Foto 4All, 08.2011 by Lucian Cazacioc

Sumar 8

foto populis

Vă publicăm fotografiile!

to do

Concursuri, expoziții, tabere & workshopuri Scurtă listă de concursuri, expoziții, tabere & workshopuri de fotografie din vara asta. Nimic de ratat...

Încă de la început, vrem să publicăm ceea ce fotografiaţi. Dacă şi voi vreţi să vă vedeţi imaginile în revistă, puteţi fie să le trimiteţi pentru această rubrică, fie să participaţi la secţiunea „Fotografia ta sub lupă!„ sau să vă înscreţi la concursul tematic. Indiferent că sunteţi începători sau avansaţi, regulile jocului sunt aceleaşi.

6 2

fotobiblioteca

Câteva cărți de căpătâi in fotografie. Fiecare titlu este un must have care până va ajunge în biblioteca noastră pe raftul cu “my precious”, ar trebui măcar răsfoite...

fotoidei

4 sfaturi 4ALL

Manfrotto un stil urban

În ultimul an, din dorința de a fi și mai aproape de pasionații de fotografie, Manfrotto a ales să îmbine experiența de peste 40 de ani în fotografie a companiei, cu renumitul talent al designerilor italieni, pentru a crea o linia de genți și rucsacuri foto, denumite generic Stile, după cuvântul italian stil.

august

nr.

2011

telefotografia

interviu

Cara Gallardo Weil

Despre fotografie

FOTOGRAFIA CU TELEFONUL MOBIL

cu Stelian Pavalache

În acest prim număr facem cunoştinţă cu Cara Gallardo Weil, o împatimită a aplicaţiei Hipstamatic de la iPhone, care a redescoperit în acest fel fotografia. Cara Gallardo Weil este designer grafic şi a făcut o pasiune pentru imaginile hipstamatic. S-a născut în Hong Kong, părinţii ei fiind de fapt filipinezi, mutându-se acolo prin anii 60 pentru nişte proiecte legate de munca lor. Cara şi-a petrecut mare parte din copilarie şi adolescenţă în Hong Kong, Singapore şi Filipine. Apoi a urmat studii de design grafic în Londra, petrecând mai bine de 20 de ani acolo. A revenit ulterior în Hong Kong, unde trăieşte şi în prezent. Imaginile ei mi-au atras atenţia şi am rugat-o să ne povestească puţin despre ce a făcut şi face ea în fotografie.

Senior editor: Cristina Ţintă (cristina.tinta@foto4all.ro), Redactori: Alina Georgiana Sică, Andrei Zincenco, Mirela Bichigeanu, Oana Adriana Benga, Colaboratori: Emilian Chirilă, Ciprian Furtună, Alex Conu, Andreea Gluh, Florin Popa; Concept grafic: Robert Emanoil, DTP: 76 Studio, Foto copertă: Cole Thompson, Marketing: Bianca Barbu, On-line editor: Ionuţ Dorneanu, Valentin Pleș; Susţinători: Andrei Zincenco, AZERO. Reproducerea totală sau parțială a imaginilor sau textelor este permisă numai cu acordul scris al FOTO4ALL. Drepturile de autor asupra textelor și imaginilor din această publicație aparțin FOTO4ALL. Răspunderea pentru conținutul materialelor publicate aparține semnatarilor. e-mail: office@foto4all.ro, © FOTO4ALL.ro 2011

cover story

Cole Thompson HARBINGER Despre Cole Thompson nu o să scriem mai nimic, o sa îl descoperim împreuna prin interviu. Şi asta pentru că el însusi nu îşi mai doreşte să îi fie evidenţiate premiile, expoziţiile etc., considerând că este mai important modul în care se identifică cu arta pe care o creează, decât lungimea unui curriculum vitae. Să vedem, aşadar, cine este Cole Thompson şi care este relaţia lui cu fotografia.

Stelian Pavalache s-a născut în 1976 la Urziceni, România şi lucrează ca fotograf, inginer programator, dezvoltator web şi designer grafic. Fondatorul şi dezvoltatorul Proiectului International Satwa Guna (iluzia formelor), singurul proiect mondial major în care fotografia surprinde unitatea în diversitatea spiritualităţii universale. Membru fondator al Asociaţiei Extrem Alpin, membru al STUD FILM Asc., Romanian Alpin Club Asc., membru onorific al ECO Bacau. Fotograf principal pentru Studio PhotoDesign, editor foto şi fotograf principal pentru Agenţia Dreamstime.com (Dreamstime LLC United States).

portofoliu national portofoliu national

După ce am studiat antropologia şi psihologia, am simţit că nu mai vreau să explic lumea, ci mai degrabă să o exprim. Fotografia începe cu o anumită stare de spirit. Totul vine din curiozitatea şi dorinţa de conectare. Conectarea prin minte şi inimă cu alţi oameni, prin vizor. De fiecare dată când faci o fotografie, declari ceva - nu numai legat de ceea ce vezi, dar şi legat de tine. Eşti ceea ce vezi. Fotografia: aici, acum, conştient. Nu există nici cea mai mica dorinţă de a fi în altă parte, în alt timp. Acest moment este tot ce există. Asta înseamnă să exişti în prezent. Apoi, încearcă să faci asta în viaţa de zi cu zi. Fără camera foto.

calatorie = fotografie

Un vis irlandez Vă invităm să descoperim prin fotografie şi poveşti alte lumi, alte peisaje, alţi nori, alţi oameni. În primul număr, poposim în Irlanda. Cu Andrei Zincenco.

edito

că s u p s a s i M ă t s i v e r o ă înc e fi a r g o ot f e d . l u t s o r e r a nu îşi Eu însă m-am încăpaţânat. Avem câteva, da.

Le urmăresc şi pe cele care ies de sub tipar, şi pe cele electronice . În câteva am şi apărut. Sunt totuşi puţine , părerea mea. M-am gândit la

cum ar arăta revista pe care mi-ar plăcea să o

răsfoiesc şi să aştept cu nerăbdare şi următorul număr. Cu multe imagini , cu sfaturi şi idei

pentru care pierdem timp pe internet pentru a le găsi , cu un interviu sau două, luate

fotografilor noştri , cei la ale căror workshop-uri sau cursuri ne dorim să participăm pentru a

„fura” puţin din cunoştinţele lor, cei pe care îi

urmărim aproape în permanenţă pe bloguri , pe FB etc. Cu o rubrică cu comentarii valide ,

pertinente , care să spună „Da, asta e bine , dar ar putea fi şi mai bine dacă...” sau „Nu, asta nu spune nimic”. Desigur, fotograﬁa este mai

mult decât subiectivă, iar cine nu acceptă asta nu o să fie niciodată mulţumit. De el sau de alţii .

Cu pagini în care să fie publicaţi cititorii ,

ajutându-i astfel să se promoveze . Pornind de la cele de mai sus şi de la alte câteva argumente ,

am întrebat în stanga şi în dreapta, şi a rezultat că ideea mea îsi are totuşi rostul . Ni s-au arătat destui entuziaşti . Nu o să putem însă mulţumi pe toată lumea. Nici nu ne dorim asta, pentru că am avea numai de pierdut.

Vă invit totuşi să rasfoiţi , să citiţi şi dacă v-o plăcea sau nu...vorba aia: „Vom vedea, zise orbul .”

Pentru sugestii , comentarii și critici va

asteptam la: redactie@foto4all .ro.

Cristina Tinta

fotolibrarie

PĂMÂNTUL VĂZUT DIN CER Odiseea spaţială a lui Yann Arthus-Bertrand deasupra a şase continente, de-a lungul a 5 ani, face din cartea Pământul Văzut Din Cer cel mai bine vândut album de fotografie din lume. Ridicată la rang de enciclopedie a Pământului, cartea prezintă ilustrativ ceea ce reprezintă un instrument de lucru pentru specialişti şi sursă de inspiraţie pentru publicul larg deopotrivă: statistici, date şi măsurători de ultimă oră referitoare la populaţie, schimbări ale climei, transformări ale mediului, geopolitică şi ecologie. Prin modul de prezentare dar şi prin mesajul excepţional pe care îl transmite, această carte este cadoul ideal ce poate fi făcut cu diverse ocazii, celor dragi. Apărută acum şi în traducere românească la Editura Univers, succesul dobândit confirmă de ce această carte a devenit un fenoment de masă.

101

Ponturi de bază în Fotografia Digitală

Michael Freeman, unul dintre cei mai buni fotografi profesionişti din lume, dezvăluie o parte dintre secretele fotografiei digitale într-o lucrare de excepţie. Dedicată fotografilor amatori (şi nu numai), modul de prezentare a tehnicilor şi conceptelor de fotografiere, cu ajutorul imaginilor şi a limbajului relaxat al textelor, face din 101 Ponturi de Bază în Fotografia Digitală o resursă importantă de studiu pentru învăţarea facilă, eficientă şi creativă a utilizării aparatelor foto digitale şi de formare a gândirii fotografiei ca şi un expert.

Povestiri din Himalaya Best of Mediafax 2008/2009

Liderul naţional de fotografie de presă, MediaFax Foto, a reunit într-un singur album cele mai bune imagini ale anilor 2008 şi 2009. Albumul adună la un loc fotografii inedite ce surprind momente de la evenimente de interes ale momentului dar şi imagini ale vieţii cotidiene, alaturi de portrete de personalităţi sau oameni necunoscuţi, suprinşi in momente de răscruce. De asemenea, fotoreportajele MediaFax acoperă subiecte din România, Republica Moldova, Kosovo, India şi Zimbawe, reuşind ca în 200 de fotografii valoroase, încărcate de valoare emoţională şi documentară, să arate o nouă perspectivă a lumii cotidiene, dinamice şi în continuă schimbare.

“ În Nepal toată lumea te salută zâmbind. Chiar dacă sub zâmbet se ascunde câteodată multă amărăciune. Cu toate acestea, nepalezii de la copii la bătrâni, sunt bucuroşi de cunoştinţa, primitori cu străinii şi de cele mai multe ori se lasă fotografiaţi. Moneda de schimb universală, bomboanele, deschid dialogul cu copiii. Cei mai descurcareţi ştiu să-ţi spună în engleză numele şi vârsta. Adolescenţii şi tinerii sunt curioşi şi dornici de comunicare, destul de sfioşi în dialog dar evident dornici sa fie fotografiati. Maturii, mai circumspecti din perspectiva vârstei, te refuză câteodată sau sunt impasibili la vederea camerei. Cu toţii apreciază gestul şi devin mai volubili când le araţi chipul pe monitorul camerei". ("Povestiri din Himalaya" - Mihai Moiceau) "Povestiri din Himalaya" este un DVD care conţine peste 600 de fotografii realizate de Mihai Moiceanu în Himalaya. Proiecţia prezintă 15 povestiri despre legendele Nepalului, precum şi despre obiceiurile şi tradiţiile locuitorilor săi. Imaginile sunt însoţite de muzică tradiţională nepaleză.

fotolibrarie

SUMO Cea mai mare, grea şi scumpă publicaţie a secolului XX. Un album fotografic impresionant, tribut de peste 400 de fotografii adus celui mai influent, intrigant şi controvesat al secolului trecut, Helmut Newton. După un deceniu de la prima apariţie, publicaţia iniţial editată doar în 10000 exemplare, semnate şi numerotate de către Helmut Newton însuşi, se re-editează acum într-un format mai accesibil publicului larg, de către editura Taschen. Dacă o parte dintre primele exemplare acum sunt prezente în colecţii publice sau private – inclusiv primul exemplar semnat de peste 100 de celebrităţi, vândută la licitaţie cu 620,000 marci germane- această nouă ediţie dezvăluie publicului larg ceea ce înseamnă o carte de referinţă pentru tot ce a fost creat până în acel moment, atât din punct de vedere al extravaganţei conceptuale cât şi a specificaţiilor tehnice.

EMESE BENKO

In the City That Never Sleeps. un eseu fotografic despre prostituția din Tel Aviv

“

Never Awake.

După ce am studiat antropologia şi psihologia, am simţit că nu mai vreau să explic lumea, ci mai degrabă să o exprim. Curiozitatea mea pentru tot ce este uman, dorinţa de a "vedea" şi de a mă apropia de oameni m-au dus spre fotografie. Fotografia începe cu o anumită stare de spirit. Totul vine din curiozitatea şi dorinţa de conectare. Conectarea prin minte şi inimă cu alţi oameni, prin vizor. De fiecare dată când faci o fotografie, declari ceva - nu numai legat de ceea ce vezi, dar şi legat de tine. Eşti ceea ce vezi. Fotografia: aici, acum, conştient. Nu există nici cea mai mica dorinţă de a fi în altă parte, în alt timp. Acest moment este tot ce există. Asta înseamnă să exişti în prezent. Apoi, încearcă să faci asta în viaţa de zi cu zi. Fără camera foto.

portofoliu national

li, , muncitori ilega aţi, prostituate t. og to dr e : st an pe an nt aiele su eveh Sha er ună în zona N ădirile, iar guno rg cl ad be iv se us en ii cl ăţ nz in A et , / ci tă ko gradan rior al so © Emese Ben într-o stare de Segmentul infe t. Totul se află os ăp ad ră fă i oamen

nii ale Uniu le state te s fo in ă, d i în mas ane de e migraţi d e ri e elor salo 111. s is o -z s a u ş d a l aru u pro 4 la ani, num t de la 1 el. s-a doar trei tice. a crescu te în Isra ie i, a în v ş n , o o 0 ru S ţi 9 i r ţi la nilo s re iv. unt igran ceputul a în Tel Av i 90%) s unt strân către im case de droguri s ază între 60% ş roină, cel La în administrate de bordeluri in imagine sunt e e d d 0 ţa 0 n 3 he vari de iri d ende masaj, tă în jur cipal de stei clăd stimările a şi dep zent exis e la parterul ace ri, în prin atelor (e Prostituţi u re tu g p ti s ro În d ro p e ţa tea te d merele d tea finan berger Majorita ependen Toate ca u a-şi pu o/ Anzen nea şi d k tr e n n m e e e B p l. s . r e e a a s de do Isra ranţă © Eme le tole stituează at drog în din foste mai utiliz tre femei se pro in v ro p el, din l Aviv O parte le din Te ţă. gal în Isra ependen dintre prostituate ei sunt aduse ile nd d â c tă , s 0 a 9 e ac cu anii de fem ă 70% c d 0 n 0 ă â 0 z p 1 ia e v c c i în Se apre proximati către ruş ietice şi a inată de m o d d state sov in stituţia fi anual, pro

Zona autogării centr ale vechi (numită Ne veh Sha anan) este fost populată în spec un „red light district” ial de străini şi de mu al Tel Avivului. De-a ncitori ilegali. De asem cu bombă, în timpu lungul anilor, a enea, în zonă au av l confruntărilor israe ut loc o serie de atacu liano-palestiniene. În prostituţiei şi a drogu ri sinucigaşe prezent, este cea ma rilor, cu o rată a crimi i rea zonă din Tel Av nalitaţii foarte ridicată. iv, o lume a © Emese Benko/ An

zenberger

portofoliu national

Nu au rm în stradă. din Tel Aviv, do an ea cu an em vr ha c S tre eh uri şi îşi pe în zona Nev og dr ză u ea ia cr re lu ca re rile în prostituatele ca te unul din locu er O parte dintre rte. Acesta es pa tă ko/ Anzenberg al în că © Emese Ben unde să se du traficanţii.

Ira, 23 de ani. Mama ei a părăsit Rusia după divorţ, împreună cu cele două fiice, sperând într-o viaţă mai la ea şi nu o mai primeşte în casă bună în Israel. Ira a început să se , speriată de gândul că şi cealaltă drogheze, mama ei a renunţat fiica a sa ar putea să calce pe urm După o furtună de două zile şi ploi ele surorii ei. Ira trăieşte acum pe abundente, timp în care a dorm stra dă şi lucrează ca prostituată. it pe stradă, în ciuda păturilor şi a cea prostituate. iului fierbinte, a tremurat o zi între agă la adăpostul pentru

a fost ografie

t din fo meia e ţă. F a . e erger ă in dim strad nzenb e A e d / i p o z e k t ua en u viola , a do ese B ute sa la adăpost © Em t ă b fie edicale le să tituate it îngrijiri m s o r p im ca şi a pr esea plă ad pte în urmă m â t n Se î o noa tă cu ataca

portofoliu national

r a reînceput zece ori deja, da de e ar ilit ab re de ntrul clienţi. A fost la ce i în pauza dintre Anzenberger ur og dr d ân . lu tă th Judi © Emese Benko/ , de fiecare da nă lu o pă du ze să se droghe

Judith, 35 de ani. Lucrează pe strad ă ca prostituată şi este dependentă de droguri. Mamă a trei copii, toţi luaţi adopţie. din custodie de către Autoritatea Tute lară şi daţi spre © Emese Benko/ Anzenberger

portofoliu national

rea injecta

drogu

rilor.

tă de erger cauza , r io nzenb ic A / p o k la en ri. ie infecţ ese B drogu © Em are o şi procura , ia s Ru ru al pent ată din ostitu de la spita r p o Julia, are zi în fiec Fuge

i la cumplite, din cauza infecţie beată, drogată şi cu dureri i-l Era . să rge şi me totu ea şit put reu i au ma a tal piciorul. În spi prostituate, abi fie nevoiţi să îi taie Juliei să apariţia la adăpostul pentru il ut bab făc pro şi-a rte ia foa Jul e d est cân că ă Ultima oar a. Echipajul a spus erger post au chemat ambulanţ © Emese Benko/ Anzenb picior. Voluntarii de la adă pe străzi, căutând droguri. nou din era ea nt, ide inc la de zile salveze. La doar trei

portofoliu national

proxde shekeli (a igă doar 50 şt câ i) lu . zi vu pe l Avi istrict” al Te 0 de bărbaţi erger l „red light d cu până la 3 ko/ Anzenb ce ă n lc (a e B cu le a se tr se e n le m ce e E ri e ă © tr g in to d u a le ei r une din zona fost le oferite, ia Prostituatele pentru serviciile sexua ro) imativ 10 eu

cover story

n o s p m o h T e l o C Despre Cole Thompson nu o să scriem mai nimic, o sa îl descoperim împreuna prin interviu. Şi asta pentru că el însusi nu îşi mai doreşte să îi fie evidenţiate premiile, expoziţiile etc., considerând că este mai important modul în care se identifică cu arta pe care o creează, decât lungimea unui curriculum vitae. Să vedem, aşadar, cine este Cole Thompson şi care este relaţia lui cu fotografia.

Întotdeauna alb-negru? De ce? Întotdeauna! Mi-a plăcut mereu alb-negru și, chiar și în copilărie, petreceam ore întregi studiind lucrările marilor maeștri de până atunci; Adams, Weston, Strand, Caponigro, Cunningham, Bullock și alții. Ador imaginile întunecate cu contraste puternice și acestea provocau o reacție fizică în mine, simțeam un fior care îmi urca în sus pe șira spinării! M-am întrebat adesea de ce sunt atât de atras de imaginile alb-negru și cred că asta se datorează faptului că am crescut într-o lume alb-negru. Televiziunea, filmele și știrile erau toate alb-negru. Eroii mei de televiziune erau alb-negru și chiar și națiunea mea era segregată în alb-negru. Poate că imaginile mele sunt o extensie a lumii în care am crescut! Îţi este dor vreodată de culori? Nu, întotdeauna am văzut lumea în alb-negru. Acest lucru nu înseamnă că nu pot să apreciez o imagine bună în culori, dar problema mea este că privirea mea este atrasă repede de culoarea alb, însă nu îmi captează atenția. Odată, am auzit pe cineva spunând că atunci când privim culori ne uităm la imagine, în timp ce alb-negrul ne face să ne uităm în imagine. Am avut un prieten care a argumentat că, logic vorbind, o imagine în culori este mai bună deoarece portretizează realitatea mai fidel și oferă mai mult, dar a recunoscut că este atașat emoțional de alb-negru. Poate că acesta este secretul, albnegrul ne stimulează emoțional. Când ai știut că vei fi fotograf? La 14 ani. Locuiam în Rochester, NY și, într-o zi, urcam pe munte și am dat peste o ruină care fusese în trecut proprietatea lui George Eastman. Toată lumea din Rochester cunoștea desigur firma Kodak, dar faptul că am găsit această casă veche mi-a stârnit interesul, așa că am citit biografia lui George Eastman. Am fost fascinat de dezvoltarea domeniului fotografiei și, înainte să termin cartea, înainte să fac prima fotografie și înainte să fiu în camera obscură; am știut că îmi este destinat să fiu fotograf. Știu că folosirea cuvântului „destinat” pare nebunească, dar asta am simțit. În următorii 10 ani, m-am instruit în domeniul fotografiei citind fiecare carte care îmi pica

cover story

în mână. Am studiat fiecare imagine pe care am găsit-o. Mi-am construit propria camera obscură și am petrecut fiecare moment al vieții mele fie studiind, fie făcând fotografii, fie lucrând în acea cameră obscură. Eram atât de mistuit de focul pasiunii mele încât abia dacă am reușit să termin liceul! Ce rol joacă fotografia în viața ta? Acest rol s-a schimbat de-a lungul anilor. La început, fotografia era viața mea, dar, pe măsură ce am înaintat în vârstă, alte lucruri au început să concureze cu aceasta pentru timpul și atenția mea; lucruri ca fetele, familia, jobul și altele. În tinerețe vedeam în fotografie calea spre faimă, dar, când m-am maturizat, mi-am dat seama că faima nu valorează chiar atât de mult. Altădată, am crezut că fotografia avea să fie calea spre bogăție sau, cel puțin, un mijloc de a-mi câștiga existența. Dar am decis foarte de timpuriu că, dacă transform fotografia într-o profesie, pasiunea avea să dispară. Pentru mine, a fost o decizie bună. Acum, în ultimii ani, fotografia îmi aduce un echilibru creativ în viață. Arta mea exprimă „cine sunt” mai mult decât denumirea funcției mele, mașina pe care o conduc sau cartierul în care locuiesc. Fotografia este pasiunea din viața mea și creez pentru mine. Dacă n-o să ating niciodată celebritatea, n-o să devin bogat și criticii nu vor fi interesați de munca mea; este în regulă. Maturizarea are anumite avantaje: începi, în sfârșit, să realizezi multe lucruri și să le privești dintr-o perspectivă adecvată.

cover story

Ce fotografi te-au influențat de-a lungul timpului? Inițial, Ansel Adams a reprezentat o influență majoră asupra fotografiilor mele. Nu am văzut niciodată lucrări ca acelea, nuanțele profunde de negru, contrastul și detaliile! În viziunea mea, Adams a adoptat o abordare științifică asupra fotografiei și a obținut un efect maxim din mediul argintiu. Dar, mai târziu în viață și până în prezent, Edward Weston este omul pe care îl admir cel mai mult și care mi-a influențat cel mai mult lucrările. El a fost în primul rând un artist și abia apoi fotograf și, în timp ce îi ador munca, îi admir punctele de vedere și mai mult. Lecturez constant Jurnalele lui Zilnice, au fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru mine. În ultimii 10 ani, m-a mai influențat și un alt fotograf; Alexey Titarenko. Când am văzut pentru prima dată expunerile lungi ale scenelor străzilor rusești, mi-au tăiat pur și simplu respirația și îl creditez cu interesul meu pentru expunerile lungi. Cred ca pot să spun cu toată convingerea că, dacă nu ar fi existat el, seria mea Auschwitz-Birkenau nu ar fi apărut nici ea.

cover story Ne poți descrie arta ta, te rog! Nu cred că mi s-a mai adresat vreodată această rugăminte! Imaginile mele sunt create, nu capturate și reflectă propria-mi viziune asupra a ceea ce privesc. În general, sunt întunecate și cu contrast. Imaginile mele îmi urmează inima în multe locuri diferite și, astfel, munca mea este variată. Uneori, imaginile mele au un înțeles mai profund și, alteori, sunt pur și simplu imagini frumoase și nimic mai mult. Ele reprezintă o parte din mine, dar într-un mod pe care nu-l pot descrie. Uneori, sunt întrebat „Ce înseamnă imaginile dumneavoastră?” Asta rămâne să decidă privitorul. De ce o serie denumită “Harbinger”? Care este povestea ei? Eram într-o excursie de fotografie cu fiul meu în mijlocul Utahului când am văzut aceste dealuri noroioase și întunecate care arătau interesant. Afară erau în jur de 40 de grade și vă puteți imagina atitudinea fiului meu când am insistat să urce acele dealuri cu mine. Am făcut fotografii timp de 30 de minute sub acel soare arzător în timp ce el mă întreba în continuu „cât mai durează?”. Era foarte cald și aceia dintre dumneavoastră care au copii, știu cât de mult urăsc aceștia opririle când promiți că „Durează numai câteva minute!”. Într-un final, am terminat și eram pe la jumătatea drumului înapoi la mașină când am văzut un nor alb solitar și am știut, în ciuda bombardamentului pe care aveam să-l primesc de la fiul meu, că trebuie să îl fotografiez. Am anunțat că „nu durează decât câteva minute” și am fugit înapoi pe acel deal ca să mă instalez. Aveam numai câteva secunde să-mi duc echipamentul sus și să fac fotografia. Știam exact cum vreau să fotografiez acel nor și știam că nu voi avea timp decât de una sau doua expuneri pentru că se mișca foarte repede. Am făcut fotografia și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Îmi denumesc imaginile foarte simplu și, aproape întotdeauna, folosesc primul nume care îmi vine în minte. Am știu imediat că această imagine se va numi "Harbinger." M-am întrebat dacă pot să creez o serie de imagini cu un nor solitar, dar m-am îndoit că voi da peste atât de mulți nor de acest gen. În mod surprinzător, am găsit destui, dar este clar că îmi vor trebui ani să completez acest portofoliu. Declarațiile mele artistice sunt, în general, scurte, dar aceasta este cea mai scurtă de până acum; este pur și simplu definiția cuvântului harbinger din dicționar: Harbinger: \ˈhär-bən-jər\ substantiv 1. o persoană care face cunoscută abordarea altei persoane; sol. 2. orice prezice un eveniment viitor; prevestire; semn. Aceasta este una dintre declarațiile mele artistice preferate, poate pentru că este exact opusul multora pe care le citesc. Este scurtă și simplă. Cum îţi vin ideile pentru imagini? Se întâmplă pur și simplu sau, mai degrabă, le văd pur și simplu. Cheia pentru mine este faptul să am o viziune asupra proiectului și trebuie să fiu entuziasmat de el. Am încercat să forțez proiecte în trecut, dar sunt o adevărată luptă și nu merge niciodată. Când lucrezi la un proiect bun, ești entuziasmat și muncești cu foarte mare ușurință. Dacă nu se întâmplă asta, caut altceva. Am o listă cu idei de proiecte pentru că ce nu mi se potrivește azi, s-ar putea să mă umple de entuziasm mâine. Tocmai finalizez un proiect intitulat „The Fountainhead” și acum îl caut pe următorul. Am învățat că această parte a procesului nu poate fi grăbită și, dacă există o gaură între proiecte, este în regulă. Asemenea unui fermier care își lasă câmpul necultivat un sezon, poate că și noi avem nevoie uneori de odihnă și de timp ca să contemplăm. Dar, să ne întoarcem la întrebare; cum îmi vin ideile de imagini,

cover story

permiteți-mi să vă dau câteva exemple legate de cum au luat naștere proiectele recente. Stăteam în holul unui hotel, în Akron, așteptând să plec și, uitându-mă în sus, am observat lampa de pe tavanul din hol. Privită de jos, era cu adevărat uimitoare și aproape abstractă. Ca să o văd mai bine, am mutat canapeaua și măsuța de cafea și m-am așezat pe podea să o studiez. Chiar atunci și acolo, am știut că vreau să lucrez la o serie care să se numească Ceiling Lamps. Această serie oferă multora o poveste amuzantă. De exemplu, în timp ce stăteam acolo pe podea, uitândumă la lampa de tavan, am atras un mic grup de oameni care voiau să știe dacă mă simt bine și dacă să sune sau nu la 911? În căutarea mea de noi lămpi de tavan, intram în magazine, stăteam sub o lumină și mă uitam drept în sus. Oamenii se uitau la mine ca la o „persoană nebună”. Un alt exemplu de idee care mi-a venit din senin este ce s-a întâmplat în timpul vizitei mele în AuschwitzBirkenau, Polonia. Chiar nu voiam să vizitez lagărele, astfel de locuri mă întristează, dar familia mea a vrut să meargă așa că am mers și eu cu ei. Făceam un scurt tur și, deși aveam echipamentul cu mine, nu intenționam să fotografiez lagărele. Consideram că ar putea fi interpretat ca nepotrivit. Când am început turul, am intrat într-o cameră cu figurine din sticlă, cizme și alte artefacte. Am fost copleșit repede și am simțit că mă sufoc, așa că miam cerut scuze și am ieșit afară. În timp ce mergeam, n-am putut să nu mă gandesc la oamenii care trecuseră pe acolo cu atât de mulți ani în urmă și care erau acum morți. În timp ce mă gândeam la asta, m-am întrebat dacă spiritele lor rătăceau încă pe acolo și am știut brusc ce trebuie să fac. Am decis repede că în timpul care îmi rămăsese aveam să fotografiez lagărul, dar că nu aveam să-l portretizez ca pe un loc istoric; un muzeu unde cu mult timp în urmă s-au întâmplat lucruri oribile, ci mai degrabă ca pe un loc viu unde spiritele morților încă dăinuie. Mi-am instalat repede echipamentul și am alergat la propriu de la o locație la alta, fotografiind expuneri lungi ale celorlalți vizitatori din lagăr, făcându-i să se comporte ca niște mandatari ai celor care pășiseră pe acolo și muriseră cu mulți ani înainte. În mai puțin de o oră, am creat cele cincisprezece imagini din seria „The Ghosts of Auschwitz-Birkenau”. În spatele seriilor tale se află povești speciale care au întotdeauna un impact, te fac să-ți pui întrebări și îți captează permanent interesul. Plănuieşti în avans sedințele foto, „desenezi” vreodată cadre în avans etc. sau faci fotografiile spontan? Creez întotdeauna spontan, nu știu de ce. Îi admir pe cei care pot plănui o imagine de dinainte. Poate că voi învăța să fac și eu asta cu timpul.

Ce te inspiră cel mai mult? Ca să intru într-o stare creativă, citesc Jurnalele Zilnice Weston și ascult muzica celor de la Beatles. Ador viziunea lui artistică și mă inspiră să citesc despre luptele și procesul lui creativ. Muzica celor de la Beatles îmi amintește că poți să faci constant lucruri noi și te poți reinventa, așa cum au făcut ei cu muzica lor. Poate că sună nebunesc, dar funcționează în cazul meu! Când lucrez, cel mai mult mă inspiră să fiu singur și izolat. Fără lucruri care să-mi distragă atenția, fără prieteni sau membri ai familiei, doar eu singur cu gândurile mele. Cred că această izolare mă ajută sămi las deoparte toate grijile de zi cu zi pentru un timp. De obicei, plec pentru a lucra și excursia mea preferată este cea de 10 zile pe Coasta Oregon. Cel mai mare inamic al creativității tale este... Nerăbdarea. Când întru într-una din acele perioad e inevitabile în care pur și simplu nu mă simt creativ și încerc să forțez, acest lucru înrăutățește și mai mult situația. Am învățat că trebuie doar să am răbdare și să aștept. Creativitatea mea se va întoarce, ca întotdeauna. Obișnuiam că privesc acele perioade aride ca pe ceva rău, dar acum îmi dau seama că sunt un timp al reîntineririi. Se spune că trebuie să existe opusuri în toate lucrurile, rău ca să apreciem binele și poate că și perioade în care nu suntem creativi ca să apreciem perioadele creative. Un alt inamic al creativității este încercarea de a-i mulțumi pe ceilalți. Simt acea zvâcnire din când în când și asta mă face să nu mă mai concentrez pe scop, să creez cu pasiune în acord cu viziunea mea și

cover story

indiferent de consecințe. Experiența mi-a arătat că atunci când creezi în acest fel, obții lucrări mai bune și, în mod ironic, sfârșești prin a mulțumi mai mulți oameni. Dar să-i mulțumești pe ceilalți nu trebuie să fie niciodată scopul nimănui. Și un ultim inamic al creativității; prea multe „chestii” în viața mea. Cu cât am mai multe „lucruri”, cu atât îmi este mai greu să fiu creativ, așa că tot timpul mă gândesc să scap de diverse lucruri. Echipamentul folosit... Am trecut pe cameră digitală în 2004 și folosesc un Canon full-frame. Lucrez foarte simplu, fotografiez majoritatea lucrărilor mele cu un obiectiv de 24105mm și nu am decât câteva accesorii. Am un trepied, un set de filtre de densitate neutră, inclusiv un SinghRay Vari-ND și o Lupă Hoodman Hood. Cam asta e tot! Procesarea mea e la fel de simplă. Folosesc Photoshop CS5, o tabletă grafică și o imprimantă Epson. Fară calibratoare, plugin-uri sau alte accesorii sofisticate. Cred într-un flux de lucru foarte simplu care pune accent pe imagine. Un alt avantaj al unui flux de lucru simplu este că nu prea ai unde să greșești și, atunci când greșești totuși ceva, defecțiunile sunt detectate mai ușor.

cover story

Câte imagini realizezi pe lună, de exemplu? În medie. Probabil că între câteva sute și o mie, nu chiar atât de multe. Cred că unul dintre cele mai mari avantaje ale camerei digitale este că poți să fotografiezi multe imagini. Știu că mulți fotografi plănuiesc totul cu grijă și fac o singură fotografie, fotografia perfectă. Dar nu e cazul meu, eu fotografiez mult și explorez pe măsură ce fac asta. Numi lipsesc vremurile trecute în care îmi făceam griji în legătură cu 36 de expuneri! Faci parte din vreo organizație de fotografi? Nu, sunt genul mai singuratic și nu-mi place „să particip” prea mult. Nu am nimic împotriva acestui lucru, doar că nu mă reprezintă. Reguli care te ghidează ca fotograf... Fă ceva doar dacă îți stârnește pasiune. Ignoră toate regulile sau mai bine, nici măcar nu le învăța! Păstrează lucrurile simple și concentrate pe artă. Arta pe care o creezi nu este o competiție, nu este nevoie ca alții să piardă pentru ca tu să câștigi. Fii mulțumit de munca ta deoarece, într-un final, opinia ta este singura care contează. Fii o persoană bună pentru că acest lucru te va ajuta să ai succes în viață mai mult decât orice altceva din ceea ce faci.

cover story

Te rog, dă-le un sfat fotografilor tineri care vor să-și promoveze lucrările. Cel mai bun sfat pe care îl pot da este să creeze artă cu pasiune și atunci le va fi mai ușor să o promoveze. Când te pasionează munca ta, aceasta va rezona cu oamenii și, cel mai probabil, vei avea succes.

interviu

Despre fotografie cu Stelian Pavalache

interviu

Ce înseamnă fotografia pentru Stelian Pavalache? O să încep cu începutul. Am avut norocul ca în copilărie, în casa în care am crescut, să se îmbine activităţi ca mersul pe munte, cinematografia şi fotografia. Jumătate de casă era de locuit, cealaltă era pentru developat film, peliculă şi fotografie. Aşa am crescut: veneam de la şcoală şi abia aşteptam să văd ce mai developează ai mei, cum se developează, să înţeleg ce făceau. Cam aşa am intrat în lumea asta. Şi apoi, în viaţa mea au tot păşit oameni cu diverse înclinaţii artistice şi spirituale. Prin clasa a 5 a am început să lucrez pe fotografie cu ai mei. Îmi petreceam foarte mult timp în laborator, mă jucam cu camere cinematografice de 8 mm, îmi plăcea să tai, să fac montaje cu lama şi cu scotch; dar era totul o joacă încă. Apoi, prima etapă serioasă a fost perioada în care am stat la Iaşi şi am pictat. Pe vremea aia îmi plăcea să fac tot felul de lucruri oarecum deosebite. Mă apropiam de exemplu de copii ai străzii, relaţionam cu ei şi îi învăţam să picteze. După pictură a urmat pasiunea pentru munte, care mi s-a năzărit dintr-o dată.

interviu SATWA GUNA: un proiect uriaş. Ce înseamnă? Cum a apărut ideea? Totul a pornit din dorinţa de a cunoaşte lumea personal, prin experimentare directă, de a recunoaşte diversitatea formelor de educare personală, din fascinaţia călătoriei în sine, din plăcerea de a urca munţii mari, de a fotografia lumile mai puţin cunoscute oamenilor, de a relaţiona direct cu filosofii de viaţă unice în felul lor. SATWA GUNA înseamnă, în traducere din sanscrita veche, iluzia formei. Mai explicit, diversitatea manifestărilor provenite dintr-o sursă şi rădăcină unică. Transpunerea în practica fotografică a acestei idei a fost motorul de început al proiectului, încercând astfel să surprind similitudinile practicilor spirituale, practicilor sociale tradiţionale, obiceiurilor, porturilor, relaţiile antropologice, geografice, etnografice etc. Cumva ingrată această misiune, gândind faptul că o astfel de cercetare se cade a fi motivaţia unui cercetator ştiinţific. Însă odată ajuns cu seninătatea şi curiozitatea pură unui copil în lumea intimă a oamenilor, aceştia se dezvăluie teribil de curat, povestesc cu pasiune despre trecutul lor ancestral, prin poveştile străvechi ale bunicilor, prin tipologia practicilor spirituale, prin gesturi simple dar profunde, prin priviri limpezi şi zâmbitoare. Unitate în diversitatea spiritualităţii universale. Cum vine asta? Este vorba despre credinţa în unitatea umană. Şi nu citind despre religii am ajuns la concluzia asta, ci prin metode asiatice de disciplină interioară. În plus, aruncând un ochi în stânga, unu-n dreapta, analizând ce se întâmplă prin lume şi mai ales ce se întâmplă subtil prin lume, mi-a răsărit ideea asta că majoritatea evenimentelor dintr-o parte a lumii sunt identice, dincolo de decalajele de timp sau de context, cu alte evenimente din alt colţ al lumii. Prin lectură doar mi-am sedimentat observaţia asta: istorie, antropologie, religie. De prin clasa a 8 a am început să fiu genul ăla de elev care citea pe sub bănci, total neatent la ore, dar am avut norocul ca profesorii să mă lase în lumea mea. O să ma întrebi de unde credinţa în unitate dacă punem la socoteală comparaţia între zonele în care am călătorit (Caucaz, Kazakhstan, Kirghistan, Ucraina, Peru, Nepal, Tibet, China, India, Cambodgia, Laos, Vietnam, Thailanda, Pakistan, Mongolia) şi Europa. Răspunsul meu este că unitatea există. Europenii au şi ei

Ce situri şi publicaţii de fotografie citeşti? Nu foarte multe. Câteodată mi-aş dori mai mult timp pentru stat pe net şi citit aşa ceva. Când am timp, citesc: Agence VU, Mediastorm, Magnum, FOTO8, reportagebygettyimages.com, photographer.ru, visapourlimage.com, Pdn, AppliedArts. Cam astea ar fi. Ai vreo regulă proprie, pe care o urmezi ca fotograf? Da, am întotdeauna un aparat foto cu mine. Faci sau ai făcut compromisuri legate de fotografie? Legate de fotografie nu prea, despre viaţa ca şi fotograf da. Nu cere detalii. În opinia ta, ce fotografii se vând cel mai bine la noi ? La noi se vinde orice, suntem doar balcanici cu buletin de comercianţi asiatici. Din păcate se vinde şi ce nu se poate digera, dar ăsta-i comerţul, asta-i cererea, nu există grupuri de oameni – fotografi care să imprime un nivel al calităţii. Dar a început să se mişte ceva în direcţia asta. Ce fotografi te-au influenţat de-a lungul vremii? Mulţi sau chiar toţi. Dar cel mai mult timpul petrecut cu tatăl meu prin laborator.

interviu

o viaţă spirituală foarte intensă. Dar nu şi-o cunosc. Şi-o reprimă. Şi-o alterează, tocmai pentru că nu o conştientizează. Dar indiferent dacă percepi realitatea spirituală sau nu, eşti parte din ea. Diferenţa vizibilă stă însă în durata cu care europenii îşi consumă ciclurile spirituale. Există vreun proiect fotografic propriu care tea schimbat pe tine ca fotograf? Cum te întorci de la astfel de experienţe? Toate te schimbă, şi de vrei, şi de nu vrei. Nu ai încotro dealtfel. Şi asta e bine. Dar ca să raspund o idee mai concret:Quechua People, dar nu mă întreba de ce că nu o să-ţi zic. Cât despre întorsul de la astfel de experienţe, cineva ţi-ar răspunde la întrebarea asta explicându-ţi că eu sunt mereu în lumea mea şi e foarte greu să mă deconectezi de la asta. :) Dar răspunsul serios ar fi că după astfel de călătorii, fizice şi spirituale, lumea în care trăim poate fi apăsătoare doar dacă te agăţi de ego-ul tău şi de iluzia că ai voinţă proprie. Frustrări pasagere există, dar pe termen lung lucrurile astea nu mai au nici o forţă de a te clătina. Cum te decizi asupra locațiilor pentru proiectul Satwa Guna? E cu dus întors, nu mă decid eu musai. Metaforic și aproape poetic aș putea spune ca ele mă aleg :) dar cu siguranță asta ar însemna să explic cum anume se întâmplă asta și nu prea stiu să răspund. Așa că tind să răspund cu "alegere divină". Anul acesta de exemplu, am vrut să documentez viața Sufiților din Iran, Turcia, Pakistan, Siria însă din cauza conflictelor din zonă a trebuit să renunț. Cum te decizi asupra a ceea ce este relevant și ce nu în reportajele tale documentare? Cum te decizi asupra momentelor din viată? Simplu dar în același timp alambicat. Decid înainte, în timp ce, și după. Ce te face să alegi alb-negru sau color pentru proiectele tale fotografice? Nu cred că aleg , sunt și eu atent la ce se întâmplă în fața mea (fotografic vorbind) și simt/intuiesc/gândesc care din subiecte se exprimă mai bine color sau alb negru. Personal, ce preferi? Alb-negru sau color? Personal prefer alb negru şi color :)

interviu

Cum reușești să te apropii atât de tare de subiectele tale? Pâsh pâsh :). Dacă treci prin subiecte ca lebăda prin apă atunci e o întrebare cu răspuns dubios, dar dacă petreci ceva mai multă vreme cu ei atunci încep să nu se mai teamă de tine, își văd de viața lor și tu de a ta împreună. Petrec ceva vreme până să ridic aparatul, o fac decent, firesc, ca un scărpinat în nas. Cum te simți în aceste locuri atât de încărcate, atât de interesante și până la urmă atât de diferite de România? De cele mai multe ori transpirat din cap până în picioare. Serios.. e mai cald la ei. Dar și exaltat, bucurat de atâta privilegiu de a-i cunoaste și a sta cu ei. Nu stiu sincer.. mă bucură și atât. Ai lucrat / colaborat destul prin / cu presa românească... Ce părere ai despre fotojurnalismul românesc? Cum stăm la capitolul ăsta? Nu mi-a plăcut fotografia de news, nu am prea practicat zona aceasta, am fost înclinat mai mult spre jurnalismul "dulce" :). Cât despre fotografii jurnaliști din România, toată lauda, avem unii foarte buni. Se întrevăd alții și mai buni, avem acum și școli de jurnalism, documentare bune, să sperăm că se educă oamenii. Mie-mi place ce și cum se schimbă la noi. Bani vs. pasiune. Două aspecte care în alte țări nu e greu să se suprapună de multe ori. La noi mai puțin. Cum e în cazul tău? Și la noi se suprapun, dar în proporții diferite. Eu mă simt confortabil cu gradul de suprapunere. Predau, lucrez în studio cu oamenii cu obiectele , vând imagine de toate felurile , ce pot să zic, nu am loc de parcare dar am o bicicleta faină și o viață liniștită cu care mă plimb prin lume. Știm că ai vândut fotografie. Și nu la prețuri mici. Pentru România vorbim, desigur. Cât costă cel mai ieftin print al tău? Dar cel mai scump? Și cum stabilești prețurile? Da am vândut, paradoxal (în România) dar am vândut şi în afară și din fericire încă mai vând. Cel mai ieftin print? Hmmm… gratis pentru prieteni (glumesc), parcă 120EUR. Cel mai scump 1200 euro. Revenind la fotojurnalism, cine decide în general? Fotoreporterul sau editorul? Cum ai defini la noi relația dintre cei doi? Depinde de print și de editor . De cele mai multe ori editorul taie și schilodește. Dar stiu și multe cazuri în care nu a mai avut ce. Fotograful și-a retras articolul. Se poate să-ți menți limpezimea în exprimare (text sau imagine) dar trebuie să înveți să renunți și să nu faci anumite compromisuri. Relația dintre cei doi? e clar una comercială. Rar se întâmplă să fie una empatică. Avem multe ziare online fără sau cu puține imagini. Sau mai rău, cu imagini trimise de un public de multe ori neavizat. Ce crezi despre asta? Ce pot să cred? Ca nu e bine, logic. Deși nu stiu dacă ce cred eu este relevant pentru bugetul investitorului "online". Puține lucruri se manifestă astăzi de dragul relației intime personale cu arta fotografică. Este vremea oportunismului , așa e lumea acum. Poți să iei atitudine evident, dar durează până se schimbă. Cazul Tudor Platon. Ai o părere despre povestea asta? Da am. Profesorii și-au anchilozat mințile de atâta teamă imaginară și închipuită. Nu mai dețin luciditatea și discernământul sincer , au devenit mecanici și lipsiți de sine. Evident nu toți, însă mare parte da. Am predat în învățământ 1 an. Și mi-a ajuns. Îi doresc lui Tudor concentrare și multă liniște

interviu

pentru examenele din iunie și iulie, iar apoi multă imaginație și sinceritate în viitoarele reportaje. Părinților și prietenilor curajul de al susține. Este sau nu greu să rămâi creativ (în special în fotojurnalism, dar și în general)? Omul nu este creativ :) este doar receptiv sau nu. Creație este la orice pas. Puterea de a impune creativitatea sinceră este altceva. De multe ori din păcate asta nu ține doar de fotograf. Într-un final există metode de contrângere. Românii au sau nu o cultură fotografică? Românii au cultură fotografică, dar aia care o au se ocupă cu fotografiatul și mai puțin cu polemica. Mai de curând organizezi ateliere de fotografie. De ce ateliere tip unu la unu? Cum se derulează aceste întâlniri? Există o selecție a "cursanților"? Povestește-ne puțin. Da, țin cursuri, și-mi place. Nu știu musai, așa am crezut eu că e bine să educi un om, mai cu atenție și mai responsabil. Așa am fost eu educat, așa am văzut în lumea mea că se face. Așa am decis să fac și eu.Vorbesc cu ei înainte evident, îi întreb de ce vor să facă asta, ce vor de la un astfel de curs, ce cred ei știu despre fotografie/imagine, discutăm în general o oră două încerc să-mi dau seama ce e cu el și de ce a ajuns la mine. Cu ce proiect urmează să ne surprinzi anul acesta? Ne dezvalui puțin din planurile de viitor, fie el apropiat sau îndepărtat? Shimshali People, din nou în Pakistan în Shimshal pass pentru adunat material video și imagine. Apoi prin China pentru început un alt documentar. După ce o să acoperim locurile cu o încărcătură spirituală deosebită, o să încercăm să transmitem ideile prin simboluri. Asta pentru că volumul de informaţii e enorm şi dacă am încerca să le dăm aşa cum sunt, am copleşi în loc să ne atingem scopul. Pe 5 august anul trecut, de exemplu am plecat în Pakistan, pentru că am vrut să transformăm percepţia asupra acestei ţări printr-o expediţie alpină, în care echipajul a fost format pentru prima dată în istorie de femei musulmane. Este vorba de fapt despre un proiect social, care a constat pe lângă expediţie şi în fotografii şi documentare, menite să pună în lumină tradiţiile şi specificul zonei Shimshala, o regiune destul de izolată. Satul din care provin participantele e de exemplu în totalitate autofinanţat, adică nu are nici un fel de relaţii comerciale cu alte sate. Mi s-a părut fascinantă aşezarea asta, ca şi una din Peru, de pe o insulă de pe lacul Titicaca, unde nu existau legi sau poliţie, ci un Sfat al bătrânilor şi unde totul era natural şi rudimentar. Seara, după muncă, mergeau la templu, unde se luau de mână şi înconjurau templul spunând rugăciuni. După care coborau lângă foc şi dansau. Am văzut acolo o iubire autentică pentru viaţă, un mediu care te ajută să înţelegi că abundenţa e în simplu. Asta vom scoate în evidenţă şi în proiectele următoare.

telefotografia

Fotografia cu telefonul mobil

info Sub sloganul Digital photography never looked so analog (Fotografia digitală nu a părut niciodată atât de aproape de analog) , Iphone uneşte simplitatea şi arta într-o singura aplicaţie uşor de utilizat. Aceasta modifică fotografiile făcute cu telefonul într-un mod neprevăzut, culoarea, luminozitatea, contrastul fiecărei imagini schimbându-se, rezultatul fiind unul interesant. Hipstamatic readuce aspectul, senzația, frumusețea imprevizibilă și distracția camerelor foto de jucărie, din plastic, ale trecutului! Hipstamatic este o aplicație compatibilă cu iPhone, iPod touch (4th generation), iPad 2 Wi-Fi, iPad 2 Wi-Fi + 3G și rulează pe iOS 3.1 sau versiunile următoare, iar costul acesteia este de 2$. Istoria Hipstamatic, pe scurt, ne trimite undeva în anul 1982, când fraţii Bruce şi Winston Dorbowski, ruşi stabiliţi în America, s-au gândit să aducă pe piaţă o cameră care să coste mai puţin decât filmul. Cei doi primiseră cu 10 ani înainte o camera foto din plastic, cadou de Crăciun de la tatăl lor. Aceasta însă se stricase şi nu se mai fabrica, nici n-au mai găsit-o de vânzare la vremea aceea. Aşa că s-au gândit sa creeze ceva similar. Zis şi făcut. Winston era tare ataşat de camera sa KODAK Instamatic (http://en.wikipedia.org/wiki/Instamatic) şi aşa a apărut şi numele de Hipstamatic.

CARA GALLARDO WEIL

Fie că este vorba despre iPhone sau orice telefon mobil, oricât de banal, există persoane care surprind realitatea zilnică sau fac chiar fotografii conceptuale cu astfel de aparate, rezultatele fiind nu de puţine ori surprinzătoare, demonstrând încă o data că important este înainte de toate sa vrei să faci ceva, să îţi pui ideile în practică cu mijloacele la îndemână, nu să stai deoparte aşteptând aparatul sau obiectivul în aparenţă ideal, fără de care fotografiile sigur nu îţi pot ieşi bine. Aviz amatorilor! ”M-ai întrebat despre fotografie în general... Nu am o declaraţie personală în ceea ce priveşte fotografia. Cariera mea s-a fundamentat pe design grafic. Am lucrat cu mulţi fotografi şi sunt mai obişnuită să lucrez cu fotografiile altora decât să fac propriile imagini. Aceasta este o direcţie nouă pentru mine şi îmi place că pot să găsesc ceva interesant din punct de vedere vizual într-un loc obişnuit. iPhone-ul îi dă cuiva abilitatea de a fi foarte spontan, surprinzând momente de viaţă fără să fie supărător. Pot spune sincer că aplicaţia Hipstamatic şi iPhone-ul mi-au retrezit interesul pentru fotografie si a fost o reală plăcere să primesc un feedback atât de bun legat de munca mea. ”

F4A: De ce hipstamatic? Cum a început totul? Am descoperit aplicaţiile hipstamatic în primăvara anului 2010. Înainte de acea perioadă, foloseam foarte rar iPhoneul pentru fotografie, preferând Nikonul meu D60 pe care tocmai mi-l făcuse soţul cadou de ziua mea. Înainte de asta, am folosit un aparat Panasonic Lumix mic, deoarece preferam să pot să iau cu mine in permanenţă o cameră foto . Văzusem câteva fotografii pe Facebook – în mare parte, albume ale prietenilor, intutilate „Fişierele Mele Hipstamatic” (My Hipstamatic Prints) şi eram curioasă pentru că fotografiile erau foarte interesante. După ce am descărcat aplicaţia şi am experimentat puţin, am devenit un fel de „maniacă”, începând să fotografiez totul în jurul meu numai cu iPhone-ul, folosind aplicaţia hipstamatic. Iniţial, după ce am descoperit că îmi plac foarte mult rezultatele ”lentilei” John S, o foloseam tot timpul, la fel şi ”filmul” Ina’s 69. Ceva mai târziu am început să experimentez mai mult cu diversele tipuri de „lentile” şi „filme”, mai ales că din ce în ce mai multe modele au devenit disponibile pe piaţă. Am început să încarc unele fotografii pe pagina Hipstamatic de facebook şi, la sfârşitul lunii octombrie 2010, am fost contactată şi întrebată dacă aş fi interesată să particip la programul lor denumit „Adventures in Hipstaland”, locaţia urmând să fie alegerea mea. Mi-am petrecut o parte din timp în UK şi restul timpului în Hong Kong. Se apropia iarna şi am decis că UK-ul avea să fie puţin cam întunecat şi gri în acea perioadă a anului, aşa că m-am hotărât să aleg Hong Kong – asta şi pentru că m-am gândit că va fi o locaţie inedită pentru

„Adventures in Hipstaland” a fost o adevărată provocare pentru mine. Iar ce a început ca „Adventures in Hipstaland” a devenit în cele din urmă o carte intitulată „Moments in Hong Kong” pe care am publicat-o la începutul acestui an prin intermediul website-ului blurb.com. Tot profitul obţinut din vânzarea cărţii va fi donat Crucii Roşii.

fanii Hipstamatic. A fost o călătorie interesantă pentru mine şi, deşi locuisem în Hong Kong mulţi ani (în copilărie şi, mai apoi, ca adult), nu petrecusem niciodată timp ca să-i surprind esenţa, aşa că proiectul „Adventures in Hipstaland” a fost o adevărată provocare pentru mine. Iar ce a început ca „Adventures in Hipstaland” a devenit în cele din urmă o carte intitulată „Moments in Hong Kong” pe care am publicat-o la începutul acestui an prin intermediul website-ului blurb.com. Tot profitul obţinut din vânzarea cărţii va fi donat Crucii Roşii. Cartea este disponibilă în versiune hard cover (http://www.blurb.com/bookstore/detail/2060944) şi soft cover (http://www.blurb.com/bookstore/detail/2060872).

F4A: Cum ţi-a venit ideea proiectului 365/2011- O fotografie hipstamatic pe zi? Îmi atrăseseră atenţia alţi câţiva fotografi care aveau acest tip de proiect ce implica o fotografie pe zi .Astfel am decis şi eu să îmi stabilesc obiectivul de a face o fotografie hipstamatic pe zi. Înainte să încep proiectul, am observat că oricum fac fotografii aproape în fiecare zi. În plus, ştiam că urma să călătoresc foarte mult în 2011, aşa că am decis să documentez acest lucru, în paralel cu viaţa de zi cu zi din Hong Kong.

F4A: Este greu să găseşti în fiecare zi ceva de fotografiat pentru proiectul tău? Aş spune că nu este greu să fotografiezi ceva în fiecare zi, dar este greu să găseşti ceva interesant şi proaspăt. Mai ales atunci când te afli în aceeaşi zonă în fiecare zi – este o reală provocare să încerci să vezi altceva atunci când mediul înconjurător nu s-a schimbat în realitate... Cred că aşa am descoperit fotografia de stradă. Străzile se schimbă întotdeauna în ceea ce priveşte oamenii, activităţile şi culoarea, aşa că este posibil să surprinzi o stare sau o scenă diferită, deşi este vorba de acelaşi loc în care ai fost şi în ziua precedentă. Am început, de asemenea, să experimentez cu alte aplicaţii în combinaţie cu Hipstamatic şi, ocazional, procesez imaginea folosind de exemplu Tilt Shift Generator sau Dynamic Light. Acest lucru adaugă, de asemenea, o altă dimensiune şi un element de nou imaginilor zilnice.

fotoidei

4 SFATURI 4 ALL Căutaţi întotdeauna să gasiţi modalitaţi diferite de a ilumina un subiect şi fiţi pregatiţi să folosiţi orice fel de sursă. Nu trebuie neapărat să folosiţi bliţul sau lumina naturală. Puteţi la fel de bine să folosiţi o lampă, o lanternă, o torţă sau o lumânare. Aceste situaţii pot oricum să apară, fie că vorbim de o fotografie pe care vreţi să o faceţi pe timp de noapte, într-o cameră întunecată sau cand nu aveţi cum să montaţi lumini şi timpul e limitat. Nu vă limitaţi şi nu vă cramponaţi de inexistenta unor condiţii ideale de fotografiere.

Fiţi creativi! Da, un sfat mai mult decât evident. Cu toate acestea însă, câte galerii de imagini vizitaţi saptămânal măcar? Ar fi bine să mâncaţi arte vizuale pe pâine, fie că e vorba despre pictură, arhitectură, fotografie etc. În Romania este într-adevăr mai greu să mergem din galerie in galerie, să admirăm astfel de creaţii într-un spaţiu public, dar şi cărţile, galeriile online, diversele reviste ne pot ajuta în acest sens. Fiţi continuu preocupaţi şi în contact cu ceea ce vă pasionează. O să apară şi rezultatele!

E foarte greu să primeşti de la cei din jur un feedback care să îti fie cu adevărat util. Frumos! Super! Îmi place! Ne simţim bine când auzim asta, desigur, însă nu o să ne ajute să avansăm, să ne îmbunătaţim ca fotografi. Cereţi celor care spun ceva despre fotografiile voastre să completeze aceste propoziţii: Cred că fotografia asta surprinde foarte bine..., Ceea ce îmi place cu adevărat la această fotografie este…, Dacă aş putea modifica/adăuga ceva aş…, Tehnic, cred că…. Desigur, faceţi şi voi acelasi lucru când oferiţi feedback, astfel încât acesta să fie cu adevărat util.

Păstraţi imaginile pe cât de simple posibil. Este important să aveţi un centru puternic de interes, de preferat şi un foreground primplan care să dea un plus de valoare compoziţiei. Şi neapărat mesaj! Evitaţi elementele care pot distrage atenţia de la subiect, aglomeraţia de elemente. Observaţi de asemenea şi marginile cadrului dvs. pentru a vă asigura că nu aţi inclus in imagine nimic în plus sau nimic prea strălucitor, altfel ochii privitorului vor fugi către acele elemente. E uşor să încerci să copiezi alţi fotografi. Se spune că imitaţia este cel mai sincer compliment şi da, până la un punct e bine să înveţi prin imitaţie. Uitaţi însă de asta! Cei mai buni dintre fotografi au stilul lor caracteristic, propriu. Au o amprentă. Un acel ceva care te face să te gandeşti că imaginea respectivă îi aparţine cel mai probabil lui X. Dacă vreţi să ieşiţi în evidenţă, cautaţi-vă stilul şi credeţi în acesta.

Despre postere, cu MyPoster Sunt ieftine, colorate si ne bucură de fiecare dată când ne cade privirea asupra lor. De ce să nu ne decorăm camera cu ele? Un poster bine ales poate deveni punctul central al oricărei încăperi , făcând-o să arate grozav. Fie poze din concediu, fie peisaje tropicale, fie că sunt poze cu familia sau cu idolii voştri. Fie că vreţi să oferiţi un cadou cuiva drag. Câteva sfaturi pentru alegerea posterului: • Ţineţi seama de stilul Dvs personal. Vă plac tablourile înrămate impecabil şi aliniate la milimetru sau preferaţi imagini lipite cu scoci, mai mult sau mai putin haotic? • Culorile. Cele saturate, ca fuchsia, verde lamâie sau albastru electric sunt distractive şi vor adăuga picanterie camerei. Dacă aţi vopsit deja pereţii în culori tari, încercaţi să eliminaţi posterele pastel, altfel, va rezulta o combinaţie oribilă. • Colecţia de poze. Compuneţi un Top-10 al imaginilor preferate şi salvaţi o colecţie de fişiere grafice. Astfel, veţi avea alternative, în cazul în care, din motive tehnice, nu toate se pretează pentru printare/lipire pe perete. • Producţia propriu-zisă. Presupunând că aveţi deja în calculator imaginea dorită, mai rămâne să găsiţi pe cineva care să le tiparească şi să le înrămeze. O comandă de print şi înrămare vă va pune în faţa a două întrebări de bază: • Format orizontal sau vertical? Tradiţional, un poster lat arată mai bine pe peretele de deasupra canapelei. Un dreptunghi orizontal va face întotdeauna ca peretele să pară mai mare. La polul opus, imaginaţi-vă un print îngust plasat lângă o fereastră. Un dreptunghi vertical determină fereastra să pară mai înaltă. •Culoarea ramei şi a passepartout-ului. Regula de bază este ca rama să aibă aceeaşi culoare cu cea dominantă din poster (culoarea care acoperă cea mai mare suprafaţă). Efectul este cu atât mai puternic dacă există un passepartout alb de 4-5 cm laţime. Pe de altă parte, evitaţi o ramă contrastantă, care va distrage atenţia de la imagine.

Tipuri de fişiere Fişierele JPG au dimensiuni mai mici, din cauza algoritmului de compresie utilizat. JPG-ul este un format cu pierderi, deci calitatea imaginii se degradează la fiecare Open-Save. În timp, după câteva asemenea cicluri, fişierul va deveni inferior unei calităţi de print. Pe de altă parte, fişierele JPG sunt un compromis excelent între dimensiunea fişierului şi calitatea imaginii. Soluţia optimă este să editaţi fişierele originale într-un format fără pierderi (de ex. TIFF) , şi să trimiteţi pentru print fişiere salvate JPG cu compresie minimă sau Quality 10. Am întâlnit clienţi care refuzau să trimită fisiere JPG. În schimb, trimiteau DVD-uri cu 1 singur fişier de 1.5 GB pentru un print 70x100. Nimic mai greşit.

Aveţi un perete urât sau cu tencuiala stricată? Comandaţi suficient de multe postere pentru a acoperi porţiunile afectate. Este mai ieftin decât să zugrăviţi!

Când să folosiţi o ramă neagră: În general, o ramă sau un passepartout negru sunt percepute funerar. Cu toate acestea, dacă în fotografie aveţi un peisaj nocturn sau scena este în majoritate întunecată (un răsărit, un apus), o ramă neagră poate fi cea potrivită pentru a concentra privirea pe imagine, nu pe ramă. Încălcarea cu premeditare a celor două reguli de mai sus poate duce la rezultate spectaculoase, dacă ştiţi precis ce faceţi. Atenţie însă, deoarece puteţi strica iremediabil aspectul final. Pregătirea fişierelor Principala problemă tehnică pe care o veţi întâlni este legată de dimensiunea în pixeli a imaginii. Un jpg "luat de pe net" rar va fi bun de print. DPI (rezoluţia imaginii, adică dots per inch sau ppi - pixels per inch) înseamnă numărul de puncte grafice aflate pe un inch (2.54 cm) la dimensiunea printului fizic, 1:1. Cel mai simplu este să lucraţi după formula: dimensiunea_în_pixeli = dimensiunea_dorită_în_cm / 2.54 * 120 Formula determină corespondenţa centimetri şi pixeli pentru o rezoluţie de 120 dpi. De regulă, rezoluţia ideală este între 120 şi 300 dpi, dar 120 dpi este arhisuficient pentru un poster, chiar văzut de aproape. În practică, ies rezonabil şi la rezoluţii mult sub 120 dpi, mai

ales dacă imaginea este alb-negru, puteţi merge, la limită, şi la 90 dpi. În general, uitaţi de legenda celor 300 dpi "optimi". Înseamnă cam 8500 de pixeli pentru latura de 70 cm, adică un aparat de mulţi megapixeli. Nu recomandăm creşterea manuală a dimensiunii imaginii sau "upsampling"-ul. Acest lucru va adăuga artificial informaţie sau pixeli, acolo unde aceştia nu există. Este o metodă care poate duce la degradarea serioasă a imaginii, în ciuda unei dimensiuni mari. Deci, nu va rezulta informaţie grafică suplimentară, ci doar un fişier foarte mare. Am întâlnit artişti îngrijoraţi de faptul că dacă nu trimit fişiere extrem de mari, imaginile nu vor fi clare. Rezoluţia minimă la care se poate printa un poster este 100 dpi - chiar examinat de aproape, printul arată foarte bine. Limita maximă în pixeli este de 10.000 x 10.000 de pixeli, arhisuficient chiar şi pentru un poster de 1 x 1 m.

Culorile, marea păcăleală În primul rând: niciodată nu veţi obţine pe hârtie culorile de pe ecran. Însă, ne putem apropia asimptotic de ce am dori sa obţinem. Asta, din cauza că, pe ecran, culorile sunt afişate aditiv (la negrul absolut se adună componentele R,G,B şi se compun culorile pe care le vedem pe ecran), iar pe hârtie, generarea culorilor este substractivă (avem deja albul şi, din combinaţia complementarelor C,M,Y,K, se obţin culorile finale). Numărul culorilor care se poate genera substractiv este mult mai mic decât cel al culorilor afişabile aditiv. Se demonstrează matematic faptul că există culori care nu se pot reproduce pe hârtie. Reglajul monitorului este o altă sursă majoră de confuzie. Pe vremea când nu existau monitoare high-end cu emulare din hardware a profilelor de culoare, calibrarea era una simplă: se desena pe ecran un dreptunghi rosu (RGB: 100,0,0) si se punea alături o sticlă de Coca-Cola. Pe urmă, se reglau butoanele de brightness şi contrast, până când începeau să semene cele 2 culori. În lipsă de altceva, merge şi metoda asta. Foarte important: întotdeauna setaţi monitorul în 6500K! Este setarea folosită de toate tipografiile şi "creativii" dintr-o agenţie. Este un numitor comun, acceptabil în lipsa altei convenţii. Cel mai sigur e să lucrati fişierul CMYK şi să îl salvaţi RGB. Cel mai restrictiv set de culori este cel din CMYK, deci mai prost decât îl vedeţi pe ecran în CMYK, nu are cum să iasă pe hârtie. Dacă e prea complicat, puteţi embeda profilul din meniul Edit -> Convert to profile în Photoshop. Folosiţi cu încredere sRGB sau AdobeRGB(1998). Folosiţi profilul identic cu cel de la Working Space ("Source Space" şi "Destination Space" trebuie sa fie aceleaşi).

foto populis

Beyond me Autor: Alina Niculescu Canon 5D, obiectiv 70-300mm, iso 640, f 5.6, 1/250s

Autor: Marta Popescu

Vă publicăm fotografiile ! reguli 64

Încă de la început, vrem să publicăm ceea ce fotografiaţi. Dacă şi voi vreţi să vă vedeţi imaginile în revistă, puteţi fie să le trimiteţi pentru această rubrică, fie să participaţi la secţiunea „ Fotografia ta sub lupă! „ sau să vă înscreţi la concursul tematic. Indiferent că sunteţi începători sau avansaţi, regulile jocului sunt aceleaşi.

Principiul este simplu: puteţi să ne trimiteţi în permanenţă fotografiile voastre pe adresa redacţiei: redactie@foto4all.ro . În fiecare lună, redacţia va alege dintre imaginile primite, primele 5 color şi primele 5 alb-negru, pentru a fi publicate în paginile revistei. Ce trebuie să ştiţi: Fotografiile trimise trebuie să aibă măcar 800px pe latura lungă şi să fie în format JPG, fără ramă. Color sau alb-negru. Editate sau nu, la alegerea voastră. Fară watermark. Împreună cu fotografiile trimise, nu mai mult de 3 de persoană, adăugaţi în email: numele vostru, vârsta, echipamentul utilizat şi două-trei rânduri despre povestea ilustrată sau un titlu pentru fotografia respectivă. Tema este liberă. Ne interesează ca imaginea să exprime ceva. Contează doar talentul!

foto populis

Hibernal Haiku Autor: Andrei Baciu Canon 40D , obiectiv 24-105mm, iso 100, f 5.6, 1/320s

Fotografia ta sub lupă!

reguli 66

O rubrică adresată în special începătorilor, o oportunitate de a auzi păreri pro şi contra despre imaginile voastre, de a „testa publicul”. Va exista întotdeauna o parere pro voi şi alta contra. Că aşa e în fotografie. Criticii vor veni cu argumente care să le susţină afirmaţiile. Vă alegeţi cu imaginea publicată şi viziunea altor oameni despre ceea ce faceţi. În ceea ce priveşte regulile de publicare, se aplică aceleaşi aspecte ca mai sus: JPG, 800px pe latura lungă, color sau alb-negru, editate sau ba, fără ramă, fară watermark, însoţite de nume şi echipamentul utilizat. Şi aici tematica este liberă. Totodată, dacă aveţi voi înşivă întrebări despre imaginea trimisă, criticii vă vor raspunde. Totul pe adresa: redactie@foto4all.ro Redacţia va alege între 2 şi 4 imagini care vor fi analizate sau autorilor cărora li se va răspunde la întrebări. Fotografiile trebuie trimise până în data de 15 a fiecărei luni calendaristice. Vă aşteptăm sub lupă! Îndrăzniţi!

Hibernal Haiku Autor: Andrei Baciu Canon 40D , obiectiv 24-105mm, iso 100, f 5.6, 1/320s

foto populis

Hibernal Haiku Autor: Andrei Baciu Canon 40D , obiectiv 24-105mm, iso 100, f 5.6, 1/320s

dixit 68

„A consulta regulile de compozitie înainte de a face o fotografie, e ca si cum ai citi legea gravitatiei înainte de a iesi la plimbare.” Edward Weston

foto populis

Autor: Marta Popescu

Autor: Ionut Mihai Florea Nikon D60, obiectiv 18-55mm, iso 400, f 7.1, 1/200s

Concurs FOTO4ALL

reguli 70

Începând cu numărul doi al revistei, avem concurs tematic. Pentru luna septembrie, tema concursului FOTO4all este: „Apă” . Fotografiile trebuie să respecte urmatoarele indicaţii: adecvate tematicii, format JPG, 1200px pe latura lungă, fără watermark sau alt text de copyright, fără ramă. Juriul o să difere de la concurs la concurs. La fel şi premiile oferite. Pentru luna septembrie, primele două locuri vor fi recompensate cu un print oferit de AZERO, respectiv cu cartea

”101 ponturi de bază în fotografia digitală”, de Michael Freeman. Alegerea facută de către juriu nu poate fi contestată. Fotografiile se trimit pe adresa: redactie@foto4all.ro, împreună cu numele autorului, adresă de email şi echipamentul utilizat, până la data de 15 august 2011.

foto populis

Green is not forgotten Autor: Gabriela Ileana Iacobuta Canon 30D, obiectiv 50mm, iso 100, f 1.8, 1/250s

dixit 72

Summer is here Autor: Andreea Dragomir Canon A590, iso 200

â&#x20AC;&#x17E;Fotografii au de-a face cu lucruri care dispar mereu, iar dupa ce au disparut, nu mai exista niciun mijloc pe lume de a le face sa reapara.â&#x20AC;? Henri Cartier-Bresson

foto populis

Storm Autor: Cristian Ispir Canon 550D, obiectiv 18-55mm, iso 100, f 5.6, 1/250s

dixit 74

"Viata e ca o fotografie alb-negru foarte buna: ai alb, ai negru si ai o multitudine de alte nuante printre ele." Karl Heiner

Manfrotto un stil urban Cu siguranță pentru foarte mulți fotografi pasionați sau profesioniști, numele Manfrotto are o rezonanță foarte puternică ținând cont că mulți dintre aceștia au deja inclus în echipamentul lor un trepied Manfrotto. În ultimul an, din dorința de a fi și mai aproape de pasionații de fotografie, Manfrotto a ales să îmbine experiența de peste 40 de ani în fotografie a companiei, cu renumitul talent al designerilor italieni, pentru a crea o linia de genți și rucsacuri foto, denumite generic Stile, după cuvântul italian stil. Acestea au devenit deja un accesoriu indispensabil integrându-se perfect în viața de oraș și oferind protecția necesară echipamentului personal, iar fotografii care doresc calitatea cu care Manfrotto și-a obișnuit utilizatorii în toți acești ani, o regăsesc din plin în această colecție. Colecția Manfrotto Stile oferă o gamă largă de modele de rucsacuri și genți, lăsând fiecărui fotograf posibilitatea să aleagă ce i se potrivește mai bine. Pentru că foarte mulți fotografi preferă rucsacurile, am ales spre prezentare modelul Veloce. Rucsacul Veloce Primul lucru care se remarcă este design-ul stilat, elegant dar extrem de simplist la exterior, așa încât păstrează un aspect urban, respectându-ne stilul cotidian, însă în interior, poate ”ascunde” un întreg arsenal foto, păstrând discreția în ceea ce privește valoarea echipamentelor pe care le avem cu noi. Spre deosebire de alte rucsacuri dedicate foto, Veloce păstrează un aspect care te duce cu gândul la un rucsac de uz zilnic dar oferă toate facilitățile unui rucsac foto profesional. Culoarea o putem alege în funcție de stilul personal, dintre negru sau bungee cord. Un alt aspect important este modalitatea de deschidere a rucsacului, care se face printr-un capac închis cu un fermoar aflat în partea dinspre spate. Acest lucru oferă o protecție mai mare împotriva furturilor, un alt avantaj pentru stilul de viață urban pentru care a fost gândit, lucru care ne permite deplasarea în locuri aglomerate, cu el în spate, fără grija că cineva ar putea avea acces ușor la interiorul rucsacului.

Capacul superior are în plus pe lângă fermoar, o clamă metalica de închidere. Acest lucru vine să completeze un sistem de siguranță în plus, dar și un specific în design-ul noii colecții care conferă un look aparte. Rucsacul Veloce este disponibil în două mărimi : V și VII. Veloce VII, cel mai mare, poate găzdui cu succes unul sau două body sau un DSLR cu obiectiv 70-200mm montat și în plus alte 3 - 4 obiective adiționale, blitz și accesorii foto multiple. De remarcat spre deosebire de multe alte modele de rucsacuri, ca Veloce are prevazut în interior un spatiu dedicat trepiedului. Desigur că, atunci când este nevoie, trepiedul poate fi prins și în afara rucsacului, printr-un set de curele speciale, livrate cu rucsacul, iar spațiul din interior poate fi folosit pentru alte destinații gen accesorii foto, o sticlă cu apă sau lucruri personale. Un lucru deloc de neglijat în era comunicării este compartimentul de laptop, care în cazul rucsacului Veloce VII, poate transporta cu ușurință un laptop de 17'' . Accesul la echipamentul foto se poate face cu ușurință prin deschiderea din partea superioară a rucsacului, fără a fi nevoie de deschiderea întregului rucsac. Un alt lucru prin care se remarcă Veloce, este greutatea extrem de redusa (1,55kg), ceea ce îl face foarte apreciat în rândul celor care se deplasează mult. Dimensiunea lui este acceptată la bagaje de mână în avion. Materialul exterior este impermeabil. Atenția la detalii, funcționalitatea, design-ul și finisajele de o calitate cu care putini producători se pot lăuda, în plus, garanția de 5 ani (2 + 3 extensie la înregistrarea produsului) certifică încă o dată faptul că Manfrotto are o grijă deosebită față de admiratorii săi din lumea întreagă. Colecția Manfrotto Stile este realizata în strânsă colaborare cu Kata Ltd., ambele făcând parte din Manfrotto Power Brands @Vitec Group. Produsele sunt deja disponibile pe stoc în Romania în magazinele: Fotohobby și Fotostart – București, Fotogear – Cluj, Sinpro foto-video – Timișoara. Reprezentant Manfrotto în Romania Simus Trading/Photosetup www.photosetup.ro Show-room: Str. Dr. Anibal Teohari 6, Ap. 1, Sector 6 - București Tel: 0214116530

calatorie = fotografie

Vis irlandez Vă invităm să descoperim prin fotografie şi poveşti alte lumi, alte peisaje, alţi nori, alţi oameni. În primul număr, poposim în Irlanda. Cu Andrei Zincenco.

“Ai grija ce-ţi doreşti, s-ar putea să se întâmple”, nimic mai adevărat. Ar fi trebuit să merg la Amsterdam la concertul U2 dar, din diverse motive, am fost singurul din gaşcă rămas fără bilet la concert. Hmm, se mai întâmplă. Viaţa merge mai departe, Bono nu s-a supărat (sau, dacă s-a supărat, a ţinut în el, că mie nu mi-a spus) şi eu am uitat complet de concert. Vine şi ziua de joi 23.07. Ziua începe ca orice joi şi până la ora 14h continuă ca orice joi. La 14h primesc un SMS, telefonul meu reacţionează ca la orice SMS şi scoate un bip scurt, acelaşi bip pe care-l emisese la oricare SMS pe care îl mai primisem. “Am un bilet în plus la concertul U2 la Dublin. Vrei să vii?”. 14 şi un minut, 14 şi doua minute, 14 şi trei minute. “Da”sună răspunsul. La 14 şi jumătate biletele de avion sunt plătite la Air Lingus. Mă uit şi eu pe prognoza meteo pt Dublin: “Rain, Rain, Thundestorm, Thundestorm, Rain, Rain”. Interesant, o să fie ud. Ora 2 dimineaţa, aterizez la Dublin după un zbor ok, dar în care mâncarea a fost contracost şi asta în condiţiile în care am plătit pe bilet un preţ care mi-ar fi permis sa stau pe … trei scaune Bagajele, bagajele lor, au venit şi ele după o oră. A devenit clar că irlandezii sunt oameni foarte liniştiţi şi oricum era tarziu şi sigur erau şi obosiţi. Afară ploua dar asta nu era o surpriză pentru mine, turiştii se aliniau cuminţi şi în mod organizat se urcau în taxiurile ce se aliniau şi ele cuminţi să-i preia. Pentru grupul nostru, altă coadă, pentru minibusuri. Care a venit şi el cuminte şi ne-a “înghiţit” pe toţi. Dupa încă o oră, intrarea în hotelul nostru apare prin ploaie, trecem pe langă un castel medieval şi ajungem într-un final la casa noastră din Howth, o suburbie a Dublinului. Obosiţi? Nu. Însetaţi! Unde-i berea mult lăudată. Vine un moşulică simpatic care deschide barul pentru noi şi începe să curgă Berea. Majoritatea votează cu Guiness, eu fac opinie separată şi distrug rezerva de Kilkenny – o bere roşiatică. La 6 dimineaţa sau poate după 6 beri aud muzica de noapte bună şi mă retrag cu demnitate. Irlanda ce s-a ascuns sfioasă în noapte şi în ploaie mi se arătă de dimineaţă când am deschis ochii. Într-un cuvânt: verde. În două: verde şi golf. În trei: verde, golf şi ocean. Am rămas momente întregi uitându-mă pe geam. Panorama era uimitoare. În prim-plan o pajişte verde. Cuvântul acesta – verde - o să tot apară, vă avertizez. Steguleţe de golf. În plan îndepărtat, o insulă apărată de un fort vechi. Şi Marea Irlandei. Superb pentru mine. Banal după standardele irlandeze. Irlanda era clar că vroia, încet – încet, să mă facă să mă îndrăgostesc de ea şi cum dragostea trece prin stomac, micul dejun a fost exact pe sufletul meu: ciuperci, fasole, bacon, pâine prăjită. Ce să vrei mai mult ca să începi ziua plin de energie? Nimic, vă spun eu. La 1500 de metri de intrarea în hotel, ok, în cazul ăsta de ieşirea din hotel, se află staţia de tren. Aproape fără pasageri, trenul a străbătut perifieria Dublinului şi s-a strecurat către centru. Clădiri joase. Cărămidă rosie. Ferestre cu perdele cu dantelă. Tara Street Station. Centrul Dublinului. Ies din mica gară. Strada arăta normal. Oamenii arătau normal. Maşinile arătau normal. Stop. Înapoi. Maşinile nu erau normale, mergeau singure, fără şofer. La trecerea de pietoni, “Look to the right” (or die m-am gandit eu). M-a luat ameţeala, totul se mişca invers decât ştiam eu. Unde mă uit? Grea dilemă. În ambele părţi. Nu funcţionează. Mai bine traveresez pe trecerea de pietoni, la culoarea verde a semaforului. Poate este mai sigur şi sigur o să arăt mai civilizat.

calatorie = fotografie Fără plan prin Dublin, doar un singur reper temporal, ora 18, când se deschideau porţile stadionului Croke Park, am început să merg pe străzi. Pe una din străzi am găsit o alimentară deschisă. Afară a început să plouă. Nu aş putea să spun că din senin, pentru că cerul era foarte acoperit. A plouat până am ieşit afară din alimentară, cu o bere în mână. Altă viaţă. Mai bună. Tot grupul s-a reîntregit într-o zonă de baruri, Temple Bar, unde altundeva? Într-un bar. Unul din multele baruri. Bere. Una din multele beri băute. Tic-tac, plecăm spre concert. Pe o vitrină scria “Alimentara Ardelenească”, urma magazinul polonez, apoi, magazinul arabesc. Ne integrăm în şuvoiul de oameni care merg spre stadion, intrăm prin porţi, controale, un tunel lung, ieşim pe teren şi ...uau..ce scenă spectaculoasă. În mod evident, în turnul imens ce se înălţa deasupra scenei, sigur, în bila din vârf se afla măiestru ascuns un generator de unde cerebrale, care ne chema să ne adunăm, să ne strângem, să ne înghesuim în jurul scenei. Altă explicaţie nu am gasit faptului că toţi, după ce intrau pe teren, se îndreptau teleghidaţi către scena. Şi mai erau pe puţin două ore de aşteptare. Timpul a trecut umplut de două formaţii care au cântat în deschidere, de un du-te vino continuu, de o scurtă ploaie irlandeză. Ce urmează să vă povestesc este versiunea unui non-fan de U2. E versiunea unuia care ştie să urle câteva versuri din refrenul melodiei “A Beautiful Day” şi cam atât. Acum, că ştiţi ceva mai multe despre narator, să continuăm cu spectacolul. La 20:56, toţi cei 80,000 (optzecimii) de spectatori încep să simtă că urmează să înceapă. Cu un gest reflex, toţi cei de pe teren s-au strâns şi mai tare în jurul scenei. Într-un minut, am fost cu patru metri mai aproape de scenă. La 20:55, începe. Primul apare bateristul, care începe să cânte. Mulţimea se dezlănţuie si, spre mirarea mea, dispare scena. Scena evident că rămăsese pe loc, doar ca eu nu o mai vedeam. Toţi cei din faţa mea începuseră să sară şi să-şi întindă mâinile, trupurile, către scenă. O atmosferă fantastică chiar şi pentru unul ca mine, care, la prima melodie, remarc faptul că pe ecranul gigantic de deasupra scenei apar modele alb-negru şi, vrând să arăt că mă pricep, strig: “cred ca s-a stricat procesorul video”. O voce de fan adevărat îmi răspunde imediat: ”E...coperta noului album” şi parcă am auzit şi un “boule” dar poate mi s-a parut. Da, evident, ştiam şi eu, dar am vrut să verific. Da, da. Ştiam. De la început a fost clar că formaţia se simţea ca acasă. Chiar erau acasă. Mi-a plăcut legătura pe care formaţia a stabilit-o cu publicul lor. Şi mi-a plăcut şi legătura pe care publicul a stabilit-o cu formaţia lor. Sincer, chiar şi eu am simţit că este formaţia mea, chiar dacă doar pe perioada spectacolului şi am facut tot ce a stat în putinţa mea, a plămânilor mei, să simtă şi ei că eram fanul lor. Sper să mă fi crezut. Probabil că un fan adevărat U2 v-ar fi încântat cu descrieri despre melodiile cântate sau poate cu versuri pe care să le fi fredonat când aţi fi citit aceste rânduri. Dar eu nu sunt un fan U2, v-am avertizat. Probabil că playlist-ul concertului îl găsiţi pe site-ul oficial U2. Probabil, n-am verificat. Am ajuns şi la hotel, după câteva peripeţii minore, cum ar fi găsirea involuntară a celui mai lung drum de la stadion la staţia de tren (Connoly Station), anularea cursei de tren către Howth din motive tehnice şi călătoria

calatorie = fotografie

Spre surpinderea mea, oare de ce oi fi fost aşa de surprins că doar eram pe malul oceanului, apare o ... plajă. Mă opresc bucuros de posibilitate de ajunge chiar la ocean şi observ, iarăşi surprins, că lumea era la plajă. Copii se jucau în nisip, alţii se jucau în apă. Lumea înota. Lucruri fireşti pe orice plajă pe lumea aceasta. Ce era aşa de surprinzător atunci? Faptul că toate aceste lucruri se întâmplau într-o perfectă vreme irlandeză. Vântul care bătea puternic şi frigul din aer. Lipsa soarelui. Culorile gri.

cu taxiul condus de un jamaican irlandez sau irlandez Jamaican, care m-a făcut să mă îndoiesc că ştiu să vorbesc limba engleză. La orice îi spuneam si aici mă refer la propoziţii simple, fără niciun conţinut filosofic, îmi răspundea “Uaaa?”, care bănuiesc că era în locul lui “What?”. Dar am ajuns. Cu muzica U2 în urechi şi cu experienţa unui concert foarte frumos în suflet. De-aş fi avut şi aparatul foto la mine :) Trece noaptea şi dimineaţa aduce cu ea o idee năstruşnică: de ce nu închiriem o maşină să vedem şi Irlanda rurală? Profitând de faptul că deja se făcuse o rezervare la o firmă de închirieri maşini, prind curaj şi mă duc în oraş să preiau o a doua maşină. Puţin după micul dejun, ma găsesc sprijinit de tejgheua celor de la închirieri, întrebând senin daca nu au un Bentley ... de închiriat. Relax, e gluma mea preferată când închiriez maşini. Îmi place să văd cum li se dilată pupilele de mirare. De la Bentley m-am mulţumit cu o Toyota Avensys. O scurtă inspecţie exterioară şi mă instalez pe locul pasagerului. Adică în stânga. Greşit. Mă duc demn la locul şoferului irlandez şi ... aştept puţin să mă obişnuiesc că schimbătorul este la mâna stânga, la fel şi oglinda retrovizoare din masină. Inutil să vă spun că centura de siguranţă era în partea dreaptă. Haos, dar am facut eu şi mai grele. Pornesc cu un singur gând repetat obsesiv:” Left driving” Uşor de zis, greu de făcut. În primii metri, urmăresc sau, mai bine zis, imit maşinile din faţă. De încordare, ratez virajul la stânga şi mă bucur că GPS-ul nu mă admonestează şi mă informează placid “recalculating”...cum zici tu, mami...acasă să ajungem. Totul ok, mai puţin la viraje, când, în mod reflex, mă poziţionez pe contrasens. Traficul modest ma iartă şi ajung la hotel. Condusul pe contrasens formează caractere, parol. Avem o insulă, Irlanda, o maşină, Avensys ce rămâne de făcut? Cineva, care părea bine informat, lansează direcţia: ”Mergem pe coasta de vest. Galway”. De ce nu? Direcţia în GPS şi la drum. Pe contrasens. Eu, că irlandezii conduceau bine. Rezolv acest aspect minor şi reusesc să nu mai atrag atenţia în trafic. Devenisem şofer irlandez. Cum matematica este implacabilă chiar şi atunci când aduni ore, plecarea târzie şi orele pe drum de pe o coastă pe alta fac ca să ajung în comuna Burren – acolo unde începe unul din drumurile pitoresti pe coasta de vest - în jurul orei 17. Un pic obosit, dar cu ochii deschişi să văd minunea mult laudată. Coasta de Vest a Irlandei. Cum pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, în Burren descalec la primul restaurant de pe marginea drumului. De fapt, cred că satul Burren a fost construit în jurul acelui restaurant, dar asta este o chestiune interpretabilă. Simpatic a fost faptul că, stând la o masă mare, afară, câţiva localnici s-au aşezat în mod firesc lângă mine şi, după un mic schimb de amabilităţi, şi-au văzut de treaba lor. Ei, tacataca de’ale lor. Eu, încruntat, studiam harta. Ei, “care’i planu’?”. Eu, “n-am niciun plan” (începe să devină obisnuinţă). Ei, “ăsta’i cel mai bun plan”. Eu, cu ochii în hartă. Ei intre ei şi aici vroiam să ajung, “dragă, trebuie să trecem pe acasă, să ne schimbăm, că nu ne primesc aşa la petrecere”. Eu ridic ochii din hartă, mă uit la ei, îmbrăcaţi ok, pantaloni lungi, rochie...Mă uit împrejur, pe o parte, oceanul, un drum comunal, câteva case, o maşină în parcare, în rest, nimic şi nu pot să mă abţin şi întreb “Există vreun local AICI în care să nu puteţi intra îmbrăcaţi AŞA????”. Ei, “da, la castel”. Elementar, Mr. Watson, elementar. Mă ridic şi plec.

Drumul de la Burren la Killimer era chiar pe coastă. Pe partea dreaptă, vedeai Oceanul Atlantic, pe stânga, era un relief foarte stâncos, aspru şi un pic arid. Vremea ideală pentru călătorii. Ideală pentru irlandezi adică. Plafonul compact de nori nu lăsa soarele să lumineze marea şi insula, un vânt puternic şi o temperatură de aproximativ 18 grade. Din cauza asta, oceanul avea o culoare foarte închisă, apropiată de negru, totul era gri, chiar şi iarba. Pe drumul şi asa îngust, din loc în loc, se aflau parcate maşini. Ele semnalizau fie o zonă de belvedere, fie o zonă de pescuit. M-am oprit cât de des am putut, peisajele au fost foarte speciale, dar şi oboseala mea creştea cu trecerea timpului. M-au impresionat nişte căluţi micuţi, făcuţi parcă pentru locurile acelea. Micuţi ca să nu îi ia vântul adica. Păreau sălbateci, dar nu s-au sinchisit de mine când m-am apropiat de ei să îi fotografiez. S-au uitat miraţi la mine şi au continuat să scotocească liniştiţi după iarbă printre pietrele de pe mal. Prin reciprocitate şi eu mi-am făcut liniştit fotografiile şi am plecat mai departe. Curbele se succedau cu repeziciune, oboseala mea se accentua şi, suplimentar, începuse să-mi fie foame. Foarte foame. Spre surprinderea mea, oare de ce oi fi fost asa de surprins că doar eram pe malul oceanului, apare o ...plajă. Mă opresc bucuros de posibilitatea de a ajunge chiar la ocean şi observ, iarăşi surprins, că lumea era la plajă. Copiii se jucau în nisip, alţii se jucau în apă. Lumea înota. Lucruri fireşti pe orice plajă pe lumea aceasta. Ce era aşa de surprinzător atunci? Faptul că toate aceste lucruri se întâmplau într-o perfectă vreme irlandeză. Vântul care bătea puternic

şi frigul din aer. Lipsa soarelui. Culorile gri. Apare Doolin. Un sat cochet şi, evident, foarte turistic. Pensiuni şi hoteluri peste tot. Şi peste tot “no vacancies”. Doolin nu m-a primit, e timpul să plec mai departe. Următoarea localitate, Liscannor. Între cele două localităţi apare un semn “Cliffs of Moher”. Curiozitatea învinge detaşat oboseala şi, fără nicio aşteptare, încep să merg pe jos pe poteca ce ducea la un fort mai mic. Poteca se transformă într-un drum perfect asfaltat, care se termină la capătul unor scari pavate, care duc la fort. Foarte amenajat locul. După câteva trepte, ajung la un loc de belvedere şi realizez unde sunt. Eram pe marginea unei faleze verticale, la 200 de metri deasupra mării. Cliffs of Moher m-au impresionat foarte tare prin măreţie. Liscanor mă asteaptă în amurg, tocmai la timp să mă adăpostească de furtuna care urma să înceapă. Hotelul se numea “Cliffs of Moher”, cum altfel şi am avut o cameră perfectă. Mai trebuia să rezolv problema cu foamea. Asta este simplu în Irlanda. Primul local de langă hotel se numea “Voughn’s”, părea ok, chiar foarte ok când am pus mâna pe uşă şi am văzut că era trecut în Ghidul Michellin. Localul era primitor, chiar foarte primitor, pentru că înăuntru era foarte aglomerat. La ce foame aveam şi la ce vreme era afară, am facut legământ să nu ies până când nu mănânc. Încep negocierile cu patronul pentru o masă, nu am succes, pentru o masă mică, nici aşa nu reusesc şi obţin în final un loc în “lower section of the bar”. Dar doar dacă mai puteam să aştept un sfert de oră. I-aş fi cântat “noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă...” dar sigur nu m-ar fi înţeles şi mă mut la “upper section of the bar” pentru o binemeritată bere.

calatorie = fotografie Am timp să mă uit la lume. Majoritatea păreau localnici, îmbrăcaţi foarte elegant dar foarte subţire pentru vremea de afară. Ca să ajut timpul să treacă mai repede, mă ajut si de cea de-a doua bere. Tactica funcţionează de minune si în scurt timp mă găsesc stând la tejghea cu genunchii la gură şi mâncând cel mai bun aperitiv/supă de peşte (chowder) din viaţa mea. Ce să aleg pentru felul doi în ţara înconjurată de ocean? Miel, evident. O alegere excelentă consumată în timp ce afară furtuna bătea în geamuri. Până am mâncat, natura s-a linistit şi cei câţiva paşi până în pat am reuşit să-i fac fără să mă ud. Am început ziua a treia devreme, trebuia să mă intorc la Dublin şi, după calculele mele, aveam în faţă un drum de peste 300 de kilometri. Cromatic, ziua era identică cu cea precedentă, deşi acum era dimineaţă. Deja am început să mă obişnuiesc cu asta. Singura diferenţă faţă de ziua anterioară era doar vântul, care bătea mult mai puternic. Atât de puternic, încât îţi lua şapca de pe cap. Atunci miam şi explicat de ce irlandezii nu purtau şepci pe cap. Ca să nu le ia vântul. Pornesc la drum către Spanish Point şi după câteva sute de metri de la ieşire din Liscannor mă opresc pe partea dreapta într-un loc unde se deschidea o priveliste frumoasa către ocean. Încerc să cadrez imaginea prin vizorul aparatului foto şi am dificultăţi să stau nemişcat din cauza vântului puternic. Îmi colectez imaginile dorite şi mă întorc spre maşină, moment în care observ că mă aflam în parcarea unui teren de golf. Pe teren, perfect calmi, câţiva jucători de golf îşi vedeau imperturbabil de joc. Mi-aş fi făcut cruce cu două mâini, dar mi-a fost frică că o să-mi ia vântul aparatul foto, aşa că mă urc în maşină şi îmi văd de drum. Golful, sport naţional în Irlanda, asta este clar. După câţiva zeci de kilometri şi mai multe opriri pentru colectarea de imagini, ajung la Killimer, locul de unde puteam să iau ferry boat-ul către Tarbert. Ratez micul drum către chei, întoarcerea se dovedeşte dificilă, dar nu şi imposibilă pe drumul foarte îngust. Ajung la chei, ferryul ma aştepta deschis şi mă urc după ce mă asigur că destinaţia era cea dorită. Opresc motorul exact în momentul în care ferry-ul îl porneste pe al său şi se desprinde de la chei. Asta da sincronizare. Mă revanşez şi eu şi când se opreşte ferry-ul pornesc motorul maşinii şi debarc. Din nou, sincronizare perfectă. Peisajul se schimbă, oceanul dispare, apare estuarul fluviului Shannon şi pietrele şi zonele aride sunt înlocuite cu mici coline împădurite şi cromatic foarte verzi. Urmăresc drumul şi la intrarea în comuna Foynes remarc cu coada ochiului un element familiar mie. Coada unui avion. Coada unui avion foarte mare. Trec câteva secunde bune până să reacţionez şi să opresc brusc întro parcare. Da, coada unui avion foarte mare ieşea de sub o copertină şi se întindea aproape până în drum. Asta da imagine. Misterul se risipeşte repede. Oprisem în parcarea muzeului hidroavioanelor din Foynes. Surprizele plăcute au continuat şi zâmbetul meu a devenit permanent. Înăuntru am descoperit un loc cochet, dedicat scurtei, dar intensei perioade de glorie a hidroavioanelor, care au asigurat zborurile transatlantice. Cele câteva săli ale muzeului erau pline de amintiri ale vermurilor trecute şi de o muzica veche, care ieşea dintrun radio de epocă. În exteriorul clădirii se afla, în mărime naturală, Yankee Clipper, un hidroavion Boeing 314. Interiorul hidroavionului m-a impresionat şi m-a transpus în anul 1941, când aceste păsări gigantice se aventurau să străbată Atlanticul. Minunat. Următoarea destinaţie importantă - Limerick. Un oraş construit în jurul unei cetăţi medievale, care s-a dovedit

calatorie = fotografie

bine ascunsă în reţeaua de drumuri moderne, cel puţin pentru mine. Prin perseverenţă, ajung în parcarea exterioară a cetătii, chiar în momentul în care foamea a devenit insistentă. Las uşa cetăţii şi apuc uşa unui bar. Înăuntru, un decor şi o atmosferă foarte atutentice, de crâşmă, de crîşmă de gară. Pentru cei care ştiu despre ce vorbesc, ştiu şi mirosul de alcool de proastă calitate. Mesenii fac o mică pauză, exact ca în filme, se uită la turistul care nu se integrează în peisaj şi se reîntorc la a sorbi din halbele de bere. Ies discret şi, negăsind niciun restaurant, intru într-un supermarket de cartier, unde o vânzătoare îmi confecţionează cel mai mare sandwich de 3.90 euro, delicios dealtfel. Renunţ la vizita de la castel şi mă urc în maşină, încercând să reduc numărul de kilometri care mă mai despărţeau de Dublin. Aleg o rută panoramică pe marginea Lough Dreh, adică pe marginea lacului Dreh. Alegerea s-a dovedit inspirată şi peisajele care s-au dezvăluit ochilor au meritat pe deplin. Într-o parcare, am găsit o maşină de îngheţată, care mi-a adus gustul copilăriei prin îngheţata de vanilie la cornet. Şi poate tocmai de aceea a fost şi singurul moment în care soarele a ieşit dintre nori şi a facut ca apa să redevină albastră, iarba să redevină verde, iar norii să-şi recapete forma. Drumul de pe marginea lacului s-a terminat (prea) repede şi Irlanda mi-a facut altă propunere, pe care am decis să o accept. Pe hartă, la câţiva zeci de kilometri, în direcţia potrivită, se afla un drum care traversa Slieve Bloom Mountains. Înălţimea marcată pe harta 1733, vârful Arderin, anunţa un munte serios. Am urmat cuminte drumul care a traversat câteva sate care păreau mai degrabă alcătuite din flori decât din case. Din drumul îngust s-a transformat într-un drum şi mai îngust, care m-a purtat peste un deal şi, când am ajuns din nou pe plat şi m-am uitat pe hartă, mi-am dat seama că tocmai fusesem pe Summit şi coborâsem. Aş fi putut înfige măcar steagul Românesc pe vârful Arderin sau măcar să imortalizez momentul cuceririi vârfului întro berlină obişnuită. Probabil că înălţimea era marcată în picioare, asta însemnând că vârful avea doar 570 de metri. După cucerirea muntelui, autostrada mă aştepta exact în poziţia marcată pe hartă şi în afară de faptul că m-am poziţionat reflex pe banda din dreapta, care în Irlanda este banda de viteză, totul a decurs fără incidente. Seara s-a terminat cu o premieră personală, premieră care sigur te va face să zâmbeşti, am mâncat, pentru prima oară, “Fish & Chips”. Pentru a folosi elanul de călătorie neconsumat în zilele anterioare, am decis să vizitez şi coasta de est a insulei. Singura sursă de inspiraţie pentru itinerariu a fost un pliant distribuit gratuit la hotel, pliant care făcea reclamă la o excursie cu autocarul exact pe direcţia dorită de mine. Wicklow să fie, via Blessington, Hollywood (sic), Glendalough, Avoca, Arklow, Wicklow şi retur. Pe drum, aceleaşi imagini frumoase şi acelaşi verde înnebunitor de verde. Un prim reper de amintit a fost vârful Tonelagee, marcat pe hartă cu 2686. 2686 de picioare ştim deja asta, nu? Următorul reper turistic a fost Glendalough, unde se află site-ul unei mănăstiri .....de cercetat. Masa de prânz a fost la cantina unei ţesătorii foarte celebre (în Irlanda cel puţin) din localitatea Avon.

Simpatic a fost faptul că lângă ţesătorie (WOOLEN MILL) se afla magazinul fabricii. În magazin se găseau şi se şi vindeau tot felul de obiecte de îmbracaminte tricotate, care îmi aminteau de lucrurile pe care le facea bunica mea. Pe repede înainte am ajuns în Arklow, de unde a început să se vadă marea, Marea Irlandei. Imaginea coastei de est a fost mult mai blândă decat cea a coastei de vest. Dacă în vest dominau falezele înalte şi părea ca insula se lupta cu oceanul să ramână pe loc, în est, coasta era foarte blândă, cu plaje mari, de parca ar fi ajuns la un compromis cu Marea Irlandei. Evenimentul care a marcat ziua nu a fost călătoria, ci întâlnirea întregului grup în restaurantul lui Ionuţ sau Johnny, cum îl strigau irlandezii, unde am sărbătorit ziua de naştere a unei prietene ale noastre. Ionuţ aka Johnny ne-a răsfăţat cu o mâncare excelentă, dar mai ales cu un vin Chilian de mare excepţie. Tortul şi şampania au mers mână în mână cu râsetele noastre, care au răsunat ilegal de târziu. Aventura irlandeză era pe sfârşite odată cu venirea dimineţii celei de-a cincea zi. Până la plecarea spre aeroport am predat maşina teafără şi nevătămată şi, sincer, am fost foarte mulţumit de mine pentru această realizare - să conduci 950 de kilometri pe contrasens fără incidente, după care am mai avut timp de o ultimă tură prin Dublin. Deja mă cunosteam cu oraşul şi am avut sentimentul acela plăcut de a fi acasă. Era deja firesc sa te uiţi la dreapta când traversezi, străzile aveau nume la care aveam asociate amintiri, Trinity College era un fel de Universitate, Temple Bar era un fel de zona Lipscani, eram acasă, în mod evident. Dublin-ul mi-a rezervat o ultimă mică surpriză înainte de a mă urca în autobuzul supraetajat, care făcea

naveta către aeroport. Am luat prânzul într-o biserică. The Church era o biserică renovată şi transformată în restaurant. Pe unul din pereţi trona o orgă autentică de biserică, pe ceilalţi pereţi se aflau tot felul de plăci memoriale. Probabil că mesenii ori nu ştiau să citească ori erau atât de obişnuiţi cu locul, încât nu le strica pofta de mâncare o inscripţie de genul “În apropiere se află rămăşiţele pământeşti ale lui X”. Aeroportul, avionul, zborul normal, luminile oraşului, reperele cunoscute, aterizare la Bucureşti, intrarea în normalitate. Să fi fost totul un vis? Se prea poate, dar a fost un vis minunat, un vis verde, un vis cu terenuri de golf pe orice pajişte, un vis cu faleze încleştate întro luptă eternă cu oceanul, un vis cu oameni prietenoşi şi liniştiţi, un vis cu maşini care merg fără şofer pe contrasens, un vis ud de la bere, un vis săţios de la mâncarea excelentă. Un vis irlandez.

fotografia ta sub lupa

Dissolved flowers Foto: Andreea Elena Dragomir

Lost in paradise Foto: Raluca Dragomir

RGB...red , green , blue .. (rosu, verde , albastru). O combinaţie clasică şi bine proporţionată în cadru. O umbrelă roşie exact unde trebuie , o fată lipsită de griji care este , desigur, visătoare ... Un colţ de rai unde umbrela se vrea poate o protecţie dar, prin culoare apare şi un prim gând de evadare din paradis. O poveste frumoasă şi eternă, unde cromatica retro a cadrului aduce un plus.

Imaginea nu e rea, în ansamblu. Vignetarea din postprocesare se pare însă că e tare la moda în lumea fotografilor amatori români . Nu văd rostul vignetei atât de puternice . Aş fi preferat, poate , ca domnişoara cu umbrela să aibă un loc puţin mai important în cadru, deşi apoi ar fi trebuit găsita o soluţie de recompunere a cadrului . Asta pentru că, acum, îmi place cum umbrela roşie e încadrată de copac. 92

Compoziţie atipică prin poziţionare , blur şi încadrare . Diferită de fotografiile clasice şi super clare care se fac în mod obişnuit florilor. Această prezentare transparentă arată latura fină, discretă şi misterioasă a frumuseţii florilor. Combinaţia de roşu al florilor cu verdele frunzelor şi al fundalului dă o cromatică placută cadrului . O fotografie de fine art care transmite senzaţii în locul detaliilor.

Predicatul fotografiei lipseşte . De fapt, şi subiectul e destul de ascuns. Lipseşte povestea. Prin mişcare s-a încercat o altfel de redare a ﬂorilor, dar până la urmă avem doar o imagine cu lalele . Trebuie lucrat mai mult la mesaj.

the red eye

omu` din industrie Sunt jurnalist. Asta nu sună bine, pentru că este aprope la fel de rău ca și când ai spune că ești avocat. Și sunt jurnalist auto, dar asta nu cred că îndulcește prea mult amăreala. Și culmea, tocmai în calitate de jurnalist auto, am susținut de nenumărate ori că pe tarabe sunt mult prea multe reviste auto și că mediul on-line este supra-saturat de acest subiect. Insă la capitolul publicații foto, lucrurile nu stau deloc așa. Oricât de multe ar fi, tot nu sunt suficiente. Imaginația, spiritul și magia fotografiei sunt atât de extinse, încât aș putea afirma că tind spre infinit. Și așa cum știe toată lumea, infinitul este orice, numai plictisitor nu. Am lucrat cu destui fotografi ca să-mi fac o părere despre această breaslă, dar și ca să îmi dau seama că nu oricine poate face o poză, indiferent de câte cursuri a urmat sau de câte credite a făcut ca să-și cumpere echipamentul mult visat. Am lucrat cu Mihai Barbu, care avea obiectivul lipit cu bandă adezivă, dar ale cărui poze din Mongolia mi-au tăiat răsuflarea. Am transpirat alături de Andrei Toboșaru, care după o deplasare de trei zile in Capadocia a făcut o singură poză, dar despre care comunitatea TopGear a vorbit în continuu timp de șase luni. Și acum plec la o întâlnire cu Dragoș Savu, pentru care trebuie să stau jos ca să nu mă ia amețeala când mă uit la niște cadre trase de el în mișcare. Chiar dacă este frustrant, trebuie să recunosc că alături de ei, am realizat că trebuie să te naști cu un genetic setat pe fotografii și cu o scânteie de geniu, pe care eu, evident, nu le am. Și că, din păcate, foarte puțini se numără printre norocoși. Dar chiar și printre aceștia, și mai puțini sunt conștienți că le au. Ceea ce este încă un argument pentru pledoaria mea de mai devreme. Nu există suficiente apariții pentru fotografi, entuziaști sau simpli privitori, care să genereze o mișcare tectonică în acest domeniu. Dar din fericire, FOTO4ALL înclină încă puțin balanța în direcția în care trebuie. Poate că unii vor găsi revista interesantă, în timp ce alții o vor considera anostă. La fel de bine se poate ca alții să aibă o reacție adversă și să nu aibă răbdare nici măcar să treacă de jumătate. Însă este foarte probabil ca cineva să fie atins de microb, să pună mâna pe aparat, să înceapă să se joace cu el, și peste câțiva ani să ne încânte cu lucrări epice. Ei bine, am un mesaj pentru aceștia din urmă: nu ezitați, nu fiți comozi, apucați-vă de treabă și exploatați scânteia cu care ați fost binecuvântați. Și, mai presus de toate, faceți asta nu pentru voi, ci pentru noi, cei care nu am fost atât de norocoși, dar care știm să aplaudăm dacă ne dați ocazia.