor, filosof, geograf, etnograf, matematician, muzician, voievod al Moldovei (din păcate doar pentru scurt timp, între 1710-1711), devenit apoi consilier şi strateg militar al ţarului Petru cel Mare. Acest veritabil cărturar şi umanist a scris câteva opere deschizătoare de drumuri în cultura românească şi universală, deasupra tuturor stând celebrul tratat geopolitic Creşterea şi descreşterea puterii otomane, el fiind şi autorul altor lucrări, unele de o „specialitate” strictă, iar altele cu conţinut enciclopedic, precum: Istoria hieroglifică, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei... ş.a., aceasta din urmă fiind întocmită la solicitarea Academiei din Berlin, al cărui membru devenise în anul 1714, la secţia „literar-orientalistă”. Despre Cantemir se mai ştie că a fost cooptat în ordinul rozacrucienilor – urmaşi ai supravieţuitorilor cavalerilor templieri, consideraţi a fi înaintaşii masonilor – iar unii îi atribuie înfiinţarea la Iaşi, la începutul veacului al XVIII-lea, a lojii masonice „Lebăda albă”.

Dincoace de arcul Carpaţilor, în Transilvania, un eveniment social furtunos avea să aducă schimbări semnificative în structura şi raportul relaţiilor sociale, fiind vorba de

19 răscoala populară condusă de Nicola Ursu, care şi-a luat numele de Horia. Mai mulţi istorici şi cercetători ai acestei perioade se referă la răscoala ţărănească din Munţii Apuseni, izbucnită la 28 februarie 1784, ca la un experiment francmasonic bine pregătit, care viza de fapt acţiunile premergătoare şi, apoi, izbânda deplină a Revoluţiei franceze din iulie 1789. Sunt invocate ca argumente, în acest sens, desele întrevederi dintre conducătorul răscoalei şi împăratul Iosif al IIlea, în anii anteriori (1779, 1780, 1782), dar şi dovezile şi mărturiile contemporanilor săi, conform cărora Horia era membru al societăţii vieneze secrete „Frăţia de cruce”. Între martorii credibili ai aderenţei acestuia la ideile masonice sunt socotiţi Ignate von Born, şeful masoneriei vieneze şi sfetnic intim al împăratului, şi pictorul Iacob Adam, amic al lui Born, care i-a făcut un portret conducătorului răscoalei. Interesant este că într-o publicaţie a vremii apare o efigie a lui Horia încadrată de inscripţia în limba latină, aşezată circular: „Horia Rex Daciae”, adică „Horia, regele Daciei”.

Era o vreme prielnică schimbărilor, căci ideile iluministe au pătruns peste tot, în toate cotloanele Europei, şi deci şi în provinciile Imperiului Habsburgic; ele difuzau un aşa-zis „absolutism luminat”, propagând pe acest fond, în conştiinţa românilor din Transilvania, cu maxim succes, mitul „bunului împărat”, prin care acesta întruchipa imaginea suveranului generos, care dorea cu ardoare binele poporului, dar era stopat, limitat şi întârziat în acţiunile sale de aroganţa şi de privilegiile învechite ale nobilimii nereformate. Să nu uităm că, sub aceeaşi umbrelă a veacului, filosoful francez Denis Diderot, considerat chiar creierul Enciclopediei, cercetează Omul şi Condiţia umană, văzute atât prin prisma sensibilităţii sale distincte faţă de alte fiinţe cunoscute din Univers, cât şi prin prisma raţionalităţii sale, „ca fiinţă care gândeşte şi se plimbă liber pe suprafaţa pământului...”; apoi, îl priveşte şi din alte perspective: ca fiinţă religioasă, morală, culturală, politică – toate acestea amintind, întrucâtva, de configurarea noilor sale trăsături

20 psiho-sociale, în contextul mai larg al arhitecturii lumii moderne.

Dar avântul de libertate a pătruns, treptat, şi în conştiinţa unor spirite deschise, „luminate”, din rândurile nobilimii transilvane.

Ideile generoase şi cutezătoare, dorinţa de a participa la înfăptuirea binelui uman şi a binelui public, face ca mişcarea iluministă să prindă rădăcini. Unul dintre cei mai culţi şi mai elevaţi reprezentanţi ardeleni ai noului curent a fost baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803). Acesta era descendentul unei familii de saşi: mama sa, Susanna, provenea din familia aristocratică prusacă a lui Conrad von Heydendorff, iar tatăl său, Michael Brekner, a fost înnobilat în anul 1724, când a dobândit şi titlul de „von Brukenthal”. Studiile de filosofie, drept, ştiinţe politice şi administrative, urmate la Halle şi Jena, îl propulsează în cele mai înalte demnităţi ale Imperiului: cancelar la Viena, apoi cancelar la Sibiu, fiind ridicat la rangul de baron de către împărăteasa Maria Tereza, iar în anul 1777 devine guvernatorul general al Marelui Principat al Transilvaniei, funcţie pe care o deţine timp de un deceniu, până în anul 1787. Încă din perioada studiilor universitare a devenit membru al lojei masonice vieneze „Aux Trois Canons”, în cadrul căreia a desfăşurat o activitate prodigioasă.

Acest nou curent spiritual, deschis către mase şi vizând chiar „luminarea” acestora, susţinut discret de monarhii austrieci, care încurajau îndeosebi artele şi literatura, era periculos mai ales prin sentimentul de libertate pe care îl răspândea, de care lojile masonice nu erau deloc străine, astfel încât administraţia imperială a început să fie tot mai precaută în legătură cu acestea. Pe acest fundal politic efervescent izbucnesc în 1848 valurile insurecţionale, în majoritatea ţărilor europene, între care şi în Principatele Române. În Ţara Românească şi Moldova artizanii mişcărilor revoluţionare au fost o pleiadă de tineri boieri aflaţi la studii la Paris, iniţiaţi în secretele lojei masonice cunoscute sub denumirea de „Ateneul străinilor”. Dintre aceştia se impun, prin inteligenţă şi combativitate, ca militanţi redutabili: fraţii Alexandru şi Ştefan

TÂRNAVA Golescu, profesorul şi istoricul Mihail Kogălniceanu, scriitorii Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, poetul şi diplomatul Vasile Alecsandri, istoricul şi politicianul Nicolae Bălcescu, generalii Gheorghe Magheru şi Christian Tell, colonelul Alexandru Ioan Cuza, politicienii C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu şi Ion C. Brătianu, gazetarul Cezar Bolliac şi alţii. Ei constituiau frontul generaţiei paşoptiste, strâns unit în jurul societăţii secrete „Frăţia”, care avea drept scop pregătirea în clandestinitate a revoluţiei.

O acţiune revoluţionară atipică, marcată de situaţia politică dificilă şi dramatică, au avut revoluţionarii români din Transilvania, conduşi de tinerii studenţi „cancelişti” din Târgu-Mureş în frunte cu Avram Iancu, care nu s-au înţeles deloc cu fruntaşii revoluţiei maghiare, mai ales în privinţa respectării drepturilor şi libertăţilor etnicilor români. Izbucnită la Budapesta şi înfrântă de autorităţile imperiale, revoluţia maghiară a încercat şi a doua ei şansă, extinzându-şi flăcările în Ardeal; dar aici „revoluţionarii” au pactizat cu nobilii unguri, astfel încât s-a ajuns, practic, la o contrarevoluţie. În aceste împrejurări legiunile lui Iancu, organizate după modelul militar roman, s-au baricadat în Munţii Apuseni, luptând alături de trupele imperiale austriece. Pribegind în Transilvania, după înfrângerea mişcării revoluţionare din Ţara Românească, scriitorul şi istoricul Nicolae Bălcescu a încercat o mediere a neînţelegerilor dintre cei doi lideri revoluţionari: Avram Iancu şi Kossuth Lajos, dar fără a înregistra vreo fărâmă de succes; oricum negocierile erau tardive, deoarece între timp au trecut Carpaţii şi trupele ţariste, venite în ajutorul celor austriece.

Deşi înfrânte, revoluţiile române de la 1848, conduse de masoni, au zguduit din temelii rânduielile feudale din cele trei principate, care se perpetuau de secole. Iar din rândurile acestor tineri energici mulţi s-au remarcat în viaţa politică românească, în etapa următoare, ajungând fie şefi de guverne, faimoşi miniştri, diplomaţi, academicieni sau mari scriitori, tot ei fiind realizatorii primei

TÂRNAVA uniri a Principatelor Române, impunându-l la conducerea Moldovei şi a Ţării Româneşti, la 24 ianuarie 1859, pe acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza, decizie care a fost luată trecându-se peste convenţiile încheiate între marile puteri ale vremii. După cum reprezentanţii aceleiaşi generaţii au contribuit din plin la făurirea României moderne, susţinând reformele democratice ale lui Cuza (secularizarea averilor mânăstireşti, dezrobirea ţiganilor etc.), aducându-l la cârma ţării pe regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (în 1866), sau asumându-şi destinul ţării în războiul de independenţă cu Imperiul Otoman şi făcând astfel posibilă declaraţia istorică, de la 9 mai 1877, din Parlamentul României, a ministrului de externe de atunci, M. Kogălniceanu: „Suntem independenţi! Suntem o naţiune de sine stătătoare!”

Tendinţa de independenţă şi cea de unificare naţională au fost năzuinţele cele mai fierbinţi ale românilor în epoca modernă; ei au ajuns însă să-şi împlinească aceste năzuinţi doar atunci când ideea unificării politice a teritoriilor în care habitează o populaţie majoritară a fost susţinută de elita europeană a vremii, această idee prefigurând principiul naţionalităţii, conform căruia au fost trasate graniţele noilor state, rezultate din dezmembrarea Imperiului habsburgic după primul război mondial, şi pusă în aplicare la Conferinţa de pace de la Paris, când marile puteri au recunoscut Unirea de la 1 Decembrie 1918 şi Transilvania a fost integrată legitim statului naţional şi unitar România. În finalul expunerii mele voi sublinia, încă o dată, tezele susţinute în acest discurs: 1. etnogeneza românilor are la bază simbioza daco-romană; 2. noul popor rezultat reprezintă latinitatea creştină din răsăritul Europei; 3. el a dus o luptă eroică de rezistenţă şi supravieţuire în spaţiul său de vieţuire, aflat atât la confluenţa marilor drumuri comerciale, cât şi la confluenţa intereselor politice şi strategice ale Orientului şi Occidentului; 4. moştenirea spirituală geto-dacă şi aportul cultural şi civilizator al Imperiului

21 roman iar, apoi, al Imperiului bizantin i-a modelat poporului român comportamentul, adică firea şi trăsăturile psiho-sociale; 5. vremurile nefavorabile din punct de vedere politic şi interesele perfide ale marilor puteri vecine au făcut ca poporul român să vieţuiască mai multe secole în trei principate autonome: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova; 6. intervenţia promptă a unor personalităţi militare, politice, religioase sau culturale autohtone au salvat de la decadenţă totală, în câteva momente critice, structurile instituţionale ale celor trei principate; 7. visul de aur al neamului românesc – unitatea statală şi independenţa naţională – a fost obsesia şi ţelul suprem al celor mai luminate minţi ale românilor din epoca modernă.

Cu această septadă rezumativă îmi închei discursul, cu speranţa că doar ceea ce trebuia spus, s-a spus! Îi mulţumesc prietenului meu, Fabio Melano, pentru eforul făcut de a-mi traduce discursul în limba italiană; se pare că l-a tradus bine, deoarece am constatat că am fost bine înţeles!

Vă mulţumesc tuturor pentru răbdare şi atenţie!

----------------------------------------------------------------

* ) Discurs rostit în limba italiană, în plenul Conferinţei Internaţionale „Statele Unite ale Europei”, organizată de Academia Provinciei Salento şi Municipalitatea din Lecce, (Italia), în zilele de 14-16 martie 2014.

----------------------------------------------------------------

POESIS

Catren Thales şi Euclid construiesc din vid puncte de reper pentru cei ce pier.

GHEORGHE BOTEZAN

----------------------------------------------------------------

TÂRNAVA

22

ESEU IULIAN BOLDEA

MEMORIA CA PALIMPSEST MANIHEIST Ion Ianoşi a fost atras de mărturia autobiografică în mai multe volume, în Secolul nostru cel de toate zilele (1980), dar şi în alte două cărţi, în care spectrul confesiunii e dominant – Opţiuni (1989) şi Idei inoportune (1995). O carte de memorialistică atipică e Internaţionala mea, apărută anul trecut la Editura Polirom. Atipică prin structură, prin viziune, prin finalitate şi prin articularea inedită a faptelor livrate de meandrele memoriei. Eludarea verdictelor, a aserţiunilor concluzive e asumată programatic: „Util îmi pare să urmăresc pe firul vremii, cu precădere, fapte, întâmplări, situaţii şi destine. Consemnându-le, le comentez doar rareori. Evit, pe cât pot, enunţurile apodictice. Las verdictele în seama materialului probator”. Ceea ce surprinde, înainte de toate, în această masivă întreprindere este voinţa de autentificare a unor date, fapte, întâmplări, circumstanţe şi contexte, legitimarea memoriei prin documente (certificate, referinţe bibliografice, însemnări mai vechi, repere bibliografice) care au darul de a conferi textului obiectivitate şi echidistanţă. Avatarurile biografice sunt marcate de condiţia multiplu minoritară a autorului („Prin meseriile pe care leam practicat, limba folosită ar trebui să-mi definească identitatea. În fapt, continui să fiu – în

grade diferite – un outsider. Cu atât mai mult cu cât am rămas ataşat utopiei, tipic minoritare, a egalităţii atât sociale, cât şi etnice”). În Cuvânt înainte, autorul îşi motivează demersul, nuanţându-şi concepţia asupra necesităţii reconstituirii cu acuitate a unor evenimente, date, personaje istorice („Cu rare excepţii, morţii din ultimele decenii au dus în mormânt şi experienţele trăite. Ori n-au putut, ori n-au vrut să le dea în vileag. Amneziei i s-a adăugat manipularea. Astfel, trecutul a fost şi este prezentat în mod ciuntit, alternativ frustrat de alte şi alte componente, diverse şi inverse. Învingătorii în războaie, revoluţii, restauraţii îşi reglează, ca întotdeauna, conturile cu cei învinşi”).

Reconstituirea propriului destin are, aşadar, aparenţele unui demers articulat ştiinţific, bazat pe dovezi, fundamentat pe probe, cu motivaţii mai degrabă implicite, cu situaţii statistice şi inventarierea unor bibliografii, fără asumarea directă a unei ţinute problematizante, a unei reflecţii aprofundate asupra propriilor opţiuni filosofice sau etice. Cronică a unei vieţi şi a unei epoci, cartea lui Ion Ianoşi reţine atenţia prin aglomerarea de date documentare privitoare la aparatul birocratic comunist, la mutaţiile ideologice şi politice, la genealogiile activiştilor etc. Portretele sunt adesea sumare, iar tuşele autoportretistice beneficiază, dincolo de echilibrul şi onestitatea reprezentării, de reflexe ironice şi autoironice. Originea autorului, care poate explica, dincolo de opţiunile sale marxiste, titlul cărţii (Internaţionala mea) îşi pune amprenta asupra destinului său de timpuriu, condiţia de „metec” fiind resimţită cu acuitate („Bunicii şi părinţii mei au fost evrei de provenienţă austro-ungară. Vorbeau maghiara şi, ajutător, germana. În copilărie, adolescenţă, tinereţe, am fost un metec, un alogen, un multiplu minoritar pentru majoritarii dimprejur. Limba mea maternă era maghiara, ştiam germana şi, defectuos, româna; am învăţat rusa. Janina, bucureşteancă prin naştere şi destin, mi-a schimbat traiectoria. Am optat pentru limba română: la universitate, în publicistică, în propria-mi familie, cu prietenii”). Opţiunile politice de stânga, reperele etice ale cărturarului derivă, s-ar putea spune, şi din această

TÂRNAVA fatalitate genealogică, iar acceptarea integrării în aparatul comunist, timp de aproape nouă ani (la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Central), este fără reţineri sau rezerve („Am acceptat. Nu aveam încă reţineri faţă de funcţiile politice. Oricum, îmi mângâia orgoliul chemarea în «Sfânta Sfintelor», fie şi printre instructorii de rând. Receptam oferta ca pe o ştergere a blamului care planase asupra mea din cauza «originii burgheze»”). Faptul că, alături de activişti cu o conformaţie malefică netă (Mihai Dulea sau Eugen Florescu) au existat şi activişti de tipul Ion Ianoşi, care au căutat să faciliteze accesul actului de cultură autentic, valoros la lumina tiparului sau a rampei este cât se poate de elocvent. Este, acesta, cum sublinia într-un comentariu G. Dimisianu, un „bine relativ, într-adevăr, un bine insular în noianul de rău care covârşea epoca. Un bine obţinut, e adevărat, prin concesii, prin compromisuri făcute şi de o parte şi de cealaltă”.

Desigur, în anii în care a fost activist, Ion Ianoşi a fost martorul persecuţiei intelectualilor români, martorul unor epurări sau excluderi pe care pagina memorialistică le înregistrează cu minuţie, subliniind neimplicarea celor de la „sectorul de literatură” („Cei din Sectorul de literatura am avut vreun rol în aceste ruşinoase procese ideologice ori penale? Nici unul. Urmăream din izolarea noastră execuţiile intelectualilor bucureşteni.

Nu am fost consultaţi în legătură cu vreuna dintre ele. Nu ne-am numărat printre «aleşii» trimişi la şedinţele publice de la Teatrul CCS sau Facultatea de Drept. Personal am parcurs numai «dosarul Földes» şi am asistat la excluderea lui din partid de la Cluj. Eram funcţionarii unui «Castel» kafkian. Ne făceam apariţia în «satul» de la poalele castelului, ne întâlneam cu câte un locuitor, îl primeam de regula la Informaţii, câteodată în incinta ferecată sub şapte lăcate. Habar n-aveam însă despre ce se petrece în sferele înalte ale CC (adică în cabinetele de la etajele inferioare), cine ce ordine emite, spre a fi prompt executate. Înţelegeam motivele pentru care 1956 a născut sângeroasele replici în 1958-1960.

Detaliile lor le aflam însă indirect şi vag, în

23 măsura în care se strecurau în presă, erau pomenite în reuniuni, ni le relatau unii martori oculari. Şansa de a nu fi fost angrenat în acest tăvălug nu mă scutea de angoase; mulţi vor crede că nici de responsabilităţi”). Cartea lui Ion Ianoşi îşi asumă, de la bun început, o finalitate preponderent documentară, renunţând la multe explicaţii, abreviind evaluările, suprimând divagaţiile şi deplasând accentul naraţiunii autobiografice asupra situaţiilor, contextelor, evenimentelor şi oamenilor angrenaţi în mecanismele malefice ale comunismului. Desigur, din multitudinea de detalii, din noianul de factologie ce alcătuieşte această carte de bilanţ al unei vieţi şi al unui destin nu lipsesc opţiunile fundamentale ale autorului, strâns legate de formula sa identitară plurală (opţiunea pentru stânga, pentru cultura română, pentru marxism, pentru filosofie şi estetică, pentru un cult al valorii şi performanţei etc.). Chiar dacă răzbate mai puţin în această cronică autobiografică, pasiunea ideilor este, mai peste tot, presupusă, implicită şi implicată. Memorialistul nu poate fi bănuit de amnezie mai mult sau mai puţin vinovată, sau de manipulare a propriei memorii. Considerând că „amintirile sunt personale” şi că nu are cum să nu fie subiectiv, autorul nutreşte speranţa “ca mozaicul alcătuit să corespundă lumii” pe care a cunoscut-o. Dar mai susţine şi că e nevoie de „omul de stânga (…) inclusiv printre intelectuali, ca să menţină acea stare de fertilă nemulţumire în afara căreia s-ar trezi cam însinguraţi apologeţii dreptei, ai capitalismului, ai liberei concurenţe, ai acumulării nelimitate de proprietăţi”, memorialistul dovedind un anumit maniheism în judecarea şi cântărirea celor două paliere politice: dreapta şi stânga.

Propunându-şi să reconstituie fapte, întâmplări, personaje, contexte istorice, destine umane, fără a le comenta apodictic, fără a profera verdicte morale, Ion Ianoşi ne oferă fragmente de istorie trăită, extrăgând, din aluviunile trecutului, o frescă amplă, cu desen bine conturat, al unei întregi epoci, cu relieful ei inconfundabil, cu dramele şi tragismul ei, cu laşităţile şi demisiile sale morale, într-un stil alert, sugestiv şi plastic.

TÂRNAVA

24

POESIS LAZĂR LĂDARIU

în fiecare primăvară parcă m-aş întoarce dintr-o ţară îndepărtată, parcă m-aş întoarce dintr-o boală.

Secunda mea de pământ Să ascult cântecul unic la munte am venit cu inima-ntreagă, măr rotund pulsându-mi în carne; la piatră am venit, mai tăcut ca niciodată, să învăţ lecţia cufundării în cuvântul fără întoarceri; pe câmp am ieşit cu tot alfabetul germinaţiei, să cunosc respiraţia acelui mesteacăn;

Tărâm natal Parcă m-aş întoarce dintr-o ţară îndepărtată în fiecare primăvară, parcă m-aş întoarce dintr-o boală odată cu plutirea aceea pe cer de miei lânoşi şi mă cufund într-o baie a devălmăşiilor adormitoare; de fiecare dată de mă întorc aici îmi ţin o clipă răsuflarea prin limpezimea ochiului cu o pupilă mare, tremurătoare ca o zăpadă primă-n declin; din cerc în cerc de şapte ori ies, de şapte ori intru doar într-ale mele ştiute, asemenea puiului din ou în ou până la peretele de cretă mai alb decât pânza închipuirii de-atunci.

Doar aici e unicul loc unde cu un deget pot împinge mătasea întunericului dincolo de sunete.

Sub norul de purpură să-mi culc umbra străină la poalele muntelui,

pentru o gură de aer muntelui, pietrei, câmpului le dăruiesc acum secunda mea de pământ.

Secunda ce sunt.

Neînţeleasa voce a tunetului Tot patru sunt şi pereţii singurătăţii, una după alta întorc filele otrăvite ca pe o experienţă utilă: unii şed pe nisip şi numără diamante, o parte strigă „să ardă”, alţii sparg furioşi zidul pe care odată era scris numărul de aur, cei mai mulţi visează ochiul roz al păsării, soldaţii escortează trupa mantalelor goale; pentru ultima înfruntare, hohot din întuneric venind neînţeleasa voce a tunetului.

Singură rostogolindu-se prin cascada luminoasă, piatra va veni ceva mai târziu.

TÂRNAVA Lazăr mă cheamă Lazăr mă cheamă şi niciodată sufletul meu n-a zburat peste oraş atât de uşor, atât de înalt.

Departe mai sunt porţile acelea de abur peste somn, peste moarte, din osul oglinzii cioplite.

Ferestrele lumii iară zgomot se-nchid, mântuite, tăcute.

Tăiată de zare, o aripă mi se arată şi-atât.

Visul, doar visul în ou încet se ascunde pentru anii celei de-a doua veniri, martor la a mea înviere.

Citind Psalmii lui David Lângă izvoarele apelor stau, pom abia înflorit în zorii treziţi, praful îl spulberă vântul ivit pe calea tuturor celor ştiute la marginile cele de ceaţă ale pământului; cu ochii pe muntele nădejdilor sunt, rugându-mă rodului cu strigările mele, cu glasul stins, cu ochiul dureros tulburat, de luciul de aur al săbiilor aruncate de soare; pe creştet, colbul trecerii mele coboară, urechea ia aminte la toate până să mă mut în munţi, ca o pasăre, sub suflare de vifor, pe căile aspre; strig, şi cuvintele mele cad pietre pe stâncă, acoperite de aripi sub laţul subţire al morţii, prin norii văzduhului pândesc şi aştept la temeliile lumii o vană răsplată;

25 mă întorc şchiopătând pe cărările uitate ale tăriei, curăţat de toate greşelile începutului, cu ale mele cununi de pietre scumpe, cântare nouă cântând acolo unde, cu ochii la cer, „am şezut şi am plâns”.

Cine ascultă cuvintele mele Cine ascultă cuvintele mele, albi porumbei ţâşnind din zăpada curată, vede aprinsa câmpie de apă a mării păzite de fiinţele acelea înaripate mereu sfredelind cerul, martor mut al călătoriilor doar în minte făcute; cine ascultă cuvintele mele, în ziua schimbării la faţă vede cum slovele ierbii muşcă lacom din stâncile zilei, când frunza de mentă în grădini se usucă; cine ascultă cuvintele mele, cu graba ochilor de-a privi vede săptămâna dezbrăcată de încă o secundă la ţărmul totemelor unde de ani stau prinşi liliecii grotei tăcute; cine ascultă cuvintele mele, când monedă dilatându-se luna-i protector al şarpelui adormit, vede ciulinul în gâtul clipei crescut; cine ascultă cuvintele mele, când păsări aurite se-ngroapă în nori, de fiecare dată povesteşte altfel visul din somnul nopţii ce vine; cine ascultă cuvintele mele aude în laţul spânzurătorii cum o pasăre cântă rugina vremii şi a sângelui, când celălalt eu trece strada mereu prin loc interzis.

TÂRNAVA

26

POESIS EUGENIU NISTOR

Lecturi poetice în incinta Mânăstirii Butuceni, din Basarabia, la 21 iunie 2014, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură „Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi” -----------------------------------------------------------------------------

Viaţă şi filosofie Mă gândesc la vieţile noastre ca la un pârâu năvalnic în zori, mă gândesc ca la un râu limpezit mai spre cumpăna amiezii, mă gândesc ca la o albie de fluviu, cu apă tot mai împuţinată-n amurg...

Va trebui, totuşi, să ne pătrundem de adevărul bătrânului Heraclit: „Nu ne putem scufunda de două ori în apele aceluiaşi râu...”

Mă întorc...

Sunt stră-strănepotul bătrânului Nestor, mă întorc acasă din războiul troian, din ceata cea zgomotoasă a tinerilor războinici, plecaţi cândva din sălaşul ascuns, au mai rămas acum doar foarte puţini, căci mările şi furtunile timpului, ca un vortex flămând, i-a sorbit, an de an...

Mă întorc nostalgic în Pylosul meu strămoşesc, mă întorc umil şi confuz: nici învingător la asediul troian, nici expediţionar argonaut glorios, nici măcar vânător triumfal al mistreţului din Calydon – trăiesc doar din gloria strămoşilor mei (şi recunosc acest adevăr) iar în numele ce-l port poate încă mai stăruie-oleacă din înţelepciunea înaintaşului meu, cârmuitorul necontestat al cetăţii eline...

Mă întorc acasă după-o lungă peregrinare sau, mai bine spus, după o tristă rătăcire pe sub zări fără nimb, iar o primă constatare ar fi că mi-am risipit continuu celulele fiinţei prin lume – şi asta fără a primi ceva-n schimb!...

Negarea negaţiei Aceste drumuri nu s-au întâmplat, aceste întâmplări nu s-au petrecut, aceste vise nu au fost visate – suntem prizonierii unei realităţi searbede, reci, în care sentimentul e spulberat şi viaţa însăşi e-adesea ca o haină şpreiată...

La dracu cu toate aceste complexe, care ne îngrădesc permanent fiinţa şi nu se mai termină-odată!

Mă întorc, trist şi bătrân, în Pylosul meu strămoşesc, acolo încerc să m-ascund de vortexul râului-timp...

Mă întorc la văile şi la colinele mele îngândurate, pe care, le socot acum, mult mai frumoase, mai primitoare şi mai inefabile decât însuşi legendarul Olimp!...

TÂRNAVA

27

POESIS MARIUS PAŞCAN

Caisul iubirii De câte ori e vis şi crezi că-i viaţă De câte ori e viaţă şi-ai vrea să fie vis Nebănuit, neîncercănat de judecată La geamul tău veghează un cais.

Chiar de e viscol sau de e ninsoare Chiar dacă lumea toată-i un abis, O vrajă la fereastră mi-e salvare Un răsărit de strajă, un cais.

Spre ale reveriei dulcegele ispite Ce gândul mi-l îmbie licoros Rodesc din ramuri nepângărite clipe Iar din cais adie un pârg melodios.

Chiar el senin mi te-a adus în cale Tulburătoare stea de floare de cais Iar sufletul mi-e deal şi tu o vale Din care un izvor prelinge vis.

Când lumea e turbat clocotitoare Când căutarea ne aleargă pesimist Iubirea ne salvează creatoare Caisul ne veghează onirist. Şi mi-e prieten, uneori chiar frate, Ramuri vrăjite îmbrăţişate suveran Lumina trupul măiastru ne străbate Un el şi-o ea tulpină mesajul diafan.

Un simplu pom mai mult decât o lume Te-mbie şi te-nvaţă deplin ca să iubeşti Te-nalţă în căutare prin pitoresc renume Îţi este sfetnic sfânt de ştii să îl priveşti.

O mirabilă poveste Povestea mea, povestea ta Eşti tu şi ea, doar tu şi ea,

Binarul univers din praf de stea Lumina şi-ntunericul, asemenea… Şi nu sunt singur, eşti mirarea mea, Un fel de mare, cer, şi rostul de-a visa Pot munte fi să-ţi pot îmbrăţişa Fiinţa care pisc semeţ mă-naripa.

Dacă n-ai fi, n-aş şti ce e parfumul, Atotputernica lumină ce naşte dimineaţa, Ar fi doar spini trezirea şi mişelesc consumul Iubirii răstignite pilduitor pe-un strop de viaţa.

Când te sărut, tot restu-i o risipă, Chiar nu mai ştiu de-i noapte sau e zi Mă las împresurat de amoruri şi ispită Căci tu eşti unica mirare de a fi. Şi nu ştiu rostul pe care-l are lumea Nici Dumnezeu nu ştiu cum o mai duce Dar printre îngeri tu eşti culmea Credinţa nemuririi care mă seduce. Şi poate tot restul lumii să nu fie Şi poate nici chiar eu să nu mai fiu Dar şi de aş rămâne doar stafie Prin tine m-aş rescrie triumfător şi viu. Şi te iubesc încât n-ajung cuvinte Înfloritorul eden al destrămării mele Mă las sedus de aste tribulaţii sfinte Chiar dacă eşti dospită-n ton de iele.

Reperele zidirii În lumea asta de vertebre, unii sunt zei iar alţii doar tenebre, când te-ai trezit nevertebrat, dar nu un vierme, ci-n halat, printre atâtea antiteze, când şi urâtul glorios e pe simeze, sătul de prostul cel bogat cretinul în vedetă emancipat, prea multe sclifoseli şi jalnice repere, alienatul om normal e pradă de himere…

Neputincios în turma de-azimuturi, filtrând lumina prin cuvinte ciuturi, prefer să fiul umil profesoraş ros pe la coate dar fruntaş, declin o trudă care împarte carte, iar celor vrednici face parte.

Dar cine oare să mai ştie ce-i veritabil şi nu fantasmagorie, cui îi mai pasă ce-i ilustru şi nu doar fake prost şi sinistru?

Când totu-i zdroabă pe ciolan, Iar miza vieţii se piteşte-n rămăzan, eşti spiritul pe care-l ispiteşti şi-n sucuri gastrice tu îl zideşti.

28

TÂRNAVA

RESTITUIRI

SADOVEANU SUB CUPOLA ACADEMIEI ROMÂNE Discursul de recepţie: Poezia populară, 1923 Discursul de recepţie al lui Mihail Sadoveanu la Academia Română reprezintă un moment semnificativ al istoriei noastre culturale: nu întâmplător evenimentul se desfăşoară în prezenţa şi cu participarea principelui moştenitor Carol al II-lea. Scriitorul îşi începe discursul elogiindu-l pe înaintaşul său, al cărui loc îl ocupase, în înaltul for, folcloristul Ioan D. Caragiani, şi îl evocă în pasaje emoţionante pe autorul dintotdeauna al poeziei populare: anonim şi modest, care creează artă fără nici o pretenţie, distilând-o direct din trăirile sale cele mai adânci. Arată că poezia populară, cu intonaţiile ei plăcute şi sfâşietoare, s-a plămădit, adesea, din cea mai cruntă suferinţă, fiind plămădită în vârtejuri sociale şi istorice dureroase. Scriitorul îşi explică ataşamentul fără reţinere faţă de acest inepuizabil izvor al literaturii noastre, din care au rezultat doine şi cântece bătrâneşti, şi adevărate capodopere lirice, precum balada Mioriţa, dar şi faţă de farmecul naturii şi magia locurilor strămoşeşti, pe unde l-au purtat paşii şi gândurile. Răspunsul la discursul scriitorului, cald şi învăluitor, îl rosteşte profesorul George Bogdan Duică, care prezintă pe larg universul operei sadoveniene.

Primele tangenţe vizibile ale lui Mihail Sadoveanu cu Academia Română datează din 1905, când i se decernează premiul „V. Adamachi”, pentru cărţile sale apărute în anul precedent: Şoimii şi Dureri înăbuşite.

Scriitorul editase în 1904 şi volumul de proză scurtă Povestiri, dar acesta, deşi fusese propus la premiul „Ion Heliade Rădulescu”, în baza unui referat elogios al lui Ion Bianu, avea să fie premiat abia în 1906, după publicarea ediţiei a doua, când obţine tot premiul „V. Adamachi”, avându-l ca raportor, de această dată, pe însuşi spiritul-rector al mişcării junimiste, Titu Maiorescu. Prestigiul scriitorului sporeşte, apoi, mult în plan social, şi prin alegerea sa, la 2 septembrie 1909, ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, funcţie pe care o va deţine până la 25 noiembrie 1911 (o primă încercare de constituire a breslei scriitorilor români se consumase cu un an înainte, la 28 aprilie 1908, când Sadoveanu fusese desemnat cenzor).1 La 26 mai 1916, Sadoveanu este ales membru corespondent al Academiei Române, pentru ca cinci ani mai târziu, la 2 iunie 1921, să devină membru titular al celui mai înalt for ştiinţific al ţării şi, la 9 iunie 1923, în şedinţa solemnă prezidată de principele moştenitor, să rostească discursul de recepţie, intitulat Poezia populară, urmat de răspunsul elogios al lui G. Bogdan Duică.2 Conform cerinţelor protocolare, la invitaţia preşedintelui Academiei, a luat cuvântul reprezentantul legitim al Casei Regale, preocupat atunci nu doar la modul declarativ de propăşirea României Mari, acesta arătând că „după ce vitejia luptătorilor noştri ne-au dat graniţele materiale ale României întregite, este datoria luptătorilor culturii să întărească sufleteşte aceste hotare.”3 Principele Carol al II-lea miza pe calităţile de liant social şi pacificator a factorilor de natură spirituală, fiind încredinţat că, în acest sens, „cultura va întinde ramura de măslin, făcând pace şi bună înţelegere între toţi locuitorii ţării, fără deosebire de origine şi credinţe.”4 Punând în discuţie problema orientării noastre culturale viitoare, principele arăta că el înţelege prin aceasta nu accentuarea importurilor de peste graniţe, ci „dezvoltarea Eului adânc al neamului românesc spre a-l aduce la nivelul vechilor culturi”, căci „importul culturilor de peste hotare trebuie să fie numai un îndemn 1

La 17 iunie 1923, Sadoveanu este iarăşi ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, funcţie pe care o va deţine până la 15 iunie 1924; în 1926 reprezintă SSR la Congresul PEN-Clubului de la Berlin, iar în 1940 devine preşedinte de onoare a SSR. Transformându-se în 1949 în Uniunea Scriitorilor din România, membrii acesteia îl aleg pe Sadoveanu ca preşedinte de onoare, în 1956, Zaharia Stancu fiind preşedinte executiv. Conform Dicţionarului general al literaturii române, vol. VI, lit. S/T, coordonator general Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 18 2 Ascensiunea scriitorului în forul ştiinţific suprem al ţării este continuă; astfel, în 1935 este desemnat preşedinte al Secţiei literare, funcţie pe care o va deţine până în anul 1938; iar în 1948 devine preşedinte al Secţiei de limbă, literatură şi artă a Academiei RPR, demnitate pe care o va exercita până la finele vieţii sale (19 octombrie 1961, Bucureşti). Conform Dicţionarului general al literaturii române, vol. VI, lit. S/T, ed. cit., pp. 17-18 3 Mihail Sadoveanu, Poezia populară. Discurs rostit la 9 iunie 1923, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 5.

4 Ibidem, p. 6

TÂRNAVA

29

şi o pildă, nu trebuie să fie un schelet pe care să clădim o românizare factică; şi scheletul şi carnea culturii trebuie să fie a ţării noastre.”5 Fiind admis ca membru titular al Academiei pe locul rămas vacant după trecerea la cele veşnice a folcloristului şi traducătorului Ioan D. Caragiani,6 Mihail Sadoveanu îşi începe discursul aducând un cald elogiu vrednicului său înaintaş care, „venit din Macedonia, din acel cuib răsleţ al poporului românesc, peste care au trecut atâtea vânturi şi valuri (...) a trecut Dunărea la fraţi, cu sufletul plin de poezia semeţilor păstori ai Pindului, şi, plecându-şi urechea şi-aici la murmurul cel din veacuri, a găsit în limbă şi-n simţire legăturile nedestructibile ale aceleiaşi obârşii.”7 Punând sub semnul întâmplării faptul că şi el, ca şi merituosul Ioan Caragiani, „are pentru literatura marelui anonim acelaşi cult”, când alte spirite academice „au putut privi c-un ochiu indiferent această artă primitivă”, Sadoveanu face „mărturisirea de credinţă că poporul este părintele meu literar; că trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruţi; că mă simt ca un stejar dela Orhei, cu mii şi mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu.”8 Apoi, scriitorul arată că împărăţiile şi mărinimiile omeneşti sunt efemere şi zadarnice, fiind înghiţite fără urmă de negurile trecutului şi că singura lor şansă de înveşnicire rămâne pecetea originală a sufletului artistului-scriitor, care, pentru a fi autentic „trebuie să-şi plece urechea spre trecut şi spre popor.”9 Această răsucire a gândului înapoi a fost un miracol al romantismului nostru întârziat când, sub influenţa ideilor lui Herder, o seamă de scriitori paşoptişti, ca Alecsandri, Russo, Negruzzi, se orientează către folclor şi „încep să caute în munţii şi văile Patriei, în satele umilite, cântecele neamului, aceste răsunete ale puţinelor bucurii şi a nesfârşitelor dureri ale trecutului.”10 În rânduri emoţionante, scrise cu slove tremurătoare, marele scriitor meditează şi insistă în a ne transmite măcar ceva din destinul atât de încercat şi de învârtejit în timpuri, al neamului românesc, aşa cum îl vede şi îl simte el, ca în fragmentul pe care îl reproducem mai jos: „Istoria noastră mai veche, – cea dinainte de Negru-Vodă şi Bogdan, – este ca şi necunoscută. Singurul document străvechiu care o luminează întrucâtva este cântecul popular, şi din el se vede că străbunii noştri au trăit într-un lung şi aspru amurg de suferinţă. Puţine popoare au fost aşá de crud încercate ca poporul nostru. Asta a ajuns acuma o banalitate şi parcă nu ne mai mişcă. Când însă ne întoarcem la tristul glas al trecutului şi-i ascultăm versul, înţelegem ceea ce cuvintele nu pot exprimá decât foarte palid. Svârlit aici de soartă la hotarul unei mari împărăţii, lăsat în părăsire pe puterile-i proprii, o mie şi mai bine de ani a stat în calea furtunilor Asiei. Toate seminţiile sălbatice şi spâne din răsărit, râvnind la bogăţiile lumii vechi şi mişcându-se necontenit cătră apus, s-au lovit întăiu de Dunăre şi de Carpaţi, deci şi de neamul nostru. Toate hoardele cu nume urâte şi uitate au prădat acest pământ şi au ars aşezările năcăjiţilor noştri strămoşi. În acele vremi de restrişte, singurul chiag care ţineá pe bătrâni erau limba şi credinţa. Limba închega în versuri şi în cântări suferinţile; credinţa îi îndemná să zidească, pe pământul stropit de sânge şi presărat de morminte, biserici lui Dumnezeu. Atâta se încumetau bătrânii să zidească din piatră, pentru veşnica credinţă. Încolo, sălaşurile oamenilor ţineau între două spulberări de furtună. Iar omul, după cuvântul biblic, erá ...ca iarba, / Zilele lui / Ca floarea câmpului... Năcăjiţii noştri străbuni au suferit, au luptat şi au murit. Iar cântecele bătrâneşti şi doinele s-au ridicat din inimile lor ca flori pe morminte.”11 Deşi spune, explicit, că nu va supune vreunei analize savante poezia populară, determinat de unele îndemnuri lăuntrice scriitorul ţine să sublinieze ceea ce îl apropie de aceasta şi îi modelează credinţa literară: nimic nu este durabil şi valoros în literatură dacă o creaţie porneşte de la „artificialităţi şi imitaţii străine” sau dacă autorul nu are „în vedere elementul statornic al neamului...”12 Ca exemplu edificator, îl evocă pe cel dintâi scriitor al nostru – cronicarul Ion Neculce – care, în Letopiseţul său, se exprimă „ca un răzeş sfătos de odinioară” şi îi „umple sufletul de plăceri rare”, scrierile acestuia având ceva din „cugetarea ascuţită şi puţinel sceptică, pe care o găsim în proverbe,” dar şi „expresia colorată şi plastică,” văzută ca „alternanţă de zâmbet şi tristeţe,” reprezentând chiar „sufletul poporului, variat ca o primăvară de la noi.”13 5

Ibidem Născut la 11 februarie 1841, la Avedela, în Grecia (a decedat la 13 ianuarie 1921, la Iaşi), Ioan D. Caragiani a fost profesor al Universităţii din Iaşi timp mai bine de patru decenii, membru al Societăţii literare „Junimea”, din 1865, şi colaborator al revistei Convorbiri literare, în paginile căreia scrie primul articol despre folclor, ales în 1866 în Societatea Academică Română ca reprezentant al românilor macedoneni. Conform Dicţionarului general al literaturii române, vol. II, lit. C/D, coordonator general Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp. 80-81 7 Mihail Sadoveanu, Poezia populară. Discurs rostit la 9 iunie 1923, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 7 8 Ibidem 9 Ibidem, p. 8 10 Ibidem 11 Ibidem, pp. 8-9 12 Ibidem, p. 9 13 Ibidem 6

30

TÂRNAVA

Lăudându-l pe bardul de la Mirceşti, care, în Doine şi Lăcrămioare, a valorificat cu har frumuseţile poeziei populare, Sadoveanu revine cu unele reflecţii asupra vieţuirii „mioritice” a poporului român, ce „nu sa bucurat de viaţă intensă şi de cultură, aici, la hotarul lumii barbarilor; în sufletul său însă mai stăruiá lumina altei vieţi şi răsfrângerea unei culturi de odinioară. Păstorind pe plaiuri şi în văi, între freamătul apelor şi a codrului frate, într-o natură nesfârşit-schimbătoare, în vremuri de restrişte a aşteptat cu dor un curcubeu de pace; şi în viforurile iernii a dorit c-o lacrimă şi c-un zâmbet zilele primăverii. În sufletele acelor ciobani care priviau cu ochi de poet zările şi murmurau cântece, erá ceva care-i deosebiá de neamurile barbare, - o artă şi o fineţe deosebită. În poezia lor plină de contraste, aceşti vechi poeţi anonimi cântau când suferinţa în doină, când amorul c-o delicateţe deseori surprinzătoare, când zâmbiau în strigături, când se avântau spre zări fantastice în cântecele bătrâneşti.”14 Şi, chiar dacă nu toate aceste manifestări ating hotarele magice ale artei, unele sunt „suspine de dragoste, curate ca o lucire de izvor sub sprânceană de codru”, scriitorul aducând şi exemple specifice genului din poezia noastră populară: „Bădişor, depărtişor, / Nu-mi trimite-atâta dor / Pe gurile tuturor. / Trimite-mi mai puţinel, / Dar vin' dumneata cu el!” Sau: „Trage, mândro, şi-mi ghiceşte / Codrul de ce 'ngălbineşte, / Omul de ce 'mbătrâneşte...” 15 Iar, la sfârşit, întrebându-se: oare „din ce noian de doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! Au tresărit la viersul lor inimile de la o generaţie la alta în veacuri, şi s-au aburit de lacrimi ochii ...plini de suferinţi / Ce ni-i lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi...”16 Impresionat de intonaţiile sfâşietoare ale doinei, aşa cum avea să fie şi Lucian Blaga câteva decenii mai târziu, scriitorul descoperă că în tânguirea ei „plutesc negurile veacurilor” iar „răsunetul ei e în inimile tuturor celor care se pot întoarce îndărăt, în ţintirimul jalnicului odinioară.”17 Baladele sau cântecele bătrâneşti vin şi ele „din viforurile trecutului”, ca nişte „pasări albastre ale fantaziei”, fiind amintite, pentru forţa lor expresivă, Cântecul Corbei şi Toma Alimoş, prozatorul stăruind, apoi, intenţionat enigmatic, asupra unei capodopere a genului: „Între toate aceste rămăşiţi ale trecutului, însă, este una care se ridică prin arta ei fină şi prin simţământul ei pătrunzător aşá de sus, încât, cu drept cuvânt, ne putem întrebá dacă i se poate găsi păreche în alte literaturi populare, şi dacă chiar literatura cultă, în infinitele-i variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşá de armonic şi de artistic. E vorba de acel minunat cântec bătrânesc, publicat în veacul trecut de Vasile Alecsandri, şi care se chiamă Mioriţa.”18 Sunt reproduse câteva versuri ale baladei, comentariul sadovenian trimiţând el însuşi la unele sugestii expresioniste: „Ascultaţi-le picurând cu dulceaţă într-un amurg de toamnă, pe-o coastă de munte, subt un cer adânc. Cântăreţul îşi întovărăşeşte recitativul c-o riturnelă de fluier ori o mlădiere de cimpoi, şi cu un tremur de lacrimi. Aşi îndrăznì să vă chem în amintire acel senin început, care arată coborârea turmelor în văi: Pe-un picior de plaiu, / Pe-o gură de raiu... din varianta Alecsandri, - sau începutul celălalt, lin şi melodic ca o adiere de bucium, dintr-o altă variantă, mai puţin cunoscută: S'aude, s'aude – / Departe, la munte, / Gomăn, gomănaş / Glas de buciumaşi, / De trei ciobănaşi, - / Gomăn, gomănind / Oile pornind / Pe-un picior de munte / Cu hăţaşuri multe...” 19 Spirit lucid şi sintetizator, în ciuda vălului de poezie cu care se-nconjoară, scriitorul schiţează din câteva propoziţii inspirate trei din cele patru cadre ale baladei (cadrul epic iniţial, testamentul păstorului şi episodul maicii bătrâne, fiind în minus doar episodul mioarei năzdrăvane), pe care le vor teoretiza, câteva decenii mai târziu, alţi cercetătorii ai mioritismului, şi îndeosebi Adrian Fochi (în masivul tom Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, apărut cu un studiu introductiv de Pavel Apostol, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964): „V-aşi mai rugá apoi să vă reamintiţi acea alegorie fără păreche care îmbracă moartea, duşmana omului, în haine de mireasă zâmbitoare; apoi acea dramatică sosire a mamei, care vine întrebând de flăcăul ei... Aicea versul devine violent, rupt şi grăbit; se armonizează fondul cu forma aşá deplin, încât parcă am aveá de a face cu opera unui mare meşter de sunete şi rime. Dar sentimentul baciului moldovan în faţa naturii, care-l pătrunde şi-n dragostea căreia se cufundă? Şi resemnarea aceea aşa de atingătoare şi de caracteristică rasei! Pentru poetul anonim moartea este întoarcerea în pulberea din care a ieşit; moartea este o fatalitate pe care o primeşte cu suflet tare, împăcat şi liniştit. În toată structura ei, această baladă unică este aşá de artistică, plină de o simţire aşá de înaltă pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru.”20 14

Ibidem, p. 10 Ibidem, pp. 10-11 16 Ibidem, p. 11 17 Ibidem 18 Ibidem, p. 12 19 Ibidem 20 Ibidem, p. 13 15

TÂRNAVA

31

Prin tangenţa nemijlocită şi vecinătatea lor vizibilă cu folclorul, scrie Sadoveanu, s-au impus operele literare ale lui Alecsandri, Negruzzi, Russo, Kogălniceanu, încununând prin aceasta o tradiţie care a fost continuată în chip strălucit şi sublimată de Eminescu, a cărui artă „aşá de subţire are rădăcini şi în sufletul marilor şi simplilor rapsozi populari.”21 O asociere frapantă face scriitorul între „inimitabilul Creangă” şi cronicarul Ion Neculce, care, deşi despărţiţi de două lungi veacuri, „şi în unul şi în altul simţesc însă sufletul cel veşnic al neamului. Şi la unul şi la altul găsesc caracterele specifice ale poporului nostru. Şi unul şi altul au înflorit pe aceste plaiuri şi au scos la soare vechile comori. Amândoi au făcut parte din acea familie de oameni rari şi ciudaţi care ies din când în când de pe drumurile obşteşti şi se răsleţesc cântând, cu ochii spre Dumnezeu. Ca şi ei, odinioară, câte un păstor necărturar se înălţá pe aripi de gânduri şi de visuri, cântând sfios frumuseţea veşnic schimbătoarelor lucruri şi jalea scurtei şi trecătoarei vieţi.”22 Este o asociere pe care o recunoaşte, pe care o consimte şi căreia Sadoveanu i se alătură fără nici o reţinere, în acel moment solemn al vieţii sale, declarând că: „Aici e panteonul meu literar, simplu şi rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreţ ca şi dânsa.

Simţindu-mă al acestui popor şi al trecutului şi ucenic al acestor mari înaintaşi, - le închin lor clipa solemnă deacum, în care o adunare aşá de aleasă pe ei îi cinsteşte în umila mea operă.”, subliniind, apoi, încă o dată, că „în durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, Doina şi Cântecul bătrânesc au fost izvoare de viaţă şi energie. Cât, suferind, acest popor a cântat, el dădeá dovadă că trăeşte şi va răsbì. De atunci încă pregătiá vremurile mari de azi. De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei cari cântă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ.”23 În lungul său răspuns, profesorul G. Bogdan Duică, i se adresează direct noului membru: „Domnule Sadoveanu, Primindu-te astăzi în mod sărbătoresc, în Academia Română, noi, Colegii D-tale, îţi dăm un loc şi o recunoaştere pe care poporul român ţi-a dat-o deplină, călduroasă şi neşovăitoare încă de mult timp. Uşa ţi-a deschis-o acea neştirbită recunoaştere din partea naţiunii; noi am bătut doar din palme la intrarea, totuş, foarte sfioasă, a D-tale…”24 Evocând în vorbe calde, învăluitoare, câteva elemente ale biografiei sadoveniene, peste care nu se poate trece cu uşurinţă, precum: naşterea,25 copilăria, studiile primare făcute sub îndrumarea învăţătorului Vasile Busuioc (Domnu' Trandafir, din povestirea cu acelaşi nume), cele gimnaziale la Fălticeni şi cele liceale la Iaşi, primele înfrigurări literare, şi, apoi, mulţimea cărţilor publicate într-un răstimp scurt, care îl consacră ca scriitor în ochii unui numeros public-cititor, activitatea de director al Teatrului Naţional din Iaşi (începând din 1910), de unde, în 1920, este demis, iar referentul se opreşte chiar asupra acestui trist şi nedrept episod biografic: „De la 1920 Mihail Sadoveanu este liber. Statul român, care câteodată păstrează în funcţii chiar şi pe amnistiaţi, ba chiar amnistiază, pentru ca să-i poată păstra, a socotit că nu-i bine să fie tot bine, şi că bine este ca şi în teatrele naţionale să se mai întoarcă gospodăria cea veche. Din graţia acestei predilecţiuni a politicei culturale, colegul Mihail Sadoveanu este acum liber; şi trăieşte din literatură, un titlu de laudă pentru el, dar şi pentru poporul care-i cumpără odoarele literare.”26 O analiză literară pertinentă, cu detalii semnificative şi citări incitante din opera maestrului, vorbesc de la sine despre importanţa pe care profesorul G. Bogdan Duică o acordă noului academician, pentru ca în încheiere, referentul să revină la realitatea concretă a momentului solemn, adresându-i-se iarăşi, după toate regulile ceremonialului, direct scriitorului: „Domnule coleg, Academia Română, credincioasă menirii sale de-a observa mereu viaţa şi literatura ţării se românizează din jos în sus, şi de-a indica, prin alegerile sale, creşterea românismului adevărat, dorindu-te în mijlocul ei, te-a dorit cum eşti, şi eu te-am arătat că eşti cum vei şi rămânea. Fii binevenit între noi, mare meştere Sadoveanu!”27 E. NISTOR

21

Ibidem Ibidem 23 Ibidem, pp. 13-14 24 Ibidem, p. 15 25 Legat de această problemă consemnăm o întâmplare nostimă: aflat la a doua căsătorie, după un divorţ la Vaslui, avocatul Alexandru Sadoveanu („conu Alecu”) a produs consternare în familia de răzeşi din Verşeni, de pe apa Moldovei, a Profirei Ursachi, fiind considerat de către tatăl acesteia „un surtucar bătrân şi, pe deasupra, nepăsător la cele religioase”, atunci când s-a răspândit vestea că „nepotul Mihail fusese botezat într-o lege eretică – altfel zis catolnic.” Naşterea scriitorului se produsese, însă, la Paşcani, la 5 noiembrie 1880. Toate aceste date sunt conform volumului lui Dan Mănucă, Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 17 26 Mihail Sadoveanu – Poezia populară. Discurs rostit la 9 iunie 1923, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 17 27 Ibidem, p. 36 22

TÂRNAVA

32

*** ALTEŢA SA REGALĂ A BINEVOIT A RĂSPUNDE:

Domnule Preşedinte, Domnilor colegi, Vă mulţumesc din suflet pentru cuvintele cu cari M'aţi întâmpinat în numele Academiei Române.

Trebuie să mărturisesc că nu pot vorbì, fără o adâncă emoţie, înaintea acestei alese adunări, când mă gândesc la toţi românii mari, reprezentanţi ai culturei noastre, cari au ilustrat această înaltă instituţie.

Anul trecut, cu prilejul întâmpinării ce Mi s'a făcut acì de către mult regretatul Preşedinte Onciul, am făgăduit că-Mi voiu închiná cea mai mare parte a timpului liber pentru propăşirea culturală a României.

Dorinţa de a colaborá prin toate puterile Mele la această operă nu este numai rezultatul unei distracţii personale, ci şi o adâncă convingere că cea mai mare garanţie a consolidării viitorului rezidă în această mare şi complexă problemă.

După ce vitejia luptătorilor oastei neau dat graniţele materiale ale României întregite, este datoria luptătorilor culturii să întărească sufleteşte aceste hotare.

România, aşá cum a eşit ea din răsboiul neamului, prezintă un complex de probleme, cu mult mai grele decât acele ale vechiului regat. În noianul acestor probleme cred că este una care stă în capul tuturor, problema culturală.

Problema aceasta prezintă tot atâtea complicaţii şi greutăţi ca şi cele politice şi economice.

Am adânca convingere că cu cât se vor desvoltá mai bine chestiunile adevărat culturale ale României întregite, cu atât mai mult cei cari au conducerea politică şi economică vor găsì calea mai netezită.

Cultura va întinde ramura de măslin, făcând pace şi bună înţelegere între toţi locuitorii ţării, fără deosebire de origine şi credinţe.

Avem datoria de a unì pe toţi în năzuinţa spre cultură. Şi unind aceste forţe răzleţe să formăm curentul cultural al României

noui, care va trebuì să fie aşá de puternic încât pe el să se înalţe România întregită.

Nevoia cea mare de cultură se simte cu atât mai mult cu cât cele două reforme mari, împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc îl cer cu insistenţă.

Acì se face legătura cea mare între problema culturală şi cele politice şi economice. Au datoria oamenii de cultură să ajute la educarea cetăţenească şi economică a maselor.

Nu pricep prin cultură importul unei influenţe de peste hotare, ci pricep desvoltarea Eului adânc al neamului românesc spre a-l aduce la nivelul vechilor culturi.

Noi avem avantajul de a fi o populaţie latină, deci vie şi năzuitoare de progres, pe care s'a grefat influenţa şi sângele altor rasse. Aceasta ne dă prilejul de a formá, cu vremea, o cultură care să fie a noastră şi numai a noastră.

Importul culturilor de peste hotare trebuie să fie numai un îndemn şi o pildă, nu trebuie să fie un schelet pe care să clădim o romanizare factică; şi scheletul şi carnea culturii trebuie să fie a ţării noastre. Şi Neamul nostru are o aşá bogăţie culturală încât se poate face, am adâncă convingere. Nu astăzi, mâine poate, poimâine de sigur. *** CUVÂNTUL NOULUI ACADEMICIAN:

Alteţă Regală, Onoraţi Colegi, Onorat Auditoriu!

Dintre drepturile pe cari venerabilul meu înaintaş le-a avut la stima contimporanilor şi urmaşilor, voiu pomenì pe cel mai dintăiu şi mai de seamă: străduinţa sa pentru literatura populară, dragostea sa pentru această nobilă manifestare a neamului nostru. Ion Caragiani a venit din Macedonia, din acel cuib răsleţ al poporului românesc, peste care au trecut atâtea vânturi şi valuri, bătându-l fără să-l clătească. A trecut Dunărea la fraţi, cu sufletul plin de poezia semeţilor păstori ai Pindului, şi, plecându-şi urechea ş'aici la murmurul cel din veacuri, a găsit în limbă

TÂRNAVA şi'n simţire legăturile nedestructibile ale aceleiaşi obârşii.

E o întâmplare, fără îndoială, că urmaşul său, care are cinstea să se înfăţişeze astăzi înaintea unei aşá de alese adunări şi care vă mulţămeşte din inimă pentru distincţia ce i-aţi acordat, - e o întâmplare, zic, că urmaşul lui Ion Caragiani are pentru literatura marelui anonim acelaşi cult. Unii dintre cei cari au sălăşluit ori sălăşluesc în această incintă au putut privi c'un ochiu indiferent această artă primitivă, alţii au judecat-o destul de aspru. Mă simt întrucâtva mulţămit că înaintaşul meu n'a fost dintre aceştia. Trebuie să fac mărturisirea de credinţă că poporul este părintele meu literar; că trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruţi; că mă simt ca un stejar dela Orhei, cu mii şi mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu. Între zădarnicele şi trecătoarele lucruri ale oamenilor, singură arta sparge negura viitorimilor. Ambiţii nemăsurate, răsboaie glorioase, împărăţii bogate, - toate cad în pulbere ca într'un mormânt opac. Ci sufletul popoarelor alese petrificat în opere de artă şi glasul inimii lor, - după ce s-au alinat deşertăciunile, mult timp încă stăruesc, ca şi Lumina stelei ce-a murit...

Din ce a fost al înaintaşilor, din ce va fi al nostru, nimic nu va rămâneá unui mileniu viitor decât o linie graţioasă şi o dulce împerechiere de sunete, cari vor purtá numele nostru dacă vor aveá pecetea sufletului nostru. Deaceea artiştii, cu faţa în lumină nouă de auroră, trebuie să-şi plece urechea spre trecut şi spre popor. Şi mai ales la noi spre popor. La începutul secolului trecut, cele dintăiu manifestări puternice în literatura noastră au fost ale acelor scriitori care, treziţi de cuvântul lui Herder, au ascultat glasul poporului, necunoscut şi nepreţuit până atunci. Alecsandri, Russo, Negruzzi – dar mai ales Alecsandri – încep să caute în munţii şi văile Patriei, în satele umilite, cântecele neamului, aceste răsunete ale puţinelor bucurii şi a nesfârşitelor dureri ale trecutului.

33 Istoria noastră mai veche, - cea dinainte de Negru-Vodă şi Bogdan, - este ca şi necunoscută. Singurul document străvechiu care o luminează întrucâtva este cântecul popular, şi din el se vede că străbunii noştri au trăit într'un lung şi aspru amurg de suferinţă.

Puţine popare au fost aşá de crud încercate ca poporul nostru. Asta a ajuns acuma o banalitate şi parcă nu ne mai mişcă. Când însă ne întoarcem la tristul glas al trecutului şi-i ascultăm versul, înţelegem ceeace cuvintele nu pot exprimá decât foarte palid. Svârlit aici de soartă la hotarul unei mari împărăţii, lăsat în părăsire pe puterile-i proprii, o mie şi mai bine de ani a stat în calea furtunilor Asiei.

Toate seminţiile sălbatice şi spâne din răsărit, râvnind la bogăţiile întăiu de Dunăre şi de Carpaţi, deci şi de neamul nostru. Toate hoardele cu nume urâte şi uitate au prădat acest pământ şi au ars aşezările năcăjiţilor noştri strămoşi. În acele vremi de restrişte, singurul chiag care ţineá pe bătrâni erau limba şi credinţa îi îndemná să zidească, pe pământul stropit de sânge şi presărat de morminte, biserici lui Dumnezeu. Atâta se încumetau bătrânii să zidească din piatră, pentru veşnica credinţă. Încolo, sălaşurile oamenilor ţineau între două spulberări de furtună. Iar omul, după cuvântul biblic, erá ... ca iarba, Zilele lui Ca floarea câmpului ...

Năcăjiţii noştri străbuni au suferit, au luptat şi au murit. Iar cântecele bătrâneşti şi doinele s'au ridicat din inimile lor ca flori pe morminte.

Se înţelege că nu voiu face aici nici un fel de studiu şi nici un fel de analiză a poeziei populare. O cunoaşteţi cu toţii, şi e de ajuns. Voiu aduce înaintea domniilor voastre numai câteva impresii. Vădit este că în această manifestare artistică poporul nostru, pe lângă răsunetul durerilor şi bucuriilor, şi-a pus caracterele sufleteşti. Prin aceasta literatura noastră populară are ceva al său propriu, deosebit de al altor neamuri - şi asta e îndestulător ca să poată pornì dela ea o literatură cultă originală şi a noastră. Dealtfel pe cercetătorii literaturilor nu-i interesează şi nu-i vor

34 interesá decât literaturi cu caractere specifice ale neamurilor, - pe lângă acel general omenesc comun tuturora. Fiecare neam trebuie să-şi aducă nota sa în armonia obştească. La urma urmei, de undeva trebuiá să pornim.

Unii au încercat să purceadă dela artificialităţi şi imitaţii străine. N'au adus însă lucrări ale noastre şi de valoare decât acei care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui.

Cugetarea ascuţită şi puţinel sceptică, pe care o găsim în proverbe, expresia colorată şi plastică, alternanţa de zâmbet şi tristeţe, tot sufletul poporului, variat ca o primăvară dela noi, - le găsim în cel dintăiu povestitor artist al nostru, Ion Neculce, - care nu e un mare cărturar cum au fost Costineştii, şi care vorbeşte ca un răzeş sfătos de odinioară.

Năcazurile săracei Moldove, Neculce le-a avut scrise în inima lui, cum spune însuşi. În marginile limbii simple şi înţelepte, a adunat în cronica lui comori de frumuseţi artistice.

Letopiseţul său mi-i carte de căpătăiu, - şi de câte ori îl deschid mi se umple sufletul de plăceri rare.

Vă rog să aduceţi aminte de cele dintăi frumuseţi poetice ale literaturii noastre culte.

Doinele şi Lăcrămioarele lui Alecsandri sunt vădit ecouri ale poeziei populare. Şi străbătând opera marelui bard dela Mirceşti, nu te poţi oprì să nu observi că producţiile lui imediat următoare, în care se simt răsunete ale unei literaturi străine, nu englează în frumuseţe aceste prime şi curate acorduri ale sufletului său.

Alecsandri a înţeles şi valorificat cel dintâiu frumuseţile literaturii noastre populare. Poporul nostru nu s'a bucurat de viaţă intensă şi de cultură aici, la hotarul lumii barbarilor; în sufletul său însă mai stăruiá lumina altei vieţi şi răsfrângerea unei culturi de odinioară. Păstorind pe plaiuri şi în văi, între freamătul apelor şi a codrului frate, într'o natură nesfârşit-schimbătoare, în vremuri de restrişte a aşteptat cu dor un curcubeu de pace; şi în viforurile iernii a dorit c'o lacrimă şi c'un zâmbet zilele primăverii. În sufletele acelor ciobani care priviau cu ochi de poet zările şi murmurau cântece, erá ceva care-i

TÂRNAVA deosebiá de neamurile barbare, - o artă şi o fineţe deosebită. În poezia lor plină de contraste, aceşti vechi poeţi anonimi cântau când suferinţa în doină, când amorul c'o delicateţe deseori surprinzătoare, când zâmbiau în strigături, când se avântau spre zări fantastice în cântecele bătrâneşti.

Cui n'au adus un zâmbet acele agere versuri pe care le amestecă flăcăii în tactul danţului! Multe nu pot trece graniţa artei, căci nu oriţice trecător este un depozitar al comorilor literare populare, după cum nu orice Român e născut poet; şi pe noi ne interesează numai ce-i artă. Iar cele alese şi artistice sunt vrednice să se înfăţişeze în orice antologie. De pildă, o epigramă împotriva unor fete nu tocmai harnice: Multe 'n lume omul vede: La o casă şapte fete Şi fântâna sub părete, Moare cânele de sete! Şi câte altele tot atât de ascuţite!

Iată câteva suspine de dragoste, curate ca o lucire de izvor sub sprânceană de codru: Bădişor, depărtişor, Nu-mi trimite-atâta dor Pe gurile tuturor.

Trimite-mi mai puţinel, Dar vin' dumneata cu el!

Mândro, dac'oiu muri eu, Vină la mormântul meu Şi te razimă de cruce, Să-mi mai spui o vorbă dulce!

De ţi-ai face patu-afară, Eu m'aşi face vânt de vară ...

Primăvară, mama noastră, Suflă bruma din fereastră Şi omătul de pe coastă...

Trage, mândro, şi-mi ghiceşte Codrul de ce 'ngălbineşte, Omul de ce 'mbătrâneşte...

Din ce noian de doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! Au tresărit la viersul lor inimile dela o generaţie la alta în veacuri, şi s'au aburit de lacrimi ochi ...plini de suferinţi

TÂRNAVA Ce ni-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi... În ce priveşte doina, în plângerea căreia plutesc negurile veacurilor, ce aşi mai puteá adăugá? Răsunetul ei e în inimile tuturor celor care se pot întoarce îndărăt, în ţintirimul jalnicului odinioară.

Din viforurile trecutului au plutit, îngânându-se, până la noi şi cântecele bătrâneşti, - pasări albastre ale fantaziei. Unele din aceste balade sunt pline de putere de expresie, cum e, de pildă, Cântecul Corbei, despre care aşá de frumos vorbiá neuitatul maestru Delavrancea. Altele au o stranie putere de evocare, ne fură spre lumi romantice, ca atunci, de pildă, când e vorba de acel Toma Alimoş, Boier din Ţara-de-jos, Nalt la stat, Mare la sfat Şi viteaz cum n'a mai stat! Între toate aceste rămăşiţi ale trecutului, însă, este una care se ridică prin arta ei fină şi prin simţământul ei pătrunzător aşá de sus, încât, cu drept cuvânt, ne putem întrebá dacă i se poate găsi păreche în alte literaturi populare, şi dacă chiar literatura cultă, în infinitele-i variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşá de armonic şi de artistic. E vorba de acel minunat cântec bătrânesc, publicat în veacul trecut de Vasile Alecasandri, şi care se chiamă Mioriţa.

Amintiţi-vă acele versuri simple. Ascultaţi-le picurând cu dulceaţă într'un amurg de toamnă, pe-o coastă de munte, subt un cer adânc. Cântăreţul îşi întovărăşeşte recitativul c'o riturnelă de fluier ori o mlădiere de cimpoi, şi cu un tremur de lacrimi.

Aşi îndrăznì să vă chem în amintire acel senin început, care arată coborârea turmelor în văi: Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu... din varianta Alecasandri, - sau începutul celălalt, lin şi melodic ca o adiere de bucium, dintr'o altă variantă, mai puţin cunoscută: S'aude, s'aude – Departe, la munte, Gomăn, gomănaş

35 Glas de buciumaşi, De trei ciobănaşi, Gomăn, gomănind Oile pornind Pe-un picior de munte Cu hăţaşuri multe...

V'aşi mai rugá apoi să vă reamintiţi acea alegorie fără păreche care îmbracă moartea, duşmana omului, în haine de mireasă zâmbitoare; apoi acea dramatică sosire a mamei, care vine întrebând de flăcăul ei...

Aicea versul devine violent, rupt şi grăbit; se armonizează fondul cu forma aşá de plin, încât parcă am aveá de a face cu opera unui mare meşter de sunete şi rime. Dar sentimentul baciului moldovan în faţa naturii, care-l pătrunde şi 'n dragostea căreia se cufundă? Şi resemnarea aceea aşa de atingătoare şi de caracteristică rasei! Pentru poetul anonim moartea este întoarcerea în pulberea din care a ieşit; moartea este o fatalitate pe care o primeşte cu suflet tare, împăcat şi liniştit. În toată structura ei, această baladă unică este aşá de artistică, plină de o simţire aşá de înaltă pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru.

Poate şi frumuseţea Mioriţei să fi îndemnat pe marele poet să-şi caute întăile izvoare de inspiraţie în poezia poporului. Şi el, şi puţinii scriitori artişti ai acelei generaţii – Negruzzi, Russo, Kogălniceanu – au înţeles încă deacum un veac că literatura noastră trebuie să-şi găsească temelia firească în popor. Pe drumul acestei tradiţii îl găsim şi pe Eminescu. Arta lui aşá de subţire are rădăcini şi în sufletul marilor şi simplilor rapsozi populari. Direct din popor iese şi Creangă, inimitabilul Creangă, vioiu, spiritual, sceptic, zâmbind în suferinţă, simplu în aparenţă şi totuşi complex ca poporul. Creangă nu e biet scriitor popular, cum au spus unii, ci cea mai măiastră şi artistică manifestare a poporului în literatura cultă.

Dela Ion Neculce şi până la Creangă a curs vreme îndelungă: aproape două veacuri. Şi în unul şi în altul simţesc însă sufletul cel veşnic al neamului. Şi la unul şi la altul găsesc caracterele specifice ale poporului nos-

TÂRNAVA

36 tru. Şi unul şi altul au înflorit pe aceste plaiuri şi au scos la soare vechile comori.

Amândoi au făcut parte din acea familie de oameni rari şi ciudaţi care ies din când în când de pe drumurile obşteşti şi se răsleţesc cântând, cu ochii spre Dumnezeu. Ca şi ei, odinioară, câte un păstor necărturar se înălţá pe aripi de gânduri şi de visuri, cântând sfios frumuseţea veşnic schimbătoarelor lucruri şi jalea scurtei şi trecătoarei vieţi. Aici e panteonul meu literar, simplu şi rustic, fără podoabe ca natura, însă măreţ ca şi dânsa. Simţindu-mă al acestui popor şi al trecutului şi ucenic al acestor mari înaintaşi, - le închin lor clipa solemnă deacum, în care o adunare aşá de aleasă pe ei îi cinsteşte în umila mea operă. „O, cântece populare! – ziceá cândva un mare poet al Poloniei, - voi sicriu sfânt al credinţii, care legaţi vremurile vechi cu cele nouă, în voi îşi depune un neam trofeele eroilor, nădejdea cugetării şi floarea simţirii!” În durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, Doina şi Cântecul bătrânesc au fost izvoare de viaţă şi energie. Cât, suferind, acest popor a cântat, el dădeá dovadă că trăeşte şi va răsbì. Deatunci încă pregătiá vremurile mari de azi. Dela aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei cari cântă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ.

-----------------------------------------------------------------

REVERBERAŢII

Credinţă şi filosofie Jocul „De-a v-aţi-scunselea” a fost „inventat” de Dumnezeu: El se-ascunde peste tot, tu nu-L găseşti... Dar dacă tu te-ascunzi – El te găseşte oriunde-ai fi!... * Nu cred în Iad, fiindcă nu pot să-mi imaginez că poate exista un spaţiu atât de imens.

Dar în Rai? Ei, asta am să aflu când voi ajunge acolo! * Adolescent fiind, de câte ori mergeam la spovedanie, luam cu mine o jumătate de lămâie, pe care o lingeam, înainte de a intra la preot, pentru ca la mărturisirea păcatelor – de tăuraş mereu în călduri – să am o mutră acră şi spăşită! * Unii merg la biserică la fel ca la o... bancă de binefacere, sui-generis: cer mereu fără să dea nimic înapoi! * „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” Păi cum, când eu de-abia mă suport pe mine însumi?!

ROMEO MORARI -----------------------------------------------------------------

POESIS Mamă, Mamă...

Mamă, mamă, numele tău Îl visează buzele mele, Care-l rostesc noaptea prin somn Când se culcă cerul de stele.

Mamă, mamă, chipul tău E în icoana la care mă-nchin, Când e durere în sufletul meu, Grindină-n lacrimi şi dor şi suspin.

Mamă, mamă, sufletul meu E răsuflare de Dumnezeu, Mamă, mamă, făptura mea E carne vie din carnea ta.

VASILE CIIA DĂTĂŞAN -----------------------------------------------------------------

Cândva Cândva îmi plăcea s-alerg după fluturi, Credeam că sunt îngeri întorşi pe pământ, Uitam pentru-o clipă că oamenii-s luturi Şi viaţa e doar adiere de vânt.

Cândva îmi plăcea să umblu prin iarbă, Să văd că cireşul din nou e-nflorit, Speram că se poate-amâna un sfârşit, Că ziua se-ntoarce din noapte, mai albă...

CORNELIA TOŞA

۩ -----------------------------------------------------------------

TÂRNAVA

POESIS ION DUMBRAVĂ

37

O mereu aşteptare să treacă, să vină. O provocare, un sens, o plecare, o întoarcere, ploaia anunţată de mâine.

După lungi aşteptări consumate sunt nopţile cu moi, mătăsoase desişuri şi văi adânci, după zile cu gust sălciu, după aşteptări de o vară care ar putea umple chiar şi doar ele, cu vârf, un poem.

Vechi adevăruri

Ceea ce sfârşeşte şi ceea ce Întinderi fără cărări. Ape fără punţi. Partea nevăzută a fiinţării.

Zilnicul contact cu realitatea care schimbă destine.

Lumi fără duminici, fără auziri.

Ceea ce sfârşeşte şi ceea ce a mai rămas de trăit.

Cad stele la un pas de steaua Pământ, cade om lângă om.

Alături de floarea de leac mătrăguna în grădina Maicii Domnului.

Aşteptări Trecerea de la o aşteptare la alta, de la o vârstă la alta, de la o lume la alta. Aşteptarea zilei în care dau în pârg sânii. În care îţi cântă pasărea de foc pe vârful cu dor.

Adevăruri din neadevărurile unor trăiri. Adevăruri vechi de când lumea în care te naşti. În care tablele sacre sunt de lut, temelia fragilă. În care furtuna surprinde mâinile goale, sufletul gol. În care apele sapă şi duc tot ce părea mai statornic.

Adevăruri despre ceea ce eşti. Despre pământene zeiţe. Despre lumi virginale. Despre spiritul liber, adevăruri din falsele adevăruri uleiuri ieşite deasupra apelor tulburi. Purtătorul lor eşti om al veacului şi al tuturor timpurilor cu gust de cer şi pământ.

Cenuşă şi fum Multe vechile urme. Multe răni de purtat sub cămaşa vremii multe ar putea spune cele ale căror limbi tac.

Mulţi ca umbrele înserării norii. Multe şerpeştile zvârcoliri ale fulgerelor într-o moarte de om.

Cenuşă şi fum.

Multe ca pietrele de pe drum zilele. Mulţi cei ce aşteaptă de mii de ani învierea.

TÂRNAVA

38

POESIS ARMINA-FLAVIA ADAM

vântului, peştilor, până la cel din urmă cuvânt – doar pe acela să nu-l dai altora, Doamne, Ţi-l dăruiesc Ţie, semn că am fost.

Mere şi nuci Bunica stătea pe prispă, îşi scuipa în palme să nu-i alunece fusul, ştergea cu şorţul merele înroşite, purta în buzunare nuci, să ni le-mpartă când nu mai răzbea,

Mamă E târziu, mamă, degetele îmi şerpuiesc prin lună, văduve resemnate, ca-n prima zi a luminii, mâna ta o simt pe creştet adiere de-o clipă, glasul tău mi se curbează pe oase picătură cu picătură, au început să cadă frunzele-n mine – umerii, tot mai goi, îşi strigă păsările plecate, sub lacrima gri ai vrea să-mi cânţi un cântec de leagăn, dar ai uitat cum.

Cu o singură bătaie din aripi Vino, Doamne, la marginea mării, nu mă-nvăţa să păşesc – tot ce vreau e să stăm cu picioarele-n apă, să mă înveţi să mor cu o singură bătaie din aripi, creştineşte să mă împarţi pescăruşilor,

ochii îi erau mereu o apă, poate şi de aceea grădina ei era verde tot anul – când nu plângea pentru noi plângea pentru ţară sau pentru moşul bătrân care-a fost dus la canal şi-a murit departe de sat, azi mi-e urât să mai intru-n ogradă, prin acoperiş se vede cerul şi-atât, Doamne, cum a mai îmbătrânit şi mărul, cu sufletul bunicii la rădăcină – pe prispa cea veche numai liniştea îşi mai scuipă în palme...

Cam câtă veşnicie încape într-o coajă de nucă?

Amintire despre nefericire Un pui de pasăre căzut din cuib, singura mea amintire nefericită – ochii mamei înlăcrimaţi că am văzut o asemenea grozăvie, parcă şi-acum mă doare pumnul în mâna ei caldă, glasul ei sugrumat, şoptindu-mi: „-Hai, puiule, e vremea să mergem acasă!”

TÂRNAVA

POESIS ILEANA SANDU

39 ca la un posibil amant gata să-ţi dăruiască dragostea lor cu iz de plan de lecţie şi de gem de gutui altminteri femei decente – coafate corect neuitând să-şi refacă machiajul înainte de a intra la oră – … tu stai la masă şi scrii un poem frumos ca „heruvimul gânditor” din poezia lui M care ţi-a plăcut şi ţie o aripă te atinge sfielnic pe umăr dar n-ai timp să întorci capul fiindcă scrii un poem de dragoste şi când scrii poeme de dragoste n-ai timp de nimic nici măcar să iubeşti nu mai ai timp

Recviem

Poeme de dragoste Stai la masă şi scrii un poem de dragoste la fel de frumos desigur ca şi poemele pe care le-ai scris până acum şi pe care le vei mai scrie eşti expert în scrierea poemelor de dragoste – nici nu-i chiar aşa de greu (au şi poemele de dragoste reţeta lor) – trebuie doar să potriveşti metaforele să le aşezi în pagina gândului să nu uiţi nici un ingredient – nişte întâlniri cosmice nişte pulberi de stele ceva nisip ce se scurge în clepsidre prea repede sau prea încet depinde cât vrei să dureze iubirea depinde ce final vrei să aibă poemul tău dar tu ştii atât de bine să mânuieşti cuvintele să ţi le supui ca pe nişte trupuri iubite de parcă le-ai modela cu degetele de parcă le-ai interpreta la flautul acela care revine obsedant în poemele tale precis vei stârni iar invidia poetaştrilor din oraş care tot înşiră vorbe fără noimă de parcă i-ar păsa cuiva de felul în care văd ei lumea e aproape gata noul tău volum de poeme de dragoste atât de frumoase încât colegele vor visa la tine în taină

Cine să fie năluca bătrână Cu mâini de ferigi uscate Şi umblet de păianjen?

De prea multă vreme ne pândeşte Cu ochi de fiară vicleană Cu sabia ei ruginită …de prea multă vreme Spune-i Că n-a mai rămas nimic de ucis Chiar iubirea a murit adineauri Sub privirile noastre Indiferente şi complice.

Spune-i să ne lase măcar Exclusivitatea acestui priveghi.

Sic transit…

Alerg cu sufletul desculţ printre ruine.

Se prăbuşesc rând pe rând statuile lumii…

Savanţi, cărturari, regi, magistraţi Zac claie peste grămadă – goi şi scârbavnici Sic transit gloria mundi…

Din cercurile beznei, departe, se-aude zvon sec de ghilotină – Se năruie reperele morale – Bieţi descăpăţânaţi expunându-şi obscen putreda bărbăţie – Scheletele lor ruginite îmi ţopăie bezmetic pe umeri Cu rânjete groteşti Îşi sfâşie unul altuia ţeasta Degete descărnate m-ademenesc şmechereşte

TÂRNAVA

40 Spre viclene, mişcătoare nisipuri Guri hâde ce-odată au rostit postulate, sentinţe, verdicte Împroaşcă acum vorbe neruşinate.

Alerg cu sufletul desculţ printre ruine Calc prin moloz de creiere ilustre pisate în drojdia minciunii…

Voi trece, oare, prin noaptea aceasta?

Hei, cineva să mă vadă!

Cineva să mă scape de osânda poverii Cineva să mă-nveţe să-mi fac semnul crucii Căci mult prea-ndelung am rătăcit Purtând scrijelită pe frunte pecetea trădării!

Status quo

-

Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt – mi-ai spus Şi aşa le-am lăsat.

Chiar şi pisicile au plecat din locul cunoscut Cărându-şi resemnate puii, unul câte unul Spre destinaţii doar de ele ştiute – Tu opreşte-te şi ascultă-ţi o clipă respiraţia întretăiată În amiaza de miere a verii se aude mai clar Ecoul paşilor niciodată ajunşi destul de aproape Al cuvintelor nerostite, al tăcerilor suspendate…

Priveşte-ţi singurătatea Frumoasa ta singurătate Împachetată cu grijă în staniolul indiferenţei Şi umbrele anilor ce ni se adună pe chip Noi nu mai avem timp Orele noastre s-au scurs Clipele noastre s-au stins În curând vântul toamnei va spulbera grămezile de scrum Priveşte, ascultă şi spune-mi: E mai bine aşa? E mai bine acum?

Despărţiri Pleci Îmi spui iritat că nu există veşnicii că sentimentele au o tinereţe a lor după care se duc să moară la capătul nopţii că nicio ramură n-a atins cerul

şi nicio rădăcină – miezul fierbinte al pământului că nu există jumătăţi de sferă lipite perfect nici fericiri cărora nu le lipseşte nimic Pleci am înţeles nu-i nevoie să te complici în explicaţii savante în metafore prăfuite chiar filosofii au renunţat să tot descopere adevăruri ca să le-arunce a doua zi în lada de gunoi a înţelepciunii lăsând omenirea pradă îndoielii Pleci îţi zâmbesc de mâine voi avea timp destul pentru lacrimi Distrat îmi mângâi obrazul îmi treci degetele prin păr Lasă Mai bine asigură-te că ai luat tot din nimicul care a fost al nostru câteva bancnote de minciuni şi ceva mărunţiş de adevăr ---------------------------------------------------------------REVERBERAŢII

Minutul vorbei Aplecate stau frunzele la rădăcina tomnaticului gând, aşteptând ca înfiorata vară să plece, iar ele, să-ntindă poteci de ceaţă şi ace de brumă, răs-turnând mări şi păduri, ceruri şi munţi, jucând şo-tron precum boabele de porumb pe drumul de fum al arăturii proaspete.

Te stropeşte balta cu atestat de culoare scos la iveală de cocorii ce-şi rânduiesc zborul precum peştii în nesătula iubire a pelicanului, doborât de valul pornit de la mal spre nufărul galben cocoşat pe picioroangele ce păşesc pe apa măsluită cu creneluri de grinduri şi stufăriş.

Doar ţipătul dintâi al frunzei ce-a-ngălbenit întâia oară, trezeşte cocoaşa dealului adormit de brazde şi ciori ce-şi pecetluiesc croncănind, durerea prinsă-ntre plopii din malul abrupt. În rest, paşii eterni caută bălţile înşiruite de-a lungul memoriei toamnei, căci, a călca pe aceeaşi urmă, lasă nedesluşite formele din morile de vânt ascunse-n cărăbuşii de sticlă, precum apa-n iubirea dintâi.

MARIA DORINA PAŞCA

----------------------------------------------------------------

TÂRNAVA

ESEU EMIL ROSTIN

Un mare poet al Transilvaniei: ION HOREA

La Secţia de filosofie a Academiei Române (Bucureşti) în ziua de 17 decembrie 2009, după festivitatea de decernare a premiilor pentru filosofie pe anul 2007, de la dreapta la stânga, poetul ION HOREA, alături de: Teodor Vidam, Gh. Bunescu, Acad. Alexandru Surdu, Acad. Gh. Vlăduţescu, Eugeniu Nistor

----------------------------------------------------------------

Am scris despre aproape toate cărţile de poezie ale maestrului Ion Horea publicate în anii ’80; am scris cu bucuria celui care descoperă un univers liric miraculos, limpede şi bine pregătit să-i primenească sufletul; am scris cu entuziasm şi cu sentimentul permanent că ceea ce-i valoros în lirica românească nu piere niciodată! De aceea am primit ca o confirmare a acestor convingeri (intime şi publice ale mele) prezenţa lui Ion Horea în celebra, de-acum, Istorie critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu! Mi-am spus: iată, nici Manolescu, în ciuda exigenţelor sale, nu a putut ignora poezia maestrului!

Dar nu doar am scris: când Uniunea Scriitorilor a înfiinţat Editura Ardealul, la TârguMureş (la propunerea mea, în 1995), prima carte pe care am editat-o a fost Căderea pe gânduri (1996) de Ion Horea! Au urmat, apoi, în anii următori, altele: Cartea sonetelor (2001), Şi va fi ziuă şi va fi noapte (2001), Reversuri (2005) – toate semne ale unei constante preţuiri! În urmă cu câţiva ani a ajuns la cititori masivul tom de poezii al

41 maestrului Ion Horea, reprezentând o selecţie din toate cărţile tipărite anterior, de la volumul de debut (Poezii, 1956) până la Reversuri (2005); căci Bătaia cu aur (după titlul omonim al volumului din 1979) – cartea ieşită de sub teascurile Editurii Ardealul, cu un amplu şi bine elaborat studiu al criticului Al. Cistelecan, era şi tomul prin care am aniversat editorial cele opt decenii de viaţă ale Poetului şi mai bine de o jumătate de veac de rodnică trudă în grădina literaturii, şi care avea să fie încununat, ulterior, cu premiul Opera Omnia, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, în 2010, în cadrul Festivalului Naţional „Tudor Arghezi” de la TârguJiu. Apoi, am publicat volumele Calea târgului, Scribul, Rondeluri, Gravuri şi Rătăciri, urmând ca şi alte cărţi ale lui Ion Horea, tipărite în burgul de pe Mureş, să-şi împrăştie cerneala proaspătă prin lume... Însă, până una-alta, să rememorăm câteva caligrafieri mai vechi despre poezia fermecată a maestrului, scrise şi publicate în vremuri mult mai prielnice comuniunilor culturale şi comunicării sufleteşti în agora literaturii. * Inclus de critica literară în „generaţia tradiţionalistă”, alături de Ion Brad, Aurel Rău, Al. Andriţoiu, Tiberiu Utan, Radu Cârneci ş.a., născut la marginea împătimitei Câmpii Transilvane, copilărind în valea de lacrimă a Vaideiului, cu studii urmate în şcoli din Aiud, Târgu-Mureş, Cluj şi Bucureşti, absolvent al Facultăţii de Belle-Arte şi al Şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, redactor la secţia poezie a revistei Viaţa Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor şef adjunct la Gazeta literară (devenită apoi România literară) – poetul Ion Horea poartă cu sine nostalgia spaţiului fără egal al obârşiilor, învăluite când într-o aură mitică, legendară şi evocatoare, când în culorile sumbre ale amurgurilor, cu repetarea lor obsesivă, generată de angrenajele sociale necruţătoare ale acestui sfârşit de veac pe care îl traversăm. Pe parcursul a aproape trei decenii de poezie, de la debutul în volum cu Poezii – 1956 (urmat de Coloană în amiază,

TÂRNAVA

42 Umbra plopilor, Calendar, Încă nu, selecţia retrospectivă Versuri – 1973, Măslinul lui Platon, Bătaia cu aur), până la Un cântec de dragoste pentru Transilvania (Editura „Dacia”– 1983), poezia lui Ion Horea evoluează stilistic şi expresiv, parcurgând etapele seninătăţilor şi viziunilor bucolice (remarcate, la începuturi, de G. Călinescu), spre a ajunge la arpegiile triste şi „elegiile precare”, cu intonaţii pline de sensibilitate şi candoare. Desigur, registrul liric al poeziei lui Ion Horea s-a îmbogăţit mereu, tematic şi metaforic, cu elemente noi, unitatea întregii sale opere fiind însă asigurată prin imagistica de o mare puritate, prin ritmurile disciplinate şi graţioase, pe care poetul le trece din ochiul dilatat al amintirii în cărţile sale, făcându-l pe cititor martor al confesiunilor tulburătoare despre o vale unde mai plouă cu stele, despre un sat cu gardurile rupte, despre o ţară a marilor pătimiri istorice – Transilvania, cu eroii ei eterni şi legendari, care devine aproape un leitmotiv. Dar, dincolo de atingerea venelor istoriei, cu vibraţii ancestrale, Ion Horea se situează într-un timp şi spaţiu invadat de toamne şi melancolii – supreme semne ale trecerii, ale „migrării” sufleţeşti: „Eu sunt al unui timp la care / o să ne-ntoarcem toţi, cei duşi, / la casele de îndurare, / pustii, cu lacăte la uşi. (Hotar). {1983}

numeşte în şoaptă: Transilvania. Acesteia îi este închinat primul ciclu, intitulat sugestiv „Ţara dintre ţări”. Al doilea ciclu „Şi nimeni nu ştie”, reprezintă o vârstă de deplină maturitate artistică în lirica lui Ion Horea, vârsta generoasă a „bătăii cu aur”, când poetul încearcă împăcarea cu sine. „Din tot ce-a fost”, pare a fi ciclul recuperativ, al trăirilor şi obsesiilor permanente, cele care dau valenţă originală poeziei lui Ion Horea. De fapt, acest ciclu se constituie, în întregime, într-o tulburătoare incantaţie a amintirilor şi a dragostei intrate în amurg: „Pe unde mi-am lăsat părinţii, mai vino, gândule şi du-mă / Ca o grădină neculeasă mi-e sufletul bătut de brumă / Şi parcă-aş fi pe-o altă lume-n această linişte lacustră / Din care tot mai multe umbre prin tânguirea lor mă mustră”. (De-o dragoste). Ciclul „Arderea pe rug” grupează poeme din care răzbate spaima de neant, de secolul maşinilor, de migrările şi răsturnările nestăvilite ale timpului: „... Păsări cu ciocul de fier / Stau să umbrească pământul / cărţile timpului pier / În bântuire de-a rândul ...”

(Oracol). E aici ceva foarte asemănător cu lirica anilor ’40 a lui Lucian Blaga, o trimitere vagă la ciclul Vârsta de fier, a acestuia – semne ale unui timp tulbure, când sufletul poate fi cu uşurinţă umilit, lovit, pus la zid sau ars pe rug. {1984}

*

*

Apărută în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, cu o prefaţă semnată de istoricul literar Edgar Papu, noua carte a lui Ion Horea – Eu trebuie să fiu (Editura Albatros, 1984) – este pecetluită cu sigiliul de aur al perenităţii. Curajoasă este iniţiativa autorului de a înmănunchea în cele patru cicluri ale cărţii, poeme publicate în volume reprezentând „vârste”, aspiraţii şi tendinţe poetice distincte. Dar, cu toate acestea, poezii din volumul Coloană în amiază (1961), puse alături de cele din Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983), nu par a afecta omogenitatea cărţii, polul tematic fiind mereu acelaşi (spre care tinde mai toată opera lui Ion Horea): o vale sau un sat, un râu, nişte dealuri şi o „zarişte,” sub cupola căreia se întinde o mirifică ţară, pe care poetul o

Volumul Noaptea nopţilor (Editura Dacia,1985) vine să întregească tabloul liric, cu care Ion Horea ne-a obişnuit de la cărţile editate după Umbra plopilor (1965), fiind reluate temele fundamentale, obsesiile permanente, cele care dilată ochiul interior şi luminează nostalgic umbrele unor îndepărtate amintiri ce se zbat acolo, pe marginea pleoapei interioare a poetului, generând o tulburătoare incantaţie a pământului natal. Poetul este în această carte un ceremonios voievod al cuvintelor şi adoptă, cu vădită intenţie, un ton biblic, de resemnare în faţa timpului – sublimul imperator. În acest sens este sesizabilă introducerea unor termeni religioşi, textul liric alunecând spre plângere şi umilinţă: „la poartă n-am cerut iertare / ademeniţi întru păcat”; „căci ne născusem din pământ / ca să

TÂRNAVA rămânem doar pământul”; „dar apa morţilor venea / ca un blestem îndepărtat”.

O imagine inedită ne oferă un poem închinat cărţii, care este şi un imn, un elogiu adus scrisului, ca modalitate de existenţă: „Carte scrisă-n constelaţii, răsfoită-n crengi mai suse / înţeleasă de făptura roabă literelor tale / tu rămâi închisă numai gândurilor nesupuse, / ca noroiul strâns în unghiul unor spiţe colosale /.../ Nu mai vreau să-nchipui locul judecăţilor şi-al vremii / undeva pe-o coastă arsă în uniri de turme sfinte. / Doamne, anii mei din praful drumului de ţară dămi-i / şi din cartea mare şterge ultimele ei cuvinte!” (Carte).

Aceeaşi obsedantă spaimă de neant, de nefiinţă şi, din aceasta, permanentul imbold al poetului de „a reţine” tot ceea ce ochiul amintirii ar putea pierde irecuperabil: undeva, o vale cu ierburile arse în urnirea unor turme sfinte, deasupra văii nălucirile arhanghelilor, plopii care stau împlântaţi ca nişte cuţite, nourii sângerii, pentru ca în final – peste acest peisaj de toamnă lacustră şi sălbatică – să se-aştearnă ninsorile purificatoare: „...Apoi zăpezi încep să vină / şi să acopere spre ieri / pământul care nu-i de vină / ca un păcat fără dureri. (Vedere).

Tonalitatea unor poeme, ca şi titlul cărţii, trimit sensibil la simbolism, prin peisajele în destrămare aflate sub magica influenţă a unui suav cântec de orgă care bântuie Cosmosul. {1985} * Ocheanul amintirii este îndreptat iarăşi, în volumul lui Ion Horea, Podul de vamă (Editura Eminescu – 1986), către spaţiul său de permanentă obsesie – reprezentat de miraculoasa Câmpie Transilvană, cu dealurile ei unduioase din luturi gălbui, cu albastrele ploi ale verilor de altădată, cu perii sălbatici risipindu-şi poamele-n ierburi, cu cirezile mugind pe dealurile unduitoare –, poetul nesfiindu-se să-şi revendice în întregime acest spaţiu şi să exclame, pe un ton dulce şi elegiac: „Mă mai închin acestor veri / din râturi cu otăvi cosite / din care nu plec nicăieri / la care vin pe negândite...” (Dealul). Concomitent cu pastelurile-elegii, reluate şi

43 amplificate mereu în ultimele cărţi, ajungând la un rafinament distinct şi absolut personal al expresiei lirice, în Podul de vamă îşi face culcuş o gravă filosofie pe tema existenţei, a singurătăţii, poetului părându-i-se că chiar şi „pereţii încăperilor sunt tot mai sonori”, a spaimei de „dincolo”, caligrafiată în versuri tulburătoare: „Treci puntea şi-ntârzie iară / dincolo, la locul ştiut / măcar pentru mărul de vară / măcar pentru dealul de lut // şiascultă povestea întreagă / şi spune de poţi so-nţelegi / ea vindecă răni şi te leagă / de ele, de marile legi” (Pia). În tot cuprinsul volumului imaginile sunt remarcabile, statice, în detaliu, ele dau – asamblate – o mişcare limpede şi elastică, uşor de desluşit într-un orizont când luminos, când crepuscular: „Se-arată drumul dintr-o dată / şi locul lui închipuit, / un ţărm cu luntrea dezlegată / şi-un pod la care-ai mai venit...” (Iarăşi). {1986} * Viaţa, viaţa este o altă carte a lui Ion Horea (apărută la Editura Dacia, 1987). Poetul, cunoscut şi apreciat pentru eleganţa, sobrietatea şi originalitatea expresiei lirice, a fost, este şi, probabil, va fi un împătimit al versului clasic, pe care l-a experimentat cu succes pe toate lungimile lui metrice, efectele acestor percuţii fiind versul cu muzicalitate fragedă, în cazul de faţă redus la şapteopt (sau chiar la mai puţine) silabe: „La masă, frate, la masă / ca scribul cel din Egipet / când sufletul greu te apasă / când pârghie-i gândul şi scripet // aici să te-ngroape nisipul / să cazi pe tăbliţa de ceară / cât limpede încă ţi-e chipul / privind către lumea de-afară...”

(Scribul). E în acest poem şi o interesantă viziune asupra rostului scrisului şi condiţiei umile a scribului astăzi, motiv reluat şi în alte poezii.

Antrenându-se în problematica socială, în teritoriul existenţei cotidiene – noua carte adânceşte acest aspect, mai puţin sesizabil în opera lui Ion Horea, de până acum.

Ea este, însă, dincolo de ritmuri şi muzicalitate, o carte a „împăcării” cu lumea, afirmând o strânsă legătură a poeziei cu viaţa, lucru sugerat şi de titlul ales. {1987} *

TÂRNAVA

44 Am perindat cu poetul Ion Horea prin multe aşezări ale judeţului Mureş: am participat, în urmă cu câteva decenii, la întâlniri cu cititorii la Târgu-Mureş, dar şi pe Mureş în sus, la Reghin, Hodac, Ibăneşti, Gurghiu, la Sighişoara şi Daneş, la Ogra şi Giuluş. Dar numai o peregrinare rămâne de neuitat! Cu vreo douăzeci de ani în urmă, într-o duminică de Florii, am fost cu maestrul Ion Horea în satul său de baştină, la Vaidei, şi în acea zi luminoasă am hoinărit mult pe drumuri şi pe pajiştile sărace ale dealurilor transilvane, cu coamele frumos încovoiate şi povârnite către Mureş, apoi am umblat pe uliţele de la Petea şi ne-am închinat la biserica sătească şi am intrat în cimitirul acestei străvechi aşezări, dar dintre toate peripeţiile senine şi liniştitoare ale acestei călătorii o împrejurare anume a rămas în amintirile noastre de pomină: o bătrânică simpatică, aproape centenară, după ce ne-a măsurat cu atenţie pe amândoi, din cap până-n tălpi, a făcut următoarea constatare: „– Bag seamă că sunteţi prieteni buni! Aşa trebuie să fiţi, că mi se pare că sunteţi cam de-un leat!” Şi aşa a rămas de atunci: în ciuda unei diferenţe (sper că şi vizibile!) de vreo 30 de ani, sunt de aceeaşi vârstă cu Ion Horea! Se pare că chiar în această calitate l-am şi reprezentat, în vara lui 1996, la zilele satului său natal, când, ca şi editor, i-am lansat (în lipsă) volumul de versuri Căderea pe gânduri – vaideenii venind cu duiumul la căminul cultural şi înghesuindu-se în jurul meu, străduindu-se astfel să obţină cât mai grabnic un autograf de la…

Ion Horea! Şi-apoi să nu cazi pe gânduri?!...

-----------------------------------------------------------------

POESIS Temă de eseu Nu se ştie daca Euridice nu s-ar fi rugat ca Orfeu să-şi întoarcă privirea, capul, nerăbdătoare să-i vadă chipul din simplă, feminină curiozitate să încerce zeii sau frivolitate. Şi zeii, zeii, chiar au ascultat-o.

IOAN MAŞCA -----------------------------------------------------------------

POST-RESTANT IOAN GĂBUDEAN

DIN BUCURIILE EFEMERE ALE LECTURII Dintr-un film văzut la TV: „Cred că timpul nostru a trecut. „La 30 de ani nu dădeam, cu siguranţă, importanţă acestei scurte afirmaţii. Acum, însă, când mă gândesc la timp... Latinii ziceau: „Fugit irreparabile tempus”!

Carl Sandburg, poet american, în cartea „Oamenii, da, oamenii” se întreabă de ce, oare ei, oamenii trec de la haos la ordine şi apoi iarăşi la haos. Ce să-i faci, aşa sunt oamenii de pe acest pământ: nestatornici! Ordine, haos, ordine, haos, haos, haos, haos... Îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că drama mea provine din faptul că gândesc prea mult. Uite ce fericit e X, din cauză că nu gândeşte deloc! A gândi sau a nu gândi aceasta-i întrebarea secolului XXI! „Veselul Alecsandri”, cum îl numea în „Epigonii”, Mihai Eminescu, într-o scrisoare către Mihail Kogălniceanu scria între altele: „mă hotărăsc a-mi scutura lenea şi a încăleca pe condei.” Şi, trebuie să recunoaştem, a încălecat bine de tot... condeiul!

TÂRNAVA Distinsa poetă Magda Isanos are în poezia „Macii” o imagine memorabilă pe care o transcriu pentru frumuseţea ei emoţionantă: „toţi macii mei s-au scuturat ca nişte lacrimi pe parchet.”

Uneori îmi pare că locuiesc în grădinile suspendate ale melancoliei...

Bătrânul Nichita luând „în serios iarba” e de părere (într-o poezie intitulată „Trist cântec de dragoste”) că: „Numai iarba ştie gustul pământului.” Şi fiindcă am vorbit despre Nichita Stănescu, în fiecare zi îmi spun că trebuie să încep „de la nimic spre ceva.”

Brâncuşi surprindea exact munca titanică a creatorului de frumos atunci când spunea: „Artistul creează ca un Dumnezeu, dă porunci ca un rege, munceşte ca un rob.”

După ce-şi termina o carte, Hemingway mărturisea că nu-l mai interesa acea carte. Alţi scriitori afirmau că le place mai puţin cartea după ce au publicat-o.

Mateiu I. Caragiale era, în schimb, foarte mulţumit de capodopera sa „Craii de Curtea-Veche”, plăcându-i tot mai mult, după cum reiese din Jurnal-ul său de 3 noiembrie 1928. Şi tot din Jurnal-ul lui Mateiu, din 29 aprilie 1934: „Timpul trece atât de repede şi atât de vid.” În viaţă nu trebuie să fim inflexibili, căci aşa cum spunea J. R. Lowel: „Numai proştii şi morţii nu-şi schimbă niciodată părerea.”

Apropo de femei. Lucian Blaga se exprima în felul următor: „O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis.” Nu vreau să vă spun acum (e 8 Martie) ce gândea filosoful german Fr. Nietzsche despre fe-

45 mei. N-aş vrea să intrăm în ceaţă cu afirmaţiile acestuia din „Aşa vorbit-a Zaratustra”.

O lăsăm pe altădată, dar dacă nu aveţi răbdare, căutaţi cartea aceasta care propovăduieşte Supraomul.

Poetul american Carl Sandburg, pragmatic ca orice american, e de părere că „Dragostea, tusea, fumul, banii sau sărăcia sunt greu de ascuns.”

Recent, câţiva buni prieteni ai lui Tudor Balteş i-au adunat poeziile (a fost un risipitor) într-o carte intitulată „Cu mâinile goale”. Delicateţea actului creator şi condiţia de scriitor (poet) sunt foarte bine surprinse în următoarele două versuri: „Literatura nu-i o treabă prea serioasă Încerci aproape o jenă să spui că eşti poet.”

Poetul trebuie să viseze. Acele „ore lipsite de vis” despre care scrie acelaşi Tudor Balteş trebuie să fie tare plictisitoare, lipsite de sens, mai ales pentru un artist.

E drept că vremurile actuale nu sunt propice literaturii, artei, în general, dar Poezia nu va muri niciodată: „Nu mor caii când vor câinii.”

Să gândim pozitiv. Poetul John Keats spunea: „Un gând frumos este bucuria eternă.” Să nu renunţăm la bucuriile vieţii, fie ele veşnice sau efemere!

După părerea Dumneavoastră, a fi bogat înseamnă automat a fi şi fericit?

Scriitoarea Virginia Wolf era de părere că „Singura viaţă într-adevăr pasionantă e cea imaginară.” Realul poate fi, după părerea mea, extraordinar de pasionant dacă nu-ţi lipseşte spiritul de aventură...

Din nou despre cărţi, prietenii noştri muţi. Ion Heliade Rădulescu afirma: „Cărţile sunt urna sfântă în care strângem ţărâna strămoşilor.”

TÂRNAVA

46 Vladimir Vîsotski: ce poet, ce cântăreţ! Autentic, vulcanic, vreau să zic. Emoţionant, totdeaune. Iată şi numai un vers edificator: „Vântul cu sete, plânsul mi-l va bea.”

E greu să te încrezi în femei. În „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, Fănuş Neagu le cataloga în felul următor: „Femeile au sulet de dezertor.”

De ţinut minte cuvintele lui J. L. Borges: „Lecturile sunt adevărate evenimente ale vieţii.”

Am în faţă două texte: o poezie de Borges, intitulată „Clipe” şi Scrisoarea lui G. G. Marquez către cititori şi admiratori. Două texte copleşitoare prin mesajul transmis de cei doi mari scriitori ai lumii (unul argentinian, celălalt columbian cu Premiul Nobel pentru Literatură). Borges avea 85 de ani când scria poezia, iar Marquez cancer limfatic. Doi scriitori care vorbesc despre viaţă şi moarte, îndemnându-ne să ne trăim viaţa din plin, să ne bucurăm de clipa prezentă.

ma trebuie s-o caut prin biblioteca personală, pentru a o reciti. Câştigarea premiului Nobel de către distinsa autoare mă va face, oare, să citesc această carte masivă cu alţi ochi, acum? Cine ştie!

Din Chestionarul lui Proust (31 de întrebări) mai interesante mi se par: • visul meu de fericire • calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere • cum aş vrea să mor • greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă • ce urăsc cel mai mult...

Am împlinit 57 de ani, vârsta la care divinul Caesar moare asasinat, cel care spunea despre sine, aşa cum mărturiseşte Suetonius în „Vieţile celor doisprezece cezari, că a „dobândit suficientă putere şi glorie.” „despre mine la 57 de ani ce să vă spun că am dobândit? Vorba lui Arghezi „un nume adunat pe-o carte.” De fapt s-au strâns aproximativ 34 de plachete şi cărţi, de la debutul din 1992 cu „Adio, romantism”.

Giovanni Papini, „omul care nu acceptă lumea” acest „mizantrop sentimental”, de-o „sinceritate nemiloasă”, consideră că „viaţa e şi mai dureroasă ca moartea” şi recunoaşte: „nu am altă plăcere decât aceea a cărţilor.”

Să fii plecat departe de ţară, printre străini, la muncă pentru a-ţi câştiga existenţa nu e fără urmări: dorul de cei lăsaţi acasă, stresul, singurătatea şi munca istovitoare duc la ceea ce medicii spanioli au numit „sindromul Ulise”, aluzie la eroul grec Ulise, care a suferit profund până să ajungă din nou în Ithaca, „ţara de unde plecase la războiul troian. Aşadar, dragii mei, bine a zis cine a zis: „Fie pâinea cât de rea / Tot mai bine-n ţara mea!”

Giovanni Papini foloseşte de multe ori în romanul său autobiografic „Un om sfârşit” numele lui Dante. E şi normal, ţinând cont că amândoi s-au născut la Florenţa...

Pentru „ghepardul” literaturii italiene – Giuseppe Tomasi di Lampedusa – începuturile vieţii au stat sub semnul miraculosului: „Pentru mine, copilăria e un paradis pierdut.”

Premiul Nobel pentru literatură în anul de graţie 2007 a fost acordat britanicei Doris Lessing, care are o vârstă respectabilă: 87 de ani. Născută în Iran, căsătorită la 19 ani. Înainte de a deveni scriitoare, D. L. a fost infirmieră şi operatoare de telefonie. În limba română i-au fost traduse până în prezent două cărţi: „O coborâre în Infern” (1986) şi „Povestiri africane” (1989). Pe ulti-

Într-o carte de sonete aparţinând lui Ion Horea, îndrăgitul poet mureşean ne atrage atenţia că: „Golgota nu i-e dată orişicui!”

Fără literatură, pictură şi muzică viaţa ar fi un deşert lamentabil...

۩

TÂRNAVA

47

STAREA PROZEI ION ILIE MILEŞAN

preajma unui nou succes profesional – pe care dealtfel îl întrezărea – şi ar fi, să zicem, împiedicat pentru moment să şi­l apropie, cât mai mult şi cât mai repede, ar fi fost nevoit, ar fi nevoit, să recurgă la... metode al căror adept nu se prea dovedise, în fapt nu era... Însă cum, de regulă, realizarea scopului pune în umbră căile ce pot conduce într­acolo (în sfera lui de activitate poate chiar mai mult decât în altele!), şi­a zis, după îndelungi cumpăniri: de astă dată fie şi­aşa!...

Împricinatul (fragment de roman) În mod obişnuit după masa de prânz, Domnul se odihnea o oră­două, de adormit însă rar se­ntâmpla s­adoarmă, în majoritatea cazurilor starea lui de veghe era, dimpotrivă, mult accentuată în acel interval de timp întrucât, scăpat de orice alte preocupări – câte n­are fiecare om zilnic! – se putea concentra cu mai mare eficienţă asupra a ceea ce justifica prezenţa lui în această aşezare rurală, care la început i se păruse atât de neconformă cu aspiraţiile lui, atât de neprimitoare în fond. Îndată ce încheiase convorbirea exploratorie cu bănuitul Chisăliţă, îl sunase Parchetul: „Mâine – îl anunţa procurorul Papacostea – voi veni la faţa locului pentru anchetă, am la mine şi rezultatele analizelor de laborator, câte sunt deocamdată, sper să fi încheiat convorbirile preliminare!”...

Nu le încheiase, acele convorbiri, deşi ar fi putut ca timp, o lăsase la urmă tocmai pe cea care avea şansele cele mai mari de a­i îngusta perspectiva asupra cazului: convorbirea cu Victor, sluga lui Cioloca; şi pentru asta, dar şi pentru faptul că, dacă s­ar simţi în

În ultimele zile oscilase deci, între dorinţa de a amâna, pe de­o parte, momentul savurării unei victorii pentru sfârşitul tatonărilor, iar pe de alta eventuala obligaţie de­a recurge la mijloace de anchetă pe care nu le agrea. De­acum însă lucrurile începeau să se precipite, convorbirea cu Papacostea îi dădea peste cap raţionamentul, iată, în sensul că, pentru a fi în măsură a doua zi să­şi formuleze cât de cât limpede punctul de vedere, trebuia neapărat chestionat, încă în cursul acelei zile, şi măgădăul de la stână. Ordonă prin urmare jandarmilor să urce cum or şti – amândoi neapărat! – în Poiene şi să i­l aducă, de astă dată sub escortă, pe Victor, zis Decătreziuă. „Cum îţi şti” a zis, cu siguranţă, încât militarilor le-a venit uşor să­i atribuie inclusiv sugestia de­a „sechestra” la nevoie doi trăpaşi din stava comunităţii, cunoscut fiindu­le şi faptul că, la rândul lui, ciobanul ar fi putut­o încăleca până la post pe Bălţata. Aşa vor face, concluzionară tinerii, nu călăriseră din civilie, şi iată, pe neaşteptate se ivise un astfel de prilej, drumul până la stâna lui Cioloca era, pe deasupra, şi pitoresc...

Preocupat de ce­avea să urmeze, omul ordinii locale profită de răgazul de după servirea mesei pentru a ieşi, ca şi altă dată în astfel de situaţii, la o scurtă plimbare – aiurea, fără un scop anume şi fără vreo ţintă anterior fixată – pe uliţele mai laterale însă, strâmbe şi înguste, ocolind­o intenţionat pe cea largă şi drept croită, ce duce spre „parc”, şi mai departe. Ar fi vrut să nu întâlnească pe nimeni, n­avea nici un interes în sensul ăsta, dimpotrivă; mai cu seamă că deocamdată i­ar

48 fi fost şi greu să se pronunţe în vreun fel relativ la tragicul şi surprinzătorul eveniment care continua să­nvolbureze, cu interesul dintâi, discuţiile bărbaţilor şi ale femeilor deopotrivă, când se­ntâlneau...

Pentru prima dată în cei aproximativ douăzeci de ani de când asigura liniştea în astfel de aşezări... de oameni vrednici şi gospodari, la toate pricepuţi – simţi nevoia să aprecieze în gând – se afla pe punctul de­a regreta faptul că nu­i unul dintre ei, sau că nu­i ca ei, cum s­ar fi putut întâmpla dealtfel, dacă la un moment dat mintea celui ce i­a fost părinte nu s­ar fi înfierbântat la gândul că feciorul lui merită rosturi mai înalte decât acela de a­şi plesni carâmbul cizmei la horă, duminica... De a se însura în sat când i­o veni vremea şi a­şi dura, în fine, o gospodărie asemănătoare celei în care se­nălţase... „Era pe punctul de­a regreta” ar fi însă doar un mod de exprimare a îngrijorărilor de moment, a pasagerei lui tensiuni interioare, pentru că întotdeauna se simţise un ins împlinit; iar pentru asta, în intervale de pace sufletească, nu o dată se­ntorsese cu recunoştinţă spre memoria celui ce se dovedise dispus a cheltui o parte din ceea ce biată agonisise pentru ca fiul lui să nu­i reediteze destinul... Momente de cumpănă, pe de altă parte, există, orice traiectorie ar fi urmat viaţa cuiva, însă ele nu pot fi decât trecătoare...

Frământând astfel de gânduri, Domnul Cerghizan se pomeni – fără a fi avut, neapărat, la plecare, şi intenţia – pe uliţa unde ştia că locuieşte şi familia Chisăliţă. Înainte însă de­a ajunge în dreptul gospodăriei lor (n­ar fi vrut dealtfel să dea faţă cu niciunul din ei, abia se despărţise de Virgil, poate chiar cu gândul la el o luase într­acolo fără a­şi mai controla paşii, oricum, ar fi fost neplăcut să i se toarne, eventual, în urechi ecoul convorbirii pe care­o purtaseră!), ochii, într­un anume sens „formaţi”, îi căzură asupra unei dâre de cetină, şi rumeguş ici­colo, în stratul gros de colb al drumului; şi, urmărind­o, asupra trunchiurilor, strujite de crengi, a doi molizi, în ogradă: „trebuie să fie aduşi de curând de sus – îşi zise, fără glas – de vreme ce încă

TÂRNAVA n­a dispărut complet urma din praf. P­ăştia nu­i mai dezbară nici Han­Tătar de năravuri, uite... Cel puţin de astea! Croiesc poiene în bra-nişte după cum îi taie capul, „bărbieresc” culmile... Ce­are­a face barbaria asta cu purtarea strămoşilor! Cărora, după cum se spune în cărţi, bungetul le ţinuse loc de sălaş...” Şi, parcă ruşinat de parada intelectuală care simţea că nu­l prinde: „Eh! alte vremuri...” În ograda cu pricina nu era nimeni, dealtfel nici n­ar fi avut acum timp să­i ia la­ntrebări, ce şi cum, o să le vină şi lor rândul, nici o grijă! Nu era nimeni nici în ograda vecină, a familiei Chisăliţă, cu atât mai bine, îşi văzu de drum: ieşi în ulicioara ce duce spre cimitir şi, după numai câţiva paşi, simţi nevoia să­şi confirme lui însuşi că, de fapt, avea nevoie, înaintea confruntării cu principalul suspect, de­o exaltare să­i zicem, a neliniştilor ce începuseră să­l bântuie; de­o aţâţare a simţului lui nativ pentru dreptate şi datorie. Şi că aici, şi doar aici, îi era cel mai lesne să le suprasolicite, derulându­şi secvenţe bine fixate pe retină în timpul desfăşurării ritualului, apoi pe traseul urmat de cortegiu, spre cimitir...

Reveni deci asupra bănuielii anterioare, cum că ceea ce i­ar fi călăuzit paşii, involuntar, într­acolo, ar fi fost scurtul dialog explorator cu Virgil Chisăliţă.. Nu, realitatea mijea dincolo de obligaţia lui de­a limpezi împrejurările în care se produsese oribila faptă: era nevoia stringentă de­a scormoni într­o încâlceală de simţiri intime...

Lăsă la dreapta ulicioara spre buhleşă (cum numesc băştinaşii, cu un cuvânt vechi, locul odihnei veşnice), ajunge atât, îşi realizase scopul; se­ntoarse, păstrând totuşi ritmul aşezat al pasului: de plimbare aparent fără un scop dinainte stabilit, o luă pe lângă biserică, spre şcoală – insulă de zgomote şi vânzoleală la ora aceea, pesemne era recreaţie. Îşi cercetă ceasornicul de buzunar, aşa era! şi grăbi pasul ca nu cumva să întârzie la­ntâlnirea cu... arătarea aia. Poreclită – i­auzi! – Decătreziuă.

Escorta nu ajunsese, însă trebuia să fie pe­aproape. Făcu, rapid, o socoteală, din nou

TÂRNAVA cu ochii pe cadranul ceasornicului: nici nu putea ajunge, dacă ar fi să ia în calcul, corelându­le, timpul, distanţa, eventual caracterul accidentat al unor segmente de drum. Nu excludea cu totul, apoi, eventualitatea unei evadări de sub escortă, doamne fereşte, ori a unei tentative de evadare după ieşirea din strâmtori, ar fi de minunea lumii. Şi de blamul superiorilor!... Cum n­ar fi avut răbdarea necesară s­aştepte în birou, intră în bucătăria de vară. Ar fi vrut să­şi umple timpul care­i mai rămăsese până la confruntare într­o discuţie cât mai banală cu putinţă, însă doamna Cerghizan, „Şefoaia”, cum îi spuneau sătenii când nu era de faţă, soţia bună oricând şi la aşa ceva, aţipise pe şezlong, poate în aşteptarea lui. Se aşeză, cu oarecare dificultate, pe taburetu­i preferat la gramul pe jumătate umbrit de iederă, şi­ncepu iar – pentru a câta oară! – să rememoreze conceptul, cu grijă elaborat, al viitoarei convorbiri, cu variantele lui diferind în funcţie de răspunsurile împricinatului...

– Aţi ajuns? îi scăpă, fără voie, o­ntrebare pe care el însuşi urma s­o amendeze imediat ca de prisos. Privea din capul scărilor la cei trei; cum descălecau, pe rând.

–... Caii duceţi­i înapoi! Cu proprietarii am să discut eu, zilele următoare.

– Iapa nu­i din stavă, e­a lui Cioloca, îndrăzni să precizeze unul dintre jandarmi, parcă mirându­se că şeful n­o ştie pe Bălţata.

– Lăsaţi­i­o­n grajd...

Victor privi nedumirit la omul încins, ar fi vrut probabil să obiecteze, poate să­i spună că el ar fi avut de gând să se­ntoarcă la stână imediat ce interogatoriul se va fi terminat. Dar statura şi atitudinea ăluia îi inspirau, iată, un soi de respect, ori... îngrijorare?, încât se mulţumi cu uitătura.

Urcară toţi trei cele câteva trepte de beton de sub copertină, spre uşa sediului: „maimuţa” în faţă, bălăbănindu­şi braţele terminate în melestee, la nivelul genunchilor, jandarmii după. Urmând să intre în birou prin sufragerie, pe uşa folosită doar de el (după ce gorila îşi va fi împlinit stagiul în sala de aş-

49 teptare din spatele celei capitonate, şeful dădu să coboare, când unul dintre jandarmi îi raportă, mai mult în şoaptă: – N­ar fi exclus ca de data asta să fi adus chiar pe cine trebuia, să trăiţi!

Comandantul îl privi neutru, cel puţin aşa i se păru ăluia, încât se simţi dator să­şi întărească spusa: strâns de boaşe, băiatul de­acolo, Mihăilă parcă­i zicea, ne­a confirmat (se­nţelege, fără s­audă haidamacul) că în seara aceea, târziu după plecarea lui Cioloca, a stăpânului, cu care discutase îndelung, s­ar fi şupurit şi el din încăperea în care dormeau împreună. Credea poate că adormise... A mojmolit o vreme pe la comarnic, a­ncălecat şi dus a fost!... Şi când s­a trezit în zori, Victor moţăia în patul lui... Iar Bălţata (c­aşa o cheamă pe iapă) îşi ronţăia cu spor tainul... Mihăilă ieşise de­ale lui.

– Mda! făcu domnu’ Cerghizan după obiceiul lui, de data asta poate cu înţelesul: „am luat la cunoştinţă”, şi coborî îngândurat treptele. Ajuns în curte, se grăbi apoi să dea colţul, spre apartamentul familial.

Trecură minute bune, să fi fost treizeci­patruzeci, timp în care, aprinzând ţigară de la ţigară, jandarmul rămas acum singur cu bănuitul ucigaş (gândul îi mai zăbovea încă în preajma cailor duşi în stavă de camaradul lui, a vieţii de civil în general, a cărei mireasmă tocmai o adulmecase în drum spre stână) se foia nerăbdător pe banca vopsită în culoarea pereţilor – maroniu, alături de „obiectul” strajei lui, Victor, zis Decătre-ziuă. Dacă la­nceput fusese clar pătruns de sentimentul că îl poate păzi, furându­l mereu cu coada ochiului ajunsese repede la concluzia că n­ar avea suficiente motive să se simtă atât de sigur pe sine. „În situaţia când malacului ăstuia... De două ori cât mine, şi ca­nălţime şi ca greutate – începu să se destăinuie sieşi –, în situaţia în care i­ar căşuna la un moment dat s­o ia la sănătoasa, cum i­aş putea oare aţine calea? Nicicum, în cel mai bun caz ar ieşi de­aici fluierând”!...

O clipă admisese deci că era posibil ca păzitul să­ncerce o... eschivă. Apoi reveni, tot el: „...dar n­a fost încă acuzat, aşa că inte-

TÂRNAVA

50 resul lui ar fi mai degrabă să rămână aici; să facă tot ce­i stă în putinţă pentru a evita punerea sub acuzare... Să­şi caute alibiuri, ştiu eu, să­ncerce chiar marea cu degetul!...” În sfârşit, uşa capitonată se deschise, încet, şi în cadrul ei apăru plutonierul major, şeful postului, dom’ Cerghizan; mai proaspăt, cel puţin cu altă mască decât cea de dinainte, una special adoptată în vederea acestei confruntări. Victor se urni de pe bancă, încercă să­şi îndrepte spinarea, să­şi împingă mai în faţă pieptul, era doar încă tânăr, ce Dumnezeu, în ciuda faptului că anii lăsaţi în urmă i se păreau uneori mai mulţi decât erau în realitate. (Privindu­l din spate, straja lui de până acum, jandarmul lăudăros care din proprie iniţiativă îl strânsese de boaşe – cum zicea – pe Mihăilă, pentru a­i smulge mărturisiri utile în perspectiva elucidării cazului, avu deodată impresia că­i mai cumplit acolo, în anticameră, decât fusese în Poiene, pe fundalul brazilor...) Păşi înăuntru hârşâindu­şi „şalupele” pe duşumeaua roasă de frecuşul atâtor perechi de încălţări, cu ţinte şi potcoave, câte se perindaseră pe­acolo de­a lungul vremii...

Haidamacul ezită să răspundă, câteva frânturi de secundă, ca şi cum s­ar fi aflat în încurcătură. Pentru prima dată i se părea că adevăratul nume se­ncăpăţâna să rămână în umbra celui dobândit prin „bunăvoinţa” celor din jur. În cele din urmă se limpezi: – Gânj Victor.

– Mda! Cetăţene Gânj Victor, ştii de ce te afli aici?... Sau bănuieşti?

– Păi da! Cu... stăpâna... Care­a murit, Dumnezeu să­i facă parte! începu să se crucească ciobanul.

– Adică a fost... Ajutată să moară, îl corectă pe loc plutonierul major ridicându­şi ochii din hârtii, ca la comandă.

– Aşa­i, se grăbi „namila” să confirme dându­şi abia seama că răspunsul lui putea fi mai precis. Stăpâna. Păuniţa, pâinea lui Dumnezeu! Zic s­o fi gâtuit oarecine...

– Mda! Spune, Gânj Victor, nu­i aşa că îţi cam plăcea. Nevasta lui Cioloca, a stăpânului?

După ce, mişcându­se leneş, îşi reluă locul în dosul mesei de birou, cu fel de fel de terfeloage, cu telefon şi suport de călimări, subofiţerul îşi aţinti la rându­i privirea asupra arătării din faţa lui, fără­ndoială îl izbise talazul mirosurilor învălmăşite: „de sudoare, suprapus peste exalaţii acre, de zer, brânză şi căcăreze dospite”, gândi.

– Adică ce vreţi să spuneţi, dom’ şef? (În clipa aceea Victor simţi fulgerându­i prin cap imaginea tinerei neveste, aşa cum i se­ntipărise acolo în duminica aia, la stână...

Când ei mulgeau şi ea stătea pe bancă la umbră, cu rochia răsfrântă, deasupra genunchilor; şi gândul lui tulbure de­atunci, şi ruşinea ce i­a luat locul imediat.) Adică ce vreţi să spuneţi? auzi parcă, după aceea, ecoul ultimelor cuvinte, întârziat în labirintul urechii.

Decătreziuă (găsi, înainte de toate, că porecla i se potriveşte­mănuşă) îşi rotea în dreptul burţii clopul de paie, vechi, cu urme de transpiraţie în jurul bentiţei.

În loc de răspuns, din spatele biroului veni o dojană:

– Zi­i: numele, mormăi comandantul arătându­se plictisit.

– Victor, răspunse, timorat, celălalt, continuând să­şi mute alternativ degetele pe pânza clopului, răscoaptă de arşiţă, să­l rotească.

– Vreau să zic: numele şi prenumele, reveni şeful asupra întrebării, completând­o.

– Te avertizez, cetăţene Gânj Victor: aici unul singur adresează întrebări, iar ăla nu eşti tu, se­nţelege. Şi reluă, stăpânit: cred că trebuie să fie ispititor să... Cu frumoasa nevastă a altuia!... Ce­i dacă ăla ţi­e stăpân, pofta poate fi cu­atât mai mare!...

Omul simţi deodată că­l năpădeşte căldura; „nu se poate”, că­i va fi greu în continuare să treacă, fără a cârti, peste astfel de alunecări, menite, după el, să­l coboare până şi în proprii­i ochi. Acum nici măcar nu

TÂRNAVA

51

mai putea pune astfel de presimţiri pe seama neputinţei, în ce­l privea, de a­şi tălmăci zisele celui în uniformă, nu o dată împestriţate cu vorbe înalte. Încercă să­şi mascheze starea explozivă şi, în măsura în care ar fi fost posibil, să abată conversaţia (pe care o simţea curgând spre o zonă prăpăstioasă) înspre una de unde s­ar fi putut relua cu mai puţine riscuri.

pea! Spre norocul lui însă, fusese doar o străfulgerare fără urmări; şi depăşise cumpăna... Şi­ar fi putut face mult rău. Cu mintea lui slabă, „sălbăticiune din Poiene!!”, începu să se mustre fără glas, apoi cuteză:

– Iertaţi – îndrăzni – am zis că era frumoasă, Păuniţa, dar m­am gândit la un alt înţeles al vorbelor.

„S­o luăm de la­nceput, fără nicio grabă”, vorbi cu sine şi subofiţerul. Nerăbdător cum nu­şi amintea să mai fi fost vreodată într­o situaţie asemănătoare, el însuşi aprecia că în loc să fi făcut un pas înainte în stabilirea adevărului, făcuse, dimpotrivă, unul înapoi. Uitase, ca un debutant, adevărul fundamental potrivit căruia niciun nelegiuit nu­şi recunoaşte vina. Decât atunci când nu mai întrevede nicio cale de­a se salva... Darămite cel mai perfid: ucigaşul! Şi ăsta are, de departe, înfăţişarea unui ucigaş... Parcă ar fi coborât din scrierile lui Lombroso”. Ceva tot îşi amintea el din şcoală.

– Hmm! te crezi şi deştept, pe deasupra. De parcă vorba şi gândul tău n­ar bate, şi acum ca şi atunci, spre aceeaşi ţintă! Dar să n­o lungim... Păi dacă era frumoasă, fie şi­n înţelesul dat de tine, pe dinafară şi pe dinăuntru, „pâinea lui Dumnezeu” cum ai zis, atunci de ce măta­n cur ai sugrumat­o, dobitocule? Că n­a primit să fie ştiobul tău?..

Scuipătoarea ta?

Oficialul se ridică de pe scaun, în aceeaşi clipă, şi se aplecă, ameninţător, spre cel căruia îi adresase falsa întrebare, sprijinit cu ambele mâini de birou. Pierzându­şi răbdarea înainte de vreme, el se dovedea, iată, mai mult decât hotărât să atace frontal, n­avea motive – judeca – să bătătorească la nesfârşit terenul în jurul aceluiaşi punct, venise vremea să­şi probeze (deocamdată lui însuşi!) bănuielile. Să le zicem aşa... Ori presupunerile; oricum, presupuneri cât nişte certitudini! Să se bucure, ceva mai curând decât calculase la­nceput, de abilităţile­i îndeobşte recunoscute...

Decătreziuă simţi deodată cum fierbinţeala ce­l bântuia urcă, vâjâind, spre creier odată cu şuvoiul care nu­i mai încăpea în vene. Privirea îi înţepeni asupra siluetei confuze de dincolo de masă, era gata să se prăvale asupra ei c­o rafală de „buzugane”, nedumirit şi revoltat: „De ce?!”, părea a fi­ntrebarea cuprinzătoare pe care­ar fi vrut să i­o pună pisându­l. Simţea în acelaşi timp cum unghiile lui de oţel sunt gata să­i străpungă podul palmei, primeau deci contur pumnii...

Pumnii­baroase, care­i jucaseră feste în câteva rânduri... Se înspăimântă, dacă mai încă-

– Adică eu, păcatele mele, să­mi fi omorât stăpâna!... În felul ăla?! Asta vreţi să spuneţi? Asta să­nţeleg?

– Să admitem că n­ai avea nicio legătură cu omorul. Să admitem – se hotărî subofiţerul să facă necesarul pas înapoi.

Te­ntreb şi eu, aşa, să mă aflu­n treabă: unde erai în noaptea de vineri spre sâmbătă, când s­a comis crima?

Victor tresări, cât părea el de sigur pe sine. Şi în fond nesimţitor. Era oare cineva îndreptăţit să iureşească zona ascunsă a bietei lui vieţi, de dincolo de feţele ce stau la dispoziţia tuturor, spre a le cunoaşte?; să­i intre, tropăind, în tainiţa sufletului? „Ia, şi eu: ca omul!”, i­ar fi putut răspunde, însă faţă­n faţă cu domnu’ Cerghizan o astfel de explicaţie n­ar fi ţinut, după câte se­auzea.

– Unde să fiu? Ca­ntotdeauna, la stână, răspunse, în sfârşit.

– Ar putea depune cineva mărturie?

– Desigur („băiatul Mihăilă”, i­a venit fulgerător pe limbă, dar s­a răzgândit la fel de repede muşinând că şeful aştepta tocmai acest nume), Cioloca, răspunse fără a ezita; cu siguranţa celui ce a dat peste alibi, şi încă fără efort: în drumul lui spre Vale s­a abătut

TÂRNAVA

52 atunci prin Poiene, am vorovit de una, de alta.

– Şi urmele de potcoave, dus­întors, de la Arină, din noaptea aia?

De data asta Victor simţi întrebarea ca pe­o muşcătură de viperă. Îşi dădea seama că s­ar putea să urmeze altele, de care n­avea, de asemenea, cu se feri. O croise însă aşa, aşa trebuia s­o ţină. Încercă totuşi să pareze: – Păi... Urme de potcoave! Ce, Bălţata­i singura care bate drumul de la Arină? Şi adăugă: Ori era scris, te pomeneşti, în urme, numele ei, data şi ora la care...

Subofiţerul pufni: – Tu, secătură, să răspunzi la ce te­ntreb, ţi­o repet! Că dacă mă scoţi din ale mele... Încă nu era pe deplin lămurit în legătură cu „strategia” adoptată de matahala din faţa lui pentru această primă confruntare cu autoritatea publică. Oricum – gândi – fără a fi de tot redus mintal, cum se aşteptase, ciobanul nu reuşea totuşi să se­ascundă în spatele unei aparente supuşenii, întrecea binişor măsura, din când în când cel puţin. Îi luase, iată, raţionamentul în derâdere; îi întorcea sistematic întrebările, se considera, altfel spus, egalul lui.

Realitatea era însă alta: vorba smucită, de rău prevestitoare, a şefului de post îl înmuiase dintr­o dată, „cu ăsta nu merge, nu te juca, Victore – părea a spune – dacă «poteca» înainte croită n­o mai poţi părăsi, fii cel puţin cu băgare de seamă la mersul judecăţii omului ăstuia”...

– Iertaţi, dom’ şef – încercă s­o dreagă – iertaţi!

Străduindu­se, în pofida neaşteptatului incident, să­şi păstreze calmul, plutonierul major analiza, pesemne, alte informaţii. I se mai întâmplase. desigur, aşa ceva şi alte dăţi, ştia prin urmare cum trebuia să procedeze pentru a dovedi până la urmă ce era de dovedit...

Începu să bată darabana pe tăblie, cu degete pline, ca nişte cârnăciori gata de­a plesni, în vreme ce îşi plimba ochii pe foile volante, încercând probabil să coroboreze nişte informaţii incomplete, fixate în fuga condeiului.

– Mda!, făcu în fine, semn că, neavând alternativă deocamdată, primea scuzele suspectului. Îl avertiză totuşi încă o dată: ţine­ţi, omule, oile­acasă! Ori nu le mai poţi stăpâni? Vorbeşti adică fără tine!? Apoi: – Cu băutura cum stai?

Poreclitul Decătreziuă stătu o clipă în cumpănă, nu se aşteptase, evident, la scotocirea vieţii lui particulare, nu tocmai fără pete, o ştia el mai bine decât oricine.

– Cum să stau, răspunse, apă de izvor, Şi lapte din când în când, să nu mint! Altceva n­am voie, mi­e şi ruşine s­o spui.

– Da’ pe Mihăilă – parc­aşa­l cheamă – pe băiat, cine l­a trimis, mai deunăzi, la Mandor, după Monopol?

–!?

–... c­o sticlă de trei sferturi, adăugă, profitând de ezitarea celuilalt, cu scopul de­a pune în lumină exactitatea informaţiei, caracterul de nerespins al acesteia.

– L­am trimis, e­adevărat! Eu l­am trimis... La prăvălia lui Mandor – corect!

Numai că nu după Monopol l­am trimis eu, ci după sare... pentru oi. Încă i­am dat­o pe Bălţata, nu mă lăsa inima să­l împovărez într­atât.

Apoi, fulgerându­l o idee, adăugă, la rându­i: poate de­atunci să­i fi rămas, întipărite în arină, urmele potcoavelor... Că n­a mai plouat până aznoapte. Sau... „Şeful” se­ncurcă un moment în sentinţe nerostite care – i se părea – pluteau încă, insuficient fundamentate. De vorbit putea vorbi, fireşte, despre ce­i plesnea prin cap, doar el era cel care conducea „ostilităţile”. Însă gândul că s­ar putea clătina în convingerile lui, gândul ăsta nu­i putea fi pe

TÂRNAVA plac. Simţi nevoia de­a rămâne ferm, de­a nu părăsi în ruptul capului poziţii deja cucerite...

– Te întreb pentru a doua oară, înainte de­a o fi mărturisit şi în scris: unde erai când s­a comis oribila faptă?

– Adică vinerea seara! La stână – Dar de unde ştii tu că nelegiuirea s­a produs seara? speculă domnu’ Cerghizan fisura din judecata celui speriat, probabil, de puterea cuvântului când e aşternut pe hârtie.

De seara până dimineaţa... hăt!!

– Păi noaptea, în Poiene, ce martor puteam avea?

De astă dată reprezentantul ordinii publice îşi pierdu cu totul cumpătul.

– Iar pui întrebări, ploaia cui te­a fătat, de animal ce eşti!... Preistoric...

Se aplecă iar peste birou, gata să­şi cârpească interlocutorul, însă luând seama la braţele lui­labe de urs, la palmele melestee, se mărgini să constate, pentru sine: „brâncile­astea, aşa cum sunt ele... nu le­ar cuprinde poate nici cătuşele!” Încercă – pentru a câta oară! – să­şi stăpânească nervii, să­l ia cu vorbe domoale, mai... aşezate, „la urma urmei, ce­aş putea avea eu cu tine; dacă ai fi nevinovat?”, i­ar fi spus, dar gura i se deschise pentru alte cuvinte: – De ce nu eşti tu om de­nţeles, Gânj Victor? (Tărăgănându­i numele, pronunţându­i­l mai apăsat, i se păru deodată că altul, mai adecvat, n­ar fi cu putinţă!) Ai făcut­o?

Ai făcut­o! Poate altădată n­ai mai face­o. Ce rost mai are­acum să tragem de sforicică până s­o rupe!

– Dar tocmai că n­am făcut­o! Şi dacă n­am făcut­o, n­am făcut­o! se ambală uriaşul, iar subofiţerul nu putu să nu remarce intenţia acestuia de a­l îngâna. Asta i se părea într­adevăr prea mult. Explodă: – Nu­i nimic, poate­i fi uitat. Dar o să­ţi reaminteşti, nu­i aşa?... Şi întărind:

53 – O să­ţi reaminteşti, puiule – sunt sigur de­asta! – chiar mai mult: până şi ţâţa care­ai supt­o!... Îi dădu hârtie, toc, cerneală, „deocamdată stai acolo şi scrie, vedem noi pe urmă!”.

Reluându­şi, după aceea, locul la birou, se pomeni întrebându­se, nici el nu­şi putea explica de ce: „Oare ăla (jandarmul adică, pe care­l trimisese cu caii) s­o fi­ntors de la păşune?” S­apucă, de data asta mai mult pentru a­şi umple timpul probabil, să cerceteze un dosar; răsfoia piesă cu piesă, bolovănindu­şi ochii, din când în când, spre ciobanul – prea îndrăzneţ, totuşi! – care se chinuia vizibil, la o mescioară alăturată, să­şi smulgă din memorie răspunsuri deja date, să le orânduiască apoi în „scrisoarea” pe care ălălaltu’ o numise declaraţie. La urmă se uită superficial peste foaia cu slova mari, chinuite, şi cu mici zgârieturi de peniţă. Şi chemă jandarmii – doi erau acum! – să­l „conducă”... ştiau ei unde. „Să se mai gândească”. Mai gândea şi domnu’ Cerghizan, fără însă a comunica celor doi: „să­şi poată trece omul prin minte, nestânjenit, întregul lanţ, eventual, de nelegiuiri care, nedescoperite la timp, au dus în cele din urmă la crimă, şi la batjocorirea unui trup... inert!...” Împins de la spate, reţinutul se­mpiedică de pragul mai înalt decât se aştepta, şi căzu câtu­i matahala pe duşumeaua mirosind puternic a mucegai. Nu se obosi să se ridice; dealtfel, în încăperea aia, alăturată săliţei de la intrarea în birou, nu părea a exista vreo piesă de mobilier. Prin semiîntuneric, zări însă, fixată de­a lungul peretelui cu două gemuleţe zăbrelite, aproape de tavan, zări deci o bară groasă, de fier. „La ce­o fi bună?” vru să se dumirească, obişnuit cu utilitatea a toate, căznindu­se totodată să scape de fluieratul ce i se căţelea în urechi, al cheii rotită în broască, imediat după ce căzuse acolo, ca o baligă uriaşă... Îi era greu, îi era ruşine, lui de el, se simţea descumpănit. Şi mai cu seamă îi era cu neputinţă să se limpezească în legătură cu motivele reale ce îl aduseseră în starea în care se găsea! Zăcu aşa, nemişcat, până ce auzi, pentru a treia oară, zgomotul cheii. Acum aducea, zgomotul, cu scheunatul

TÂRNAVA

54 unui câine hăituit... Şi îl văzu în uşă pe şeful de post, gardat de cei doi jandarmi. Câtă vreme trecuse? Habar n­avea!

– Ei? făcu, ridicându­şi bărbia, a ceartă i se păru lui Victor. Poate ţi­ai adus aminte, timp şi linişte ai avut... Berechet!

De jos, de pe duşumea, observă, abia atunci, la lumina din exterior, „vâna de bou” ce i se bălăngănea la şold. „Se făleşte!”, ar fi remarcat, dar cum n­avea cu cine comunica, se mulţumi să­l măsoare din priviri, întrebător: „Ce era să­mi amintesc, păcatele mele?!”. Ori: „Ce vreţi acum să faceţi, dom’ şef?”

– Vorbeşte, omule, nu mă obliga să...

– Ce să vorbesc, dom’ şef? îşi descleştă în cele din urmă fălcile. Ce să vorbesc, dacă n­am...

Garantul ordinii sociale îi reteză propoziţia înainte de­a fi rostită până la capăt, nu era greu să­i dibuie sfârşitul, se şi aşteptase dealtfel la încăpăţânarea ce se profila. Barà deci, autoritar, orice eventuală încercare a celuilalt de­a însăila vreo motivaţie, fie ea şi absurdă; o înlătura din capul locului, parcă la adăpostul „principiului”: când vorbeşti cu mine, tu să taci!

–...s­o pomeneşti pe dărnicia ei, asta să vorbeşti!

mă­ta,

în...

Şi sluga lui Cioloca nu băgă de seamă când şeful se pregătise să mânuiască „scula” de la şold, auzi doar un vâjâit scurt în preajma urechii stângi, încercase pesemne să se ferească totuşi, în ultima clipă. Apoi simţi căldura unei dâre: o picătură de sânge, mai mult ca sigur, se scurgea anevoios printre firele bărbii, nerasă de săptămâni... Îl mai auzi, după altă avalanşă de sudalme, care­o priveau tot pe mamă­sa: –... poate ştii acum ce să vorbeşti! Dar deocamdată nu mă interesează. O să te rogi tu, imediat, să te­ascult!

Omul care la debutul investigaţiei făcuse dovada că era pândit de pericolul de a­şi uita el însuşi adevăratul nume, se ridică brusc şi, stând crăcănat în mijlocul încăperii, îşi

încordă braţele, gata să se năpustească asupra celui în uniformă, pus pe schingiuire se vede: „ce­o fi, o fi!” Se opri însă la vreme, mulţumindu­se să buhăie printre dinţi ceva greu de înţeles. Subofiţerul se retrase instinctiv, în primă instanţă. Abia după aceea îşi trecu prin creier, cu aceeaşi iuţeală, gestul „matahalei” din faţa lui. Şi nu­i venea să creadă că acolo, în spaţiul lui obişnuit de acţiune, unde (la adăpostul legii, fireşte!) se simţise întotdeauna atât de sigur pe sine, acolo s­ar putea petrece şi aşa ceva; că, nu mai puţin decât un suspectat de omor, adus pentru clarificări, şi­ar putea îngădui... Închipuindu­şi că poate intimida autoritatea statului, când se simte încolţit, va să zică şi­ar putea el îngădui să ameninţe cu forţa! Care forţă, ce­i drept, îi întrece vizibil mintea!... Alarmaţi, în aşteptarea lor înfrigurată, cei doi jandarmi (care nu­ndrăzniseră încă să păşească în camera de arest, sau de ce o fi fost) săriră să­l încătuşeze. Dar comandantul ridică braţul drept, ca arbitru ce se găsea, opriţi­vă – ar fi vrut să spună – nu­i cazul.

– „Bijuteriile”, glumi forţat, sunt pentru mâini ce nu pot fi stăpânite! Brâncilor le găsim noi alt leac: otgonul! Îi făcu semn, înclinându­şi capul, celui ce zdrăngănise cătuşele, jandarmul abia întors de la păşune. Acela se grăbi să iasă, se­ntoarse apoi, la fel de repede, purtând pe braţ colacul unei funii.

– E­n regulă, aprecie conducătorul ostilităţilor. Îşi privea, plin de sens, ajutoarele, venise timpul să­şi dovedească abnegaţia, treceţi la acţiune, ar fi vrut să ordone. Al doilea jandarm prinse a se grozăvi, să intre în atenţia şefului (cu aerul, oricum, că n­ar face­o pentru a­şi învinge teama, ori, mai ştii! pentru a­şi reprima o stare în care s­ar fi putut amesteca, printre alte „ingrediente”, şi un strop de compasiune): – Am prefăcut noi în gheme şi ditamai tarpanii, la jugănit! Darămite...

TÂRNAVA

55

Apropiindu­se însă de „subiect”, se părea că ezită, amândoi. Cum să­l imobilizăm, la bară?

– Cu bucile spre mine, răcni domnul Cerghizan, ghicindu­le nehotărârea. Îi urmărea de la o anume distanţă, cu toate că ciobanul nu se mai opunea, accepta, se vede, soluţia, ca pe un dat. Dar cei doi nu­şi putură da seama dacă li se taxa, în felul ăsta, lipsa de experienţă, nepriceperea în fond, ori mai degrabă lipsa de perspicacitate sau – de ce nu! – de... convingere.

– Ăstora nu ştii niciodată ce le pute mai avan: gura sau curu!, dădu comandantul peste o falsă explicaţie, cu intenţia evidentă de a­i deruta. Însă amândoi dibuiră, fără dificultate, adevăratul motiv al intervenţiei. După ce­i legară mâinile, îl răsuciră pe îndărătnicul bănuit, cu faţa spre perete; petrecură funia de câteva ori în jurul barei, o înnodară. Apoi se grăbiră să iasă, fără a­i mai cere şefului încuviinţarea...

-----------------------------------------------------------------

ONORIU I. CORFARIU

Ochii Li s-au cerut buletinele de identitate. Un ofiţer de securitate îmbrăcat în civil i-a condus până-n faţa unei uşi înalte şi capitonate.

- Aşteptaţi!! Scurt, tăios şi imperativ, fără să-i privească. Ofiţerul a intrat în biroul şefului închizând după el uşa cu grijă, uşor, ca nu cumva zgomotul trântiturii să-l deranjeze, să-l supere, să-l tulbure pe comandant. În liniştea copleşitoare şi îngrijorătoare care-i apăsa, Radu putea să-şi audă bătăile inimii şi respiraţia accelerată a soţiei. Pe faţă îi apăruseră broboane de sudoare, iar în picioare simţea că i se turnase plumb.

- Cine a fost isteţul care te-a convins să ceri audienţă, tocmai aici? l-a întrebat soţia mai mult în şoaptă şi foarte îngrijorată.

- Gigi Enăchescu a fost de părere că trebuie cerută o audienţă la şeful securităţii.

Mi-a spus că partidul nu ştie pentru ce voi nu primiţi vizele de ieşire pe paşapoarte. Cei care ştiu pentru ce vi se aplică măsuri de restricţie şi cei care hotărăsc în ultima instanţă sunt organele de securitate, deci acolo trebuie să cereţi lămuriri, mi-a zis el. Nu vă fie frică. La urma urmei n-o să vă mănânce şi n-o să deschidă pentru voi un nou canal.

Nu a trecut prea mult timp până când ofiţerul a reapărut, deschizând uşa în aceeaşi manieră, cu grijă, controlându-şi fiecare mişcare, dar de această dată a lăsat-o întredeschisă.

- Intraţi ! fără să-i privească, fără amabilitate în vorbă, arătând cu mâna spre biroul şefului.

Radu şi soţia au intrat cu sfială. Mâna tremurândă şi sudoarea din palmă au făcut să-i scape clanţa şi uşa s-a trântit cu zgomot.

Radu a simţit pe moment că aceasta nu se va mai redeschide pentru ei niciodată.

- Luaţi loc!

O voce poruncitoare, aspră, severă, venea de la un individ cu faţa tâmpă, cu rânjet viclean, cu piele smeadă şi păr negru.

Un deget le-a arătat două fotolii. Radu şi soţia au străbătut cu timiditate încăperea lungă şi s-au aşezat încet, cu grijă în fotoliile indicate.

- Ce doriţi? Scurt, categoric, aspru, milităros, fără nici o intonaţie de politeţe, de amabilitate. Din nou acea voce apăsată, imperativă şi cazonă le cerea motivul audienţei.

- Ştiţi ,...a început Radu, dar când a ridicat privirea spre interlocutor, a simţit că paralizează. Expresia ochilor colonelului l-a ţintuit în fotoliu de frică, de spaimă şi de uimire. Erau aceiaşi ochi pe care îi văzuse cu puţin timp în urmă la un angajat tânăr al abatorului, a cărei faţă degaja la prima vedere un aer de om care-şi păstrează sângele rece, calmul, şi echilibrul, dar privirea lui era de o bestialitate feroce, era o privire de ucigaş, plină de cruzime şi de spaime, privire tulbure. Tânărul era asomantor, era acela care

56 „anestezia” animalele în strungă înainte de sacrificiu cu un ciocan special, cu o merlină.

Era omul feroce, sălbatic, violent, sângeros care începea sacrificarea vitelor în abator cu o singură lovitură de merlină, nu exista a doua şi animalul era la pământ. O singură lovitură sigură, precisă, fără ezitare şi animalul era “anesteziat.” Aceiaşi ochi duri, reci, sălbatici, cruzi, nemiloşi, aceiaşi ochi neiertători, ochi tulburi şi vinovaţi îl priveau acum pe Radu. Aceiaşi ochi criminali, aceiaşi ochi de o bestialitate feroce, ochi de ucigaş, plini de cruzime şi de spaime, ochi tulburi, ochi care-i deconspirau culpabilitatea, îl ţintuiau pe Radu în fotoliu. La toată spaima dată de faima instituţiei s-a mai adăugat şi expresia ochilor colonelului.

- Ştiţi, ştiţi, noi, eu şi soţia, am vrut în Cehoslovacia şi... şi în Ungaria dar... paşaportul... Bolboroseala devenea din ce în ce mai supărătoare. Îl obsedau ochii colonelului, iar frica şi spasmul gâtlejului îl sufocau şi-i înecau vorba.

Radu şi-a revenit cu greu din bâlbâială şi a luat-o de la început.

- Ştiţi, am solicitat în două rânduri vize pentru ţări socialiste dar cererea noastră a fost respinsă. Am vrea să ştim motivul.

- Aţi făcut vreo prostie?

- S-ar putea, nu este exclus, nu-mi aduc aminte.

Radu a văzut că tovarăşul colonel a fost surprins de răspuns. S-ar fi aşteptat să-i spună că este „lacrimă". Încet, încet Radu a început să prindă curaj.

- Nu ştim ce motive ar putea să existe în dosarele noastre, a continuat el, de nu ni se permite să ieşim din ţară nici până la Budapesta?

- Am să cercetez. Aşteptaţi răspunsul acasă. În birou s-a lăsat o linişte apăsătoare.

Atunci Radu şi soţia au înţeles că audienţa a luat sfârşit şi că de fapt cererea lor era privită drept obrăznicie.

TÂRNAVA - Vă rog să ne scuzaţi că v-am deranjat!

Ieşirea a fost precipitată, dar Radu s-a străduit să închidă uşa fără să o trântească.

- Mai ştii, i-a spus soţia, trântitul uşii ar putea fi interpretat ca un afront.

Au străbătut coridorul lugubru, repede, împinşi de la spate de frică şi de un sentiment de uşurare că scăpaseră. Ajunseseră în curte. Soţiei îi clănţăneau dinţii. Spunea că-i este frig. Radu, ud leoarcă, tremura din tot trupul şi-ncerca să-şi revină. Simţea că starea de nelinişte, de agitaţie şi de emoţie nu se mai opreşte.

Ce evenimente au putut hotărî o asemenea privire? Prin ce a putut trece acest nefericit nacealnic de şi-a denaturat seninătatea privirii? Cum au putut trăi el şi alţii ca el o viaţă întreagă lângă soţie şi lângă copii, cu povara sufletului pervertit şi stăpânit de turbăciune. Cum au putut vieţui el şi alţii ca el cu această privire bestială, criminală, martoră a atrocităţilor comise. Câte destine au fost oprite, au fost înlăturate, au fost eliminate şi câte destine au fost „deturnate” de către aceşti ochi vinovaţi?

Au trecut mulţi, mulţi ani de la această întâmplare, o jumătate de secol şi peste fapte s-ar fi aşternut uitarea dacă curiozitatea nu lar fi împins pe Radu să afle ce s-a întâmplat cu cei doi colegi de-ai lui, din clasele primare, care s-au angajat de timpuriu în lupta revoluţionară. De primul mai ştia câte ceva.

Rămăsese repetent în clasa a 3-a primară.

Apoi, prin ′47 a intrat cu „trup şi suflet” în partidul bolşevic autohton şi se recomanda tovarăşul Belu. Radu n-a mai ştiut nimic de el până în ′53 când tovarăşul Belu a ajuns procuror militar. În zadar Eugenia, mama lui Ion Caloinescu, s-a rugat de el să manifeste la proces clemenţă pentru fiul ei, un student de excepţie al Academiei Comerciale din Braşov. Tovarăşul procuror nu a dat urmare rugăminţilor ei şi studentul eminent şi nevinovat a fost condamnat la câţiva ani de puş-

TÂRNAVA cărie de către unul care avea dificultăţi în a-i citi dosarul.

Despre al doilea coleg din clasele primare, pe nume Gh. Crăciun, nu-şi mai aducea bine aminte dacă a rămas sau nu repetent. În anii instalării regimului totalitar s-a înscris şi el urgent în partidul bolşevic autohton după care nu s-a mai ştiut nimic despre el. În zilele noastre, câteva articole din ziare şi câteva emisiuni tv i-au atras atenţia lui Radu asupra penitenciarului de maximă siguranţă de la Aiud. Acolo au fost întemniţaţi foştii demnitari, reprezentanţii de marcă ai elitelor politice, sociale, culturale şi economice de la noi din ţară. Acolo au fost aruncaţi în închisoare muncitori de înaltă calificare şi plugari, aşa erau înregistraţi în dosarele de condamnare cei mai gospodari săteni.

Acolo Radu i-a găsit printre decedaţi pe Mircea Vulcănescu un strălucit economist, filosof, publicist şi profesor de la Universitatea din Bucureşti şi pe marele civilist Istrate Micescu, profesor de drept civil la Facultatea din Bucureşti, cu doctoratul în drept la Paris, pe care Radu îl cunoscuse în vara lui ′44.

Reieşea din cele scrise în jurnale, cât şi din emisiunile tv, că situaţia deţinuţilor politici la penitenciarul Aiud s-a agravat odată cu venirea la conducere a colonelului Gheorghe Crăciun. Numele colonelului l-a obsedat pe Radu. O fi fost oare acest Gheorghe colegul lui din clasele primare? A căutat şi a răscăutat până când s-a convins că acest Crăciun n-ar corespunde ca vârstă cu colegul şi consăteanul lui. Încercând să-l găsească pe Gheorghe Crăciun în lista celor 35 de torţionari învinuiţi de Comisia Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, apărută în ziare, Radu a dat peste colonelul care cu cincizeci de ani în urmă nu le-au aprobat vize de ieşire pe paşapoarte pentru ţările socialiste şi nici nu le-au făcut cunoscut motivele refuzului. Audienţa cerută de ei pentru lămurirea situaţiei, reuşise să bage frica în oasele lor, doar atât. Radu îşi

57 aducea aminte de faţa lui tâmpă, de rânjetul lui viclean, de privirea lui pervertită de fapte reprobabile, de ochii vinovaţi, de ochii sălbatici, ochii duri şi reci. Odată cu lista celor 35 de cârdaşi, în ziare a apărut şi fotografia colonelului, sigur una mai spre zilele noastre. Îi dispăruseră acei ochi cruzi, nemiloşi, neiertători, tulburi şi vinovaţi. Cum? Neîndoios că „domnul” colonel s-a auto-cenzurat, s-a auto-analizat, s-a auto-pronunţat şi a autohotărât că este curat la suflet, fără păcat, fără vină, nepătat. S-a sugestionat de-a lungul anilor că este nevinovat şi că tot ce se vorbeşte de rău despre el sunt afirmaţii false, de rea-credinţă, scorneli, minciuni. S-a debarasat şi de expresia ochilor sălbatici şi criminali. A înlocuit-o acum cu ochi supăraţi, abătuţi, ochi care în fotografia recent făcută nu mai exprimă decât tristeţe, melancolie, dezolare. Aşa a măsluit el concluzia că poate trăi liniştit şi împăcat cu familia, cu copiii şi nepoţii lui şi mai ales cu convingerea fermă că şi-a făcut doar datoria. Sosise timpul să tragă un văl opac peste toate nelegiuirile pe care le-a făcut. Colonelul este acum mulţumit cu trecutul lui, cu prezentul şi de ce nu şi cu viitorul lui. Este mulţumit de statutul lui actual de pensionar cu un venit lunar de şase ori mai mare decât a unei educatoare, de patru ori mai mare decât a unui profesor cu vechime, de trei ori mai consistent decât al unui medic primar cu vechime şi de două ori mai mare decât al unui profesor universitar.

Este mulţumit că pe lângă „slalomul” uriaş făcut printre infracţiunile cu grad ridicat de periculozitate, „meşterit” de el, este „tratat” acum de oficialii arhivari cu apelativul de domn. Acum, la spartul târgului, i-a încurcat socotelile într-o oarecare măsură, hotărârea Colegiului Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Arhivarii ăştia blestemaţi, prin decizia lor, recunosc în scris că al-nost colonel a fost agent al poliţiei politice comuniste şi l-au încadrat la capitolul torţionar. „Domnul colonel a fost un torţio-

58 nar”, zice decizia. Asta cum vine? s-a întrebat Radu. Nu vine nicicum, indiferent cum o iei, şi-a zis tot el. Un torţionar domn sau un domn torţionar, este o contradicţie în termeni. Domn înseamnă în primul rând un om iar un torţionar nu este un om, este un călău, este un fanatic, este un debil mintal, este un psihopat sadic căruia i se dă pe mână puterea. Aşa se explică aptitudinile, chemarea, predispoziţia lor pentru tortură.

Un domn are un profil moral şi comportamental corect, omenesc milos, generos, filantropic, un profil mintal raţional, spiritual, facultăţi pe care călăul nu le are. Un torţionar nu are nici un principiu moral, este un imoral, este un apucat, este un criminal. Pentru că organul înţelegerii lui este viciat, sărăcit genetic, scrânteala convulsivă a gândirii lui explică râvna, ardoarea, exagerarea ordinelor primite şi malignizarea metodelor de represiune. Dacă totuşi are organul înţelegerii, acesta se „dezgheaţă” târziu, în faţa morţii, atunci când desperat se spovedeşte la preot, în biserică, sau noaptea, femeii de serviciu de la secţia de terapie intensivă a spitalului, pe patul morţii, în speranţa că va scăpa de focurile iadului. „Apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi, se asigură prin lichidarea fizică, prin deportare, întemniţare, muncă forţată, a unor ţărani, intelectuali, studenţi”. Dacă o asemenea dispoziţie ajunge în mintea şi puterea unui fanatic, ăsta pune mâna grabnic pe pistol şi-l împuşcă în ceafă pe „bandit”. În doi timpi şi trei mişcări a lichidat cu el. Dacă o asemenea dispoziţie ajunge la un sadic, acesta îl chinuie pe condamnat într-o carceră strâmtă „asezonată” cu piroane de sus până jos sau alege varianta de a chinui mai pe sufletul lui, mai personalizată; bătutul la tălpi sau la testicule până când „banditul” mărturiseşte ce vrea anchetatorul. Pentru verificarea autenticităţii declaraţiilor şi documentelor aflate în arhivele securităţii, trebuie că

TÂRNAVA membri comisiei i-au adresat fostului călău întrebări care începeau cu apelativul de domn, domnule colonel. Domnule colonel (torţionar), aţi făcut vreo boroboaţă când aţi fost directorul închisorii din? Radu credea că aşa o fi fost formulată întrebarea adresată cu respect, cu veneraţie, cu consideraţie şi stimă, cu frica de a nu-l jigni pe torţionar.

Lenin a avut dreptate atunci când spunea că intelectualii, în societatea burgheză, sunt lipsiţi de hotărâre, sunt oportunişti, nu ştiu ce vor, sunt ezitanţi şi şovăielnici iar gândirea lor este dominată permanent de îndoială. Dacă s-ar reîntoarce la conducerea ţării cei din anii ′50, văleu, văleu, să vezi cum i-ar spulbera într-o clipă pe toţi aceşti reverenţioşi şi studioşi ai arhivelor securităţii. Să-i bagi în puşcărie pe aceşti făptaşi, acum, ar fi o inepţie. Ce să obţii, grăbirea colapsului? Temniţa ar semăna cu o cameră de gazare şi în democraţie metoda nu ţine. Nu ar fi lipsit de interes şi ar fi de notat reacţiile torţionarilor dacă intelectualii din Comisie sau magistraţii care-i judecă astăzi ar tatona starea psihică a „chinuitorilor” acelor timpuri, amintindu-le, uneori demonstrativ, de apelativele pe care aceştia, atunci, în calitate de anchetatori, le adresau arestaţilor. Lui Radu Gyr, banditule, 20 de ani temniţă grea. Lui Constantin Noica, criminalule, 25 de ani temniţă grea. Lui Istrate Micescu, criminalule, 20 de ani muncă silnică.

Apelativul, domnule colonel, folosit de comisie la ancheta schingiuitorului, nu merge, nu ţine, nu reprezintă personajul, în schimb calificativele călăule, torţionarule sau criminalule merg, se pretează să „scormoneşti” cu ele amintiri. Memoria trezită de devoalarea activităţilor de tortură prin calificativele date nefericiţilor, folosite la anchetă atunci; banditule, trădătorule, ar fi o pedeapsă mai mare decât târâtul lor prin tribunale acum, la vârsta lor, la sfârşenie. Banditule!

Radu socotea: A naibii democraţie! Nu-ţi dă voie să scuturi copacii!

TÂRNAVA

59 Holott tudjuk, hogy milyen kicsinység A Nagy.

ECHIVALENŢE Poezii de ADY

ENDRE

Igen: élj türelemmel, Igen: hallgass, ha fáj, Várd meg, hogy jőjjön a nagy professzor: Halál.

Igen: élni, míg élünk, Igen: ez a szabály, De mit csináljunk az életünkkel, Ha fáj?

Cei pe care îi sărut Cei pe care îi sărut îngălbenesc.

Nu îmi sărut mama.

Mă sfiesc.

Vom trăi până trăim Da, vom trăi până trăim, Aceasta-i legea care Ne-ndeamnă să ne ducem viaţa Chiar dacă doare.

Da, noi vrem ceva enorm, Eterna zbuciumare, Deşi e-atât de mic nimicul Ca şi Marele-Mare.

Da, răbdător tu să trăieşti, Să taci scriindu-ţi cartea Până-o veni măreţul Dascăl: Moartea.

Da, vom trăi până trăim Aceasta-i legea care Ne-ndeamnă să ne ducem viaţa Chiar dacă doare.

Élni, míg élünk Igen: élni, míg élünk, Igen: ez a szabály.

De mit csináljunk az életünkkel, Ha fáj?

Igen: nagyot akarjunk, Igen: forrjon agyad,

Dar nici celor ce visează cu mine, Prieteni dragi şi iubiţi, Nu le e bine. Îi compătimesc însă Pe cei ce dragoste-mi poartă, Căci eu nu mai cred în inima mea Moartă.

Cei pe care îi sărut îngălbenesc.

Nu îmi sărut mama.

Mă sfiesc.

Akit én csókolok Akit én csokolok, elsáppad, Nem merem megcsókolni Az anyámat.

Jaj azoknak, kik álmot szőnek Rólam, hívő barátnak S szeretőnek.

Jaj azoknak, akik szeretnek, Mert nem hiszek már régen A szívemnek.

Akit én csókolok, elsáppad, Nem merem megcsókolni Az anyámat.

TÂRNAVA

60 Cain l-a ucis pe Abel Mă rog lui Iavhe, mult mă rog, Căci nu e slobod a ucide, Dar de câte ori ucide Cain Pe mine mă ucide.

Nu am de ce ascunde asta, N-am sânge de-ucigaş pe mâini Şi sigur ştiu că n-am păcatul Căci n-am ucis nici oameni-câini.

Abel şi Cain dezbinaţi Lângă puterea-ţi mare Tu, Iavhe, ne-ai lăsat lipsiţi De grija Feţei tale.

Tot timpul Cain a-nviat, Prin vreme mult mai rău, Şi l-a ucis de-atâtea ori Pe Abel, fiul tău.

Nu ştiu dacă e-n lume cineva Să-i judece pe ce-i ce-s morţi Poate doar Iavhe, sus, în cer, Lângă acele-nalte porţi... Îndurerat, pe mine m-am ucis, Căci dacă fiinţe-n mine sunt – Iavhe, primeşte-mă-ntr-un timp, Să-nţelepţim din nou acest pământ.

S megölte önmagával együtt Ábelt, gyermekedet.

E földön senki sincs, Ki vádolhat halottakat, Te sem, Uram, az Égben ott fent, Bár ölni nem szabad.

Megöltem magamat, Mert furcsán voltunk kettesen: Fogadj, Jehovám, két-eggyünket Értőn és kedvesen.

Curge Eriu spre Ocean...

Greoaie, blândă apă-i Eriul,*) Cu mâl şi trestie mlădie, Crasna, Someşul şi Tisa Şi Dunărea-n Ocean o-mbie.

E apă sfântă şi tenace Ce îşi urmează drumul ei, Oricâte stavili i s-ar pune Ajunge în Ocean, la zei...

Mi-e dragă că-i atât de tristă, Mi-e dragă că-i minunea mare: Din Eriu am pornit odată Şi în Ocean sunt, în revărsare... *) Eriu (în ungureşte Ér) – râu pe malurile căruia a copilărit poetul, aflat în judeţul Sălaj.

Kain megölte Ábelt

Az Értől az Oceánig

Uram, én Jehovám, Tudtam, hogy ölni nem szabad S Kain megölte ujra Ábelt: Megöltem magamat.

Az Ér nagy, álmos, furcsa árok, Pocsolyás víz, sás, káka lakják.

De Kraszna, Szamos, Tisza, Duna Oceánig hordják a habját.

El sem bujdoshatom, Nem mostam meg véres kezem, Nem vétkeztem, mikor gyilkoltam És most sem vétkezem.

S ha rám dől a szittya magasság, Ha száz átok fogja a vérem, Ha gátat túr föl ezer vakond, Az Oceánt mégis elérem.

Nincs senkihez közünk S te nem adtál elég erőt Uram, hogy ketten legyünk eggyek A te arcod előtt.

Akarom, mert ez bús merészség, Akarom, mert világ csodája: Valaki az Értől indul el S befut a szent, nagy Oceánba.

És feltámadt Kain, Ki százszor többet szenvedett

În româneşte de ROZALIA C. SUCIACHI

TÂRNAVA

ANIVERSĂRI LUMINATE FLORIN BENGEAN Trei secole de la moartea de martir a lui Constantin Brâncoveanu

61 polul sultanilor turci, mari aspiraţii, revendicări şi interese naţionale sau şi creştine ridicau la luptă de eliberare, de cucerire sau de apărare, armate şi popoare creştine împotriva turcilor. O ofensivă şi defensivă de mari proporţii şi intensitate agita lumea în centrul căreia se găseau ţările române, la începutul secolului al XVIII-lea, când domnea în Ţara Românească Constantin Brâncoveanu.

Prin aşezarea şi raporturile lor în afară, ţările române se găseau într-o situaţie din cele mai grele, între oştile şi solicitările de la miazăzi şi miazănoapte, de la apus şi răsărit, în ce priveşte obligaţia şi putinţa lor de a acţiona cu succes şi cu folos în complexul de organizaţii şi de scopuri politice urmărite de toţi ceilalţi. Îndemnaţi de sentimentul lor firesc şi de interesul lor legitim de eliberare, românii nu puteau rămâne nepăsători în situaţia creată de jur împrejurul lor, care urmărea şi anunţa schimbări mari în partea de răsărit a spaţiului european.

Trei veacuri s-au împlinit în acest an (2014), la ziua Sântă-Măriei Mari, de la moartea de martir a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, a fiilor săi şi a celui mai apropiat sfetnic al domnului ţării, Ianache Văcărescu. Acest tragic sfârşit de domnie şi de viaţă caracterizează nu numai un om şi un destin domnesc, ci o epocă şi o situaţie, cărora Constantin Brâncoveanu le-a fost tributar şi cu tronul şi cu viaţa neamului său. Întro vreme frământată, pe mai mult decât jumătatea Europei – din Suedia lui Carol al XIIlea până în Peloponezul grec, şi din Parisul lui Ludovic al XIV-lea, până la Constantino-

Imperiul otoman, după o epocă de mare putere şi de expansiune, încheiată cu domnia marelui sultan Soliman (1566), intrase într-o perioadă de decadenţă, sub conducerea unor sultani în general slabi, incapabili, corupţi sau capricioşi, supuşi influenţei vizirilor şi femeilor. Din şaptesprezece sultani care au domnit între 1566-1787, numai trei au avut calităţi reale, întunecate însă uneori de o violenţă şi de o cruzime criminală. În această perioadă, timp de vreo 60 de ani (1656-1714), a condus de fapt imperiul otoman o «dinastie» de mari viziri din familia albaneză turcită Kioprulu, în frunte cu Mehmed care a dispus de o putere aproape absolută, fiind un adevărat «vice-sultan». Prin măsuri severe de ordine şi disciplină, situaţia internă a statului turc a fost îndreptată şi consolidată, veleităţile lui trezite.

Ambiţia îndrăzneaţă de a se întinde încă stăpânirea otomană pe seama creştinilor spre apus, a adus imperiului otoman înfrângerea gravă de la Viena (1683), la care domnii români au trebuit să urmeze trupelor turceşti cu un număr de oşteni, ale căror sentimente erau opuse intereselor turceşti.În 1699 se încheiase pacea de la Carlovitz, prin care

62 turcii au pierdut definitiv Transilvania şi o parte din Serbia, unde s-a întins puterea imperială a Austriei.

După lovitura puternică dată turcilor în imediata apropiere a ţărilor române, domnitorii noştri au fost înclinaţi să profite de situaţia creată. Dorind să se elibereze de sub jugul turcesc, domnul muntean Şerban Cantacuzino a intrat în tratative de ajutorare reciprocă cu împăratul Leopold, după dorinţa şi a acestuia, ajungându-se la o înţelegere de colaborare armată şi financiară împotriva turcilor.

Victoria creştină de la Viena avusese mare răsunet în Europa. Speranţa unei victorii totale, dobândite prin armele împăratului Leopold, cu ajutorul românilor şi al creştinilor din Balcani chiar, a căror ridicare împotriva turcilar era socotită posibilă, producea iluzia alungării turcilor din Europa. Şerban Cantacuzino visa restabilirea domniei creştine la Constantinopol, în favoarea sa, ca descendent din veche familie împărătească bizantină. Fără a se angaja într-un asemenea vis uşor, dar dorind eliberarea ţării sale din robia turcească, Constantin Brâncoveanu însuşi, încă înainte de a fi ales domn al ţării, înţelesese nevoia unei legături cu împăratul de la Viena, şi primise titluri nobile de la Viena (1688, 1695) şi cetăţenie ardeleană (1679).

Din nefericire pentru români, gândurile împăraţilor victorioşi asupra turcilor nu erau cu totul curate în ce privea ţările române: asupra acestor ţărişoare formulau pretenţii de domnie prin interpuşii lor şi împăratul austriac şi regele polon Ioan Sobiescki, salvatorul Vienei la 1683. Pentru ei, ţările române, privite ca provincii ale imperiului otoman, deveneau în cazul eliberării lor datoare cu supunere faţă de puterile eliberatoare.

Nevoit, prin starea lucrurilor, să rămână supus turcilor, atât timp cât situaţia nu-i permitea să ia armele împotriva lor, şi să se apere de tătarii care puteau fi asmuţiţi oricând asupra ţării, Constantin Brâncoveanu – înfăţişat de boierii care-l duşmăneau ca trădător al cauzei creştine – a căzut în dizgraţia împăratului Leopold, care la 29 martie 1692

TÂRNAVA l-a «depus» din domnie, recunoscând domn în locul lui pe fiul lui Şerban Cantacuzino. În această situaţie, deşi avea motive să se plângă de purtarea imperialilor faţă de el şi faţă de ţara sa, Constantin Brâncoveanu trimitea lui Leopold ştiri despre venirea turcilor şi se bucura de succesul austriac la Belgrad. Situaţia lui Brâncoveanu era desigur grea, şi nu numai din partea lui Leopold I. În interesele politice ale altora, se făceau planuri pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti nu numai la Viena şi în Polonia, ci şi la Paris. Regele Ludovic al XIV-lea era serios preocupat de poziţia şi de succesele imperiului germanaustriac pe care căuta să o slăbească pe cale diplomatică. În acest scop, el stăruia să împiedice colaborarea regelui Poloniei cu împăratul de la Viena, pentru a strica alianţa lor împotriva turcilor şi a slăbi imperiul lui Leopold. Pe fiul lui Ioan Sobieski, regele Franţei căuta să-l căsătorească cu o principesă franceză, şi «dorea să-l vadă «suveran al Principatelor Moldovei şi Valahiei», pe care Majestatea sa (Împăratul) i le-ar ceda după ce ar alunga pe turci din Europa şi a căror cucerire el ar uşura-o polonilor, cărora nu le-ar fi greu s-o facă».

Este uşor de înţeles ce sentimente şi rezerve puteau trezi în inima lui Constantin Brâncoveanu asemenea jocuri politice şi diplomatice cu tronul şi cu ţara sa şi de ce în dorinţa sa de a scăpa ţara de turci – nu putea să aibă toată încrederea în împăratul de la Viena.

O experienţă asemănătoare şi instructivă a făcut în acelaşi timp Constantin Brâncoveanu de cealaltă parte a frontului creştin, la Răsărit. Spre bucuria tuturor creştinilor ortodocşi, în primul rând a românilor, s-a ridicat în Rusia ţarul Petru cel Mare, promiţător de mari izbânzi creştine. Biruinţa lui asupra regelui Suediei Carol al XII-lea în lupta de la Poltava (1709), i-a dat un mare prestigiu în tot Orientul creştin. Petru cel Mare «a polarizat nădejdile românilor».

Cu simţul său prevăzător şi realist, în complicata perspectivă creştino-turcă, a vremii, Constantin Brâncoveanu s-a îndreptat spre Moscova încă înainte de victoria de la Poltava, ducând prin oamenii săi de încre-

TÂRNAVA dere tratative tainice cu ţarul Rusiei pentru o alianţă contra turcilor, în condiţii care să facă posibilă şi folositoare lupta creştină comună şi informând pe ruşi despre pregătirile turcilor.

Moldovenii au făcut apoi acelaşi lucru, şi Dimitrie Cantemir a încheiat o alianţă efectivă cu ţarul rus, pentru războiul cu turcii de la 1711 şi a angajat în obligaţiile ce-şi luase faţă de ruşi şi pe Constantin Brâncoveanu, asigurând că «aşa va face şi prea iubitul frate Brâncoveanu».

Bătălia s-a dat la Stănileşti, spre Huşi, şi a fost uşor pierdută. «Cruciada pravoslaviei», cum o numise patriarhul Dositei al Ierusalimului, a eşuat lamentabil: armata rusoromână înfrunta o oaste turco-tătară de treipatru ori mai mare şi mai bine înarmată şi aprovizionată. În situaţia aceasta, Constantin Brâncoveanu nu mai avea putinţă să dea vreun ajutor şi ar fi riscat doar să se expună la pierderea ţării şi a tronului, ca Dimitrie Cantemir28.

Acuzaţia ce i s-a adus atunci că lupta s-ar fi pierdut din cauza neparticipării lui Brâncoveanu nu este îndreptăţită. Chiar în istoriografia rusă se recunoaşte azi că Brâncoveanu nu poate fi acuzat de trădare (Semenova). După bătălia de la Stănileşti, turcii au devenit semeţi şi s-au înrăit mai mult faţă de creştini în general, faţă de români şi de Constantin Brâncoveanu în special. Biruinţa lor asupra lui Petru cel Mare fusese uşoară şi puţin costisitoare, dar ea a avut un răsunet puternic prin înfrângerea biruitorului lui Carol al XII-lea şi prin dezamăgirea şi teama pe care le-a adus în rândurile creştinilor ortodocşi din cuprinsul imperiului otoman. Domnul muntean era mâhnit pentru prada şi stricăciunea suferite de brăileni de la ruşi la 1711 şi terorizat totodată de turci, ca şi cum ar fi fost autor sau complice la fapta lui Toma Cantacuzino spătarul, care, fără porunca domnului, pornise asupra Brăilei cu cavaleria pe care o comanda.

28

Două sute cincizeci de ani de la moartea de martir a lui Constantin Brîncoveanu, în Biserica Ortodoxă Ro-mână, nr. 9-10, 1964, p. 869-872.

63 Sultanul fiind nemulţumit de pacea de la Stănileşti, voia să facă război ruşilor.

Asupra lui Constantin Brâncoveanu apăsau, şi fără aceasta, griji şi obligaţii peste măsură de oneroase, «grele şi păgâneşti cereri fără de cale». Mândria şi îndărătnicia lui Carol al XII-lea, care nu se hotăra să plece din Basarabia, şi cu care «împărăţia turcului se găsea în turburări şi nestatornicii de nu ştia ce să mai facă», necăjeau mult pe turci şi se răsfrângeau asupra domnului Ţării Româneşti, obligat totdeauna să trimită sute de care cu provizii, mii de oameni şi sute de pungi.

Erau variate şi nesfârşite obligaţiile legitime şi nelegitime ale domnului către mai-marii Porţii. Daruri în bani şi obiecte scumpe, către sultan, marele vizir şi alţi viziri, demnitari şi funcţionari de toate gradele, pentru vreo «osteneală» sau serviciu datorat, apăsau des şi greu asupra lui. Cronicarul vorbeşte de «mâncături, angarii, mucaeturi, huzureturi, bumbaşir cu porunci» şi altele, care storceau vistieria domnească. În lunga sa domnie de aproape douăzeci şi şase de ani, Constantin Brâncoveanu a avut multe necazuri, supărări şi strâmtorări din poruncile ce le primea de la Constantinopol, din greutăţile, ameninţările, primejdiile şi jignirile cărora era supus. Domnia lui, fericită în alte privinţe, a fost plină de multe griji, riscuri şi sacrificii.

Constantin Brâncoveanu avea duşmani în ţară şi în afară: în ţară pe unii boieri, chiar din rudenia sa cantacuzină, iar în afară pe cei nemulţumiţi de politica lui românească prudentă, socotită politică de trădare a intereselor creştine, când ea era, de fapt, o politică chibzuită şi prevăzătoare, de cruţare a ţării şi a poporului său, pe care-l ferea să nu fie strivit în ciocnirea dintre marile puteri rivale ale timpului, la răspântia cărora se găsea aşezată Ţara Românească.

Constantin Brâncoveanu s-a călăuzit în politica sa de interesele ţării şi, cântărind primejdiile, a ocolit un rău mai mare suportând unul mai mic. El a avut dreptate. Constantin Vodă ştia că persoana şi domnia lui nu sunt pe placul boierilor, care îi creeau greutăţi lui şi ţării. Dintre ei, Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino,

64 luptase în armata imperială la Zărneşti, împotriva turcilor şi a lui Brâncoveanu, şi voia să-i ia locul, iar alţii îl defăimau şi-i căutau răul în afara ţării. Staicu Paharnicul şi Preda Proorocescu, care îi erau duşmani declaraţi, au vrut să atragă asupra lui şi duşmănia domnului Moldovei Constantin Cantemir. Acesta i-a îndemnat să meargă să-l acuze la Constantinopol. Brâncoveanu a prins firul intrigii şi cei doi au fost pedepsiti după păcatele lor de trădători. Constantin Bălăceanu s-a pedepsit singur căzând în luptă la Zărneşti, Toma Cantacuzino, sluger atunci, având «fumuri şi fandoseli de domnie» - cum zice cronicarul -, tulbura lucrurile la Constantinopol, unde, cu mari cheltuieli, se împrietenise cu turcii.

Cantacuzineştii au intrat în legătură şi cu ruşii, cerându-le să le asigure lor tronul lui Constantin Brâncoveanu, aşa cum se tocmiseră şi cu «împăratul nemţesc» şi cum ruşii asigurau Cantemireştilor tronul Moldovei.

Temându-se că familia lor va fi înlăturată de la domnia Ţării Româneşti, prin înfiinţarea unei dinastii brâncoveneşti, ei căutau să obţină tronul prin intrigi şi promisiuni la Viena, la Moscova şi la Constantinopol.

La Constantinopol lucra împotriva domnului muntean marele dragoman Al. Mavrocordat, care voia tronul Ţării Româneşti pentru un fiu al său mai mare, Nicolae. Ca să preîntâmpine lucrătura dragomanului, Constantin Brâncoveanu a dat din timp în căsătorie pe una din fiicele lui, Ilinca, unuia din fiii lui Alexandru Mavrocordat, Scarlat; aceasta însă n-a trăit mult şi ambiţia tatălui lui rămânea deocamdată nesatisfăcută. Fiul mai mare, Nicolae, numit în Moldova în locul lui Dimitrie Cantemir, va trece în Ţara Românească după Ştefan Cantacuzino, şi astfel un Mavrocordat ajunge domn pe tronul visat, ilustrat de Constantin Brâncoveanu.

Cantacuzineştii erau în cunoştinţă de urzirea mazilirii Brâncoveanului. Când s-a produs aceasta şi turcul venit de la Poartă cu misiunea de a pune domn nou a întrebat de formă pe boieri pe cine vor să aleagă, el avea pregătit firmanul de numire a lui Ştefan Cantacuzino, atunci mare spătar, văr cu Brânco-

TÂRNAVA veanu, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino.

Constantin Brâncoveanu era acuzat la turci că rezidează mai mult la Târgovişte, unde înnoise şi mărise palatul domnesc şi de unde putea să se refugieze mai uşor în Ardeal, având şi acolo proprietăţi; că a bătut acolo medalii de aur cu chipul său, ceea ce ar fi un semn de independenţă; că a dat ajutor ruşilor prin Toma Cantacuzino, la Brăila (1711).

Acestea erau precedate de acuzaţiile mai vechi, că este om al împăratului de la Viena. În săptămâna Patimilor anului 1714, a sosit de la Constantinopol la Bucureşti un imbrohor, care, primit prieteneşte, şi-a mărturisit părerea de rău că trebuie să facă o supărare domnului şi a împlinit porunca, mazilindu-l, spre stupoarea tuturor celor de faţă (24 martie). Constantin Brâncoveanu a fost ridicat cu familia şi pornit la Constantinopol, unde a fost întemniţat în faimoasa închisoare Şapte Turnuri (Edicule).

Imbrohorul a rămas în ţară, ca să afle şi să inventarieze toată averea domnului mazilit; la plecare, a dus cu sine şi un întreg dosar de plângeri şi de acuzaţii cantacuzineşti împotriva lui Brâncoveanu.

Cât despre vreo rugăminte din ţară pentru domnul mazilit, zice stolnicul că «nimeni nu cutează nici a mijloci, nici a pune vorba cea mai mică în trebile acelui fericit» (!). Nici după uciderea lui nu trecuse pizma şi ciuda Cantacuzinilor împotriva lui. Urmaşul lui scria către patriarhul Hrisant al Ierusalimului, făcându-se a deplânge moartea lui, că Brâncoveanu neglijase să aibă legături personale la Constantinopol, unde nu se mai dusese de la 1703, când fusese chemat la Adrianopol să sărute poala noului sultan Ahmed al III-lea şi de unde, cu preţul multor scumpe daruri, venise asigurat de domnie pe viaţă. Stolnicul se jăluia că ţara fusese prădată şi stoarsă sub domnia Brâncoveanului şi că imbrohorul care l-a mazilit a chinuit şi nenorocit pe mulţi, între care şi pe Ianache Văcărescu, rudă cu domnul şi vistiernic, ca să spună ce averi mai are Constantin Brâncoveanu şi unde sunt ascunse.

TÂRNAVA La Constantinopol, lucrurile erau deci pregătite, pentru ca Brâncoveanu să nu mai tulbure liniştea Cantacuzinilor. În cumpăna judecăţii lui Constantin Brâncoveanu atârna mai greu desigur acuzaţia despre înţelegerea lui cu duşmanii imperiului otoman, austriecii şi ruşii. Cum el rămăsese totuşi de fapt credincios turcilor, iar acum nu mai prezenta nici un pericol politic, ceea ce apăsa mai greu asupra lui şi excita lăcomia turcească era vi-na lui de a fi foarte bogat: proprietăţi multe în ţară şi în Ardeal, sume mari de bani în străinătate - depuse la Zecca din Veneţia şi la Banca din Viena. Palatele lui, clădirea şi înzestrarea a numeroase biserici şi mânăstiri, ajutoarele ce dădea pretutindeni, faima lui de «altîn beg» (prinţul aurului), deci faima de prea bogat ctitor, donator şi binefăcător creştin, aprindea toată pofta lăcomiei otomane şi instiga furia şi fanatismul musulman. Atâta bogăţie şi generozitate de domn ghiaur într-o ţară tributară împărăţiei, care se plângea mereu de greutatea haraciului, a huzmetului şi a celorlalte datorii, erau ca o sfidare la Poartă.

Constantin Brâncoveanu a fost supus la torturi în închisoare, ca să declare toate averile şi depunerile sale. El nu avea însă ce să mai declare şi l-au torturat zadarnic. Ceea ce mai avea era viaţa şi credinţa lui. Un sultan ca Admed al III-lea şi un mare vizir ca Gin-Alli s-au dovedit în stare să-l facă a-şi pierde viaţa, netăgăduindu-şi credinţa.

La începutul lunii august 1714, după patru luni de temniţă grea, Constantin Brâncoveanu era scos şi aruncat în groapa Bostangi-başa, de la Forus. La 15 august, ziua naşterii lui, când împlinea 60 de ani, şi ziua numelui doamnei lui, Marica, familia brâncoveană a fost scoasă la judecata de sfârşit.

Era pe malul frumosului Bosfor. De faţă: sultanul într-un caic, toţi demnitarii Sublimei Porţi, ambasadorii statelor creştine (apusene), invitaţi anume la acest spectacol şi alţi mulţi asistenţi. Era un spectacol unic, tragic în adevăr şi măreţ totodată29.

Sub stăruitoare ameninţare cu moartea, s-a cerut întregii părţi bărbăteşti lepădarea de credinţa creştină şi îmbrăţişarea celei 29

Ibidem, p. 873-875.

65 mahomedane. Prin refuzul curajos şi repetat al Brâncovenilor, procesul a fost socotit ca judecat.

Din rafinament de cruzime şi în aşteptarea slăbirii firii Brâncoveanului, au fost decapitaţi întâi copiii, în ordinea vârstei. Cel mic (de 12 ani), îngrozit de spectacol, s-a speriat. La îndemnul tatălui, a plecat capul pe butuc şi a primit lovitura. A urmat Văcărescu şi s-a încheiat cu Constantin Basarab Brâncoveanu, domn martir al Ţării Româneşti. Un ambasador de faţă a raportat, că toată execuţia a durat mai puţin de o jumătate de oră. «Sângerară înaintea căruntului părinte, cu trupul frânt de chinuri, toţi fiii: Constantin, Ştefan, Radu, până la copilandrul Matei, care singur se cutremură înaintea toporului şi trebui sprijinit de tatăl însuşi, pentru ca, împăcat cu gândul jertfei sale de creştin, acesta să-şi puie şi el capul bătrân pe trunchiul stropit cu atâta sânge al odraslelor sale iubite. Lumea nu mai văzuse o asemenea neomenie» (N. Iorga).

Povestirea faptului sângeros se cunoaşte din rapoarte şi scrisori ale unora din martorii creştini ai tragediei brâncovene.

Descrieri se găsesc şi în cronicile moldovene. Iată două versiuni, rezumate din corespondenţa unor ambasadori: I. «Marele domn (sultanul Ahmed III) ieşind din Divan, puse, în prezenţa sa, în faţa Seraiului (palatul Sultanului), de partea apei, să fie decapitat în public, Domnul Constantin Basarab (care timp de 26 de ani domnise în calitate de Prinţ în provincia Valahiei), cu cei patru fii ai săi şi fratele (unchiul) soţiei lui.

Corpurile au fost duse apoi de cei care le-au ridicat în faţa porţii mari a Curţii, pentru a servi ca privelişte la toată lumea, şi a doua zi au fost aruncate în mare. Soţia, fiicele şi două nepoate ale acestui nefericit prinţ, fiind martore oculare ale acestei tragedii, au fost condamnate apoi la închisoare perpetuă. Aşa că din neamul acestui prinţ masacrat nu mai este moştenitor bărbătesc în viaţă.

Era acuzat că avusese cu împăratul Germaniei şi cu ţarul Moscovei corespondenţă împotriva interesului Marelui-Domn turc şi cumpărase moşii şi castele în Transil-

66 vania şi îşi asigurase banii la Veneţia şi în alte părţi».

II. «Nefericitului Prinţ al Valahiei i s-a tăiat capul împreună cu toţi copiii şi vistieriului său. După ce Marele-Domn i-a luat toate averile şi l-a prăbuşit în groaza unei crude închisori, timp de mai multe săptămâni, cu toată familia sa, a fost scos de acolo pentru a-l copleşi cu cruzimile şi chinurile celei mai riguroase torturi. Marele domn ordonă apoi să fie adus înaintea lui la 26 (stil nou) al acestei luni (august) şi i s-a tăiat capul cu toatã familia sa, în prezenţa lui. Executarea a început cu cel mai mare dintre copiii lui, care erau în număr de patru; după ei, veni rândul vistierului lui şi apoi al lui însuşi.

Cadavrele lor au fost aruncate după aceea în ochii poporului, de dimineaţa până seara, apoi împrăştiate în valurile Mării Negre. Istoriei nu i s-a oferit niciodată imaginea unei aşa de sângeroase măcelăriri, şi lumea întreagă e cutremurată încă de groaza de a fi văzut pe acest nefericit Prinţ, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor sale în bogăţii şi în gloria lumii, să-şi dea sufletul sub ascuţişul săbiei şi să moară înotând în sângele întregii sale familii. Cât priveşte pe soţia şi pe fiicele lui, se asigură că vor fi vândute ca sclave şi restul rudelor lui în slujba lui (vor fi condamnaţi) la muncă silnică».

Impresia a fost zguduitoare chiar pentru turci, unii blamând acest masacru. Nu ştim să se fi făcut vreun protest sau vreun alt gest creştin cuvenit şi cruzimii sângeroase a «Marelui Domn» Ahmed al III-lea, şi sublimului act eroic de credinţă şi de bărbăţie al voievodului român. Moartea martirică a domnului Ţării Româneşti, a feciorilor şi a vistierului lui merită cu atât mai multă cinstire.

Distinsul şi strălucitul domn al Valahiei s-a bucurat încă în viaţă de bine meritate elogii, al căror caracter panegiric nu strică în fond justeţei lor. Sevastos Kiminitis îl socoteşte «cu totul asemenea lui Constantin celui vechi» şi îl numeşte «culmea domnilor celor prea credincioşi, vrednic de cununile cereşti», şi «mândria cea mare a ortodocşilor», «domnitor neîntrecut de evlavios, de sfânt, de senin şi de blând, de vrednic ca Domn şi

TÂRNAVA urmaş al pildei lui Hristos». Ridicat pe tron din dumnezeiască hotărâre, deşi n-a râvnit, a fost purtător de grijă turmei creştine ce i-a fost încredinţată de pronia dumnezeiască şi pentru nevoile trupeşti şi pentru cele sufleteşti.

Interesant ca document turcesc elogios un firman de o solemnitate orientală afectată şi convenţională, către Constantin Brâncoveanu, pentru haraciul ţării: «Alesule din neamul lui Mesia şi mai mare în neamul lui Iisus, Domn al Ţării Româneşti, Constantin Voievod, fie-ţi sfârşitul bun».

Domnia lui Ştefan Cantacuzino, pentru care se uneltise cu patimă şi nedreptate mazilirea vrednicului Basarab Brâncoveanu, a fost «fără povestitor, scurtă şi lipsită de orice valoare politică». La Constantinopol se uneltea şi împotriva lui şi tronul avea să fie luat şi Cantacuzineştilor, cum fusese luat lui Constantin Brâncoveanu şi dat Mavrocordaţilor, Nicolae mutându-se doar de la Iaşi la Bucureşti. Acesta era epilogul politic al martiriului lui Constantin Brâncoveanu, şi era plin de învăţătură pentru poporul român, care de atunci pierdea domnia băştinaşă, pentru una străină.

Pentru a fi mai bine înţeleasă şi mai just apreciată jertfirea familiei domneşti brâncovene, ea trebuie privită în lumina şi sub specia martiriului creştin sub stăpânirea turcească. Constantin Brâncoveanu cu ai săi nu este singurul, ci cel mai însemnat din şirul lung de «neomartiri» creştini de credinţă ortodoxă, după 1453.

Domn al unei ţări, care – prin aşezarea, prin mijloacele, aspiraţiile şi drepturile ei legitime – era în situaţia şi în măsură de a putea cauza imperiului otoman greutăţi şi în lupta lui cu cele două imperii creştine, aflate în ofensiva împotriva turcilor, Constantin Brâncoveanu era un factor important în calculul intereselor turceşti. Legăturile lui cu ierarhia greacă - cu patriarhii, îndeosebi, dintre care unii poposeau cu lunile şi cu anii la curtea voievodului din Ţara Românească şi care îşi îndreptau nădejdea eliberării spre puterile creştine, iar între ortodocşi spre ruşi şi chiar spre români – făceau din Constantin

TÂRNAVA

67

Brâncoveanu omul cel mai însemnat şi mai de temut din raza imperiului turcesc.

Condamnat la moarte, Constantin Brâncoveanu a fost pus în obişnuita dilemă: de a se turci, sau de a fi executat cu toţi ai lui. Între credinţă şi viaţă, domnul creştin a sacrificat viaţa, dar şi-a păstrat credinţa, murind muceniceşte pentru mărturisirea ei.

Viaţa lui era tributul cel din urmă şi cel mai mare ce putea plăti cezarului; lui Dumnezeu i-a păstrat credinţa. Cu aceasta, el a ales pentru sine partea cea bună. Martiriul lui era apoteoza lui, şi a murit astfel împăcat şi biru-itor, cu coroana nimbului.

Mucenicia lui Constantin Brâncoveanu era în adevăr o mare biruinţă morală a domnului creştin asupra sultanului musulman. Dacă Brâncoveanu apostazia, Ahmed al III-lea obţinea o mare victorie asupra lui, iar imperiul otoman asupra Ţării Româneşti.

Lupta a câştigat-o domnul Ţării Româneşti şi cu el a câştigat-o ţara şi poporul lui. Mucenicia domnului era o parte din mucenicia multiseculară a poporului nostru, care a plătit opresorilor un mare tribut – şi de bani, şi de bunuri, şi de sânge pentru a-şi păstra ţara şi legea. Domnind cu înţelepciune şi cu dreptate şi murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el însuşi, cinstind deopotrivă şi neamul din care făcea parte.

Baladele populare şi cugetul poporului nostru îi păstrează mare, cinstit şi venerat numele lui de domn şi martir. I se cuvine cu bun drept acest omagiu şi i se cuvine mai mult decât atât30. Închinându-i prinosul de aleasă preţuire pe care i-o poartă ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, a cărei credinţă el a păstrat-o cu jertfa vieţii sale, mărturisim bucuria că Sfânta noastră Biserică l-a aşezat acolo unde îi este locul, şi anume în cununa de sfinţi a neamului nostru românesc.

۩

30

Ibidem, p. 876-878.

POESIS KOCSIS FRANCISKO Amintiri din alt trecut Se apropia vremea când trebuia să mă-ntorc în oraşul în care m-am născut, în care am văzut prima oară pui de căţel cu blană atât de moale că aş fi vrut să trag peste faţă pielea lor încă mirositoare a placentă animală, în oraşul construit pe-o imensă cruce de drumuri, rău aşezat pentru tihnă, în care am avut cândva o iubită care acum ar trebui să fie măritată, cu copii care ar putea să-i semene şi să-mi iasă în faţă; eram mercenar într-o armată străină, la fel de străin de oraşul în care mi s-a dat viaţă ca oricare dintre cei cu care luptam laolaltă pentru solda ticăloasă, oraşul în care însăşi mama mea foarte bătrână ar putea asista la cruzimea cu care vom trece prin sabie viaţa lor nenorocită – şi chiar dacă m-ar recunoaşte, ar jura că soldatul acesta ticălos e altul, ar şti că nimic din ce vede nu-i adevărat, că fiul ei a murit într-o altă luptă, mai înainte de a ajunge în oraşul în care ea l-a alăptat. Şi decât ea mai bine doar eu aş şti că nu s-a înşelat.

Poeţii mureşeni Kocsis Francisko (stânga) şi Eugeniu Nistor, încadrând-o pe prozatoarea Melania Bancea, la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, cu prilejul lansării volumului de proză al acesteia, Peştişorul de aur (Edit. „Ardealul”, 2012) ----------------------------------------------------------------------

TÂRNAVA

68

EVENIMENTE... ILUSTRATE CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ „STATELE UNITE ALE EUROPEI” (MUNICIPIUL LECCE, ITALIA) Organizată de Academia Provinciei Salento, Conferinţa Internaţională „Statele Unite ale Europei” s-a desfăşurat, în zilele de 13-14 martie 2014, cu sprijinul nemijlocit al Municipalităţii din Lecce (sudul Italiei).

European, Prof. Franco Eugeni – Universitatea din Teramo, Prof. Giulio Tarro – Colegiul de Ştiinţă şi Tehnologie din cadrul Universităţii Philadelphia (SUA), Annibale Fracasso – redactorul şef al Euronews Paris (Franţa), Prof. Adriana Poli Bortone – europarlamentar, Prof. Cosimo Lo Re’ – Universitatea din Siena, Prof. Raffaele De Giorgi – Universitatea din Salento ş. a.

--------------------------------------------------------------------

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „LUCIAN BLAGA”, SEBEŞ-ALBA, EDIŢIA A XXXIV-A În perioada 9-10 mai 2014, s-a desfăşurat la Sebeş, Lancrăm şi Alba Iulia cea de-a XXXIV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, manifestare organizată de Primăria şi Consiliul Local Sebeş, Consiliul Judeţean Alba şi Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş.

Răspunzând invitaţiei principalului organizator – Academia Regiunii Salento – poetul, eseistul şi lectorul univ. dr. Eugeniu Nistor, a prezentat conferinţa filosofică „Aspecte şi personalităţi fondatoare ale culturii şi civilizaţiei române moderne”. Discursul pe care urma să-l sus-ţină a fost trimis cu circa două luni înainte de eveniment, pentru a fi tradus în limba italiană, astfel încât delegatul României la acest elevat forum l-a putut prezenta în faţa publicului în limba lui Dante (în circa 50 de minute), fapt care a sensibilizat asistenţa, bucurându-se de un mare succes. Traducerea discursului în limba italiană a fost realizată de juristul Fabio Melano.

La manifestare au participat personalităţi ale vieţii publice, cultural-ştiinţifice şi academice din Italia, SUA, Franţa şi România, între care voi aminti pe: Gianni Pittella – vicepreşedinte al Parlamentului European, Avv. Francesco de Jaco – secretar naţional al P.D.I., Avv. Raffaele Baldassarre – şeful Grupului F.I. în Parlamentul

De peste trei decenii, festivalul reuneşte la Sebeş şi la Lancrăm, în luna mai, distinse personalităţi ale culturii româneşti, venite să cinstească memoria unuia dintre cei mai de seamă gânditori români, care constituie un reper fundamental al filosofiei şi literaturii noastre din secolul XX. Programul manifestărilor din acest an a cuprins: Vineri, 9 mai 2014, începând cu ora 10,00, la Lancrăm, la Casa Memorială „Lucian Blaga” – deschiderea oficială a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a XXXIV-a.

Sesiunea de comunicări ştiinţifice, partea I, intitulată Opera lui Lucian Blaga în contextul valorilor culturale ale umanităţii – i-a avut ca moderatori pe acad. Alexandru Surdu şi lector univ. dr. Eugeniu Nistor. În cadrul Sesiunilor de comunicări, scriitorii şi criticii literari Zenovie Cârlugea, Gheorghe Grigurcu, Lucian Gruia, Ilie Moise, Mircea Popa, Alexandru Surdu şi Eugeniu Nistor au susţinut comuni-

TÂRNAVA cări. Acad. Mihai Cimpoi, Nicolae Mareş şi George G. Potra, de la Fundaţia N. Titulescu au prezentat lucrări în cadrul secţiunii dedicate activităţii diplomatice. În cadrul rezervat cărţilor în festival – moderată de Ion Mărgineanu – au fost lansate cărţi de: Zenovie Cârlugea – Dinamica antinomiilor imaginare, ediţia a II-a, Zoe Elena Deju – Pridvor de veghe, Lucian Gruia – Lucian BlagaUniversul clepsidră şi matricea stilistică, George G. Potra – Nicolae Titulescu. Opera politico-diplomatică. Ovidiu Pecican – Câteva secrete ale romancierului Lucian Blaga, Eugeniu Nistor – Lucian Blaga - filosof al culturii şi o ediţie anastatică Lucian Blaga – Religie şi spirit, o ediţie bilingvă română-polonă (realizată de Nicolae Mareş), un volum de versuri selectate din creaţia lui Blaga, tradus în limba albaneză de Luan Topciu – intitulat 100 poezii, şi un volum bilingv tradus în limba germană de Mircea M. Pop, Psalm dragostei şi alte 46 de poezii.

Publicul a asistat la un recital din poezia blagiană, susţinut de recitatoarea Elena AnghelComan, iar la Biserica Evanghelică a avut loc recitalul de muzică clasică, susţinut de Orchestra de cameră a judeţului Alba, dirijor Dan Liviu Cernat. Expoziţia pictorului Eugen Măcinic, organizată în cadrul Galeriei de Artă care îi poartă numele, a adus un plus de culoare şi sensibilitate, alături de membrii Cenaclului Literar „Lucian Blaga” care au susţinut un recital de poezie şi muzică din creaţiile proprii şi din poezia blagiană. Sâmbătă dimineaţa, de la ora 10,00, au fost depuse coroane şi jerbe la statuia marelui cărturar iar la Biserica Ortodoxă din Lancrăm a fost oficiată o slujbă de parastas la mormântul marelui gânditor la care, alături de un sobor de preoţi a participat şi Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Irineu al Alba Iuliei.

Ca în fiecare an, Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, şi-a desemnat câştigătorii. Juriul acestei ediţii a fost format din: Aurel Pantea, redactor şef la Revista „Discobolul” – preşedin-

69 tele juriului; Ion Mărgineanu, scriitor, secretarul juriului; membri – Ioan Bâscă, consilier cultural la CJ Alba; Mioara Pop – director al Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” Alba; Constantin Şalapi – directorul Centrului Cultural „Lucian Blaga” Sebeş şi Rodica Hăprean – Biblioteca Municipală „Lucian Blaga” Sebeş. S-au acordat mai multe premii, cele mai importante obţinându-le personalităţi care, prin întreaga lor activitate au contribuit la promovarea operei blagiene. Câştigătorii Trofeelor „MIRABILA SĂMÂNŢĂ” ediţia a XXXIV-a sunt: Premiul „Lucian Blaga”, acordat de Academia Română profesorul univ. dr. CORNEL MORARU din Târgu-Mureş pentru lucrarea Convergenţe metafizice în opera lui Lucian Blaga (ediţia a doua); Premiul special al Consiliului Judeţean Alba, acordat acad. MIHAI CIMPOI, pentru lucrarea Mihai Eminescu, Dicţionar enciclopedic; Premiul „Alma Mater”, acordat prof. dr. istoric literar MIRCEA TOMUŞ; Premiul „Opera Magna” – acordat criticului literar GHEORGHE GRIGURCU – de către Consiliul Judeţean Alba, Biblioteca Jud. Alba şi Uniunea Scriitorilor Alba; Premiul pentru exegeză – acordat scriitorului LUCIAN GRUIA; Premiul pentru exegeză – acordat scriitorului ZENOVIE CÂRLUGEA; Premiul pentru traducerea operei blagiene acordat traducătorului – MIRCEA M. POP; Premiul „Biblios” – acordat BIBLIOTECII „LUCIAN BLAGA” din Sebeş; Premiul „Ex aequo” acordat PRIMĂRIEI ŞI CONSILIULUI LOCAL SEBEŞ; Premiul „Lucia Mureşan” – acordat lui DOREL VIŞAN, actor la Teatrul Naţional Cluj.

Premiile acordate la Concursul de creaţie literară a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” ediţia a XXXIV-a: MARELE PREMIU al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, acordat de Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş – SORIN LUCACI – Bucureşti; PREMIUL I, acordat de Consiliul Judeţean Alba – ALINA MARIETA ION – Brăila; PREMIUL II, acordat

TÂRNAVA

70 de Fundaţia Culturală „Lucian Blaga” Sebeş – ŞTEFANA PAULA LAVRIC ONEA – Negreşti, Vaslui; PREMIUL III, acordat de Biblioteca Judeţeană „L. Blaga” Alba Iulia – ANADA – Arad; PREMIUL Revistei „Izvoare filosofice” Târgu-Mureş – GHEORGHE MIRA – Costeşti, Argeş; PREMIUL acordat de Editura „Ardealul” din Târgu-Mureş – TEODORA BARBU – Corneşti, Dâmboviţa ş. a. În paralel şi în prelungirea festivalului, la Alba Iulia s-a desfăşurat cea de-a VII-a ediţie a prestigiosului târg de carte „ALBA TRANSILVANĂ”, la care au participat peste o sută de edituri din ţară şi din străinătate. Editura Ardealul din Târgu-Mureş a participat cu stand propriu de carte şi a lansat, în premieră, cărţile: Lucian Blaga – Religie şi spirit (ediţie anastatică), Cornel Moraru – Convergenţe metafizice în opera lui Lucian Blaga (ediţia a doua) şi Eugeniu Nistor – Lucian Blaga-filosof al culturii (eseuri).

terior a avut loc recitalul poeţilor, avându-l ca moderator pe Horia Bădescu, în următoarea „formaţie de lucru”: Oana Boc, Dumitru Cerna, Doina Cetea, Ion Cristofor, Vasile G. Dâncu, Mircea Goga, Vasile Gogea, Vasile Igna, Alexandru Jurcan, Valentin Marica, Victor Constantin Măruţoiu, Ion Mureşan, Marcel Mureşeanu, Sânziana Mureşeanu, Eugeniu Nistor, Ion Noja, Olimpiu Nuşfelean, Maria Pal, Adrian Popescu, Persida Rugu, Daniel Săuca, Viorel Tăutan şi Flavia Teoc.

--------------------------------------------------------------------

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL “LUCIAN BLAGA”, CLUJ-NAPOCA, EDIŢIA A XXIV-A Organizatorii acestei ediţii a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, care s-a desfăşurat în perioada 22-23 mai 2014, au fost Societatea Culturală „Lucian Blaga” Cluj-Napoca şi Uniunea Scriitorilor din România – Filiala ClujNapoca, precum şi cele două instituţii de cultură aflate sub autoritatea Consiliului Judeţean Cluj – Biblioteca Judeţeană „O. Goga" şi Muzeul de Artă.

Programul Festivalului, a demarat Joi, 22 mai, începând cu ora 11.00, la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, şi a cuprins un evantai întreg de manifestări culturale, astfel: Diana Cozma a recitat din poezia lui Lucian Blaga, acompaniată la chitară de Emeric Imre. Ul-

La ora 13.00, la sediul Filialei Cluj a USR, s-a vernisat „Salonul de primăvară al scriitorilor”, un moment dedicat marelui poet Lucian Blaga. În cadrul acestuia au expus poeţii: Ion Antoniu, Ion Cristofor, Rodica Frenţiu, Teodora Gogea, Maria Pal, Irina Petraş, Laura Poantă, Rodica Scutaru-Milaş şi Flavia Teoc.

După acest moment s-a desfăşurat simpozionul cu tema „Lucian Blaga la Cluj”, la care au participat: Mircea Popa, Doina Modola, Stelian Mândruţ, Ion Taloş, Oana Boc, Melania Ilea, Victor Constantin Măruţoiu şi Eugeniu Nistor, acesta din urmă prezentând ediţia anastatică a volumului Lucian Blaga – Religie şi spirit, apărut la Editura Ardealul din Târgu-Mureş. Activităţile de la sediul Filialei Cluj s-au încheiat cu lansările de carte dedicată lui Lucian Blaga şi cu Gala de premiere a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor şi Reuniunea de primăvară-vară.

TÂRNAVA FESTIVALUL NAŢIONAL „LUCIAN BLAGA”, TÂRGU-MUREŞ, EDIŢIA A XIV-A Organizat de Uniunea Scriitorilor – Filiala Târgu-Mureş, în parteneriat cu: Editura Ardealul, Consiliul Judeţean Mureş, Universitatea „Petru Maior”, şi Primăria Târgu-Mureş – ediţia din acest an a Festivalului Naţional „Lucian Blaga””, s-a desfăşurat în trei locaţii distincte: Sala Senatului Universităţii „Petru Maior”, Casa de cultură „Mihai Eminescu” şi sediul Editurii „Ardealul”, în zilele de 29-31 mai 2014.

După cuvântările de deschidere din partea organizatorilor, rostite de prof. univ. dr. Iulian Boldea – decanul Facultăţii de Ştiinţe şi Litere şi lectorul univ. dr. Eugeniu Nistor – directorul-fondator al Festivalului, a urmat sesiunea de comunicări ştiinţifice, în care s-a dezbătut, din diverse perspective, Actualitatea operei blagiene. Fertilitatea ideilor expuse şi pertinenţa aprecierilor făcute a dovedit din nou că spiritul lui Lucian Blaga se manifestă cu mai mare pregnanţă la cumpăna dintre primăvară şi vară, după un parcurs care a înregistrat cel puţin încă două mari manifestări consacrate magului din Lancrăm în spaţii geografice apropiate (şi chiar învecinate), fiind vorba de Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Sebeş-Lancrăm (cea de-a XXXIV-a) şi Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Cluj Napoca (ediţia a XXIV-a), la care Mureşul a avut reprezentanţi. Aşadar câţiva invitaţi ai celei de-a XIV-a ediţii târgumureşene a Festivalului, au prezentat comunicări de cert interes pentru studenţi, cadre didactice şi alţi iubitori de literatură şi filosofie; dintre acestea vom aminti intervenţiile d-lui dr. Marian Nencescu (cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Bucureşti), care s-a referit la valabilitatea ideilor filosofice blagiene din Spaţiul mioritic, cel puţin în privinţa identificării unor

71 trăsături specifice ale sufletului românesc. Apoi, a urmat la cuvânt: prof. Mioara Pop, directoarea Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” din Alba Iulia, care a vorbit despre amplele proiecte editoriale, legate de Blaga, pe care le susţine instituţia cărţii pe care o conduce, prin traducerile, ediţiile de lux, cele anastatice, dar şi prin reeditările succesive. Prof. dr. Constantin Nicuşan (director al Gimnaziului „N. Bălcescu”, Târgu-Mureş) a surprins un aspect fundamental al gnoseologiei blagiene: cunoaşterea luciferică, care îi dă întregului său sistem filosofic ample dimensiuni metafizice, în timp ce prof. dr. Aurel Hancu (preşedintele Cenaclului literar „Elena din Ardeal”, Târnăveni) a dat glas gândurilor sale despre influenţele blagiene înregistrate în poezia lui Ioan Alexandru. Moderatorul acestei secţiuni, lectorul univ. dr. Eugeniu Nistor, s-a referit, pe scurt, la modul propriu, extrem de original, în care a perceput şi a înţeles Lucian Blaga fenomenul religios, căruia în volumul Religie şi spirit (din 1942) se străduieşte să-i descopere şi să-i analizeze nu doar flora, deosebit de bogată şi de diversă, ci şi să-i dea o definiţie potrivită şi să-l pună în acord cu potenţialul activ al matricilor stilistice ale unui popor, grup etnic etc.

Recitalul poetic sub genericul versului blagian „Risipei se dedă Florarul...”, moderat de prof. univ. dr. Iulian Boldea, binecunoscut critic şi istoric literar, a antrenat o bună parte dintre poeţii – membri ai Filialei Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor, care au dovedit un mare apetit pentru lectură; astfel au participat poeţii: Zeno Ghiţulescu, Lazăr Lădariu, Eugeniu Nistor, Kocsis Francisko, Ioan Găbudean, Ana Maria Crişan, Adrian A. Giurgea, Constantin Nicuşan, Aurel Hancu, Doina Pologea şi Marius Paşcan, acesta din urmă participând atât ca poet cât şi ca membru al Parlamentului, vicepreşedinte în comisia pentru cultură şi mass-media a Senatului României.

A urmat momentul festiv al decernării diplomelor celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului

72 Naţional „Lucian Blaga”, unor scriitori, profesori şi cercetători, care au avut contribuţii deosebite, în ultimii ani, în promovarea Ideii Blaga în cultura românească, laureaţii fiind: prof. Mioara Pop, dr. Marian Nencescu, conf. univ. dr. Maria Dorina Paşca, prof. Constantin Şalapi şi poetul şi editorul Adrian Armand Giurgea.

Un alt moment interesant al Festivalului l-a constituit expoziţia de ediţii Blaga, de reviste, cărţi rare, de volume de exegeză blagiană, deschisă la sediul Editurii Ardealul, căci popasurile culturale în ţinuturile Mureşului de Sus au fost amânate de facto, din pricina intemperiilor, participanţii căzând de acord – fără demonstraţie, de această dată – că Veşnicia s-a născut la sat...

Au fost alături de organizatori şi de participanţi, pe tot parcursul Festivalului, partenerii media tradiţionali: revistele „Vatra”, „Târnava”, „Izvoare filosofice” şi „LitArt”, iar la această ediţie, prin excelenta poetesă şi realizatoare Margareta Puşcaş, şi Studioul Radio România Târgu-Mureş!

-----------------------------------------------------------------

FESTIVALUL DE LITERATURĂ „BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI” (20-21 iunie 2014)

Instantaneu de la deschiderea Festivalului: la microfon este Leo Butnaru, preşedintele Filialei Chişinău a USR, avându-i alături, la prezidiu, pe: Varujan Vosganian – prim-vicepreşedinte al USR, Mihai Zamfir (în stânga), Gabriel Chifu – vicepreşedinte al USR, şi Arcadie Suceveanu (în dreapta).

-----------------------------------------------------------------

Organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Institutul Cultural Român, Filiala Chişinău a U.S.R. şi Uniunea Scriitorilor din Moldova, Festivalul de literatură “Bucureşti – Chişinău – Orheiu Vechi” a debutat vineri, 20 iunie, ora 9,30, cu colocviul „Două state – o singură literatură”, desfăşurat în Sala cu oglinzi a USM din capitala Basarabiei istorice. Cu acest prilej au rostit alocuţiuni scriitorii: Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Mol-

TÂRNAVA dova, şi Vitalie Ciobanu, membru în Consiliul USM – din partea gazdelor, Varujan Vosganian, prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, şi Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR – din partea oaspeţilor. A urmat apoi prezentarea participanţilor şi o primă sesiune de comunicări pe teme literare, moderată de poetul Leo Butnaru şi de criticul literar Mihai Zamfir.

Reprezentantul Filialei Târgu-Mureş a USR, a fost poetul şi eseistul Eugeniu Nistor.

De la ora 12,00 scriitorii s-au separat în două grupuri, pentru a asigura o cât mai mare eficienţă a întâlnirilor programate cu publicul-cititor. Astfel, primul grup s-a deplasat la întâlnirea cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Chişinău. În componenţa acestui grup au intrat scriitorii: Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeşu, Dan Cristea, Simona GraziaDima, Dumitru Augustin Doman, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Angelo Mitchievici, Eugeniu Nistor, Victor Olaru, Victor Gh. Stan, Vasile Romanciuc, Vitalie Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Dumitru Crudu; oficiul de gazdă fiind asigurat de poeta şi profesoara universitară Maria Şleahtiţchi şi de Leo Butnaru, preşedintele Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, s-a ataşat grupului şi actorul sibian Constantin Chiriac. De la aceeaşi oră, cel de-al doilea grup de participanţi s-a întâlnit cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. În componenţa acestui grup au intrat scriitorii: Radu Aldulescu, Aurel Maria Baros, Hanna Bota, Nicolae Corlat, Nichita Danilov, Ion Tudor Iovian, Ioan Lascu, Adrian Lesenciuc, Ioan Moldovan, Traian Ştef, Varujan Vosganian, Mihai Zamfir, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Nicolae Spătaru; oficiul de gazdă fiind asigurat de criticul literar şi profesorul universitar Al. Burlacu, şi de Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. În după-amiaza aceleiaşi zile, începând cu ora 17,00, în sala cu oglinzi a USM, a avut loc recitalul poeţilor participanţi la Festival şi s-au lansat câteva cărţi; de la ora 18,30, în Sala Mică a Teatrului Naţional din Chişinău, desfăşurându-se recitalul actorului Constantin Chiriac, din Sibiu: Domnule şi frate Eminescu. În dimineaţa zilei următoare (sâmbătă, 21 iunie), scriitorii s-au deplasat la Orheiul Vechi, unde, după vizitarea complexului religios din această regiune istorică, în incinta bisericii „Sfânta Maria”, de pe culmea Butucenilor, a continuat recitalul poetic, în varianta de competiţie,

TÂRNAVA de această dată sub genericul: Pe stânci, la Butuceni. Criticii prezenţi la Festival, Mihai Zamfir şi Dan Cristea, au selectat cel mai bun poem citit şi l-au răsplătit cu un tablou (al unuia dintre artiştii plastici basarabeni notorii), fericitul câştigător fiind poetul Traian Ştef, din Oradea. Tot în acest cadru au fost decernate şi premiile Filialei Chişinău a U.S.R., scriitorilor: Arcadie Suceveanu, pentru poezie, şi Dumitru Crudu, pentru proză. Drumul de întoarcere la Chişinău a fost „colorat” (sau mai bine spus degustat) prin vizitarea Cramei de la Cricova, plăcutele „activităţi” desfăşurate în sala de protocol a acestui prestigios combinat viticol marcând şi încheierea primei ediţii a Festivalului de literatură „Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”, care se anunţă a fi o manifestare cu mari şi promiţătoare perspective / deschideri culturale.

-----------------------------------------------------------------

O ÎNTÂLNIRE MEMORABILĂ CU POEZIA Sub semnul mirific al poeziei s-a desfăşurat manifestarea de miercuri, 8 octombrie 2014, din sala festivă a Liceului Tehnologic „Ion Vlasiu”, prilejuită de întâlnirea cu publicul-cititor a poeţilor Ion Horea şi Eugeniu Nistor.

Aşadar, şi-au lansat volumele lor de poezii, în acest cadru ospitalier, purtând numele sculptorului şi scriitorului Ion Vlasiu, doi dintre poeţii de azi ai Transilvaniei: Ion Horea – Rătăciri, respectiv Eugeniu Nistor – Glose din râul fără sfârşit, ambele apărute la Editura „Ardealul”, în 2014.

În faţa unui numeros şi receptiv public, alcătuit din profesori, elevi, scriitori şi alţi iubitori de literatură, manifestarea, desfăşurată sub egida Filialei Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor din România şi cu sprijinul Primăriei municipiului Târgu-Mureş, a fost deschisă de directoarea instituţiei-gazdă, prof. Adela Ciulea, printr-un cuvânt de bun venit adresat invitaţilor sosiţi la această reuniune. Apoi, mai departe, întreaga manifestare a fost moderată, cu tact şi ele-

73 ganţă, de poetul şi publicistul Adrian Armand Giurgea.

Primul volum lansat, Rătăciri, al poetului Ion Horea, a fost prezentat de criticul şi istoricul literar Alexandru Cistelecan, care şi-a formulat aprecierile astfel: „Pe Ion Horea ar trebui să-l ştie toată lumea, chiar şi cei foarte tineri.

Este unul dintre marii poeţi ai României. Dacă cineva m-ar întreba ce e un mare poet, răspunsul ar putea fi unul foarte simplu: este cel căruia îi recunoşti poeziile imediat ce le vezi, fără să aibă semnătura lângă ele. Ion Horea ar putea să-şi publice poemele fără să le mai semneze pentru că cei care sunt cât de cât iniţiaţi în poezia contemporană îşi dau imediat seama că e vorba de o poezie de Ion Horea. Versurile sale au o pregnanţă, o personalitate atât de marcantă încât din ele Ion Horea şi-a făcut un brand şi imediat e recognoscibil. E o notă pe care numai el o zgândăre, o alintă în poezia noastră contemporană. În poezia sa găsim o reactualizare a unui limbaj foarte ardelenesc, foarte încărcat de nostalgie, încărcat de copilăriile noastre, a celor care am avut cât de cât o copilărie la ţară. Apare în poezia lui Ion Horea un limbaj uitat astăzi, de evoluţia limbii române, un limbaj nu neapărat arhaic, local, un limbaj încărcat de o simblistică şi de o floră sentimentală cum nu mai are nimeni în poezia noastră. Marea temă a poeziei lui Ion Horea este nostalgia după satul natal, după copilărie, după ce a fost înainte de momentul de faţă. Această mare temă o găsim şi în volumul Rătăciri, ultimul al domniei sale.”

A doua carte lansată poartă semnătura directorului Editurii Ardealul, poetul şi eseistul Eugeniu Nistor, fiind intitulată Glose din râul fără sfârşit, prezentată publicului-cititor de criticul şi istoricul literar Cornel Moraru, care a făcut următoarele aprecieri: „Este o antologie de autor din toate cărţile de poezie ale lui Eugeniu Nistor, fiind cea de-a treia selecţie retrospectivă a acestuia, după Îndepărtatele coline, Editura „Ardealul”, Târgu-Mureş, 2000, alcătuită de poetul Ion Horea şi recomandată cititorilor de prefaţa substanţială a criticului Al. Cistelecan, care cuprinde poezii din toate cărţile anterioare ale po-

74 etului, şi după Prolegomenele inimii, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, publicată sub îngrijirea criticului Iulian Boldea (selecţie, cuvânt înainte, notă asupra ediţiei şi repere biobibliografice), care conţine poezii atât din cărţile mai sus amintite, cât şi din volumul Golfuri şi melancolii (2011), singurul editat între timp. Antologia de faţă pare să aibă şi semnificaţia unui bilanţ de etapă: patru decenii de poezie, aproape fără întrerupere (1974-2014). Precizarea e bine venită, deoarece de la o vreme par să câştige teren în faţa poeziei preocupările filosofice ale autorului, materializate, între altele, şi în glose pe marginea filosofiei lui Blaga (în special eseurile de filosofia culturii, din care s-a născut teza sa de doctorat, finalizată într-o exegeză apreciată deja în lumea academică). Convergenţa cu Blaga nu se limitează însă doar la filosofie. Se simte o înclinaţie reflexivă puternică, meditativă, mai ales în subtextul poemelor, începând cu Glosele râului, când unele versuri încep să aibă o tăietură abrupt aforistică. Totuşi, considerăm că amprenta blagiană e mai degrabă una discretă şi stimulativă, „catalitică”, în nici un caz nu inhibă originalitatea şi nici nu pune în pericol prospeţimea inspiraţiei poetice.”

Vorbind despre valoarea şi autenticitatea de necontestat a operelor celor doi poeţi, parlamentarul dr. Marius Paşcan, vicepreşedinte al Comisiei de cultură şi mass-media din Senatul României, a subliniat că în urmă cu câţiva ani, când deţinea funcţia de prefect al Judeţului Mureş, la propunerea sa, acestora le-a fost decernată cea mai înaltă distincţie cultural-ştiinţifică a acestei zone: Fibula de la Suseni. Poetul Lazăr Lădariu, redactor şef al cotidianului Cuvântul liber, şi-a manifestat deschis aprecierea pentru cărţile de poezie ale lui Ion Horea şi Eugeniu Nistor, exprimându-şi, totodată, în cuvinte calde şi emoţionante, camaraderia şi preţuirea literară pentru cei doi autori. Au mai fost prezenţi la manifestare, iar unii şi-au exprimat şi opiniile faţă de autorii şi cărţile prezentate, scriitorii: Ion Ilie Mileşan, Constantin Nicuşan, Iulian Boldea, Kocsis Franciscko, Aurel Hancu – toţi membri ai Filialei Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor, precum şi alţi iubitori de literatură.

TÂRNAVA FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE ŞI COLOCVIILE „GEORGE COŞBUC”, BISTRIŢA, EDIŢIA A XXX-A În zilele de 5-8 noiembrie 2014 a avut loc la Bistriţa cea de-a XXX-a ediţie a Colocviilor de Critică şi a Festivalului Naţional de Poezie „George Coşbuc”. Manifestările s-au desfăşurat cu implicarea Casei de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, director Alexandru Câţcăuan, în colaborare cu Ministerul Culturii, Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Biblioteca Jud. „George Coşbuc” – director poetul Ioan Pintea – şi Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România – Filialele Cluj-Napoca şi Târgu-Mureş, al Primăriei şi Consiliului Local Coşbuc, al Revistei „Mişcarea Literară” şi al Cenaclului literar „George Coşbuc”.

Programul manifestărilor a cuprins o suită de manifestări, dintre care vom menţiona: jurizarea Concursului Naţional de Poezie; lecturi publice la Liceul de Muzică „Tudor Jarda”; iar vineri, 7 noiembrie, de la ora 16.00, la Casa de Cultură a Sindicatelor – Colocviul „Întoarcerea lui George Coşbuc”, moderator – prof. Andrei Moldovan, în cadrul cărora au prezentat comunicări scriitorii: Eugeniu Nistor, Vasile Muste, Vasile Gogea, Gavril Pompei, Olimpiu Nuşfelean, Virgil Raţiu ş.a. şi au fost lansate cărţile lui Vasile Gogea – Propoziţiile din salonul nouă şi La scara blogului, seara încheindu-se cu un recital susţinut de Lenuţa Purja. A doua zi, a avut loc vizitarea Casei Memoriale „Liviu Rebreanu” din Prislop, a Muzeului Grăniceresc şi Colegiului Naţional „George Coşbuc” din Năsăud, vizitarea Muzeului Memorial „George Coşbuc” din Coşbuc (Hordou), locaţie unde s-a desfăşurat apoi festivitatea de premiere a laureaţilor Concursului Naţional de Poezie şi recitalul de poezie susţinut de laureaţi şi de poeţii invitaţi.

Conform obiceiului statornicit, manifestările s-au încheiat cu o agapă scriitoricească la Moara lui Coşbuc.

TÂRNAVA SIMPOZIONUL LIMBAJUL ŞI PROVOCĂRILE POEZIEI

Facultatea de Ştiinţe şi Litere din cadrul Universităţii „Petru Maior”, TârguMureş, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Institutul de Studii Multiculturale Alpha şi Editura Arhipelag XXI a organizat, miercuri, 5 noiembrie 2014, începând de la ora 12, în Aula Magna a Universităţii „Petru Maior”, Simpozionul de literatura română contemporană cu tema Limbajul şi provocările poeziei, care a fost urmat de prezentarea unor cărţi recent apărute la Editura Arhipelag XXI, fiind vorba de Cuvinte despre cuvinte, de T. A. Enachescu şi A doua vedere, de Zeno Ghiţulescu.

Asupra temei anunţate şi-au exprimat opiniile criticii şi istoricii literari Cornel Moraru, Al. Cistelecan, Dorin Ştefănescu, precum şi poetul şi eseistul Eugeniu Nistor.

Cele două cărţi au fost prezentate de Cornel Moraru, Luminiţa Chiorean şi Iulian Boldea, ultimul atât în calitate de critic literar cât şi de editor al acestora, asumându-şi şi rolul de moderator al manifestării.

La simpozion au fost prezenţi studenţi, cadre didactice, scriitori, precum şi senatorul dr. Marius Paşcan – vicepreşedinte al Comisiei de cultură şi mass-media din Senatul României, prof. univ. dr. Călin Enăchescu – rectorul Universităţii „Petru Maior” şi prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, istoric – preşedintele Senatului Universităţii.

75 MEMBRII UNIUNII SCRIITORILOR DIN FILIALA REGIONALĂ TÂRGU-MUREŞ, SECŢIA ROMÂNĂ (În ordinea admiterii în USR / data naşterii / localitatea unde domiciliază) Zeno Ghiţulescu (1974) – n. 3. VII. 1929 / Târgu-Mureş Gavril Şedran (1975) – n. 16. VIII. 1941 / Vevey, Elveţia Dan Culcer (1976) – n. 15. I. 1941 / Elancourt, Franţa Cornel Moraru (1985) – n. 24. X. 1943 / Târgu-Mureş Al. Cistelecan (1990) – n. 2. XII. 1951/ Târgu-Mureş Ion Dumbravă (1990) – n. 20. VIII. 1943 / Berghia, jud. Mureş Lazăr Lădariu (1990) – n. 25. III. 1939 / Târgu-Mureş Soril Miavoe (1990) – n. 3. IV. 1950 / Târgu-Mureş Doina Pologea (1992) – n. 19. XII. 1958 / Târgu-Mureş Viorel Mureşan (1993) – n. 1. IV. 1953 / Surduc, jud. Sălaj Eugeniu Nistor (1994) – n 13. V. 1957 / Târgu-Mureş Emil Dreptate (1994) – n. 13. VII. 1947 / Bistriţa Victor Ştir (1994) – n. 21. IX. 1956 / Bistriţa David Dorian (1994) – n. 27. III. 1957 / Bistriţa Iulian Boldea (1996) – n. 2. III. 1963 / Târgu-Mureş George L. Nimigeanu (1996) – n. 3. I. 1938 / Mediaş Ioan Găbudean (2000) – n. 25. II. 1951 / Târgu-Mureş Nicoleta Cliveţ (2002) – n. 26. IX. 1975 / Braşov Nicoleta Sălcudeanu (2002) – n. 21. II. 1960 / Tg.-Mureş Ioan Veza (2002) – n. 4. X. 1956 / Mediaş Marius Iosif (2002) – n. 25. III. 1953 / Sighişoara Dorin Ştefănescu (2002) – n. 17. IX. 1953 / Sighişoara Aurel Hancu (2002) – n. 20. IX. 1940 / Târnăveni Ion Ilie Mileşan (2002) – n. 29. I. 1933 / Târgu-Mureş Ion Nete (2002) – n. 28. VIII. 1938 / Mierc.-Ciuc, jud. Harghita Kocsis Francisko (2002) – n. 18. I. 1955 /Târgu-Mureş Ana Maria Crişan (2002) – n. 31. VIII. 1947 / Târgu-Mureş Gheorghe Perian (2003) – n. 12. I. 1952 / Cluj-Napoca Virgil Podoabă (2004) – n. 27. V. 1951 / Târgu-Mureş Tereza Periş-Chereji (2004) – n. 19. X. 1932 / Tg.-Mureş Melania Cuc (2007) – n. 22. VI. 1946 / Bistriţa Ileana Sandu (2007) – n. 17. III. 1955 / Târgu-Mureş Adrian Armand Giurgea (2008) – 17. XII. 1976 / Tg.-Mureş Constantin Nicuşan (2009) – n. 18. VIII. 1949 / Tg.-Mureş Marius Paşcan (2012) – n. 30. XI. 1971 / Târgu-Mureş Veronica Ştir (2012) – n. 27. XI. 1952 / Bistriţa Dana Ligia Ilin (2012) – n. 15. I. 1955 / Sighişoara Dorli Blaga (2014) – n. 2. V. 1930 / Bucureşti Teodor Borz (2014) – n. 14. III. 1952 / Târgu-Mureş

----------------------------------------------------------COMITETUL DE CONDUCERE: Marko Bela (preşedinte), Iulian Boldea, Eugeniu Nistor, Fekete Vince, Adrian A. Giurgea

-----------------------------------------------------COPERTA I. HARTA ANTICĂ A LOCALITĂŢII LECCE (DIN SUDUL ITALIEI)

----------------------------------------------------------

76

TÂRNAVA