Dilema identitară a orașelor post-sovietice. by Mariana Popescu

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM „ION MINCU” FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

Lucrare de disertație Dilema identitară a orașelor post-sovietice. Valorificarea patrimoniului socialist și recuperarea spațiului public.

Îndrumători: conf. dr. arh. Gudină Iulian

Student: Popescu Mariana

asist. dr. arh. Calotă Irina

București 2021

Cuprins Plan de idei 1.Introducere ........................................................................................................................................................... 5 1.1 Ipoteze de cercetare ....................................................................................................................................... 5 1.2 Metode de cercetare ...................................................................................................................................... 6 1.3 Concepte cheie .............................................................................................................................................. 7 1.4 Stadiul la zi al bibliografiei ........................................................................................................................... 7 2. Despre conceptul de identitate .......................................................................................................................... 10 2.1 Identitatea personală/ socială/ națională ...................................................................................................... 10 2.2 Identitatea urbană și patrimoniul construit .................................................................................................. 12 2.3 Identitatea spațiului public .......................................................................................................................... 15 3. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) și metamorfoza identitară ................................................ 17 3.1 Principii și mecanisme de anulare a particularităților identitare naționale și de creare a unei noi identități colective „internaționale” .................................................................................................................................. 18 3.2 Instrumente și principii folosite în arhitectură și urbanism - Cazul Chișinău ............................................. 24 3.3 O altă perspectivă asupra problemei identitare - Cernăuți .......................................................................... 35 4. Perioada post-sovietică și dilema identitară ..................................................................................................... 38 4.1 Resemantizarea spațiului public .................................................................................................................. 40 4.2 Patrimoniul socialist - între protecție și nepăsare........................................................................................ 45 5. Concluzii ........................................................................................................................................................... 48 5.1 Introducere în proiectul de diplomă ............................................................................................................ 50 5.2 Ansamblu cultural în Grădina Publică. ....................................................................................................... 58 Bibliografie

Plan de idei 1. Introducere Acest capitol conține o prezentare succintă a temei alese spre cercetare și a motivației care a însoțit această alegere. 1.1 Ipoteze de cercetare În acest subcapitol sunt prezentate direcțiile care vor fi urmate în scopul dezvoltării temei alese, și anume, valențele conceptului de identitate și problemele identitare cu care se confruntă orașele post-sovietice, accentuându-se situația orașului Chișinău. 1.2 Metode de cercetare Acest subcapitol conține o prezentare a metodelor folosite în cadrul cercetării pentru dezvoltarea temei alese. 1.3 Concepte cheie În acest subcapitol sunt descrise principalele concepte cu care se va opera în continuare, și anume, conceptul de identitate, cel de patrimoniu și cel de spațiu public. 1.4 Stadiul la zi al bibliografiei Acest subcapitol conține o enumerare a celor mai importante surse bibliografice folosite pe parcursul cercetării, alături de explicarea relevanței lor în cadrul studiului.

2. Despre conceptul de identitate Acest capitol reprezintă fundamentul teoretic al lucrării și are rolul de introducere în tematica subiectului abordat, prin descrierea și analizarea conceptului de identitate, de la un sens general acceptat, până la semnificațiile lui în sfera urbană. 2.1 Identitatea personală/ socială/ națională În acest subcapitol conceptul de identitate este abordat din perspectivă socială, fiind descrise gradual semnificațiile lui de la nivel personal, până la nivel colectiv și național. 2.2 Identitatea urbană și patrimoniul construit Acest subcapitol prezintă semnificația conceptului de identitate urbană, unele teorii legate de apariția acestui concept, precum și componentele care determină formarea identității orașelor, detaliindu-se unul dintre aceste componente și anume patrimoniul construit. 2

2.3 Identitatea spațiului public Acest subcapitol abordează tematica identității spațiilor publice și rolul pe care acestea îl joacă în procesul de formare al identității unui oraș.

3. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) și metamorfoza identitară Acest capitol are rolul de a asigura tranziția dinspre palierul teoretic, spre cel istoric, în cadrul lui fiind analizată rădăcina problemelor identitare ale orașelor post-sovietice, și anume, formarea Uniunii Sovietice. Pe parcursul capitolului, sunt prezentate condițiile în care s-a format Uniunea, precum și câteva caracteristici generale, legate de teme precum componență, politici și principii ideologice. 3.1 Politici și mecanisme de anulare a particularităților identitare naționale și de creare a unei noi identități colective internaționale În acest subcapitol sunt analizate mai detaliat aspectele ideologice ale politicilor de conducere ale Uniunii Sovietice, precum și două dintre cele mai importante mituri care au rezultat în urma acestor politici, „Mitul prieteniei popoarelor” și „Mitul omului nou, Homo Sovieticus”. 3.2 Instrumente și principii folosite în arhitectură și urbanism - Cazul Chișinău Acest subcapitol conține o detaliere a instrumentelor și principiilor de transformare identitară, folosite în arhitectură și urbanism, prin exemplul orașului Chișinău. El prezintă și o descriere a evoluției orașului, de la un oraș complet distrus de război, spre un oraș nou, post-sovietic, accentuând pierderile colosale ale fondului construit din această perioadă, și, prin urmare, a continuității identitare. 3.3 O altă perspectivă asupra problemei identitare – Orașul Cernăuți În acest subcapitol este abordată o alta fațetă a problemei identitare, și anume, pierderea memoriei colective și importanța factorului social în formarea identității unui oraș. Descriind cazul orașului Cernăuți, care și-a pierdut aproape majoritatea locuitorilor originari în timpul conducerii sovietice, acesta urmărește să evidențieze relația de cauzalitate - dintre modificarea componenței sociale a unui oraș și dificultatea creării unei legături afective cu acesta a noilor locuitori.

4. Perioada post-sovietică și dilema identitară Capitolul dat conține o scurtă descriere a cauzelor care au condus la colapsul Uniunii Sovietice și apariției mișcărilor de eliberare națională, precum și o prezentare generală a evoluției ulterioare a orașelor post-sovietice și a contextului socio-economic în care acestea se află în momentul prezent. 3

4.1 Resemantizarea spațiului public Acest subcapitol conține o prezentare a evoluției spațiului public în orașele post-sovietice, de la sovietic spre european, vizând două paliere, cel semantic și cel morfologic, precum și efectele noilor modificări asupra caracterului și identității orașelor. 4.2 Patrimoniul socialist- între protecție și nepăsare În acest subcapitol este descris fenomenul negării și neglijării patrimoniului socialist în orașele post-sovietice și prin urmare problemele legate de protecția și conservarea lor. Totodată, prin intermediul a două studii de caz, el evidențiază apariția a tot mai multe organizații și asociații care luptă pentru integritatea patrimoniului construit și a spațiului public.

5. Concluzii În acest subcapitol sunt prezentate concluziile cercetării în raport cu tema generală a cazului orașului Chișinău, acesta reprezentând o fundamentare teoretică pentru problematica temei alese în cadrul proiectului de diplomă. 5.1 Introducere în proiectul de diplomă Acest subcapitol conține o prezentare a amplasamentului ales în cadrul lucrării de diplomă, fiind format dintr-un scurt istoric și o sinteză a problemelor cărora proiectul își propune să le găsească un răspuns. 5.2 Ansamblu cultural în Grădina Publică Subcapitolul final are scopul de a prezenta soluția propusă pentru amplasamentul studiat, în raport cu studiul efectuat. Bibliografie

1.Introducere În ziua în care a luat sfârșit Cel de-al Doilea Război Mondial, Chișinăul s-a trezit pustiit, lipsit de „centrele” sale vechi. Demolarea Mitropoliei, lărgirea Pieței Centrale fără a ține cont de scara locului, construirea Casei Guvernului ca element dominant al acesteia, precum și decizia de a renunța în timpul planificării de restructurare a orașului la organizarea sa cu mai multe „centre” și transformarea bulevardului principal într-un mare „centru” au fost tot atâtea cauze care au determinat pierderea identității spațiului public al orașului Chișinău. „Centrul nou format s-a adeverit a fi un drum în mijlocul căruia s-a montat o piatră cioplită în formă de om care a venit să ordoneze orașul, viața și soarta după noile valori, identități, după noile Biserici ”1. 1.1 Ipoteze de cercetare Conceptul de identitate este un concept relativ nou, considerat de cercetători a fi apărut în perioada modernă. Cercetarea identităţii este parte integrantă a condiţiei umane: în procesul de cunoaștere integrală a unui individ pornindu-se deobicei de la cercetarea neamului, tribului, poporului şi naţiunii lui. Aproape în toate cazurile, când se reclamă identitatea unui grup etnic, se porneşte de la palierul cultural. De fiecare dată când organizările sociale globale se destramă, grupurile componente „se reînrădăcinează în subculturile lor particulare, pentru care au aderenţă, în care atributul identităţii culturale (limbă, religie, tradiţii etc) nu mai seamănă cu cel al identităţii politice”2. Problemele de identitate și conservare sunt foarte complexe în țările care au făcut parte din Uniunea Sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce majoritatea țărilor din fostul bloc estic nu au cunoscut schimbări fundamentale în concepția lor despre identitatea națională și au putut să se reconecteze la tradițiile de dinainte de război, Republica Moldova a fost nevoită să găsească un consens în ceea ce face cu adevărat parte din identitatea sa culturală și politică autentică. Astfel, tema lucrării de față va trata problemele identitare ale orașelor post-sovietice, având ca studiu de caz principal, orașul Chișinău, fiind în strânsă legătură cu tema lucrării de diplomă, și anume, restaurarea și refuncționalizarea a două clădiri construite în perioada sovietică și recuperarea spațiului public din vecinătate. De asemenea, lucrarea va încerca să raspundă la întrebările specifice care stau în prezent în calea dezvoltării acestor orașe, cum ar fi - cum protejăm patrimonial socialist și cum redăm spațiul public orașului.

Andrei Vatamaniuc, ”Ce este centrul istoric al Chișinăului?”, în Arhitectură & urbanism pe pâine, Chișinău, 2012. Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova: Culegere de studii, Editura Arc, Chișinău, 1998, p. 30.

1 2

1.2 Metode de cercetare Tema aleasă spre cercetare, va fi abordată ținând cont de trei paliere: cel teoretic, cel istoric și cel practic. Cercetarea va porni de la un capitol explicativ, care va avea ca scop fundamentarea teoretică a lucrării și relaționarea dintre conceptele abordate. În consecință, analiza va începe prin descrierea conceptului de identitate ca fiind un concept multidimensional și va continua cu prezentarea evoluției acestui concept în domeniul arhitecturii și urbanismului, precum și a importanței valențelor sale în înțelegerea cauzelor care duc la apariția așa numitelor „dileme identitare” ale orașelor post-sovietice. În continuare, analiza se va desfășura prin prisma palierului istoric, subiectele abordate în următoarele două capitole reprezentând fundamentul istoric al lucrării. În primul dintre cele două capitole, se vor analiza condițiile și etapele formării Uniunii Sovietice, fundamentele ideologice care au stat la baza apariției noii națiuni și politicile folosite în scopul formării unei noi identități „internaționale” pentru republicile care intrau în componența sa. În urma acestei analize se va stabili legătura dintre trecutul istoric-politic și problema pierderii indentității orașelor, din două perspective, cea a patrimoniului construit, și cea a mediului social. Pentru ilustrarea acestei problematici, se va apela la două studii de caz, orașul Chișinău și orașul Cernăuți, urmărinduse evidențierea asemănarilor și deosebirilor dintre acestea. În continuare, investigația istorică va aborda perioada post-sovietică, prin analiza caracteristicilor generale ale evoluției orașelor care și-au obținut independența și accentuarea asemănărilor dintre procesele prin care acestea au trecut, în căutările lor identitare. În acest scop, se vor analiza cele mai importante componente ale identității urbane, și anume, patimoniul construit și spațiul public. Analiza are ca scop, pe de o parte, evidențierea asemănărilor de atitudini în ceea ce privește perceperea patrimoniului socialist în orașele post-sovietice, și pe de altă parte, să puncteze problemele generale legate de antrenarea în procesul de europenizare, cum ar fi (standartizarea și globalizarea), precum și în final, să discute apariția unor noi dileme identitare. De asemenea, în cadrul acestui capitol sunt prezentate două studii de caz care au ca scop asigurarea tranziției de la palierul istoric, spre palierul practic al lucrării prin analiza a două mișcări importante apărute în domeniul protecției spațiului public și patrimoniului socialist, în două orașe post-sovietice, Chișinău și Vilnius. În final, după stabilirea unor conluzii generale, studiul va trece în palierul practic, prin introducere în tema proiectului de diplomă, prezentarea generală a amplasamentului și problematicilor sale și descrierea metodelor de intervenție. Acest ultim capitol, are rol de sinteză și iși propune să oglindească legătura dintre tema cercetată în cadrul lucrării de disertație și tema lucrării de diplomă.

1.3 Concepte cheie Principalele concepte ce vor fi dezvoltate în cadrul cercetării sunt: conceptul de identitate, conceptul de patrimoniu cultural și conceptul de spațiu public. În cele ce urmează va fi definit sensul general al acestor concepte, urmând ca pe parcursul lucrării acesta să fie detaliat în raport cu analiza importanței lor și a relațiilor de legătură dintre ele. Identitate - „în accepţie generală, constă în faptul de a fi identic în fiecare moment cu sine însuşi, desemnând starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea”. (Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, 2010) Patrimoniul cultural - este definit prin legislația în vigoare în România, ca fiind „format din totalitatea bunurilor care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor naționale, indiferent de regimul de proprietate al acestora”. (Legea nr. 182/2000) Spațiul public - „este un loc, în sens larg, unde oricine poate beneficia de coexistență și să reprezinte colectivitatea și interesul comun fără a renunța la diversitatea sa”. (Dicționar urban, 2005) 1.4 Stadiul la zi al bibliografiei În cadrul cercetării au fost folosite diverse tipuri de surse bibliografice, cum ar fi volume integrale, materiale rezultate în urma unor conferințe naționale sau internaționale, rezultate ale unor cercetări și proiecte în sfera arhitecturii și urbanismului, articole din reviste de specialitate, precum și lucrări de doctorat sau de masterat realizate în cadrul unor facultăți internaționale. În continuare vor fi prezentate cele mai relevante surse bibliografice folosite și o scurtă descriere a lor. 1. At home or abroad? Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Bo Larsson (ed.), Editura Dardze, Riga, 2020. Acest volum are la bază datele rezultate din proiectul de cercetare „Memory treatment and Urban Planning in Lviv, Chișinău, Cernivci and Wroclaw” condus de Centrul pentru Studii Europene. Scopul acestui proiect a fost investigarea problemelor identitare cu care se confruntă aceste patru orașe, precum și atitudinea pe care o au autoritățile locale și locuitorii lor față de patrimoniul istoric construit. Acest volum a fost relevant în cadrul cercetării deoarece conține o o serie întreagă de studii realizate cronologic, pornind de la dezvoltarea timpurie pâna la perioada post – sovietică a patru orașe diferite, cu scopul de a scoate în evidență asemănările și deosebirile dintre ele, pe parcursul lucrării existitând câteva sinteze comparative. 7

2. Chișinău- Artă, Cercetare în Sfera Publică, de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011. Acest volum conține rezultatele conferinței cu același nume care a avut loc în Chișinău în anul 2011. Publicația reprezintă o invitație la un tur virtual prin mai multe perioade istorice și regimuri politice care au modelat orașul și societatea și include contribuțiile a mai multor teoreticieni, precum și proiectele unor artiști. În timp ce contribuțiile teoretice prezintă rezultatele cercetărilor istorice și ale studiilor de caz referitoare la diferitele etape ale evoluției orașului Chișinău, proiectele artiștilor au avut drept scop evidențierea subversării ordinii stabilite în spațiul public de către instituțiile statului în cooperare cu sectorul privat. În cele din urmă, scopul proiectului a fost nu numai în identificarea factorilor decisivi care au modelat spațiul public și urban din Chișinău de-a lungul istoriei, ci și vizualizarea acestor spații în confruntare cu procesele și factorii politici și culturali identificați în prezent. Acest volum a fost relevant în cadrul cercetării prin studiile referitoare la spațiul public al orașului Chișinău și evoluția istorică a acestuia, precum și prin studiile de caz legate de resemantizarea spațiului public în câteva dintre orașele post – sovietice pe care le conține. 3. Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012. În această carte sunt adunate cercetările și publicațiile care au fost elaborate și discutate în cadrul conferinței Identitățile Chișinăului, la care au participat istorici şi scriitori, arhitecţi şi critici de artă, arheologi şi specialişti în domeniul conservării patrimoniului cultural. Tema principală a conferinței a fost identitatea orașului, iar studiul are ca scop încercarea de a analiza aspectele individualităţii istorice, culturale, spaţiale, geografice şi psihogeografice ale orașului Chişinău, precum și metodele prin care poate fi protejat şi pus în valoare patrimoniul său cultural divers. Cartea a fost relevantă pentru dezvoltarea studiului prin multitudinea de articole care abordează tematica identitară din diferite perspective, conținând studii legate atât de semnificațiile conceptului, cât și de problemele de identitate cu care se confruntă orașul Chișinău. 4. Politica culturală în RSS Moldovenească, 1944-1956, Ursu Valentina, Editura Pontos, Chișinău, 2013. Acest volum conține un studiu complex al politicilor culturale care au fost desfășurate de către Uniunea Sovietică, pornind de la unele caracteristici generale și ajungând la un studiu aplicat pe cazul orașului Chișinău. Volumul a fost relevant în cadrul cercetării prin descrierile proceselor și mecanismelor de îndoctrinare folosite în cadrul orașelor sovietice, atât în sfera artistică, cât și în sfera arhitecturii și urbanismului. 8

5. The Post-Socialist City: Urban Form and Space Transformations in Central and Eastern Europe after Socialism, Kiril Stanilov (ed.), University of Cincinnati, Ohio, U.S.A, septembrie 2009. Această carte reprezintă o culegere de studii care se concentrează pe transformările spațiale din zonele urbane cele mai dinamice din Europa Centrală și de Est post-socialistă, corelând procesele de restructurare ale mediului construit cu procesele și forțele reformelor socio-economice. Acest volum a fost relevant în cadrul cercetării prin analiza detaliată a proceselor de transformare prin care au trecut orașele post- socialiste pe care o conține. Un rol important în cadrul studiului l-au avut și sursele web. 1. https://moldova.europalibera.org/z/22093 În cadrul dezvoltării capitolului despre Uniunea Sovietică, a fost relevant blogul Comunismul în oglindă, care prezintă istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țâcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași. 2. https://sites.google.com/view/guguta-cafe/despre Un rol important în studiul istoriei și stării actuale a cafenelei Guguță l-a avut site-ul realizat de reprezentanții unor asociații civice dedicat cafenelei. 3. https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2018/05/07/gradina-publica-stefan-cel-mare-si-sfant-din-chisinau200-ani/ Acest blog a fost relevant pentru studierea istoriei și evoluției Grădinei Publice, precum și a istoriei Clubului Nobilimii. 4. https://www.platzforma.md/arhive/3995 Această platformă a avut un rol important pentru studierea problematicii legale ce ține de statutul clădirilor din Gradina Publică.

2. Despre conceptul de identitate Identitatea este unul din cele mai vechi concepte metafizice. Acest concept „tinde să însemne prea mult (atunci când este studiat aprofundat), prea puțin (atunci când este studiat superficial), sau nimic (din cauza ambiguității sale absolute)”3. Întâlnit frecvent în cadrul mai multor discipline, cum ar fi: filosofia, antropologia, psihologia, ştiinţele sociale și politice, etc., termenul de identitate poate avea mai multe interpretări semantice, neavând un sens stabil, fiind supus mereu dezbaterilor în sfera academică. După cum a fost menționat mai sus, în accepţiune generală, „termenul de identitate constă în faptul de a fi identic în fiecare moment cu sine însuşi, desemnând starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea”4. La baza conceptului de identitate stă ideea de permanenţă şi unitate, care exclude diferenţa, schimbarea și alteritatea. Acest mod de a recepta conceptul de identitate a fost specific întregii gândiri occidentale. Cel ce va aduce pentru prima dată în discuție calitatea conceptului de identitatea de a se (re)construi mereu a fost filosoful presocratic Heraclit. Poziția lui era argumentată de următoarea afirmație: „de vreme ce existenţa în timp presupune devenire, fiinţa umană nu poate rămâne identică cu sine însăşi”5. Astfel, din cele menționate mai sus reiese că identitatea trebuie tratată ca fiind un concept dinamic și multidimensional. 2.1 Identitatea personală/ socială/ națională Conform modelului „personalitate și structură socială”, conceptul de identitate cuprinde următoarele dimensiuni: identitatea personală, ce se referă la experiențe individuale obținute în urma interacțiunilor sociale, identitatea „eului” ce surprinde continuitatea eului și identitatea socială, ce tratează poziționarea individului în structura socială 6. Termenul de identitate personală este mai ancorat în domeniul subiectivității. În sens general, „identitatea personală reprezintă faptul că individul se distinge ca fiind acelaşi în timp, indiferent de schimbările ce au loc în jur. În sens mai larg, noţiunea este asimilată unui sistem de sentimente şi reprezentări prin care individul se

Rogers Brubaker,”Beyond identity”, în Theory an society 1/29, SUA, 2000, p. 5. Eugenia Dima, Doina Cobeţ ş. a., Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura Arc & Gunivas, 2007, p. 878. 5 Inga Ciobanu,”Deschidere spre o propedeutică a alterității”, în Akademos nr 4(11), Chișinău, 2008, p. 86. 6 Zsolt Bottyan și Sergiu Bălțescu, Identitate locală, regională,națională și europeană.Atitudini în Județul Bihor, Universitatea din Oradea, 2016, p. 79. 3 4

singularizează. Identitatea personală necesită nu numai conştiinţa trecutului personal, ci şi, în egală măsură, o atitudine faţă de viitor: o anticipare conştientă”7. Identitatea socială dimpotrivă, este acea identitate care îi este acordată unui individ datorită locului, funcţiei, rolurilor, statutului care îi revin în societate8. Semnificația conceptului de identitate socială trece dincolo de simpla identificare a individului cu un grup social, ea presupunând și un process de asimilare a valorilor grupului respectiv, de asumare a poziției sociale a acestuia etc. Procesul de constituire a structurii identitare are astfel, un caracter circular, bazat pe relații de interdependență 9. Două concepte importante derivate din conceptul de identitate socială sunt identitatea etnică și identitatea națională, care determină, la rândul lor, termenii de etnie și națiune. Ambele concepte reprezintă forme de identitate spațială și au asociate aspecte culturale și ideologice 10. După cum a menționat Nestor Garcia Canclini în lucrarea sa Scenes without territory: The aesthetics of migrations in transition- „a avea o identitate înseamnă, mai presus de toate - a avea o țară, un oraș, un cartier; un întreg în care totul este comun pentru cei care locuiesc acest loc. Cei care nu împărtășesc teritoriul nostru, care nu dețin aceleași simboluri, ritualuri și obiceiuri, sunt diferiți- sunt cei străini”11. Identitatea etnică este formată din setul comun de valori, de mituri, de comunitate, de destin şi istorie în jurul căreia se constituie un anumit grup. Astfel, o „etnie este o comunitate întemeiată pe o istorie şi o genealogie comună, pe valori culturale şi morale împărtăşite, pe o comunitate de limbă şi pe voinţa de a o menţine. „Principala diferență între conceptul de etnie și națiune o reprezintă faptul că etnia nu se bazează pe un proiect politic și nu este limitată în prezent la o regiune geografică, etnicii putând fi concentraţi în același spaţiu, dar şi împrăștiați 12. Conceptul de identitate naţională este considerat a fi relativ modern, și poate fi definit în prezent,ca fiind identificarea individului cu națiunea din care face parte. „Fiind puternic legat de termenii de „sentiment național ” și „conștiință națională”, conceptul de națiune are un caracter mai ideologic, se circumscrie unui spațiu și unui

Lucia Sava, “În căutarea identitații:Chișinăul în perioada țaristă (1812-1918)”, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012, p. 73. 8 Ibidem 9 Zsolt Bottyan și Sergiu Bălțescu, Identitate locală, regională,națională și europeană.(...) p. 79. 10 Ibidem 11 Nestor Garcia Canclini, ”Scenes without territory: The aesthetics of migrations and identities in transition”, în Art from Latin America: La cita transcultural, Sidney, 1993, p. 13. 12 Lucia Sava, “În căutarea identitații:Chișinăul în perioada țaristă (...), p. 73. 7

timp”, reprezentând o formă de politizare a celui de etnie13. Între cele două concepte există o relație de subordonare. În prezent, în unele culturi politice conceptul de etnie se suprapune cu cel de națiune, statele multietnice însă promovează distincția etnie-națiune în discursul politic, urmărind incluziunea minorităților etnice în conceptul de națiune. Astfel, apare diferența dintre binomul națiune-etnie și cel de națiune-cetățenie 14. 2.2 Identitatea urbană și patrimoniul construit

Din punct de vedere al morfologiei urbane, conceptul de identitate capătă o definiție complexă, fiind determinat de mai multe elemente și procese generatoare. Identitatea urbană, identitatea arhitecturală și imaginea orașului sunt generate de componente foarte diferite, într-o perioadă lungă de timp, într-un anumit spațiu urban. În prezent, tot mai des este analizată dificultatea orașelor de a intra într-un proces de renovare arhitecturală și urbană în raport cu pierderea identităților lor originale. Fiind prinse într-un ciclu de schimbare continuă, determinat de evenimente interne și externe, precum globalizare, competitivitate și dorință de afirmare, orașele își pierd tot mai mult din lizibilitate, iar locuitorii lor se luptă cu probleme de percepție și memorie, precum și cu incapacitatea de a se identifica cu acestea. Ca urmare a acestui lucru, devine tot mai dificilă conservarea patrimoniului istorico-cultural, a originalităților locale și identității orașelor 15. Conceptul de identitate a apărut în domeniul studiilor urbane prin anii 1960. În acea perioadă, Kevin Lynch a menționat pentru prima dată că imaginea orașului are trei componente integrante: identitate, structură și semnificație. El a descris identitatea ca fiind „identificarea unui obiect, ceea ce implică distincția acestuia față de alte lucruri și recunoașterea sa ca entitate separabilă. Ea nu constă în egalitate, ci în individualitate și singularitate”16. După Lynch, alți câțiva cercetători , de exemplu, M.R.G. Conzen, (1966) și Roy Worskett, (1969)17 au început să folosească conceptul de spirit al locului sau de genius loci asociat conceptului de identitate a unui loc. Ei au afirmat că identitatea este strâns legată de forma și istoria unui loc, generând un spirit al locului sau genius loci. Conzen menționează astfel că: „De-a lungul timpului, un peisaj urban, fie că face parte dintr-o regiune mai mare cum ar fi o țară sau dintr-o regiune mai mică cum ar fi un oraș, își dobândește spiritul său Zsolt Bottyan și Sergiu Bălțescu, Identitate locală, regională,națională și europeană.(...), p. 84. Ibidem 15 Esra Yaldız,” Loss of City Identities in the process of change: The City of Konya-Turkey”, în Procedia - Social and Behavioral Sciences 140, Turcia, 2013, p. 221. 16 Kevin Lynch, Imaginea orașului, Editor Registrul Urbanistilor din România, București, 2012, p. 8. 17 Conceptul este dezbătut în lucrările acestor autori: precum, Michael Conzen, Geography and townscapes conservation. In H. Uhlig & C. Lienau (Eds.), Anglo-German Symposium in Applied Geography , 1966, p. 95-10. Roy Worskett,,The Character of Towns. London: Architectural Press, 1969, p. 40. 13 14

specific al locului”. De asemenea, în accepțiunea lui, calitatea și cantitatea patrimoniului cultural tangibil acumulat de-a lungul istoriei orașelor, este unul dintre principalii factori determinanți în formarea identității unui anumit loc18. Din această perspectivă, prin anii 1980, Christian Norberg-Schulz începe sa exploreze conceptul de spirit al locului prin intermediul caracteristicilor sale spațiale, dar și prin prisma semnificației lui pentru locuitori. Schulz subliniază faptul că „Viața de zi cu zi constă din fenomene concrete, dar în același timp cuprinde și fenomene intangibile, cum ar fi sentimentele. Fenomenele concrete se referă la un loc ca având caracteristici tangibile cum ar fi: substanță materială, formă, textură și culoare”19. Prin urmare, în studiul lui Schulz se evidențiază patru categorii tematice care participă la formarea spiritului unui loc, și anume: „topografia suprafeței pământului, condițiile naturale cum ar fi lumina și cerul, clădirile, semnificațiile simbolice și existențiale din peisajul cultural”. Atât clădirile, cât și semnificațiile simbolice ale unei așezări au un rol important pentru conceptul de genius loci deoarece reprezintă expresii ale interpretării culturale a locului de către societate 20. În anul 1982, Aldo Rossi aduce o nouă idee în dezbaterile asupra identității și caracterului unui loc. Potrivit lui, orașele sunt „obiecte gigantice create de om, o operă de inginerie și arhitectură de mare complexitate, care se dezvoltă în timp și sunt caracterizate de proria lor istorie și prin propria lor formă.” Prin urmare, înțelegerea și analizarea identității și istoriei unui oraș este importantă în determinarea deciziilor de intervenție urbană. Rossi susține că „deciziile privind intervențiile urbane ar trebui să se bazeze pe situații particulare și caracteristici locale ale orașului, din acest motiv, conceptul de planificare urbană generală, nu poate oferi rezultate satisfăcătoare pentru un loc singular al orașului; și anume locus solus ”21. Conceptul de locus solus se distinge de genius loci, subliniind o relație importantă dintre un anumit loc și eveniment. Prin această afirmație, Rossi urmărește să sublinieze importanța memoriei locului pentru cetățenii orașului. Prin urmare, locus solus se referă în mod explicit atât la un loc particular care are trăsături tangibile precum aspect, formă, textură, cât și implicit, caracteristici intangibile precum sentimente, semnificații și memorie 22. Urmând cursul dezvoltării studiului conceptului de identitate, și Lynch ajunge sa modifice definiția anterioară dată identității în 1960 în cartea sa Imaginea Orașului. În 1987, în cartea Good City Form el clasifică identitatea și structura drept componente „formale” ale simțului și descrie identitatea ca fiind „un simț al

Neriman Sahin Güçhan, The Concept of Identity and Its Identification Process in Urban Conservation Projects, Middle East Technical University, Turcia, 2007, p. 4. Lucrarea dată reprezintă comentarii recente asupra teoriilor descrise mai sus, fiind sursa principală în studierea acestora. În continuare au fost menționate și sursele originale ale citatelor și teoriilor enunțate. 19 Christian Norberg-Schulz, Genius Loci:Towards a Phenomenology of Architecture, Editura Rizzoli, New York, 1979, p. 6. 20 Gunila Jiven și Peter Larkham,” Sense of place, authenticity and character: a commentary”, în Journal of Urban Design, 8 (1), [f.l.], 2003, p. 71. 21 Aldo Rossi, The Architecture of the City, The MIT Press, New York, 1982, p. 21. 22 Neriman Şahin Güçhan , The Concept of Identity and Its Identification Process (…), p. 5.

locului”, care este măsura în care o persoană poate recunoaște sau reaminti un loc ca fiind distinct față de alte locuri, ca având un caracter particular, unic și vivid 23. Astfel, din analiza evoluției conceptelor de identitate mai sus menționate, reiese că identitatea orașului este modelată de un set de factori speciali, diferit pentru fiecare oraș în parte, acest lucru fiind cel ce determină identitățile originale care apar. Motivul este că orașul, nu este doar un mediu vizual compus din elemente spațiale, dar este, de asemenea, evaluat ca fiind o structură socială, economică și culturală. Prin urmare, interacțiunea socială are un rol foarte important în formarea identității urbane, deoarece identitatea urbană este definită nu numai de elementele fizice și naturale, dar și de viața urbană a locuitorilor unui oraș. Formarea identității urbane include procese fizice, sociale, politice și economice, procese de schimbare și transformare culturală de la macro-mediu la micro-mediu 24. În continuarea acestei teme este sugestivă afirmația lui Michael Hough - „Identitatea într-un spațiu urban este determinată de continuitatea mediului construit - o matrice formală. Spații urbane,piețe, parcuri, străzi, clădiri și modurile în care acestea sunt legate reprezintă cadrul organizatoric al orașului ” 25.

Fig. 1

Leon Krier-The tree modern estates

Ibidem Esra Yaldız,” Loss of City Identities in the process of change (…)”, p. 222. 25 Michael Hough, Out of place.Restoring identity, New Haven: Yale University Press, 1990, p. 180. 24

Factorii care determină formarea identității urbane diferă de la un oraș la altul, dar se încadrează în câteva mari categorii după cum urmează: structura fizică a orașului, structura socio-economică a orașului, acumularea culturală a orașului, dezvoltarea istorică a orașului, caracteristicile spațiale ale orașului, caracteristicile formale și vizuale ale orașului, tipologia urbană, stilul de viață și calitatea vieții cetățenilor, funcțiunile orașului, unitatea naturală, substructura urbană, mediul construit26. În timp ce mediul construit al unui oraș formează o parte importantă a identității sale, acesta oferă și indicii legate de viața socială și culturală din acel oraș. Bogăția valorilor care formează identitatea spațiului construit este, de asemenea, o expresie a bogăției vieții sociale și culturale a orașului. Astfel că, identitatea mediul construit și identitatea culturală a societății se influențează reciproc. Din acest motiv, valorile care formează identitatea mediului construit și care organizează întreaga viață a orașului, sunt foarte importante. Patrimoniul construit al unui oraș reflectă stilurile de viață diferite ale locuitorilor săi, în diferite perioade de timp, situația lui socio-economică, tehnologiile și stilurile arhitecturale care demonstrează cunoștințele, gustul și abilitățile cetățenilor săi. Conform teoriei lui Ammos Rapoport, contribuția patrimoniului construit la formarea identității orașului constă în: • Patrimoniul construit și mediul format de acesta asigură lizibilitatea modului de viață al unei societăți • Elementele sale reprezintă o documentare a istoriei locale și oferă indicii asupra modificărilor sociale care au loc într-un spațiu de-a lungul timpului • Ele sunt mărturii care povestesc despre diferite etape de dezvoltare ale orașului, prin documentarea stilurilor arhitecturale, materialelor și tehnicilor de construcție specifice unei anumite etape27 Patrimoniul construit se referă nu doar la clădiri propriu zise, ci și la orice tip de elemente urbane, cum ar fi piețe, străzi, monumente care formează un ansamblu. Legătura dintre grupurile de construcții, monumente singulare și țesătura orașului este un element catalizator în furnizarea continuității identitare a unui oraș. 2.3 Identitatea spațiului public Spaţiile publice reprezintă elemente integratoare în procesul de formare a imaginii unui oraş. Ele contribuie atât la formarea identității sale specifice, cât și a ideii de urbanitate în sine, reamintind oamenilor care îl populează despre tipul de spațiu în care se află. Practic, putem afirma că oraşul se organizează în jurul spaţiilor publice, care la rândul lor sunt expresia personalității acestuia 28.

Esra Yaldız, Loss of City Identities in the process of change (…)”, p. 223. Amos Rapoport, An Approach to The Study Of Conflıcts In Space, Belgia, 1979, p. 13. 28 Dana Lyn Doughery, Embodying the city.Identity and use in urban public space, Virginia Politehnic Institute, Virginia, 2006, p. 3. 26 27

Spațiile publice care reflectă identitatea orașului și a locuitorilor săi sunt esențiale pentru viabilitatea sa. Aceste spații oferă locuitorilor un sentiment profund de apartenență și identificare cu orașul pe care îl locuiesc, transformându-l într-un loc mai plăcut pentru desfășurarea vieții de zi cu zi. De asemenea, acestea promovează un simț al comunității prin respingerea diferențelor sociale și asumarea faptului că toți participanții din spațiul public împărtășesc o experiență comună și valori comune. Spațiile publice devin microcosmosuri ale orașului, preluând caracteristicile acestuia și articulându-le. Astfel că între oraș și spațiile sale publice se formează o relație de interdependență, identitatea și calitatea spațiilor publice influiențând identitatea și atractivitatea unui oraș și invers 29. Conform afirmației lui Michael Hough, -„Identitatea este legată de caracteristicile unui loc care ne spun ceva despre mediul său fizic și social. Este ceea ce face ca un spațiu să aparțină unui context anumit și să nu poată fi replicat nicăieri altundeva”30. Identitatea spațiului public este formată nu doar din mediul fizic, ci și din mediul social, modul în care acesta este folosit, fiind strict determinat de relațiile sociale care se formează în interiorul său. Multe spații publice nu au identitate, deoarece au fost planificate sau remodelate fără a ține cont de realitățile sociale și culturale ale locului, în procesul de replanificare pierzându-se deseori componența memoriei colective și sentimentul de apartenență. Dar identitatea poate fi regăsită scoțând la iveală cea ce a fost ascuns sau pierdut de-a lungul timpului. Există întotdeauna elemente de peisaj originare care rămân, uneori adânc îngropate sub tot ce e nou. Un felinar, o bancă, o fântână, un gard viu, pietre vechi de pavaj, toate vorbesc despre originile culturale ale spațiului și schimbarea utilizărilor sale. Aceste elemente conectează spațiul cu identitatea sa și sporesc prin continuitatea memoriei, cunoștințele despre rădăcinile culturale ale locului 31. Astfel, dezvăluirea parcursului istoric al unui loc, joacă un rol important în formarea identității sale. Spațiile publice care sunt concepute ținând cont de aspectul de continuitate istorică și culturală, creează o conexiune puternică între utilizatorii acestor spații. Elementele arhitecturale sau de amenajare care fac referință la dezvoltarea istorică a spațiului, îi întăresc semnificația și scot în evidență acele calități care fac o regiune sau un oraș unic. 32

Idem. p. 4. Michael Hough, Out of place.Restoring identity(...), p. 180. 31 Dana Lyn Doughery, Embodying the city.(...), p. 5. 32 Idem, p.6. 30

3. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) și metamorfoza identitară După Cel de-al doilea Război Mondial, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ocupa cea mai mare parte a Europei de Est, manifestându-se ca fiind una dintre cele două superputeri mondiale. Formată inițial ca uniune a patru republici sovietice socialiste, după anul 1956, URSS a ajuns să fie alcătuită din 15 „republici unionale”: Republica Sovietică Socialisă Armeană, Republica Sovietică Socialisă Azerbaidjan, Republica Sovietică Socialisă Belarus, Republica Sovietică Socialisă Estonă, Republica Sovietică Socialisă Gruzină, Republica Sovietică Socialisă Kazahstan, Republica Sovietică Socialisă Kirghiză, Republica Sovietică Socialisă Letonă, Republica Sovietică Socialisă Lituaniană, Republica Sovietică Socialisă Moldovenească, Republica Sovietică Socialisă Rusă, Republica Sovietică Socialisă Tadjikă, Republica Sovietică Socialisă Turkmenă, Republica Sovietică Socialisă Ucraineană și Republica Sovietică Socialisă Uzbecă. Instalând în aceste regiuni regimuri comuniste totalitare loiale, URSS a urmărit transformarea acestor state în sateliți ai Uniunii 33.

Fig. 2

Hartă U.R.S.S.

https://moldova.europalibera.org/a/sub-seceră-și-ciocan-(xii)-tradiție-și-continuitate-imperială /30753602.html accesat la 04.04.2021. Această resursă reprezintă pagina blogului Comunismul în oglindă, ce conține articole scrise de doi cercetători din domeniul istoric, Octavian Țâcu din Chișinău și Dorin Dobrincu din Iași.

Conform constituției sovietice Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat. În realitate, acesta era un stat unitar, deoarece toate drepturile fundamentale aparțineau organelor federale, dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieșire din Uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare. Reprezentantul suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem al URSS şi Prezidiumul său, era o structură de fațadă, el acceptând şi formalizând deciziile adoptate de alte organe, care dețineau defapt puterea reală de conducere. Aceste organe au fost în perioada sovietică Comitetul Central al unicului partid existent în țară – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi structurile sale executive – Biroul Politic, Biroul Organizator şi Secretariatul, aflate sub controlul Secretarului General 34. Astfel că, din cele menționate mai sus, reiese că sistemul puterii de stat în Uniunea Sovietică era dual şi ambiguu: exista un sistem declarat formal, stabilit prin constituție, şi unul real, care funcționa conform unor legi nescrise, întărite de aparatul de partid şi de stat, bazat pe constrângere, propagandă și ideologie 35. Fundamentul ideologic şi politic al dezvoltării întregii societăți sovietice l-a reprezentat teoria marxistleninistă. Încă de la formarea sa, Uniunea Sovietică, a stabilit ca piatră de temelie învățătura lui Marx , care a fost ulterior completată şi modificată de „discipolii” săi. Marxism-leninismul a reușit să inducă noii națiuni un „simulacru de aură sacrală” ce avea ca principal scop legitimarea afectivă a acestei ideologii. Acesta a pus bazele unei noi mitologii, „mitologia sovietică”, care și-a dezvoltat mai târziu propriile sale „mituri clasice”. Teoretic, în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice, s-a urmărit ca fiecare republică să adapteze marxismleninismul la propria istorie. În realitate însă, după cum demonstrează istoria, conceptele ideologice au urmărit doar un singur obiectiv – și anume, să justifice politicile PCUS și prioritățile dezvoltării socialiste 36. 3.1 Principii și mecanisme de anulare a particularităților identitare naționale și de creare a unei noi identități colective internaționale Două „mituri” care au avut un rol esențial în procesul de formare și ascensiune al Uniunii Sovietice au fost „mitul prieteniei popoarelor” și „mitul omului nou Homo Sovieticus”. În scopul propagandării acestor două concepte, PCUS a adoptat Politica sovietică a naționalităților și Politica Culturală, ambele reprezentând instrumente importante de îndoctrinare și control 37.

https://moldova.europalibera.org/a/30631771.html accesat la 04.04.2021. https://moldova.europalibera.org/a/30631771.html accesat la 04.04.2021. 36 https://moldova.europalibera.org/amp/sub-seceră-și-ciocan-tipologia-comunismului-sovietic-(i)/30602635.html accesat la 04.04.2021. 37 https://moldova.europalibera.org/amp/sub-seceră-și-ciocan-(xi)-tradiți-și-continuitate-imperială/30737283.html accesat la 04.04.2021. 35

Mitul prieteniei popoarelor reprezintă, o construcție a perioadei sovietice care promova ideea unei coabitări armonioase dintre popoarele URSS. Conform acestuia, Uniunea Sovietică, ca stat multietnic, promova conștiința și identitatea națională a minorităților sale etnice, creând pentru ele politici și forme instituționale specifice statului-națiune 38.

Fig. 3

Poster propaganda „Prietenia popoarelor”

Politica sovietică a naționalităților a fost formulată la Congresul XII al PCUS din aprilie 1923 şi apoi la Conferința privind politica naționalităților din iunie 1923. Aceste două rezoluții, împreună cu cuvântările lui Stalin, menite a veni în susținerea acestei politici, au devenit texte ideologice standard pentru politica naționalităților. În conformitate cu aceste prevederi, statul sovietic își lua angajamentul de a susține și promova acele „forme” ale națiunii care nu contraveneau statului unitar central. Aceest lucru se materializa prin suportul acordat următoarelor „forme” naționale 39 :

Ibidem https://moldova.europalibera.org/amp/sub-seceră-și-ciocan-(xi)-tradiți-și-continuitate-imperială/30737283.html accesat la 04.04.2021. 39

1. Teritoriile naționale. Opus atât asimilării, cât şi autonomiei național-culturale extrateritoriale, acest principiu prevedea un sistem național-teritorial care se fragmenta până la naționalitatea individuală a cetățeanului. 2. Limbile naționale şi elitele. Numite politici de indigenizare, aceste două politici au devenit esența politicii sovietice a naționalităților. În fiecare teritoriu național, limba naționalității titulare devenea limba oficială, iar elitele naționale erau promovate în funcții importante în conducerea partidului. 3. Cultura națională. Promovarea sistematică a identității naționale urma a fi realizată nu numai prin formarea teritoriilor naţionale conduse de elite naţionale, care foloseau propriile limbi naţionale, dar de asemenea şi prin pomovarea culturii naţionale, a simbolurilor identităţii naţionale: folclorul naţional, muzeele, operă, teatru, poeţi şi scriitori autohtoni, etc. Rezultatul final presupunea o coabitare armonioasă între identităţile naţionale distincte şi o cultură socialistă unională în formare, care în timp trebuia să estompeze culturile naţionale pre-existente. 4. Federalismul. La 30 decembrie 1922 era semnat Tratatul cu privire la formarea URSS, care consfinţea o nouă denumire a imperiului – „statul unional” –, iar fostele teritorii naţionale deveneau „republici unionale”. Conform constituţiilor sovietice, URSS era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat

În realitate, aceste concepte au rămas să existe doar la nivelul unor teorii, în practică fiind desfașurată o adevărată politică de deznaționalizare a popoarelor, caracterizată de numeroase controverse printre care se enumeră: 1. Promovarea politicii naţionale a fost ambiguă şi extrem de contradictorie. Ea se prezenta ca fiind o politică „pozitivă”, constructivă în raport cu coabitarea noilor națiuni, implementată însă, prin mecanisme dure și distructive, cum ar fi rusificarea și aculturația. În acelaşi timp, se recurgea la represiunea devierilor „naţionaliste”, demascarea „duşmanilor”, arestarea şi deportarea lor, recepţionarea denunţurilor şi verificarea lor, etc. 2. Scopul central al politicii naţionale sovietice era să menţină integritatea teritorială a URSS, să asigure stabilitatea sa internă şi să întărească procesul integrării naţionale a părţilor sale constitutive. Politica sovietică a naţionalităţilor a fost, însă, extrem de inconsecventă, ea tinzând spre indigenizare şi înflorire a naţionalităţilor, dar promovând dezideratele ideologice ale ştergerii, apropierii şi fuziunii acestora. Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1961 menţiona că în statul sovietic toate

Ibidem

naţionalităţile „înfloresc” și suferă un proces de „apropiere” ca un pas decisiv spre „fuziunea” lor completă. 3. Un domeniu în care liderii sovietici au făcut concesii mai mult din necesitate decât din convingere, a fost politica în domeniul lingvistic. Politica lingvistică era văzută ca un instrument de alfabetizare şi educaţie în masă, iar prin aceasta o modalitate de ideologizare şi deznaţionalizare în acelaşi timp. În timp ce limba rusă a devenit un subiect de studiu obligatoriu în toate şcolile sovietice în 1938, în teritoriile nonruse limba principală de instruire a fost limba sau limbile locale. Această practică a condus la formarea unui bilingvism larg răspândit în rândul populaţiei educate, iar la unele naţionalităţile puternic afectate de imigrarea ruşilor şi de politicile culturale sovietice, chiar la asimilarea lingvistică, în care membrii au pierdut facilitatea folosirii limbii istorice a grupului lor. Mai mult decât atât, în cazul unor etnii, cum este cazul românilor din RSS Moldovenească, tadjicilor sau azerilor, regimul sovietic a apelat la construcția artificială a unor limbi şi identități, în vederea creării unei separări față de etnia care locuia dincolo de frontiera sovietică. 4. Represiunea dură a mişcărilor naţionaliste şi separatiste a fost o constantă a politicii sovietice a naţionalităţilor. Aparatul opresiv puternic a fost extrem de competent în distrugerea unor opoziţii etnice reale sau imaginare, suprimând brutal activităţile grupurilor naţionaliste desidente şi pedepsind liderii locali care încercau să dezvolte baze indigene ale puterii 41. „Mitul Omului nou”, sau Homo Sovieticus este a doua plăsmuire a mitologiei sovietice care prevedea formarea unui ideal-tip, un centaur sociocultural, cu calități intelectuale și fizice desăvîrșite, care urma să devină liantul în procesul de formare al noii societăți comuniste. „Omul de rând se va ridica la înălţimea unui Aristotel, a unui Goethe, sau a unui Marx. Şi, deasupra acestei culmi, noi piscuri se vor ridica”, afirma Troţki.42 Unul din instrumentele principale folosite în procesul de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”. Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelectualității, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”43. În cadrul acestei revoluții, artele au avut un rol semnificativ, ele fiind încorporate în strategia culturală sovietică, cu o doctrină şi o ideologie unică.

https://moldova.europalibera.org/amp/sub-seceră-și-ciocan-(xi)-tradiți-și-continuitate-imperială/30737283.html accesat la 04.04.2021. 42 http://revistasferapoliticii.ro/sfera/160/art09-Condur.php accesat la 04.04.2021. 43 https://moldova.europalibera.org/a/sub-seceră-și-ciocan-(vii)-revoluția-culturală-și-omul-nou-/30696426.html accesat la 04.04.2021.

Fig. 4

Poster propagandă (Cultura sovietică și Omul Nou)

Cultura sovietică reprezintă rezultatul constituirii şi implementării politicii culturale sovietice. Ea este alcătuită dintr-o unitate de idei şi modele de comportament ce corespund unei concepţii unitare 44. Nucleul culturii sovietice l-a reprezentat ideologia, formele culturii (de masă, artistică, comportamentală etc.) fiind organizate după modele ideologice. Principalele idei conceptuale care au stat la baza revoluției culturale au fost următoarele: 1. Ideea „comunismului”. Omul este o fiinţă socială ce își poate realiza potențialul doar prin slujirea unui tot social. Scopul vieţii fiecărui om constă în munca pentru binele viitoarelor generaţii, adică pentru apropierea stării când vor fi create toate condiţiile unei fericiri sociale. 2. Ideea „eroismului”. Scopul propus necesită din partea fiecărui individ o concentrare maximă a tuturor eforturilor.

Valentina Ursu, Politica culturală în RSS Moldovenească, 1944-1956, Editura Pontos, Chișinău, 2013, p. 34.

3. Ideea „colectivismului”. Mişcarea spre atingerea scopului se realizează prin intermediul comunităţii adepţilor, ce sunt uniţi nu prin intermediul unor relaţii de sistem, ci prin sentimentul apropierii ideologice. 4. Ideea „luptei”. În calea spre scopul propus individul este înconjurat de duşmani şi este capabil să-şi atingă acest scop doar printr-o luptă aprigă cu aceştia 45. Doctrinele metodologice ale culturii socialiste au fost elaborate de teoreticienii şi conducătorii statului sovietic V. Lenin şi A. Lunacearski. Una dintre lucrările de bază pe care s-a construit politica culturală a Rusiei Sovietice şi, ulterior, a URSS a fost „Organizaţia de partid, literatura de partid”, scrisă de către V. Lenin în anul 1905. Potrivit autorului: „Principala predestinaţie a artei constă în dezvoltarea celor mai bune exemple, tradiţii, rezultate ale culturii existente din punctul de vedere al concepţiei marxiste despre lume, în condiţiile vieţii şi luptei proletariatului din epoca dictaturii” 46. Lenin este şi autorul ideii administrării stricte a culturii printr-un mecanism centralizat în vârful puterii. În activitatea desfăşurată în domeniul ideologiei şi culturii, ideologii Partidului Comunist s-au condus de ideea sa potrivit căreia „nu e suficientă o simplă cunoaştere a lozincilor şi concluziilor comunismului ştiinţific, ci este necesară însuşirea totalităţii de cunoştinţe a căror consecinţă este comunismul însuşi”47. Politica URSS în domeniul culturii artistice a fost dezvoltată în baza câtorva principii importante: 1. Principiul partinităţii. Conform acestui principiu, artele trebuiau să servească scopurilor ideologice ale partidului. Din acest motiv intelectualitatea artistică devenea o categorie socială care avea nevoie de o permanentă orientare și dirijare, dirijare care se înfăptuia prin intermediul diverselor structuri ale PCUS. „Literatura trebuie să devină o parte a cauzei generale a proletariatului, o «rotiţă şi un şurubaş» ale unui mecanism social-democrat unic şi mare, pus în mişcare de întreaga avangardă conştientă a întregii clase muncitoare. Literatura trebuie să devină o parte componentă a muncii organizate, planificate şi unitare a partidului social-democrat”. 2. Principiul caracterului de clasă al artei. Acest principiu constă în faptul că rolul oricărei manifestări artistice era să reflecte modul de viață şi preocupările muncitorului şi ale aliatului său, ţăranul colhoznic. Datoria omului de artă era să preamărească calitățile cetățeanului comunist ideal - munca, responsabilitatea și devotamentul față de partid. 3. Principiul realismului socialist. Definit ca „expresie de bază a principiilor de creaţie”, acest principiu impunea, la început scriitorilor, iar mai târziu tuturor genurilor artei, obligația unirii într-o singură organizaţie

Ibidem Ibidem p.35 47 Idem, p. 36. 46

de breaslă. Prin intermediul lui se asigura integrarea literaturii şi celorlalte genuri ale artei în structura unei societăţi autoritare, aflate sub controlul ideologic al „partidului proletariatului”. „Realismul socialist, fiind metoda fundamentală a literaturii şi criticii literare sovietice, pretinde de la artist o reprezentare veridică, istoric concretă a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară. Pe de altă parte, sinceritatea şi caracterul istoric concret al reprezentării artistice a realului trebuie să servească scopului de transformare şi educare ideologică a muncitorilor în spiritul socialismului” după cum afirmă Michel Aucouturier în lucrarea sa Realismul socialist48. Toate aceste principii au servit drept instrumente în procesul de lichidare al pluralismului ideologic şi politic, pentru justificarea impunerii forţate a gândirii unice, pentru dezmoştenirea culturală a popoarelor și anularea particularităților lor identitare.

3.2 Analiza instrumentelor și principiilor folosite în arhitectură și urbanism-Cazul Chișinău

După cel de-al Doilea Război Mondial, Moldova a devenit parte a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, în anul 1944 reorganizându-se Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). În momentul acestei transformări, Moldova se afla într-o situație particulară. Deși era o republică socialistă sovietică, ea era singura dintre ele în care limba vorbită de majoritatea populației era limba națională a unei țări vecine, care nu făcea parte din Uniunea Sovietică. Pentru a rezolva această problemă, și pentru a diviza artificial națiunea română, autoritățile sovietice au elaborat conceptul unei națiuni distincte, cu o limbă, o cultură și o istorie proprie, creând pentru basarabeni indentitatea artificială „moldovenească”. Pentru îndeplinirea acestui scop s-a încurajat în primul rând rusificarea și migrația de muncă. Aceasta s-a pus în practică la scară largă, atât din Rusia, cât și din alte republici ale URSS, fapt care a determinat o schimbare majoră a componenței etnice a țării 49. Un rol la fel de important în sovietizarea republicii l-a jucat și zguduirea din temelii a identității culturale prin intermediul artei și arhitecturii din perioada ce a urmat și care a urmărit crearea unei noi națiuni unice „internaționale”. Din punct de vedere urbanistic, primii ani ai dezvoltării postbelice a RSSM se caracterizează prin procesul de restructurare al administraţiei orașelor republicii, conform decretelor noului regim politic. Principiul de bază era controlul absolut al domeniului respectiv, imaginea urbanistică a republicii schimbându-se astfel în funcție de politicile ideologice ale puterii centrale. În situația în care se afla noua republică, îndeosebi capitala ei, înlocuirea contingentului de arhitecți locali, cu arhitecți pregătiți în școli sovietice a înlesnit aplicarea rapidă și

Valentina Ursu, Politica culturală în RSS Moldovenească (...) p. 39-40. Sebastian Muth și Frederik Wolf, The linguistic landscapes of Chisinau – Forms and functions of urban public signs in a post‐ Soviet setting, Lancaster University, Lancaster, 2010, pp. 2-3. 48 49

fără prea multă opoziție a principiilor realismului socialist în practica proiectărilor și a construcțiilor din acea perioadă 50. Restabilirea și transformarea postbelică a capitalei RSSM, orașul Chișinău, a fost un proces dificil care s-a desfășurat în trei mari etape. În prima etapă au fost stabilite proiectele de sistematizare ale orașului care aveau drept scop final adoptarea unui plan urbanistic general, în vederea construirii unui „oraș nou” de tip sovietic. În această etapă s-a pus accent pe lichidarea consecințelor războiului și refacerea mediului construit existent. Următoare etapă a fost caracterizată de începutul propriu-zis al edificării orașului de tip sovietic prin apariția construcțiilor noi. În această perioadă au fost ridicate principalele clădiri cu rol de reprezentare – sedii administrative, fabrici și întreprinderi industriale, case de cultură, spații publice, precum și locuințe, poziționate în partea centrală a orașului, pe locul clădirilor demolate. Ultima etapă corespunde decretului de lichidare a exceselor în arhitectură, în această perioadă începând să se foloseasca proiecte tip și să se dezvolte periferiile și zonele „dormitor” ale orașului 51. Prima etapă Consecințele războiului După încheierea operaţiunii militare Iași – Chișinău și formarea RSSM, a urmat organizarea refacerii urgente a mediului urban și a fondului construit, distrus în proporţie de 70%-80%. În timpul campaniei militare din 1941, orașul Chișinău, a fost afectat atât de tare, încât a intrat în topul celor mai devastate oraşe din Uniunea Sovietică 52 . Conform tezei oficiale sovietice, Chişinăul a fost distrus de bombardamentele germano-române în iunie-iulie 1941 şi, mai ales, la retragerea armatelor germane din august 1944. Consultând însă mărturiile unor ofițeri basarabeni care au fost martori ai evenimentelor, realitatea părea să fi fost alta. Potrivit ofițerului Iosif Lempert, bombardările Chişinăului, au început chiar în dimineaţa lui 22 iunie. Ţinta atacurilor au constituit-o, înainte de toate, punctele strategice – gările, alături de locurile de concentrare a trupelor. Bombardamentele nu erau haotice, dimpotrivă ele erau foarte organizate, deseori avioanele fiind ghidate de la sol de către spioni, care indicau exact ţinta. Ele nu erau nici masive, deoarece asediatorii nu aveau niciun interes să distrugă total oraşul. Astfel, la începerea asaltului Chişinăului din noaptea de 15 spre 16 iulie, comandamentul Diviziei blindate

Alina Ostapov,” Urbanismul din RSSM prin prisma reglementărilor statale (1944–1952)”, în Akademos nr.3/2018, p. 137. Tamara Nesterova,” Implementarea realismului socialist în Chișinăul postbelic.Proiecte și realizări”, în Chișinău, Artă și cercetare în sfera publică, de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană , Chișinău, 2011, p. 129. 52 Ludmila Coadă, ”Chișinăul de la capitală sovietică la capitală europeană”, în Plural nr.1-2/2014, p.150. 50 51

româneşti a ordonat deschiderea focului doar „la vederea inamicului” pentru a evita „distrugerea inutilă a oraşului şi focuri asupra populaţiei româneşti”53. Cu toate acestea, îndeosebi partea centrală a oraşului a fost distrusă într-o proporţie extrem de mare, cel mai mult având de suferit artera sa principală, strada Alexandru cel Bun, care concentra instituţiile administrative şi monumentele istorice reprezentative ale orașului. Conform raportului oficial al proaspăt instalatei administraţii româneşti, la plecarea din Chişinău a armatelor sovietice „majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere. Zona cea mai distrusă a fost partea centrală a oraşului, strada principală Alexandru cel Bun, unde este şi Piaţa Centrală a orașului, au fost arse Catedrala, distruse clădirile Mitropoliei, Casa Eparhială și Seminarul Teologic. De asemenea au fost distruse morile mecanice, cinematografele, teatrele”54.

Fig. 5

Bulevardul Ștefan cel Mare 1941

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-devastat-chisinaul-in-iulie-1941 accesat la 10.04.2021. Poștarencu Dinu, Chişinăul în 1941, Editura Museum, Chișinău, 1996, pp. 51-70.

„… Acum, înainte de plecare, caut să fac un bilanţ al distrugerilor săvârșite de bolșevici la Chişinău. Dar nu-i cu putinţă. A fost distrus aproape tot ce era de preţ în acest oraş. Fabricile, magazinele, morile, toate clădirile din centru, şcolile, gara, tramvaiele, totul a fost ars, distrus cu dinamită, devastat. Trec pe strada Alexandru cel Bun; această stradă impresionant de largă, este acum străjuită de o parte și de alta numai de ruine. Casele acelea mari, spaţioase, care nu erau făcute din cărămidă, ci din piatră moale, de calcar, care se tăia cu ferăstrăul în carierele de la marginea oraşului, au fost transformate în vetre pustii de scrum și de cenuşă.”55 Despre acțiunile organizate de minare și incendiere, a povestit și arhitectul Valentin Mednec, care a recunoscut într-un interviu acordat revistei „Orizontul” că a fost unul din membrii „batalionului de distrugere”:

„În 1941, în toate oraşele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor. Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender. La Chişinău a fost deteriorată toată strada Lenin. Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securităţii de Stat, pe atunci se înălţa cea mai frumoasă casă din oraş – liceul doi pentru băieţi. A fost dărâmată Casa eparhială, vestită prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu şi Şaleapin, au fost ruinate gara şi primăria ş.a.m.d. Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul războiului, Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului”. 56 Nu a fost realizat un inventar exact al monumentelor distruse în urma acestor raiduri, dar cu siguranţă se poate spune că acel moment a marcat începutul procesului de demolare a pilonilor identităţii naţionale, culturale și a istoriei Chișinăului. Planificarea urbană și planul urbanistic general După cum afirmă Virgil Pâslîriuc în lucrarea sa Resemantizarea spațiului public. Discurs politic și peisaj urban în Chișinău, - „Legătura strânsă dintre discursul politic şi urbanism poate fi cel mai bine ilustrată pe ideea planificării oraşului. De altfel, ideea planificării urbane, în sensul modern vine din perioada Luminilor şi poate fi descifrată ca o estetică a puterii absolute a monarhului”57. La elaborarea proiectului de refacere şi de sistematizare postbelică a Chişinăului, în scopul transformării sale în „oraș nou” de tip sovietic, a fost invitat să participe academicianul Alecsei Şciusev împreună cu colaboratorii atelierului său de proiectare din Moscova. Arhitectul, fiind originar din Chișinău, avea o atitudine

Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, Editura Națională, București, 1941, p. 95. 56 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-devastat-chisinaul-in-iulie-1941 accesat la 10.04.2021. 57 Virgil Pâslariuc, Resemantizarea spațiului public.Discurs politic și peisaj urban în Chișinău, în Chișinău-Artă, cercetare în sfera publică, , de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011, p. 233. 55

de apropiere față de estetica orașului. În consecință și fiind preocupat de restaurarea Capitalei, acesta a făcut tot posibilul ca să păstreze oraşul din amintirile sale. Astfel, planul general de reconstrucție propus de Șciusev conținea o serie de elemente de urbanism culturalist-nostalgice 58. Ideea de bază a planului propus avea la bază încercarea de integrare într-un organism omogen a părților formate în condiții istorice diferite - zona veche „moldovenească” a orașului, cu zona nouă, „rusească” din perioada țaristă - rezultând un țesut urban unic de formă ortogonală. Planul de sistematizare propunea câteva centre urbane, cu descărcarea axei centrale pe artere noi secundare, dotate cu edificii de interes public. Intenția de integrare a tuturor zonelor orașului urma să fie materializată prin trasarea unui trident format din trei bulevarde cu direcții orientate spre anumite obiective cu rol dominant la nivel de compoziție urbană, focarul acestuia fiind fixat în partea nouă a orașului în axul catedralei și a Casei guvernului, care urma să devină elementul principal al acestei compoziții 59.

Fig. 6

Planul General al orașului Chișinău realizat de A.Sciusev

În pofida tuturor calităților estetice ale acestui plan, conceput ca fiind un „model de urbanism ideal”, acesta nu a ajuns sa fie implementat întocmai, deoarece arhitectului i s-a reproșat faptul că în momentul conceperii sale 58 59

Iurie Colesnic, ”Un Chișinău care va rămâne doar în proiecte”, în Moldova, 2014, mai-iunie, p. 77. Tamara Nesterova, “Implementarea realismului(…)” p. 130.

nu a ținut cont de ridicările topografice ale orașului, din acest motiv soluţiile de pe hârtie nu corespundeau cu situaţia reală de pe teren. Astfel că în urma mai multor discuții, planul a fost supus unei serii de corecturi și modificări, sub conducerea arhitectului oraşului Robert Curţ, iar în 1951 a început implementarea lui. Atât planul inițial, cât și varianta modificată a acestuia au reprezentat adevăruri parțiale, bazate pe niște concepții contradictorii. Astfel, cu toate că se menționa în repetate rânduri că planul urmărește unificarea tuturor centrelor orașului și integrarea zonei vechi și a celei noi, acesta nu ținea de fapt cont de păstrarea caracterului nucleului vechi al orașului, raportându-se la această zonă ca fiind o zonă „distrusă”, „insalubră”, ce trebuie demolată, pentru scopuri mărețe. Importantă în susținerea acestei idei, este afirmația arhitectului Robert Kurtz – „Trebuie să punem capăt dezvoltării haotice a orașului vechi, clădirile distruse nu vor fi restaurate, iar cele ce coincid cu traseele noi propuse prin planul general vor fi demolate, astfel vom putea crea noi străzi și vom îmbunătăți aspectul general al orașului ”60. Întradevăr, zona din jurul Pieței Vechi a fost puternic deteriorată în timpul războiului, totuși multe clădiri au rămas integre sau cu posibilitate de reconstrucție și renovare. Noile autorități sovietice, cu toate acestea, nu au avut niciodată ca scop restabilirea „miezului vechi” al orașului. Dimpotrivă, construcția noului bulevard, care începea din axa Arcului de triumf și a Catedralei, principalele simboluri naționale ale orașului, și înainta în inima orașului vechi, ca o extensie a „spiritului rus”, pare sa fie o declarație simbolică, conform căreia Chișinăul se rupea de orice legătură cu România și devenea un stat sovietic. Astfel, în urma construcției bulevardului Renașterii Naționale, actual Grigore Vieru, orașul Chișinău a pierdut o parte însemnată a patrimoniului său construit, odată cu clădirile demolate fiind ștearsă și o filă importantă din istoria dezvoltării sale.61 Până și numele acordat bulevardului este sugestiv în acest sens. Restaurări și demolări Toate transformările produse în spațiul public al Chișinăului, erau însoțite de deznaționalizarea populației băștinașe – din acest motiv puține dintre clădirile din zona centrală datând din perioada interbelică au fost reabilitate.62 În scopul planificării socialist-comuniste au fost distruse multe dintre clădirile ce puteau fi reconstruite, dar care nu corespundeau planurilor mărețe de transformare. Cel mai mult au avut de suferit monumentele religioase, cum ar fi Clădirea Mitropoliei și Casa Eparhială, care au fost demolate pentru a elibera spațiu în zona centrală, în vederea construirii sediilor administrative de partid și a altor instituții cu caracter de

Bo Larsson,„Historical background”, în At home or abroad?Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Editura Dardze, Riga, 2020, p.336. 61 Ibidem 62 Ludmila Coadă, Chișinăul de la ... p. 153. 60

reprezentare. Deoarece era de neimaginat ca într-un stat ateist, în cel mai central punct al orașului să se afle un obiectiv religios, Catedrala Mitropolitană a fost transformată în sală de expoziție, iar clopotnița sa aruncată în aer. Aceeași soartă au avut-o și alte clădiri istorice importante ale Chişinăului, cum ar fi Gara Feroviară și Clubul Nobilimii. Nu au fost salvate de demolări nici clădirile care aveau o origine „nesănatoasă”, burgheză, cum ar fi conacele, hotelurile și casele nobiliare de locuit. Selectarea clădirilor care erau păstrate și reabilitate era bazată pe criterii ideologice, evitând demolarea doar în cazul acelor clădiri care aveau arhitectură specifică stilului empire rus și aveau o destinație publică. Clădirile istorice, a căror destinație nu mai corespundea rigorilor societăţii sovietice, fie au fost refuncționalizate, fie au fost înlocuite, păstrându-se doar fundațiile, ce au servit drept suport pentru clădiri noi, cu o altă arhitectură 63 .

Fig. 7

Casa Eparhială, înainte și după război

A doua etapă Clădirile noi Modelul cultural și ideologic adoptat pentru realizarea transformării orașelor în unele de tip sovietic era modelul realismului socialist. Acest curent prezenta o „iluzie de reabilitare a esteticii epocilor trecute, a frumosului ca o categorie ideală, un model desăvârşit pentru ca operele realizate în URSS să emane monumentalitate, prosperitate şi progres social” 64. Principiile acestui model s-au regăsit desigur și în reabilitarea de după război a orașului Chișinău. Conform acestora, dezvoltarea orașului trebuia sa pornească de la magistrala lui cea mai importantă. Centrul Chișinăului

63 64

Tamara Nesterova, “Implementarea realismului (…)”, p. 131. Ibidem

trebuia să devină centrul lumii pentru locuitorii lui și ai întregii RSS Moldoveneşti proaspăt formate65. Astfel că strada principală rămînea în continuare Bulevardul Lenin, azi Bulevardul Ştefan cel Mare, de la care au și început lucrările de renovare. Aici a fost planificată apariţia principalelor clădiri de stat, comerţ, cultură și a celor mai bune locuințe. În acea perioadă în domeniul arhitecturii se ducea o luptă între două tabere mari: una promova valorile arhitecturii pure și a formelor tectonice, fiind reprezentată de constructiviști, iar cealaltă promova stilizarea istorică a arhitecturii clasice, sub influiența Renașterii italiene, promotorul căreia era Ivan Joltovski, architect și teoretician puternic apreciat de Stalin. Nu este de mirare că această din urmă orientare a devenit specifică proiectelor noi, principiul compozițional al arhitecturii fațadelor palazzo-urilor italiene devenind model pentru majoritatea clădirilor cu rol de reprezentare 66.

Fig. 8

65 66

Bv. Ștefan cel Mare-locuințe realizate în stilul realismului socialist

Ludmila Coadă, Chișinăul de la ... p. 151. Tamara Nesterova, “Implementarea realismului (…)”, p. 132.

În RSSM, în procesul de implementare al stilizării istorice s-au dezvoltat două direcții: una pe calea clasicismului rus, iar alta pe cea a moștenirii naționale, acestea reprezentând de fapt, raportul dintre internaţional și naţional, o problemă larg discutată în spațiul sovietic. Afirmaţia conform căreia „nu cultura naţională trebuie promovată, ci cultura internaţională, în care intră doar o parte a culturii naţionale, și anume conţinutul democratic și socialist al fiecărei culturi naţionale” s-a realizat, deși nu arta populară autohtonă a fost folosită în arhitectura realismului socialist din RSSM, redus la un „simulacru naturalist de decor sub forma strugurelui de poamă, florii soarelui, snopilor de grâu, ci forme arhitecturale din istoria universală a arhitecturii: limbajul articulat al ordinului, cu flori de acant și ghirlande de flori, cu implicaţii eclectice de simbolică socialistă: steaua cu cinci colţuri, secera și ciocanul”67. Propagandă în spațiul public În perioada postbelică, domeniul spațiului public a fost folosit ca un instrument puternic în procesul de instituționalizare al noului regim ideologic. Aducerea în spațiul public al eroilor, fondatorilor și promotorilor ideologiei sovietice prin construcția de monumente și redenumirea de străzi, avea ca scop principal instaurarea unui control simbolic asupra spaţiului urban, care devenise proprietate a statului şi care a fost utilizat inclusiv pentru a valoriza puterea sovietelor şi a partidului comunist.68 Astfel, în perioada postbelică, toate străzile orașului au fost redenumite, devenind comunicatori excepționali ai propagandei sovietice, iar locurile publice au fost împânzite cu monumente și însemne ale puterii. O schimbare majoră a suferit și unicul spațiu pubic major al orașului care a rămas neatins de demolări, Piața Centrală. Redenumită în Piața Victoriei acesta a fost reproiectată ca să corespundă apetenţei sporite a statului sovietic faţă de spectacolul puterii, festivism şi etalare. Paradele civice şi militare care se ţineau bianual aveau un rol foarte important în crearea a unui sentiment de loialitate faţă de regim. Proiectată după modelul Pieței Roșii din Moscova, piața a fost mărită prin lărgirea bulevardului, care a ocupat o porțiune lată din suprafața cvartalului fostei mitropolii. Toată arhitectonica pieței presupunea o utilizare în scopuri propagandistice, în axa ei fiind amplasat monumentul lui Lenin, cu tribuna pentru conducătorii statului, lărgirea pieței având scop scenografic.69 Chişinăul a devenit astfel exemplu de oraş în care „centrul-centrului” este strada şi nu o piață, astfel încît mișcarea și deplasarea erau stimulate în detrimentul comunicării şi al contemplării. Acest lucru avea și caracter de control, forma pieței nefiind prielnică pentru adunări sau proteste.

Tamara Nesterova, ”Arhitectura din perioada postbelică a Moldovei sovietice”, în revista Arta, Chișinău, 2016, p. 98. Ludmila Coadă, ”Dileme și tendințe într-un oraș post-sovietic:Chișinăul în bătălia pentru viitor”, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012, p. 95. 69 Tamara Nesterova,“Implementarea realismului…” p. 132. 67 68

Fig. 9

Piața Marii Adunări Naționale în perioada sovietică

A treia etapă La 23 august 1955 Comitetul Central al PCUS şi Consiliul de Miniştri al URSS adoptă hotărârea „Cu privire la măsurile de industrializare, de îmbunătăţire a calităţii şi reducerii cheltuielilor în construcţii”. Conform autorităților sovietice această masură era motivată de faptul că arhitecții acordau prea multă atenție aspectului exterior al noilor construcții, ce avea ca urmare irosirea nejustificată a resurselor financiare bugetare. În urma acestei directive s-a luat decizia de tipizare a blocurilor locative, școlilor, spitalelor , caselor de cultură, și a altor edificii cu destinație publică 70. La 4 noiembrie 1955, este adoptată o altă hotărâre, hotărîrea nr. 1871 „Cu privire la înlăturarea exceselor în proiectare şi construcţii”. Aceasta urmărea schimbarea orientărilor stilistice avându-se în vedere abundența decorului plastic. Această decizie a apărut, pe de o parte, ca o reacție firească la ritmul încet de refacere postbelică a localităților şi, pe de altă parte, la costul înalt la care se ridica edificarea clădirilor cu multă

Valentina Ursu, ”Reabilitarea patrimoniului istoric al Chișinăului în perioada postbelică și inițierea construcției unei identități urbane de tip sovietic”, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012, p. 91. 70

manoperă. Hotărârea menţiona, în continuare, că mulţi arhitecţi, fiind atraşi de latura exterioară a edificiilor, sunt preocupaţi, în mare parte, de decorul faţadelor şi nu urmăresc îmbunătăţirea planificării interioare a spațiilor, ignorând, totodată, necesităţile economice 71. În urma acestor decrete, în arhitectura orașului Chișinău începe sa aibă prioritate dezvoltarea fondului locativ, principalele investiții în construcții, migrând de la centru spre periferii, unde pe teritoriile rezervate pentru aşa-numitele „raioane de dormit” – Botanica, Râşcani, Telecentru, Buiucani, Sculeni, Munceşti – erau ridicate blocuri de locuit de 5 etaje, reduse la scheletul constructiv, realizate după proiecte-tip, din panouri prefabricate. În acest context, varietatea arhitecturală era asigurată doar prin decorul diferit al balcoanelor sau prin diverse variații modeste ale finisajelor72. În acestă perioadă, arhitecţii moldoveni nu mai aveau libertate de creație, fiind obligaţi să elaboreze proiecte tip pentru ca „construcţiile să fie înălţate într-un timp cât mai scurt, cu cheltuieli cât mai mici”. Astfel, începând cu sfârşitul anilor ’50, orașul Chișinău a fost împânzit cu edificii lipsite de expresivitate, individualitate și valoare artistică, devenind și mai mult un oraș lipsit de identitate.

Fig. 10

71 72

Vedere asupra microraionului Buiucani

Ibidem Tamara Nesterova, ”Arhitectura din perioada postbelică”(...) , p. 97.

3.3 O altă perspectivă asupra problemei identitare- Cernăuți În studiul introductiv al cărții At home or abroad? Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, cercetătorul Bo Larsson afirmă că există trei ipostaze ale „ memoriei” care afectează identitatea unui oraș. Prima ipostază o reprezintă, „memoria reflectată în pereți” și se referă la clădiri ca expresii sau „naratori” ai vieții și culturii urbane anterioare. A doua ipostază este cea reprezentată de „memoria socială”, ea fiind reflectată de cunoașterea, interesul și atitudinea populație actuale a unui oraș despre istoria și viața sa urbană anterioară. A treia ipostază se referă la „atitudinea față de memorie” și este reprezentată de politicile de conservare a patrimoniului construit și planificare urbană 73. Pornind de la ipostazele enunțate de Bo Larsson, din analiza orașului Chișinău (v. Capitolul anterior), reiese că identitatea sa urbană a fost cel mai mult afectată de dispariția „ memoriei reflectate în pereți”, orașul pierzând o parte substanțială din fondul său construit, atât în timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, cât și în perioada reconstrucției sovietice, ceea ce a generat o ruptură în continuitatea istorică a mediului urban. Alta însă a fost situația în cazul orașului Cernăuți. Perioada antebelică Din punct de vedere istoric, orașul Cernăuți este foarte diferit de Chișinău, el dezvoltându-se ca un avanpost european-central, ca o „mică Vienă”, după cum este deseori numit și în prezent. Înainte de Primul Război Mondial, Cernăuți-ul era un oraș multi-etnic, un amalgam de culturi, atractiv datorită nivelului ridicat al vieții culturale, comerciale și științifice pe care îl oferea, precum și a prezenței coloniștilor germani, polonezi, evrei, armeni, alături de multe alte naționalități. În anul 1910, populația orașului era formată din 47% evrei, 17 % ucraineni, 17% polonezi, 15 % români și 14 % germani. Niciun grup etnic nu era majoritar și nicio limbă oficială, chiar dacă limba germană era cea mai vorbită. Cele cinci naționalități aveau propriile lor case de cultură, care puteau fi vizitate de reprezentanții oricărei etnii, precum și lăcașe de cult proprii confesiunilor lor. Diferitele grupuri etnice aveau deasemenea propriile lor ziare și edituri. Acest lucru a determinat apariția unui spirit unic al orașului, Geist von Czernowitz, caracterizat prin toleranță și conviețuire pașnică, care înfășura orașul într-o atmosferă proprie descrisă de locuitori ca trăirea unui vis. Însă, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial și cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, această evoluție culturală a luat sfirșit și odată cu ea și încrederea într-un viitor luminos. Fundațiile pe care se dezvoltase orașul fiind răsturnate, acesta a rămas incapabil să se adapteze noului model al statelor naționale europene 74.

Bo Larsson (ed.), At home or abroad?Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Editura Dardze, Riga, 2020, p. 168. 74 Idem, p.47 73

Din punct de vedere urban, la fel ca și orașul Chișinău, Cernăuți era format din trei zone principale: centrul vechi „moldovenesc”, centrul nou, dezvoltat sub stăpânirea austriacă, și suburbiile. În timp ce în structura orașului Chișinău se vedea o delimitare clară între trama centrului vechi și gridul din perioada țaristă, Cernăuțiul s-a dezvoltat gradual, de la nucleul vechi, înspre periferii, fără rupturi majore în ceea ce privește trama stradală, asfel drumurile mici, existente, s-au extins înspre străzi cu blocuri urbane dense. Cu toate că, cele două orașe aveau dimensiuni similare, centrul orașului Cernăuți avea un caracter mai metropolitan, cu clădiri mai înalte și un mediu urban mai dens 75. Perioada interbelică În 1918, orașul Cernăuți, ce se găsea în componența României, era măcinat de intrebarea: va accepta noul regim caracterul unic al orașului? Odată cu instalarea administrației noi, limba română a fost proclamată ca fiind singura limbă oficială. Prin urmare a început un larg proces de românizare, cu efecte inclusiv asupra cadrului urban. Au fost redenumite străzile, limba română a înlocuit limba germană ca limbă didactică și e devenit singura limbă utilizată în administrație și în spațiul public. Totodată a început și o campanie de înlocuire a monumentelor de sorginte austriacă cu unele care comemorau Unirea. În această perioadă componența etnică a orașului nu s-a modificat substanțial față de perioada austriacă, cu toate că a existat o creștere a clasei de mijloc românești. În anul 1930, populația orașului era formată din: 29% evrei, 26% români, 23% germani, 11% ucraineni, 7% polonezi. Evreii continuau să dețină un rol important în viața culturală și economică a orașului. Ei erau proprietari de restaurante, artiști, lectori universitari, medici, avocați etc 76. Cu toate că shimbările din spațiul cultural al orașului presupuneau eforturi de „românizare”, pentru evreii educați, Cernăuți a rămas, în această perioadă, un oraș mai degrabă austriac, decât român. Spiritul orașului Geist von Czernowitz nu a avut prea mult de suferit în acestă perioadă, în parte pentru că activitatea organizației multietnice Schlaraffia Czernovicia nu a fost sistată, ea continuând să fie un centru cultural important.77 Perioada postbelică După cel de-al Doilea Război Mondial, orașul Cernăuți a devenit parte integrantă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În perioada ce a urmat anexării, a început un dur proces de sovietizare. În primii ani de conducere sovietică, majoritatea structurilor sociale tradiționale au fost distruse, afectând toate grupurile etnice. Consiliul Municipal a fost înlocuit de un comitet executiv, iar societatea a fost repede reorganizată. Cetățenii

Idem, p. 148 Idem, p. 53 77 Idem p .54 76

desemnați a fi „dușmani ai poporului” au fost arestați. Printre ei se numărau reprezentanți ai armatei, loiali regimului românesc, proprietari de afaceri, oameni de cultură, artiști și jurnaliști. Sute de locuitori de diferite naționalități au fost deportați organizat în Siberia și Kazahstan 78. Limba ucraineană și limba rusă au devenit limbi oficiale, grupurile etnice fiind forțate să se familiarizeze cu alfabetul chirilic. Limbile germană și română au fost interzise și au apărut cercuri de învățare a limbii ruse. Străzile au fost din nou redenumite și monumentele înlocuite. Toate casele de cultură, asociațiile profesionale și editurile au fost închise. În acestă perioadă, a început și procesul de naționalizare, toate băncile, spitalele, magazinele, fabricile, hotelurile, restaurantele și alte obiective publice au devenit de stat 79. Amenințările sovietice și propaganda promisiunilor germane i-a determinat pe majoritatea etnicilor germani să plece organizat în zonele aflate sub controlul german. La fel au procedat etnicii polonezi și mulți dintre români care au reușit să treacă granița înainte de sosirea atorităților sovietice. Evreii care au supraviețuit holocaustul, au fost marcați de un sentiment de alienare și înstrăinare completă, de aceea, atunci când a fost posibil, au părăsit și ei orașul, plecând spre România. Pe la începutul anilor 1950, etnicii ucraineni au început să lupte pentru independență. Pentru a opri aceste mișcări, aproximativ 50000 de ucraineni au fost deportați spre est. Astfel că, în perioada sovietică, aproape 70-80% din populația originară a orașului dispăruse. În urma politicii de exterminare, relocare și deportare, societatea urbană multietnică a fost aproape complet eradicată și odată cu ea și Spiritul unic al orașului, Geist von Cernowitz 80. Cu toate acestea și oricât de catastrofale nu ar fi fost distrugerile din sfera socială și culturală, în ceea ce privește patrimoniul construit, orașul Cernăuți a avut parte de o soartă mai bună decât cea a Chișinăului. În mod miraculos, patrimoniul său construit a rămas aproape intact dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Centrul istoric și reperele arhitecturale ale orașului au fost practic neatinse de război: toate clădirile administrative, teatrul, gara, piețele și parcurile, toate bisericile și catedralele sale și chiar cele 28 de sinagogi (active în mod oficial) erau încă acolo în 1944. Lipsa necesitățiii unor lucrări de reconstrucție majore, a permis conservarea intactă a centrului istoric, lucrările de construcție a unui oraș nou de tip sovietic având loc în afara perimetrului său. Expansiunea orașului a avut loc spre periferiile de sud și sud-est, ocupând terenuri agricole și livezi, unde s-au construit locuințe în masă, în stil „Hrușciovist” 81. Spre deosebire de orașul Chișinău, unde planificarea urbană avea caracter profund ideologic, în cazul centrului istoric al orașului Cernăuți, aceasta a fost marcată de aspecte financiare și pragamatice - valoarea de

Idem p.56 Ibidem 80 Idem p. 63 81 Irina Korotun, „Urban planning and preservation policies in post-war Cernivci”, în At home or abroad?Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Bo Larsson( ed.), Editura Dardze, Riga, 2020, p. 402. 79

utilizare a clădirilor. Politica de conservare ținea cont mai degrabă de aspecte arhitecturale și funcționale, decât de moștenirea etnică a mediului construit vechi și memoria locului. Aici, până și în perioada afirmării ateismului autoritățile sovietice s-au abținut de la atacuri ostile asupra patrimoniului religios al orașului, bisericile fiind pur și simplu refuncționalizate în cinematografe, săli de expoziție și muzee 82. Chiar și astăzi, continuitatea a 250 de ani de istorie poate fi clar urmărită în arhitectura și textura urbană a orașului Cernăuți. Totuși, doar memoria spațiului construit nu este suficientă pentru formarea identității unui oraș cu toate fațetele sale: culturale, sociale și politice. Mai este nevoie de ceva, și anume de memoria colectivă. În perioada sovietică, orașul Cernăuți a fost supus unor exoduri la scară largă și deportări silite ale populației, majoritatea locuitorilor originari fiind forțați să își părăsească orașul natal fără a se mai reîntoarce vreodată. Odată cu dispariția acestor locuitori, au dispărut și cele mai multe amintiri personale și povești despre viața de zi cu zi a orașului. Ceea ce a rămas au fost clădirile, străzile și piețele parțial pustii și nefolosite, așteptând noi locuitori și noi semnificații. Din cauza lipsei poveștilor personale și a amintirilor privind trecutul orașului, fragmente importante ale memoriei colective lipsesc și ele, făcând dificilă stabilirea unui sentiment de apartenență și identificare a societății urbane din prezent cu centrul istoric al orașului. Din acest motiv, politicile de planificare urbană a orașului din ultimii ani au ca scop recuperarea memoriei colective, ce ar determina societatea urbană actuală să aibă o atitudine mai responsabilă față de centrul lor istoric 83.

IV. Perioada post-sovietică și dilema identitară Colapsul Uniunii Sovietice În anul 1985, Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Fiind conștient de situația economică și politică gravă în care se găsea Uniunea, el și-a luat angajamentul să reformeze economia și să modernizeze guvernul. În acest scop, Gorbaciov a adoptat două reforme importante cunoscute sub numele de „Perestroica”(restructurare) și „Glasnosti”(transparență) 84. Prima reformă, „Perestroica”, urmărea restructurarea și modernizarea economiei sovietice prin reducerea controlului guvernului asupra industriilor și permisiunea privatizărilor în anumite sectoare economice. Cea de-a doua reformă, „Glasnosti” promova mai multă libertate de exprimare și transparență guvernamentală, reprezentând o schimbare drastică față de politicile anterioare. Liberalizarea politică pe care a produs-o această

Ibidem Svetlana Bilenkova, „Conection of times and epocs”, în în At home or abroad?Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Bo Larsson( ed.), Editura Dardze, Riga, 2020, p. 347. 84 https://europe.unc.edu/iron-curtain/history/the-fall-of-the-soviet-union/ accesat la 13.04.2021. 83

reformă, a creat în mod evident condițiile critice care au dus la prăbușirea comunismului, disidenții antisovietici și partidele naționaliste din republici profitând de această ocazie pentru a protesta și a pune bazele unor mișcări de eliberare națională 85. Astfel că, la scurt timp după adoptarea noilor reforme, republicile socialiste sovietice și-au folosit noua libertate pentru a alimenta mișcările de eliberare națională în creștere. Letonia, Estonia și Lituania au fost primele republici care și-au proclamat independența în 1989. Ucraina și Georgia le-au urmat rapid exemplul. În 1990, Partidul Comunist a votat anularea sistemului monopartid de guvernare și proclamarea Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse. Noul organism legislativ a votat pentru părăsirea oficială a Partidului Comunist și a declarat suveranitatea Rusiei. În curând au fost organizate alegeri, iar Boris Elțin a devenit primul președinte ales de popor.86 Într-o ultimă încercare de a evita colapsul Uniunii, susținătorii aprigi ai Partidului Comunist au organizat o lovitură de stat în august 1991, răpind-ul pe Gorbaciov și ordonând armatei să suprime toate protestele. Când armata a refuzat să se angajeze în lupte violente cu proprii săi oameni, lovitura de stat a eșuat, Gorbaciov a renunțat la conducere în favoarea lui Elțin, care a eliminat complet Partidul Comunist și a dizolvat Uniunea Sovietică la 24 decembrie 199187. Oficial, Uniunea Sovietică și-a încetat existența pe 25 decembrie 1991, când într-o adresare către poporul sovietic Gorbaciov și-a anunțat încetarea activității în calitate de președinte 88. Perioada post-sovietică Din momentul prăbușirii Uniunii Sovietice și până în prezent, orașele post-sovietice au suferit o serie de schimbări complexe în condițiile de transformare post-socialistă, europenizare și globalizare. Un aspect mai degrabă neglijat a acestui proces de schimbare a fost crearea noii identități post-sovietice. Conturarea spațiului urban și a identității orașelor au fost elemente ideologice foarte importante ale proiectului socialist în crearea unei noi societăți internaționale. În schimb, desovietizarea orașelor noi formate și crearea unei identități locale a reprezentat un proces ce a inclus mai mult aspecte economice, astfel încât să permită aderarea la noi rețele regionale și globale 89 . Principala caracteristică a procesului de transformare a orașelor post-sovietice a fost tendința generală de „europenizare” a identității urbane și de reprimare a oricăror semne ale trecutului socialist. Remodelarea 85

Ibidem Ibidem 87 Ibidem 88 Ibidem 89 Ljiljana Jevremovic, Urban identity of the city,the transformation of cities at the turn of two centuries, în EURA 2011-The Cities without limits, Copenhaga , 2011, p. 1. 86

spațiului post-socialist, de la național la local, includea astfel strategii care aveau ca scop evidențierea „europenismului”. Potențarea legăturilor cu Europa Occidentală și respingerea oricăror asocieri cu Europa de Est și cu trecutul socialist reprezenta o sursă importantă de capital simbolic, esențială pentru orașele postsovietice care duceau o lipsă acută de capital economic. Adoptarea acestui simbolism a contribuit la atragerea investițiilor directe și la deschiderea accesului la piețele libere din cadrul Europei. Conceptul și denumirea de „Europa” se constituiau sub forma unei imagini și a unui set de valori pozitive la care voiau să adere noile orașe, cu scopul de a lăsa în urmă calificativele de „vechi”, „comunist”, „sărac” și „primitiv” 90 . Cele mai mari procese de transformare aveau loc în zonele urbane, mediul construit fiind folosit pentru a reflecta noua identitate europeană și creștere a competitivității dintre orașe. Totuși procesele de europenizare au adus deseori la o standartizare globală, care a determinat uniformizarea spațiului urban, în prezent multe orașe angajându-se într-un nou proces de căutare a identității locale.91 Republica Moldova După destrămarea Uniunii Sovietice, majoritatea locuitorilor nou formatei Republici se așteptau la o aderare rapidă la România. Acest lucru însă nu s-a realizat, Republica Moldova confruntându-se pentru prima dată cu sarcina de a-și construi o noțiune proprie de identitate națională. În primii ani instabili ai independenței, elitele politice ale țării nu au fost capabile să dezvolte un concept clar și consecvent despre istoria națională și identitatea noului stat. Însă, pe parcursul anilor, diversele partide de stânga care se aflau la conducerea țarii se foloseau de conceptul existenței unei identități „moldovenești” distincte pentru a-și legitima politica orientată către Est. Identitatea națională „moldovenească” rămâne a fi un mit până în prezent și nu este de mirare că atunci când cetățenii Republicii Moldova sunt întrebați ce naționalitate au, răspunsurile lor nu indică unanimitate în privința percepțiilor identitare 92. 4.1 Resemantizarea spațiului public În perioadele de instabilitate politică, spațiul public este cel ce găzduiește cea mai mare încărcătură de nemulțumire socială, ce de multe ori poate fi chiar generatoare de schimbări majore, precum dezmembrarea regimurilor existente și dezlănțuirea proceselor radicale de transformare ale societății. În conștiința umană, prăbușirea sistemului comunist din Europa de Est și colapsul Uniunii Sovietice este în mod cert legat de imaginile protestatarilor din principalele piețe și străzi ale marilor orașe, Piața Roșie din Moscova, Piața Republicii din Belgrad și Piața Independenței din Kiev. Astfel, în perioada mișcărilor de eliberare națională,

Ibidem Idem, p .3. 92 Sebastian Muth și Frederik Wolf, The linguistic landscapes of Chisinau(…), p. 1. 91

spațiile publice s-au transformat din simboluri ale opresiunii totalitare, în adevărate scene în care s-a desfășurat lupta pentru democrație și renaștere a popoarelor. În perioada ce a urmat după Colapsul Uniunii Sovietice și obținerea independenței, orașele nou formate au demarat un proces intens de transformări și căutări de afirmare identitară, care de cele mai multe ori au pornit din domeniul spațiului public 93. Această transformare a vizat ambele niveluri de percepție a orașului, cel semantic și cel morfologic. Transformarea spațiului public la nivel semantic După cum afirmă Octavian Eșanu,94 în perioada ce a urmat mișcărilor de eliberare națională, Țările din Estul Europei au fost prinse în vârtejul campaniilor iconoclaste, mari mase de oameni descărcându-și tensiunea acumulată prin desființarea simbolurilor trecutului care le stăteau în cale. Procesul de rupere de trecutul socialist a avut cam același parcurs în majoritatea orașele post-sovietice și s-a realizat în câteva etape, care pot fi ilustrate prin exemplul orașului Chișinău: 1. În prima fază s-a recurs la restabilirea limbii române în mediul urban. Prin revenirea la alfabetul latin și declararea limbii române drept limbă de stat a început derusificarea peisajului urbanistic al orașului. Limba română, care devenise limba de lucru în administrație, școală, biserică, a înlocuit limba rusă de pe majoritatea inscripțiilor, firmelor și panourilor din spațiul public. 2. În a doua fază a început demolarea monumentelor sovietice. Scoaterea din spațiul public a monumentelor ridicate în perioada sovietică a fost atestată peste tot în Europa de Est la începutul anilor ’90, unde ia naștere o adevărată paradă a „monumentelor moarte”, iar în mai multe state au fost create „parcuri de sculpturi” pentru monumentele neagreate. În Chișinău toate monumentele au fost transferate în parcul Valea Morilor. 3. În faza a treia a fost demarată o campanie de redenumire a străzilor, denumirile vechi sovietice fiind substituite cu altele noi sau cu denumirile existente în anii interbelici 95. Toate aceste procese urmăreau transformarea aspectului identitar al spațiului public și liberalizarea lui.

Kiril Stanilov, Democracy, markets, and public space in the transitional societies of Central and Eastern Europe, în The PostSocialist City: Urban Form and Space Transformations in Central and Eastern Europe after Socialism, Editura Springer, Dodtrecht, 2007, p.269. 94 Octavian Eșanu, Iconoclash în Chișinău:aripi contra torțe sau dialectica piatră- foarfece-hârtie, în Chișinău-Artă, cercetare în sfera publică, , de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011, p. 242. 95

Ludmila Coadă, ”Chișinăul de la capitală (...), p.154-155.

Fig. 11

Demolarea statuii lui Lenin în București 1990

Transformarea spațiului public la nivel morfologic Transformarea la nivel morfologic a spațiului public din orașele post-sovietice a fost în mare parte rezultatul a două procese importante: privatizare și comercializare. Primul proces este definit de necesitatea de a redresa dezechilibrele în relația dintre public și privat, moștenite din trecutul socialist. În cadrul restructurării fizice a orașelor post-sovietice, acest proces se reflectă în restabilirea unor principii de organizare spațială specifice orașelor occidentale, caracterizate prin: reducerea dramatică a ponderii spațiului public, centralizarea tiparelor sale de distribuție și privatizare masivă. Al doilea proces constă în infuzarea spațiului public cu o gamă largă de activități comerciale 96.

Kiril Stanilov, Democracy, markets, and public space in the transitional societies (…), p. 269.

Privatizarea În climatul glorificării liberalismului care pătrundea nestingherit în societățile mânate de reforme, privatizarea a devenit un „panaceu” pentru toate relele sociale și laitmotivul transformării urbane postsovietice97. Politica de privatizare prin restituire a proprietăților urbane a avut cel mai puternic impact asupra reducerii dimensiunilor spațiului public din orașele post-sovietice. Acest proces, a transferat majoritatea parcelelor urbane în proprietate privată, inclusiv multe zone care anterior erau utilizate pentru uz public - bucăți de teren (de dimensiuni modeste) servind drept locuri de joacă, mici parcuri de cartier, fâșii verzi nedezvoltate cuibărite în zonele dens construite din interiorul orașului98. Procesul de privatizare a terenurilor a creat, inevitabil, o tensiune între vechii rezidenți, care văd dispariția spațiului liber ca fiind o tendință negativă și care deteriorează calitatea vieții în comunitățile lor, și noii (vechi) proprietari care doresc să își exercite drepturile restabilite asupra proprietăților prin dezvoltarea loturilor la densități maxime. În această bătălie, apărătorii spațiului public se găsesc frecvent în pierdere, noile legi, adoptate în grabă după căderea regimurilor comuniste, plasând invariabil drepturile de proprietate privată mai presus de interesele publice99. Constrânse de micșorarea bruscă a subvențiilor de stat și de creșterea costurilor furnizării de servicii publice, autoritățile orașelor nu numai că au transferat de bunăvoie terenurile proprietarilor de drept, ci au recurs și la licitarea majorității activelor municipale rămase, ca o modalitate de creștere a veniturilor și reducere a cheltuielilor. Prin urmare, lista proprietăților privatizate, aflate anterior în uz public, a inclus nu numai majoritatea fondului de locuințe, loturi de teren nedezvoltate, locuri de joacă și fragmente de parcuri existente, dar și case de cultură, arene sportive și clădiri istorice de referință. Corupția, regăsită pe scară largă în rândul oficialilor guvernamentali, a alimentat vânzarea „angro” a terenurilor publice și a contribuit prin tot felul de tranzacții sumbre la formarea unor parteneriate discutabile, în urma cărora resurse valoroase ale orașelor au ajuns în mâinile unor dezvoltatori privați, mult prea puțin preocupați de bunăstarea publică 100. O altă consecință a privatizării masive a terenurilor, a fost boom-ul provocat de construcția mall-urilor în zonele periferice ale orașelor, pe terenuri cu prețuri mai mici, și cu un grad mare de accesibilitate auto. Proiectarea noilor clădiri avea la bază aceleași principii care au determinat selectarea amplasamentului lor: clădirile noi, lucioase, destinate să atragă privirea mașinilor de pe autostradă, neglijând necesitățile pietonilor.

Idem, p.271. Idem p.272. 99 Ibidem 100 Idem p.273. 98

Deseori, aceste clădiri sunt înconjurate de suprafețe vaste dedicate parcărilor, iar în cazul în care sunt plasate într-un mediu urban în care trebuie să coexiste cu vecinătățile din jur, de cele mai multe ori sunt dispuse în jurul unui spațiu interior, întorcându-și spatele la orice se întâmplă în jur. O astfel de dezvoltare, a provocat apariția unei discontinuități a spațiului public, transformându-l într-un mediu disfuncțional, dominat de automobile, în care se pune accent pe consumul individualizat, și nu pe interacțiune socială. Astfel că, în procesul de transformare post-sovietică, noile centre comerciale, o noutate în peisajul construcțiilor din Europa de Est, au atras fără îndoială mulțimi considerabile, iar în prezent se poate afirma că acestea au devenit noile spații publice ale orașului post-socialist. Cu toate acestea, după cum afirmă ironic Kiril Stanilov, „este greu de imaginat că următoarele revoluții ar putea fi instigate în parcări sau în mall-uri” 101 . Comercializarea Cele mai puternice reacții publice față de modurile în care a fost transformat mediul construit al orașelor post-socialiste au fost provocate de comercializarea flagrantă a spațiului public. După o jumătate de secol, în care cele mai multe dintre expresiile inițiativelor economice private fuseseseră suprimate de statul comunist, cetățenii din Europa de Est s-au eliberat de controlul autorităților centrale. Pentru mulți cetățeni, afectați de închiderea întreprinderilor de stat, înființarea unei mici afaceri a fost singura șansă de supraviețuire. Astfel, un mare număr de antreprenori a apărut peste noapte, unii dintre ei destul de entuziaști asupra perspectivelor libertății economice, alții destul de ezitanți la primii pași în piața capitalistă. Cu toate acestea, toți aveau nevoie să găsească un spațiu pentru nou stabilitele afaceri, declanșând un val de însușire intensă a spațiului urban. Locuințele, demisolurile și garajele au fost transformate în birouri și magazine, înfuzând străzile și piețele adormite ale cartierelor cu o energie care s-a revărsat până în cele mai izolate colțuri ale zonelor rezidențiale102. Orașele care dispuneau de un procent mai mare de fond construit pre-sovietic s-au adaptat mai ușor la restructurarea economică, în comparație cu cele dezvoltate cu precădere în timpul socialismului. În aceste zone urbane caracterizate de structură urbană tradițională, privatizarea a permis conversia rapidă a proprietăților rezidențiale în spații comerciale. Dimensiunea relativ mică a parcelelor și clădirilor situate în cartierele vechi ale orașelor s-au dovedit a fi foarte potrivite pentru nevoile noilor antreprenori. Adaptarea rapidă a proprietăților pentru uz comercial și caracterul vibrant al străzilor din aceste cartiere vechi, contrastau puternic cu spațiile publice sovietice, unde monumentele gigantice ale arhitecturii socialiste se profilau pe bulevardele supradimensionate, lipsite de viață103. Situația orașului Chișinău

101

Idem p.275. Ibidem 103 Idem p. 276. 102

Prin aceste procese de transformare a trecut și spațiul public al orașului Chișinău. Aici la sfârșitul anilor ’90 s-a desfășurat o amplă campanie de privatizare, care a afectat cu precădere centrul istoric al orașului. În această perioadă, majoritatea locuințelor au fost transformate în sedii de birouri, magazine sau restaurante, centrul vechi devenind zona în care se concentrează majoritatea funcțiunilor administrative, comerciale și de agrement ale orașului. La fel ca și în celelalte orașe post-sovietice și în orașul Chișinău, nu au fost privatizate doar locuințe, dar și multe obiective de uz public, cum ar fi cinematografe, săli de sport, stadioane, săli de cultură și un șir considerabil de monumente istorice. Din cauza lipsei unor reglementări stricte a centrului istoric, aceste obiective de cele mai multe ori sunt lăsate de izbeliște pentru vreme îndelungată, și după o perioadă sunt demolate, terenul pe care se află ele situate, dovedindu-se a fi mai valoros pentru dezvoltatorii imobiliari decât arhitectura lor. Corupția puternică din această sferă duce la degradarea și mai mare a continuității identitare a orașului Chișinău, în ultimii ani fiind demolate 81 de obiective plasate pe lista monumentelor de împortanță națională104. Așa ajung să se construiască blocuri înalte de 20 etaje în locul unor conace urbane cu statut de monument. O altă problemă este și cea a acaparării spațiilor publice și a terenurilor libere dintre blocurile din zonele dormitor, construite în stilul urbanismului liber, cu zone verzi ample între corpurile de clădiri. Aici, de cele mai multe ori, în urma unor tranzacții ilegale, locuitorii se trezesc cu un bloc nou construit fie în locul terenului de sport, al terenului de joacă sau chiar a spațiului verde comun. 4.2 Patrimoniul socialist- între protecție și nepăsare În prezent, în domeniul protecției patrimoniului construit din multe orașe ale lumii, se observă tendința de ignorare a unui patrimoniu care contravine aspirațiilor identitare și istorice ale locuitorilor lor din diverse motive. Această tendință poate fi viu ilustrată prin exemplul orașelor post-sovietice, în care persistă o negare și o atitudine ostilă față de patrimoniul socialist, asociat cu evenimentele opresive din trecut. Din cauza memoriei simbolice pe care o păstrează, aceste monumente fie sunt distruse, fie sunt ignorate în totalitate, demolarea lor fiind motivată de un subtext politic sau de valoarea economică a terenului pe care sunt amplasate. 105 Astfel, din motive ce ţin în mod evident de interpretarea istoriei, de multe ori, acest patrimoniu nu este perceput pentru ceea ce reprezintă ca obiecte arhitecturale sau ansambluri urbanistice, ci doar ca rezultat al unor politici defectuoase. Totuși, o raportare culturală la aceste construcții este esențială în procesul de analiză al patrimoniului construit al orașelor post-sovietice, deoarece ponderea lor în definirea identității și caracterului

Ion Ștefăniță, Centrul istoric al Chișinăului între protecție și demolare, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012, p. 272. 105 Adrian Crăciunescu, Al cui este Chișinăul istoric?, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012, p. 110. 104

acestora este foarte mare. În plus protecția unor clădiri generată doar de criteriul vechimii nu este întocmai adecvată situației acestor orașe, în care marea majoritate a fondului construit a fost edificat relativ recent. Deși vechimea clădirilor este un criteriu important, caracteristicile arhitecturale, planimetria și coerența structurală a ansamblurilor socialiste sunt suficiente pentru a le califica drept monumente valoroase. În plus, ele sunt mărturii ale unei etape istorice, care asigură continuitatea identitară a mediului urban construit 106. Pentru ca valoarea acestor clădiri să fie recunoscuta și ele să devină parte a patrimoniului construit local și mondial și să obțină un statut de protecție, ele ar trebui întâi să fie studiate, catalogate și expuse publicului, pentru ca să fie în primul rând – cunoscute. În contextul în care autoritățile publice nu au nici un interes în acest scop, de cele mai multe ori asociațiile non-guvernamentale, formate din artiști, specialiști din domeniul arhitecturii și urbanismului, sau simpli locuitori entuziaști, sunt cele care încearcă să aducă o schimbare. Asociația BACU- Chișinău Biroul pentru Artă și Cercetare Urbană (B.A.C.U.) este o organizație care se concentrează pe conservarea și reabilitarea peisajului urban și cultural. Echipa organizației este multidisciplinară și este formată din arhitecți reprezentanți activi în domeniul conservării patrimoniului construit, artiști vizuali, curatori, teoreticieni și cercetători din Republica Moldova și România, dar și din experți în domeniul conservării, ce desfășoară activități de cercetare/conservare a patrimoniului mobil și imobil. Domeniul principal de cercetare al asociației îl reprezintă patrimoniul construit în perioada socialistă. Activitatea ei se concentrează pe monitorizarea, protejarea, reabilitarea și conservarea patrimoniului arhitectural din țările din Europa Centrală (Germania, Polonia, Ungaria, Republica Cehă) și Europa de Est (Ucraina, Republica Moldova, România, Bulgaria, Iugoslavia etc.) 107. Pe lângă eforturile de prezervare a valorii istorice a clădirilor, asociația este de asemenea interesată de îmbunătățirea peisajului urban general din aceste țări. De asemenea, membrii asociației depun eforturi importante în crearea unor condiții favorabile pentru clasarea în registrul patrimoniului local, și internațional al ansamblurilor valoroase. În anul 2016, asociația a inițiat procesul de clasare în cazul a patru clădiri socialistmoderniste reprezentative din Chișinău, care se aflau într-o înaintată stare de degradare, Hotelul Național, Hotelul Chișinău, blocul de locuințe colective „Romanița” și Circul din Chișinău. În urma acestei inițiative, la 8 august 2019, conform deciziei Comitetului Monumentelor Istorice al Republicii Moldova, Circul de Stat a devenit monument protejat de lege și inclus în lista patrimoniului de importanță națională 108.

106

Dumitru Rusu, Analysis of Socialist Modernist Heritage in România and the Republic of Moldova through Case Studies: Utilitarian Buildings and Industrial Facilities, în Plural nr. 2/2020, Chișinău, p.132. 107 http://bacu.ro/despre/ accesat la 15.04.2021. 108 Dumitru Rusu, Analysis of Socialist Modernist Heritage (…), p.139.

Unul din cele mai importante proiecte ale asociației este Platforma SocHeritage, susținută de ICO MOS ISC20C (International Scientific Committee for the 20th century heritage)109. Această platformă reprezintă defapt o bază electronica de date, care intenționează să colecteze și să furnizeze informații despre istoria, locația și starea actuală de conservare a construcțiilor valoroase din perioada socialistă. Totodată, având în vedere lipsa unei experiențe prea dezvoltate în studierea și protejarea patrimoniului de secol 20, proiectul se ocupă și de elaborarea unui set de instrumente care ar ajuta la revitalizarea și conservarea obiectivelor socialiste 110. Laboratorul de Pro-Test - Vilnius Privatizarea, a fost o problemă gravă care a afectat sfera spațiului public a majorității orașelor post-sovietice, unul din ele fiind și capitala Lituaniei, Vilnius. După dobândirea independenței, pe măsura transformărilor politice și sociale, clădirile cinematografelor au intrat în atenția autorităților publice și a investitorilor privați. Chiar dacă în perioada sovietică ele serveau ideologiei sovietice, ele au jucat un rol important ca locuri publice de întâlnire, fiind de cele mai multe ori construite în centrul orașului. Astfel că poziția lor favorabilă fiind cea care atrăgea investitorii. Într-un interval scurt de timp, firmele private au reușit să ia în stăpânire și să distrugă aproape toate cinematografele din Vilnius, transformându-le în locuințe, centre comerciale, cazinouri sau restaurante.111 În anul 2002, autoritățile au vândut discret ultimul cinematograf, care avea numele simbolic de Lietuva. Toate acestea se întâmplau sub ochii locuitorilor care nu puteau să protesteze, deoarece un lucru specific spațiului post-comunist este lipsa oricărei rezistențe sau al manifestării reale a protestului în ceea ce o privește. Discursul de protest în spațiile publice post-sovietice este aproape imposibil, și prin urmare inexistent. Trecutul sovietic represiv pare că a șters din memoria locuitorilor orașelor post-sovietice discursul protestului 112. În acest context, a apărut întrebarea: dacă protestul este imposibil și rezistența inimaginabilă, ce practici culturale ar putea genera o voce de protest? În martie 2005, pe când cinematograful încă funcționa, a fost propus un experiment. Fosta casă de bilete a cinematografului a fost ocupată și transformată într-un Laborator de Protest, care invita toți locuitorii orașului să propună scenarii de protest împotriva distrugerii spațiului public. În scurt timp, Laboratorul de Pro-Test, a devenit un instrument important pentru „testarea abilității de a protesta”, prin intermediul diferitor experimente artistice și performance-uri.113

109

http://www.icomos-isc20c.org/ accesat la 15.04.2021. Dumitru Rusu, Analysis of Socialist Modernist Heritage (…), p.140. 111 Nomeda și Gediminas Urbonas, Subvertirea spațiilor publice în Vilnius, în Chișinău-Artă, cercetare în sfera publică, , de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011, p. 442. 112 Ibidem 113 Ibidem 110

Laboratorul de Pro-Test a avut funcția unui dispozitiv de înregistrare, asemeni aparatului de filmat al fraților Lumiere, care avea funcție dublă( filma, dar și proiecta), acest dispozitiv de înregistrare a ajuns să genereze el însuși metode de protest. Prin diverse acțiuni a fost creată o arhivă de voci alternative, diferite grupuri artistice ocupând pe rând laboratorul și creând diverse zone de activitate 114. Aceste acțiuni au culminat cu formarea unei voci colective, care a adus laboratorul pe teritoriul Realpolitik. Pe 14 iulie 2006, Comisiei de Cereri de Guvern i-a fost prezentată o petiție prin care se cerea revizuirea legilor privind planificarea utilizării terenurilor și instituirea unor legi care să definească noțiunea de spațiu public și interes public. Petiția a fost semnată de 8000 oameni și a fost recunoscută de Guvern. Cu toate acestea, cererile privind spațiul public nu se încadrează în politicile neo-liberale, unde prevalează interesele private, care produc „adevărată” valoare în societate. Din acest motiv, orice încercare de a exprima anumite pretenții legate de privatizarea obiectivelor din spațiul public, este catalogată drept un capriciu care nu are putere în fața intereselor private115. În ceea ce privește cinematograful, după ce a fost abandonat timp de 10 ani, în timpul unor procese și licitații, în anul 2017, el a fost demolat iar în locul său s-a construit Centrul de Artă Modernă116 . Chiar dacă nu au reușit evitarea demolării cinematografului, protestatarii au reușit măcar păstrarea caracterului public al locului, nenumăratele acțiuni de protest și petiții ducând la evitarea construirii în acestă zonă a blocului de locuințe.

5. Concluzii Analizând astăzi starea orașului Chișinău, putem afirma cu tărie că imaginea lui poartă amprenta tuturor schimbărilor prin care acesta a trecut de-a lungul timpului, devenind o reflectare directă a propriei sale istorii. Efectele rusificării începute încă din perioada țaristă, a proceselor de sovietizare, lupta pentru independență și încercarea creării unei noi identități, își spun cuvântul și astăzi, când orașul pare a fi prins în procesul de „europenizare”. Lipsa unei direcții clare de dezvoltare, luptele politice, nivelul ridicat de corupție, conflictele etnice potențate de mitul identității „moldovenești”, balansarea continuă între vectorul european și euroasiatic, sunt tot atâtea cauze care provoacă dilemele identitare ale orașului. Lipsa unui Plan Urbanistic General, atitudinea selectivă față de patrimoniul construit al autorităților publice și sistemul legislativ slab în domeniul protecției monumentelor, au reușit să devină cauze mai destructive ale pierderii caracterului identitar unic al orașului, decât au fost războiul și politicile de sovietizare.

114

Idem p. 444. Ibidem 116 https://www.delfi.lt/en/culture/construction-on-modern-art-centre-begins-in-vilnius.d?id=74408322 , accesat la 14.04.2021 115

În ultimii ani, pe fundalul lipsei unor proiecte de amploare pentru salvare și valorificare, fiecare a zecea clădire din patrimoniul cultural-istoric de importanţă naţională şi locală a Chişinăului a fost distrusă. Din cele 977 de obiective de importanță națională, 81 au fost demolate, 170 au suferit modificări ireparabile în aspectul lor exterior, iar 19 edificii se află într-o stare avansată de degradare 117. O problemă în creștere este și privatizarea terenurilor, îndeosebi a celor cu caracter public și edificarea blocurilor înalte de locuit, care duc la transormarea caracterului centrului istoric al orașului din unul preponderant comercial și de agrement, în unul rezidențial. Tranzacțiile deseori ilegale și interesele economice ale agenților imobiliari, au câștig de cauză în lupta pentru salvgardarea patrimoniului istoric, argumentul cel mai des menționat în cazul demolării unor monumente și construcției noilor turnuri fiind - „Orașul trebuie să se dezvolte”. Într-adevar, orașul ar trebui să se dezvolte, dar nu așa. Orașul nu mai are nevoie de blocuri în centrul istoric, ci de spații publice, spații ale socializării, spații ale comunicării, spații care ar contribui la crearea unei legături mai strânse dintre locuitorii orașului, precum și a unui sentiment de apartenență și identificare. Cum am afirmat în capitolele anterioare, spațiile publice au un rol foarte important în crearea identității unui oraș, iar în Chișinău ele lipsesc aproape cu desăvârșire. În cadrul proiectului New Urban Topologies, The Chisinau and Minsk experience, participanții din orașul Chișinău, au evidențiat o lipsă acută a spațiilor publice, precum și a spațiilor dedicate artei contemporane și tineretului. În cadrul atelierelor s-a discutat și problema principalului spațiu public al orașului, Piața Marii Adunări Naționale, care a fost descrisă de participanți ca fiind mai degrabă, un lac mare de asfalt, decât un loc de adunare. Datorită trecutului său politic, ea este definită ca o limită mentală și spațială între cetățeni și stat, fiind mai degrabă o zonă plină de tensiune și neîncredere decât un spațiu de deschidere și dialog118 . Problema spațiului public reflectă natura și gradul de democratizare al unei societăți. Crearea premiselor care ar permite cetățenilor să devină protagoniști activi în viața publică, prin ocuparea și folosirea în diverse scopuri a spațiilor publice, ar fi un pas important făcut spre aplanarea conflictelor sociale și dezvoltarea democrației în Moldova. Apariția a numeroase organizații non-guvernamentale și asociații, este și ea un mare pas înainte spre democratizare. Deseori efortul comun al acestora, prin diferite metode de protest și acțiuni menite să protejeze

Ion Ștefăniță, Centrul istoric al Chișinăului între protecție și demolare, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012, p. 272. 118 New urban topologies,the Chisinau and Minsk experience, (coord.) Färgfabriken Center for Contemporary Art & Architecture, Suedia, 2011, p. 30. 117

patrimoniul construit și integritatea spațiilor publice, reușește să aducă câștig de cauză, în fața nepăsării autorităților publice. 5.1 Introducere în proiectul de diplomă

Toate problemele orașului, menționate mai sus, pot fi cel mai bine exemplificate prin intermediul cazului Grădinii Publice din Chișinău, acest lucru fiind și motivația în alegerea studiului acestui amplasament în cadrul lucrării de diplomă. Problema Grădinii Publice a fost foarte intens discutată în ultima perioadă, ea fiind legată de apariția mai multor mișcări de protest și de începutul unei lupte pentru apărarea integrității parcului și a centrului istoric. Problema integrității parcului a fost un efect secundar generat de o altă acțiune distructivă, și anume privatizarea și intenția de demolare a Cafenelei Guguță, situată pe teritoriul parcului, și edificarea unui bloc de locuințe pe terenul eliberat. Studierea detaliată a acestui caz, a scos la iveală și alte consecințe ale politicilor defectuoase în domeniul gestionării și protecției patrimoniului construit din orașul Chișinău cum ar fi prevalarea intereselor politice și economice, gradul înalt de corupție, nepăsare și incompentență în gestionarea problemelor orașului. Scurt istoric Grădina Publică Grădina Publică “Ștefan cel Mare” este cel mai vechi parc, conceput şi amenajat în manieră clasică. Realizarea acestui parc se datorează soţiei guvernatorului Basarabiei, Anastasia Bahmetieva, care a sugerat ideea de a întemeia în oraș o grădină publică în stil franţuzesc. Planul parcului a fost întocmit în anul 1817 de Ozmidov, arhitectul şi inginerul cadastral al Basarabiei. În anul 1824 aici au fost instalate: ceasornicul mecanic, trei pavilioane, porţile de intrare, ghereta paznicului și deasemeni au fost săpate 3 fântâni. În 1825 începeau lucrările principale de amenajare, conduse de inginerul cadastral Bogdan Eitner, care a trasat aleile parcului. În aceeași perioada în locul în care astazi se află intrarea în parc, militarii ruși campați în Chișinău au construit un cazinou din lemn și sticlă. El arăta ca un pavilion de vară și a funcționat pîna în anul 1888, cînd a apărut Clubul Nobilimii 119. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, la intersecţia str. Bănulescu-Bodoni şi a bd. Ştefan cel Mare și Sfânt s-a construit un turn din lemn pentru primul atelier fotografic din Chişinău. Pe locul cinematografului „Patria” a

119

https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2018/05/07/gradina-publica-stefan-cel-mare-si-sfant-din-chisinau-200-ani/, accesat la 16.04.2021.

fost construit Clubul Nobilimii, unde se întâlneau cei mai bogaţi oameni ai Chişinăului. Tot aici a apărut și primul teatru de vară din oraș 120. Prin anul 1940 în parc au fost amenajate oranjereia şi sera,care însă au fost demolate în anii '50, după cel deal Doilea Razboi Mondial. Cu timpul, parcul devine un centru al floriculturii. Pe lângă parc s-a deschis o şcoală în care se ocupau de cultivarea arborilor şi a arbuştilor decorativi. În aceeași perioadă, în parc a fost amenajat un teren pentru dans, o sală pentru jocurile de cărţi şi dame.

Fig. 12

Grădina Publică Ștefan cel Mare perioada interbelică

În perioada mișcărilor de eliberare națională, parcul a fost un loc important de întâlnire pentru membrii Cenaclului Alexei Mateevici, care a avut un rol primordial în obținerea independeței și proclamarea limbii române ca limbă de stat 121.

120 121

Ibidem Ibidem

Cafeneaua Guguță Prin anii 50’ ai secolului XX, lângă actualul cinematograf „Patria” se deschisese restaurantul „Moldavia”. În spatele cantinei(pe terenul actualei cafenele Gugută), în parc, se gasea o scenă de vară unde cânta orchestra și aveau loc concerte în aer liber. În anul 1967 în perioada construirii clădirii Comitetului Central al PCM, actualul sediu al Parlamentului, restaurantul a fost demolat, iar în locul scenei de vară s-a construit restaurantul „Noroc”, proiectat de arhitecții V. Kudinov și V. Zaharov. Acesta avea specific rusesc122.

Fig. 13

122

Restaurantul Noroc

https://sites.google.com/view/guguta-cafe/arhiva accesat la 18.04.2021.

După ani de activitate, restaurantul a fost închis pentru reconstrucție. Proiectul a fost condus de arhitecții Serghei Lebedev și Nicon Zaporojan, iar în urma acestuia restaurantul a fost transformat într-o cafenea pentru copii numită „Сказка”(Poveste). În cadrul proiectului, volumetria cladirii a rămas aceeași, modificările aduse fiind doar la nivelul fațadelor prin adăugarea unor elemente decorative metalice, precum și în configurarea și amenajarea interioară a spațiului. În anul 1981 odată cu deschiderea unui club de cultură cafeneaua a fost redenumită în „Guguță”. La scurt timp, în interiorul cafenelei și-a început activitatea clubul orașului „Tineret și modă123.

Fig. 14

Cafeneaua Guguță

La începutul anilor 2000, cafeneaua a încetat să funcționeze și a devenit un colț abandonat al parcului. Chiar dacă era proprietate municipală, ea a fost privatizată ilegal. În 2007, Consiliul Municipal Chișinău era acționar majoritar al S.A. „Guguță", deținând peste 82% din acțiuni. Proprietatea ocupa aproximativ 1230 de mp, dar și un teren adiacent de 0,4 hectare. Totuși, în iunie 2007, fără acordul CMC, Lilia Munteanu devenea proprietar al acelor terenuri în schimbul a 329 de mii de euro.În august 2007, imobilul şi terenul este vîndut firmei „Lemion-

123

Ibidem

Cons ” care peste doar o lună, pune în gaj „cumpărătura" la „Eximbank." În martie 2009 proprietară devine firma ÎCS „Finpar Invest” SRL(care apartine politicianului Vlad Plohotniuc). În decembrie 2015, Judecătoria Centru a decis că Finpar Invest poate construi un imobil cu 13 etaje în locul cafenelei Guguță , însă fără dreptul de a privatiza terenul. În aprilie 2016, Curtea de Apel Chişinău a anulat decizia Judecătorie Centru prin care a permis firmei „Finpar Invest” să construiască un hotel în locul cafenelei Guguţă. În iunie 2017, Finpar Invest vinde terenul cafenelei Guguță companiei Regata Imobiliare . În iunie 2018 Curtea de Apel Chișinău a decis că „Regata Imobiliare” poate privatiza terenul cafenelei. Prin aceeași decizie, luată la data de 7 iunie 2018, compania își menține și dreptul de a construi un imobil cu 13 etaje cu funcțiunea de centru de afaceri. În decembrie 2018 CNMI emite Certificatul de Urbanism pentru proiectare nr. 814/18 și autorizația de desființare cu Nr. 20124.

Fig. 15

124

Proiect aprobat

Ibidem

În august 2018 apare mișcarea civică “Occupy Guguță” și "Save Chișinău" care revendica salvarea Cafenelei și readucerea acesteia în domeniul public. Membrii mișcării au început să organizeze regulat evenimente în fața Cafenelei. În luna octombrie 2019 dupa proteste îndelungate și câteva petiții a avut loc revocarea Avizelor emise de CNMI din 07.09.2018 după demersul depus de petiționari. În luna martie 2019 Regata Imobiliare a dat în judecată MECC pentru anularea deciziilor. Din cauza situației pandemice ședința de judecată a tot fost amânată pâna în prezent125. Cinematograful Patria În 1838 la Chișinău, și-a deschis ușile Clubul Englezesc. În 1886 clădirea clubului a fost distrusă în urma unui incendiu. Doi ani mai târziu, pe locul Clubului, arhitectul Heinrich von Lonsky ridică o nouă clădire în stil eclectic cu elemente de baroc, foișor la intrare și sculpturi-cariatide. Clădirea urma să găzduiască Clubul Nobilimii Basarabene, o structură paralelă Clubui Englezesc mai democratică și cu membri diverși. Clubul avea o bibliotecă bogată, o sală de spectacole și o scenă exterioară pentru teatrul de vară. În anul 1920 în incinta clădirii Clubului Nobilimii a fost deschis Teatrul Național din Basarabia (primul teatru național). În perioada interbelică în pavilionul clădiri a fost deschis și Teatrul Vesel. Aspectul clădirii TNC a fost adaptat noii utilizări din perioada interbelică: au dispărut sculpturile de inspirație antică, care flancau rezalitul central, fereastra din axa fațadei de la etaj a fost acoperită pentru a instala panoul cu afișa teatrală. În 1935, din cauza unor particularități care nu puteau satisface cerințele tehnicii teatrale, activitatea TNC a fost oprită pentru o reconstrucție capitală a clădirii126.

Fig. 16

125 126

Clubul Nobilimii/ Teatrul Național din Chișinău

Ibidem http://oldchisinau.com/zdaniya-i-pamyatniki/zdaniya-i-ulicy-starye-fotografii/ accesat la 18.04.2021.

În 1936, arhitectului bucureștean Ernest Doneaud (1879-1959) i-a fost comandat să elaboreze, proiectul de modernizare a TNC. Noua clădire proiectată a menținut compoziția volumetrică generală a clădirii vechi, însă din puncte de vedere stilistic, acesta a promovat o arhitectură de factură - modernist cubistă. Lucrările de demolare au început în anul 1937, în același an începînd și construcția noii clădiri, cu ridicarea fundațiilor și a pereților din cărămidă, lucrările au fost oprite însa de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea rămânând nefinalizată până în 1944127. În perioada postbelică a fost elaborat proiectul conversiei clădirii teatrului în vederea amenajarea unui cinematograf, autorul proiectului fiind arhitectul Valentin Voiţehovschi. Pentru realizarea noii construcții au fost folosite fundațiile deja existente ale Teatrului Național. În 1952, lucrările de construcție au fost finalizate și în decembrie a avut loc, în mod festiv, derularea primului film în clădirea refăcută128.

Fig. 17

Cinematograful Patria în perioada sovietică

Tamara Nesterov, Cinematograful Patria- istoria clădirii, în CONFERINŢA ȘTIINŢIFICĂ INTERNAŢIONALĂ PATRIMONIUL CULTURAL: CERCETARE, VALORIFICARE, PROMOVARE (ediția a XI-a), Chișinău, p. 116. 128 Ibidem 127

La începutul anilor ’70 cinematograful Patria au trecut prin lucrări de reconstrucții și reparații capitale. În 1971, sala mare a fost reconstruită în întregime. Lucrările au fost finalizate complet, abia în anul 1992 când cinematograful și-a redeschis ușile pentru vizitatori. Acesta a mai funcționat încă 5 ani, după care a fost închis din nou și propus pentru a fi privatizat. Cinematograful se afla într-o situație dificilă la acea vreme. Electricitatea și încălzirea fuseseră deja întrerupte, filmele ne mai fuseseră difuzate timp de câțiva ani, deși echipamentul tehnic era încă funcțional. În anul 1998 cinematograful a fost achiziționat de către compania “Colaj”. Doi ani mai târziu, firma a achiziționat și terenul de 0.231 ha adiacent clădirii. După achiziționare au fost demarate ample lucrări de reparație și modernizare care s-au finalizat abia în anul 2003, în care cinematograful a fost și redeschis. De-a lungul timpului, firma a folosit în mod repetat facilitatea de pe bulevardul Ștefan cel Mare 103 ca garanție pentru atragerea de împrumuturi de la Victoriabank CB. Din 1998 până în 2013, cinematograful Patria-Loteanu a fost ipotecat de 57 de ori. Suma totală a împrumuturilor s-a ridicat la 38.347.000 lei, 12.890.000 dolari și 1.898.000 euro. Conform datelor cadastrale, aceste împrumuturi nu au fost rambursate până în prezent. Din acest motiv, în anul 2017 Victoriabank a confiscat cinematograful și l-a scos la licitație. Potrivit experților pieței imobiliare, prețul propus era prea mare, investitorii având mai mult interes față de terenul de 0,23 hectare pentru construcții noi decât față de clădirea în sine129. La scurt timp după ce a fost anunțată vânzarea cinematografului, proprietarul companiei care a privatizat Cafeneaua “Guguță”, a anunțat că ar putea cumpăra și terenul cinematografului pentru a realiza proiectul centrului de afaceri sau a unui centru commercial. Pentru a proteja și a evita demolarea acestei clădiri abia în luna octombrie a anului trecut autoritățile locale au decis să înainteze un demers pentru a oferi clădirii cinematografului statut de monument istoric130. Astfel, analizând evoluția și dezvoltarea atât a Grădinii Publice, cât și a clădirilor de pe teritoriul ei, putem constata că încă de la începuturi, acest ansamblu, a jucat un rol important în viața socială și publică a orașului Chișinău, fiind un important loc de adunare, de manifestare culturală, precum și un simbol al identității sale urbane unice. Prin urmare, schimbarea specificului public al terenurilor privatizate de pe teritoriul parcului, și construirea aici a unui bloc de locuințe sau a unui mall, ar avea consecințe grave asupra integrității parcului, precum și a noțiunii de spațiu public în sine. Chiar dacă Cafeneaua Guguță și Cinematograful Patria, nu au statut de monument, și sunt considerate a fi clădiri fără valoare deoarece au fost construite în perioada sovietică, ele au un rol important în crearea și pastrarea continuității identitare a orașului Chișinău, deoarece reprezintă file importante din istoria sa.

129 130

https://stiri.md/article/social/crimemoldova-cinematograful-patria-emil-loteanu-intre-a-fi-si-a-nu-fi accesat la 18.04.2021. Ibidem

6. Ansamblu cultural în Grădina Publică Din acest motiv, în cadrul proiectului de diplomă, am decis sa imi imaginez un scenariu perfect, în care atât Cafeneau Guguță, cât și Cinematograful Patria sunt readuse în domeniul public, devenind piesele principale de legătura dintre un nou ansamblu cultural și Grădina Publică.

În ideea celor menționate anterior, ideea proiectului de diplomă este aceea de a crea o platformă de lansare, un spațiu, care ar deveni un catalizator al aspirațiilor de afirmare ale identității orașului, generând un mediu urban propice pentru modelarea și conturarea unei identități locale solide. Scopul intervenției este acela de a face cunoscută istoria orașului și problemelor sale, aducând în atenția publicului necesitatea păstrării caracterului identitar unitar și a protecției centrului istoric. Prin intermediul intevenției propuse, Cafeneaua Guguță și Cinematograful Patria (re)devin centrul de interes în zonă, iar ansamblul nou creat animă viața culturală a orașului și potențează crearea unor legături comunitare între locuitorii dezbinați de trecutul istoric, precum și a sentimentului de atașament față de oraș. Memoria colectivă a locului și încărcătura sa istorică puternică (ca simbol al mișcării de eliberare națională) va fi reînviată prin propunerea unor funcțiuni și activități literare - librărie, sală de recitaluri (în trecut, aici activând cenaclul literar Alexei Mateevici). Cafeneaua Guguță își va relua deasemenea, rolul de loc de întâlnire consacrat în oraș, iar ansablul nou propus contribuind la sporirea acestuia prin, constituirea unei piețe urbane cu locuri de stat și amenajări pentru proiecții de filme, acest spațiu public fiind destinat tuturor vârstelor. Elementul central, care va lega toate funcțiunile va fi un 58

muzeu al orașului, care sa aibă întocmai rolul de a evoca spiritul identitar în fiecare dintre vizitatorii săi, intrând evident, în circuitul muzeal al zonei.

Muzeul ar avea rol de revocare al memoriei orașului și ar deveni o arhivă a tuturor etapelor istorice importante prin care acesta a trecut de-a lungul timpului, dar care au fost pierdute din cauza lipsei de interes a locuitorilor sau a neglijenței autorităților. Acesta ar conține expoziții care ar avea ca scop să trezească în locuitorii orașului sentimentul de apartenență la acest spațiu și să facă lumină asupra problemei pierderii identității sale.

BIBLIOGRAFIE Bottyan, Zsolt și Bălțescu, Sergiu, Identitate locală, regională,națională și europeană.Atitudini în Județul Bihor, Universitatea din Oradea, 2016. Brubaker, Rogers, ”Beyond identity”, în Theory an society 1/29, SUA, 2000. Bilenkova, Svetlana, „Conection of times and epocs”, în în At home or abroad? Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Bo Larsson( ed.), Editura Dardze, Riga, 2020. Ciobanu, Inga,”Deschidere spre o propedeutică a alterității”, în Akademos nr 4(11), Chișinău, 2008. Coadă, Ludmila, ”Chișinăul de la capitală sovietică la capitală europeană”, în Plural nr.1-2/2014. Coadă, Ludmila, ”Dileme și tendințe într-un oraș post-sovietic:Chișinăul în bătălia pentru viitor”, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012. Colesnic, Iurie, ”Un Chișinău care va rămâne doar în proiecte”, în Moldova, 2014, mai-iunie. Crăciunescu, Adrian, Al cui este Chișinăul istoric?, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012. Dima, Eugenia, Cobeţ, Doina ş. a., Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura Arc & Gunivas, 2007. Dinu, Poștarencu , Chişinăul în 1941, Editura Museum, Chișinău, 1996. Doughery, Dana Lyn, Embodying the city.Identity and use in urban public space, Virginia Politehnic Institute, Virginia, 2006. Eșanu, Octavian, Iconoclash în Chișinău:aripi contra torțe sau dialectica piatră- foarfece-hârtie, în ChișinăuArtă, cercetare în sfera publică, , de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011. Färgfabriken Center for Contemporary Art & Architecture, New urban topologies,the Chisinau and Minsk experience, (coord), Suedia, 2011 . Garcia Canclini, Nestor, ”Scenes without territory: The aesthetics of migrations and identities in transition”, în Art from Latin America: La cita transcultural, Sidney, 1993. Gheorghiu, Constantin Virgil, Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, Editura Națională, București, 1941. 61

Güçhan, Neriman Sahin, The Concept of Identity and Its Identification Process in Urban Conservation Projects, Middle East Technical University, Turcia, 2007. Heitmann, Klaus, Limbă şi politică în Republica Moldova: Culegere de studii, Editura Arc, Chișinău, 1998. Hough, Michael, Out of place.Restoring identity to the regional landscape, Yale University, New Heaven, 1990. Jevremovic, Ljiljana, Urban identity of the city,the transformation of cities at the turn of two centuries, în EURA 2011-The Cities without limits, Copenhaga , 2011. Jiven, Gunila și Larkham, Peter,” Sense of place, authenticity and character: a commentary”, în Journal of Urban Design, 8 (1), [f.l.], 2003. Korotun, Irina, „Urban planning and preservation policies in post-war Cernivci”, în At home or abroad?Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Bo Larsson( ed.), Editura Dardze, Riga, 2020. Larsson, Bo (ed.), At home or abroad?Chișinău, Cernivci, Lviv and Wroclaw:Living with historical changes to borders and national identities, Editura Dardze, Riga, 2020. Lynch, Kevin, Imaginea orașului, Editor Registrul Urbanistilor din Romania, București, 2012. Muth, Sebastian și Wolf, Frederik, The linguistic landscapes of Chisinau – Forms and functions of urban public signs in a post‐Soviet setting, Lancaster University, Lancaster, 2010. Nesterova, Tamara, ”Arhitectura din perioada postbelică a Moldovei sovietice”, în revista Arta, Chișinău, 2016. Nesterova, Tamara,” Implementarea realismului socialist în Chișinăul postbelic.Proiecte și realizări”, în Chișinău, Artă și cercetare în sfera publică, de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană , Chișinău, 2011. Norberg-Schulz, Christian, Genius Loci:Towards a Phenomenology of Architecture, Editura Rizzoli, New York, 1979. Ostapov, Alina,” Urbanismul din RSSM prin prisma reglementărilor statale (1944–1952)”, în Akademos nr.3/2018. Pâslariuc, Virgil, Resemantizarea spațiului public.Discurs politic și peisaj urban în Chișinău, în Chișinău-Artă, cercetare în sfera publică, , de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011. 62

Rapoport, Amos, An Approach to The Study Of Conflıcts In Space, Belgia, 1979. Rossi, Aldo, The Architecture of the City, The MIT Press, New York, 1982. Rusu, Dumitru, Analysis of Socialist Modernist Heritage in România and the Republic of Moldova through Case Studies: Utilitarian Buildings and Industrial Facilities, în Plural nr. 2/2020, Chișinău. Sava, Lucia, “În căutarea identitații:Chișinăul în perioada țaristă (1812-1918)”, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012. Stanilov, Kiril, Democracy, markets, and public space in the transitional societies of Central and Eastern Europe, în The Post-Socialist City: Urban Form and Space Transformations in Central and Eastern Europe after Socialism, Editura Springer, Dodtrecht, 2007. Ștefăniță, Ion, Centrul istoric al Chișinăului între protecție și demolare, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012. Urbonas, Nomeda și Gediminas, Subvertirea spațiilor publice în Vilnius, în Chișinău-Artă, cercetare în sfera publică, , de Lilia Dragneva (coord.), publicat de Centrul pentru Artă Contemporană, Chișinău, 2011. Ursu, Valentina, ”Reabilitarea patrimoniului istoric al Chișinăului în perioada postbelică și inițierea construcției unei identități urbane de tip sovietic”, în Identităţile Chişinăului: Materialele conferinţei, 12-13 sept. 2011, de Musteaţă Sergiu (coord.), Editura Pontos, Chișinău, 2012. Ursu, Valentina, Politica culturală în RSS Moldovenească, 1944-1956, Editura Pontos, Chișinău, 2013. Vatamaniuc, Andrei, ”Ce este centrul istoric al Chișinăului?”, în Arhitectură & urbanism pe pâine, Chișinău, 2012. Yaldız, Esra,” Loss of City Identities in the process of change: The City of Konya-Turkey”, în Procedia - Social and Behavioral Sciences 140, Turcia, 2013. Surse web: https://www.delfi.lt/en/culture/construction-on-modern-art-centre-begins-in-vilnius.d?id=74408322 , accesat la 14.04.2021. http://www.icomos-isc20c.org/ accesat la 15.04.2021. http://bacu.ro/despre/ accesat la 15.04.2021. https://europe.unc.edu/iron-curtain/history/the-fall-of-the-soviet-union/ accesat la 13.04.2021 63

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-devastat-chisinaul-in-iulie-1941 accesat la 10.04.2021. https://moldova.europalibera.org/a/sub-seceră-și-ciocan-(xii)-tradiție-și-continuitate-imperială/30753602.html accesat la 04.04.2021. https://moldova.europalibera.org/a/30631771.html accesat la 04.04.2021. http://revistasferapoliticii.ro/sfera/160/art09-Condur.php accesat la 04.04.2021. https://stiri.md/article/social/crimemoldova-cinematograful-patria-emil-loteanu-intre-a-fi-si-a-nu-fi accesat la 18.04.2021. http://oldchisinau.com/zdaniya-i-pamyatniki/zdaniya-i-ulicy-starye-fotografii/ accesat la 18.04.2021. https://sites.google.com/view/guguta-cafe/arhiva accesat la 18.04.2021. https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2018/05/07/gradina-publica-stefan-cel-mare-si-sfant-din-chisinau200-ani/, accesat la 16.04.2021. Surse imagini 1.https://www.cnu.org/publicsquare/leon-kriers-foundational-diagram 2. https://legacy.lib.utexas.edu/maps/commonwealth.html 3. https://www.rbth.com/history/331056-how-ussr-promoted-international-friendship 4. https://www.pinterest.com/pin/302233824966268495/ 5. https://www.timpul.md/articol/istorie-----chiinaul-in-foc-rou-%28ii%29-imagini-exclusive-cu-orasul-distrusde-sovietici-134274.html?action=print 6. http://repository.utm.md/handle/5014/10604 7. https://www.timpul.md/articol/istorie-----chiinaul-in-foc-rou-%28ii%29-imagini-exclusive-cu-orasul-distrusde-sovietici-134274.html?action=print 8.Arhiva Națională 9. http://oldchisinau.com/zdaniya-i-pamyatniki/pamyatniki-starye-fotografii/sovetskie-pamyatnikikishinyova/?pid=1357 10.Arhiva Națională

11. https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-demolarea-statuii-lui-leninsfarsitul-comunismului-597926 12.Arhiva Națională 13. https://sites.google.com/view/guguta-cafe/despre 14. https://sites.google.com/view/guguta-cafe/despre 15. https://occupyguguta.wordpress.com/ 16. http://oldchisinau.com/zdaniya-i-pamyatniki/zdaniya-i-ulicy-starye-fotografii/ 17. Arhiva Națională