Sonata numărul 1. Intră grăbită pe ușa librăriei și își scoase bereta roșie. Desbrăcă apoi paltonul și il anina în cuier. Ajunsese cu câteva minute mai devreme. Trecu in fața tejghelii și își aranjă faldurile fustei lungi, în carouri. Simțea cum îi ard obrajii, dar atingându-i cu degetele amortite îi simți reci. Se învarti prin încaperea îngusta după un ceainic. Decembrie nu era luna sa preferata. Ura frigul. Privi spre ușa de după care se vedea cerul gri și orașul parcă adormit sub zăpadă. Își aminti brusc cum cineva, demult, îi spusese că frigul o face mai frumoasă. Turnă apa fierbinte in cană si urmari cum lichidul se colora. Prinse cana cu mâinile și continuă să priveasca cum aburii se ridicau încet undeva în sus și dispăreau. Se auzi un clinchet și în librăria micuță intră un tânăr înalt, cu privirea pierdută undeva printre rafturile de sus. Ea se ridică incet de pe scăunaș și îl întrebă politicos: -Pot să vă ajut cu ceva? Însă tânărul nu părea că auzise. Continua să privească undeva în gol. -Îmi doresc o catre, se auzi vocea lui peste câteva clipe. -Și ce anume vă doriți? intreba cu glasul dulceag, încecând să ascunda faptul ca i se păru amuzant răspunsul lui. De ce ar mai intra cineva într-o librarie dacă nu-și dorește o carte. -Ceva ce nu am mai citit până acum. răsună alt răspuns din partea tânărului. -Ar trebui să fie un roman de dragoste sau aventură? Sau preferați alt gen? Poezie poate? Era uimita și puțin confuză. De unde să știe ea ce a citit el înainte de a intra în librărie? -La alegerea dumneavoastră. fu răspunsul. Se întrebă dacă tipul e in toate mințile, apoi trecu cu degetele printre câteva cărți. El continua să privească rafturile arhipline de cărți de parcă ar fi singur in acea încapere, doar el și cărțile. Ea scoase cu grijă un volum de poezii și i-l întinse. -Micle? îi scapa printre buze în timp ce luă volumul cu degetele reci. -Ați citit deja? -Nu. Voi lua să citesc. Achită cartea dupa care ieși grăbit. Naomi se reașeză pe scăunaș și sorbi din ceaiul verde, încă fiebinte. Tânarul trebuia să fi avut între 20 și 25 de ani. Părul castaniu, ochi mari albaștri și genele incredibil de lungi. Purta un palton negru ce-i venea până la genunchi și un fular verde. Părea un tip cât se poate de normal. Și poate chir și-ar fi dorit să-l revadă, dacă ar fi tăcut. Făcuse marea greșeală de a uita că prima impresie contează, sau poate nu-i păsa. Poate avea un univers interior bogat, însa cum nu-și arătă frumusețea interioară îl
catalogă drept un ciudat. Apoi se gandi că ar fi fost și mai ciudat dacă s-ar fi comportat cu ea ca și cum ar cunoaște-o din copilarie. Dar până la urmă probabilitatea să-l mai întâlneasca era aproape egală cu zero. Zâmbi și dădu dupa ureche una din șuvitele roșcate. Nu se putea lăuda cu o frumusețe deosebită, dar era conștienta că nu era lipsită de farmece. Avea 25 de ani. Părul drept și scurt, venindu-i până la bărbie. Avea statură mică, iar corpul ei părea atât de firav, încât aveai impresia că dacă vei intinde mana pentru a o atinge, avea să se spargă. Ochii săi erau de un verde întunecat, semănând oarecum cu abisul și erau umbriți de niște gene lungi. Gâtul îi era lung, iar pielea îi era de o albețe ca de lapte, fiind la fel de catifelată pe cât părea. Mâinile frumoase cu degetele lungi de pianistă. Buzele aproape roșii. Cândva acestea au fost deajuns pentru a fermeca un tânăr. Sau poate de vină a fost firea sa romantica și sensibilă, dar în același timp spontană. Ce o facea deosebită era naturalețea ce îi învăluia ființa. Spunea exact de gândea, facea exact ce spunea, dar niciodată nu puteai să spui ceva rău despre ea. Scoase o un caiet gros și-l deschise la prima pagină. O privi preț de câteva clipe neîncrezătoare, apoi contură într-un colț data și obișnuita formulă de adresare: Dragă Damian, A trecut puțin timp de când m-ai lăsat. O lună, cred. Cu toate acestea am impresia că a trecut o veșnicie. Mi-e dor. Mi-e inimaginabil de dor. Aseară înca te mai așteptam, deși eram conștientă că nu aveai să vii. Încă nu mă pot deprinde să mă trezesc singură. Diminețile reci ca acestea ma deprimă. Știu ca ți-ai fi dorit să zâmbesc, dar mă simt atât de singură. Pur și simplu nu te pot lăsa să pleci. Oricât aș încerca să trăiesc ca mai înainte, nu te te pot șterge nici din trecut, nici din prezentul meu. Și nu vreau să mai încerc, pentru că fiecare încercare e un eșec, și aceasta mă deprima și mai mult. Sunt dezamăgită. Devine tot mai greu să încerc să mă ridic, devine tot mai greu să zâmbesc în prezența altora, devine tot mai greu să traiesc cu această deznadejde. Mă întreb de fiecare data :oare ce ți-ai fi dorit tu? Și realizez că nu pot fi la fel de puternică cum ai fost tu. Îmi amintesc ziua când a murit mama ta. Vedeam cum durerea pare să iți străpungă tot corpul, vedem lacrimi în ochii tăi, și totuși ai zâmbit. La întrebarea “de ce?” ai răspuns liniștit „Nu pot fi atât de egoist încât să-i cer să revină. Știu că acolo îi este mai bine.” Tu ai putut, dar egoismul meu este mai mare, și te iubesc prea mult, sau poate iubesc fericirea care este legată de tine așa de strâns... Tu ai știut că voi suferi? În fiecare zi mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi dat timpul înapoi și nu ai fi plecat atunci, cum ar fi fost dacă ți-aș fi spus să rămâi mai mult cu mine. Răspunsul e unul și același : ai fi fost viu. Își șterse lacrimile și inchise caietul. Nu-și dorea să continue, pentru că tot ce scria erau continue suspine si păreri de rău. Tot ce făcea era să adânceasca cuțitul în rană și să presoare sare pe deasupra. Dar nu voia să coboare în starea” sunt și nu sunt vinovată”. Nu
dorea să se învârtească in jurul unei singure întrebări toată viața. Avea dorința să renunțe la durere, însa nu se simțea în stare. Avea nevoie de ajutor. Uneori se gândea că ar fi fost mai bine dacă nu îl întâlnea, dar dacă nu ar fi fost el nu ar fi cunoscut iubirea și fericirea de a fi iubită.
Sonata numărul 2. Se scurse un an de când a murit logodnicul ei și Naomi încerca încă să revină la normal. De cele mai multe ori când se simțea copleșită de durere pur și simplu deschidea o carte la întamplar, dar nu citea. I se părea că ar fi o insultă la adresa persoanei sale sa citească despre fericirea altora. Așa că pur si simplu privea paginile și rememora momentele frumoase din viața din trecut. E un lucru ciudat pentru unele persoane, când acestea pierd pe cineva drag, întratât de greu le este să se obișnuiască să trăiască fără ele încât incearcă să le readucă din nou și din nou în amintiri și cât mai des posibil, de parcă astfel acei oameni ar prinde viață, măcar pentru câteva clipe. Întro astfel de reverie era Naomi în timp ce prietena ei cea mai bună îi turna o ceașcă de ceai verde. La început Lavinia încerca să o distragă, însă foarte curând a înțeles că nu are rost, pentru că prietena ei tot avea să se gandeasca la pierdere și că aceasta s-a produs din vina ei, așa că de cele mai multe ori o lăsa cu gândurile sale. Lavinia era o tânără frumoasă, de 23 de ani. Cu toate că frumusețea ei nu era remarcabilă, avea o delicatețe aparte. Trăsăturile îi erau comune păr castaniu care îi venea până la umeri, ochi căprui cu gene dese și negre, nu foarte lungi, fruntea lată, fața rotundă, un nas drept, roman, și buze pale care se arcuiau întrun zâmbet dulce. Obrajii îi erau decorați de o fâșie de pistrui, și deși era mică de statură și subțire, radia din toată ființa tinerețe. Cu toate că la prima vedere ai fi spus că nu este nimic deosebit în făptura aceasta, după ce o întâlneai nu o puteai uita ușor. Avea o fire care se facea ușor plăcută. Râdea mult și îi plăcea să fie fericită. Avea o inimă caldă și deschisă pentru toți cei care aveau nevoie de ea. Întotdeauna gata să ajute, să asculte, să susțină. În ciuda veseliei care o învăluia în întregime, putea să fie serioasa când era cazul și nu ezita să molipsească pe cei din jur cu buna sa dispoziție. Studentă la medicină și prima confidentă alui Naomi, ducea o viață plictisitoare de observator, deși plictisită nu era niciodată. S-ar părea că viața nu are nimic frumos de oferit pentru ea, pentru că nu iubise niciodată, însă ea nu privea nimic în ansamblu. Fiecare lucru marunt o fascina, iar când avea ocazia să descopere o nuanță de albastru al cerului mai luminoasă decât în ziua precedentă se bucura ca un copil. Naomi privi cum fata îi aduse ceaiul cu multă delicatețe și citi în fiecare gest al ei o dragoste sinceră de soră. Pentru prima oară observă că neglijase frumusețea aceasta neobișnuit de obișnuită și începu să o analizeze zâmbind. După câteva minute Lavinia observă că este privită insistent așa că întrebă: -Sunt murdară de ceva pe față?
-Ți-am spus vreodată cum întreaga ta ființă parcă luminează? Lavinia tăcu. O miră întrebarea. Naomi zâmbi și continuă: -Ești deosebită, Lavinia, foarte deosebită de ceilalți oameni. Ai ceva in tine care pare să electrizeze sufletele celor din preajma ta. Ma bucur că îmi ești prietenă. Sincer. Adăugă sincer pentru că simți că ar parea o ipocrită, având ăn vedere ca ultimul an se gândea numai la durerea ei. Lavinia se simțea emoționată și uimirea își văzu expresia pe fața ei dragălașă. -Ce te-a apucat să vorbești în metafore? Râse apoi continuă pe un ton mai serios: -Cum a fost astăzi. Cum te simți? Chipul firav al lui Naomi se întunecă pentru o secundă, dar curând se lumină și răspunse: -A fost bine. Știi că nu fac progrese cu iubirea mea, dar am început să observ și altceva în afară de mine, și asta e bine, cred. Lavinia zâmbi și se întinse să-și îmbrățișeze prietena. -Știi, continuă Naomi, azi am întâlnit un ciudat, și oricât de mult vreau să mă concentrez pe problema mea, nu mă pot gândi la altceva decât că vă potriviți. Lavinia râse din nou, ceva mai zgomotos. Naomi o susținu cu un zâmbet. -Și vrei să zici că sunt ciudată? -Vreau să zic că...aici Naomi se opri puțin și își privi prietena serios. Da ești o ciudată. Dar ciudățenia ta este adorabilă. Nu mă pricep la complimente, dar acesta trebuie să fie unul. Au râs ambele discutând despre tânărul ciudat până seara tarziu, după care Naomi își expedie prietena la culcare, pentru ca aceasta să nu fie prea obosită ziua următoare la cursuri. Ea însă, mai zăbovi puțin în fața unui birou. Își scoase caietul gros cu scoarțe albastre și îi scrise iubitului său cum obișnuia să facă în fiecare zi. Dragă Damian, Sunt fericită. pentru prima dată în acest an. E o fericire mută și surdă, însa e totuși fericire. Nu știu ce anume ma face fericită, pentru că obișnuiam să cred că este nevoie de motiv pentru a fi fericit. Totuși privind întunericul gros prin care străbat razele micuțe și îndepărtate ale stelelorm cred că este posibil să fiu fericită în absența ta. Încă mi-e dor, dar astăzi stând și gândindu-mă la tine, am observat pentru prima oară anul acesta că am o prietenă. Ștoi că sună ciudat, dar așa a fost. Și știi, ma gândeam cum ar fi ca ea să iubească. Ce frumos ar fi s-o văd pe Lavinia în rochie de mireasă. Acum știu că merg puțin înainte, dar cred că cine o va iubi, va fi iubit în egală măsură de ea. Doar știi că ea nu iubește cu jumătăți de măsură, și dacă are un semntiment, acesta i se revelează cu toată intensitatea. Firea ei uneori mă miră. Cum poate fi o
persoana atât de rațională ca și ea atât de simțitoare. Cred poate că ea este mai vie decat cei mai mulți în acest oraș și mai om decât cei mai mulți în această țară. Dacă nu era ea, nu știu dacă aș mai fi descoperit veselia după ce ai murit. Trebuie să fii fericit că o am alături. Te iubesc. Închise caietul și zâmbi satisfăcută. Prietena ei chiar o molipsise cu bună dispoziție.
Sonata numărul 3. Diminețile vin pe neașteptate când afară e încă întuneric. Naomi deschise ochii mari și se gândi la Lavinia. Aceasta era o tânără frumoasă și isteață, dar care nu credea în dragoste. Cu toate că era cea mai plăcută persoană pe care o cunoștea, ea refuza mereu atențiile baieților care se întâmpla să fie atrași de ea. Se ridică din pat și hotărâ că era timpul să demonstreze copilei că iubirea exista. Ajunse în fața șifonerului și se gândi dacă chiar merită, până la urmă iubirea adevărată lasă mereu urme adânci. -Ea va găsi iubire, promit. *** Deschise ușa cu un scârțâit care i se păru că o salută, de parcă ar spune: „ Mă mir că mai vii în fiecare dimineață până aici.” Păși cu un zâmbet pe buze. Abia reuși să se așeze că ușa se deschise cu același scârțâit anunțând un vizitator. -Bună dimineața. Am venit să mai cumpăr o carte. De data aceasta îmi doresc un roman. Unul de dragoste. Zâmbetul descoperi vederii ei cele mai dulci gropițe în obrajii roșii de frig. Ea îi întinse “Mândrie și prejudecată”. El achită și ieși ca și prima dată în grabă, fără să-i mai spună nimic. Ea nu mai scoase caietul ei gros cu scoarțe albastre, dar încercă să-și imagineze cum va arăta frumoasa Lavinia alături de acest ciudat. Hotărârea era luată. -Până la urmă nimic în lume nu este la întâmplare, își zise și scoase din geanta sa o carte noua pe care o deschise la prima pagină, hotărâtă și plină de speranță.
Sonata numărul 4. Era a doua saptamana de cand tanarul ciudat venea la fiecare doua zile sa cumpere carti. Naomi deja pregatea din timp cartile si i le intindea fara sa spuna ceva. Cu toate ca el nu isi impartasea niciodata impresiile de lectura, ea avea mare incredere in sugestiile Laviniei. Ultima oara intrase ca de obicei dupa deschiderea librariei, cu un zambet pana la urechi.
In ochii lui albastri precum marea si cerul sarutandu-se, se citea ceva cald precum fericirea si salbatic ca si iubirea. El o privi cu irisii arzand de emotie si ii spuse: -De unde stii ce imi place sa citesc? Nu ti-am spus niciodata ce imi place, nu ti-am impartasit niciodata impresiile mele de lectura, totusi nu dai gres niciodata, mai putin primele 2 carti. Acelea chiar nu erau genul meu. Ea puse pe tejghea volumul „Razboi si pace� si il privi zambind. -Nu sunt sugestiile mele asa ca nu pot sa ma mir cand imi spui ca primele doua nu ti-au placut. Privirea ii fu imbratisata de o umbra, iar Naomi socoti ca este dezamagit. Zambetul ii pieri de pe buze si ea privi la intristarea lui ca si la cea a unui copil caruia i s-a luat ultima bomboana. -Deci nu erai tu. Spuse el sec. Ii privi verigheta (inca isi purta verigheta) si spusse mai mult ca pentru sine: -Cel putin nu sunt indragostit de o femeie casatorita. -Vrei s-o cunosti? Spuse Naomi cu fata luminoasa. El ignora intrebarea si isi continua monologul: -In tot acest timp am crezut ca ma indragostesc de sufletul unei femei casatorite si ma simteam vinovat, ca sa aflu ca nu era ea aceea pe care credeam ca o iubesc. Ce dezamagire. -Vrei s-o cunosti? Repeta Naomi, neluand in seama gandurile lui. -Pe cine? Intreba tanarul trezit din meditatia lui. -Tanara de a carei suflet te-ai indragostit. Cum te chiama? -Cristian. -Si cati ani ai? -26. -Perfect. Tanara se numeste Lavinia. Are 23 de ani. Te sperie ca este studenta la medicina? El o privi nauc si nu stia ce sa spuna. -Da. Fu unicul lui raspuns. -Te sperie? -Ce? Nu. -Aunci vrei s-o cunosti? -Da.
El inca o privea nauc iar pe fata i se intindea un zambet de copil fericit, atat de naiv si pur, incat Naomi gandi ca el nu avea cum sa aiba 26 de ani. Poate ca nu-i venea sa creada ca isi va intalni iubirea in acest fel, dar o va intalni, iar gandul acesta o facea pe Naomi fericita. -Lasa-ma o clipa sa o sun, astazi este sambata si nu trebuie sa aiba perechi. Vrei sa te asezi? Pari putin palid. -Nnnu...nu, nu, multumesc. Se fasticea precum un adolescent desi inca nici n-o intalnise pe cea a carei suflet il atinse in atatea pagini. Poate se gandea ca nu avea ce sa-i spuna, pentru ca nu o cunostea si totusi o cunostea poate mai bine decat pe el insusi. -Alo, Lavi? Unde esti? Da?Ah, sigur. N-ai vrea sa vii pana la mine? Da, la librarie. Am sa-ti spun cand ajungi de ce. 30 de minute? Bine, te astept. Inchise telefonul si privi la „ciudat�. Parea la fel de pierdut ca si un copil orfan. Se intoarse sa caute o ceasca si ii facu un ceai verde. Ii intinse cana si il ruga sa se aseze. Au asteptat in tacere venirea Laviniei. Aceasta isi facu aparitia cu exact 30 de minute mai tarziu. Era la fel de punctual precum un ceas cu pasare cantatoare. Parul ii era ravasit, obrajii rosii si un zambet pana la urechi. Intra precum o furtuna in libraria micuta si intreba deodata: -Deci, de ce m-ai chemat? M-am bucurat atat de mult ca nu mai esti deprimata, incat mam grabit intr-un suflet sa ajung aici. Cristian se ridica in picioare privind tanara care vorbea fara incetare fara sa-l observe. -Lavi, draga mea, vrei sa te opresti pentru un moment? Lavinia se opri din vorbit si observa figura stearsa a lui Cristian care o privea de parca aceasta ar fi naluca. -El e Cristian, are 26 de ani. El e ciudatul de care iti spuneam si... Naomi nu reusi sa termine fraza ca acesta isi lua haina si soptind repede: -A fost o himera. Pleca rapid inchizand usa cu zgomot. Lavinia clipi des apoi spuse: -Ce ciudat. Cand ai reusit sa il intrebi de nume? Dar nu conteaza. De ce m-ai chemat? Naomi parea si mai confuza. -De fapt de asta te-am chemat. Sa-l cunosti. I-au placut mult sugestiile tale de carti. Credea ca este indragostit de tine. Dar nu inteleg ce a fost cu el. Parea destul de interesat sa te cunoasca. -Poate ca nu a vrut niciodata sa ma cunoasca. Doar si-a imagina ca vrea sa ma cunoasca. Poate e vreun sindrom, sindromul Eminescu. Stii acesta n-a iubit niciodata o femeie. Le-a iubit pe toate. Poate ca a vrut sa ma iubeasca, sau a vrut sa iubeasca...
-Stiu ca acum nu mai are nici un sens. Totusi ce parere ai despre el? Il consideri simpatic? -Nu stiu. E inalt si brunet, palid si ciudat. In linii generale... Nu cred ca se inadreaza in lista mea de „barbati ideali”. -Lavi, nu stiu daca am intalnit vreodata pe cineva care sa fie pentru tine macar pe jumatate „ideal”. El nu exista acest „barbat ideal”. -Exista. Spuse Lavinia pe un ton suparat. -E doar o scuza. Spune-mi ce inseamna pentru tine idealul? Printul din poveste? Daca da, permite-mi sa te dezamagesc, acesta nu exista, n-a existat niciodata. -Nu e printul din poveste. Da-mi si mie niste ceai. Si pentru informatia ta idealul meu este... Vocea i se stinse. Nu se gandise pana acum care este idealul, nu credea cu adevarat in ideal. Credea ca atunci cand il va intalni va sti cu siguranta si acesta nu va fi ideal. Va fi Om, cu calitati si defecte, si ea va iubi totul in el. Totul din ea va dori sa fie alaturi de tot ce reprezinta el. Nu isi dorea un set de calitati pe care sa le iubeasca. Isi dorea o fiinta umana, alaturi de care sa se simta protejata, iubita. Naomi ii intinse cana de ceai. -Si cand se termina ziua ta de lucru? -In doua ore. Putem dupa sa mergem sa cumparam ceva dulce. Ma simt asa de libera astazi. „Totusi nu pot sa nu simt dezamagire pentru ca nu ti-a placut de ea”. Sonata numarul 5. Cristian iesi precum fulgerul din librarie si porni spre parc cu pasi mari. Simtea dezamagire si deznadejde. Se simtea un copil mintit. Rase amar. -Nu este nici frumoasa, nici delicata. E mai mult un copil. Nu este femeia pe care mi-am imaginat-o. Dar de fapt, ce mi-am imaginat? Roscata care imi vindea carti? Poate ca sunt mai prost decat se credea. Inchise ochii si isi aminti chipul Laviniei, vesel de parca era sarbatoare, parul castaniu, ravasit, obrajii pistruiati si rosii de la frig, zambetul dulceag, o vedea intrand in librarie, plina de emotie, gesticuland. Ce mai exact nu i-a placut lui? Nu stia cu siguranta. O mai revazu inca o data in minte, apoi inca o data. In minte ii suna vocea subtire, ca de clopotel. Ii vedea mainile mici, apoi se vedea pe el imbratisand acest inger, trecandu-si mainile prin parul ei matasos. Minute mai tarziu se prinse visand la ea, cea pe care nu o considerase frumoasa, nici delicata. Parea acum mai frumoasa decat cea pe care si-o imaginase. -Ce fac? Ma gandesc la ea. Poate sunt nebun. Nu pot sa iubesc o fiinta ca ea... Se ridica de pe bancuta din parc si porni spre casa. Avea din nou acel zambet pana la urechi si ochii ii sclipeau ca doua safire.
In drum se opri. Langa o cladire sura, statea o doamna batrana si vindea buchetele de trandafiri. Se apropie de ea si cumpara un buchetel de trandafiri albi si porni spre librarie. Nu se gandea la ce-o sa-i spuna cand o sa o vada, si nici de ce se intoarce, nu se gandea ca era ciudat sa spui ca o tanara este frumoasa si 5 minute mai tarziu sa fii indragostit lulea, nu se gandea la nimic in afara de chipul ei luminos. Isi dorea sa o cunoasca, si isi dorea aceasta cu adevarat. De parca sufletul lui a fost flamand ani intregi si acum in sfarsit ceea ce isi dorea cu atata lacomie era atat de aproape de el. Mergea repede, de parca zbura, cu buchetul in mainile inghetate si zambetul copilaresc. Ajunse la librarie si se opri o clipa gandindu-se daca merita. Nu-i lua mult sa se hotarasca, insa privind usa vazu inscriptia „Inchis�. Uitase ca era sambata si ziua de lucru era mai scurta. Privi buchetelul de flori plapande, inghetate si le zambi trist. Ajunse prea tarziu. Se intoarse si o lua spre casa planuind cum sa o intalneasca din nou pe Lavinia. Tinea buchetelul mai strans si isi imagina cum o s-o urmareasca pe vanzatoarea ed carti pana acasa, ori va astepta la Universitatea de Medicina pana o va vedea, ori o va ruga pe roscata sa le organizeze inca o intalnire. Se pierdu in vise si cand ajunse acasa era tot numai bua dispozitie. -Cristi, ti s-a intamplat ceva frumos astazi? Cristian isi privi mama, se apropie de ea si luand-o in brate o saruta cu caldura apoi ii intinse buchetelul. -Mama, inca nu stiu. Dar voi afla curand. Sonata numarul 6. Lavinia isi intinse manualele pe masa de la bucatarie si isi privea prietena cum aceasta ii facea un ceai verde. -Si nu crezi ca este simpatic, deloc-deloc? Lavinia rase . -Ai de gand sa ma tachinezi asa pana implinesc 30 de ani? -Am de gand sa te tachinez asa pana te indragostesti. -Eu cred ca aceasta este imposibil, cel putin atata timp cant sunt studenta. Rase amandoua. -Vrei sa lasi manualele acelea deoparte? Vreau sa-mi citesti astazi. Stii ca imi place cum citesti tu. Ma face sa ma simt parca parte din carte. -Daca aceasta te face fericita, atunci nu-ti pot refuza. Pana la urma, ma lasi sa locuiesc in apartamentul tau fara chirie. Naomi se incrunta.
-Doar stii ca n-am sa cer de la cea mai buna prietena a mea nici un ban. Pe langa aceasta tu ai facut atatea pentru mine ca nu m-as putea rasplati o viata intreaga! Lavinia zambi bland si isi inchise manualele. -Si ce vrei sa citesc astazi? -Eragon! Am citit aici ca autorul a scris cartea cand avea 15 ani! Spuse Naomi cu entuziasm. -Nu suntem un pic cam mari pentru asa carti? Adica dragoni... spuse Lavinia analizand coperta. Mi se pare de copii cartea. -Imi spune fata care inca se uita la desene animate si viseaza sa viziteze Disney Land. Lavinia deschise cartea si incepu sa citeasca prologul, apoi capitolul 1 continuand lectura pana afara se intunecase de-a binelea. Pe parcursul calatoriei lor in acel tinut magic vocea ei era grava, apoi serioasa, apoi vesela. Naomi inchise ochii si incerca sa-si imagineze acea calatorie deloc vesela a lui Eragon. Fiecare detliu era redat atat de real, incat simti ca acea lume nu se deosebea cu mult de a lor. -Cred ca ajunge pe astazi, spuse Lavinia oprindu-se la finele capitolului 12. Oricat mi-ar placea sa continui, am obosit deja si ma dor ochii. -Imi place cartea. -Ce anume iti place? Mie Eragon mi se pare un prostanac. -Are 15 ani, nici nu are cum sa fie mai destept. Pune un semn de carte, data viitoare sa continuam unde am ramas. Sonata numarul 7. Naomi mergea linistita prin zapada moale. Ninsese toata noaptea si inca mai ningea. Abia se lumina, iar aerul era proaspat, vreme care i se paru lui Naomi perfecta. Apropiindu-se de librarie vazu o figura a unui tanar cu fata cufundata in fular si mainile in buzunarele paltonului negru. -Cristian. Ce faci aici? Intreba Naomi scotand cheile ca sa deschida usa lubrariei. Doar nu ma asteptai pe mine? Deschise usa cu un scartait si trecu dupa tejghea. Cristian intra dupa ea asteptand in tacere. Tremura din toate incheieturile. Asteptase mai bine de jumatate de ora si inghetase bocna . -Vreau... As dori, daca se poate... -O alta carte? Se prefacu Naomi ca nu intelege si scoase „Razboi si pace�. Poftim. Trebuia sa ti-o dau inca sambata. Stii, nu cred ca am sa-ti mai ghicesc cartile preferate. -Nu am venit dupa carte. Am venit dupa...
-Dar esti intr-o librarie. Daca nu ai venit sa cumperi carti atunci mai bine pleci. Cristian se enerva si rostise pe un ton aspru: -Bine da-mi carte aceea. Printre altele nu am venit sa cumpar carti pentru ca vreu sa o cunosc pe Lavinia. Vreau sa o intreb personal ce-i place si ce nu. Crezi ca poti sa o rogi sa mai vina o data? -Nu cred. Nu a parut incantata de ceea ce ai facut sambata. Tonul lui Naomi era sovaielnic. Era uimita de faptul ca in sfarsit vedea barbatie in el si inca isi credea ca el e potrivit pentru ea, insa nu accepta ceea ce se inamplase sambata. -Te rog, o implora el, te rog. Ultimele 2 nopti nu prea am dormit, m-am tot gandit la ea. Nu stiu ce are, dar a ramas in capul meu. Adevarul este ca nu o consider atragatoare, dar este ceva ce ma tine cu gandul la ea si vreau sa aflu ce. Naomi zambi si isi aminti de logodnicul ei. Nu-l considerase niciodata pe Damian atragator, de fapt era slab si inalt, purta ochelarii care mereu ii cadeau de pe nas si era si mai desteapta decat el. Totusi era ceva in ochii lui, in zambet, in inima lui care o fermecase pe viata. Intelegea cum simtea Cristian si intelegea ce inseamna sa doresti pe cineva pe care ai crezut total nepotrivit pentru tine. -Fie. Am s-o chem dupa perechi sa vina. Dar fac doar atat. Nu te mai ajut cu nimic. -De acord. Dar cand termina perechile astazi? -Cred ca pe la orele 12. Am sa-i scriu mesaj si iti spun. Raspunsul Laviniei veni peste cateva minute. Imediat dupa perechi va veni ca vantul la librarie. Exact la 12 si 15 minute va fi acolo. Raspunsul il multumi pe Cristian care ave atimp sa se gandeasca ce ii va spune. Iesi din librarie si cauta unde se vand flori si cumpara un buchetel de tradafiri mici si albi. -Nu doriti sa luati mai bine trandafiri mai mari? Avem trandafiri frumosi, bogati. -Acestia seamana cu ea. Achita si pleca spre librarie. -Ce sa-ti spun? Ca te iubesc? N-am sa te sperii? Poate sa o invit la o cafea, ori ceai, ori ce-o dori. Si apoi? Ce sa-i spun? Intra pe usa care scartai si astepta sosirea celei care a tulburat apele calme ale marii gandurilor lui. Spera ca precum ingerul ce tulbura apele o data pe an si aducea vindecare primului intrat in apa, ea sa-i aduca iubirea. Intr-un fel ea era un inger si daca era el primul, putea primi vindecare sufleteasca, vindecare de singuratate. In oras erau atatia bolnavi ca si el. Se intreba daca va reusi printre atatia sa gaseasca iubirea aducatoare de vindecare.
Lavinia intra pe usa librariei si il privi pe Cristian care statea teapan cu buchetelul de trandafiri in maini. Acum parea mai inalt decat prima oara cand il vazuse. Observase ca trasaturile fetei lui erau placute si ca are ochi albastri precum cerul senin de iulie. -Sunt Cristian. Imi pare rau pentru data trecuta. M-am purtat prosteste. Ii intinse buchetelul cu un zambet vinovat si astepta raspunsul ei. Lavinia lua buchetelul si zambi la vedere florilor mici si plapande, imaculate. -Frumos fel de a-ti cere iertare. Multumesc pentru flori, sunt foarte frumoase. Sunt Lavinia. Fata lui Cristian se lumina de un zambet si privind-o i se paru ca ea deveni chiar si mai frumoasa decat fusese cand o vazuse prima oara. -Am inteles ca tu ai fost cea care imi recomanda cartile si mi-ar placea sa te cunosc. Lavinia ofta dar fu de acord sa mearga cu el sa bea o cafea si sa discute mai mult despre carti. Iesi impreuna cu el spunandu-i lui Naomi sa aiba grija de buchetelul ei si daca nu se intoarce pana ea termina lucrul sa-l ia acasa si sa-l puna in vaza ei preferata. Naomi ii ura sa aiba un timp placut si puse buchetelul intr-un pahar cu apa. Cei doi iesise si privi o clipa cum ningea. Fulgi mari cadeau din cerul cenusiu. Zambira amandoi ca doi copii care vad prima ninsoare. Se indreptara ambii spre cea mai apropiata cafenea si nu stiau ambii ce sa spuna. In cateva minute dupa ce erau deja in cafenea, cafelele lor erau deja pe masa insa niciunul din ei sparse tacere. Cristian o privea, iar ea parea intimidata. Se juca cu lingurita si nu indraznea sa-l priveasca. Intr-un tarziu Cristian rupse tacerea: -Multumesc pentru sugestii. Am avut cele mai placute lecturi. -Pentru putin. -Esti frumoasa. Lavinia il privi aspru. -Doar nu esti indragostit de mine. -Si daca sunt? -Atunci renunta. E o prostie. Nu poti fi indragostit de cineva, numai dupa ce ai vazut acea persoana o singura data, si inca nici nu i-ai vorbit pana atunci. -De unde stii ca nu i-am vorbit? Nu-i placeau intrebarile lui. Nu intelegea daca isi bate joc de ea ori este serios. -Renunta.
-De ce? -Nu incerca sa-mi castigi iubire. Inima imi este rece ca o piatra si nici nu cred in iubire. -Bine, n-am sa incerc, spuse el zambind. Sa fim prieteni. „Nu am sa incerc, am sa fac tot posibilul ca sa-ti castig iubirea.� -Teoretic aceasta este imposibil. -Tot ce este teoretic este relativ. Tu pare sa stii mai bine ca oricine ce-mi place. -Nu stiu ce-ti place. Nu poti spune aceasta numai dupa cateva carti pe care le-am recomandat. -Tind sa cred ca persoanele care au aceleasi preferinte cu a ele mele imi sunt prieteni. -E o prostie din partea ta. -Poate, dar pana acum nu am gresit niciodata. -Oricum nu putem fi nici prieteni. -De ce? -S-ar putea sa ai vreo afectiune pentru mine. De unde stiu eu ca n-ai sa te indragostesti de mine? N-as vrea sa-ti frang inima. -Nu merita sa te gandesti la aceasta, pentru ca n-o sa se intample. -Totusi. -Tie chiar iti place sa contrazici oamenii! Nu pot sa cred ca orice as spune, nu este nimic cu ce sa fii de acord. -Esti un ciudat. Nu-mi place sa am prieteni ciudati. -Tu esti o ciudata. Eu vreau doar sa am pe cineva caruia sa-i incredintez confidente si tu pari de incredere. Ce trebuie sa fac sa accepti? -Nimic. Orice ai face tot u as accepta. -Te rog, am nevoie de un prieten adevarat. Lavinia ii privi irisii care straluceau albastru. -Ah, bine, bine. Dar sa stii nu am foarte mult timp. Sunt studenta la medicina. Trebuie sa studiez. -Promit solemn sa nu-ti iau mult timp. Vorbira apoi pana se intunecase despre nimicuri, despre ei, despre oras, oameni. Cand iesise afara era deja intuneric si inca ningea ca in poveste. -Lasa-ma sa te conduc pana acasa.
-Si de unde stiu eu ca nu esti vreun maniac? -De unde stii tu ca nu ai sa intalnesti unul pe drum spre casa. Eu te pot proteja. Lavinia zambi si accepta. Sub lumina felinarelor ninsoarea parea un sarut al cerului. Ea privea fericita noaptea si miile de cioburi de lumina. Cu fiecare clipa Cristian se simtea tot mai indragostit. -Cred ca ne urmareste cineva! Ii spuse in soapta. Ssss, nu te intoarce. Ii lua mana in a lui. Cand spun 3 alergam, bine. Ea ii arunca o privire speriata si dadu afirmativ din cap. -Trei! Ambii o luara la fuga prin miile de fulgi ce le sarutau obrajii inghetati. Alergau precum 2 copii. El simtea cum sufletul ii atinge fiecare fulg, ii aduna si ii face o coroana din ei zanei de langa el. Ea simtea ca are din nou 5 ani si alearga impreuna cu fratele ei acasa unde trebuia sa-i astepte masa calda. Brusc se opri. Acele momente de fericire erau atat de indepartate incat i se paruse ca nu mai poate simti asa ceva. -Cred ca ne-a pierdut, spuse el gafaind, cu zambetul pana la urechi. -Esti sigur ca e urmarea cineva? -Absolut. Continuara sa mearga la pas, tinandu-se de mana pana ajunse la blocul in care locuia. -Multumesc ca m-ai condus. A fost frumos din partea ta. Ea ii zambi pentru prima data si il privi cu o gingasie pe care el o simti pana in maduva oaselor. -M-am bucurat. -Da. Lavinia privi fereastra care era a apartamentului in care locuia. -Tie ti-este frica sa fii iubita, spuse el dintr-o data. -Poate ca, spuse ea ganditoare si isi desprinse mana dintr-a lui, mergand incetisor spre usa scarii. Cristian astepta pana ea intra apoi se intoarse sa plece acasa. Se simtea fericit si implinit si era incantat de acest inceput. Sonata numarul 8. In dimineata urmatoare Cristian se trzi multumit. I se parea ca de acum in colo toate o sa-i mearga bine si ca el unul din sutele din acest oras o sa aiba parte de acea iubire despre care se tot spune si pe care se pare nimeni n-o mai vazuse. El insa nu era un om foarte realist, si nici nu dorea sa cantareasca intreaga situatie. Cu toate ca nu exista om care sa le cantareasca pe toate la rece mai ales in aceasta problema. Nimeni, indiferent de varsta nu sta sa calculeze riscurile, pierderile, incercarile, cadereile. Toti cred ca dragostea se rezuma
la fluturi in stomac si la acele momente care fac o mica infinitate pentru doi oameni facuti unul pentru altul. Nimeni nu se asteapta ca va trebui sa jertfeasca ceva pentru fericirea altuia, uneori chiar sa accepte sa fie ranit de dragul celui iubit. Din aceasta cauza acele mii din oras umblau frenetic inc autarea adevaratei iubiri, trecand de atatea ori pe langa ea fara sa o observe. Cristian nu spera sa aiba obstacole. De fapt credea ca soarta va face treba pentru el. Cu toate ca nu avea deloc dispozitie sa lucreze, era nevoit sa se prezinte deja la locul de munca. Dupa un concediu in care isi propuse sa gaseasca acel ceva care ii va umple viata. Dar s-a inselat. Nu a cautat ori gasit, a fost gasit el. *** -Buna ziua, domnule profesor!