Intelligent Life Romania Nr. 1

El Toro Calendar Perpetuu brevetat. Mecanism automatic.

Caracasă din aur roz de 18 ct cu bezel din ceramică. Etanş până la 100 m.

Curea din cauciuc natural sau din piele de aligator.

W W W . U LY S S E - N A R D I N . C O M

C A L E A D O R O B A N Ţ I L O R 15 3 T E L : 0 21 2 31 4 5 6 6 G E O R G E E N E S C U 5 T E L : 0 21 318 91 7 0 T h E G R A N D A v E N U E AT J . W . M A R R I O T T T E L : 0 21 4 0 3 35 2 9 info@ce a sur i.ro • w w w.ce a sur i.ro

O ma[in` cu un design superb, creat` eat` pentru pe performan]`: exteriorul impecabil, cu re ofer forme perfecte, ascunde o tehnologie care ofer` control absolut. De la [asiul solid, proiectat pentru a asigura o precizie excelent` în viraje [i o stabilitate sporit`, pân` la combina]ia unic` de putere (223 CP), emisii sc`zute [i consum minim de combustibil (4,3 litri/100km). Agilitatea \ntâlne[te luxul, iar emo]ia \ntâlne[te ra]iunea \n noul Lexus IS cu propulsie Lexus Hybrid Drive.

Pre]uri speciale de lansare: de la 28.500 Eur + TVA.

www.lexus.ro

AMAZINGINMOTION

BUCHAREST 63-81 Calea Victoriei Tel 021 316 8975 zegna.com

www.toyota.ro

Avantaj client de 4500 Euro TVA inclus

Toyota Land Cruiser.

Nothing to prove!

CUPRINS

SEPTEMBRIE/OCTOMBRIE 2013 DE LA EDITORI 15 REDACȚIA 16 CONTRIBUTORI 18

20 de sEzon Festivalul Enescu ține capul de afiș al evenimentelor culturale din toamna aceasta. Totuși „Kinofest“ sau „Anim’est“ reușesc să urbanizeze puțin cultura

32 Lideri

LA VÂRFUL PROFESIILOR LIBERALE Despre pasiuni și experiențe formatoare,

32

cu cei care conduc profesiile liberale din România

42 INTELLIGENCE

MAREA ÎNTREBARE Care este cea mai bună vârstă a existenței noastre INSPECTORUL LISTEI DE VINURI Tim Atkin despre restaurantul lui Jamie Oliver CITIND JOCUL Ed Smith despre statistică în fotbal PASAGERUL Jonathan Meades s-a întâlnit cu ultima sportivă de la Alfa Romeo

54

56

42 48 50 54

115

56 STil

MAN IN A SUIT Rendez-vous cu Arin Stănescu LINIA FRUMUSEȚII Cu cât sunt mai răi, cu atât ne atrag mai mult CE ÎNSEAMNĂ, DE FAPT, MODA

56 58

Rebecca Willis propune o vizită la magazinul second-hand

62

64 societate

ECHILIBRU Cum formezi o întreagă cultură a dezbaterii VIITOR Noile paradigme ale educației

106 CULTURă

64 68

CE LUME FRUMOASĂ Dan Schwartz trăiește 20 de ani într-o oră GUSTUL VINULUI Bryan Jardine, biciclist, surfer și, din timp în timp, actor,

106

s-a hotărât să investească în vinuri SIMBOLURI MEDIEVALE James Lasdun a fost la Cloisters, în New York ARTĂ Jane Shilling despre ambițiile lui Xu Bing CV VIZUAL Cele mai bune replici ale lui Claire Danes (Homeland)

108 110 120 124

126 destinații

ȘAPTE MINUNI James Watson despre locurile iubite

126

CARTOGRAFIE Sara Wheeler a fost în Antarctica, unde hărțile sunt diferite 128 ÎN SĂLBĂTICIE William Fiennes, pe firul apei în căutarea vidrelor 130 CĂLĂTOREȘTE CA UN LOCALNIC Când ajungi în...Barcelona 133

features

70 inovația.

I rest my case O poveste despre imaginație, inovație și cum ne conduc ele către performanță, narată de avocatul Gabriel Zbârcea 76 Școala visurilor În taberele de refugiați din Pakistan, educația este ceva care li se întâmplă celorlalți – în special dacă ești fată 84 eseu foto Pentru Robbie Shone, o peșteră este ca o lume uimitoare. El s-a aventurat cu aparatul în peșteri din Spania până în China 96 un povestitor veritabil Chris Ware este un scriitor care nu prea scrie și un artist cu mari îndoieli asupra artei contemporane. Simon Willis l-a întâlnit la Chicago, imediat după triumful capodoperei sale, “Building stories”

FOTO COPERTĂ LASZLO RADULY © 2013 The Economist Newspaper Limited. All rights reserved. Neither this publication nor any part of it may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any form or by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording or otherwise, without the prior permission of The Economist Newspaper Limited. Published by The Economist Newspaper Limited, 25 St James’s Street, London, SW1A 1HG, telephone +44 (0)20 7830 7000; e-mail intelligentlife@economist.com; www.moreintelligentlife.com. ISSN 1743-7424. Where opinion is expressed it is that of the author and does not necessarily coincide with the editorial views of the publisher or The Economist.

All information in this magazine is verified to the best of the author’s and the publisher’s ability. However, The Economist Newspaper Limited does not accept responsibility for any loss arising from reliance on it.

Reproducerea integrală sau parțială a oricăror fragmente din Revista Română de Consultanță este interzisă fără acordul scris a editorului, Lion House Consult.

“Lion House”, “Revista Română de Consultanță”, “legalmarketing.ro”, “Legile Afacerilor” sunt mărci înregistrate ale Lion House Consult. “Intelligent Life” este marcă preluată de Lion House în regim de franciză exclusivă pentru teritoriul României, până în 30 iunie 2015.

În safari Pe Viorel Mănescu l-a pasionat dintotdeauna omul: suma fațetelor, profilurilor și faptelor din care este alcătuit, pagina 36

Tipar executat de Regia Autonomă „Monitorul Oficial“ www.monitoruloficial.ro ramo@ramo.ro

DE LA EDITOR

View from the Shard „E vremea imperiilor“, spune Kissinger. La 90 de ani, cel mai bătrân om care a apărut vreodată pe coperta publicației Time, este o legendă vie a geopoliticii, a informațiilor și a strategiilor supra-statale. Multe vor coborî odată cu el în sicriul îmbrăcat în steagul Americii.

Londra îi susține afirmațiile. Peste Tamisa plouă a toamnă sau a vară târzie. Englezilor le e totuna. S-au obișnuit cu vremea mohorâtă, cu plafonul de nori cel mai jos din lumea civilizată. Cu toate acestea sau, poate, tocmai de aceea, britanicii au o frenezie în a cuceri imposibilul. Aviatori, alpiniști, atleți înnăscuți.

Anglia este cel mai bun exemplu de democrație susținută pe elite. Meritocrație, spun sociologii.

Noua jucărie a Londrei, The Shard, o clădire desprinsă din Batman, declarație de principii a Coroanei Britanice făcută lumii libere. America se teme să construiască înalt după 11 septembrie, pentru că înalt înseamnă lipsă de protecție aeriană. Londra a ridicat în doar 3 ani The Shard. O prismă cu unghiuri rele, fără echivoc, cel mai înalt punct construit de om dincoace de Canalul Mânecii.

Lângă London Bridge, asimetrică, parcă neterminată, The Shard domină Londra de la înălțimea celor 308 m, cu doar câțiva mai puțini decât Tour Eiffel, aflat tot pe malul stâng, coincidență?, al unui alt râu celebru, Sena.

The Guardian a scris că arhitectul italian Renzo Piano a propus, în cel mai pur stil latin, să înalțe o antenă de telecomunicații, un vârf pentru semnalizare aeriană, orice numai să depășească structura de oțel din Paris. Proprietarii s-au opus. Pentru ei și pentru Anglia, pentru pasagerii avioanelor care decolează și aterizează pe Heathrow, The Shard este încrederea unei națiuni în ea însăși, în a crea simboluri într-o criză aparent fără sfârșit, sfidată de pe celălalt mal al Tamisei de Canary Wharf.

De ce această parabolă? Pentru că, în fond, The Shard nu este despre beton, aluminiu, materiale compozite și sticlă, ci despre inovație, lipsa compromisurilor, atitudine și leadership. Aceasta este liga în care, compania pe care o conduc, Lion House, a decis să înoate contra curentului care numără zilele până la moartea print-ului quality, pentru a oferi României primul titlu The Economist. Vom juca și de azi înainte, pe întreaga piață de business, așa cum o facem cu succes, de 10 ani, pe nișa serviciilor profesionale.

Ne-am bătut pentru licența primului titlu exclusiv, pe care icon-ul media al planetei îl acordă României, cu un mare trust de presă și un alt titlu autohton de business. Vom construi împreună; nu credem în alegoria firului de bumbac pe care un copil îl aprinde în faţa unui nou Papa la conclavul de instalare, ultimul gest făcut înainte de înscăunare, pentru a-i aminti Suveranului că totul e efemer.

Am câștigat pentru stabilitate și transparență și, probabil, pentru „factorul uman“. Acela că se vede în ochii noștri bucuria că facem ce ne place și ne place ce facem. În ziua în care nu se va mai întampla asta, mă voi opri. Cu punct și fără de la capăt. Am adus în România Intelligent Life, de 4 ori în ultimii 5 ani recompensat „cel mai bun magazin de life-style și business din lume“. Negocierea mai grea nu a fost așa cum v-ați aștepta, la bani, ci la procentul de conținut național. Ofereau 20% standard, am obținut dublu. Ca să aducem de două ori mai mulți parteneri în The Economist.

Trenduri în servicii profesionale? Londra: În Law Society, non-avocații, manageri de profesie conduc de 5 ani firme de avocatură, barristerii în costumele lor desuete se încăpățânează să facă pledoarii briliante, în timp ce counselorii merg la restaurante cu clienți șeici unde numai parcarea costă cât masa pe o săptămână la di David.

București: deși prognozele dădeau cristalizarea pieței medii, realitatea e că plecările sunt trendy.

Totuși, segmentul s-a întărit considerabil cu avocați buni și manageri creativi. Un bun exemplu de excelență în profesie, dublată de charisma, este Gabriel Zbârcea, cover-story-ul numărului 1. Bucureștiul se apropie de Londra prin mâna forte cu care avocatura națională controlează piața. Încă ceva în comun: District Justice. Deocamdată, pe planșa arhitecților, un proiect ambițios, care ne apropie de lumea bună.

The Shard nu este despre a construi, ci despre a crede.

Nu este despre arhitectură, ci despre atitudine. Nu este despre vanitate, ci despre leadership. În engleză sună mai bine: „Nothing is impossible, the word itself says: I’m possible“, spunea Audrey Hepburn, născută din tată… bancher englez. n

ABONEAZĂ-TE

UNDER EXCLUSIVE LICENSE

LA INTELLIGENT LIFE EDIȚIA ROMÂNĂ ȘI AI

DISCOUNT DE

30%

FAȚĂ DE PREȚUL DE COPERTĂ

DIRECTOR PROIECT

Andrei Cristea andrei@lhm.ro PUBLISHER

Cristina Herea cristina.herea@rtv.net COORDONATOR EDITORIAL

Andrei Năstase andrei.nastase@lhm.ro

EDITOR SECȚIUNEA BRITANICĂ

Angela Sighireanu CLIENT SERVICE MANAGER

Cristina Stan cristina@lhm.ro WEB DEVELOPMENT

Dan Teodorescu dan@lhm.ro

REDACTOR ȘEF

Anca Doicin anca.doicin@lhm.ro

OFFICE ADMINISTRATOR

ADVERTISING

Mihai Cosmaciuc mihai@lhm.ro

Ioana Dumitru ioana@lhm.ro

FOTOGRAF

Laszlo Raduly ART DIRECTOR

Gabriel Săvulescu gabriel@lhm.ro

FOTOGRAF

Robert David

EDITOR

SUBSCRIPȚIE ANUALĂ (6 NUMERE):

104LEI

Marian Florănescu marian.floranescu@lhm.ro

ISSN 2344 – 296 redactia@lhm.ro strada Puskin nr.30, etaj 5, sector 1, 011996, București tel & fax: +40 21.320.20.22 ADVERTISING +40 21.320.20.22

Subscriptie on-line: www.lionhouse.ro/intelligentlife sau sunati la +(40)21.320.20.22

16

ONLINE moreintelligentlife.com Twitter.com/IntLifeMag facebook.com/intelligentlifemagazine DIRECTOR PROIECT Andrei Cristea

Revista Română de Consultanță deține licența exclusivă pentru Intelligent Life în România

CONTRIBUTORS

TIM ATKIN (Inspectorul listei de vinuri, pagina 48) este co-președinte al International Wine Challenge.

RAHUL BHATTACHARYA (Școala visurilor, pagina 76) autor indian: ultima lui carte „The Sly Company of People who Care“ a câștigat premiul The Royal Society of Literature Ondaatje în 2012.

JOHN CARLIN (Barcelona, pagina 133) scrie pentru El País și este coautor, alături de Nadal Rafael, al biografiei „Rafa: My Story“.

EDWARD CARR (Marea întrebare, pagina 42) este director editorial al și editor al The Economist.

ED CUMMING (Note despre o voce, pagina 118) îngrijește de cotidianul Daily Telegraph și este fost editor al Intelligent Life.

ELENA BADEA (Despre generația Y, pagina 47) este Head of Market Enablement în cadrul companiei Ernst&Young, membră a Big Four.

DAME UTA FRITH (Marea întrebare, pagina 42) este autoarea „Autism: Explaining the Enigma“.

VALERIE GROVE (Marea întrebare, pagina 42) fost editor al Evening Standard și biograful lui Dodie Smith.

CRISTINA HEREA (Suntem ceea ce iubim..., pagina 40) este Publisher al ediției românești Intelligent Life.

ROBERT GUEST (Marea întrebare, pagina 42) editorul din Statele Unite al The Economist și autorul cărții „Borderless Economics“.

18

EMMA HARDY (Școala visurilor, pagina 76) este fotograf britanic, opera ei a apărut în New York Times, Vanity Fair șiTime.

SIR MICHAEL HOLROYD (Marea întrebare, pagina 42) este biograful lui Bernard Shaw, Augustus John și Lytton Strachey. A publicat recent „A Book of Secrets“.

CĂTĂLIN POPA (Promenada urbană a viitorului, pagina 115) este director editorial România TV. IAN JACK (Marea întrebare, pagina 42) scrie pentru Saturday Guardian și este autorul cărții „The Country Formerly Known as Great Britain“.

JAMES LASDUN (Simboluri medievale, pagina 110) poet și romancier care a câștigat premiul BBC short story în 2006. Ultima carte este „Give Me Everything You Have: On Being Stalked“.

DAME PENELOPE LIVELY (Marea întrebare, pagina 42) a scris peste 40 de cărți, între ele și „Moon Tiger“, câștigătoarea Premiului Booker 1987 . Recent a publicat „How It All Began“.

JONATHAN MEADES (Pasagerul, pagina 54) este autor al cății „Museum Without Walls“ și lucrează pentru documentarele BBC. OLIVER MORTON (Muzica știinţei, pagina 105) este editor al The Economist.

ANTONIA QUIRKE (CV Vizual, pagina 124) apare în mod obișnuit în emisiunea „Film 2013“ pe BBC1. Este autoarea cărții „Madame Depardieu and the Beautiful Strangers“.

JANE SHILLING (Evoluția culturală, pagina 120) scrie pentru Daily Telegraph. Ultima ei carte se cheamă „The Stranger in the Mirror“.

ED SMITH (Citind jocul, pagina 50) scrie pentru revista Times, este comentator al bbc, și fost jucător de cricket în echipa Angliei.

TOM STANDAGE (Un joc, un gadget și un App, pagina 55) este editor al The Economist.

Cartea lui, „Writing on the Wall“, va fi publicată în octombrie.

MATTHEW SWEET (Băieții răi, pagina 58) prezintă „Night Waves“ la bbc Radio 3.

Este autorul cărții „The West End Front“.

SARA WHEELER (Cartografie, pagina 128) a publicat cărțile „Terra Incognita“ și „O My America!“.

REBECCA WILLIS (Ce înseamnă, de fapt, moda, pagina 62) este editor asociat al Intelligent Life și fost editor al Vogue.

SIMON WILLIS (Un povestitor veritabil, pagina 96; Traduceri descifrate, pagina 118) este editor al Intelligent Life și fost editor asociat al publicației Granta.

De Vinci

by Cristina Herea

.. țã ia v la l u et fl su te eș ez tr a țe se u m Fru

.

Contact Strada Ronda, Nr. 3A, zona Pache Protopopescu - Matei Voievod Tel: 021.250.87.77 0752.755.131 www.hereacristina.ro www.devinci.ro hereacristina@yahoo.com

||

19 septembrie, eveniment lansare

||

22 septembrie, Romania TV prima editie a emisiunii

||

DE SEZON

Festival

Festivalul George Enescu.

Virtuozitate și excelență în artă Festivalul George Enescu reprezintă, înainte de toate, o ocazie unică de a-i întâlni și de a te delecta cu muzica interpretată sau condusă de unii dintre cei mai mari artiști ai momentului, de la pianiști și dirijori, la orchestre de top, cap de afiș pe scenele din întreaga lume. Ajuns la cea de-a XXI-a ediție, Festivalul, ce poartă numele celui ce este considerat cel mai important muzician român din toate timpurile, nu își dezamăgește publicul nici în acest an.

Cu un buget total de 39 de milioane de lei, dintre care 35 de milioane de lei din surse publice, iar 4 milioane de lei din contribuții private și vânzări de bilete, Festivalul ,,George Enescu” are programate 78 de concerte și spectacole la București, 11 în țară, 9 în cadrul Seriei “Alte evenimente” și 42 - 50 de concerte în cadrul programul “Piața Festivalului”, în total aproape 150 de evenimente.

Potrivit Biroului de presă al Festivalului, aproximativ 3.000 de artiști străini vor sosi la București pentru prestigiosul eveniment și aproape 1.500 de artiști români vor figura printre participanți. Majoritatea concertelor și a spectacolelor au loc cu casa închisă. Ediția din acest an a Festivalului “George Enescu” are o abordare de comunicare nouă, care să-i permită să-și consolideze poziția de brand cultural pentru România. În premieră, Festivalul va ieși din sălile de spectacol, pentru a atrage un public cât mai divers, ca educație și gusturi, păstrând totodată calitatea de nivel internațional a concertelor de la Ateneul Român, de la Sala Mare a Palatului și de la Opera Națională.

Astfel, este prima ediție în istoria Festivalului în care au loc transmisii în direct la cinema și în spații publice (Cetatea istorică din Alba Iulia, Institutul Francez). De asemenea, concertele sunt transmise video pe site-ul www.festivalenescu.ro, în premieră, alături de transmisiile radio. Totodată, a fost încurajată participarea altor organizații și persoane, pornind de la spiritul lui George Enescu, în cadrul unui concept de comunicare, “Bucureștiul Creativ”.

Programul festivalului în perioada 19 septembrie - 28 septembrie

Joi, 19.09, 17:00, Sala Mare a Palatului, București Seria Wagner Rundfunk - Sinfonieorchester Berlin Joi, 19.09, 19:00, Opera Națională, București Spectacole de operă și balet Vortice Dance Company - “Soliloquy - About wonderland”

Joi, 19.09, Oradea. Concert Filamornica de Stat ,,Oradea” Vineri, 20.09, 17:00, Ateneul Român, București Recitaluri și concerte camerale Hesperion XXI La capella reial de Catalunya Vineri, 20.09, 19:00, Sala Filarmonicii, Ploiești.

Maxim Quartet - Turneu național Classic Remix Vineri, 20.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București Mari orchestre ale lumii - Orchestra Națională Radio Vineri, 20.09, 22:30, Ateneul Român, București Concertele de la miezul nopții - Saint Martin in the fields Vineri, 20.09, Sala ,,Ateneu”, Bacău Concert Filarmonica ,,M. Jora” Sâmbătă, 21.09, 11:00, Sala Mică a Palatului, București.

Muzică sec. XXI - Workshop/Enescu și contemporanii săi, Laurent Albrecht Breuninger & Thomas Duis Sâmbătă, 21.09, 17:00, Ateneul Român, București Recitaluri și concerte camerale Recital Jean-Claude Pennetier - pian Sâmbătă, 21.09, 19:00, Sala Filarmonicii ,,Oltenia”, Craiova. Maxim Quartet - Turneu Național Classic Remix Sâmbătă, 21.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București Mari orchestre ale lumii - Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam Sâmbătă, 21.09, 22:30, Ateneul Român, București Concertele de la miezul nopții - Saint Martin in the fields Sâmbătă, 21.09, Sibiu. Hesperion XXI - La capella reial de Catalunya Duminică, 22.09, 11:00, Sala Mare a Palatului, București Mari Orchestre ale lumii - Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam Duminică, 22.09, 17:00, Sala Mare a Palatului, București Seria Wagner Rundfunk - Sinfonieorchester Berlin Luni, 23.09, 17:00, Ateneul Român, București Recitaluri și concerte Camerale - Recital Evgeny Kissin - pian Luni, 23.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București Mari Orchestre ale lumii - Royal Stockholm Philharmonic Orchestră Luni, 23.09, Brașov. Concert ,,Virtuozii” din București

Marți, 24.09, 17:00, Ateneul Român, București Recitaluri și concerte camerale - ,,Virtuozii” din București Marți, 24.09, 19:00, Teatrul Bulandra - Sala ,,Liviu Ciulei”, București. Spectacole de operă și balet - La Follia in William Shakespeare de Gigi Caciuleanu - Premieră Marți, 24.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București Mari orchestre ale lumii - Royal Stockholm Philharmonic Orchestra Miercuri, 25.09, 17:00, Ateneul Român, București. Recitaluri și concerte Camerale Camerata Salzburg Miercuri, 25.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, Bucuresti Mari orchestre ale lumii - Russian National Orchestra Joi, 26.09, 17:00, Ateneul Român, București Recitaluri și concerte camerale - Trio: Evgeny Kissin, Silvia Marcovici & Alexander Kniazev Joi, 26.09, 19:00, Opera Națională, București Spectacole de operă și balet - Corul și Orchestra Operei Naționale București Joi, 26.09, 19:00, Casa de Cultură a Sindicatelor, Pitești.

Maxim Quartet - Turneu Național Classic Remix Joi, 26.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București Mari orchestre ale lumii - Russian National Orchestra, Corul Filarmonicii ,,George Enescu” Joi, 26.09, Arad. Concert Filarmonica de Stat Arad Vineri, 27.09, 17:00, Ateneul Român, București.

Recitaluri și concerte camerale - Violoncellissimo Vineri, 27.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București. Mari orchestre ale lumii - Royal Philharmonic Vineri, 27.09, 22:30, Ateneul Român, București. Concertele de la miezul nopții Accademia Bizantina Sâmbătă, 28.09, 11:00, Ateneul Român, București.

Muzica sec. XXI - Workshop/Enescu și contemporanii săi - The Schubert Ensemble Sâmbătă, 28.09, 17:00, Ateneul Român, București.

Recitaluri și orchestre camerale - Murray Perahia Sâmbătă, 28.09, 19:30, Sala Mare a Palatului, București.

Mari orchestre ale lumii - Royal Philharmonic Festivalul Internațional ,,George Enescu”, București, 01 septembrie - 28 septembrie. ~ MARIAN FLORĂNESCU

21

DE SEZON

TEATRU

Fest(In) pe Bulevard. Comedie și criză Festivalul Fest(In) pe Bulevard va avea 2 secțiuni: “Bulevardul Comediei”, care se va desfășura la Sala “Horia Lovinescu” a Teatrului Nottara, și secțiunea oficială, care se va desfășura la Sala Studio “George Constantin”, sub numele “Criză teribilă, monșer!”. În ceea ce privește secțiunea “Bulevardul Comediei”, instituțiile invitate la eveniment sunt Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cu “Leonida Gem Session”, o adaptare “în cădere liberă” după I.L. Caragiale, semnată de Tompa Gabor și Andras Visky, și Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”, cu spectacolul “Familia Tot”, de Orkeny Istvan, pus în scenă de Victor Ioan Frunză.

Secțiunea oficială va găzdui spectacole pe tema crizei de toate genurile - criza economică, criza relațiilor, criza identitară etc. În cadrul secțiunii dedicate crizei vor intra în competiție următoarele spectacole: “Povestea zăpezii negre”, de Jean-Yves Picq (Cie Scene en Vie, Grenoble, Franța), “Woyzeck”, de Georg Buchner (Pygmalion Theater, Viena, Austria), “Băutorul de rouă”, de Sanja Domazet (Teatrul Național “Sterija din Varset, Serbia), “Liselotte și luna mai”, de Pozsgai Zsolt (Teatrul Dramatic și de Păpuși Vrata, Bulgaria), “Candid” (Teatrul Țăndărică din București) și o premieră a Teatrului Nottara, “Matrimoniale”, în regia Dianei Lupescu, după un text de Lia Bugnar.

Săptămâna de festival va mai include dezbateri pe tema crizei, spectacole-lectură, colocvii și lansări de carte. ~ MARIAN FLORĂNESCU Fest(In) pe Bulevard, București, 12 octombrie - 19 octombrie.

ALTE FESTIVALURI Festivalul Racilor (Parcul Lumea Copiilor, București, 19 septembrie, ora 16.00 - 22 septembrie, ora 23.00). În perioada 19 - 22 Septembrie, în Parcul Lumea Copiilor, sector 4, are loc cel mai mare festival dedicat exclusiv racilor.

Evenimentul, unic în România, le oferă vizitatorilor 4 zile de răsfăț culinar bazat pe preparate din raci.

Maximum Rock Festival (Turbohalle, București, 25 octombrie, ora 19.00 - 26 octombrie, ora 19.00).

Maximum Rock Festival revine în 2013 cu o ediție INDOOR ce se va desfășura în perioada 25-26 octombrie, în Turbohalle din București. În cele 2 zile de festival vor urca pe scenă atât formații străine, cât și formații autohtone.

Pe lângă concerte, evenimentul va găzdui și alte activități adiacente, dar și un mare târg de produse rock, unde cei prezenți își vor putea achiziționa de la tricouri la reviste și alte accesorii rock.

TribalFestBucharest (Sala ArCub, Bucuresti, 01 noiembrie, ora 14.00 03 noiembrie, ora 22.00).

TribalFestBucharest este primul festival de Tribal Fusion Dance din România, cu

participanți din toată lumea.

Festivalul include workshopuri de dans susținute de instructori din San Francisco/ Portland, Olanda, Marea Britanie și Slovenia, un concurs de Tribal Fusion cu participare

locală și internațională, un Open Stage pentru cei care nu vor presiunea unui concurs, dar au ce arata, Tribal Bazar cu accesorii de dans și nu numai, dar și un concert sustinut de formatia Electric Brother.

Cum putem creşte cantitatea de colagen din piele fără injecţii

S-a demonstrat ştiinţific că ieşirea pentru perioade lungi de timp din câmpul magnetic al Pământului le produce astronauţilor mari probleme cauzate de reducerea ratei fiziologice de reînnoire a colagenului. Este de asemenea cunoscut rolul esenţial al colagenului în menţinerea tonusului pielii. De altfel, toate produsele de întreţinere, fie creme, fie injecţii, au ca scop creşterea colagenului sau cel puţin menţinerea nivelului fiziologic.

Făcând o paralelă între cele 2 realităţi evidente, a apărut ideea care a stat la baza brevetului ELECTRONIC DOCTOR: stimularea regenerării celulare folosind un câmp electro-magnetic de joasă frecvenţă controlată, proces ce are drept consecinţă secreţia de colagen. In urma studierii procedeului în laboratoare din România si Franţa, s-a ajuns la concluzia că tratamentul ELECTRONIC DOCTOR nu are efecte secundare, este non-invaziv şi în consecinţă poate fi aplicat în mod repetat. Rezultatele pozitive obţinute în urma testului ADN au deschis calea realizării tehnice a dispozitivelor medicale electronice care generează câmpul electro-magnetic cu rol de îmbunătăţire a structurii pielii. Simpla aplicare a dispozitivului în zonele afectate de riduri şi de vergeturi determină reducerea şi chiar dispariţia acestora datorită creşterii cantităţii de colagen.

Aplicarea dispozitivului la nivel capilar stimulează creşterea părului în zonele cu calviţie deja instalata, printr-un mecanism de proliferare a celulelor nediferenţiate aflate în zonă.

Utilizarea anuală (20 şedinţe pe an, câte 1-2 pe săptămână) a acestui tratament menţine rezultatele în timp şi preîntâmpină reapariţia semnelor îmbătrânirii.

1

Aplicarea este extrem de simpla, tratamentul aplicandu-se sub supravegherea personalului de specialitate. Practic, pe zona unde se doreşte prevenţie sau tratament se lipesc aplicatoarele şi se menţin pe aceeaşi poziţie timp de 2 ore.

Procedura se recomandă a fi repetată minimum o data pe an, pe aceeaşi zonă.

Se recomandă tratamente anuale cu ELECTRONIC DOCTOR, mai ales în scop preventiv, dar şi în cazul în care ridurile sau vergeturile sunt bine instalate sau părul deja a căzut.

Această tehnică se recomandă a fi utilizată după injecţiile cu acid hialuronic şi botox despre care se ştie că au un efect volumetric bine demonstrat, însă trebuie precizat că aceste substanţe injectate sunt de fapt cauzatoare de distrugere celulară în zona injectată. Acest efect nedorit poate fi compensat dacă se utilizează în paralel tehnici de regenerare cu ELECTRONIC DOCTOR. Pentru reducerea arsurilor cauzate de peeling se recomandă utilizarea ELECTRONIC DOCTOR înainte de efectuarea proceduri pentru a asigura o vindecare rapidă în zonă.

Procedura se realizează deja în Franţa, Spania, Belgia, UK şi România (Bucureşti şi Constanţa). Dispozitivul este fabricat în totalitate în România, a primit acreditarea CE şi va fi comercializat, sub forma francizei româneşti ELECTRONIC DOCTOR, de cabinetele medicale sau cosmetice din întreaga lume.

Metoda ELECTRONIC DOCTOR are aplicabilitate şi în stomatologie unde, datorită creşterii cantităţii de colagen secretată în osul alveolar, se reduce mobilitatea dinţilor naturali (boala numită parodontoză) şi se integrează mult mai bine implantele dentare şi grefele osoase.

Fotografia nr.1 reprezintă imaginea ultrasonografică a pielii în zona unui rid facial și se observă că stratul celular este subțiat, cu multe zone „negre“ care corespund pierderii de colagen.

Fotografia nr.2 reprezintă imaginea aceleași zone după 2 luni de tratament ELECTRONIC DOCTOR și se poate observa cu usurință îngroșarea stratului celular (verde) și dispariția zonelor negre în urma proliferarii celulare și a secreției FIZIOLOGICE de colagen.

WWW.ELECTRONIC-DOCTOR.COM

2 Str. Jean Monnet 5A Sector 1 București 031 424 39 48 0723 209 290 0722 660 766

DE SEZON

ALTE CONCERTE Selah Sue (Arenele Romane, București, 22 septembrie, ora 20.00). Selah Sue revine în România pe data de 22 septembrie, într-un concert la Arenele Romane.

Selah Sue nu s-a remarcat numai prin timbrul său vocal unic, ușor recognoscibil, ci și prin priceperea cu care mânuiește chitara, astfel că, având parte de suportul unui întreg ansamblu muzical, concertele artistei constituie experiențe de neuitat în aria muzicii live. Selah Sue la Arenele Romane va fi un eveniment deosebit, cu care Phoenix Entertainment deschide oficial sesiunea de toamnă a concertelor inedite. Evenimentul va începe de la ora 20:00, iar accesul publicului va fi posibil de la ora 19:00. Biletele costă 80 lei și se găsesc în rețeaua Eventim.

Ana Moura (Sala Palatului, București, 03 octombrie, ora 20.00). Ana Moura, una dintre marile speranțe ale fado-ului portughez, va concerta în premieră în România, în cadrul unui turneu național, care va cuprinde 3 concerte în 3 orașe din țară: București (Sala Palatului, 03 octombrie), Timișoara (Teatrul Național, 5 octombrie) și Cluj-Napoca (Opera Națională Română, 07 octombrie).

Pink Martini (Sala Palatului, București, 15 octombrie, ora 20.00). Trupa Pink Martini, fermecătoarea combinație de musical și world music, revine în România, cu un concert pe care îl va susține la Sala Palatului, pe 15 octombrie. Cu senzaționala Storm Large din nou la ancoră și Thomas Lauderdale - pian, fanii se pot aștepta la un concert de zile mari, așa cum Pink Martini a avut întotdeauna la București. Pe 15 octombrie, accesul în sală va fi permis începând cu ora 19.00, iar spectacolul va începe la ora 20.00. Biletele sunt disponibile la prețurile de 240, 200, 170, 140 si 110 lei, în funcție de distanța față de scena. Biletele se pot cumpăra online pe www.eventim.ro sau prin rețeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librăriile Humanitas, librăriile Cărturești).

24

CONCERT

Kitaro – un concert ,,altfel” Kitaro, revoluționarul muzician multi-instrumentist și compozitor japonez care uluiește mapamondul cu sunetele inegalabile, ce îmbină muzica electronică și cea tradiționala, va concerta în toamna acestui an pentru prima dată în România.

Concertul, susținut de Kitaro și orchestra sa, face parte din turneul de promovare al noului său material discografic intitulat “Tamayura”, album ce urmează a fi lansat în luna martie a acestui an.

Biletele pentru acest concert au fost puse în vanzare în rețeaua Vreau Bilet la Unirea Shopping Center, etaj 2, la sediul din str. Moise Nicoară nr.18, la Sala Palatului, în magazinele EuroGsm și online prin www. vreaubilet.ro . Prețurile acestora variază în funcție de categoria de loc, după cum urmează: Cat. IV – 140 lei, Cat.III – 170 lei, Cat.II – 310 lei, Cat.I – 450 lei, VIP – 630 lei și Golden VIP – 830 lei.

Concert Kitaro, Sala Palatului, București, 05 octombrie, ora 19.00.

concert

Chris Norman revine în România Chris Norman revine în România cu hiturile care l-au consacrat. Crescut într-o familie de artiști, Chris Norman a ajuns pentru prima dată pe scena la 3 ani, iar prima chitară a primit-o la 7 ani. I-a cunoscut pe Alan Silson și Terry Uttley, viitori colegi în Smokie, în școala generală din orașul natal Bradford. Adolescenții au început să cânte influențați de The Beatles, The Rolling Stones și Bob Dylan; trupa lor evolua sub diverse nume, până când, în 1974, au ales Smokie, lansându-și primul album, Pass It Around (1975). La scurt timp a urmat celebrul single Living Next Door to Alice, iar în 1978, Chris Norman s-a afirmat și în afara grupului, prin duetul cu Suzi Quatro – Stumblin’ In (1978). Pentru concertul din București, biletele costa între 80 și 250 lei și sunt disponibile în rețeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, librăriile Humanitas și Cărturești), on-line pe www.eventim.ro și la Sala Palatului.

Sala Palatului, București, 13 octombrie, ora 20.00.

DE SEZON

eveniment

Festivalul de Film Anim’est 2013

La ediția Anim’est de anul acesta, animația elvețiana se numara printre invitații de onoare.

După varietatea de filme nemțești de anul trecut, festivalul lansează anul acesta o nouă invitație tentantă: Elveția Animată. Pe lângă o selecție de titluri importante prezentate în secțiunea Țara Invitată și o serie de animații studențești de la celebra școală HSLU - Hochschule Luzern, publicul va avea parte și de o proiecție specială a filmului Max&Co, în prezența regizorilor Frederic și Samuel Guillaume. Panorama elvețiana cuprinde proiecții dedicate numelor deja consacrate ale animației elvețiene, dar și celor mai promițători animatori ai noii generații. Printre filmele prezentate se numără L’homme sans ombre (Georges Schwizgebel, 2004), bazat pe o povestire a lui Adelbert von Chamisso, inspirată de Faust, Nosferatu Tango (Zoltan Horvath, 2002) sau Le Carre de Lumiere (Claude Luyet, 1992), dar și mai recentele The Little Bird And The Leaf (Lena von Dohren, 2012), selectat la Animafest Zagreb și Berlinale Generation și nominalizat la Swiss Film Award 2013, sau Not About Us (Michael Frei, 2012), premiat la Melbourne International Animation Festival, Tallinn sau ANIFEST Teplice, dar proiectat și la Annecy.

Un highlight al programului de la Anim’est este cu siguranță Max & Co. Animația stop motion prezentată în competiția festivalului Anim’est în 2008 spune povestea lui Max, un băiat de 15 ani care pleacă în lume în căutarea tatălui său, celebrul

trubadur Jonny Bigoude. Animația a primit premiul publicului la Annecy 2007 și este considerată și în prezent cea mai scumpă producție elvețiana. Mai mult, 10 tineri pasionați de animație sunt așteptați la un workshop de pixilation de 2 zile, susținut tot de cei 2 elvețieni. Școala invitată, Hochschule Luzern (Universitatea de Științe Aplicate și Arte din Lucerna), aduce la București o selecție din cele mai bune producții ale studenților săi, printre care Animal Kingdom (Nils Hedinger, 2010), în competiția Anim’est de acum 3 ani, Signalis (Adrian Fluckiger, 2008), Bon Voyage (Fabio Friedli, 2011) sau La Fenetre (Camille Muller, 2012). Mai mult, decanul Otto Adler va fi unul dintre invitații festivalului la Anim’est 2013.

Adler a fost timp de 13 ani director al programului de animație de la Leipzig Film Festival, este cofondator al Fantoche International Animation Festival și fondator al secțiunii de animație a Black Nights Film Festival Tallin. Printre filmele sale se numără Maderanertal (2009), Papirossy (2007), Architektouren (1993) sau The Death Of Dark Animation In Europe (1992).

Programul Elveția Animată a fost posibil cu sprijinul Swiss Film și al Ambasadei Elvețiene la București. Cea de-a opta ediție Anim’est are loc în perioada 4 - 13 octombrie, în cinematografele Patria și Studio și în Club Control. ~ MARIAN FLORĂNESCU

București, 04 octombrie, ora 19.00 - 13 octombrie, ora 19.00

ALTE CONCERTE Hurts Live (Romexpo, București, 11 octombrie, ora 20.00). La 14 luni de la ultimul lor concert în Romania, cel susținut pe scena Summer Well, Hurts vor reveni la București pentru un nou concert pe 11 octombrie la Romexpo, Pavilionul Central.

Este primul concert pe care îl vor susține aici după lansarea noului lor album, “Exile”.

Biletele pot fi achiziționate de pe www.easytickets.ro.

Oscar Benton (Sala Palatului, București, 02 noiembrie, ora 19.00). După mai bine de 20 de absența de pe scenă, legendarul Oscar Benton se întoarce acolo în lumina reflectoarelor. Mai în formă ca oricând, Benton și bandul său propun publicului din România un spectacol de blues, rock’n’roll și boogie woogie de cea mai bună calitate. Din recitalul de circa 90 de minute nu vor lipsi piesele “I got my mojo working“, “My sweet Angel”, “Back door man” și, bineînțeles, celebra ,,Bensonhurts Blues”. Prețuri bilete: 100, 200, 300 sau 900 lei - categoria superVIP, care va include și un after party.

Ottawan (Cinema Patria, București, 08 noiembrie, ora 19.00). Ottawan, numele reper al curentului disco, care a stârnit febra dance în Franța și a dus apoi fiorul în lumea întreagă, ajunge în premieră în România în această toamnă. Formația pregătește un show exploziv, pe care îl va susține pe 8 noiembrie la Cinema Patria. Întâlnirea cu grupul care a făcut legea pe ringurile de dans în perioada “70 – “80 va însemna o ploaie de hituri. Ottawan aduce în premieră la Cinema Patria toate șlagărele formației, într-un spectacol electrizant, menit să dezvăluie magia inconfundabilă a epocii disco-dance. Din programul serii, care se va desfășura sub emblema „Discoteca ‘70”, nu vor lipsi refrene nemuritoare, precum “Hands Up”, “D.I.S.C.O” și “You’re Ok”.

DE SEZON

târg

Ai carte, ai parte ... de Bookfest Luna octombrie aduce cu ea un eveniment destinat publicului iubitor de carte și nu numai: Bookfest 2013. În continuarea Salonului de Carte Bookfest, organizat în perioada 29 mai - 2 iunie, în București, alte 2 orașe din țară, Cluj și Iași, vor găzdui evenimentul în această toamnă. Bookfest este cel mai important eveniment de tip expozițional din România care promovează produsele culturale de calitate.

Bookfest 2013 este organizat în premieră la Iași, în urma unui parteneriat încheiat cu Universitatea ,,Al. Ioan Cuza”, și pentru a 2-a oară la Cluj. Ca orice Salon de carte organizat la standarde internaționale, fiecare din edițiile locale de Cluj și Iași va avea invitați de marca și va cuprinde evenimente diverse, de tipul: lansări de produse culturale de calitate, evenimente editoriale, dezbateri profesionale, mese rotunde, ateliere, proiecții cinematografice, sesiuni de autografe, alte evenimente inedite.

Ultima ediție Bookfest, cea organizată în perioada 29 mai - 2 iunie, la Complexul Expozițional Romexpo din București, a reunit peste 200 de edituri care au pregătit nu mai puțin de 300 de evenimente interactive, destinate cititorilor, scriitorilor, artiștilor și personalităților culturale.

Respectând tradiția creată prin invitarea unui oaspete de onoare (Spania în 2010, Ungaria în 2011, Franța în 2012), Bookfest s-a bucurat anul acesta de participarea Aus-

triei, Elveției și Germaniei, prin proiectul internațional ,,Trei țări, aceeași limbă”, dezvoltat de Târgul de Carte de la Frankfurt.

Totodată, în cadrul Bookfest 2013, vizitatorii au beneficiat de reduceri de până la 50% la cărțile expuse și au câștigat, în premieră, premii consistente la Tombola Bookfest.

Bookfest este organizat anual, în mai multe orașe din țară, de către Asociația Editorilor din România, sub egida Federației Editorilor din România (cea mai importantă confederație patronală de profil). Bookfest este un brand cu tradiție, din 2006 până în prezent fiind organizate 8 ediții ale târgului de carte. Evenimentul promovează industria cărții din România și produsele culturale de calitate, înregistrând notorietate și succes în creștere în rândul publicului iubitor de carte.

De-a lungul timpului, la edițiile Bookfest au fost prezente mai multe personalități culturale autohtone. Printre aceștia îi

ALTE TÂRGURI Salonul Auto București & Accesorii 2013 (Romaero, București, 10 octombrie, ora 10.00 - 20 octombrie, ora 20.00). În această toamnă, în perioada 10 - 20 octombrie, Premium Expo organizează Salonul Auto București & Accesorii 2013 (SAB & Accesorii 2013). Evenimentul, ajuns la cea de a XI-a ediție și la cea de-a III-a succesivă de la relansarea sa din anul 2011, va avea loc în tradiționala locație - Romaero Băneasa. Tematica evenimentului cuprinde: autoturisme și autovehicule utilitare ușoare și grele, vehicule hibride și electrice, motociclete, biciclete, piese și accesorii auto, moto și velo, sisteme audio și de navigație, echipamente și utilaje pentru service-uri și spălătorii auto, tuning auto și moto, presă de specialitate, societăți de leasing și de asigurări auto. Ediția din 2013 a SAB & Accesorii își

26

amintim pe Andrei Pleșu, Neagu Djuvara, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Lucian Boia, Alex Ștefănescu, Matei Vișniec, Filip Florian, Radu Paraschivescu, Simona Popescu, Marta Petreu, Dan Lungu, Radu Beligan, Horațiu Mălăele. De asemenea, nu au lipsit personalități ale vieții artistice și culturale din străinătate: Michel Houellebecq, Bernard Pivot, Orhan Pamuk, Peter Esterhazy, Rosa Montero, Kirsten Boie, Cătălin Dorian Florescu (scriitor elvețian de origine română), Khatarina Hacker, Jerome Ferrari. ~ MARIAN FLORĂNESCU

Bookfest Cluj (03-06 octombrie, ed. II): -locație: Centrul de Cultură Urbană CASINO - trafic estimat: 20.000 + vizitatori - core target: 20 - 45 ani Bookfest Iași (25-27 octombrie, ed. I): -locație: Sala Pașilor Pierduți - trafic estimat: 10.000 + vizitatori - core target: 20 - 45 ani

propune ca pe întreaga perioadă de desfășurare de 10 zile, perioadă tradițională a unui salon auto național de anvergură, să pună în legătură directă companiile expozante cu publicul vizitator, atât public larg cât și specialiștii în domeniu, pentru a le oferi posibilitatea de a stabili noi contacte, de a finaliza mai multe contracte și de a mări volumul vânzărilor directe pe plan național. De asemenea, SAB & Accesorii 2013 va beneficia în data de 10 octombrie de o zi întreagă dedicată presei, ceea ce va aduce un plus de promovare pe toate canalele media. Ca și la ediția din 2012, premierele naționale, tehnologiile de ultima generație, showurile auto și întâlnirile de business reprezintă ingredientele principale ale rețetei cu care SAB & Accesorii 2013 va atrage un public de peste 50 000 de vizitatori.

THIS SEASON

Juriul fiecărei secțiuni este compus din personalități care activează în industria filmului (animatori, regizori, directori de imagine, critici de film, graficieni) și/sau industrii conexe, precum publicitatea, artele plastice, muzica, fotografia.

film

,,Kinofest 2013” - festivalul care pune România pe harta cinematografiei digitale Festivalul Internațional de Film Digital Kinofest, ajuns la a VII-a ediție, le va oferi, în acest an, cinefililor și iubitorilor de artă, în general, un regal cinematografic desfășurat pe parcursul a 2 zile. Festivalul prezintă realizatori și producători de film digital, profesioniști, studenți sau pasionați independenți.

Kinofest reunește noile viziuni în media, tehnologie și arte vizuale și reprezintă o ocazie unică a publicului român de a viziona filme din avangarda internațională a creațiilor video.

Kinofest se integrează în circuitul unor festivaluri de film digital deja consacrate în Europa, precum: Siggraph, Resfest, Darklight Festival, Diba, Bitfilm, Onedotzero, Kawasaki Film Festival, Future Film Festival. Filmul digital reprezintă avangarda creației video la nivel mondial. În Europa, SUA, Asia, acesta este cel mai prolific și inovator curent. Oameni din film, publicitate, televiziune, artiști independenți și chiar amatori, se ocupă constant cu realizarea de scurt metraje. Tendința mondială este de producții foarte scurte (3-4 minute în medie), spectaculoase, percutante ca mesaj și foarte tehnice.

Filmul digital îmbină filmul clasic, trailerul de cinema, videoclipul, producția publicitară, filmul scurt de animație. Granițele genurilor s-au șters, rezultând producții hibrid (mixuri de imagini filmate, cu imagini produse de computer, filme montate în genul videoclipului).

Kinofest cuprinde următoarele secțiuni:

1.Animație: filme realizate în 2D, 3D, Flash, FxMix, Machinima sau alte tehnici de animație.

2. Ficțiune: filme cu durată de maximum 15 minute.

3. Micromovie: filme cu durată de maximum 90 de secunde, filme pentru telefonia mobilă, dar nu realizate cu telefonul mobil.

4. Ediția cuprinde, de asemenea, o secțiune non-competitivă, intitulată Off-concurs: include filme care din motive formale (și nu din cauza calității) nu au intrat în competiție.

Festivalul include, totodată, și o serie de programe paralele, cu invitați (artiști/festivaluri/școli de film), proiecții-eveniment (tematice, sponsorizate) și Best off Kinofest (cele mai bune filme din edițiile precedente ale festivalului).

28

În cadrul Kinofest au loc și concerte susținute de artiști cunoscuți publicului pasionat de artă digitală. Concertele fiecărei ediții includ combinații neobișnuite de performanțe live, instrumente muzicale digitale, tehnici inedite de procesare și vizualuri sincronizate cu muzică. Printre formațiile care au concertat, de-a lungul edițiilor, la Kinofest, îi amintim pe Leș Elephants Bizzares, Scout Astray, Cycler, Minus & Ion, Howling Saints, Brazda lui Novac & Artanu & Dezdemona, The Pixels, Hotel Fetish, Toulouse Lautrec și TunnesInnaOurHeads, Longerie II. De la tineri pasionați de jocuri pe calculator sau artă urbană, gadgeturi și tehnologie, până la persoane mature interesate de filme bune, publicul Kinofest este unul activ, creativ și avangardist (extins: 16 - 55 de ani, core: 20 40 ani). Festivalul se adresează, în principal, persoanelor care activează cu precădere în industrii creative și caută, consumă și apreciază formele noi de exprimare artistică.

La cele 6 ediții de până acum ale festivalului au participat peste 52.000 de pasionați. Pentru ediția din 2013, organizatorii anticipează un trafic de 10.000 de spectatori, care vor umple cele 5 locații ale festivalului (Cinemateca Union, Energia Pub, Institutul Cervantes, Galeria Galateca, Galeria Saint Ink).

Kinofest, București, 27-29 septembrie.

DE SEZON

târg

Târgul V for Verde

Cea de-a doua ediție a Târgului V for Verde își deschide porțile pe 28 și 29 septembrie, între orele 11.00 și 20.00, la Casa Universitarilor din București (strada Dionisie Lupu, nr. 46). Peste 50 de expozanți atent selecționați pregătesc pentru comunitatea minților deschise delicatese și bunătăți bio, produse alimentare slow food și raw food, cosmetice organice, workshop-uri, colecții de modă green chic fashion și haine preloved, precum și produse eco deco, realizate din materiale reciclate și alternative. Printre invitații

speciali ai târgului se numără Olivia Steer, adeptă a regimului raw-vegan și autoare a volumului „Dulciuri de poveste”, și Larisa Petrini, Ambasador Jamie Oliver în România, care va oferi sfaturi pentru o dietă sănătoasă. Prima ediție V for Verde a avut loc în toamna anului 2012 și a adus împreună peste 30 de expozanți și 1.000 de vizitatori. Biletul de intrare costă 10 lei. ~ MARIAN FLORĂNESCU Casa Universitarilor, București, 28 septembrie, ora 11.00 - 29 septembrie, ora 20.00

TEATRU

Impro, Festivalul Național de Improvizație (Comedie - Sala Studio, București, 23 septembrie, ora 10.00 - 29 septembrie, ora 20.00). Primul festival de teatru de improvizație din România are loc în perioada 23 - 29 septembrie 2013, fiind găzduit de Teatrul de Comedie București. Festivalul include 7 zile de spectacole, workshop-uri, discuții, petreceri și prezența a 100 de actori improvizatori din toată țara.

30

PAGINI REALIZATE DE MARIAN FLORĂNESCU

ALTE EVENIMENTE București Docuart Fest 2013 (Cinemateca Română, Sala Eforie, București, 26 septembrie, ora 18.00 - 29 septembrie, ora 18.00) Aproximativ 30 de producții au fost selectate pentru ediția a II-a a festivalului de film documentar București Docuart Fest 2013, pentru cele 2 secțiuni competiționale - cea adresată studenților și cea destinată realizatorilor de pelicule de gen.

Astfel, Zamfira Nastasache, asistent universitar, și criticii de film Florin Barbu și Mihai Fulger sunt membrii juriului care au realizat preselecția peliculelor, misiune deloc ușoară, având în vedere numărul impresionant de producții înscrise în competiție. În secțiunea de film studențesc, publicului îi este adusă aproape o serie de documentare premiate în festivaluri cu renume internațional, realizate de tineri implicați în proiecte artistice de anvergură. La secțiunea documentarelor consacrate, printre filmele care vor stârni interesul cinefililor se regăsesc “Păcătoasă Teodora”, în regia Ancăi Hirte, “Exploratorul”, semnat de Titus Muntean și Xantus Gabor, și “Stremt ‘89”, regizat de Dragoș Dulea și Anda Pușcaș. Vor fi proiecții de film documentar și în afara competiției, pe toată perioada festivalului. “Gone Wild” (regia Dan Curean), “Aici … adică Acolo” (regia Laura Căpățâna Juller), “Vorbitor” (regia Radu Muntean) și “Turn off the lights” (regia Ivana Mladenovic) sunt documentarele care vor fi proiectate în cele 4 seri de festival, urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri cu membrii echipei. Ediția din acest an întâmpină atât publicul, cât și participanții cu un program divers și cu o încărcătură specială. În cele 4 zile ale festivalului se vor desfășura o serie de masterclassuri și mese rotunde, cu diverse teme din industria cinematografică, precum estetica în filmul documentar, producția filmului documentar, filmul documentar de investigație, importanța documentarului istoric în timp.

Conținut produs de

Portofoliu servicii: CONTABILITATE SALARIZARE AUDIT TAXE AJUTOR DE STAT

10 ani de la înfiinţare 10 ani de servicii 10 ani de dedicare

Contact:

www.fin-expert.ro

“Dacă sunteţi o companie care caută expertiză în domeniile contabilitate, audit, taxe și consultanţă, dacă vă doriţi sprijin pentru a vă atinge obiectivele financiare și pentru a accelera dezvoltarea, vă asigurăm că FINEXPERT este soluţia potrivită!”

“Know-how international cu spirit și savoir-faire local”

Str. Pictor Barbu Iscovescu, nr. 2, Bucuresti Tel.: +40 (0)21 311 44 65 Fax: +40 (0)21 529 77 32 office@fin-expert.ro

LIDERI

PUTEREA CONTEXTULUI

Ce-ar fi fost dacă...

Sfera lor de influenţă se întinde asupra unor pieţe profesionale de câteva mii de oameni. Sunt cunoscuţi, respectaţi, temuţi, poate. Şi, totuşi,... ce-ar fi fost dacă? Horia Neamţu, de pildă, s-a visat concertmaistru, dar, la un moment dat, a abandonat studiul viorii, viaţa dorindu-l şef peste auditori financiari şi profesor la Academia de Studii Economice. Şi dacă pasiunile, despre care „liderii” au vorbit, poate, în premieră, pentru Intelligent Life, sunt foarte diferite, puterea contextului, faptul că au ştiut să fructifice ocaziile cu care au fost gratulaţi de Moira, sunt cele care îi aduc împreună.

E

este foarte greu să guvernezi, din postura de președinte al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, peste aproape 20.000 avocați din toată țara, cu vârste, grad de înțelegere a profesiei și a realităților actuale și cu acces diferit la clientelă. În plus, trebuie să „mana­ geriez” şi luptele cu lupii tineri, care cer apropi­erea imediată de structurile anglo-saxone, un proces care durează, însă.

Te-ai aștepta ca pasiunile unui om atât de ocupat și de preocupat să fie îndreptate către echilibru și relaxare. Şi totuşi, Gheorghe Florea își face timp pentru o muzică de nișă, jazz, din care are acasă o adevărată colecție de înregistrări, în special blues cântat de negri, pe suport, de la vinil, casete audio și până la DVD Full HD cu concerte de acum câteva luni. Dacă îl întrebi, nu se mai oprește din vorbit -face ierarhii curente, „rescrie” istorii, toate având în centru oameni de jazz. Ca să înţelegi şi să reţii, Florea nu povestește pur și simplu, doct, ca un profesor de istorie la tablă, cu ani și săgeți care duc de la un cântăreț la altul, ci îmbracă totul în haina care cade impecabil, drapată perfect, a unei pledoarii avocațiale. E o lume în care probabil puțini au acces, o muzică de nișă, pe care e greu să o procure, pe care o asculți ca să îți modifice starea, în care găsești inspirație. Maeștri ai improvizației, cântăreții de jazz seamănă mult din acest punct de vedere cu avocații. Cei de acum, în egală măsură cu cei de acum zeci de ani, când această profesie era cu adevărat un ’’statement” social. Bazele textelor juridice românești, Pandectele, s-au pus acum mulți ani, când expresia ’’literă de lege” avea acoperire în fapte şi nu erau doar o emfază prin care se întăreau niște vorbe-n vânt.

32

FOTOGRAFII LASZLO RADULY, ROBERT DAVID

Gheorghe Florea are un birou acoperit pe două laturi și jumătate de cărți vechi. Singura care face legătura cu lumea exterioară e ușa, decupată parcă dintre cotoarele cărților. Unele volume sunt ’’rara avis”, adunate cu grijă, de la edituri românești de carte juridică înființate pe când profesia se făcea cu avocați școliți, cel mai adesea, la Paris, într-un sistem juridic greoi, depărtat de nevoile reale ale societății românești interbelice. Gheorghe Florea a inițiat o adevărată ’’vânătoare” de cărți vechi, de manuscrise între coperțile cărora stau izvoarele dreptului românesc. ’’Cu anticarii e complicat”, oftează președintele. Și pune paie pe foc: ’’S-au adap­tat prost vremurilor sau vremurile i-au prostit.

Nu mai e cultul pentru cărți, trebuie să-i cunoști, ca să îți rezerve un volum, să verifice sursa, să facă totul ca la carte”. Zâmbește, pentru că realizează că a folosit cuvântul atât de drag, ’’carte”, într-o locuțiune pe care mulți dintre semenii avocaților de azi o confundă probabil cu ’’a la carte” din ofertele de turism din vara ce abia s-a încheiat. Cărțile sunt baza, dar nu din ele își trage elocința și nici ’’clipiri­ le” care l-au făcut celebru printre avocații români.

Unde celebru e sinonim cu respectat. Nu din ele a învățat să facă cu ochiul. Ștrengărește, ca un copil.

Gest pe care îl însoțește întotdeauna de zâmbet. Ca să ai acest ’’instantaneu”, trebuie să fie ceva deosebit.

La Congresul Avocaților, în cea mai tulbure perioadă politică din istoria recentă a României, i-a adus la prezidiu și apoi la tribună, în uimirea generală, pe Președintele României și pe PrimMinistrul țării. S-a aflat doar cu o seară înainte, când pe site-ul Administrației Prezidențiale a apărut anunțul că Traian Băsescu va fi prezent la Congresul Avocaților. Prin acest gest, Gheorghe >

Jazz Președintele UNBR este un împătimit ascultător al acestui gen

LIDERI

> Florea a dat o lovitură de imagine și de PR, căci a adus toată presa la evenimentul unei bresle, deși detestă cuvântul, la care altfel ar fi venit două-trei edituri juridice care luptă pentru supraviețuire și cam atât. E probabil liderul din profesiile liberale cel mai prezent în mass-media.

După zâmbetul de final când spune asta, te întrebi ce mai pregătește. Mai are o singură mare prioritate a mandatului său și probabil că ar da jumătate din colecția de jazz și, hai să zicem, un sfert din cărțile rare, ca să o vadă împlinită. La fel de bine, știe că nu depinde 100% de el, ci de factorul politic. Pentru care poți să fii campion la rafting și slalom simultan, dar nu știi dacă răzbești, pentru că jaloanele, curenții și porțile pe care trebuie să le ocolești sunt mereu altele. Ca într-un joc pe playstation, pe care avocații de azi îl joacă uneori în sala de judecată sau pe holurile ’’Tribunalului mare”, în lipsă de clienți.

Din profesia de avocat vin spre noi, de zeci de ani, cuvinte, sintagme, litere de lege și oameni.

Mai ales oameni. Chiar dacă pledoariile sunt efemere, pentru că spețele sunt atinse de patina timpului, elocința, oratoria și caracterul trec vremurile. Istrate Micescu este un bun exemplu în acest sens, probabil cel mai mare avocat român din toate timpurile, redescoperit după zeci de ani de uitare. Paradoxal, Gheorghe Florea este în cartea ’’Mari Avocați ai Romaniei”, ’’doar” cu un Cuvânt Înainte. Sau poate aceasta e ordinea firească? n

U

nii i-ar spune, pompos, destin.

Alţii, mai raţionali, i-ar zice concurs de împrejurări sau conjunctură. Cert este că, pe Horia Neamţu (63 de ani), viaţa nu l-a vrut concertmaistru (prim violonist al unei orchestre simfonice, de cameră etc, care îl poate înlocui şi pe dirijor – n.red) şi ceea ce ar fi trebuit să fie o carieră, a devenit hobby. „În anul în care trebuia să intru eu în clasa întâi, la Buzau, oraşul meu natal, se înfiinţase Şcoala de Muzică şi Arte Plastice şi, cum mie îmi plăcea muzica, m-am înscris acolo”, spune Neamţu, preşedinte, în prezent al Camerei Auditorilor Financiari. „Practic, clasele I –VIII, eu le-am făcut la Şcoala de muzică. Dimineaţa eram la şcoala, după-amiaza studiam vioara. Făceam dicteu, studiam teorie, în fine, era, aşa, mai inedit...

Ah, ce ani frumoşi”, povesteşte Neamţu cu nostalgie.

Cea mai dragă amintire din anii şcolii este un concert pe care l-a susţinut, împreună cu orchestra Şcolii de Muzică din Buzău la Televiziunea Română. „Am cântat în direct. Eram foarte mândru de ceea ce făceam. Pentru mine, un copil din provincie, faptul

34

Simfonie DEASUPRA Horia Neamțu a reușit să păstreze în echilibru pasiunea pentru muzică și preocuparea pentru mai „concreta“ carieră

că am venit în Capitală şi că m-am vazut la televizune era ceva.... de altfel, după aceea, tot orăşelul nostru a vuit de performanţa Şcolii de Muzică”, îşi aminteşte Neamţu.

Ulterior, în anii liceului şi ai Facultăţii, a dezvoltat o altă pasiune – volei-ul. „Nu am mers mai departe cu muzica, pentru că ar fi însemnat să-mi părăsesc oraşul natal şi, la vârsta aceea, părinţii nu s-au îndurat să îşi dea copilul dus de-acasă. M-am îndreptat, în schimb, către sport”, explică şeful auditorilor. „Dar muzica mi-a rămas şi acum refugiu.” Eu, zice Neamţu, dând mai tare sunetul combinei de pe birou, „ascult aproape tot timpul muzică clasică. Mă relaxează, ma ajută să mă detaşez”. De altfel, atunci când am realizat şedinţa foto, Neamţu a dorit pentru sine o fotografie în postura de instrumentist: „să mă văd cum nu m-am văzut nicodată”. Şi uite aşa, în loc de concertmaistru, Horia Neamţu ajunge asistent stagiar la catedra de contabilitate a Academiei de Studii Economice (ASE).

„Promoţia noastră a fost ultima din care s-au selectat studenţii care au rămas direct în facultate. După aceea, trebuia să mergi în producţie şi de-abia după puteai să te gândeşti la o carieră universitară. Eu am rămas la catedră direct din Facultate şi predau la ASE de 40 de ani”, spune Neamţu. Căruia îi este dat să trăiască o altă premieră – „a venit revoluţia şi peste noi, căci, altfel, lector doctor muream, nu apucam să mă văd profesor. Pe vremea aceea, aprobările pentru funcţiile didactice de conferenţiar şi profesor erau date direct de Cabinetul 2, de Elena Ceauşescu şi mai mult nu se dădeau.”. Şi, aşa, începând cu 1990, a devenit conferenţiar universitar, iar din 1993, profesor universitar, conducător de doctorat. „Mi-a plăcut munca asta... Bine, acum, e greu de spus dacă am fost sau nu iubit de studenţi. Am predat ani buni o disciplină aridă – contabilitate.... Iar pentru mine a fost, tot timpul, o satisfacţie grozavă să văd că, la sfârşitul anului, cei cu care lucram şi care, la început, mă priveau cu ochii mari de mirare, înţelegeau ceea ce încercam să le transmit”, încearcă Neamţu să rezume ceva din viaţa sa de profesor. Însă, începând cu anii ’90, Neamţu, în paralel cu activitatea de la ASE, are, aşa cum spune „diverse perocupări”. Este, pentru câteva luni, subsecretar de stat la Ministerul Învăţământului, pe probleme economice. De aici, pleacă, la cererea lui Petre Roman, pe care îl caracterizează ca fiind un tip hotărât, care nu se sfia să deranjeze, dacă era convins că are dreptate, şeful Corpului de Control al primuluiministru. „Ei, din această poziţie, pentru că şi Roman voia să întărim controlul banilor publici, am pus bazele Curţii de Conturi. Instituţia în sine, era prevăzută în Constituţie, dar atât. Şi aşa, m-am apucat să adun material de pe unde puteam, pentru că, atunci”, spune râzând, „internetul nu era aşa de la îndemână. I-am rugat pe colegii de la Ministerul de Externe să mă ajute cu documentări despre cum funcţionează aceste instutuţii în alte ţări, ca să vedem cum putem să ne organizăm şi noi... Am început să merg în vizite de documentare şi să dezvolt relaţii personale cu şefii unor Curţi de Conturi importante.

A! Şi am găsit în biroul meu din corpul acela de clădire, lipită oarecum de guvern, nişte documente care vorbeau despre două instituţii Internaţionale, de care mai auzisem, dar despre care nu ştiam mare lucru: INTOSAI <Organizaţia Internaţională a Curţilor de Conturi – n.red> şi EUROSAI <Organizaţia Europeană a Curţilor de Conturi>. Biroul meu aparţinuse în anii comunismului lui Gogu Rădulescu, care, printre altele, ocupase şi funcţiile de preşedinte al Consiliului de Conducere al Curţii Superioare de Control Financiar şi de preşedinte

al biroului Comisiei pentru problemele cooperării economice şi de relaţii internaţionale ale Partidului şi Statului a CC a PCR. Şi, uite aşa, pe baza tuturor hărţoagelor adunate, uşor-uşor, am schiţat, aşa, legea”, rememorează Neamţu. Pentru care, urmează o altă etapă importantă în carieră. „Cu aceeaşi ocazie, am aflat şi că România fusese membră INTOSAI. La propunerea mea, cu aprobarea lui Roman, s-a reluat corespondenţa cu INTOSAI, am plătit cotizaţia anuală şi am redevenit membru cu drepturi depline. Din acel moment, datorită poziţiei mele, am participat la toate reuniunile INTOSAI, inclusiv la Congresul din toamna lui 1992 de la Washington, la care am plecat cu noua lege în mapă, tradusă frumos în engleză şi franceză...

Când am ajuns, am aflat că Ungaria urma să iasă din Board. Şi, atunci, mi s-au aprins beculeţele – de ce nu ar intra România? M-am întâlnit cu peşedinţii Curţilor de Conturi din Italia, Franţa, Spania, pe care îi cunoşteam personal. Am făcut, cum s-ar spune acum, lobby. Împreună l-am convins pe omologul lor neamţ şi, uite aşa, a intrat România în INDOSAI, având doar Legea Curţii de Conturi aprobată în Parlament, înfiinţarea propriu-zisă a Curţii realizânduse de-abia din martie 1993”, se amuză Neamţu. „Dar aceasta este, din punct de vedere profesional, cea mai importantă amintire a mea. Nu e puţin lucru să fii cunoscut şi să ţi se acorde, de către oameni atât de mari, atât de multă încredere”, mai spune el.

După înfiinţarea Curţii de Conturi, a ocupat, până în 2000, poziţia de vicepreşedinte, pentru că jocurile politice decretau ca fotoliul de preşedinte să revină reprezentantului unui anumit partid, după care a fost, în timpul privatizării celei mai importante bănci din România, preşedintele Comisiei de Supraveghere a BCR. A cochetat pentru scurtă vreme cu politica, dar de... ani s-a întors la ... cifre – vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Camerei auditorilor financiari. „Privind aşa, în urmă, cred că las totuşi ceva după mine...“ conchide Neamţu, contemplându-şi parcă viaţa. n

D

acă omul e suma faptelor lui, așa cum se spune, atunci e bine să țintim spre numerele mari. Și Viorel Mănescu, președintele Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, pare să știe bine lucrul acesta.

Pe Mănescu l-a pasionat dintotdeauna omul, cu “natura lui extraordinară, modul în care dintotdeauna se îmbină în una și aceeași persoană o componentă de supraviețuire, o latură aspră, dură, de atac și apărare, și în același timp o latură extrem >

Nu am mers mai departe cu muzica... dar muzica mi-a rămas şi acum refugiu.

LIDERI

> de sensibilă, capabilă să dea naștere celor mai frumoase sentimente, aflate la fundamentul familiei și al oricărei exprimări artistice.” Omul, ca sumă a tuturor fațetelor care îl constituie.

Iată o temă pe care el, Mănescu, o dezvoltă de multă vreme, una pentru care același Mănescu se poate transforma, la fel de ușor, în obiect de studiu: câte sunt laturile care, odată îmbinate, îl formează?

Unele țin de acel Viorel Mănescu care se confundă cu profesie de notar, încă de la liberalizarea ei, în 1995, și de aici se desprinde un episod formator: contribuția sa la trecerea profesiei de notar dintro eră în alta.

Până în 1995, activitatea notarială era coordonată de Ministerul Justiției, iar notarii erau considerați funcționari publici pe lângă instanțe.

Prin adoptarea Legii notarilor și a activității notariale, profesia a fost liberalizată. Trecerea, povestește Mănescu, a avut loc “peste noapte”, fără existenţa unei perioade de tranziţie sau funcționarea unui sistem mixt. “Dacă la 16 noiembrie 1995, activitatea notarială era exercitată de notariatele de stat, a doua zi, 17 noiembrie 1995, aceasta era preluată de notarii publici”, amintește Mănescu.

Spune că a avut plăcerea să contribuie de la început, împreună cu echipa lui și cu consultanții Uniunii Naționale a Notarilor, la pregătirea asiduă a acestei treceri. „A fost un efort semnificativ, dar a meritat pe deplin. Se poate lesne afirma faptul că Legea nr.

36/1995 a semnificat revenirea notariatului român la marea familie a notariatului european şi universal, caracteri­zat de exerciţiul autorităţii publice sub forma unei profesii autonome, aproape de cetăţean şi familie în momentele esențiale din viața acestora.”

Notariatul, spune Mănescu, este conceput ca un serviciu de proximitate pentru familie și cetățean, pentru a-i servi în cele mai importante momente din viață. Atât în momente fericite - la căsătorie, prin stabilirea unei convenții matrimoniale, de pildă, dar și în momente nefericite - în caz de divorț sau la dezbaterea unei succesiuni. “Rolul notarului este - indiferent de contextul economic - de a simplifica viața cetățenilor și așa afectați de aceste momente în plan sufletesc, prin reglarea în acord cu interesele lor a aspectelor patrimoniale. Prin urmare, misiunea noastră socială face să ne situăm deasupra pieței, în apropierea nevoii cetățeanului și familiei de acompaniament juridic preventiv.”

Când vorbește despre lucrurile acestea, în scenă apare Mănescu cel pasionat, cu principala lui pasiune: omul. Te trimite la picturile rupestre din Spania și Franța, ori cele mai recent descoperite la noi, la Coliboaia, în care sunt reprezentate artistic,

36

pe pereții unei peșteri, scene de vânătoare ori cu animale. “Cred că a fost epoca în care omul a rea­ lizat că din identitatea sa fac parte ambele: lupta și sensibilitatea. Amândouă sunt esențiale pentru supraviețuire.” Pasiunile lui se pliază pe această dublă natură umană. Îi plac, de exemplu, foarte mult pescuitul și vânătoarea. Spune că regăsește în aceste pasiuni sentimentul ancestral al faptului că facem parte din natură, din selecția și din evoluția ei. Și înainte să se adânceacă definitiv în om și natura umană, îți spune, cumva grăbit: “În același timp, ascult multă muzică, pentru că este cea mai la îndemână formă de artă.” Îi place muzica clasică și e mândru că orașul lui devine în fiecare toamnă, prin Festivalul George Enescu, centrul lumii muzicii clasice. “Ascult însă cu multă plăcere și un jazz, un rock’n roll din tinerețe, în general piesele bune “evergreen” mă încântă. Îmi readuc în minte momentele din viață cu care le asociez. Cred că fiecare om poate spune acest lucru.” n

Identitate DEASUPRA Pe Viorel Mănescu l-a pasionat dintotdeauna omul, ca sumă a tuturor fațetelor care îl constituie

B

iroul de exe­cutori judecătorești Gonț&Panait ocupă parterul și primul etaj al unui bloc de pe Bulevardul Unirii, la câteva minute de Palatul Parlamentului. Ai recepția, birouri în stânga și sala de licitații pe partea dreaptă, de unde urci spre o cameră de conferințe și birourile partenerilor: Dorina Gonț, Lucian Gonț și Marian Panait.

Sunt multe tablouri și alte obiecte de artă, toate într-un spațiu primitor, care vine cumva să contrasteze cu imaginea pe care profesia de executor judecătoresc o are, mai ales în ultimii ani, în conștiința populară. De când cu criza economică, executorii judecătorești au început să apară în scenă tot mai des, și lumea îi asociază cu tot ce poate fi mai rău. Dorina Gonț, în schimb, încearcă să atragă atenția că executorii judecătorești sunt parte importantă a sistemului de justiție, că profesia este respectabilă și trebuie respectată. “Probabil că lumea cu greu înțelege cât de solicitantă emoțional e meseria noastră: când ajungi să privești sărăcia și deznădejdea oamenilor, poți fi sigur că lucrurile acestea te marchează. Ca să reziști trebuie să încerci o detașare emoțională, dar e mai simplu de spus decât de realizat.” Cei cinci ani de muncă de teren – de executări directe – când a fost nevoită să privească resemnarea oamenilor, au rămas cu ea, și spune că cel mai greu este să vezi privirea omului învins. Tocmai de-asta crede că fără pasiune și în lipsa unei implicări totale, e greu să rămâi în profesia aceasta.

Dorina Gonț, care a fost aleasă, la jumătatea lui iulie, președinte al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, și-a propus, între alte obiective, să schimbe imaginea pe care executorii judecătorești o au în societate.

Când a absolvit ea Facultatea de Drept a Universității București, în 1991, era în ultimul an de repartiții guvernamentale. În România erau doar trei facultăți de drept, la București, Cluj și Iași, dar ultimele aveau puține locuri, între 20 și 30. A fost repartizată la Giurgiu: “Am avut o promoție de 150 de oameni, și îmi aduc aminte că apucam, pe vremea aceea, să ne cunoaștem între noi.” Astăzi, băiatul ei, care e anul II la aceeași facultate, nu mai apucă să-și cunoască cei 600 de colegi din anul lui. E o diferență mare, care vorbește despre schimbările pe care unele profesii le-au cunoscut în ultimii ani. Spre exemplu, actuala profesie a Dorinei Gonț a fost privatizată în anul 2000. Până atunci, executorii judecătorești funcționau ca personal auxiliar la instanțe. În 2000, executorii existenți la instanțe au fost liberalizați și și-au deschis propriile birouri.

Gonț a dat examenul de accedere în profesie în anul 2002, chiar primul examen prin care erau primiți oameni noi în rândurile executorilor. Au fost patru locuri, unul i-a revenit. “M-a atras faptul că era o profesie tânără, aflată la început de drum, profesie cu care mă întâlnisem în anii de avocatură”, spune Gonț, care avea să fructifice oportunitatea: după definitivatul de la Giurgiu, s-a transferat la București. În 2003 a depus jurământul, apoi, la 1 martie, a deschis propriul birou de executor. A plecat la drum cu un singur angajat, iar acum biroul cuprinde circa 30 de oameni, din care trei

Răspundere DEASUPRA Din postura de președinte al CEJ, Dorina Gonț încearcă să schimbe imaginea unei profesii nu tocmai bine înțeleasă

executori și un stagiar. “Volumul de muncă a crescut cu 10%-15% în fiecare an de la declanșarea crizei financiare până azi, și agitația din timpul săptămânii ne forțează, de multe ori, să lucrăm și sâmbăta.”

Pentru profesia de executor judecătoresc, declanșarea crizei economice poate fi considerată – așa cum a fost și pentru alte profesii – un moment de cotitură. De atunci au început oamenii să se întâlnească, în număr tot mai mare, cu punerea în practică a hotărârilor din instanțe, cu momentul conștientizării gravității situației – așa cum îl descrie Dorina Gonț. “În conștiința colectivă reprezentăm, pe nedrept, tot ce e mai grav. Asta pentru că suntem cei care pun hotărârea – o simplă hârtie - în aplicare. Oamenii ajung să te considere pe tine agresor, deși tu nu faci decât să duci la îndeplinire ceea ce deja s-a hotărât. Trebuie să schimbăm percepția aceasta”, care țintește o mai bună colaborare cu autoritățile, și are răgaz – în cei trei ani de președenție a CEJ București – pentru o strategie pe termen mediu. Reușita eforturilor sale ar însemna succesul unui efort de educare a societății: când oamenii vor învăța să-și asume deciziile greșite, profesia Dorinei Gonț va fi mai bine înțeleasă. n >

LIDERI

Nu pot spune că am devenit mai religios. Și eu, ca și Eugen Ionescu, mă rog în fiecare seară: „Doamne, ajută-mă să cred“

>

U

n birou mic, modest, în Centrul Vechi al Capitalei, la primele ore ale dimineţii. Lumina vine dinspre un culoar, plin cu ghivece şi flori, cu care camera în care ne aflăm comunică în capăt. Exagerat de cald afară, răcoare înăuntru. Dialogul se leagă greu, cuvintele căzând, parcă, doborâte de căldura care se întrevede din lumina albă ce face frunzele plantelor să lucească. Este greu de crezut, dar aici, totuşi, cineva mai are puterea şi curiozitatea de a se apleca asupra documentelor, de a cerceta trecutul, încercând să scoată la iveală lucruri, să facă afirmaţii.

Este modul în care profesorul universitar, doctor în drept, Mircea Duţu îşi trăieşte, zi de zi, pasiunea.

O discuţie despre mazilirea unor mitropoliţi este cea care aduce schimbarea. Ochii se animă, palmele încep să reconstruiască trecutul. Împrăştiate peste tot pe biroul masiv de lemn, pentru a susţine spusele interlocutorului, cărţile scrise de Mircea Duţu se des­chid, cu precizie, la pagina în care se găseşte pasajul în discuţie. Atmosfera se înfierbântă, deşi tonul folosit este unul didactic. Interlocutorul meu vorbeşte pentru a se asigura că este bine înţeles. „Da, m-am apropiat de istorie, însă cu alţi ochi, potrivit formaţiei mele juridice. Ambele cazuri le-am privit prin perspectiva datelor dreptului. Dacă ajungi

38

Pasiune

Pentru Mircea Duțu, istoria dreptului este „un fel de Violon d’Ingres“ DEASUPRA

la dosarul juridic, ai probe greu de combătut”, spune Duţu, privindu-mă fix în ochi.

Pentru omul de drept, Răstignirea este„lichidarea lui Iisus”, şi este„lucrarea căpeteniilor religioase ale Ierusalimului, pentru că Iisus atacase direct bazele economice ale Templului”.De altfel, procesul în sine este „o dovadă a existenţei unui început de stat de drept” şi „o mare eroare judiciară”. „Pentru romani, creştinismul nu era decât una dintre numeroasele secte iudaice despre care ei nu înţelegeau nimic şi nici nu doreau. Această ignorare a permis noii „secte” să crească şi să se afirme în umbra iudaismului. Frica de dezordini s-a adăugat dorinţei de reprimare a celui ce ameninţa interesele economice ale grupului Templului, generând hotărârea eliminării noului Mesia, iar riscul tulburării ordinii romane a constituit un mijloc de presiune, cu ajutorul mulţimii aţâţate asupra prefectului de a hotărî condamnarea la moarte a indezirabilului”, povesteşte Mircea Duţu, cu cuvintele din cartea Procesul lui Iisus. „A fost sau n-a fost un proces?”, insist. „Cred că am răspuns în carte.

Da, şi aceasta poate că este lucrul cel mai important, pentru că, în Vechiul Testament, avem multe cazuri în care conflictele sunt soluţionate prin eliminarea fizică a adversarului, iar aici se recurge la judecată“, răspunde Duţu. „Se reproşează că nu avem dovezi

istorice directe, nici decizia lui Pilat, dar „primele minute (acte procesuale în care se consemnează pe scurt rezumatul deliberării completului de judecată – n.red) ale unui proces pe care le cunoaştem sunt datate mult mai recent - Ioana d’Arc (1431) şi unele dintre cele judecate de Sfântul Yves de Kermartin (12501303, patronul juriştilor şi al avocaţilor). Ipoteza formulată de Iustin şi preluată mai apoi de Tertullian, a existenţei unui raport al prefectului Pilat către cezarul Tiberius, privind procesul unui candidat la regalitatea Israelului şi execuţia lui, care s-ar fi păstrat în arhivele imperiale, este foarte puţin probabilă, având în vedere insignifianţa evenimentului pentru autorităţile romane”, explică Duţu.

Urmează alt potop de informaţii: de-a lungul timpului, însăşi istoricitatea lui Iisus a fost, uneori, contestată, şi cu atât mai mult cea a procesului judiciar, ca parte majoră a patimilor sale. „O asemenea poziţie este, cel puţin, exagerată, întrucât, la aproape două mii de ani de la eveniment şi în circumstanţele istorice date, e greu să pretinzi proba cu acte şi precizări de amănunt. Şi aceasta cu atât mai mult în condiţiile în care posibilitiăţile de ordin tehnic de înregistrare a probelor erau foarte reduse, iar interesul autorităţilor judiciare ale timpului în acest sens a fost practic inexistent. Totuşi, acel <titulus> prevăzut de procedura romană şi atestat de evanghelii, pe care s-a scris lapidar „INRI”, se constituie într-o veritabilă minută a a judecăţii şi nu ştim dacă s-au întocmit alte documente oficiale, episodul istoric rămânând astfel mai ales în memoria participanţilor şi a martorilor, transmitându-se pe cale orală şi fiind reţinut în scris, peste câteva decenii, în Evanghelii”, citeşte Duţu.

Apostolul Pavel este, din câte se poate vedea, cel pe care Mircea Duţu îl simte mai bine şi pe care, aproape, îl poate înţelege. „Pavel este un personaj extrem, extrem de interesant. Până la el, cine voia să fie creştin, trebuia să devină mai întâi evreu, să sufere o circumcizie şi să ţină Sabatul. Pavel este cel care a spus că ar trebui să fie eliminate cele două condiţii, permiţându-se astfel accesul la creştinism şi „neamurilor”, a neevreilor, şi aceasta a fost calea prin care creştinismul s-a globalizat”, explică Duţu, comentând pe marginea unei alte cărţi, Procesul lui Pavel.

Pentru profesorul universitar doctor Mircea Duţu, directorul Institutului de crecetări Juridice al Academiei Române, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, autor de cărţi şi manuale, istoria dreptului este „un fel de Violon d’Ingres (hobby, pasiune; termenul vine de la pictorul neoclasicistfrancez Dominiques Ingres, care îşi găsea inspiraţia

„Niciodată nu am fost satisfăcut de teorie, atât de înrădăcinată, că Dreptul se reduce la cunoașterea și interpretarea aridelor texte de lege“

sau se relaxa cântând la vioară – n.red), cărţile şi, mai cu seamă, „procesele religioase”, încercarea de-a găsi un răspuns la eterna întrebare – „există sau nu viaţă după moarte?”. „Nu pot spune că am devenit mai religios. Si eu, ca şi Eugen Ionescu, mă rog în fiecare seară <Doamne, ajută-mă să cred!>, declară Duţu. „Ştiaţi că, potrivit unei statistici, o treime dintre membrii Academiei au făcut dreptul, dar s-au afirmat în alte domenii: poetul Vasile Alecsandri, de pildă, avocatul, marele istoric A.D. Xenopol sau filosoful Vasile Conta, care, de altfel, a fost şi judecător la Înalta Curte de Casaţie”, mai arată Duţu. „Dreptul este un fel de Violon d’Ingres pentru foarte mulţi oameni de cultură”, se mai precipită el. „De fapt, eu am vrut să devin sociolog sau filosof, dar nu mă atrăgea ideea de a avea prea mult de a face cu ştiinţele politice în condiţiile timpului. Cum istoria şi filosofia erau materii de admitere la Drept, am dat examenul de admitere la această Facultate. Mi-au adus succes din prima încercare”, povesteşte Mircea Duţu, luminat de aducerile aminte. „Dar, niciodată nu am fost satisfăcut de teoria, atât de înrădăcinată, că Dreptul se reduce la cunoaşterea şi interpretarea aridelor texte de lege. Niciodată nu am crezut asta”, gesticulează Duţu, ca şi cum ar încerca să dezbrace o haină imaginară. „Eu voiam ceva nou , interesant, nu căi bătătorite, un minim de efort creator, ceva nou şi ofertant”, mai spune el.

Prin urmare, se „apleacă” asupra unor ramuri de drept, despre care mulţi dintre noi au auzit de curând sau nici nu bănuiau că există - dreptul spaţiului extraatmostferic, dreptul mediului sau dreptul urbanismului. „Da, acestea au fost preocupările mele încă înainte de Revoluţia din 1989”, răspunde Duţu întrebării cred că nerostite. De altfel, Duţu este Preşedintele Asociaţiei Române de Drept al Mediului, membru al Consiliului de administraţie al Centrului Internaţional de Drept Comparat al Mediului (Limoges, Franţa), membru al Comitetului de coordonare al reţelei de drept al mediu­lui din cadrul Agenţiei Universitare a Francofoniei, dar şi membru al Asociaţiei Internaţionale de Drept al Urbanismului. „Este felul meu de a mă diferenţia. Este nişa mea, dacă vreţi”, zâmbeşte Duţu.

Spune că lucrează la o nouă carte –„Procesul lui Socrate”. „Am început-o, dar m-am rupt şi, acum...

Trebuie să am câteva luni, pe care să le dedic doar acestei cărţi, să intru în atmosferă. Merge mai greu, până când ajungi să crezi în ipoteza ta. După aceea, totul curge”, încheie Duţu.Da, pentru omul de drept, trecutul curge, trecutul se transformă. n PAGINI REALIZATE DE ANCA DOICIN, ANDREI NĂSTASE, ANDREI CRISTEA

Conținut produs de

ARGUMENT

Suntem ceea ce iubim...

Nu ne propunem să demitizăm, ci să umanizăm, aşa cum nu dorim să creăm diversiune, ci informare. Există o elită, care a înţeles că o mare parte din realitatea actuală este bazată pe manipulare, pe mesaje induse subliminal, dar mai ales că există o tendinţă în societate de a fi distrasă atenţia de la mesajele transmise de cei ce alcătuiesc nucleul profesioniștilor, pentru a fi redirecţionată spre alte centre de interes. Ştiu, asemeni multora dintre dumneavoastră, că în „culisele“ vieții publice, expusă mediatic excesiv, se ascund adevăraţii fauritori de valori, nemuritori prin creaţia lor.

Ei sunt cei ce au înțeles că performanța, împlinirea și succesul nu au nevoie de confirmarea celebrității. Tot ei ne sunt și argumentul suprem că elitele intelectuale pot fi și morale. Mesajele profesionale pe care le proiectează în spațiul public ne transmit să nu uităm nicio clipă că ceea ce suntem se va vedea în ceea ce iubim să facem...

Ei sunt argumentul suprem pentru care noi înțelegem că important este să apreciem lucrurile nu pentru cât valorează, ci pentru ce semnifică.

Prin puterea de a-și depăși limitele atunci când

societatea îi subjugă, tot ei ne spun constant că multe lucruri cad spre a se înălța tot mai sus. Și asta pentru că există victorii care adesea ne îngenunchează și înfrângeri care ne înalță.

De la ei am învățat, asemeni multora, ca cei care au supraviețuit luptelor nu sunt întotdeauna cei mai valoroși, pentru că de fiecare dată adevarații eroi sunt cei căzuți pe „câmpurile de luptă”.

Lor, celor care sunt protagoniștii unei istorii ce rastoarnă valorile unei societăți alterate de mesaje efemere le dăruiesc, împreună cu echipa Intelligent Life, acest produs editorial.

Cred în oameni providențiali!

Le mulțumesc celor care și-au pus amprenta asupra acestui proiect, în aceeași măsură în care îi felicit pe cei fără de care revista nu ar fi văzut lumina tiparului: echipa editorială Intelligent Life. Ei sunt oamenii care, alături de dumneavostră, rescriu istoria elitelor intelectuale contemporane.

Le mulțumesc lor, dumneavostră - cititorilor noștri și ȚIE, pentru că exiști! n Cristina Herea, publisher Intelligent Life

40

Conținut produs de

UNDER EXCLUSIVE LICENSE

INTELLIGENCE

Care este

cea mai bună

vârstă?

MAREA ÎNTREBARE

Omul are şapte vârste, a spus Shakespeare; dacă ar fi trăit să vadă oameni atingând 100 de ani, probabil ar mai fi adăugat și altele. Șase oameni înţelepţi au ales cea mai bună vârstă dintre toate. Înainte însă, Valerie Grove face introducerea.

Trăim într-o epocă în care lumea este obsedată de înaintarea în vârstă. Nebunia aniversării zilelor de naştere începe în mod normal în copilărie, cu magicieni şi castele gonflabile. Până şi petrecerile adulţilor s-au transformat acum în baluri mascate, cu o anumită tematică, şi de cele mai multe ori întinse pe mai multe zile. Artista Tracy Emin şi-a sărbătorit în iulie cea de-a 50-a aniversare într-un castel francez, cu o petrecere care a durat câteva zile, culminând cu o cină pentru 100 de persoane. Dansurile în hambar şi boogie nights devin din ce în ce mai populare la aniversările de 60 și 65 de ani, atunci când rockerii bătrâni dansează toată noaptea „bop“, încercând să-l imite pe Mick Jagger (ajuns el însuși la 70 de ani). În septembrie, pianistul iute de picior Harvey McGregor(87 de ani), fost director la New College, Oxford, găzduieşte balul pentru prietenii săi John Davy (80) și Pippa Irwin(95). Dansul – pe Coward şi Gershwin – este obligatoriu; calești la miezul nopţii. „Nu s-au schimbat prea multe în epoca în care trăim din punctul de vedere al vârstei noastre,“ povesteşte scriitoarea Polly Devlin. „Nu arătăm cum obişnuiau să arate vârstnicii de odinioară.“ Pe vremuri, bunicile obişnuiau să poarte cocuri gri şi să moțăie lăngă foc. În zilele noastre, ele dansează tango sau step. În anii ’80, când o altă scriitoare, Charlotte Hough,

a fost condamnată la închisoare pentru încurajarea unui prieten bolnav disperat să se sinucidă, s-a răspândit o furie cum că o „femeie bătrănă“ a fost trimisă la Holloway. Hough avea 60 de ani. Fiica ei, care are 65 acum, se plimbă în jurul Londrei pe bicicletă, cu părul în vânt și pantofii cu toc cui atârnați în coburul ei de șa.

Aşa că înaintarea în vârstă a fost arestată de către ajutoarele moderne în ceea ce priveşte vopsirea părului şi moda, dar întrebarea „care ar fi cea mai bună vârstă“ rămâne cât se poate de subiectivă. La care dintre „eul“ vostru anterior vă uitaţi cu cel mai mare drag, având sentimentul că aţi fi în cea mai mare armonie cu lumea? Romanciera Dodie Smith şi-a amintit de vremea în care se plimba încălțată cu pantofi albi din piele de căprioară, de mână cu cei doi unchi ai săi, care purtau pălării de pai, la vârsta de opt ani – pe care a declarat-o ca fiind „cea mai bună vârstă din lume“. La 80 de ani, scriindu-și memoriile, nu și-a schimbat deloc părerea.

Când devii părinte, ești forțat – printre alte lucruri - să îţi conştientizezi vârsta. Dar Dodie nu a avut niciodată copii. Aşa cum a explicat Fay Weldon, „înainte să ai copii, poţi să crezi despre tine că încă eşti un om bun. După aceea, ai adolescenţi şi începi să realizezi cum încep războaiele“. Este interesant faptul că doi dintre respondenții de aici au trecut singuri prin >

43

INTELLIGENCE

> această etapă a vieţii lor, o etapă preferată de poeți, dar cel mai adesea transformată într-o sursă de amintiri stânjenitoare.

Probabil că generaţia celor care îşi conştientizează cel mai mult vârsta este cea care s-a născut între 1945 şi 1948. După ce au fost binecuvântaţi cu suc de portocale şi toate avantajele unei vieți pacifiste - învăţamânt gratuit, lipsa șomajului şi reforme luminate -, cei deatunci au acum puțin peste 60 de ani, trecând glonț pe lângă libertățile lor de altădată, fiindu-le sorocit să trăiască până la 80 de ani în case cu mult mai multe camere decât au ei nevoie. Şi pentru că trebuie să existe ceva care să le amintească zilnic de norocul lor, aceştia sunt insultaţi în poveştile din ziare, când se spune că „pensionarii bogaţi devin o povară de nesusţinut pentru contribuabili“ (o reacţie prezisă cu mult timp în urmă de „The Economist“, într-un simpozion din 1987 privind Societatea îmbătrânită). Aceştia încearcă să-şi recompenseze proprii copii, care nu mai au nimic din ce este enumerat mai sus, şi să răsplătească statul fiind nişte cetăţeni simpatici: având grijă de grădini, făcând voluntariat prin spitale, ajutând teatre și biserici aflate în dificultate, susţinând arta, plătind taxele, votând – şi cel mai important, având grijă de nepoţi.

Dar nici unul dintre scriitorii noştri nu a ales veselia vârstei prea înaintate. Doar unul sau doi au fost în măsură să o facă, şi probabil că împărtăşesc prevestirea pe care V.S. Pritchett a expus-o în eseul său „Vechi precum secolul“. Avea 80 de ani, dar se simţea ca la 50, alergând pe scări până în pod, ca să studieze zilnic.

Aceasta bravadă era „apărarea lui împotriva fricii noastre de bătrâneţe şi moarte“. Ce i-ar aduce cei 90 de ani, se întreba. „Suntem făcuţi pentru casa bătrânească?“ Tristul adevăr este că el era. A trăit până la 96 de ani, dar ultimii ani și i-a petrecut într-o casă de bătrâni, suferind de demenţă. Ori de câte ori un politician, în special un prim-ministru, declară degajat că „trăim cu toţii mai mult – şi ăsta e un lucru bun“, ar trebui să strigăm în cor: „De ce?“, şi să cerem un răspuns până ni-l vor da. Cine va avea grijă de armata de vârstnici atunci când aceştia îi vor depăşi ca număr pe ceilalţi?

Pentru fiecare octogenar care este încă productiv (Desmond Tutu, Freeman Dyson, E.O. Wilson, Emmanuelle Riva) sau nonagenar (Diana Athill, Cristopher Lee), există mii de oameni din această categorie de vârstă a căror existenţă este un coşmar de nedescris. Eu sunt îngrijitorul-şef al unui părinte în vârstă, o mamă care are 93 de ani. Dacă ar fi putut încă să-şi folosească creierul, ar fi spus probabil că cea mai bună vârstă este cea de la 30 de ani. Camera ei este plină de memento-uri fotografice din acele zile fericite. Cuvintele lui Nancy Mitford – „De multe ori cred că nu există ceva mai trist decât vechile familii.“ – ar

44

Odată cu vârsta, dispar şi grijile.

Poţi să-ţi asumi, în sfârşit, câteva riscuri.

trebui să fie inscripţionate pe toate albumele de familie. „Acolo sunt, captive ca insectele, în ambra acelui moment – aparatul de fotografiat face click, iar viaţa merge mai departe.”

40 de Michael Holroyd

Adolescenţa mea a fost lungă şi a fost camuflată de un fals aer al maturităţii. A fost ca şi cum m-aş fi pregătit pentru cei 40 de ani ai mei.

La mijlocul anilor ’70 am împlinit în sfârşit 40 de ani. Pe vremea aceea publicasem memoriile biografului Lytton Strachey de la Bloomsburz Group, şi ale artistului galez Augustus John. Mă aștepta un al treilea mare bărbos: formidabilul dramaturg irlandez George Bernard Shaw. Şi-a petrecut primii 20 de ani din viaţă în Dublin şi, ca parte a documentării mele, am vizitat locurile în care a locuit şi a lucrat. Cea mai vie memorie a mea este legată de Dalkey Hill (dealul Dalkey), care se află la aproximativ nouă mile sud de Dublin, trecând peste două golfuri mari - Howth şi Bray Head – locul unde Shaw s-ar fi aruncat în mare pe vremea când era copil. Mi-a plăcut această acţiune în aer liber a lui GBS, cu toate că nu am reuşit să mă bucur de mare. Câteva după-amiezi le-am petrecut la Librăria Naţională a Irlandei, citind manuscrisele romanelor sale subevaluate. Am mers la Galeria Naţională a Irlandei ca să văd picturi, acuarele şi desene de Goya, Tintoretto şi Jack Yeats, cumpărate cu banii pe care Shaw i-a lăsat galeriei în testamentul său.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult în Dublin a fost lipsa absolută a muncii etice. M-am predat acestei culturi foarte uşor. Per total, a fost un an bun.

Prietenii mei au venit din Anglia să stea cu mine şi, de asemenea, am legat noi prietenii în Irlanda. Privind înapoi, îmi amintesc cât de emoţionat eram în faţa marii sarcini de a scrie biografia lui Shaw. Aveam nevoie de o vacanţă înainte de a mă apuca de această călătorie.

Vârsta de 40 de ani nu a fost doar cel mai bun an; a fost anul meu liber.

12 de Edward Carr

La 12 ani, sau cam pe-acolo, te afli pe treapta dintre copilărie şi adolescenţă. În camera din dos, mobila familiară din primele zile ale vieții nu este încă pregătită să se prăfuiască într-un pod izolat. În faţă se întinde o pajişte neexplorată. Este o senzaţie rară: un început de nostalgie amestecat cu noutatea şi nevoia urgentă de a ieşi în lume. Odată spart zidul, ştii că o aventură este pe cale să înceapă. În „Comoara din insulă“, Jim Hawkins îl lasă pe amiralul Benbow Inn la bordul vasului Hispaniola pentru a traversa oceanul în căutarea piratului de aur. Kim din opera lui Kipling

viaţa, stăteam acasă în satul nostru. Dar zărisem lumea în mintea mea, şi era mult mai mare decât miam imaginat vreodată. În acea vară, Big Ben a încetat să funcţioneze. Era dezmăţ la Canavalul Notting Hill. Într-un loc numit Entebbe, câţiva comando curajoşi din Israel au eliberat un avion plin de ostatici.

Părea că zilele durează o veşnicie. Mă aflam întro familie greşită şi mă mutam mereu la o altă şcoală.

Sărisem dintr-un iaz mic şi eram pregătit ca cel mare să fie de zece ori mai adânc. Patru dintre noi, cei mai buni prieteni care aveau să urmeze căi diferite, ne-am luat bicicletele şi am mers cu cortul la Romney Marsh.

Am gătit cârnaţi şi fasole la foc. Ne-am plimbat cu bicicletele în soare şi am mâncat îngheţată. Am fumat „iarbă“ şi am băut prea multă Cola. Dacă am fi fost cu doi ani mai tineri, am fi fost ţinuţi în casă. Dacă am fi fost cu doi ani mai mari, am fi fumat Bensons şi ne-am fi îmbătat cu Carlsberg şi nu ne-am fi distrat nici măcar pe jumătate cum o făceam acum. Într-un moment de cumpănă, între inocenţă şi infracţiune, aveam totul.

65-70 de Uta Frith

părăseşte Lahore alături de o lamă tibetană pentru a porni într-o călătorie transcontinentală în căutarea spionajului şi al iluminării. Huckleberry Finn fuge de închiderea în cabina tatălui său beat şi pleacă spre Mississippi, unde se confruntă cu cruzimea albilor asupra sclavilor negri.

Philip Pullman, autorul cărţii „Materiile întunecate“, a descris procesele fizice, intelectuale şi emoţionale prin care trece un adolescent ca fiind cea mai mare schimbare. Eroina trilogiei lui, Lyra Belacqua, părăseşte Oxfordul pentru alte mari universuri, și împreună cu prietena ei, Will, descoperă cum să străpungă materialul realităţii lor vechi. „Viaţa ta începe atunci când te naşti“, povestea Pullman în 2007, în paginile acestei reviste, „dar povestea vieţii tale începe atunci când descoperi că te afli într-o familie greşită“.

Am împlinit 12 ani în lunga şi dogoritoarea vară a anului 1976. Iarba era pârjolită, iar eu nu fusesem niciodată la mare. Înainte ca Blind Pew să-mi schimbe

În căutare de mai mult DEASUPRA La 12 ani trăiești o senzație rară: un început de nostalgie amestecat cu noutatea şi nevoia urgentă de a ieşi în lume.

STÂNGA Michael Holroyd, despre savoarea vârstei de 40 de ani

Soţul meu crede că ar fi trebuit să aleg vârsta de 70-75 de ani ca fiind cea mai bună, având în vedere faptul că este vârsta noastră actuală: ce ar putea fi mai bun decât fericirea pe care o simţim în momentul de faţă? Dar cu toate astea, simt cum articulaţiile mele devin din ce în ce mai scârţâitoare, iar creierul meu bâjbâie uneori în căutarea cuvântului potrivit, aşa că mulţumirea vine împreună cu o tentă de supărare. La 65 de ani, prin contrast, am simţit o libertate revigorantă. Tocmai mă pensionasem, lucru care m-a eliberat de muncă. Nu mai trebuia să aprob cereri scrise, să trec peste refuzuri, realizări de demonstrat unei birocraţii lacome. Impresionată de mişcarea Slow Food, am decis că pot face acum Slow Science.

M-am simţit energică şi am ales noi hobby-uri şi cauze, pe lângă dorinţa mea de a face tot ce pot pentru a încuraja femeile din ştiinţă să spargă gheaţa. Când ești pensionar, eşti capabil să spui „pa-pa, pe curând“ nepoţilor la sfârşitul unei vizite, ceea ce face compania lor să fie mai încântătoare. Nu e ca la vârsta mijlocie, atunci când copiii sunt responsabilitatea ta 24 de ore din 24, cu toate neliniştile implicate şi îndoielile cum că ceea ce faci nu este bine.

Există şi un alt tip de anxietate care dispare treptat: frământarea cu privire la defectele și limitele tale. Începi să te accepţi aşa cum eşti, lucru care îţi permite să fii mai răbdător cu ceilalţi. Oamenii în vârstă au deseori reputaţia de oameni înţelepţi, iar eu, bineînţeles, tind spre a fi înţeleaptă şi drăguţă. De fapt, cred că femeile de peste 65 de ani pot fi foarte puternice, pentru că nu mai trebuie să dea tot ce au mai bun pentru a demonstra că pot face multe. În acelaşi timp, trebuie >

INTELLIGENCE

> să acceptăm că viaţa se va sfârși, mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Acest gând ar trebui să fie unul comfortabil, pozitiv, nu unul supărător. Încă lucrez la acest aspect.

18 de Robert Guest

La 18 ani mintea şi corpul tău sunt mai puternice decât vor fi ele vreodată, și, în plus, nu ai responsabilităţi.

Asta este reţeta distracţiei. În multe ţări, eşti destul de mare încât să poţi să bei legal. În Marea Britanie, legea abia a fost pusă în aplicare, drept pentru care la 18 ani descoperi că Martini Bianco cu suc de fructe este dezgustător. Asta înseamnă că te simţi înţelept şi matur în timp ce iei o gargară de Carlsberg Special Brew.

La 18 ani nu ai abilităţi de negociator şi astfel este puţin probabil să obţii un loc de muncă bun. Dar cui îi pasă? Nimeni nu se aşteaptă să ai o carieră încă. Nu întreții pe nimeni, deci nu ai nevoie de mulţi bani. Iar locurile de muncă în care nu ai niciun viitor pot fi minunate, dacă nu sunt destinaţia ta finală. În vara în care am împlinit 18 ani, am fost băiat de mingi. Era grozav: aer curat, soare şi tablete de ciocolată Mars în geantă.

O altă slujbă pe care am avut-o în acea vară a fost să vând mâncare de câini în Japonia: căram grămezi de conserve de Pedigree Chum prin gări și lătram slogane de marketing în aglomerațiile de navetiști.

Salariul nu era grozav, dar măcar am reuşit să petrec vacanţa în Tokyo, învăţând cum să flirtez în japoneză în timp ce mâncam găluşte de calmar. Este de la sine înţeles că sexul la 18 ani e destul de bun.

Nici unul dintre voi nu are intenţia de a rămâne sau de a se trezi dis de dimineaţă a doua zi. Atâta vreme cât vă luaţi câteva măsuri de precauţie simple, vă puteţi bucura de acest moment fără să vă preocupe prea mult viitorul. Un alt avantaj al vârstei este că ştii că eşti nemuritor. Raţional, ştii că nu eşti, dar emoţional, eşti sigur de asta. Ceea ce înseamnă că poți face lucruri stupide şi nesăbuite cum ar fi urcatul pe acoperişuri sau să înveţi să conduci. Sau, în cazul meu, să călătoreşti cu rucsacul în spate prin cele mai dure părţi ale Braziliei, locuind în cinemauri murdare pe străzi întunecate. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să călătoresc cu un prieten sensibil. Și el avea 18 ani. Dar, în timp ce eu arătam ca la 15, el avea barbă mare şi o pălărie cu borul larg. Prin urmare, toţi tâlharii au presupus că este tatăl meu şi că probabil are bani la el. L-au jefuit de patru ori într-o lună, pe mine niciodată. Mulţumesc, Nick, şi odihneşte-te în pace. A murit când avea în jur de 30 de ani, în urma unui atac de cord, amintindu-ne să trăim în fiecare an cu bucurie, pentru că ar putea fi ultimul.

46

“Înțelept și matur... stupid și nesăbuit” DEASUPRA La 18 ani crezi că eşti nemuritor. Raţional, ştii că nu eşti, dar emoţional, eşti sigur de asta.

DEDESUBT Ian jack, ca adolescent, la începutul anilor ‘60: „tot ce imi amintesc sunt all i remember is my entuziasmul și inocența”

16 de Ian Jack

Eram pierdut în şcoala secundară – nu excelam la nimic, nici măcar la răzvrătire sau comportament nesăbuit – până într-a cincea, când m-am mutat la o altă clasă şi am avut doi profesori noi, a căror încurajare mi-a redat sentimentul că pot. Ambii profesori erau femei, deşi aveau caractere şi vârste diferite.

Domnişoara Cairns preda arta şi ne-a rămas datoare cu condiţia ei de celibatară, sau aşa ne-am imaginat, din cauza penuriei de bărbați de la sfârșitul primului război mondial. Domnişoara McCombes preda engleza şi a venit imediat după ce a terminat colegiul pedagogic din Edinburgh. Prima m-a încurajat să desenez, iar cea de-a doua să scriu. M-am aşezat între patru pereţi şi am măsurat obiectele de la distanţă într-o manieră profesională, închizând un ochi şi ţinând în faţă un creion. Acasă, fratele meu mai mare (27) fusese deja educat în spiritul filmelor străine şi al cărţilor broşate Penguin.

Era în anul 1961. M-am alăturat campaniei pentru dezarmarea nucleară şi am mărşăluit împotriva bazei nucleare americane din Holy Loch. Fiindcă aveam nevoie de o slujbă de vară, căram bagajele topografilor care măsurau întinderile de pe marginea drumurilor în apropierea celui de-al doilea Forth Bridge. Asta însemna că puteam să-mi permit o vacanţă în Londra, unde am petrecut o săptămână într-o cameră în Kilburn şi am mers la teatru pentru a-l vedea pe Albert Finney jucând în rolul lui Luther din piesa lui John Osborne sau al lui Billy Liar din piesa lui Tom Courtenay. Fascinant. Am crezut că mi-ar plăcea să fiu critic de teatru. „Ce să fac ca să ajung ca Kenneth Tynan?“ am întrebat-o pe domnişoara McCombes, care nu a ştiut răspunsul, dar mi-a sugerat să încep prin a studia literatura engleză la Universitatea din Edinburgh.

Nu am făcut-o nici până acum. La fel ca în sceneta jucată de Peter Cook, în care un miner n-ar fi ajuns niciodată un judecător la Înalta Curte, nici eu n-am >

Elena Badea Cum dezlegăm misterul generaţiei Y? Prestigiul companiei și calitatea produselor sunt aspecte importanate pentru tinerii din generația Y S-au născut între 1981 şi 2000. Au o perspectivă cu totul diferită faţă de lume şi viaţă, comparativ cu generaţiile anterioare – „baby boomers“ (1946-1964) şi generaţia X (1965-1980). Tehnologia de ultimă oră nu le pune nicio problemă, dar au nevoie de feedback constant pentru propria dezvoltare. Preţuiesc timpul liber şi viaţa personală, dar îşi construiesc mai multe opţiuni de carieră în paralel pentru că sunt interesaţi de teme foarte diverse, care să le solicite creativitatea. Ce face specială generaţia Y? Care sunt caracteristicile ei definitorii?

1. Au aşteptări mari de la angajatori Până în anul 2025, 75% din forţa de muncă de la nivel global va fi alcătuită din membrii generaţiei Y, iar 15% dintre ei sunt deja la nivel managerial. De asemenea, mai mult de 92% dintre membrii generaţiei Y consideră că succesul în afaceri nu se măsoară doar prin profitul generat, ci şi prin implicarea socială a companiei. În România, un studiu recent al Griffiths School of Management arată că prestigiul companiei şi calitatea produselor şi serviciilor sale sunt aspecte importante pentru tinerii din generaţia Y participanţi la studiu. 81% dintre respondenţi spun că bunul renume al companiei este un criteriu pentru selectarea viitorului loc de muncă, iar 94% dintre ei acordă aceeaşi importanţă calităţii pe care o au produsele şi serviciile firmei la care sunt în proces de recrutare. Ceea ce mai constată interesant studiul este că pe langă responsabilitatea socială, inovaţia este un criteriu cu cote mari de relevanţă pentru tinerii din generaţia Y în selecţia unui loc de muncă.

Conduşi de experienţele lor formative, tinerii acestei generaţii nu se tem să aibă aşteptări mari de la angajatorii lor şi în niciun caz nu se tem să le ceară mai mult la nivelul responsabilităţii sociale. De aceea, ori de căte ori vor considera că sunt nedreptăţiţi sau că nu s-a reacţionat la o problemă ridicată de ei în organizaţie, nu vor ezita să îşi exprime punctul de vedere prin intermediul reţelelor sociale.

2. Pun viaţa personală şi timpul liber pe primul plan Acelaşi studiu al Griffiths School of Management menţionat mai sus relevă faptul că in momentul alegerii unui loc de muncă, 68% din respondenti, tineri din generaţia Y, spun că iau în considerare ca şi principal criteriu oportunităţile de dezvoltare personală şi evoluţie în carieră pe care acesta le oferă. Următoarele două criterii menţionate sunt: echilibrul între muncă şi viaţa personală (63%) şi siguranţa locului de muncă (59%).

Pe de altă parte 69% dintre respondenţii unui alt studiu, realizat de această dată în S.U.A., consideră că nu este neapărat necesar să meargă la birou în fiecare zi pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi nu sunt interesaţi să lucreze aşa cum o fac părinţii lor, de la 9am la 5pm. Mobilitatea pe care le-o oferă accesul la tehnologie şi mediul digital, dublată de uşurinţa cu care accesează informaţiile în mediul online, le dă acestora posibilitatea de a-şi lua biroul cu ei în orice loc s-ar afla: acasă, la cafenea, în oraş, la sală de sport sau în parc. Tinerii generaţiei Y îşi schimbă locul de muncă în medie la 2 ani, faţă de cei din generaţia X, la care media este de 5 ani. Lucrează ca angajaţi,

însă, pe termen lung, 62% sunt de părere că scopul lor este de a face bani pe cont propriu, fiind reticenţi în faţa ideii de a munci toată viaţa.

3. Sunt consumatori exigenţi Deoarece au fost crescuţi de părinţi care le-au încurajat alegerile şi de cele mai multe ori le-au structurat educaţia, tinerii generaţiei Y îşi vor exprima fară ezitare opiniile. Accesul la internet şi la tehnologie le-a dat o percepţie mai fluidă asupra vieţii, mediul virtual fiind parte integrantă din „realitatea lor“. Ca şi nativi digitali, în general nu au reţineri în a-şi exprima punctul de vedere cu privire la produse şi servicii în mediul online şi fac asta mai ales prin intermediul reţelelor de socializare. De aceea, deşi nu au la fel de mulţi bani în buzunare ca cei din generaţia X de exemplu, sunt trataţi ca şi clienţi VIP. Un studiu al companiei NM Incite din S.U.A. arată ca 60% dintre respondenţii cu vârsta între 18-24 de ani spun că vor semnala plângerile pe care le au ca şi clienţi ai unei anumite companii pe Facebook, Twitter sau pe alte reţele sociale. Este de precizat că tocmai felul lor specific de a reacţiona ca şi consumatori exigenţi, determină companiile să fie mai atente la relaţiile cu clienţii. Nu mai puţin de 42% dintre respondenţii la un studiu al companiei de cercetare de piaţă Nielsen, cu vârste între 18 şi 34 de ani, au spus că se aşteaptă ca firmele să răspundă într-un interval de timp de maxim 12 ore reclamaţiilor făcute de ei prin canalele de social media. Ca urmare, firmele încearcă să îi mulţumească pe tinerii generaţiei Y înainte ca plângerile lor să devină virale, fapt ce le conferă încă şi mai multă putere ca şi consumatori.

4. Au o misiune de viaţă prin care vor sa facă diferenţa O cercetare privind generaţia Y realizată în S.U.A. de Bentley University Center a indicat că pentru 84% dintre participanţi, mai importantă decât recunoaşterea profesională este posibilitatea că prin aportul lor să aducă o contribuţie pozitivă în comunitate.

Mulţi dintre ei, pasionaţi de cauzele sociale, îşi dedică timpul liber voluntariatului. Alţii sunt implicaţi în proiecte personale prin care îşi exprimă creativitatea, fiind sprijiniţi de numeroase aplicaţii tehologice care au liberalizat accesul digital la creaţie în muzică, fotografie, film, arte plastice (aici un exemplu de ultimă oră este tehnologia imprimării 3-D).

Fiecare generaţie are experienţele ei specifice care îi modeleză preferinţele, aspiraţiile, credinţele şi atitudinea faţă de muncă. Tinerii generaţiei Y şi-au făcut intrarea cu dreptul în mediul de afaceri şi în plan social, aducând cu ei atât un nou set de provocări pentru lideri, cât şi valori care decurg din expunerea lor la intercontectarea pe care o prilejuieşte tehnologia.

Faptul că aplică criterii ca cele de mai sus în decizii importante, precum alegerea unui loc de muncă, ne deschide o perspectivă asupra valorilor generaţiei Y: ataşarea unui sens social în raportarea la mediul de muncă, conştiinţa unei identităţi clare şi autentice şi stabilirea unei misiuni de viaţă referitoare la felul în care vor face diferenţa în societate. n Conținut produs de

INTELLIGENCE

Tim Atkin Inspectorul listei de vinuri

La „Jamie’s Italian“ e bine să fii generos dacă vrei să savurezi din vinurile casei > învățat latină. Îmi aduc aminte de o zi în care mă întorceam spre casă cu bicicleta cu o cutie de vopsele în desaga bicicletei mele Sun Wasp şi alergând ca naiba pe marginea drumului. O maşină a tras pe dreapta, iar şoferul striga prin geam „Băiete, mergi cu 25 km pe oră“. De fapt simţeam că mergeam mult, mult mai repede.

55 de Penelope Lively

Mă voi opri la vârsta de 55 de ani. Un punct din m ijlocul vieţii – stresurile tinereţii s-au terminat, necazurile bătrâneții nici n-au început. Şi vorbesc cu înțelepciunea unui octogenar; când ai trecut de 80 de ani, o femeie de 55 nu-i nimic altceva decât o fată.

Aşteaptă şi ai să vezi...

Sunt o persoană care păstrează un jurnal. O privire aruncată în jurnalul meu la vârsta de 55 ani dezvăluie o persoană extrem de ocupată, muncind din greu. „Ce săptămână! M-am simţit ca un cal de curse epuizat mişcându-se greoi spre alt ţarc, după fiecare zi care trece.“ Asta sună ca şi cum m-aş plânge, dar eu ştiu că nu e aşa. Ideea este că cineva a fost capabil să facă toate acestea la o vârstă mijlocie sănătoasă. Scriam de zor, ideea pentru următorul roman clocotea chiar dinainte să-l fi terminat pe primul. Copiii mei erau deja adulţi şi nu mai aveau nevoie de mine tot timpul sau de atenţia mea – cu toate că primul meu nepot venise deja pe lume, aşa că exista dorința de a avea grijă de copil.

Găsesc vârsta mijlocie pe deplin satisfăcătoare. O perioadă calmă în care poţi reflecta la multe lucruri.

Angoasele şi orgoliile tinereţii au dispărut cu timpul.

Ca şi scriitor, ajungi la o maturitate interesantă – cu puţin noroc, şi productivă. Probabil că ai descoperit deja despre ce să scrii şi cum să o faci. Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru alte aspecte ale vieţii: de la 50 de ani în sus te cam saturi de excesele tinereţii, ţi-ai dat seama cine eşti şi de ce ai nevoie şi poţi continua ceea ce eşti şi ceea ce faci. Dacă ai copii, poţi să te bucuri de ei fără să îi mai baţi la cap pentru note mari şi să stai treaz noaptea pentru că nu i-ai auzit intrând în casă. Eşti mai corpolentă, s-ar putea să ai câteva fire de păr gri, eşti semi-lucidă din cauza unui pahar de vin băut după-amiaza. Aşa, şi? Cu toate astea, ai o experiență bogată de viaţă, ești mai echilibrat, mai puţin încărcată, pregătit pentru ceea ce urmează, fără să te plângi dacă nu mai apare. Nu-ţi face griji, tu, cea de 40-şi ceva, ce-i mai bun abia acum urmează. n

?

48

TU CE SPUI

Ce vârstă primește votul tău?

Dezbaterea continuă pe moreintelligentlife.com

Chef, patron de restaurant şi brand media internaţional, prietenos, dar şi faimos, Jamie Oliver este considerat regele bucătăriei globale. Şi totuşi, o singură ţară ocupă un loc special în universul culinar al lui Jamie: Italia.

Prima lui slujbă a fost la restaurantul lui Antonio Carluccio din Londra, unde şi-a întâlnit mentorul, Gennaro Contaldo.

Ulterior, a fost descoperit de o televiziune britanică în timp ce lucra la cafeneaua cu influenţe italiene River Café.

Acest lucru conferă un grad de autenticitate lanțului său de restaurante „Jamie’s Italian“, pe care l-a lansat în 2008 şi numără în prezent 30 de filiale în Marea Britanie, de la Aberdeen până în Brighton. Gândiţi-vă la asta ca la o Pizza Express cu atitudine şi mai multe ingrediente diferite. Restaurantele au muzică bună, lumină clar-obscură, servicii prietenoase şi pereţi plini cu fotografiile memorabile ale lui Jamie. Și ele, tot de mare de succes.

Nava amiral a rețelei de restaurante, cea de la Covent Garden, adună sâmbăta 1.100 de note de plată.

Vinurile roşii de elită au un preţ atractiv: cel parfumat și totodată robust, cum ar fi un E. Pira Barolo Cannubi din 2006 (care costă 65,80 lire sterline), sau cel plin de arome, închis la culoare datorită concentraţiei mari de fructe, precum Allegrini Amarone della Valpolicella din 2008 (cu un preț de 59,90 lire sterline). Amândouă sunt vinuri excelente care îi vor încânta pe

italofilii în căutare de ceva mult mai interesant decât un Lazio Merlot. Lista conține aproape în totalitate vinuri italienești – cu excepția șampaniei – şi, păstrând linia conceptului lui Oliver de a promova produsele locale, ea acoperă majoritatea regiunilor viticole ale Italiei: Veneto, Alto Adige, Marche, Piemonte, Toscana, Campania, Sardinia, Puglia, Sicilia şi Friuli-Veneţia-Giulia.

Oricum, nu toate vinurile de pe listă sunt de calitate: e grozav să vezi și un Riesling italian.

Cele mai ieftine sunt trei vinuri siciliene, care poartă eticheta specifică restaurantului „Jamie’s Italian”: unul roşu, unul alb şi unul rosé.

Acestea se cumpără vrac şi se vând la pahar, litru sau sticlă – înfăşurată eventual într-o piele de capră, dacă cineva se arată interesat. Sunt destul de decente, cel mai grozav dintre ele fiind cel roșu, dar am gustat şi vinuri italienești mai bune, la preţul de 17,80 de lire sterline sticla de 750ml. Sfatul meu ar fi să vă aventuraţi prin magazine şi să vă tratați singuri cu ceva mai substanțial.

Am ales un vin Pieropan Calvarino Soave Classico din 2010 (de 34,85 lire sterline), unul dintre cele mai bune vinuri albe din nordul Italiei. Este clar, aspru şi sec, așa cum un venetic își asumă un Chablis cu acid ca de oţel.

Super-top.

Preț curs: aproximativ 25 lire sterline, pachet de trei cursuri, plus vin; jamieoliver.com/Italian

Unde să mai mergi şi ce să bei CARLUCCIO’S Bine întreținut, lanţul de restaurante cu delicatese poartă numele italianului Antonio Carluccio.

Tarif per produs: în jur de 24 lire sterline Cel mai bun vin alb: Ascheri Cristina Arneis, Langhe din 2012 - realizat din cei mai buni struguri albi din regiunea Piemonte, acest Arneis încântător este lămâios şi răcoritor.

Cel mai bun vin roşu: Fontanafredda Briccotondo Barbera, Piedmont Barbera din 2011 - nu este la fel de faimos ca Nebbiolo, dar este mult mai serios şi mai puţin ameninţător. Este valoros prin cantităţile mari de zmeură şi cireşe negre, delicat, cu final lămâios. (costă 21 de lire sterline) carluccios.com

STRADA Rețea de restaurante italienești pline de viață, unde se servesc salate minunate şi pizza.

Tarif per produs: în jur de 22 lire sterline Cel mai bun vin alb: Conviviale Fiano, Puglia din 2012 - unul dintre cele mai iubite varietăţi de vinuri albe din sudul Italiei. Moale, rotund, savuros. (costă 20,25 lire sterline) Cel mai bun vin roşu: Picco del Sole Aglianico, Campania, din 2011 - Vinul Aglianico este unul dintre cele mai bune vinuri roșii italienești din zona Napoli.

Are o uşoară introducere de struguri, cu o notă de vanilie dulce, gust desăvârșit de tanin și fructe mărăcinoase. (costă 19,85 lire sterline) strada.co.uk

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

SECTION TITLE

>

609

INTELLIGENCE

Ed Smith Citind jocul Statisticienii sunt în fața porții. Dar pot oare cifrele să conteze vreodată într-un joc atât de imprevizibil ca fotbalul? În urmă cu 10 ani, trecând pe lângă librăria Universității Harvard, am văzut un panou care mă invita să descopăr „ce se întâmplă atunci când sportul este supus metodei științifice“. Panoul era de fapt o reclamă la o carte ce avea să devină celebră: „Moneyball“, scrisă de Michael Lewis.

Am petrecut un semestru la Harvard, chiar în mijlocul carierei mele de jucător de cricket, cum s-a dovedit ulterior, deși numărul firelor de nisip rămase în clepsidră nu este niciodată cunoscut, în timp. M-am oprit din practicarea acestui sport în timpul unei ninsori de noiembrie. O idee, palpitantă și tulburătoare în același timp, nu mi-a dat însă pace: aceea că știința ar putea revoluționa sportul.

Intelectualul din mine, frustrat pentru mai mult timp din cauza suspiciunii privind ideile din sport, a simțit o echilibrare întârziată, o „renaștere“ a tocilarilor pe cheltuiala sportivilor.

Pe de altă parte, sportivul din mine se îndrepta într-o direcție opusă. La începutul carierei de jucător de cricket, am fost mult prea rațional, în defavoarea jocului. Ulterior, am încercat să-mi descopăr vocația, fără să caut o soluție științifică. Am încercat să gândesc mai puțin. În ciuda libertății și a distanțării de sport de care mă bucur în prezent, în ciuda muncii de teren a specialiștilor care urmăresc producerea de strategii, încă am dileme în legătură cu raportul sportștiință. Creditez rațiunea atunci când am date; când nu le am, apelez la intuiție. Pare o judecată bună; intelectual, însă, acest mod de abordare este un dezastru.

Fotbalul, aflat pentru o perioadă îndelungată la capătul nereformat al spectrului științei, îmbrățișează astăzi statisticile. De exemplu, știm că, sezonul trecut, au existat 19 meciuri în care un jucător a totalizat 100 de pase reușite; printre pasatori, Mikel Arteta (Arsenal Londra – 6 meciuri în care a reușit 100 de pase ) sau Michael Carrick (Manchester United – 5 meciuri). Știm cine a realizat cele mai multe interceptări de balon (Morgan Schneiderlin, Southampton – 139). Fotbalul a fost obligat să cedeze în fața statisticilor, până la urmă. Este mai profitabil așa, iar orice oră de joc traduce competitivitatea în bani.

Există, însă, o problemă atunci când vine vorba de folosirea cifrelor pentru a încerca să decodezi fotbalul. Baseballul reprezintă fantezia unui statistician: fiecare eveniment este discret și de sine-stătător și produce un răspuns clar la o întrebare și mai clară. Minge sau lovitură? În interiorul sau în afara bazei? Erori ale jucătorilor sau nu? Prin contrast, fotbalul este un sport fluid, cu părți neîntrerupte de joc, în care jucătorii interacționează subtil și, de multe ori, imperceptibil. Un jucător care nu atinge mingea îi poate crea spațiu unui coechipier pentru a înscrie. În fotbal, trebuie măsurate atât „umbrele

50

trecătoare“, cât și „urmele lăsate în nisip“. În defensivă este vorba, de asemenea, atât de ce se întâmplă, cât și de ceea ce nu se întâmplă. Fostul jucător Paolo Maldini, unul dintre fundașii reprezentativi ai echipei naționale a Italiei și ai echipei de club AC Milan, făcea, în medie, o deposedare de balon o dată la 2 jocuri. El nu „și-a murdărit foarte des genunchii“, și asta datorită poziționării sale excelente în teren. Asta îmi aduce aminte de o discuție pe care am avut-o cu un diplomat care coordona efectuarea unui ciclu de analize privind politica afacerilor externe a Marii Britanii. „Nu este arta diplomației“, l-am întrebat, „cea care dezamorsează situații atât de eficient încât acestea nu lasă aproape nicio urmă?“ Fotbalul depinde, de asemenea, de noroc: o deviere poate decide o finală. Cu toate acestea, statisticienii nu se dau bătuți. În cartea „The Numbers Game“, publicată în luna mai a acestui an, 2 academicieni, David Sally și Chris Anderson, au dezvoltat o serie de argumente prin care încearcă să convingă cititorii cum meciurile de fotbal sunt câștigate prin strategie. În primul rând, spun cei 2, apărarea este mai importantă decât atacul. Evitarea primirii de goluri este mai importantă decât marcarea lor. În al doilea rând, jucătorul-vedetă al unei echipe este mai puțin important decât cel mai slab jucător (veriga slabă a echipei). Deoarece jucătorii unei echipe interacționează unii cu alții de foarte multe ori pe parcursul unei partide, strategia de grup este mai eficientă decât „sclipirile“ individuale.

Strategia de grup poate surclasa „înțelepciunea convențională.“ La EURO 2012, Spania a fost criticată pentru „lipsa de aventură“. Atunci, antrenorul Vicente del Bosque a ales o formulă de joc în care atacantul era înlocuit cu un mijlocaș.

După victoria zdrobitoare din finala campionatului, 4-0 cu Italia, cu Cesc Fabregas în rolul de mijlocaș extra, tactica lui del Bosque a devenit, brusc, apreciată. Turneul a fost câștigat de către echipa care a demonstrat că posedă cea mai evoluată formă de cultură a fotbalului.

Se întrevede, așadar, un viitor în care strategia în sport să fie determinată, integral, de către date și nu de opinie? Argumentul va fi rezolvat prin găsirea unui echilibru între date și intuiție, între fapte și judecăți? Sau datele empirice vor înlocui treptat poveștile și miturile?

Recitind „Moneyball“ acum, experiența este una surprinzătoare. M-am trezit întrebându-mă dacă sportul nu a devenit cumva ultrarațional, așa cum, în trecut, se baza pe o serie de intuiții nefundamentate și pe înțelepciunea populară. Cert este că vom continua să alegem acele principii care se potrivesc convingerilor noastre. Eu sunt intuitiv, tu ești convins, el are halucinații. Sau, dacă preferi, eu sunt rațional, tu ești reducționist, el este un sclav al numerelor. n

LUSH

FRESH HANDMADE COSMETICS

SECRETUL UNUI PAR MINUNAT! INCEARCA NOUA COLECTIE DE INGRIJIRE A PARULUI PENTRU UN SCALP SANATOS, VARFURI IMPECABILE SI STRALUCIRE NATURALA.

AFISEAZA UN LOOK SEDUCATOR SI RASFATA-TE cu aromele noastre unice!

Ne gasiti in Bucuresti: - Afi Palace Cotroceni, Bdul Vasile Milea, nr. 4 - 6, etaj 1, sector 6, telefon 0767.269.266 - Mario Plaza, Calea Dorobanti, nr. 172, sector 1, telefon 0760.698.801 - Centrul Vechi, str. Franceza, nr. 46 - 48, sector 3, telefon 0761.700.213 - Baneasa Shopping City, Soseaua Bucuresti - Ploiesti, nr. 42D, etaj 1, sector 1, telefon 0765.036.926 Sau pe on-line: - www.lush.ro, telefon 0760.698.801

INTELLIGENCE

CULTURA NUMERELOR

Ionuț Plăiașu și norocul lui 13 În fiecare ediție a revistei analizăm, cu ajutorul unui personaj cunoscut, un număr: semnificație personală și, acolo unde există, înțelegerea populară.

Cu noroc Ionuț Plăiașu, CFO al ERB Retail Services are o veche relație cu numărul 13

52

Din motive evidente, am început cu numărul 13.

Ziua de treisprezece poate ține lumea în casă dacă pică într-o marți sau într-o vineri, depinde de la superstițios la superstițios; orice neatenție sau accident obișnuit petrecut într-o zi de treisprezece, sunt imediat explicate prin blestemul lui 13.

Avem chiriași care se feresc, ca de boală rea, de orice ușă pe care stă numărul 13. Ba multe hoteluri nici nu au o cameră cu numărul 13, preferând să sară de la doisprezece la paisprezece, pentru a nu-și pune oaspeții în dificultate.

Aura aceasta negativă, ghinionul zilei de treisprezece îi atinge la fel de des pe tineri, cum îi atinge pe bătrâni; la fel de bine pe oamenii de la oraș, ca pe cei din mediul rural.

Numărul 13 nu pare a ține de educație sau clasă socială, ne sperie pe toți.

De pildă, când România a semnat, în primăvara lui 2009, acordul de împrumut de 20 de miliarde de euro cu FMI, Banca Mondială și BERD, România a împrumutat, de fapt, 19,95 miliarde euro. Puțini știu lucrul acesta, și mai puțini cunosc explicația: autoritățile române s-au răzgândit în ultimul moment, și nu au mai luat 13 miliarde de la FMI. Au considerat că 13 miliarde pot aduce ghinion, drept pentru care au împrumutat 12,95 miliarde de euro. Restul de șapte miliarde (până la 19,95) venind de la Uniunea Europeană, Banca Mondială și BERD. Nu e banc, nu e folclor. Chiar așa s-a petrecut.

Ionuț Plăiașu este, prin formare, om al cifrelor. Director Financiar al ERB Retail Services, instituție financiară non-bancară membră a grupului Eurobank (din care face parte și Bancpost) și lider al pieței creditelor de consum din România, Plăiașu a fost urmărit, încă din tinerețe, de numărul 13. Nu i-a făcut defel rău, ba chiar îi aduce, aproape fără excepție, noroc.

A nu se înțelege că Plăiașu caută cu înverșunare întâlnirea norocoasă cu cifra 13, pentru că nu o face. E un tip care trăiește în concret: poate săți vorbească vreme de două ceasuri despre economie, despre rolul tot mai important pe care directorul

financiar (CFO) îl are în destinul unei organizații. “Asta se petrece mai ales de la începutul crizei, și tendința continuă și azi. Pentru a rezista într-un astfel de context, unde potențialul de vânzare a scăzut semnificativ, companiile au trecut la revizuirea costurilor. Aici, rolul unui CFO devine capital, căci el trebuie să propună noi modele de business bazate pe costuri reduse, astfel ca organzația să se mențină profitabilă. Experiența directorilor financiari poate face diferența.”

Cum spuneam, Plăiașu e un tip cu picioarele pe pământ, nici pomeneală să fie genul superstițios, atât că nu putea să nu observe că de ani de zile se întâlnește, negreșit, cu numărul 13. Exemplu: pe lângă responsabilități – profesionale sau de familie – are pasiuni. Una, pasiunea pentru fotbal, este mai importantă decât celelalte. E fanul lui Dinamo. Pe abonamentul de anul acesta a primit locul 13. Ți-l arată, dar nu-l mai miră, doar observă: primul apartament cumpărat, două camere la etajul doi, apartamentul cu numărul 13. Când s-a mutat în al doilea apartament, de trei camere, la etajul al treilea, pe usă tot 13 scria.

“Când ne-am mutat la casă, chiar m-am mirat că nu suntem la numărul 13. Apoi, soția mi-a atras atenția că numărul e 67. Tot 13 face”, glumește Plăiașu. În curte a vrut să planteze niște arbori tuia. La recomandarea specialistului, au încăput 13. “În timpul facultății, 95% din biletele pe care leam extras la examenele oral aveau numărul 13. Mă obișnuisem deja, era surprinzător când trăgeam alt bilet, dar cred că s-a întâmplat cel mult de două ori să nimeresc altceva decât 13.”

Se consideră că 13 semnifică sfârșitul unui ciclu, având ca exemplu existența a 13 zodii în astrologia celtă și indiană. Treisprezece mai înseamnă și că sistemele demodate trebuie să ia sfârșit pentru a face loc unor transformări necesare. 13 poate fi interpretat și ca 12+1, și e privit de mulți ca fiind numărul inițiatului. Însă semnificația numarului 13 nu poate fi discutată fără să ne referim la geometria sacră, mai ales la Floarea Vieții, din Templul lui Osiris, care arată mișcarea continuă de distrugere și creație a vieții.

Despre numărul 13 s-au scris rafturi întregi de cărți de interpretări. Totuși, înțelegerea populară arată că cei mai mulți ne temem de cele 13 ceasuri rele, de ghinion.

Așteptăm, în ziua de 13, să ne meargă rău. Plăiașu, om al cifrelor, știe mai bine. n

Conținut produs de

ADVERTORIAL

DE CINCI ANI ÎN ROMÂNIA

Ciocolată rece. Înghețată ’’S-a întâmplat să fiu în Italia şi un amic m-a invitat să mergem să mâncăm cea mai bună ciocolată din Florenţa. La Venchi. A fost dragoste la prima vedere. Mi-au plăcut foarte mult filozofia, marca, produsele. Astfel, m-am întâlnit cu oamenii de la Venchi, am prezentat planurile pentru România, am negociat, i-am convins, am semnat contractul și ne-am apucat de treabă’’. Așa începe povestea primei Cioccogelaterii Venchi din Europa de Est - deschisă în România în urmă cu 5 ani -, spusă chiar de catre fondatorul acesteia, George Sotiroulis.

Povestea brandului Venchi este însă mult mai veche, fiind ancorată undeva în Italia sfârșitului de secol XIX. Mai exact, în anul 1878, atunci când, la Torino, tânărul Silvano Venchi deschidea primul său laborator de cofetărie. ’’Venchi spune povestea în care protagonist absolut este gustul autentic italian. Este o afacere care presupune să le oferi oaspeţilor o experienţa distinctă, dezirabilă şi cât se poate de memorabilă. Esenţa Venchi o reprezintă calitatea, prospeţimea, cultură şi experienţă de secole în fabricarea produselor de cofetarie. Rețetele deosebite, unice, precum și materia primă de o calitate extraordinară, nealterată prin procese chimice sau prin adăugarea de conservanți, reprezintă punctul cheie al succesului Venchi în lume’’, afirmă fondatorul Venchi în România.

Potrivit acestuia, Venchi își selecționează cu cea mai mare grijă ingredientele: boabele de cacao provin din cele mai bune plantații Criollo și Forastero din Africa și America Latină, iar nucile, migdalele, alunele și fisticul din Piemont. În întreaga lume, multe dintre produsele-icon Venchi se produc pe loc, în fiecare dintre cele peste 7.500 de Cioccogelaterii Venchi răspândite în 55 de țări. Venchi are, totodată, cea mai mare gamă de produse realizate exclusiv manual, expuse și vândute la vrac, ținând astfel vie tradiția artizanilor peste tot unde brandul este prezent.

Pionierat și calitate George Sotiroulis, înconjurat de “dulciurile la care te gândești cu zilele”

’’Venchi înseamnă autentic şi pasiune. Înseamnă mândria de a fi ciocolatier de 130 de ani. Din multiplele premii și distincții câștigate de Venchi, 2 premii le mentionez: premiul Vassoio d’Oro câștigat în cadrul Festivalului Eurochocolate Perugia 2004, conferit pentru produsul Venchi Chocaviar – microsfere din masă pură de cacao sud-americană lucrate manual, și distincția de ciocolatier al Premiilor Nobel începând cu anul 2007’’, adaugă George Sotiroulis.

Pe piața românească, Venchi s-a adaptat cu ușurință. ’’Două cuvinte într-unul, ciocolata și gelato, și o mare varietate de dulciuri la care să te gândești cu zilele, acestea sunt reperele pentru Venchi’’, spune proprietarul Venchi.

Potrivit lui Sotiroulis, toate produsele Venchi, indiferent de gama din care fac parte, sunt fără gluten, arome artificiale, aditivi, îndulcitori, grăsimi hidrogenate,fracționate sau de sinteză. De asemenea, toate cele 8 departamente ale laboratoarelor Venchi – Ciocolateria, Gianduja, Bomboneria, Pralineria, Gelateria, Fără zahăr, Marrons Glaces și Torrone – folosesc, dacă nu în totalitate, cel puțin majoritar muncă manuală.

Pentru București, Venchi înseamnă locul unde găsești peste 60 de sortimente de înghețată artizanală, fără zahăr sau gluten, dar și 350 de sortimente de ciocolată extrem de rafinate - chocaviar, ciocolată clasică sau fără zahăr. ’’Venchi este cel mai special loc din București. Te îndeamnă să rămâi. Lumea vine și pleacă, cu câte un cornet de înghețată sau o punguță cu praline, lume frumoasă, oameni de bună calitate pe care iți face plăcere să îi privești.

Suntem amplasaţi într-o zonă cu tradiţie, o zonă de trecere, şi am reuşit să punem Calea Victoriei 214 pe harta multor oameni’’, afirmă, cu mândrie, George Sotiroulis. n

Conținut produs de

FOTO ROBERT DAVID

Cioccogelateria Venchi. Tradiție italiană, inspirație românească

INTELLIGENCE

PASAGERUL

Un fel de fuziune

Designul auto și arhitectura au fost în contratimp zeci de ani, dar noua mașină sport de la Alfa Romeo reușește să le aducă împreună. Jonathan Meades explică cum a fost posibil.

Se poate spune că noul Alfa Romeo 4c a preluat clasa modelelor glamour care au fost dezvăluite publicului în martie, la Geneva Motor Show. Una neagră, una albă, o blondă, o brunetă: Alfa este un angajator care oferă oportunități egale. Și clasa? Ele erau acoperite. Ele purtau rochii. Rochii scurte negre, aproape modeste.

Care trebuie să fi fost o dezamăgire pentru burdihanele cu priviri languroase, în căutare de pântece, directori voraci și ”obiectivi” salivând, epitetul de rigoare pentru toți fotografii care trăiesc în lumea extensiilor .rpm și .kph.

Deci ce fel de automobil este acela care poate fi lansat fără câțiva pantofi din piele de leopard?

Un automobil ale cărui faruri din față frizează exagerarea. Ele derivă, evident, dintr-o coliziune între ramele experimentale ale unui oftalmolog și una sau mai multe Santinele - cefalopodele violente din seria „Matrix“. Așadar, un automobil care este proiectat în parte să atragă cel mai bun specialist al efectelor speciale ciudate. (Care locuiește împreună cu mămica. Și are un poster cu Tiff Needell pe peretele din dormitor.)

Un automobil a cărui cabină se îngustează atât demult încât privit din față, din poziția orei cinci sau șapte, arată ca și cum este ori suferind de boala vehiculelor amfibii, ori este subevaluat de o umflată cu pernă la spate, din epoca târziu-victoriană – spatele trebuie să-i fi fost externalizat lui James Tissot. Dar asta explică probabil modestia vestimentară a modelelor. La urma-urmei, ce

54

O cifră

DEASUPRA Lansarea modelului Alfa 4c.

Va costa 51,600 lire sterline.

om simplu ar putea să facă față unor asemenea excese voluptoase? Totuși, această reîntoarcere tulburătoare a anilor ’80 pare mai puțin pronunțată atunci când mașina este privită din alte unghiuri.

Un automobil al cărui producător realizează că designul vinde, pe propriul merit, fără asistența fetelor tunate care – ah, durere! – nu sunt la pachet cu obiectul pe care-l cumperi. Dacă apartamentele de lux neplanificate, computerele cu forme artistice, sistemele audio high și așa mai departe pot fi vândute în magazine fără să fie decorate, atunci, de ce nu se întâmplă la fel și cu mașinile?

Mai ales cu o mașină ale căror forme cvasi-sculpturale, cvasi-arhitecturale țipă pur și simplu. Și care, într-adevăr, dacă a fost umflată corespunzător și ajustată marginal (uită acele roți), depășește cu mult acele clădiri date ca exemplu al arhitecturii „fără formă“ sau „pliată“ – arhitectura așa-zis biomorfă care ascunde frici patologice sau unghiuri drepte, riguros de netede și cu linii verticale exacte. Gândiți-vă la clădirea Selfridges din Birmingham, proiectată de Future Systems, sau la Kunsthaus - clădirea din Graz a arhitecților Peter Cook și Colin Fournier. În anii ’20, Le Corbusier a proiectat vile octogonale albe care nu au prezentat nici un fel de teamă. Când au fost fotografiate, arhitectul a insistat ca mașina sa să apară undeva în cadru. A făcut asta ca să sugereze că locuința, ca și automobilul, este o mașinărie. Cu timpul, incon-

Tom Standage Un joc, un gadget și un App

Un ceainic pentru obsedații de cafea și un viitor câștigător al concursului, Game of Phones. gruența celor două obiecte a devenit de nerecunoscut: clădire nouă, mașină nouă. Retrospectiv, ele sunt la fel de asemănătoare ca un bănuț învechit și o navă spațială.

Mare parte din arhitectura de azi acaparează mișcarea modernă timpurie, încât vilele lui Le Corbusier par mult mai proaspete; aproape că poți să le miroși vopseaua. Pe când mașinile – chiar dacă nici Le Corbusier însuși nu a negat ultimele modele – par din Paleolitic.

Această disjuncție (aparent) anacronică dintre designul și arhitectura automobilului s-a disipat. Alfa 4c este doar una dintre multele dovezi ale acestui gen de fuziune. La fel ca în cazul mașinilor și clădirilor, există și alte obiecte care capătă forme asemănătoare: mobila, corpurile de iluminat, șoproanele și obiectele elementare colorate prostesc, cu funcții de neînțeles, pe care oamenii și le fac cadou reciproc.

Aspectul mașinii este justificat de designerii săi ca fiind determinat de cerințele funcționale. Asta ar spune ei. O fac mereu: nimeni nu poate să mărturisească vreodată că proiectarea unei mașini (sau a oricărui obiect util) a fost făcută în mod special pentru el sau ea – nici măcar că a fost aleasă o anumită formă pentru că este la modă și nu se face să-i iei fața modei. Încântătoarea Alfa Giulia, cu trei uși, de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 – cele mai elegante mașini de poliție din Europa – era rectilinie ca și vilele din anii ’20 ale lui Le Corbusier. Designul auto a întârziat cu aproape 20 de ani. Și totuși, în prezent, cele două mărșăluiesc împreună. Ce-ar fi dacă mașinile ar prelua conducerea? Arhitecții deplâng cu persistență faptul că ingineria arhitecturală este primitivă în comparație cu ingineria mașinilor, de exemplu, drept pentru care ei încearcă s-o imite. Dar ideea că formele aleatorii, de multe ori, ale stiliștilor auto i-ar putea forța pe arhitecți a fost trecută în mare parte cu vederea.

Alfa 4c este mai pliată și mai fără formă decât dorința pretențiilor responsabile. Ea dispune de o caracteristică după care tânjește practica arhitecturii: este o sursă de inspirație cu potențial. Este ca și cum ai spune că poate fi smulsă din abandon, siguranță, bucurie. Zâmbetul ei ștrengăresc, freamătul ei, refuzul ei față de geometria euclidiană, acordul ei oximoronic între stângăcia și eleganța suplă – toate sunt proprietăți care pot să stimuleze apetitul arhitectural.

Partea neașteptată pentru tocilarii care au trăit atât de mult acasă și decid să se aventureze departe de „mami“ ar putea fi aceasta: constructorii de masă le va da ocazia să vadă manechinele de top care prezintă lenjerie intimă drapând pofte trupești peste mobilă într-un duplex totalmente luxos, dacă nu cvadruplex, apartamente-expoziție. Este posibil ca deja să se fi întâmplat. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

UN JOC INFINITY BLADE II La fel ca „Doctor Who“, consolele de jocuri se reinventează la fiecare câțiva ani. Gamerii vor fi foarte activi din această toamnă, când va fi lansat noul Microsoft Xbox și noul Sony PlayStation PS4. Adevărata întrebare este dacă jocurile create pentru console mai au sens, de vreme ce pe telefoane și tablete se joacă la fel de bine. Dacă încă te mai îndoiești de acest lucru, încearcă „Infinity Blade II“, care – deși a apărut acum un an și jumătate – este de departe jocul cu cea mai bună interfață pentru iPad sau iPhone. Este un joc de luptă simplu, dar elegant: trebuie să dobori și să-ți croiești drum printr-o serie de adversari tot mai capabili și să-ți upgradezi kit-ul pe măsură ce avansezi. Poate fi jucat în reprize scurte și nu trebuie să investești 35 de ore din timpul tău sau 35 de lire sterline. Arată atât de bine pentru că folosește Unreal Engine 3, software-ul care dă greutate jocurilor pentru console („Gears of War“, „Mass Effect“). „Infinity Blade II“ încheie lupta cu privire la viitorul gamingului, până când mobilele se vor răzvrăti și vor decide în locul producătorilor de console. Preț: 4,99 lire sterline (Infinity Blade II pentru iPad, iPhone și iPod touch) ultrabook MYWAY U1402I TOUCH Lansat în primăvara acestui an, Maguay MyWay U1402i touch este singurul ultrabook configurabil, din România, disponibil inclusiv în varianta cu ecran senzitiv. Noul produs este compatibil cu noul Windows 8.1 ce se va lansa în luna octombrie a acestui an. Beneficiind de un ecran senzitiv, multi-touch, compatibil cu noua interfata Windows 8, MyWay U1402i este construit complet din aluminiu anodizat, perfect pentru ținuta unui afacerist de succes sau a oricărui cunoscător care apreciază nu doar performanța ci și calitatea.

MyWay U1402i cântărește doar 1,8 kg și este ultra-subțire.

Datorită autonomiei ridicate, de până la 6 ore, MyWay asigură suportul necesar pentru orice conferință sau eveniment, fără a avea grija alimentării lui. Echipat cu procesoare performante Intel Core i7 și dotat cu până la 8 GB de memorie RAM rapidă, ultrabook-ul oferă toată performanța necesară pentru a lucra în afara biroului. MyWay U1402i integrează cele mai noi tehnologii Intel - Rapid Start, Smart Response, Wireless Display. MyWay U1402i touch este disponibil in magazinul Maguay din

Bucuresti si poate fi achizitionat la preturi incepand de la 2989 lei.

UN APP BEETHOVEN’S 9TH SYMPHONY Nu e nici carte și nici documentar - această aplicație impresionantă este un fel de ghid turistic al celor mai bune piese din repertoriul muzicii clasice. În centrul ei există patru înregistrări complete ale Simfoniei a 9-a de Beethoven, care pot fi comutate astfel încât ascultătorul să poată aprecia diferențele de ritm, interpretare și acord – ca în cazul versiunii lui John Eliot Gardner, care a folosit instrumente de epocă.

Pe un scroll, subtitrările explică ce se întâmplă, iar interviurile video cu dirijori, interpreți și comentatori deslușesc complexitatea simfoniei și controversele legate de interpretarea acesteia. Toate acestea vă dau posibilitatea să înțelegeți muzica din unghiuri diferite, așa că atunci când veți ieși din această aplicație și veți asculta o simplă redare audio, o veți aprecia și mai mult. Preț: 9,99 lire sterline

(Simfonia a 9-a de Beethoven pentru iPad și iPhone)

STIL

STIL

MAN IN A SUIT

Arin Stănescu

Anca Doicin s-a întâlnit cu un boier de Curtea Veche Culoare - multă. Alb - impresionant. Cu toate astea, se vede clar, de la o poştă, că vorbim despre un melange mai mult decât fericit. „Parcă ar veni din alte timpuri“, comentează o voce. „Lichidatorul“ Arin Stănescu zâmbeşte, aprobând tacit. Marca sa personală, care îl face oricând vizibil în mulţime – pălăria şi bretelele. Nu lipsesc astăzi. Poartă un costum alb, o pălărie Panama, la care a asortat o vestă albastră şi un papion roşu. Nu poartă bretelele, deşi le-a luat la plecarea de acasă – „nu s-ar fi potrivit cu vesta“. Şi da, pare un călător în timp, rătăcit în biroul SMDA (Stănescu Miloș Dumitru şi Asociaţii).

Este uşor bronzat: tocmai a venit dintr-o croazieră în Alaska şi poartă cu mândrie cea mai recentă achiziţie a sa – o brăţară. „Imi plac foarte mult brăţările – şi cele din metale preţioase, dar şi cele din piele, simple. În fine, brăţările, în general. Pe aceasta am achiziţionat-o dintr-un magazin de suveniruri, în care am intrat atras de nişte totemuri, pentru nepoţi. Am văzut-o şi mi-am adjudecat-o. A fost foarte ieftină, dar este foarte frumoasă“, spune, mângâind parcă, cu privirea, achiziţia. Este foarte vehement în privinţa ceasurilor – „nu am decât două – un Pasha, de la Cartier, şi un ceas elveţian de la Maurice Lacroix. Nu prea sunt o piece de resistance pentru mine“. În schimb, pentru Stănescu, un nume cu istorie în piaţa avocăţească - peste 30 de ani de experienţă ca avocat, peste 14 ca practician în insolvenţă, fiecare piesă de vestimentaţie are şi ea o „istorie“. Vesta a fost „croită“ pentru un festival german al berii, în nu stiu care an, costumul a fost realizat dintr-o stofă – „combinaţie de lână cu mătase“, cumpărată din nu ştiu care magazin din Paris, în care fusese cu treabă. „De mai mulţi ani, mă îmbrac dintr-un singur loc: Tudor Tailor. Eu îmi cumpăr materialele, iar ei îmi croiesc hainele. Fără nicio probă. Şi încă nu am avut situaţii în care hainele să nu-mi vină. Am avut în schimb, altă experienţă – am fost în Statele Unite, chiar în vara asta, şi mi-am uitat la hotel, pe un scaun, un sacou albastru, foarte frumos, care-mi plăcea foarte mult. Atunci când am revenit la hotel, peste câteva zile, mi-au spus că nu l-au găsit. Probabil, le-a plăcut atât de mult, încât au vrut să-l păstreze“, povesteşte Stănescu, cu regret.

Spune că dintotdeauna i-a plăcut să se îmbrace un pic mai altfel decât ceilalţi, dar cu bun gust. „Din familie am fost educat în acest spirit, de către bunica mea. Mă

FOTO LASZLO RADULY

îmbrac mai colorat, dar nu foarte fistichiu. Dar, dacă mie îmi place un anume obiect vestimentar, îl port. Am grijă să îl asortez cum trebuie, dar nu mă dau îndărăt să-l îmbrac. De pildă, am bluze africane, care îmi plac foarte mult şi pe care le port. Nu prea îmi plac uniformele de business, costumele terne şi impersonale“.

Mai mult decât atât – el este cel care îşi „ghidează“ familia în sesiunile de shopping. „Când plecam în străinătate singur, intram într-un magazin şi într-o oră cumpăram totul“. „Dacă mergem împreună < cu soţia – n.red>, eu sunt cel care alege hainele. Imediat cum ajungem în magazin, e suficient să îmi rotesc privirea prin magazin, şi văd – un pantalon, un sacou, o bluză, modele care i se potrivesc, care o prind.... Reuşim să facem mult mai repede cumpărăturile aşa, mai ales că îi cunosc gusturile şi ea respectă opiniile mele. De altfel, obişnuim să facem escapade din astea de shopping, mai ales la sfârşit de sezon, când preţurile sunt foarte bune“, se amuză. „Petrec foarte mult timp cu nepoţii şi încerc să îi aduc şi pe ei în barca bunului gust. De altfel, cei patru nepoţi pe care îi am sunt cea mai mare realizare personală“, se confesează Stănescu. Îi place să nu amestece lucrurile între ele – vacanţele sunt vacanţe, în care încearcă să se destindă, serviciul este serviciu. Cu toate acestea, în timpul călătoriei din Stelele Unite nu a putut să nu remarce „bunăstarea“ unei reţele de magazine, care, la noi, este în insolvenţă – Daiso. „În magazinul din America, produsele puse în vânzare costau pe undeva pe la 1,5 dolari. La noi, erau pe undeva pe la nouă lei, mult peste cât ar fi trebuit să fie.

N-au ştiut să facă comerţ. Sunt bănci care au pierdut o groază de bani, din cauza lor“, se revoltă, de data asta, şeful Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă, funcţie pe care o ocupă de peste 14 ani. „Ca şi în alegerea hainelor, ţin cont de nişte principii.

Am respectat o lecţie de aur – şeful unei bresle trebuie să se gândească la oamenii pe care îi reprezintă. M-am străduit ca oamenii mei să aibă o legislaţie modernă, după care să funcţioneze. Acum, am reuşit să pun pe picioare şi Institutul de Pregătire a Practicienilor în Insolvenţă, lucru care mă face chiar fericit“, vorbeşte el despre secretul menţinerii în această poziţie un număr atât de mare de ani.

Se pare că, indiferent cum s-ar îmbrăca, Arin Stănescu e dressed for succes.

Conținut produs de

57

LINIA FRUMUSEȚII

Băieții răi Cu cât sunt mai răi, cu atât ne atrag mai mult.

Matthew Sweet selectează obrăznicia, obscenitatea și destrăbălarea tânguirilor false pur și simplu.

ARTISTUL ”David cu capul lui Goliat”, Caravaggio (1606) În poeziile pentru copii, fetele reprezintă sursa tuturor lucrurilor frumoase. Și atunci, care-i avantajul lor dacă răutatea băieților are o valoare culturală mai mare?

Michelangelo Merisi da Caravaggio nu era un băiat bun. Era un bețiv, un bătăuș și un criminal. A omorât un om după ce s-a îmbătat și apoi și-a mărturisit crima într-o pictură – retezându-i capul și făcându-l să se balanseze din mâna albă a atrăgătorului David. (David ar putea fi un autoportret, așa cum se spune, dar din tinerețea nemarcată a artistului.) Nu se simte prea multă mustrare de conștiință în acest tablou. Goliat a fost decapitat – dar Goliat era un monstru sacru, ca și Caravaggio.

DERBEDEUL Jack Wild din “Oliver!” (1968) Personajul Artful Dodger al lui Dickens este mai vechi decât vremurile din care provine: știe mai mult decât ar trebui să știe, deși poate nu la fel de mult precum replicile lui din viața reală; care se poate să fi jefuit mai mulți bărbați decât batistele lor. (Prietenii lui Oscar Wilde – chiriașii cu care chefuia – se numără, cu siguranță, printre apropiații lui Dodger.)

Jack Wild, actorul britanic care a jucat personajul lui Carol Reed, a avut o viață agitată: a început să bea și să fumeze la 12 ani, a devenit alcoolic la 21, a intrat și a ieșit din clinică toată viața lui și a murit la 53 de ani. Cinematografia și-a fixat atenția asupra lui în momentul în care le lua pe toate suficient de ușor încât să nu-i fie teamă de nimic – nici măcar de consecințele propriilor acțiuni.

COMEDIANTUL Lenny Bruce (1961) Mitul filozofic al lui Bernard Mandeville, “The Fable of the Bees” (1714), susține că năravul propriu se poate transforma în virtute publică.

Răutatea actorului de comedie Lenny Bruce, instinctul său de a depăși limitele considerate decente și adecvate în America anilor ’60, a ridicat ștacheta ideii de libertate în întreaga lume.

Intitulată “How to Talk Dirty and Influence People”, biografia sa nu reprezintă altceva decât propria opinie, brutal de adevărată, a propriei sale cariere. El a murit în 1966, în timpul recursului făcut împotriva acuzației de vinovăție, în procesul său pentru obscenitate. Grațierea din 2003 a venit prea târziu pentru el, dar ea a însemnat mult pentru cultura americană: dreptul de a fi obscen și de a vorbi liber.

58

STIL

ACTORUL James McAvoy (2013) Arată ca unul dintre acei tineri actori fermecători pe care orice femeie i l-ar prezenta mamei sale.

Asta se întâmplă când apare la o emisiune televizată. Sau când aleargă în jurul lui Mr. Tumnus, în fantasticile Cronici din Narnia - “The Lion, the Witch and the Wardrobe”. Dar James McAvoy a jucat și alte roluri, de ”bun rău”. În televiziune, rolul său de hoț de mașini profesionist a deformat centrul moral din “Shameless”. În filmul “The Last King of Scotland” (2006), el a jucat rolul unui pungaș ”complet egoist”, iar în noua peliculă a lui Irvine Welsh - “Filth”, lansat pe piața britanică pe 27 septembrie -, apare ca un tip violent din Edinburgh, machiavelic, care prizează cocaină și care se întâmplă să fie un polițist. E timpul să-i rupi în bucăți pașaportul spre Narnia.

VAMPIRUL Bela Lugosi (1935) Universal Pictures știau că nemuritorul era – ca și imoralul Lord Byron, sursa de inspirație a celor mai mulți vampiri contemporani – născut pentru iubire. De aceea l-au materializat pe Dracula, jucat de Bela Lugosi, în cinematografia americană a anului 1931, în noaptea Sfântului Valentin – explicând apoi în comunicate de presă leșinurile și mirosurile urâte din grajduri. Lugosi, un frumos – și totodată misterios - refugiat al revoluției ungare, explică în termeni freudieni efectul pe care-l provoacă acesta. Acelor femei avide de oroare în public le era satisfăcută ”nevoia de a fi martorele suferinței care este parte din destinul lor”. Lugosi s-a îngropat în acea dorință. Patru ani mai târziu, în “Mark of the Vampire”, el încă poartă pelerina. În 1956 a și fost înmormântat în ea. >

> STARUL ROCK Jim Morrison, solistul trupei The Doors (1968)

Primul reper al mormântului său – un bust – a fost scos înainte ca fanii să-l acopere cu săruturi. Tatăl său l-a înlocuit cu ceva mai plat. Este în Paris, în Père Lachaise, acolo unde – vreme de patru decenii – turistele au organizat un mic Woodstock cu flori, lumânări și interpretări ale piesei ”Touch Me”. Morrison a fost fiul unui amiral în ariergardă, însă nimeni nu crede că aceasta este explicația lichidului de culoare roșie de pe mormânt. Acestea sunt faptele la care trebuie să te gândești: a condus o trupă care poartă numele romanului lui Adous Huxley. Cânta ca un poet ritmat, dar mai bun decât Ginsberg. (Oricine era mai bun.) A murit tânăr și, la fel ca mulți alții de teapa lui, a plecat înainte să aibă ocazia să-și schimbe reputația cu una mai drăguță.

BEȚIVUL Richard E. Grant, în “Withnail & I” (1987) Aici e vorba de un standard dublu: beția feminină este rareori considerată eroică – doar în cazul lui Judy Garland, care se clătina pe scenă la fiecare apariție, sau al Ednei, care a jucat-o magistral pe ”Inebriate Woman”. Însă pentru un om ca Withnail – aflat, la fel ca Richard E. Grant, într-o situație delicată, care îi reîmprospătează însă tinerețea tragică -, beția reprezintă victoria asupra corectitudinii întregii lumi. Desigur, ea reușește să-l doboare în cele din urmă, dar dorința lui ștearsă pentru vin într-un ținut al ceaiului rămâne în memorie mult timp după recitalul final, plin de amărăciune, al, lui Hamlet. Omul nu-l încântă, nici măcar ca femeie; dar el ne seduce exact la fel.

MAFIOTUL Bugsy Siegel (1940) Mafiotul este un interpret, iar actul său este dansul băiatului rău.

De la “I’m a reasonable man” și până la “It’s strictly business” există o serie de posturi la fel de delicate și de ceremonioase ca un kabuki (teatru japonez – n.r.). Maturitatea nu este niciodată trăsătura sa definitorie – gemenii Kray erau băieții mamei, iar fermecătorul Benjamin “Bugsy” Siegel avea un temperament febril ca al unui copil. El a făcut din Las Vegas jucăria lui și a găsit deșertul numai bun pentru depozitarea rămășițelor celor care nu-i urmau regulile. Cu toate acestea, el beneficia încă de afecțiunea ciudată a societății pentru mafioți – apărută, poate, din dezgustul de a-i lua prea în serios, în ciuda sângelui care curge la picioarele lor.

STIL

BANDITUL Salvatore Giuliano (1950) Proscrisul nu este un soț bun. El nu conduce un magazin. Nu are sentimente. Nu pare să aibă deloc nevoie de societate. El este versiunea romantică a acelor calități masculine care înspăimântă în viața obișnuită – tendința de a rezista domesticirii și de a se sustrage responsabilității. Acesta este liberprofesionistul singuratic din Sicilia anului 1940. Trăind doar cu simțurile și cu Beretta sa, Giuliano a întreținut piața neagră după invazia aliaților. dar a făcut-o mai mult ca un Erol Flynn decât ca un Al Capone: victimele răpite, în special femei, erau tratate cu o delicatețe curtenitoare. Secretul lui? A devorat o mulțime de romane de dragoste și știa ce-și doreau cititorii lor.

PROVOCATORUL Raymond Radiguet (1920) La Les Deux Magots și alte locuri în care intelectualii parizieni obișnuiau să-și sufle fumul de țigară unul în fața celuilalt l-au numit Monsieur Bébé: un geniu literar modern, sortit să moară înainte ca fața lui să fie brăzdată de un singur rid. Ernest Hemingway, acel bătrân distrus de vreme, i-a adăugat lui Radiguet un adjectiv care-l definește - vicios; cititorii primului roman al lui Radiguet, “The Devil in the Flesh” (1923), îl agreaseră deja și întorceau paginile mai repede. Cartea descrie o relație între o femeie măritată și un adolescent. Radiguet însuși a stârnit pasiuni atât în rândul femeilor, cât și al bărbaților, până când s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, care i-a ars fața la 20 de ani. Aici, într-un portret pictat de Jacques Emile Blanche, el este imortalizat având acea privire lungă și invidioasă a unui om mai în vârstă și mai vistuos atitudinea finală a multor băieți răi. n

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

VICIOSUL William Burroughs (1967) Burroughs a fost un om fără ambiguități, care se folosea de heroină ca să se raporteze la limitele bunului simț la fel cum Neil Armstrong s-ar raporta la limitele sistemul solar explorat. Și la lucrurile pe care le vedea! Un om incorigibil de guraliv. Granguri sugând licori incolore prin paie de porțelan. O mașină de scris care nu putea decide dacă era un gândac sau un simbol al gimnofobiei proprietarului său. Și o altă schimbare ciudată: transmutarea inabilității masculine de a resista tentației într-un efort eroic. La fel ca mulți dintre cei foarte răi, Burroughs era un simbol în propria sa viață. Apoi drogurile au preluat controlul asupra lui, dar el a rămas un mit.

61

STIL

Rebecca Willis Ce înseamnă, de fapt, moda Presiunea apare atunci când vrem să cumpărăm haine din noul sezon. E timpul pentru încă o vizită la magazinul second-hand Este acea perioadă din an în care revistele de modă încep, br-

usc, să se îngraşe. Femeile din interior sunt tot slabe-șnur, dar revistele însele sunt cele care au nevoie de un lifting atent: ediţia din 2007 a revistei americane ”Vogue”, care a apărut în filmul documentar ”The September Issue” (“Ediţia de septembrie” – trad.) a înclinat balanţa la peste două kilograme, iar ediția din acest an este aparent a doua cea mai grea din toate timpurile. Publicate în mijlocul verii, dar axate pe sezonul de toamnă, aceste ediţii profitabile sunt pline de reclame care încearcă să ne convingă să cumpărăm pardon, “să investim” în garderoba de iarnă. Celelalte editoriale, dacă puteţi să le găsiți (86% din “September Issue” sunt pagini pline cu reclame), ne sfătuiesc să fim în pas cu moda şi să mergem la shopping. Aşa că acum este momentul să ne întrebăm dacă merită într-adevăr să cumpărăm toate aceste noutăţi, sau, dimpotrivă, să luăm în considerare opusul lor: hainele second-hand.

Există mulți termeni pentru second-hand: reînsuşit, reiubit, refolosit, reciclat. Chiar şi vintage - un termen care altădată era folosit doar pentru vinuri şi maşini. Bogăţia eufemismului spune o poveste: hainele second-hand au o problemă de imagine, chiar şi în era conștientizării. Pentru cel care a crescut în sărăcie sau pe vremea războiului, hainele vechi – vechiturile, haine de mâna a doua – au conotaţii neplăcute. Multe persoane pe care le cunosc au o împotrivire aproape patologică față de aceste lucruri, amintinduşi de mirosul de mucegai sau naftalină, de mirosul vârstnicilor şi, probabil, de mirosul morţii. Importanţa pe care o dau igienei este perfect de înţeles. Până la urmă, îmbrăcămintea este personală: “al doilea corp” ar fi un termen mult mai potrivit decât ”a doua mână”.

Dar asta se întâmplă când ajung pe mâna curăţătoriilor chimice.

Tradiția purtării hainelor second-hand este mai veche decât a celor noi, fabricate în masă. Multă vreme în istorie, hainele erau cusute de mână şi donate; cele noi reprezentau un lux, pe care şi-l permiteau numai cei bogați. Când se decolorau sau începeau să se uzeze, hainele erau ”întoarse” și cusute din nou pe dosul materialului sau se făcea altceva din ele. În Londra secolului XVIII, centrul industriei de îmbrăcăminte second-hand era pe Covent Garden, dar prin 1850 s-a mutat în zona Petticoat Lane din East End, acolo unde hainele erau ”cârpite” sau ”refăcute” şi curăţate cu terebentină. O lady din epoca Victoriană, cu un simţ al modei ascuțit, putea dona o rochie servitoarei ei, însă aceasta ar fi vândut-o la rândul ei, mai degrabă decât să o poarte. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, englezii nu aveau nevoie de cupoane pentru a-şi putea cumpăra haine de mâna a doua, drept pentru care guvernul a început o campanie numită

62

„Înlocuieşte şi îmbunătăţeşte” alături de doamna „Sew-and Sew”.

Revistele le explicau oamenilor cum să facă o haină din alte două mai vechi sau o rochie din draperii. Mesajul transmis era „Cumpătarea înseamnă modă” - aceea era atmosfera în care a erupt foamea de material a lui Dior şi motivul pentru care ”noul look” părea atât de risipitor şi şocant. În vremurile bogate din 1960, termenul de second-hand avea alte conotaţii: nostalgie, avangardism, artă. În ultima vreme, celebrităţile apar pe covorul roşu purtând creații vintage – recunoscute ca fiind haine second-hand costisitoare.

Scopul cumpărăturilor făcute într-un magazin de rochii este să descoperi lucruri de valoare. Fie că găseşti ceva care să-ţi placă şi care să fie pe măsura ta, fie că nu. Este un proces alb-negru. Dacă ajungi la scurt timp după ce o persoană bogată, care se dă în vânt după cumpărături şi are și aceleaşi măsuri ca tine, a părăsit magazinul, ai câștigat jackpot-ul cel mare. M-am căsătorit într-o rochie strălucitoare, care îşi schimba culoarea de la bronz la auriu (creație Plein Sud), şi am purtat pantofi de piele de căprioară, decupaţi la spate (Prada), pe care le-am cumpărat într-o jumătate de oră cu o zi înainte de nuntă.

Nu erau împrumutate sau stricate, ci etichetate ca fiind vechi.

Cumpărați de la magazinele second-hand şi nu veţi mai pierde timpul trecând prin nenumărate raioane de haine, comparând dimensiunile, culorile sau stilurile, convinşi fiind că vă veţi găsi ceva într-un final. Veți fi scutite de plictiseala numeroaselor decizii pe care le aveți de luat. Cel mai bine ar fi să daţi la o parte tirania modei trecătoare: nu contează dacă rochia aia este din sezonul actual, din sezonul trecut sau din secolul trecut. Înșelătoria se uită repede, și nu vă rămâne decât să vă întrebaţi doar ceea ce contează: mi se potriveşte? Mă simt bine în ea? O voi purta? Acestea sunt întrebările pe care “September Issues” nu vrea să vi le puneţi. n

ADVERTORIAL

- odă bucuriei de a trăi Cu peste 100 de Boutique-uri proprii deschise în 35 de ţari, pe cinci continente, FREYWILLE este un jucător global important pe piața bijuteriilor de lux Compania vieneză FREYWILLE creează bijuterii artistice cu email prețios și accesorii de lux. Atelierul de creație și manufactură, situate în Viena, în aceeași locație în care compania a fost înființată în 1951, este locul în care o echipă unită de artiști, bijutieri, designeri și experți în emailare creează piese nemuritoare de artă decorativă.

Bijuteriile FREYWILLE sunt inspirate de trăiri frumoase, emoții pe care cei ce poartă aceste piese vor dori să le traiască în fiecare zi. Valori abstracte precum Endless Love, Joy, Paradise și Passion au inspirat transformarea acestor concepte în piese de artă ce pot fi purtate prin colecția Ode to Joy of Life, o odă adusă bucuriei de a trăi.

Pentru realizarea fiecărei piese sunt necesare între 80 și 100 de etape diferite, majoritatea dintre ele efectuate manual.

Crearea decorului din email începe întotdeauna cu aplicarea motivelor din aur de 24k, urmată de pulberile colorate din email.

După fiecare aplicare, piesa este introdusă în cuptor pentru a căpăta consistența finală. Ultima etapă în crearea bijuteriei este fixarea monturilor din aur masiv de 18k sau placate cu aur, ori rodiu și paladiu.

Designul artistic este cel care scoate în evidență bijuteriile FREYWILLE. Ingeniozitatea artistică și spiritul creator reprezintă centrul în jurul căruia se conturează FREYWILLE; acel centru care, în esență, este o expresie a bucuriei de a trăi.

Cu peste 100 de Boutique-uri proprii deschise în 35 de ţari, pe cinci continente, în locații precum New York, Londra, Paris, Sydney, Moscova, Beijing sau Hong Kong, FREYWILLE este un jucător global important pe piața bijuteriilor de lux. n

FOTOGRAFII FREYWILLE

Contact:

FREYWILLE Boutique Calea Victoriei 118, 010093, București bucharest@freywille.com tel. 031 620 13 54 FREYWILLE Boutique Bãneasa Shopping City, parter Șos. București-Ploiești 42D, 013696, București Bucharest.baneasa@freywille.com tel. 031 432 69 44

facebook/FREYWILLE

Conținut produs de

SOCIETATE 48

ECHILIBRU

Cum introduci un obicei pacifist într-o societate conflictuală Sunt profesii care, atunci când își promovează obiceiurile și ating destui indivizi, își propun să modifice comportamente în întreaga societate. Andrei Năstase Fundația pentru Schimbări Democratice (FDC) funcționează într-o vilă discretă din fața Spitalului Cantacuzino. O curte umbroasă, de unde intri într-un hol mic, cu o scară spirală care face legătura între cele trei birouri de sus și sala mai mare, de la parter, unde se țin cursurile de formare pentru mediatori.

Fondată în 1996, FDC și-a propus să promoveze medierea ca modalitate de soluționare a divergențelor din mediul economic și social. Într-o societate mai degrabă conflictuală, așa cum e a noastră, rolul acesta nu este simplu, și e mai important decât ai crede.

Anca Ciucă este membru fondator, director executiv și președinte al Consiliului de Conducere al FDC, organizație pentru care lucrează, în total, doar o mână de oameni, mai toți mediatori. Ciucă face parte din grupul primilor mediatori formați în România. Acum, prin FDC, formează alții, continuă eforturile de promovare a profesiei în societate și, în ultimii ani, munca începe să dea roade.

Mai ales din primăvara lui 2010, când instanțele au început să informeze părțile că pot recurge la mediere pentru soluționarea divergențelor, a crescut și numărul medierilor, dar și numărul mediatorilor din România: acum sunt 8000 de mediatori autorizați, înregistrați fiscal sunt mai puțin de 3000, iar dintre ei până într-o mie profesează ca mediatori.

Nu sunt mulți, dar nici puțini nu mai sunt, și acesta e un merit al celor care-au promovat cu încăpățânare profesia. Între aceștia îi regăsești pe fondatorii FDC. Ei au fost implicați, la mijlocul anilor ‘90, într-un proiect deru­ lat de o organizație din Germania, în care i-a fascinat ideea că poți aborda o situație conflictuală și altfel decât în forță. După ce au terminat cursul, au căutat să aprofundeze una din tehnicile care le-au fost prezentate și pe care le-au pus în practică pe o situație concretă: conflictul dintre majoritatea română și minoritatea maghiară. Cea mai interesantă tehnică li s-a părut medierea, drept pentru care s-au decis să o aprofundeze. „Am avut șansa să găsim o organizație din Canada, Canadian International

Center for Applied Negociation (CIIAN), cu ajutorul căreia am descoperit că nu există doar partea filosofică de transformare a conflictelor, dar și o modalitate pragmatică de a interveni în conflictele de zi cu zi“, povestește Anca Ciucă. A fascinat-o faptul că o chestiune atât de complexă ca teoria conflictelor își poate găsi o proiecție atât de pragmatică în rezolvarea conflictelor cotidiene. „M-a impresionat în mod special structura foarte precisă – cu cinci pași de bază - a intervenției acestei a treia părți, care este mediatorul, astfel încât se poate atinge un rezultat concret într-un timp foarte scurt.“ Nu se ferește de termeni îndrăzneți, și reușește să-ți transmită, atunci când vorbește, din surpriza pe care a avut-o când a văzut pentru prima dată cum funcționează medierea. O descrie ca pe o formulă minunată de rezolvare a conflictelor, prin care poți obține cu certitudine un rezultat pozitiv. „Chiar dacă acordul nu merge până la capăt, oricum ajuți părțile să rezolve ceva. Le dai prilejul să dialogheze, îi muți din starea de conflict spre rezolvare.“ Profesia de mediator a fost inclusă în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR) încă din anul 2000, dar medierea nu se putea desfășura ca serviciu de piață plătit, pentru că activitatea nu era inclusă și în CAEN (Clasificarea Activitaților din Economia Națională). Abia în anul 2006, a fost adoptată legea medierii și a profesiei de mediator.

Ciucă spune că medierea oferă posibilitatea părților de a negocia modul în care își soluționează disputa astfel încât să poată stabili, iniția sau redefini o relație între ele, bazată pe încredere și respect reciproc, sau, uneori, să încheie o relație anterior stabilită, minimizând costurile și evitând un impact negativ asupra lor.

Părțile sunt ajutate de mediator să își depășească starea emoțională și să intre într-o discuție constructivă și rațională, singura care le poate permite să identifice și să formuleze o soluție reciproc acceptabilă. „Experiența participării în mediere este unică. Părțile au întotdeauna o senzație de eliberare, și

„Experiența participării în mediere este unică. Părțile au întotdeauna o senzație de eliberare, și uneori se simt ca și când ar fi fost martori la un miracol, propriul lor miracol“

uneori se simt ca și când ar fi fost martori la un miracol, propriul lor miracol“, spune Ciucă. Ea crede că cel care a participat la o mediere și a ajuns și la o înțelegere pe care o percepe ca rezonabilă și realistă, va avea un alt comportament în orice situație conflictuală în care va mai fi implicat în viitor.

Asta face din mediere o tehnică cu atât mai potrivită în vreme de recesiune, când, folosită în mod uzual, poate reduce numărul litigiilor și intrărilor în insolvență, practici care au - fie prin blocajele de flux numerar, fie prin scoaterea din joc a unor companii - un impact negativ asupra economiei. „Schimbările legislative survenite din 2013 au atras atenția juriștilor care asigură asistență și consultanță pentru mediul de afaceri că există obligația legală de a parcurge etapa medierii, înainte de a se adresa instanței. Prin urmare, din ce în ce mai multe contracte comerciale au început să conțină o clauză de mediere, alături de clauza de arbitraj sau în locul acesteia.“ Într-o societate care gândește (de cele mai multe ori) în alb sau negru, fără nuanțe, de tipul - ori ești cu mine, ori împotriva mea - profesia are și rolul de a forma și promova un sănătos obicei pentru dezbatere.

Unul care astăzi lipsește.

Perseverență De peste 15 ani, FDC promovează medierea ca modalitate de soluționare a disputelor

FDC, Anca Ciucă și alții ca ea au în față un demers de educare, de schimbare a comportamentelor și șabloanelor mentale. Or, asta nu e deloc simplu, pentru că singurele care întăresc poziția medierii ca primă opțiune de rezolvare extrajudiciară a unui conflict sunt exemplele medierilor de succes.

Totuși, spune Ciucă, premisele sunt astăzi extrem de favorabile, cu atât mai mult cu cât înțelegerea survenită între părți poate fi încuviințată de instanță, sau autentificată la notar. „Putem spune chiar că există deja un număr suficient de mediatori și de cazuri mediate pentru a putea începe să discutăm despre nevoia de specializare pe domenii de practică a mediatorilor“, dar specializarea mediatorului este încă un proces de durată, pentru că presupune pregătire teoretică suplimentară, o practică dedicată unui anumit domeniu specializat și un sistem de recunoaștere a acestei specializări. „Dar numai în condițiile în care apare specializarea mediatorilor se va putea discuta despre o creștere a calității serviciului de mediere și de o maturitate a profesiei de mediator.“ Tot atunci se va putea vorbi despre soluționare în loc de acționare în judecată, despre schimbări de obiceiuri la nivel social, despre dezbatere în loc de impunere. n Conținut produs de

SECTION TITLE

>

PROFIL

Un lobbyst pentru liniştea avocaţilor Cum arată o zi din viaţa şefului breslei avocaţilor din Bucureşti, într-un interviu cu decanul Ion Ilie Iordăchescu.

De Anca Doicin „Phuai de mine şi de mine, câte probleme, câte probleme” – sunt întâmpinată. E un fel de explicaţie pentru faptul că doamna ce fusese primită în audienţă înaintea mea nu se prea îndurase să plece.

Da, în zile de audienţe vine multă lume. Da, vin şi avocaţi, vine şi lume de pe stradă. Care sunt problemele majore? Dar care nu sunt, căci fiecare crede că problema lui este cea mai problemă şi, de multe ori, are dreptate. „Am sesizări că sunt avocaţi care nu încheie contracte sau că nu taie chitanţe. Am sesizări că s-ar semna şi contracte cu clauze speciale, aşa numitele onorarii de succes. Mai vin şi avocaţi să reclame alţi avocaţi, dar astea sunt situaţii destul de rare. Oricum, obligaţia mea ca decan este să mediez, să arbitez conflictele“, declară decanul Baroului Bucureşti, avocatul Ion Ilie Iordăchescu (60 de ani).

Altfel, când începe discuţia propriu-zisă, îi vine foarte greu să vorbească liber, o dovadă clară că foloseşte „jargonul” profesional de prea mulţi ani.

Atât de înrădăcinate sunt cuvintele în vocabularul său, încât sinonimele nu vin decât după mai multe căutări.

Pe de altă parte, a păstrat prestanţa impusă de instanţă. „Ce face un Decan ? Păi, un Decan trebuie să asigure condiţii corespunzătoare pentru prestaţiile avocaţiale. Ce înseamnă asta?”, îşi caută el cuvintele. „Trebuie să participe la toate discuţiile care se referă la profesie şi la justiţiabili. Da, cam aşa”, înclină el din cap, „un fel de lobby făcut profesiei”. În calitate de lobbyst, deci, Ion Ilie Iordăchescu, participă, uneori până în creierii nopţii, la comisiile Legislativului, ca să poată să afle, încă înainte ca o lege să fie scrisă, cam care sunt modificările şi să poată evalua impactul asupra avocaţilor din „parohie”. Iordachescu spune, că în cali­ tatea sa de responsabil cu asistenţa judiciară, trebuie să păstreze legătura cu Ministerul Justiţiei şi să negocieze cu reprezentanţii acestuia banii pentru avocaţii din oficiu. „Mda, sunt cam la mijloc. Nemulţumire şi la Minister, nemulţumire şi la avocaţi”, îşi freacă bărbia nervos. „Nu prea sunt bani. Avocaţii din oficiu

66

Siguranță Ion Ilie Iordăchescu Are griji, dar nu este îngrijorat

de-abia ce şi-au primit banii pe aprilie”, continuă el. „Dar e vizibil cu ochiul liber că, în ultima perioadă, numărul avocaţilor din oficiu a crescut, Şi este posibil să mai crească şi în continuare, pentru că justiţiabilii nu-şi mai pot permite să-şi angajeze avocaţi.”, atacă Iordăchescu, de data aceasta o problemă socială. Cu alte cuvinte, decanul este şi un fel de barometru – el are dublă perspectivă - şi asupra corpului de avocaţi – „70% dintre avocaţi sunt săraci, trăiesc modest. Unii de pe-o zi pe alta”-, şi asupra justiţiabililor – „nu mai au oamenii bani, asta este realitatea”.

Ce mai face un Decan? „Merge la şedinţele Comisiei Permanente. Următoare va fi mâine, şi, uite, pe ordinea de zi”, scotoceşte febril pe birou, „o să fie concurenţa neloială”, explică el, după ce a găsit un teanc de hârtii. Multe probleme şi în Comisie, constat, evaluând din ochi grosimea teancului de hârtii. „Multe”, confirmă Iordăchescu, care se lansează în explicaţii privind o chestiune foarte dureroasă pentru avocaţii din Uniunea Naţională a Barourilor (UNBR) – existenţa unor barouri paralele. Se poate pune punct concurenţei neloiale? Se poate, aflu, o soluţie fiind introducerea cardului european. În felul acesta, nu ar avea acces în sălile de şedinţe decât posesorii lor, membrii UNBR. Acum se discută despre termene şi despre licitaţia care ar urma să desemneze compania care să realizeze, din punct de vedere tehnic, mecanismele.

Un decan se luptă şi cu probleme administrative, mai aflu. Doar ce afost înlocuit „integral” acoperişul baroului, burlanele, un lift, pe listă urmând consolidarea subsolului. „ De ce am candidat a doua oară, deşi cunoşteam problemele? Pentru că eu încă mai cred că un decan este un fel de manager al profesiei”, conchide Iordăchescu. n

SOCIETATE

MAI VECHI RIGORI

Schimbări mici, efecte mari Când profesia de avocat apucă pe calea corporatizării, Andrei Năstase a pornit într-o direcție diferită, unde avocatura mai păstrează din vechiul chip și din trecutele rigori.

Dacă la jumătatea anilor 2000 aveai primele contacte cu marile case de avocatură din București, ai fi păstrat în amintire (la fel ca mine) imaginea boemelor vile interbelice din centrul orașului. Pentru firmele de avocatură, sediul era o chestiune de statut, de status symbol. Iar tu, client sau simplu musafir, asociai avocaturii imaginea acestor vile. Se potriveau: profesia însemna mai degrabă lemn masiv, tavan înalt și candelabru, și mult mai rar (și parcă doar în filme) un open space încadrat de birouri albe cu uși de sticlă, luminate proaspăt, cu lumină din tavanul fals.

De atunci, nu e secret că avocatura, între alte profesii, a dobândit și ea rigori proprii până nu demult doar corporațiilor. E vorba, până la urmă, de legea numerelor mari – mai precis, a echipelor mari de avocați: când ajungi la 80 de avocați și încă 40 de oameni ca personal administartiv, e lesne de înțeles că firma pe care o conduci trebuie să dezvolte o cultură organizațională, obiceiuri și comportamente corporatiste, iar tu, cel de-o conduci, ești mai degrabă manager decât ești avocat.

Schimbarea sediului unei firme pare lucru neimportant, dar vorbește, la fel de bine ca alte argumente, despre corporatizarea avocaturii de consultanță: așa cum spațiul lucrativ s-a schimbat, tot așa avocații - nu toți, dar cei mai mulți dintre ei – au dobândit noi obiceiuri.

Tinerii care pătrund într-o mare casă de avocatură își dezvoltă alte abilități decât tinerii avocați ai generațiile anterioare. Pe lângă vocație, în plus de buna înțelegere a noțiunilor teoretice, pe lângă fler și o structură logică a gândirii, ei trebuie să înțeleagă și să pună în practică reguli corporatiste ca eficiența la scală, ca soluțiile repetitive, șablonate, care nu mai consumă timp, deci nici bani. Și dacă avocatul de azi și mâine diferă de cel de ieri, înseamnă că profesia – care nu poate fi decât suma valorilor și obiceiurilor avocaților – se schimbă și ea. Întrebarea este spre ce anume se îndreaptă.

Răspuns am căutat în vestul țării, la una dintre cele mai mari case de avocatură din afara Bucureștiului. Aron Galanton & Asociații are două sedii, în Timișoara și Arad, iar echipa cuprinde 12 avocați, susținuți de un personal auxiliar format din trei persoane. Nu tocmai o corporație, glumește Mihaela Galanton, Managing Partner al Aron Galanton & Asociații. Și nici n-ai să găsești așa ceva în afara Bucureștiului. Dar am ajuns unde trebuie. Firma își desfășoară activitatea într-o vilă elegantă și încăpătoare,

cu birouri şi dotări moderne, o vastă bibliotecă, mai multe săli de conferinţă, toate într-un ambient confortabil. „Am reușit să realizăm un microclimat adecvat studiului şi, implicit, unui dialog profesional”, spune Mihaela Galanton.

Spre deosebire de managerii firmelor mari din București, ea reușește în continuare să acorde mai mult timp profesiei de avocat decât cerințelor de management. E un lucru pe care avocații coordonatori ai firmelor medii și mari din Capitală îl izbutescc tot mai rar, motiv pentru care se discută, timid, despre posibilitatea numirii unui manager general extern, care să nu fie obligatoriu și avocat.

La Timișoara, însă, la asta nu se va ajunge prea curând, dacă vreodată.

Se modifică și aici profesia de avocat, nici nu ar avea cum să rămână neatinsă de factorii economici, de tehnologie sau de structura tinerilor care pătrund, an de an, în profesie, dar avocatura de aici nu pierde prea mult din tușa romantică (umanistă) în detrimentul noilor linii pragmatice, de business.

“Sub imperiul noilor reglementări de drept substanţial şi procedural, s-a accentuat rolul avocatului în elaborarea actului de justiţie. Modificările legislative determină implicarea activă a avocatului în realizarea activităţii judiciare şi îi conferă statutul de real partener al magistratului. Se reconfigurează astfel valorile tradiţionale ale profesiei de avocat, care sperăm să îi redea prestigiul de odinioară și să o distanțeze de tenta de <business>”, spune Galanton. Ea consideră că abordarea de tip corporatist a modalităţii de exercitare a profesiei de avocat nu răspunde optim exigenţelor clienţilor, “pentru că favorizează o depersonalizare a relaţiei avocat-client.”

Mihaela Galanton, care reușește să își continue și activitatea academică de la catedra Universității de Vest Timișoara, crede că principalele exigențe pe care profesia le cere tinerilor care-i bat la poartă rămân aceleași ca în trecut: vocația, dăruirea profesională și serioasa înclinație spre studiu. E încă un semn că în vestul țării, profesia va menține un echilibru pe care marile firme din București încearcă, cu mari eforturi, să nu-l uite. n

Consecvență Mihaela Galanton a rămas dedicată profesiei de avocat, chiar dacă sarcinile de management reclamă și ele timp și implicare

Conținut produs de

SOCIETATE

VIITOR

Noile paradigme ale educației Când cauți să spui că mult-așteptata revoluție din educație stă să se-aprindă, e bine să identifici măcar mici scântei. Andrei Năstase le-a căutat în sistemul privat de învățământ superior. În momentul când parcurgi textul ăsta, fiecare stat din lume își reformează sistemul de educație. Unele, mai îndrăznețe, le revoluționează din temelii. Și sunt câteva motive pentru asta.

Unul din cele importante vine din economie: pe lângă responsabilitatea de formare, sistemele educaționale trebuie să pregătească tinerii pentru piața muncii. Și totuși…

Copiii care încep școala acum, vor termina studiile superioare în jurul anului 2030. Dacă ținem cont că nimeni nu pare să aibă habar cum va arăta piața muncii peste trei ani, darămite peste 15, înțelegem de ce educația este împărțită în mai multe etape: prima parte (până la terminarea liceului) ține de formare, a doua – educația superioară – de buna conectare la economie. Mai precis, de pregătirea viitorului absolvent pentru una sau chiar mai multe profesii.

Așa au fost gândite sistemele de educație, cam asta au făcut de când există și până acum câțiva ani, când n-au mai reușit. Și dacă nu putem încă aștepta schimările structurale – de la primul și până la ultimul curs – din sistem, nu ne rămâne decât să reparăm, din mers, educația superioară; să ridicăm, așa cum s-a scris și spus de o sumedenie de ori, o punte de legătură între mediul academic și piața muncii.

Corina Dumitrescu, rector al Universității Creștine “Dimitrie Cantemir” (UCDC), știe asta prea bine. Vorbește despre “procesul renăscut al cunoașterii”, despre fireasca preocupare pe care UCDC o are pentru noi modele ale învățământului superior. “Trebuie să ținem cont de faptul că învățarea în sine se autosaturează, în timp ce avansul în cunoaștere, prin propriul efort și angajament, se instaurează ca nouă formulă activă de învățare globală”, spune Dumitrescu. Crede că asistăm la

68

Misiune Corina Dumitrescu este rectorul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir“

„A fi colaborativ este mai eficient decât a fi cooperativ“

reașezarea priorităților educaționale, la apariția și instalarea de noi concepte privind procesul de învățare și finalitatea acestuia într-o mai complexă experiență de formare umană și socială. Și dacă este așa, putem presupune că sistemele private de învățământ au, măcar în teorie, avantajul unei mai bune dinamici, unei mai mari libertăți de mișcare, și că universitățile private se vor adapta mai ușor la noile rigori. Și totuși… În anul 2008, sistemul privat de învățământ superior din România acomoda 400.000 de studenți. Patru ani mai târziu, numărul coborâse, potrivit Institutului Național de Statistică, la 140.000. Asta înseamnă, după toate probabilitățile, că în perioada următoare vom urmări un episod de cernere a ofertelor. Altfel spus, unele universități o să dispară. Revoluția sistemului educațional va rămâne în sarcina câtorva universități de prestigiu.

Ovidiu Folcuț, rectorul Universității Româno– Americane, spune că acesta este un fenomen firesc, de maturizare a sistemului privat de învățământ. “La nivel mondial, universitățile private au cele mai bune rezultate, e și firesc să fie așa: bugetele le permit să atragă cei mai buni studenți, cei mai buni profesori, să dezvolte relații speciale cu mediul de afaceri, să investească serios în cercetare.” În schimb, continuă el, universitățile publice au obligația să-și asume într-o mai mare componentă rolul social, deoarece, în special în Europa, se consideră că răspunderea educației la modul general aparține statului. Și principalul scop al tuturor universităților, indiferent dacă sunt private sau publice, este formarea unei bune legături între studenți și piața muncii, de-acum globală.

Într-o perioadă când șomajul crește (la nivel european), miza relației ăsteia e cu atât mai importantă. Și totuși…

Lipsește evidența procentului de absolvenți care reușesc să pătrundă pe piața muncii încă din primul an, și chiar în domeniul lor. Cele mai multe universități (private sau de stat) și-au propus lucrul acesta, puține l-au și reușit. Și dacă faci parte din generația mea, ai fost ținut în școală de o motivație extrinsecă: ți se spunea să mergi acolo, să înveți bine, să intri la o facultate de prestigiu, de unde să pleci cu o diplomă valoroasă. Dacă făceai asta, aveai un loc de muncă. Din cauza inflației de diplome – care înseamnă că cei mai mulți oameni au cel puțin o diplomă de faculatate, și valoarea diplomei pe piața muncii a scăzut masiv în ultimii ani - tinerii de azi nu mai găsesc aceeași motivație. Sigur, și azi, la fel ca ieri, e mai bine să ai o diplomă decât să nu o ai, dar patalamaua în sine nu-ți garantează nimic. Cel puțin, nu cum ți-ar fi garantat acum zece ani. Și atunci, dacă diplomele nu mai cântăresc la fel de mult, ce altceva pot să ofere sistemele de educație? Învățământul, spune Corina Dumitrescu, trebuie centrat pe nevoile, aspirațiile, potențialul și disponibilitatea de implicare a studentului. “UCDC este o instituție modernă, performantă, care își asumă responsabilități sporite, în virtutea autonomiei universitare, pentru introducerea și aplicarea standardelor deschise și a instrumentelor eficiente de învățare pentru cunoaștere inovativă”, continuă ea.

Principala noutate la UCDC se referă la angajamentul personal, indus, dirijat al studentului în propriul proces de instruire și, deopotrivă, a cadrului didactic în universul studentului, cu misiunea de generator de fluxuri de cunoaștere, de deschizător de căi de asimilare a cunoștințelor necesare viitoarei lui profesii. Și totuși…

Dacă ești ca cei mulți, alegi facultatea – deci viitoarele profesii – rătăcind între alegerile prietenilor (care au ales și ei la fel), fără să știi precis ce vrei sau ce-ți place, căci nici nu ai avea cum să știi ce vrei, din moment ce nu ai văzut ce presupune exact profesia care-ți pare, măcar într-o măsură, potrivită.

Tocmai în întâmpinarea problemei acesteia, Universitatea Româno-Americană pune mare preț pe programe ca Job Shadow Day – zile de vizită, de incursiune în ocupația care îi tentează pe studenți. “E o experiență foarte importantă, pentru că imaginea pe care studenții o pot avea despre o meserie sau o poziție anume poate fi falsă. Este esențial să-i ajutăm să se descopere cât mai devreme și cât mai bine”, spune Ovidiu Folcuț.

Rectorul Universității Româno-Americane crede că ajungem aici la un alt rol important al

Viziune La Universitatea RomânoAmericană, Ovidiu Folcuț încearcă să facă din legătura student-piața muncii un drum cu dublu sens

universităților de mâine: încurajarea studenților spre o mai mare autonomie în procesul de învățare. Se caută motivațiile intrinseci, ce țin de propriile pasiuni și înclinații.

“Noi (Universitatea Româno-Americană, n.red.) încercăm să identificăm încă din anul I, împreună cu fiecare student, în ce măsură alegerea lui corespunde înclinațiilor personale. Încercăm să-l ajutăm să-și des­ copere vocația, să-și caute pasiunile.” Pentru asta, la Româno-Americană și alte universități private, funcționează deja o bună colaborare cu profesioniștii centrelor de consiliere în carieră. În plus, mai există o soluție care poate ajuta studentul să rămână în jurul preocupărilor sale, motivat mai degrabă intrinsec, deci autonom în efortul de învățare: formarea după modelul american, cu specializarea principală și cea secundară (major și minor). “Încercăm ca pe lângă disciplinele obligatorii să predefinim un traseu pentru specializarea secundară. Există un culoar de business, format din disciplinele folosite în acest domeniu, un alt traseu de turism, de finanțe, sociologie și așa mai departe”, explică Folcuț. n

Conținut produs de

FEATURES Leader Gabriel Zbârcea este managing partner-ul Ţuca Zbârcea şi Asociaţii

PERSPECTIVE

Inovaţia.

I rest my case Ce legătură este între Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fundaţia D’Aya? Dar între Festivalul Enescu şi concertul lui Roger Waters? Sau între provocările generaţiei Y şi nişte pachete de beneficii?

Răspunsul e lângă noi – inovaţia.

O paradigmă pe care avocatul Gabriel Zbârcea o cunoaşte încă din anii facultăţii. Anca Doicin Ascultă şi muzica clasică, dar nu este un avocat clasic. Îi place tehnica, dar vrea să fie mai mult decât un avocat tehnic. Îi place să fie cunoscut, dar se declară adeptul adagiului „imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea”. „Cum spunea Einstein, cunoaşterea este limitată, pe când imaginaţia face ocolul lumii. Or, indiferent din ce unghi ai privi, imaginaţia, inovaţia sunt cele care au adus progres”, îşi începe interlocutorul meu povestea. „În copilărie, îmi doream să devin când prinţ, când rege, când fotbalist. Asta pentru că, pentru un copil, cum eram eu la vârsta aceea, acestea erau cele mai importante roluri care puteau fi jucate în societate. Nu concepeam să fiu mai puţin decât cel mai bun, cel mai important. La fel simt şi acum. Nu o să câştigi niciodată, dacă aspiri doar la locul doi”, spune, cu ochii pe ceas, Gabriel Zbârcea, partenerul coordonator al uneia dintre cele mai importante case de avocatură de pe piaţa locală, Ţuca Zbârcea şi Asociaţii.

Tocmai s-a întors din concediu, iar timpul îi curge după agendă. Nu vrea să renunţe nici la mici plăceri personale – „de dimineaţă am jucat o partidă de tenis cu Cornel Popa <partener în cadrul casei de avocatură conduse de Zbârcea – n.red>, să nu-mi ies din mână” -, nici la obligaţiile de serviciu – „s-ar putea să ne întrerupem, la un moment dat, trebuie să mă întâlnesc cu doi clienţi importanţi”, nici la cele de părinte – „intenţionez să candidez pentru un loc în Board of Trustees, trebuie să îmi depun CV-ul şi scrisoarea de intenţie”, se justifică Gabi Zbârcea. „Nu ştiu ce factor anume m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Poate faptul că mi-am pierdut tatăl la 13 ani, ceea ce a adus o maturizare timpurie. Poate faptul că îmi plac oamenii, îmi place să vorbesc cu ei, > FOTOGRAFII LASZLO RADULY, REALIZATE ÎN INCINTA MUZEULUI TEHNIC “DIMITRIE LEONIDA”, BUCUREȘTI

71

COVER

> empatizez, ader la bucuriile şi durerile lor şi asta m-a făcut un ascultător mai atent. Poate faptul că sunt născut şi crescut la Bucureşti şi sunt absolvent de Lazăr <unul dintre liceele cu renume, de tradiţie în Capitală – n.red>, poate experienţa Ligii Studenţilor sau AVAS-ului m-au dus în ipostaza fericită să cunosc atâţia oameni de calitate. Dar da, noi, ca oameni, suntem o însumare a unor decizii si suntem rezultatul unui anumit context. Pe care, însă, nu îl pot desena cu claritate”, se introspectează Zbârcea cu atenţie. În timpul discuţiei, Zbârcea-Povestitorul este diferit de Zbârcea-Avocatul. Avocatul este îmbrăcat cu tradiţionalul costum business, dar Povestitorului i se iţesc pe la încheieturi genunchii juliţi, i se vede zâmbetul larg, copilăresc, cu toată gura. Într-un fel, Zbârcea-Avocatul trăieşte în convenţiile impuse de profesie, dar Povestitorul e liber să le ocolească. „Să nu mă pui să reţin străzi”, se confesează amuzându-se copios Zbârcea. „Pe strada aia să fiu şi tot nu ştiu unde sunt. În schimb, am o memorie fantastică a numelor şi a chipurilor. Pot face foarte lesne legături între ceea ce am citit despre o persoană sau alta şi să pun informaţiile în context”, spune el.

Nu de puţine ori, explică Gabriel Zbârcea, este sunat de colegul, naşul şi prietenul lui, Florentin Ţuca, celălalt „name partner” din firmă, pentru a fi chestio­ nat în legătură cu o persoană sau alta. „Îmi spune – m-am întâlnit cu un domn, care arăta aşa, aşa...

Mi-am dat întâlnire cu el, dar nu mai ştiu cum îl cheamă. Cu cine trebuie să mă văd? Iar eu, la tele­ fon fiind, recunosc persoana în discuţie şi îi spun pe nume”, încă mai râde interlocutorul meu. şcoala. Totuşi, îndrăzneşte interlocutorul meu să arate cu degetul, faptul că a fost, vreme de doi ani, preşedintele Ligii Studenţilor ar putea să fie experienţa care i-a ordonat discursul, care l-a învăţat cum să reacţioneze în public, care i-a arătat, de fapt puterea inovaţiei. „În anii aceea, vă daţi seama, la cât eram de tineri, inovaţia, schimbarea erau în noi.

Pe vremea aceea, rectorul Universităţii Bucureşti era Emil Constantinescu şi am avut ocazia ca, în cursul unor proiecte derulate de Ligă, să îi cunosc pe Corneliu Coposu sau să fiu invitat la Versoix la Majestatea Sa Regele Mihai. Am fost observator la alegerile generale din Republica Moldova şi din Ucraina, în Cernăuţi. Am fost acolo în 1995. Am coordonat mitingul organizat de Ligă pentru eliberarea lui Ilie Ilaşcu (politician din Republica Moldova, membru al Frontului Popular, condamnat la moarte în 1992, pentru că s-a opus separării Transnistriei de Republica Moldova şi s-a declarat cetăţean român n.red)”, rememorează el.

72

Ideal

DEASUPRA „În copilărie, îmi doream să devin când prinţ, când rege, când fotbalist. Nu concepeam să fiu mai puţin decât cel mai bun, cel mai important. La fel simt şi acum“.

Împreună cu colegii din Liga Studenţilor, a iniţiat un Proiect de lege pentru urgentarea urmăririi penale şi a judecăţii pentru faptele de reprimare a participanţilor la demonstraţia din decembrie 1989 (potrivit site-ului Camerei Deputaţilor, proiectul a fost retras din dezbatere în anul 2000 – n.red). „Ne-am dorit, împreună cu profesorii şi studenţii de la Facul­ tatea de Drept, să aflăm adevărul despre Revoluţia din decembrie 1989. Am adunat pentru asta 70.000 de semnături. Deşi nu s-a atins pragul necesar pentru a fi admis în Parlament ca o iniţiativă populară, proiectul a fost depus, totuşi, în Parlament, de către un senator PNŢCD”, îşi aminteşte Zbârcea. Care, pentru două numere, a fost şi editorialist la o revistă studenţească, tocmai pentru a ajuta comunicarea între studenţi sau între facultăţi. Pentru doar două numere, întrucât nu au mai existat fonduri pentru altele. Tirajul era, potrivit declaraţiilor fostului preşedinte al Ligii Studenţilor, pe undeva pe la 7.000 de exemplare, revista fiind realizată cu sprijinul „Cotidianul”. Întâlnirea cu cel mai bun prieten, Florentin Ţuca, este un alt moment consemnat de Zbârcea printre cele care au lăsat „urme”. „Florentin este primul meu mentor, este prietenul meu, naşul meu de cununie.

Deşi diferenţa de vârstă dintre noi este de doar trei ani, el a fost, cel puţin la începuturi, profesorul meu”, spune el. Examenul la care l-a supus Ţuca încă din prima zi când Gabriel Zbârcea, ca tânăr avocat, venea să se angajeze la Muşat şi Asociaţii, o casă de avocatură cu greutate pe piaţa bucureştenă, a fost declicul care i-a adus împreună pe cei doi, a ars etapele şi i-a făcut să realizeze cât de multe lucruri îi unesc, deşi au firi foarte diferite. „Mi-a zis: <uită-te pe dosarul acesta>.

Era un dosar civil foarte interesant, o simulaţie (o acţiune prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul unui act secret, care ar putea anihila sau masca un act real – n.red). Mi-a zis să scriu două-trei pagini despre ce cred eu, care ar fi cursul speţei şi cum aş rezolva-o. Atunci când, la finalul zilei, i-am citit ce scrisesem, i s-a luminat faţa. Îl vedeam – era fericit că mă găsise. Încă de atunci a simţit că putem face echipă. Din prima mea zi. Şi uite că timpul ne-a adus doar confirmări”, povesteşte, prins, Zbârcea. „Suntem complementari, asta e realitatea. Faptul că a trebuit să intre în toate procesele de unul singur şi să-l înlocuiască pe Florentin Ţuca, deşi de-abia se angajase în casa de avocatură, l-a făcut pe Gabi Zbârcea să inoveze, din nou. „Trebuia să mă descurc de unul singur şi să nu dezamăgesc. Am alergat pe la instanţe, arhive, registraturi, în fine, peste tot pe unde era nevoie. Pentru că eram singur – eu făceam, eu contabilizam rezultatele, eram forţat să fiu inventiv, să cresc într-o lună cât într-o jumătate de an, poate”, mai spune el. „Florentin m-a învăţat, dacă e s-o luăm aşa, de la cum trebuie să arate şi să se comporte un avocat, până la cum arată o prietenie adevărată”, contabilizează, cu umor, Zbârcea.

De învăţat, spune el, a avut şi de la Gheorghe Muşat, partenerul fondator al casei unde şi-a făcut debutul în profesie. Încăpăţânarea de a găsi o soluţie la orice, ambiţia, îndrăzneala, învăţarea continuuă, atenţia la detalii, obstinaţia de a căuta erorile, greşelile dintr-un dosar şi de a le îndrepta, toate aceste calităţi spune Zbârcea că le-a deprins de la Muşat. „Nu am cum să nu recunosc asta şi nu văd de ce nu aş face-o”, spune deschis Zbârcea.

La Zbârcea, lucrurile sunt fie albe, fie negre.

Poate de aceea, în continuarea structurii geneti­ ce şi a lecţiilor deprinse de la mentori, a „inovat” aşa cum a făcut-o pe vremea când, la 30 şi un pic de ani, preşedinte al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului fiind, a blocat peste noapte conturile principalilor datornici la bugetul de sănătate. „Am făcut-o fără să mă uit pe listă. Nu am vrut să ştiu cine este în spate, ce nume grele sunt implicate”, povesteşte el.

„Nu ştiu ce factor anume m-a făcut să fiu aşa cum sunt. Poate faptul că îmi plac oamenii, m-a făcut un ascultător mai atent.“

Recompensă JOS Anul 2009 este cel în care TZA a primit premiul I, pentru cea mai inovatoare casă de avocatură din Europa Continentală, în restul timpului clasându-se tot în top, fie pe poziţia a treia, fie pe poziţia a patra.

Din punctul de vedere al ziaristului, privind în urmă, Zbârcea a fost un funcţionar de stat total atipic: răspundea la telefon, la întrebări, oferea statistici. Dacă apuca să promită ceva, se ţinea de cuvânt.

De altfel, la acel moment, Zbârcea era privit ca un om capabil, fapt pentru care a născut multe aşteptări.

Demisia, destul de bruscă, a născut întrebări. „Era un job foarte solicitant. Trebuia să înţelegi mecanismele macroeconomice, dar, în acelaşi timp, să faci faţă problemelor punctuale şi extrem de concrete ale miilor de societăţi comerciale din portofoliul instituţiei.

Era diferenţa dintre teorie şi practică. Eram ca la armată, nu ieşeam nici să mănânc, munceam 12-15 ore zilnic. Am demisionat nu pentru că ar fi fost la mijloc vreo răfuială politică, ci pentru că am decis că nimic nu merită să sacrific timpul celor mai dragi oameni din viaţa mea. Nu am regretat nici măcar o secundă”, pune punctul pe I ex-preşedintele AVAS. lecţiile. Avocatul, pentru care Bulgakov, cu Maestrul şi Margareta, Llosa şi Haruki Murakami sunt scriitori de căpătâi, spune că inovaţia în avocatură nu costă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în domeniile tehnice. Pentru a obţine idei noi, nu este nevoie, potrivit lui Zbârcea, decât să fii deschis, să încerci să priveşti o situaţie din cât mai multe unghiuri posibile, să stimulezi şi să-ţi fie stimulată creativitatea. Şi, mai cu seamă, să te încrezi în instincte. „Uneori, chiar e bine să te laşi ghidat de primul impuls, de intuiţie.

Până acum, nu au dat greş”, enunţă Zbârcea.

Intuiţia l-a făcut să se alăture lui Florentin Ţuca şi, la început, împreună cu opt parteneri, acum, alături de 20 de parteneri, să construiască o casă de > avocatură.

COVER

>

„Începuturile noastre nu sunt cu mult diferite faţă de ziua de azi”. „În sensul că nu ne lipsesc entuziasmul şi ambiţia”. „E drept, însă, că azi avem o echipă închegată, clientelă stabilă, un brand consolidat şi ceva notorietate. Şi da, aşa am gândit lucrurile de la început. N-am avut niciodată vreo reţinere în a recunoaşte că scopul nostru a fost să ajungem cât mai sus. Am ştiut exact ce vrem, aveam deja în minte un model de firmă de avocatură: voiam să fie diferit de tot ceea ce cunoscuserăm sau trăiserăm până atunci. Totul a contat pentru atinge­ rea acestui obiectiv: vârsta, educaţia, experienţa profesională acumulată până la acel moment, camaraderia, ambiţia, curajul, viziunea comună. Şi aşa s-a născut Ţuca Zbârcea & Asociaţii <TZA>, un incubator în care ideile noastre au prins viaţă, au crescut.

Pentru noi, inovaţia este o artă în care provocările sunt recunoscute, oportunităţile – evidenţiate, iar riscurile - asumate”, declamă Zbârcea.

Iar prestigioasa publicaţie londoneză Financial Times (FT) a considerat că felul în care priveşte TZA lucrurile este inovator. Astfel, încă de la prima participare la „concursul” iniţiat de FT – „Avocaţi inovatori” – , TZA a intrat direct pe locul 16 din 50.

Anul 2009 este cel în care TZA a primit premiul I,

74

No cost

DEASUPRA „În avocatură, inovaţia nu costă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în domeniile tehnice.

Pentru a obţine idei noi, nu este nevoie, decât să fii deschis, să încerci să priveşti o situaţie din cât mai multe unghiuri posibile, să stimulezi şi să-ţi fie stimulată creativitatea. Şi, mai cu seamă, să te încrezi în instincte“.

pentru cea mai inovatoare casă de avocatură din Europa Continentală, în restul timpului clasându-se tot în top, fie pe poziţia a treia, fie pe poziţia a patra. „Financial Times este singurul barometru al inovaţiei în avocatură. Pentru ei, regulile <jocului> sunt pe cât de simple, pe atât de clare. Premisa de la care pornesc e aceea că avocaţii sunt universal recunoscuţi pentru rigiditatea şi conservatorismul lor, că această profesie este caracterizată ca fiind opacă şi uşor anacronică. În egală măsură, mai curajoşi – sau poate vizionari? –, ei înţeleg că avocatul viitorului va fi, cu necesitate, unul în ton cu tehnologiile moderne, că însăşi avocatura se va profesa virtual, că serviciile avocaţiale vor deveni, tot mai mult, o marfă, că printre noile competenţe ale avocatului se vor număra, obligatoriu, şi cele de Project Manager, Team Leader, CFO, HR Manager, Knowledge Manager, Communication Manager…

Că avocatul inteligent va folosi tehnologii inteligente, creând un spaţiu de lucru de tip <e-working>, în care inovaţia îşi va fi găsit, în sfârşit, un loc binemeritat”, rezumă Zbârcea.

Ce a punctat, concret, FT? Şi micro, şi macro. „Din practica noastră, Financial Times a conside­ rat ca fiind inedită politica anti-criză pe care am adoptat-o în toamna lui 2008, apreciind reacţia imediată în beneficiul clienţilor noştri. Au fost preţuite şi iniţiativele de tip pro bono sau CSR, cum a fost sprijinul acordat Mânăstirii Putna întrun litigiu privind dreptul de proprietate asupra terenului pe care fusese edificat acest locaş. De asemenea, implicarea avocaţilor firmei în popularizarea modificărilor introduse prin Noul Cod Civil a primit un punctaj foarte bun. Anumite politici de resurse umane par a fi reţinut atenţia Financial Times, în special în ceea ce priveşte pachetele de compensaţii şi beneficii, dar şi răspunsul la provocările ridicate de Generaţia Y”, enumeră Zbârcea. Potrivit pachetului de compensaţii şi beneficii de care vorbeşte Zbârcea, avocaţii au dreptul, pe lângă abonamentele de servicii medicale, şi la şofer, credite oferite chiar de firmă în condiţii avantajoase sau la contabil.

Alte exemple sunt parteneriatul cu Artmark şi susţinerea şi organizarea în România a primelor cursuri de management al artei, parteneriatul cu Societatea de Ştiinţe Matematice cu scopul de a încuraja şi susţine performanţa olimpicilor români la matematică, parteneriatul cu Fundaţia D’Aya (al cărei Preşedinte este Pascal Bruckner) ce produce spectacole de teatru alternativ şi, mai recent, programul de „team gilding” sau Avocultura - serile de dezbateri speciale, moderate de un exponent al elitei

româneşti şi la care membrii firmei, clienţii şi priete­ nii sunt invitaţi să participe şi care au fost deschise de Horia Roman Patapievici . „Sigur vom concura şi anul acesta la Financial Times. Pentru noi, a devenit o tradiţie”, confirmă, alb, Zbârcea, ca pentru un lucru de la sine cunoscut. pe gaura cheii, privind spre viitor. În total dezacord cu discuţia, cu inovaţia, pe care am bătut atâta monedă, Zbârcea spune că nu vede cu ochi buni apropierea copiilor (două fete şi un băiat) de tehnologie şi gadget-uri. „Mă tem că nu mai apucă să citească. Nu-mi dau seama dacă sunt eu înapoiat sau dacă am dreptate. Mi se pare că gadget-urile le ocupă prea mult minţile. Cei mai mulţi dintre colegii lor au telefoane mobile. Eu tot mai încerc să temporizez puţin. Mi se pare, şi asta le şi spun, că nu face parte din priorităţile lor. Am constatat, însă, că, dacă le dai explicaţii, înţeleg şi renunţă şi ei la pretenţii. „Oricum, ei sunt o altă generaţie, diferită de a noastră.

Copilăria lor e altfel şi nu au cum să înţeleagă anumite experienţe, care m-au marcat pe mine şi pe cei de-o seamă cu mine- cum ne făceam noi temele la lumina lumânării, frigul din casă iarna, cozile, privaţiunile.

Desigur, nu mi-aş dori să trăiască lucrurile pe care leam trăit eu. Experienţele noastre sunt diferite. Ei nu au o <ţară> la care să meargă, avem o casă la munte şi îi duc acolo, dar nu e acelaşi lucru cum făceam eu când eram mic, când mergeam cu caprele, mâncam struguri, făceam mustul călcând strugurii în picioare…

Am găsit deunăzi nişte viniluri cu poveşti. Am fost foarte încântat – mie îmi provocaseră atâtea emoţii.

Lor nu le-a spus mare lucru. Aşa cum spuneam, fiecare generaţie are momentele, trăirile, experienţele ei. Pe copiii mei îi iubesc şi sunt tare mândru de ei”.

Cu un dezacord total este întâmpinată şi opinia potrivit căreia, acum, la mai bine de şapte ani de la înfiinţare, lucrurile s-ar aşeza diferit faţă de momentul 2006 – număr mai mare de parteneri, număr mai mare de avocaţi, noua piaţă impusă de criză.

Zbârcea declară – „Suntem aceiaşi. Ne bazăm pe aceleaşi lucruri – parteneriat, camaraderie, ambiţie.

E la fel”. „Încă jucăm tenis în fiecare dimineaţă, ne ţin articulaţiile. Sunt sănătoase. Nu am trecut, încă, la golf”, se amuză el, privindu-şi pantofii. „Acum, eu nu ştiu ce ne va rezerva viitorul peste 10-20 de ani, dar ştiu că avocatura este şi trebuie să rămână o profesie liberală şi că ştiinţele juridice pot face casă bună cu inovaţia. Şi mai ştiu că locul în care ne vedem este acelaşi – în frunte. Evident, va depinde foarte mult şi de piaţă, dar nu vom rata nicio oportunitate, pentru a ne menţine acolo”, conchide Gabriel Zbârcea. n

Căutare DEASUPRA „Nu ştiu ce ne va rezerva viitorul peste 10-20 de ani, dar ştiu că avocatura este şi trebuie să rămână o profesie liberală şi că ştiinţele juridice pot face casă bună cu inovaţia. Şi mai ştiu că locul în care ne vedem este acelaşi – în frunte“.

CARTE DE VIZITĂ Nume: Zbârcea Prenume: Gabriel Data naşterii: 18.02.1973 Stare civila: căsătorit, trei copii Activitate profesională: 1992–1993: secretar general al European Law Student Association (ELSA) România 1993-1995: preşedintele Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1995 – 1996: asistent universitar la Facultatea de Drept 1996 – 1998: asistent universitar la Şcoala de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii Bucureşti – Departamentul de Drept 1995 – 2005: avocat asociat la Muşat & Asociaţii Ianuarie 2005: consilier de Stat al Primului-Ministru Ianuarie – septembrie 2005: preşedinte AVAS şi preşedinte al Comisiei de privatizare a BCR. Ianuarie 2006 – prezent: managing partner al Ţuca Zbârcea şi Asociaţii

Conținut produs de

FEATURES

FEATURES

Școala visurilor

În taberele de refugiați din Pakistan, educația este ceva care li se întâmplă celorlalți – în special dacă ești fată. Dar Humaira Bachal a refuzat să accepte asta. Pentru ediția noastră specială intitulată ”Femei Inspiratoare”, Rahul Bhattacharya a întâlnit-o pe tânăra femeie care educă o întreagă comunitate dintr-o perspectivă feminină.

Î

n colonia de refugiaţi Moach Goth de la marginea orașului pakistanez Karachi trăiește o eroină. Ca să o întâlnești, trebuie să treci granița la Balochistan, în regiunea Sindh. În drum spre Moach Goth treci pe lângă un pasaj dărâmat, o fabrică arsă și intrarea către Lyari, ghetoul cu ale cărui morți și atacuri criminale între grupuri civile apar zilnic în presă.

A existat un moment memorabil în Pakistan, la zece zile după alegerile generale și prima tranziție din istoria națiunii de la un guvern ales, la altul. Se vorbea despre tabdeeli (programul Razakar), despre schimbare, dhandhli, manevre. Se vorbea despre vremuri mai bune sau despre situații rele care aveau să urmeze, înainte să fie mai bine. Cu o zi înainte de-a fi reînscrisă într-o circumscripție electorală din sudul orașului Karachi, Zahra Shahid Hussain, un profesor foarte apreciat, activist și vicepreședinte al partidului Pakistan Tehreek-e-Insaaf (PTI), a fost împușcată mortal în fața casei de către doi bărbați aflați pe o motocicletă. În dimineața următoare, Samina Baig, de 22 de ani, a devenit prima femeie din Pakistan care a escaladat Everestul.

Ca să descoperi Moach Goth, trebuie să înțelegi dedesubturile unei alte ascensiuni, realizate de Humaira Bachal. Când ea și familia ei s-au mutat în tabăra de refugiați, tocmai ce scăpaseră de datorii. Era, parcă, prin 1995, dar nu-și mai amintește cu precizie.

Așezarea era mică, nu ca acum. Mult timp, aici fusese un oraș de pescari, care s-a transformat însă într-o colonie a orașului Karachi, ajuns în foarte scurt timp o adevărată aglomerare urbană. Când au ajuns aici, își amintesc ei, erau aproape o sută de colibe din chirpici. Și adevărate păduri de salcâmi. Bandele de teroriști încă nu se formaseră și, în orice caz, în sat nu ajungea nici un autovehicul, așa că nu era nevoie să dai flash-uri cu farurile ca nu cumva să intri pe proprietatea cuiva după lăsarea întunericului. În Moach Goth trăiesc acum 160.000, poate chiar 180.000 de pakistanezi de diferite etnii: sindhi, balochi, kutchhi, brohi, muhajiri, punjabi și bengali. Nisipul zboară pe străzile neasfaltate ale așezării.

Turnul înalt de ciment care asigura apa pentru întreaga populație a funcționat doar două luni, după care a secat, astfel că locuitorii sunt nevoiți acum să cumpere apă de la furnizorii privați. Au fost trași stâlpi de înaltă tensiune, dar există zilnic căderi de curent de câte nouă ore. Canalizarea a fost contruită și ea de două ori; de fiecare dată au rupt-o ploile. >

73

FEATURES >

Două din cele trei școli de stat din Moach Goth sunt școli-fantomă, abandonate de profesorii și administratorii acestora și ocupate în schimb de drogați și criminali; se estimează că există aproape 30.000 de școli de acest gen în Pakistan. Cea de-a treia școală, și singura de altfel, de abia funcționează. Băieții sunt de obicei retrași de către părinți când împlinesc 12 ani și trimiși la muncă în fabrici sau pe șantiere; fetelor li se permite destul de rar să studieze cât de cât. Statisticile guvernamentale arată că 40% dintre tinerele pakistaneze au o educație primară, însă alte surse oficiale indică faptul că alfabetizarea în rândul femeilor din această țară este de 26%. Potrivit unor surse independente, dacă din această cifră le excludem pe cele care știu doar să se semneze, nivelul coboară la 12%. Așa că atunci când Humaira Bachal s-a înscris la universitate – echivalentul certificatului GCSE în Pakistan – era aproape cel mai greu lucru pe care se presupunea că l-ar putea face o fată din Moach Goth. Acum are 26 de ani, dar a început să predea pe când avea 13.

H

umaira s-a născut într-o vineri dimineață, ”neagră și subțire”, povestește ea, ”ca un șobolan”. Bunicul ei a privit-o și a exclamat: ”Allah, va ajunge vreodată această fată să mă ajute cu un pahar de apă?” Era primul născut al lui Mohammad Bachal și Zainab Bibi, deși fiecare mai avea câte patru copii dintr-o căsătorie anterioară. Cei doi s-au îndrăgostit în Lyari, pe vremea când orașul nu era atât de fatidic ca acum.

(Câteva decenii mai târziu, corpul neînsuflețit al unicului fiu al lui Bachal ar fi fost descoperit într-un sac, aruncat sub un pod din Lyari.) Zainab, de etnie baloch, s-a căsătorit la 11 ani cu un bețiv dependent de droguri, care o bătea. Bachal, un sindh, era însurat cu o femeie îndrăgostită de alt bărbat. Ea a aranjat ca Bachal să se căsătorească cu Zainab. Dar el a fost un ticălos: pentru problemele pricinuite, nu i-a acordat divorțul femeii. ”Tatăl vostru este un bărbat foarte păcătos”, s-ar fi destăinuit Zainab fiicelor sale Humaira și Tahira, sora mai mică, făcândule să râdă.

După căsătorie, Zainab și Bachal s-au mutat în orașul Thatta din provincia Sindh, unde au cumpărat o bucată de teren și și-au construit o colibă. El era șofer pe camion; ea câștiga bani din cusut. Humaira s-a născut în Thatta, iar la trei ani au dat-o la grădiniță. Era pentru prima dată când o fată

din familie începea, oficial, o educație. Bachal a tolerat asta – Zainab a insistat, susținută fiind de cel mai mic fiu al ei, Shakeel, care-și făcuse încet-încet câțiva prieteni în Thatta. Pentru că surorile mai mari nu erau prin preajmă, Shakeel era cel care le îmbrăca pe Humaira și Tahira, le pieptăna, le lua cu el la magazinul de biciclete la care lucra și le ducea apoi la cursuri.

Humaira își amitește de vacanțele de vară petrecute în satul tatălui său, în care se juca cu un văr de-al său în vârstă de un an, pe care-l chema Munna. Într-o zi, Munna avea febră, iar Humaira plecase și îi spusese că se întoarce mai târziu.

Spre seară însă, a găsit câteva femei adunate în jurul casei, plângând: Munna murise. S-a întâmplat la un sfert de oră după ce îi fusese dat medicamentul. Își amintește de presupunerile absurde ale oamenilor, cum că o șopârlă ar fi scuipat în sticla cu medicament, înainte ca cineva să descopere că, de fapt, medicamentul era expirat. ”N-am putut să accept că o mamă și-a omorât copilul, un copil pe care-l iubea atât de mult. Ea l-a omorât, din cauză că nu a știut să citească.”

“N-am putut să accept că o mamă și-a omorât copilul, un copil pe care-l iubea atât de mult. ” Cea mai intensă amintire a ei legată de orașul natal este de pe vremea când îl părăsește, la scurt timp după nunta fratelui ei mai mare, Shakeel. Familia Bachal cheltuise toată averea, și chiar mai mult, pentru această nuntă, mizând pe faptul că avea să-și recupereze banii din cadourile primite la nuntă. Dar au venit ploile. Regiunea Sindh a fost inundată.

Animalele invitaților, pe care cei doi sperau să le primească drept cadou de nuntă, au fost duse de apă, iar culturile inundate. Drumurile au dispărut; cu greu mai ajungea cineva la ei.

Nunta s-a ținut, dar a lăsat familia plină de datorii. ”Am vândut fier”, spune Humaira. ”Salvasem un televizor din ape, dar apoi l-am vândut. Ne-am vândut uneltele una câte una. Îmi amintesc cum roiau creditorii. Mi-o amintesc pe mama scoțându-mi cerceii din urechi și vânzându-i, și-mi aduc aminte și de ce i-a vândut: ca să plătească datoriile.” Când casa pe care o construiseră cu mâinile lor a rămas goală, Zainab Bibi a spus: ”Nu mai putem locui aici”.

Au vândut casa și terenul pentru 40.000 de rupii (261 de lire sterline) și s-au mutat în marele oraș, acolo unde viețile se pot schimba uneori.

A

u ajuns la Karachi cu un camion, cu câteva acareturi, fără bani, fără o țintă anume. La început au stat la un unchi, deși le era clar că nu erau bineveniți. În acea vreme, Moach Goth era populat de oameni care supraviețuiseră violențelor etnice din Orangi Town, Karachi. Un cunoscut de-al familiei cumpărase

FEATURES Spiritul locului Humaira Bachal, fondatoarea școlii Dream Model Street School

o bucată mică de pământ cu 1.000 de rupii (6,5 lire sterline), dar nu avea nevoie de ea. Le-a dat-o lor. ”Veți avea un loc unde să stați, iar eu voi ști că nimeni nu-mi va ocupa ilegal proprietatea.”

Mohammad Bachal nu avea niciun job, și nici vreunul din fiii soției sale; Zainab știa că aici nu avea pentru cine să coasă. Mâncarea era insuficientă. Humaira și Tahira au fost ”împărțite la rude”. Humaira avea aproape opt ani. ”A fost o tiranie, la fel ca în filme. Trebuia să spăl rufe, unelte, să fac curat în casă, să gătesc, dar primeam doar resturi de la masă. Le-am cărat în spate copilul gras peste tot, până când am simțit că mi se rupe spatele. Nu puteam să plâng. Când a venit mama să mă vadă, trei luni mai târziu, am implorat-o să mă ia înapoi acasă.”

Pentru că nu exista sistem de canalizare în Moach Goth, se mai găsea de lucru la săpat gropi pentru latrine. Așa își câștiga Bachal traiul zilnic. Zainab, o femeie generoasă, era cunoscută pentru că dădea lemne de foc oricui îi cerea. ”Am întrebat-o pe mama ‘de ce nu vindem lemnul?‘”, spune Humaira. ”De mică aveam mintea foarte deschisă către afaceri.” Au hărțuit un furnizor de fier vechi până când acesta le-a vândut o balanță învechită. Duminica, familia mergea în pădurea de salcâmi. Bachal tăia copacii, Zainab le curăța spinii, Humaira și Tahira îi legau și îi încărcau în camion. Într-o zi bună puteau să adune 100 de kilograme. Acasă, Zainab tăia lemnele în bucăți mici și le vindea cu două rupii kilogramul. Cu banii primiți, le-a

trimis pe cele două fete la Școala Publică Islamică, la câțiva kilometri distanță, pe drumul principal. Fiecare fată o costa 250 de rupii pe lună (1,63 lire sterline). La început, Humaira și Tahira au considerat mersul la școală o pedeapsă. Li se preda în urdu, iar ele știau doar dialectul sindhi. Au fost bătute chiar în clasă pentru incompetența lor și trimise acasă la Zainab, să se plângă.

Dar cu timpul, amândurora a început să le placă. Matematica devenise pasiunea specială a Humairei. Își depășea câteodată profesorul, lucru care-i dădea un sentiment de fericire. Surorile obișnuiau să se ia la întrecere pentru a ajunge între primii trei elevi din clasă. De obicei reușeau.

H

umaira avea 13 ani când o idee nebunească i-a trecut prin minte. ”Mama obișnuia să ne pregătească în fiecare zi, ne strângea părul în două cozi, ne punea ghiozdanele de două kilograme în spate și ne trimitea la școală. Mergeam preț de vreo 20 de minute – dar pe drum, niciun alt copil din localitate nu ni se alătura. În primul rând, aceștia nu aveau bani, iar în al doilea, nimeni nu credea că fetele pot ajunge cineva. Cei care își doreau să-și trimită fetele la școală nu-și puteau permite din cauza taxelor și a costurilor mari pentru cărți și uniforme. Așa am ajuns în clasa a șasea (echivalentul anului VIII de studiu în Marea Britanie). Mă gândeam, sunt o mare stea, știu tot, așa că am să le învăț și pe ele!” >

75

>

Mici miracole Copiii se acomodează cu “Școala Visurilor”, construită pe terenul închiriat de Humaira pe când avea 16 ani

FOTO UK DEPARTMENT FOR INTERNATIONAL DEVELOPMENT

>

76

Așa a început în 2001, cu o tablă, la ea acasă, ceea ce mai târziu avea să se numească Dream Model Street School.

Humaira a instruit zece prieteni de vârsta ei, dintre care șapte erau fete. A început să-i învețe alfabetul, în urdu și în engleză, și a trecut la nume de lucruri. Le dădea elevilor foi albe din propriile sale caiete de școală, până când a intrat în conflict cu profesorii ei. Altădată, prietenii îi rugau pe oameni să doneze coli albe de hârtie sau cumpărau resturi de hârtie de la ei.

Curând, Tahira – care împlinise 11 ani -, împreună cu alte trei fete, ajunseseră să predea alături de Humaira. ”Militam pentru timp. Timp pentru studiu, timp pentru joacă, pentru mâncare – și timp pentru noi recrutări. Nu realizam că nu aveam spațiu, cărți, profesori, bani. Ne duceam la fiecare casă și le spuneam oamenilor ‘Am deschis o școală, trimiteți copiii, trebuie să vă trimiteți copiii la școală!‘” Un filmuleț lansat anul acesta pe YouTube - numit ”Humaira, Dreamcatcher” – dovedeşte provocările acestei recrutări. Este opera documentaristului canadiano-pakistanez Sharmeen Obaid-Chinoy, premiat cu Oscar, a cărui echipă a filmat viața femeilor pakistaneze care luptă pentru schimbare.

Realizat la 12 ani de la deschiderea ”școlii visurilor” , filmul scoate în evidență punctul de vedere al bărbaților pakistanezi: educația în rândul fetelor nu face parte din cultura noastră; la ce folosește educația unei fete când singura ei grijă este să se mărite și să aibă grijă de casă? Permisiunile, acordate fără nici o tragere de inimă, sunt retrase cu ușurință.

Cu toate acestea, până în 2003, echipa Humeirei a

reușit să înscrie la școală peste 150 de copii. Elevii nu mai încăpeau în casa soților Bachal, astfel că tinerele profesoare au decis să închirieze alt spațiu. Au luat un teren de 240 de metri pătrați cu două camere jalnice, înconjurate de mormane de noroi. Au nivelat terenul cu mâinile lor, au montat niște țăruși de lemn și au înșirat între ei niște saci de făină, rupți, pentru umbră. Când ploua, aceștia cădeau. Cineva le-a dat ideea să folosească panouri Panaflex în loc de saci. Dar țărușii de lemn nu rezistau la greutatea lor. Altcineva a sugerat să folosească stâlpi de fier, așa că au găsit un sudor care să le ajute să aranjeze platformele. În cele din urmă, adăpostul a rămas în picioare. În acele zile, în Școala Publică Islamică se preda până la nivelul opt, cu doi ani mai puțin față de nivelul necesar înscrierii la colegiu. Humaira nu a avut permisiunea tatălui să studieze mai mult, sau să meargă mai departe. În complicitate cu mama sa, ea s-a înscris la Government Girls High School, în orașul Baldia. Secretul trebuia ținut departe de tată, care era plecat în țară cu camionul, pentru câteva săptămâni.

Humaira a strălucit la noua școală, ajungând șefa clasei și șef al asociației studenților. Își dorea să devină doctor și își petrecea timpul liber în laborator, disecând broaște aduse de acasă. Spre bucuria ei, a rezolvat problema dispariției hârtiei la propria școală, când a descoperit grămezi de caiete folosite pe jumătate: bucătăreasa rupea paginile ca să împacheteze în ele samosas (pateuri indiene – n.r.). Într-o dimineață, Mohammad Bachal s-a întors acasă chiar în momentul în care Humaira trebuia să plece ca să-și

FEATURES dea examenul de grad IX, după standardele englezești. Înfuriat, tatăl i-a tras o palmă, a bătut-o apoi și pe mamă, care a îndemnat-o pe Humaira să-și ia geanta și să plece. A susținut examenul într-o plină stare de anxietate. Când s-a întors acasă, era liniște. Părinții ei își beau ceaiul. Dar tatăl nu se răzgândise.

Humaira povestește că i-a spus ”Abbu (tată – n.r.), dacă tu ești îngrijorat că nu vei reuși să mă măriți, eu îți promit că indiferent pe cine o să-mi aduci, chiar dacă va fi orb sau infirm, nu va trebui decât să-mi spui unde să semnez și când să spun kabool (sunt de acord – n.r.), înaintea judecătorului, și o voi face, fără nicio întrebare. Dar lasă-mă să învăț.” Știa că riscă, dar miza pe dragostea tatălui ei și pe înțelepciunea mamei sale.

Nici ceilalți bărbați din Moach Goth nu erau de acord cu astfel de ieșiri. I-au cerut familiei să părăsească localitatea: Humaira și Tahira aveau o influență proastă asupra celorlalți. Au trimis chiar și bătăuși să-i intimideze. ”Peste ani însă”, îmi spun surorile, aproape la unison, ”toată lumea și-a dat seama că noi suntem mai încăpățânați decât ei.”

Când a aflat că taxele ajungeau la aproximativ 350.000 de rupii pe an (2.280 lire steline), Humaira a renunțat la ideea de a studia medicina. S-a înscris în schimb într-o madrasa (un seminar islamic pakistanez –n.r.), cu intenția de a deveni un savant islamic, specializare echivalentă unei licențe. Își amintește că purta așa-numitul ”fluturaș” burqa - fiind acoperită din cap până în picioare, cu șosete și mănuși -, dar și de participarea la madrasa, când institutorul le vorbea din spatele unui purdah (ecran). Humaira a devenit speaker ocazional la întrunirile religioase. Ea a inițiat 350 de fete din Moach Goth în namaaz, credință, wuzu și abluțiuni religioase. Cu șase luni înainte să-și ia diploma, a renunțat.

Humaira nu dă nume și descrie vag detaliile: când vorbea cu profesorii de la madrasa a existat o tentativă de răpire asupra ei, familia temându-se chiar pentru siguranța ei. E limpede că disensiunile erau fundamentale.

”Concepția lor despre femei se rezuma la cei patru pereți și purdah. Pentru ei, femeile sunt lipsite de inteligență – naqis-ul-aqal. Perspectiva mea asupra islamului era foarte diferită de a lor. Pe vremea Profetului, pacea fie asupra lui, femeile făceau negoț. Hazrat Khadija (prima soție a Profetului) era o femeie de afaceri. Bibi Aisha (cea mai tânără soție a Pro-

Înfuriat, tatăl i-a tras o palmă, a bătut-o apoi și pe mamă, care a îndemnat-o să-și ia geanta și să plece. fetului) era profesoară de hadith, tradiții ale Profetului și fiqh, jurisprudența islamică. Pe vremea Profetului, pacea fie asupra lui, femeile fuseseră sipahisalar, comandanți militari; ele trăiau în tabere. Deci care este Islamul corect? Acesta sau cel cu patru pereți și purdah? Pentru mine, Islamul este credința care mai degrabă oferă drepturi, decât să le ia. Inima și conștiința mea nu s-au mulțumit cu ceea ce au spus ei. De ce trebuie să am o diplomă ca să mă opun? Ce ar trebui să fac cu ea?

D

e la 7.30 dimineaţa la 8.00 seara, cei 25 de profesori de la Dream Model Street School îi instruiesc pe cei 1.200 de cursanți în mai mult de cinci ture. Școala este mixtă, manualele sunt gratuite și nu există uniformă. Pentru cei care își permit să plătească, taxa lunară este de 30 de rupii (20 de pounds). Învățământul începe de la grădiniță și ajunge până în anul VIII de studiu. Sălile de curs sunt delimitate de perdele, pereții fiind folosiți pentru planșe și desene. Tablele sunt pline de cuvinte, nu întotdeauna foarte corecte. ”Present Simple Tense = Subiect + Verb + Lucru. Anjum looks at wall clock every day.”

Profesorii au intrat în faza a doua a adolescenței sau Un viitor au puțin peste 20 de ani. Majoritatea au învățat în Două din cele trei școli de stat din Moach Goth această școală. sunt școli-fantomă, abandonate de profesori și administratori Cursurile de seară sunt rezervate copiilor care muncesc în timpul zilei. În fiecare dupăamiază, ei fac două ore de educație madrasa, gândite din motive educaționale, dar și practice. ”Părinții își trimit copiii la școala noastră tocmai din acest motiv”, spune Tahira, care a preluat responsabilitatea școlii după ce Humaira a acceptat o nouă provocare, în urmă cu șase ani. În Moach Goth există peste 50 de moschei și aproape toate au o clasă de madrasa. ”Am văzut cazuri în care copiii erau retrași de la școală, trimiși la o madrasa, iar după aceea vorbeau toată ziua de jihad. Unui băiat i-au spălat creierul atât de mult, încât el singur a scos-o pe sora lui de la școală. A devenit un imam.”

Pe de altă parte, să înscrii elevi este una, să-i păstrezi la școală, cu totul alta. De cele mai multe >

> ori, fetele sunt scoase de la școală când împlinesc 12 ani. ”E deja rutină”, spune Humaira, ”la 12 ani sunt pețite, la 13 logodite, la 14 căsătorite, iar la 15 deja gravide.” Cele două surori au progresat, însă. Cu câțiva ani în urmă, din 50 de copii înscriși la grădiniță, băieți și fete, doar doi ajungeau în anul V. Acum, numărul lor ajunge chiar la 20.

La ora prânzului există chiar o clasă de alfabetizare a adulților, frecventată în special de fetele mai mari cărora nu li s-a permis să învețe sau să meargă la școală în copilărie.

Anul trecut, zece fete din Moach Goth s-au înscris la această clasă. A fost considerat un record. Ele au studiat la ”Dream”, deși fuseseră înregistrate la o școală publică fantomă pentru susținerea examenului de admitere. Relansarea acelor școli publice este o altă problemă trecută în agenda ”școlii visurilor”. Surorile au avut deja o campanie de succes pentru redeschiderea uneia din cele două școli primare abandonate din Moach Goth. Poliția a fost trimisă acolo să curețe locul de drogați. Profesorii s-au întors la lucru – profesori fantomă care primesc salarii reale.

Am fost la această școală a doua zi de la redeschidere, însoțit de doi profesori de la școala ”Dream”. Qayoom obișnuia să picteze piese de motocicletă, dar a renunțat la jobul său când a realizat cât de mult îi place să fie la ”Dream”.

Mujeeb era fratele mai mic al unuia dintre profesorii de la școală. Cu câteva luni în urmă, el a fost săltat de polițiști pe când stătea de pază în fața școlii, în timpul unei operațiuni paramilitare de alungare a asasinilor. Din nefericire pentru el, spun prietenii lui, semăna cu Makrani, asasinul căutat: înalt, brunet, cu părul încâlcit. De regulă, mafioții din Moach Goth au un respect pentru această școală. Le pot

FOTO UK DEPARTMENT FOR INTERNATIONAL DEVELOPMENT

“Îmi doresc ca acest loc să fie mai mult decât o școală, să fie un paradis pentru copiii din Moach Goth.” smulge telefoanele mobile din mâinile profesorilor, dar nu au revendicat niciodată nimic: câțiva dintre ei au rude tinere la ”Dream”.

Proaspăt relansata școală publică primară este la fel de dezolantă ca o carapace goală. Fiecare piesă de mobilier, fiecare garnitură pare să fi fost furată. Nu a mai rămas nimic, nici uși, nici ferestre, nici măcar tocurile lor. Lumina albă a dupăamiezei inundă camerele goale, devastate, formând umbre pe nisipul maro din afara clădirii, ca niște spini de salcâm. Bucăți de carton stau împrăștiate pe podea, semn că elevii trebuie să fi fost acolo în acea dimineață.

Prin contrast, a doua incintă a ”școlii visurilor” (în construcție), aflată la un kilometru distanță și în apropierea școlii la care a învățat Humaira, promite mult. În 2009, organizația Shirkat Gah Women’s Resource Centre a realizat un film despre Humaira, intitulat ”A

Small Dream”. Lansarea a avut loc în Lahore și au fost invitate Humaira, Tahira și mama acestora, fiind pentru prima dată când cele trei ajungeau în acest oraș. Humaira a vorbit în fața publicului. Impactul a fost peste așteptări.

Cu donațiile și relațiile de afaceri obținute la acel eveniment, își putea pregăti și dezvolta profesorii, și le putea asigura un salariu modest. Curricula și manualele puteau fi îmbunătățite. ”Avem nevoie de spațiu”, le-a spus Humaira invitaților din Lahore. ”Nu ne permitem să plătim chiria, iar proprietarul tot încearcă să ne pună piedici. Ne e teamă că vom fi nevoiți să închidem școala.”

Construcția primei incinte a școlii, ridicată pe un teren de 500 de metri pătrați, a fost posibilă datorită unor donații venite din partea companiei pakistaneze Engro Vopak și a fundației elvețiene Volkart. Parterul este aproape gata. Dacă vor mai exista și alte fonduri, vor fi ridicate încă două etaje. ”Vrem să avem clase până la colegiu”, spune Humaira. ”Vom avea laboratoare de chimie, fizică și biologie, o sală de computere, bibliotecă și amfiteatru. Vom avea o cancelarie, un birou pentru director, o

FEATURES

C

O imensă încercare Alfabetizarea femeilor din Pakistan variază între 12% și 26%, în funcție de surse.

sală pentru contabilitate și vom organiza activități în curtea școlii. În curtea din spate vrem să amenajăm un iaz cu pești, să aducem plante și păsări. Îmi doresc ca acest loc să fie mai mult decât o școală, să fie un paradis pentru copiii din Moach Goth.”

Anul acesta în aprilie Humaira a ținut un discurs la New York, pe scena Summitului Femeile Lumii, desfășurat la Centrul Lincoln. A fost invitată acolo de Sharmeen ObaidChinoy: Pakistanul are nevoie de eroi, spune ea, poveștile lor trebuie spuse. Când și-a încheiat discursul, s-au aprins luminile în sală și a văzut mii de femei stând în picioare și aplaudând, a început să lăcrimeze. Frânturi de amintiri i se derulau în minte ca într-un film: greutățile, casa, satul, insistența oamenilor că ”nu va ieși nimic, niciodată, din asta”. Ea era o mică parte dintr-un loc atât de mic, dar câștigase respectul audienței. ”Îmi doresc ca tatăl meu să fii văzut asta”, a gândit Humaira.

asa lui mohammad Bachal, construită pe teren propriu, este astăzi una dintre cele mai frumoase din Moach Goth. Familia sa trăiește în confort. Primul salariu câștigat de Humaira, 7.000 de rupii pe lună (46 lire sterline), a fost ca un proiect mobilizator de microfinanțare. Când l-a primit, chiria lunară pentru spațiul destinat școlii ajunsese la 3.000 de rupii (20 lire sterline). A început apoi să exporte cosmetice chinezești din Karachi în Iran – câteva dintre rudele mamei sale aveau acolo magazine – și a câștigat până la 30.000 de rupii pe lună (196 lire sterline), până când s-a închis granița. Acum susține seminare de leadership și conduce în continuare, din funcția de președinte, cele două entități pe care le-a fondat: școala și Fundația Dream.

Shakeel lucrează la departamentul de granulare al unei companii farmaceutice. Cu câțiva ani în urmă, când rămăsese fără job, a încercat să se otrăvească. Tahira l-a atenționat cu blândețe, spunându-i că a reușit să-i sperie pe toți. Mohammad Bachal și-a fracturat mâna și a fost nevoit să se pensioneze.

Dacă avea 18 ani când s-a creat statul Pakistan – așa cum crede el – ar însemna că acum ar trebui să aibă 84. Robust, fardat cu kohol (fard de ochi folosit atât de femeile pakistaneze, cât și de bărbați – n.r.) și cu o topi sindhi roșie pe cap, arată mai degrabă de 64 de ani. ”Am fost ignorant”, spune el făcând referire la perioada în care s-a opus educației.

Zainab Bibi poartă o pashk tradițională balochi (cămașă lungă – n.r.). Brațul său poartă urmele unor vechi injurii, din ziua în care soțul ei a aflat că Humaira urma să plece la examen. ”Nu am vrut ca fetele mele să aibă viața mea”, spune ea. ”Mi-am dorit ca ele să ajungă cineva.” Fetele spun că Zainab este eroul lor.

Pakistanul are nevoie de eroi; dar eroul este un ostatic permanent. Soarta lui este imprevizibilă. Odată începute, inițiativele sunt ridiculizate, atacate ori masacrate. Cu câteva luni înainte ca Zahra Shahid Hussain să fie omorâtă, a existat Parveen Rehman. Fiind arhitect și asistent social, aceasta îi ajuta pe oamenii săraci să-și înregistreze terenurile în așezări asemănătoare cu Moach Goth. A fost împușcată mortal de către mafia terenurilor, din câte se spune. Înaintea ei cu câteva luni, adolescenta de 15 ani Malala Yousafzai a fost împușcată în cap, într-o altă zonă a țării, pentru că vroia să studieze. În aceeași zonă, peste 600 de școli au fost distruse și închise de talibani.

Curajul unui erou pakistanez implică înfruntarea demonului morții. Dar fantezia martirului, acolo unde există, este în mare parte masculină. O eroină are nevoie de un curaj mai agil. Ea trebuie să negocieze: cu emoțiile ei, cu adversarii, cu familia ei, cu ipocriziile. Sau poate compensa cu ambiția ei. ”Dacă pot să învăț câteva mame să citească câteva etichete, pentru mine este suficient.” Asta își spune Humaira Bachal în fiecare dimineață, în drum spre școala ei. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

79

FEATURES

ELVEȚIA În adâncul ghețarului Gorner Glacier, lângă Zermatt: doi speologi britanici pregătesc o frânghie pentru a traversa o piscină de gheață

PROFUNZIMEA OBSCURITĂȚII PENTRU ROBBIE SHONE, O PEȘTERĂ ESTE O LUME UIMITOARE. PRIN INTERMEDIUL FOTOGRAFIILOR, NEÎNFRICATUL EXPLORATOR REUȘEȘTE SĂ SURPRINDĂ SPECTACULOZITATEA UNOR PEȘTERI DIN ÎNTREAGA LUME.

85

FEATURES

CHINA Privind înapoi spre intrarea unei peșteri modelată de un râu, în regiunea Wulong din China centrală. În depărtare, lumina zilei spală pereții peșterii; 2 membri ai expediției Hong Meigui măsoară vastitatea camerei.

D

e ce să cobori într-o peșteră? Întuneric, claustrofobie, un loc aproape lipsit de orice formă de viață: pentru majoritatea oamenilor, o călătorie în adâncul unei peșteri, în această lume subterană, este mai mult riscantă decât captivantă. Cobori în întuneric, unde riști să mori fie alunecând, fie zdrobit sau înecat. Peștera îți poate deveni propriul mormânt.

Spre deosebire de munți, care le oferă alpiniștilor ce-i escaladează frumusețea peisajelor și un sentiment de libertate, ar părea că peșterile îi ,,recompensează,, pe cei care le explorează cu o senzație opusă, aceea de detenție, tocmai de aceea mulți dintre oameni se confruntă cu o reticență atunci când vinde vorba de cercetarea unei peșteri.

Alți oameni, însă, sunt atrași de explorarea unei peșteri cu o forță dată de obsesie. Ca mulți speologi, Robbie Shone a fost, la început, un alpinist, însă ulterior a ales să schimbe ,,ascensiunea,, cu ,,descensiunea,,. A intrat pentru prima dată într-o peșteră la 19 ani, atunci când un prieten l-a dus la Long Churn, parte a faimosului sistem de peșteri calcaroase Alum Pot, din regiunea Yorkshire Dales, Marea Britanie. „În acea zi, microbul peșterii mi-a intrat în sânge. S-a întâmplat imediat și a fost intens“, spune Shone. Pe atunci student la Facultatea de Arte a Universitatii Sheffield Hallam, el a început să exploreze peșteri la fiecare sfârșit de săptămână. Aproape în același timp, a trecut de la pictură la fotografie. Shone are în prezent 33 de ani și a participat, până acum, la mai multe expediții privind explorarea peșterilor, în Spania, Franța, Vietnam, Borneo sau China. Totodată, fotografiile sale l-au ajutat să-și construiască un renume internațional în domeniu.

Fotografia în spații slab luminate este dificil de realizat și necesită artă, precizie și talent. În condițiile extreme care se întâlnesc în sistemele de peșteri, mai este nevoie și de răbdare și curaj.

Obținerea unei fotografii reușite poate dura până la câteva ore. În peșteri, comunicarea se realizează cu ajutorul stațiilor walkie-talkie, acustica și ecoul făcând imposibilă comunicarea prin strigăte, de exemplu. În spațiile largi, cum ar fi cele întâlnite în peștera Cloud-Ladder Hall din China, unde unele încăperi au un volum de până la 6 metri cubi, Robbie Shone folosește un ,,flashbulb,, - becuri de unică folosință, cu sârmă de magneziu, care produc un blitz și astfel luminează spațiul. Fiecare bec strălucește timp de 1/60 secunde, fiind declanșat de la distanță, de un radio transmițător. În peștera Gouffre Berger din Franța, inundată de Starless River („râul fără stele“), care formează aici lacuri și bazine, Shone a așezat becurile sub apă și le-a declanșat, laguna căpătând astfel o nuanță fantomatică, verde-albastră.

Robbie Shone a învățat să facă din întuneric aliatul său.

Imaginile sale implică volum, fără să-l expună, însă, și fac aluzie la adâncime în loc să o ilustreze. Totodată, fotografiile sale fac parte din tradiția estetică a sublimului, acel tip de senzație indusă de întâlnirea cu fenomene care se situează, într-un fel, dincolo de capacitatea de percepție a privitorului.

Pentru Edmund Burke, unul dintre primii teoriticieni ai sublimului în artă, întunericul și umbrele sunt elementele cheie ale acestui curent atunci când vine vorba de fotografie. >

87

FEATURES

ELVEȚIA Un explorator începe coborârea într-o peșteră, prin ghețarul Gorner Glacier.

Apa rezultată în urma topirii anumitor porțiuni ale ghețarului a crestat și a lustruit gheața din jurul puțului.

FRANȚA Sistemul speologic Gouffre Berger, aflat la o adâncime de 1 kilometru, în apropiere de Grenoble. Lotca este necesară din cauza unei inundații.

>

Burke scria, în 1757, despre „secretul punerii unor lucruri în lumina lor cea mai puternică, prin forța profunzimii obscurității“. Shone a descoperit acest secret, profunzimea obscurității fiind punctul său forte.

Fotografii-speologi trebuie să fie imuni atât la claustrofobie și la tafofobie (teama de a fi îngropat de viu), cât și la vertij. Majoritatea sistemelor de peșteri presupun o coborâre în rapel, o „escaladare inversă“ a peretelui abrupt, cu ajutorul unor echipamente speciale (de obicei, un sistem de coardă dublă). „Oamenii presupun, uneori, ca o coborâre în rapel, în întuneric, nu este chiar atât de înfricoșătoare, deoarece nu poți vedea distanța până la sol“, spune Shone, zâmbind. „Dar să te întâlnești, în întuneric, cu un șarpe, asta te poate înfricoșa“, adaugă el. Cât despre claustrofobie, Shone spune: „Nu am experimentat acest sentiment până acum, în subteran. În schimb, am trecut printr-o stare asemănătoare când mă aflam în mijlocul unei mulțimi, la Glastonbury“.

Pe o planetă a cărei suprafață a fost descoperită și explorată în totalitate, subteranul rămâne unul dintre ultimele refugii ale necunoscutului. Explorarea peșterilor înregistrează în fiecare an noi premiere. Anual, noi spații și sisteme sunt descoperite. În 1999, chiar de Anul Nou, un grup de speologi au forțat intrarea într-o cavernă din regiunea English Peak District, descoperind cea mai adâncă peșteră din Marea Britanie (pe care au denumit-o, ulterior, Titan). În 1994, 3 speologi francezi, care

explorau o zonă din regiunea Ardeche, au dat la o parte un bolovan, scoțând la iveală un rift. După ce au coborât în subteran, cei 3 s-au trezit într-o cameră ai cărei pereți erau acoperiți cu artă rupestră veche de 32.000 de ani. Descoperirea a devenit subiectul principal al filmului „Peștera viselor uitate” („The cave of forgotten dreams“), regizat de Werner Herzog.

Unele dintre cele mai uimitoare fotografii realizate de Robbie Shone nu provin din peșterile formate în rocă, ci în cele de gheață. Ghețarii mari sunt „străpunși“, pe verticală, de puțuri adânci, prin care se scurge apa de la suprafață, ca urmare a topirii acestora. „Chiar și la o adâncime de 30 de metri, lumina reușește să pătrundă prin gheață, dând naștere unei lumini albastre, stranii. După aceea, lumina e înghițită de întuneric“, spune Shone.

Timp de 2 ani, mai mulți tineri alpinist-speologi din Marea Britanie au mers la Gorner Glacier, în Elveția, unde au coborât prin puțurile create în urma topirii ghețarului și a erodării acestuia și au explorat rifturile și tunelele care se extindeau în interiorul său. Shone i-a însoțit de 2 ori, întorcându-se de fiecare dată cu fotografii ale unui tărâm straniu: săli de gheață ce păreau sculptate, lagune rezultate în urma topirii ghețarului, ce răspândesc în jurul lor o culoare turcoaz. Vârfurile și trecătorile Alpilor au fost „inventariate“ în epoca de aur a alpinismului, în urmă cu 150 de ani. Acum, în adâncimea ghețarilor aflați la poalele Alpilor, Shone si ceilalți speologi descoperă o lume nouă. n

89

FEATURES

PORTUGALIA Robbie Shone se află sub sulițele de gheață, care atârnă cu sutele, din tavanul unei peșteri, în regiunea Estremenho

91

BORNEO Peștera Cerb (,,Deer Cave,,), în Sarawak, este una dintre cele mai mari peșteri-pasaj din lume, cu un spațiu unde se pot adăposti 3 metri de lilieci. În fiecare zi, la asfințit, ei zboară pentru a se hrăni cu insecte

92

FEATURES CHINA La peștera Miao Keng, în provincia Chongqing, se ajunge după străbaterea unui puț adânc de 503 kilometri. Shone i-a surprins pe speologi în timp ce urcau acest puț, folosind o frânghie de o jumătate de kilometru.

Parcurgerea puțului durează 2 ore la coborâre și 4 ore la urcare

FEATURES

BORNEO Peștera Clearwater River, situată sub Parcul Național Mulu, un sit din regiunea Sarawak, inclus pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO

FEATURES

POVESTITOR

veritabil Chris Ware este un scriitor care nu prea scrie și un artist cu mari îndoieli asupra artei contemporane. Dar capodopera sa, „Building stories“, este un triumf al scrierii, desenului, imaginației și empatiei. Simon Willis s-a întâlnit cu el la Chicago.

an antonio, texas, 1990. O femeie pe nume Clara zace pe patul de moarte, într-un sanatoriu. După cum se mișcă, are vise ciudate și halucinații. Frânturi mici din viață îi revin în minte din când în când. Se vede în vechea ei casă din Omaha, Nebraska. Fără pic de mobilă. Vede ploaia care cade printr-o trapă din tavan și se transformă în țurțuri. Într-o zi vede un ziar dezvăluindu-se ca un ecran deasupra capului ei, și toate știrile se transformă în mici momente trecătoare – cineva găsește un bănuț sau spală vasele, altcineva ridică un suport de pahar de pe masă. „Mi s-a părut ceva atât de ciudat de frumos în asta“, spune Chris Ware. „Nimeni nu știe ce-și va aminti peste ani. Pare fără sens, dar aceste amintiri există și vor străluci la un moment dat în mintea noastră.“ Clara era bunica lui, iar el s-a tot gândit de-atunci la asta.

Ware este cel mai subtil și original romancier grafic al Americii, dar de dragul simplității, de multe ori spune despre el că este doar un caricaturist. „Să fii un caricaturist“, spunea el odată, „înseamnă să nu te consideri prea sofisticat“. Asta nu-i oprește însă pe ceilalți să îl descrie pe Ware ca pe un geniu. În 2005, Peter Schjeldahl, criticul de artă de la „New Yorker“, l-a numit „Picasso-ul/Braque-ul sau tânărul Elliot“ al romancierilor grafici. Opera sa a fost expusă la Bienala Muzeului Whitney și la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago. S-au scris cărți de critică academică despre comicsurile lui și s-au organizat conferințe. Romancierul Rick Moody scria la un moment dat că „romanul american are mult de învățat“ de la Chris Ware. Se referea în special la „Building Stories“ („Povești asamblate“ – trad.), al doilea roman grafic al lui Ware, publicat anul trecut și clasificat de „New York Times“ în topul primelor zece cele mai bune cărți ale anului 2012. Aproape întreaga sa operă urmărește deformarea și încrengătura vieților interioare ale personajelor sale – amestecul de realitate, fantezie, vis

și memorie -, dar „Building Stories“ rămâne cea mai inventivă încercare de până acum de captură a trăirilor zilnice.

Lucrarea sa nu arată ca o carte obișnuită. Se vinde întro cutie mare plată, care conține 14 elemente fără nici o ordine perceptibilă: cărți broșate și cartonate, pliante și broșuri, benzi desenate care se împăturesc și foi mari ca de ziar, o tablă ca de joc. Nu ți se spune de unde să începi. Ai putea începe cu o broșură fără cuvinte din chenare meticuloase care prezintă scene din viața unei mame și a fiicei sale, acum nou-născută, acum o fată aranjându-și tivul rochiei ei roz cusute pentru Halloween. Apoi ai putea să scoți din cutie o bandă subțire în care acea femeie, mai tânără acum, merge singură și abătută prin zăpadă. „Nu pot să trăiesc cu sentimentul ăsta teribil“, gândește ea, „nu-l mai pot suporta mult timp.“ Într-una din cărțile cartonate există pagini care descriu corvoada vieții ei trăite într-un apartament de la ultimul etaj al unei clădiri de trei etaje din Chicago și în florăria unde lucra, pagini așezate într-o grilă repetitivă de chenare pătrate - rutina zilelor ei contruită într-o arhitectură de benzi desenate. Mai încolo, în aceeași carte, există pagini asamblate în jurul unor imagini mari reprezentând corpul unei femei cu un picior amputat mai jos de genunchi. Alte chenare spun povești care au legătură cu desenul central, și sunt cuplate cu acesta prin săgeți. Nu poți citi aceste pagini în mod obișnuit, de la stânga la dreapta. Mulțimea de chenare înconjoară imaginea centrală, așa că ochii vor citi o parte a paginii în jos, iar pe cealaltă pe verso. Pe o parte, femeia stă cu ochii închiși și se gândește cum a avut ea dintotdeauna o inimă fragilă și cât de repede obosea când era mică, iar uneori i se oprea respirația chiar în timpul jocului. Inima bătea atât de lent, „ca și când ar fi fost îngrijorată că am plecat undeva și am lăsat-o singură“. Desfaci o foaie mare de hârtie și vezi că femeia, lungită caricatural până la vârsta mijlocie, locuiește în suburbii cu familia ei, renunțând la ambiția sa de a ajunge scriitor sau artist. Încet- >

97

> încet, fragmentele încep să capete contur și să devină o poveste despre femeia care își retrăia viața, din copilărie și până la 20 de ani, prin bucuriile și regretele căsătoriei și maternității.

Remarci repetiții ciudate și discrepanțe. Într-una din acele foi, femeia rememorează ziua în care a murit prietena ei Stephanie, cum s-a oferit să-i facă aranjamentele florale pentru slujba funebră organizată în memoria ei și cum era să rateze totul din cauză că pisica ei le trântise la pământ. Dar mai încolo, vezi că femeia își amintește cum a mers la slujbă și a ținut un discurs. O vezi pe fiica ei în aceeași rochie roz de Halloween cu care apare în patru capitole ale poveștii, de fiecare dată în combinație cu un alt set de amintiri. Există capitole rezervate unui om harnic pe nume Branford, care părea ciudat la început. În altă parte, vezi că femeia îi citește o poveste fiicei sale despre un om harnic numit Branford, și te întrebi dacă nu cumva Branford a fost inclus în cutie doar ca să arate cât de importante sunt poveștile citite înainte de culcare, în viețile părinților și ale copiilor. Micile detalii te prind pe picior greșit și te trimit înapoi la secțiunile în care crezi că le-ai mai văzut.

Ai putea vedea lampa verde-închis pe o masă în apartamentul tinerei femei și să juri că ai mai întâlnit-o undeva, într-o altă carte. La un moment dat, femeia cumpără o insignă mică în formă de trandafir de la un magazin de antichități, sperând că îi va inspira poveștile la cursul de scrieri literare. Insigna apare în mijlocul unei alte pagini, unde bătrâna proprietăreasă a femeii amintește de moartea mamei ei - amintiri care ți s-au părut reale când le-ai văzut prima dată. Acum nu mai ești atât de sigur. „Building Stories“ este o lucrare de o simplitate complicată.

Ea reușește să imortalizeze o viață obișnuită într-o structură atât de complexă încât, citind-o, simți că trăiești și tu acea viață, cu toată varietatea și imperfecțiunea unei concepții umane. La fel ca femeia care își rememorează viața, despre care ai citit mai devreme, împarți și tu vagul sentiment fragmentar al memoriei înseși. Este o cutie cu episoade efemere care se întoarce la noi în mod voluntar, la fel cum se întâmplă în viața reală. „The New York Review of Books“ a numit această lucrare un „triumf al romanului de benzi desenate“, iar „New Republic“ - „una dintre cele mai importante opere de artă pe care am experimentat-o vreodată“. În interiorul cutiei sunt două epigrafe. Unul îi aparține lui Picasso, iar celălalt este preluat din „Clara Louise Ware (1905-1990)“. scuzați-mă, este mama mea.“ Ware vorbește la telefon în holul casei sale. Am ajuns un pic mai devreme. Ware trăiește împreună cu soția sa Marnie, profesoară la liceul de științe, și cu fiica lor Clara într-o casă din Oak Park, o suburbie din vestul orașului Chicago. În carte scrie că femeia din „Building Stories“ și-a crescut fata – Lucy – împreună cu soțul ei Phil. Întruna din capitolele mai lungi, ea aleargă prin cartier, ocolind grupul de turiști care veneau către casa lui Frank Lloyd Wright de pe Chicago Avenue și se opreau acolo (în mare parte oameni în vârstă încălțați în teniși și cu ochelari de soare), învârtindu-

98

se primprejur și făcând fotografii. Celălalt desen reprezintă casa în care s-a născut Hemingway. El a descris Oak Park ca pe un loc al „pajiștilor largi și al minților înguste“. Pe drumul dintre gară și casa lui Ware m-am ghidat după o hartă trimisă de el, desenată de mână, și am trecut pe lângă o grădină cu un terrier alb de plastic așezat sub un copac. NU MĂ MIȘCAȚI, spunea el cu majuscule roșii autoritare, stând ghemuit printre lalele.

După ce termină convorbirea, Ware se întoarce către mine cu o cafea. „Scuzați-mă că v-am turnat cafeaua într-o cană branduită corporatist“, spune el. Cana mea purta logo-ul bezelelor Fluff. La 45 de ani, Ware este un bărbat în vână, cu o frunte înaltă, maxilar puternic și o manieră atât de ușor reținută încât atunci când îi vizitezi casa, te face să te simți ca și cum el te vizitează pe tine. Își cere scuze de multe ori, iar tu nici măcar nu te-ai întâlnit cu el ca să-l cunoști. Pe spatele celui de-al 20-lea volum al său din vârful Bibliotecii Novelty, piața sa de desfacere ocazională pentru volumele aflate încă în lucru, e lipit un sticker ISBN cu o scurtă notă explicativă. Se încheie cu „scuze și regrete adânci“. Într-o broșură care însoțește o expoziție a operei sale în Lincoln, Nebraska, Ware a scris un eseu intitulat „Scuze etc“. Pe spatele broșurii, i-a mulțumit sponsorului expoziției, Todd Duncan: „sperăm că expoziția s-a dovedit a fi o taxă de protecție eficientă“. Caricaturistul Ivan Brunetti, prietenul lui Ware, îl vede ca fiind o persoană „aproape agresiv de autodenigrantă“. Când Ware vorbește cu vocea sa moale, nazală, spune des „în lipsa unui cuvânt mai bun“, chiar dacă a ales unul perfect elocvent. Folosește foarte des și expresia „deci...“, frazele sale încheindu-se ca și cum să le închei ar fi o decizie nepoliticoasă. Blândețea lui este fermecătoare și totuși cumva prea neclară, de parcă aruncă o privire atentă din spatele ei.

Ware este un colecționar. Cu o zi înainte să ne vedem, a cumpărat un papagal mecanic închis într-o colivie de la un târg de jucării din Chicago, unde a fost împreună cu Brunetti. El însuși construiește jucării mecanice și a făcut inclusiv un mic aparat automat, care stă așezat pe un raft în livingul său: dacă îi rotești cheia, din el coboară o cărticică de benzi desenate. Lângă aparat este o maimuță, corpul ei având un sistem minuțios de fire metalice încordate. Ware răsucește un mâner. Capul maimuței se întoarce spre stânga, iar maxilarul începe să se miște. „Ar trebui să-l fixez“, spune el ținând mâna maimuței – brațul ei nu se mișcă cum ar trebui. În partea stângă a livingului este un birou al păpușilor de mușama, inspirate din pagina umoristică „Gasoline Alley“, semnată de Frank King, care și-a publicat desenele pentru prima dată în „Chicago Tribune“ în 1918 și a continuat să o facă și în următorii 41 de ani. Serialul urmărea viața de zi cu zi a unei familii care creștea odată cu ziarul. Ware este de părere că acela a fost unul dintre cele mai bune seriale de benzi desenate publicate vreodată. „Mi se pare uimitor că aceste pagini au fost publicate într-un ziar doar pentru câțiva bănuți“, spune el. „A fost atât de generos – în lipsa unui cuvânt mai bun - să le dăruiască > Personaj principal Femeia din „Building Stories“ a început ca un personaj între mai multe dar Wade s-a hotărât să o transforme în caracterul principal

FEATURES

> oamenilor ceva din el însuși, prin desen.“ El are o colecție de lucrări originale de benzi desenate, inclusiv pe cele ale lui King, precum și un cilindru vechi de înregistrări, role de pian și vitrine pline cu banjouri. „O mulțime de vechituri“, spune el. Apoi îmi atrage atenția cu un Hogarth atârnat pe perete.

E de-a dreptul fanatic când vine vorba de „câmpul lui vizual“. „E atât de sensibil la toate intrările senzoriale“, povestește prietenul său Brunetti. „Trebuie să fie doar într-un anume fel.“ Dacă primește o carte cu o copertă urâtă, el îi va desena una nouă. „Știți, dacă o copertă este îngrozitoare, nici nu suport să mă uit la ea. Am un dosar întreg cu coperți care mi s-au părut atât de respingătoare încât am vrut să le înlocuiesc.“ Nu-mi spune însă care sunt; nu vrea să fie răutăcios cu nimeni.

Odată i-a displăcut atât de mult logoul publisher-ului tipărit pe cotorul unei cărți, încât s-a dus la Staples (retailer – n.r.) ca să cumpere câteva stickere și să le lipească peste el.

El și Marnie s-au mutat din Oak Park în 2001, anul în care a început să lucreze la „Building Stories“, activitate care a durat unsprezece ani. Să faci romane grafice este o ocupație chinuitor de lentă. În fiecare dimineață, după ce Marnie pleca la lucru și o ducea pe Clara la școală, Ware urca scara îngustă de lemn până în atelierul său mic din pod, unde începea să lucreze la o masă schițată de el însuși. La început îi lua câte o săptămână să termine o pagină; acum îi ia cam două, câte una pentru schițele făcute cu creionul pe hârtie tip bristol și apoi cu tuș, pe care le scanează și le colorează în Photoshop. A încercat odată să își stabilească dead-line-uri pentru pagini, dar ideea a „murit din fașă“. Așa că acum lucrează mai mult spontan. Pagini proaspăt desenate atârnă deasupra biroului, prinse în agrafe, ca niște veliere. Sunt de la „Rusty Brown“, un proiect început înainte de „Building Stories“, despre personajul omonim Rusty, un colecționar avid de jucării. Proiectul a mai crescut de-atunci. Ware nu știe încă sigur când va fi publicat, dar Chip Kidd, editorul și prietenul său din New York, încearcă să-l convingă să publice romanul în două volume. Va fi cea mai lungă lucrare a lui Ware și încă cea mai populară, o lungă poveste despre întreaga familie a lui Rusty. Volumul cu numărul 20, așa cum e el înregistrat la Biblioteca Acme Novelty, este despre viața lui Jordan Lint (cel care îl persecuta pe Rusty la școală), povestită de la naștere și până la moarte, fiecare pagină reprezentând un singur an din viață. „Când stau și mă gândesc cât timp a durat și cât timp din viața mea i-am alocat, mi se pare o adevărată nebunie“, mărturisește el. „Este ca atunci când încerci să schițezi o civilizație umană pe peretele unei celule din închisoare.“ s-a născut în 1967 în Omaha. A fost părăsit de tată încă de mic și a locuit doar cu mama sa într-o casă din Decatur, pe strada 52. Ea lucra ca reporter la „Omaha World Herald“, redactorul-șef al ziarului fiind chiar tatăl ei. Ware obișnuia să o viziteze pe mama sa la lucru, trecând prin huruiala senzațională și agitația tipografiei aflate la parter, cu aerul ei acru de cerneală tipografică. În timp ce ea scria o poveste sau se uita peste documentații, Ware își arunca privirea prin secția

100

de grafică, la fotografiile retușate prin pulverizare. „Mi-aduc aminte că mama pomenea mereu de semnături“, spune el, „iar când spunea că a citit un articol în ziar, o întrebam ‘de cine era semnat?‘ “ Mama lui l-a înscris la cursurile de artă ale Muzeului de Artă Joslyn din Omaha. Cursurile i-au plăcut la nebunie, dar pictura nu l-a atras. „Mare parte din acele picturi păreau doar o altă lume pentru mine“, explică el. „Te așezi în fața unei bucăți mari de pânză și o privești, iar ea are un soi de aroganță care transportă privitorul în acel loc. Prin contrast, caricaturile par mai „prietenoase, cred, în lipsa unui cuvânt mai bun“. A tipărit în total mai multe lucrări decât ar fi acoperit un perete întreg cu picturi. „Există ceva în felul de a fi tipărit care pentru mine înseamnă artă, într-un anume fel.“ Primele sale benzi desenate erau despre super-eroii care-și schimbau costumele. Uneori personajele aveau chipul său, pe care-l desena „ca să mascheze corpul sfrijit“, și le colora hainele ca pentru el însuși, decorându-și boxerii cu markere pentru țesături. Cartea lui favorită de benzi desenate a fost „Peanuts“. Când Charles Schulz (autorul cărții – n.r.) a terminat-o, chiar înainte să moară, în 2000, Ware tocmai schița o bucată din viața acestuia, desenându-l pe vremea când era copil și citea, și-l compătimea pe Charlie Brown (personajul central al cărții lui Schulz – n.r.) că nu a primit nicio felicitare de Valentine’s Day. Într-o fotografie din copilărie, Ware era îmbrăcat ca Snoopy (cu pelerină și mască), un băiat cu păr blond și picioare strâmbe, ca un „băț de chibrit feminin“.

Nebraska este ținutul vitelor, iar sâmbăta, în Omaha, mirosul cărnii arse ieșea din abatoare și ajungea purtat de vânt până la fereastra camerei unde dormea Ware. Era singurul copil al familiei. Una dintre singurele persoane lângă care se simțea comfortabil era bunica lui. Își amintește cum cobora în subsolul casei ei ca să deseneze, în timp ce ea gătea sau își completa facturile în bucătărie, iar când își termina pagina alerga pe scări la ea și îi strecura foaia pe sub ușă, pentru ca apoi să coboare din nou. Sau cum stătea el în bucătărie ascultându-i poveștile din copilărie. „Cum vorbea ea“, continuă Ware, „puteai să simți că-i trăiești literalmente amintirile; au fost vremuri în care vorbeam cu ea de parcă îmi pierdusem tot simțul rațiunii și mă simțeam ca și cum m-aș fi întors în timp.“ Avea amintiri - spune el - care păreau că sunt ale lui, deși erau, de fapt, ale ei.

Când avea 15 ani, bunica l-a dus la magazinul său preferat de benzi desenate, „The Dragon’s Lair“, de pe Bondo Street. În spatele magazinului exista o cameră în care proprietarul avea comicsuri pentru adulți. „Desigur, căutam obscenități, pentru că aveam 15 ani“, spune el, și la un moment dat „am zărit ieșind dintre toate revista Raw. Mi-am zis ‘băiete, asta trebuie să fie pornografie!‘ Dar n-a fost.“ „Raw“ era o revistă avangardistă de comicsuri editată la New York de Art Spiegelman și soția sa, Françoise Mouly.

Era ceva ce citeai doar dacă iubeai comicsurile și voiai altceva, fiind prea obosit de clișeele lor. Ware a luat un exemplar de pe raft, care avea un mic insert pe interiorul coperții din spate – primul capitol, „Maus“, comicsul referitor la experiența tatălui său în timpul Holocaustului, a câștigat în 1992 premiul Pulitz-

FEATURES

er pentru literatură. „A fost ceva complet real și sincer pentru mine“, mărturisea Ware mai târziu, „într-un mod pe care pur și simplu nu-l mai simțisem până atunci cu privire la comicsuri.“ În fața sa era o bandă desenată de Jerry Moriarty, despre un bărbat pe nume Jack, care primise o asigurare într-o pagină anterioară, într-un comics de cursă lungă intitulat „Jack Survives“. Coperta ediției a fost realizată de artistul olandez Joost Swarte, care a desenat-o și colorat-o manual. Când Ware a frunzărit-o, a dat peste un săculeț de plastic transparent în care erau ambalaje desenate de gumă de mestecat. Ware – care începuse deja să lucreze la propria sa carte de comicsuri folosind copiatoarele din cancelaria școlii – a rămas uimit. „Raw“ mi-a schimbat viața“, a spus el. I-a demonstrat că și benzile desenate sunt capabile să transforme o viață obișnuită în povești serioase și ingenioase, care să fie tratate cu demnitatea unei opere de artă. „A fost ghidul meu, ca să nu mai vorbim de exemplul estetic pe care mi l-a oferit. Nu cred că aș putea supraestima exemplul lui Art și al lui Françoise. Spre sfârșitul liceului și în timpul colegiului eram interesat de operele lor și chiar de cei doi artiști, mai mult decât eram interesat de filme, artă sau muzică. În 1983, Ware s-a mutat împreună cu mama sa la San Antonio. El nu vroia să meargă. Asta însemna să plece de lângă bunica sa și să locuiască într-o zonă foarte caldă, lucru pe care l-a urât întotdeauna. La 18 ani a mers la Universitatea din Austin, Texas, ca să studieze arta. Curând avea să publice săptămânal sau chiar zilnic benzi desenate în ziarul studențesc „The Daily Texan“.

Era maniac după experimente. A descoperit că oamenii de presă

folosesc uneori două seturi de plăci la tipărirea ziarului, astfel că a început să facă benzi cu două finaluri diferite. Avea câteva personaje „cărora nu le plăcea să discute“. Floyd Farland era un comics science-fiction subtitrat „Citizen of the Future“. Într-o singură bandă, două personaje încearcă să-l convingă pe Barney McFuddle că el este doar un personaj într-o bandă desenată. Ca să-i dovedească asta, unul dintre ei se întoarce la planșa anterioară. „Dumnezeule!“, spune McFuddle, fata ta a dispărut.“ La cei 19 ani ai săi, Ware se gândea deja mult la ce ar putea face cu benzile sale desenate. În timpul facultății, a publicat o carte cu personajul Floyd Farland, iar „The Daily Texan“ l-a promovat organizând o sesiune de autografe sâmbătă după-amiază, într-o sucursală a rețelei Waldenbooks din Austin. El a cumpărat de atunci mai multe exemplare ale acestei cărți cu autograf și le-a distrus. Dacă cineva îi cere un autograf pe vreun exemplar al cărții, el spune că preferă să le deseneze ceva în schimbul acelui autograf. În 1987, „The Daily Texan“ l-a intervievat pe Art Spiegelman și i-a trimis acestuia o copie a articolului respectiv. Pe verso era un fragment dintr-un comics. „Era deja o formă reinventată a ceea ce se numea bandă desenată“, spune Spiegelman la o cafea, în mansarda sa din Lower Manhattan. „Nu era nicio semnătură, dacă îmi amintesc bine, așa că am luat legătura cu cei de la ziar și i-am întrebat dacă mi-ar putea trimite mai multe lucrări ale persoanei care a realizat comicsurile.

Au făcut-o. Apoi l-am căutat.“ Când a sunat Spiegelman, Ware a crezut că e vorba de o glumă proastă. Când a realizat că nu era, a rămas mut de uimire.

De când descoperise revista „Raw“ în Omaha, avea mai mereu deschis pe birou un exemplar al acesteia, în timp ce lucra. La 17 ani începuse propriul capitol de benzi desenate – asemeni lui „Maus“. „A spus că era visul vieții lui să publice în Raw, dar că încă nu se simțea pregătit pentru asta“, povestește Spiegelman, „pentru că era doar un puști“.

Trei ani a încercat să-l convingă Spiegelman pe Ware să-i trimită lucrarea ca s-o publice. Îi trimitea câte ceva uneori, ca să-i arate până unde a ajuns. „Trebuia să se convingă singur“, spune Spiegelman. „Alteori, a sosit o scrisoare în care erau cinci copii ale paginilor la care lucra, când mai corect ar fi fost să spună că nu o poate face. Trebuia doar să se convingă și să trimită înapoi un răspuns.“ În cele din urmă, Ware a cedat și a publicat benzi în revista „Raw“ în 1990 și 1991.

Una dintre ele, “Thrilling Adventure Stories“, era o mică capodoperă. Să te uiți la ea era ca și cum un supererou ar fi făcut o crimă și ar fi salvat o domnișoară aflată în primejdie. Dar cuvintele nu se potrivesc cu imaginile. Cuvintele povesteau copilăria băiatului - cum stătea el cu bunica lui și se simțea incomod la petreceri. Și indiferent ce personaj vorbea, toate cuvintele făceau parte din aceeași poveste – chiar și indicatoarele stradale sau efectele sonore. Dar dintr-odată apărea un chenar în care povestitorul inventa un supererou pe nume Hurricane și își crea propria costumație decorânduși boxerii cu markere pentru țesături. În acel moment, cuvintele și imaginile alergau unele spre altele. Imaginile făceau parte din viața imaginară a băiatului, cuvintele – din viața lui reală. La final, >

> supereroul salva femeia. Tatăl vitreg al băiatului îl părăsește după o bătălie. „Dar eram ok“, continuă povestea, „oricum, de atunci a început să-mi placă mai mult să fiu doar eu cu mama.“ „Era echivalentul unei teze de masterat“, spune Spiegelman, „pe care – ok – l-a trecut.“ Ivan Brunetti i-a văzut opera cu mult timp înainte de a-l fi întâlnit vreodată pe Ware. „Îmi repune creierul în mișcare“, spune el. „Are un mod diferit de a folosi cuvintele și imaginile.

Nimeni nu a mai făcut asta vreodată.“ n liceu și la facultate, Ware a studiat pictura, sculptura și filmul. „Știam că vreau să continui să fac comicsuri“, mărturisește el, „speram cel puțin, dar am descoperit de asemenea că făcând altceva era cel puțin la fel, dacă nu mai mult, de atrăgător.“ Una din picturile sale din facultate atârnă în capul scărilor. Lucrarea reprezintă casa bunicii sale din Omaha și este magnetică: pe pânză sunt fixate piese mici de mobilier colorat pe care le poți dezlipi și muta unde vrei. În josul pânzei este un sertar, care conține mulaje de plumb ale câtorva obiecte asemănătoare celor pe care le avea bunica lui. Ware își dorește ca toată opera sa – inclusiv comicsurile – să fie caldă, să vibreze de emoție. El vrea ca oamenii să se joace cu ea.

Se reîntorcea în Omaha pe cât de des își permitea să stea cu bunica lui. „Pentru prima dată“, scria el mai târziu, „am simțit cu adevărat emoția unui loc – nu prin prezența lui, ci prin absență.“ Când ajungea accolo, se plimba pe jos sau cu mașina, „încercând să păstreze emoțiile copilăriei, care alunecă zilnic tot mai departe“.

Culegea conuri de brad și pietricele și le lua cu el în Texas ca pe niște suveniruri. Când bunica lui a devenit fragilă, a mutat-o în San Antonio, iar casa și locurile copilăriei - la fel de deteriorate și ele – au început să apară în benzile desenate și în picturile lui Ware. „A existat un soi de nostalgie pentru ceva ce simțeam că am pierdut“, spune el. Un personaj de-al său, Quimby the Mouse, începuse să apară în benzi având două capete - unul tânăr, celălalt bătrân și pe moarte. Benzile nu mai erau lineare, nici în povești și nici în configurație. De multe ori nu era clar în ce ordine trebuiau să fie citite. Ele descriau zi de zi scene din viața unui șoarece cu două capete – stând sub un copac, în razele soarelui, sau găsind un bănuț într-o fântână. Există benzi despre pierderi, confuzii ale durerii și pixelare gruaduală a memoriei. Acestea sunt printre cele mai vechi comicsuri ale lui Ware, pe care încă le consideră publicabile. În 1991, anul în care a publicat „Thrilling Adventure Stories“, s-a mutat în Chicago, pentru un master la Institutul de Artă. Spiegelman și Mouly au încercat să-l descurajeze. Ei și-au dat seama că face o confuzie, și aveau dreptate. Ware simțea că avea nevoie de timp să-și depășească lipsa de încredere, dar orașul Chicago i-a făcut mai rău. El a urât criticile clasei și a găsit false abstractizările școlii de artă. Totul era în opoziție cu ceea ce înțelegea el prin artă. Conceptul era mai modern decât meșteșugul. „Știi, el este un constructor“, spune Mouly, în prezent art-editor la „New Yorker“ și persoana autorizată de Ware să vorbească despre el. „Pe vremea când era la școala de artă, exista foarte mult

dezinteres față de un obiect fabricat de cineva.“ Și un dispreț pentru benzi desenate. Unul dintre profesorii lui Ware din Chicago, James Elkins, l-a ignorat pentru că avea „cea mai neinteresantă combinație de text și desene imaginabile“. Un coleg l-a întrebat odată, „Ce vrei să știi? Ție îți plac doar comicsurile.“ Așa că Ware s-a izolat. Când trebuia să-și dea examenul oral de final, nu s-a dus. „A fost cel mai urât moment din viața mea“, mărturisește el. Așa cum nu o mai făcuse niciodată, nu i-a dat nimănui spre publicare nici o bandă desenată. „Era ceva ce trebuia să fac, în mod evident.“ Așa că Spiegelman l-a recomandat editorilor ziarului „New City“ din Chicago, care au fost de acord să-i creeze o rubrică. În 1992 a început o serie – a 30-a - despre un om singuratic, obișnuit, pe care-l chema Jimmy Corrigan și care urma să-l întâlnească pentru prima dată pe tatăl său. În interiorul acestei povești se țesea alta - despre James, bunicul lui Jimmy, care fusese abandonat de către tatăl său într-o zi însorită a anului 1893, la Chicago World’s Fair.

Era ceva personal. Ware nu-și întâlnise tatăl deloc.

El are o teorie pe care a concretizat-o în “Jimmy Corrigan“. Comicsurile, spune Ware, sunt menite și nu chiar să fie citite, la fel ca lucrările de artă plastică, pe care doar le privești. El vrea ca desenele lui să spună povești, „la fel ca tipografia pe o pagină“. Este vorba despre claritate vizuală, dar și emoțională. “Jimmy Corrigan“ a fost gândit ca un exercițiu scurt spus într-un adevăr emoțional, pentru a vedea dacă el poate să realizeze imagini care să reproducă ceea ce i-au spus alții fără „urmă de ironie“. Neîntâlnindu-și niciodată tatăl, el spera – așa cum scria mai târziu – că odată ce ar fi terminat povestea „ar fi fost ‘pregătit‘ să întâlnească omul real“. Acel exercițiu scurt s-a transformat într-un roman grafic de 380 de pagini, a cărui scriere a durat șapte ani.

A fost o perioadă de autoîndoială și autotortură. În caietul de schițe a păstrat – și le-a publicat mai târziu – înregistrările crizelor de depresie: „M-am trezit cu un sentiment groaznic, fără absolut nici o dorință să mai creez – un sentiment că tot ceea ce făcusem era complet copilăresc, ignorant și inutil.“ În ziua în care a terminat “Jimmy Corrigan“, a notat ceva în josul paginii: „Nu simt nimic. Nu sunt foate fericit că am făcut-o. Nu prea îmi place.“ Când a fost publicată, s-a folosit hârtie cretată, care i-a decolorat desenele. „A fost aproape fatal“, spune el. „Primele două tiraje ale cărții sunt de necitit, în ceea ce mă privește, culorile sunt complet pe dinafară, sunt foarte șterse. Am conceput cartea să aibă efect într-un fel în care povestea însăși să fie contrazisă de culori. Am vrut culori frumoase, dar primele două tiraje au fost tipărite în culori oribile – prin urmare, și povestea este oribilă, întreaga experiență este oribilă.“ Brunetti își amintește de suferința lui Ware: „Eu nu am cumpărat-o“, spune el. „Am crezut că arată grozav.“ Iar majoritatea criticilor erau de aceeași părere: „nici un alt roman grafic nu va fi niciodată la fel de bun ca ‘Jimmy Corrigan’“, scria Peter Schjeldahl.

Cartea reușea să îmbine subtilitatea emoțională cu o structură complexă. Ware și-a redus personajele la niște simple puncte, liniuțe și linii plane. Colegii de la școala de artă îl ridiculi-

FEATURES

Liric

DEASUPRA Două pagini din finalul romanului grafic “Jimmy Corrigan“.

Jimmy este tipul care așteaptă la colțul străzii.

zau pentru că se înscria în fiecare semestru la un curs de desen pe care îl plătea. Cu o mângâiere sau două, el putea să simtă cum se dezvăluie emoțiile pe chip sau cum se înconvoaie un umăr. Apoi le schița. Lucra cu o grilă de pătrate, care variază de la câțiva centimetri la pagini întregi. „Le consideram un portativ“, mi-a spus. „Ascultam foarte mult Brahms în timp ce făceam asta – scuzați-mă, asta sună foarte pretențios, dar este adevărat – șimi amintesc că-mi doream să reproduc acea senzație în pagină, la început printr-o imagine mare, mai apoi cu ceva mult mai liric și textural, într-un pasaj impetuos, pentru ca apoi totul să se rezume la un punct. Simt că muzica face asta mai bine decât orice; ea reușește să capteze acea senzație de a pune pe hârtie gândurile cuiva, acel curs al conștiinței.“ Există, de asemenea, chenare în care cuvintele și imaginile apar fără nici o legătură, așa cum s-a întâmplat în “Thrilling Adventure Stories“. Când și când, textul se fractura într-o gândire confuză, ori imaginile din vis începeau să se amestece cu realitatea, la fel ca diminețile limpezi de după o noapte nedormită.

Un moment memorabil este cel în care James, bunicul lui Jimmy, este abandonat la World’s Fair. El urcă împreună cu tatăl său pe acoperișul unei clădiri uriașe, iar chenarele se restrâng într-o grămăjoară într-un colț. „Nu mi-a acordat nimeni nici o atenție“, își amintește el. „Așa că doar am stat acolo, uitându-mă la cer, în timp ce jos,/oamenii îl așteptau să coboare.“ În partea de sus a paginii este o imagine uriașă a clădirii, cu o pată în vârf, care-l reprezenta pe James. „Evident, în realitate nu a făcut-o niciodată.“ În comicsuri, chenarele nu sunt doar niște imagini: ele

sunt perioade de timp. Acesta era un moment greu de realizat, prinderea sentimentului de abandon în vastitatea orașului. Ware induce sentimente, pe care apoi le descrie. „Jimmy Corrigan“ a câștigat First Book Award oferit de „Guardian“, primul și încă singurul roman grafic până acum care a primit acest premiu. Dan Franklin, publisherul lui Ware din Marea Britanie, își amintește momentul ceremoniei. „A fost foarte enervant. El se afla într-un mediu complet străin. Nu cred că ’Guardian’ avea vreo semnificație anume pentru el, așa că i-am explicat că premiul acesta este întradevăr o mare afacere.“ Ware era flatat și suspicios în același timp. „O să credeți probabil că exagerez, dar m-am simțit ca și când cineva voia să râdă de mine. Ca și când cineva voia să-mi facă o farsă. M-au interesat întotdeauna doar lucrurile importante. Nu-mi plac premiile, nu-mi place să iei o artă și s-o asmuți împotriva alteia. Este singurul domeniu în care arta nu funcționează. Mă face să mă simt prost mai ales față de prietenii mei desenatori. M-am simțit prost mai toată viața, ca fiind escrocul, puștiul pe care-l iau toți în râs și care s-a schimbat din senin, și mă gândeam cum s-au simțit prietenii mei. Nu a fost un sentiment plăcut.“ Franklin își amintește discursul lui Ware de la premiere. „Au fost 15 minute de autodepreciere curată, demonstrată 50%.“ „Jimmy Corrigan“ a venit cu o coda. După ce a lucrat la ea vreme de cinci ani, Ware a primit un telefon. Vocea – a notat el în jurnal – avea un „ciudat accent sudist“, era mult prea familiară, insistentă și alunecoasă, era vocea unui bărbat jenat, trist. Era tatăl său, care îi cerea o întâlnire. „Ce-ar trebui să spun?“, a scris el. „De ce nu mă lasă pur și simplu în pace – are o familie –, ce vrea de la mine?“ S-au întâlnit până la urmă, spre seară. A fost o continuă persiflare“, spune Ware, „doar conversații banale, cu efect de mască asupra valurilor de emoții.“ Acum simte că și-a mai pierdut din furia de atunci. „Când mă gândesc acum la ce-o fi fost în sufletul lui, mi se pare aproape dureros de insuportabil, într-un fel, așa...și când mă gândesc de cât curaj a avut nevoie ca să mă sune, ăsta mi se pare un lucru incredibil.“ Și-au planificat să se mai întâlnească, dar până să se mai întâmple o dată, tatăl său a murit. Într-un text apărut pe spatele volumului “Jimmy Corrigan“, Ware a mărturisit că a petrecut cu tatăl său o perioadă de timp egală cu cea din poveste. Cartea - a adăugat el – era aproape la fel de înaltă ca urna cenușii tatălui său. >

103

>

104

n timp ce lucra la “Jimmy Corrigan“, Ware roman („The Unfortunates“) în 27 de fragmente epice, despre locuia într-o casă de piatră deschisă la culoare, amintirile care asaltau un reporter sportiv în timpul unui meci din Wicker Park, în partea de nord-vest a de fotbal. Dar cea mai mare influență asupra lui Ware a avutorașului Chicago. În 2001 a început un nou o artistul american Joseph Cornell, care a creat opere de artă proiect, provizoriu, centrat pe o casă aflată în din obiecte găsite și aranjate în mici cutii. Ware s-a îndrăgostit același loc. În prima bandă desenată apărea clădirea, iar în jurul de opera acestuia în 1989, iar când a ajuns la Chicago a descoei erau aranjate grupuri de casete care spuneau povestea unei perit colecția Bergman la Institutul de Artă, care cuprinde mai fete fără un picior, ce trăia la ultimul etaj al clădirii, pe care a ajumulte cutii Cornell. Una din ele, „Ann – In Memory“ (1954), tat-o într-o zi să se ridice. El nu știa că lui i-ar fi luat mai mult, dar conține câteva fotografii decolorate și reclame la hoteluri. Cutia sub presiunea deadline-urilor, a început să se întrebe cine altcireprezintă un container fizic și metaforic. „Este, cu siguranță, neva ar fi putut să trăiască în clădire împreună cu ea, drept pento reprezentare corectă a felului în care ne amintim lucrurile“, ru care a început să-i deseneze pe amândoi. Erau un cuplu care spune Ware. „Are o formă organizată, dar altfel este un haos.“ locuia la primul etaj, iar relația lor – o serie de antagonisme. Sub Pe fața uneia dintre cele mai mari planșe din „Building ei, la parter, locuia proprietăreasa, care trăise toată viața ei în Stories“ este desenat tatăl unei femei, care moare de cancer. acea clădire, singură. Tânăra femeie de la ultimul etaj absolvise Când întorci pagina, deschizi un spread și-ți apare în mijloc școala de artă, dar își dorea extrem de mult să scrie și să rămână un desen în mărime naturală a copilului ei adormit, plutind în un anonim. După aproape 80 de pagini, el a trimis o ciornă editext și imagini. Cei doi rămân la mama ei după ce moare tatăl. torilor lui, spunându-le că este o lucrare în desfășurare, iar povÎn colț, ea își alăptează fiica înainte să o așeze în pătuț. Aude estea urma să fie împărțită între cele trei etaje ale clădirii. cum crengile îi bat ușor în geam. Și-aduce aminte de propria copilărie trăită în acea casă înconjurată de duzi și merișori „Cine nu a încercat“, scrie Ware, „atunci când a trecut bătrâni și se simte ocrotită. Își amintește cum mai târziu tatăl ei pe lângă o clădire sau pe lângă o casă, pe timpul nopții, să arunce a tăiat toți copacii, iar casa semăna cu „o cutiuță pe o movilă“. o privire printre storurile umbrite pe jumătate, în speranța că Apoi vedem trecutul ei în prezent, privind încă în jos la fiica va prinde o frântură din viața privată a locuitorilor ei?“ Ar fi ei, toate acele amintiri fiind declanșate de prezența unui copil vorba despre cum trăiesc acei oameni. El însă, pe măsură ce adormit, care apare acum citind despre propria copilărie a fecontinua să lucreze, devenea din ce în ce mai interesat de tânăra meii, nu doar ca mamă, ci și ca o imagine a propriei ei copilării. femeie. „Era clar“, mi-a spus Ware, „că totul a fost filtrat prin În partea de jos a paginii, ea alină plânsul mamei ei conștiința acelui personaj principal. Mi-am dat seama că era stând la masa din bucătărie. „Mi-aș dori doar să poată vedea mai mult decât o idee interesantă.“ cât ești de fericită“, spune mama ei. Este o pagină de o subtiliWare a fost preocupat multă vreme de locuri și amintiri. tate emoțională aproape de nesuportat, un amestec al durerii În 2003, în prefața unei colecții de comicsuri Quimby, mărturisea părinților pierduți și al bucuriei de a fi părinte. „Și partea încă aproape în fiecare noapte visa locurile copilăriei „într-un grozitoare este că ea are dreptate...Sunt într-adevăr fericită“, număr nelimitat de inversiuni, recombinări și reorganizări ale gândește femeia la sfârșit, îmbrățișândudetaliilor care îi readuc la viață pe cei și mama care plânge. „În sfârșit. Sunt paralizați, îmbătrâniți, distruși.“ Spufericită.“ nea că el nu a fost „niciodată capabil să Clara, fiica lui Ware, s-a născut vibreze la ideea că...cumva, undeva, toate în 2005. „Mi-a schimbat viața“, spune amintirile și experiențele ‘din trecut‘ el. „I-a dat un sens pe care nu-l avusese rămân, într-un fel, acolo.“ El încă visează până atunci. Acum totul este ori înaintea casa bunicii sale. Uneori, în desenele sale ei, ori după ea.“ apare o ușă care duce - în logica deformată a viselor - la fosta sa școală. Pe când lucra Chip Kidd a văzut diferența. „Cred la “Building Stories“, a realizat că avea că principalul lucru schimbat la el – și asta nevoie de un contur care să ajute trecutul reprezintă esențialul în ‘Building Stories’ – să coexiste cu prezentul într-o zăpăceală, este că are un copil. Din ce am văzut, pare la fel ca în propriile noastre minți. „Ca într-adevăr că-l motivează. Este un tată ceva ce vezi doar în vis.“ O singură carte minunat, și încă un tată care lucrează acasă, nu ar fi putut face asta. Așa că a găsit reși cred că asta l-a ajutat cu adevărat să vadă zolvarea: mai multe cărticele într-o cutie. cu ochi mai buni lumea și viața. Există doar Ware nu este primul artist care se mult mai puțină disperare.“ folosește de o cutie când vrea să exploreze Într-un mic chenar apare acea fememoria. Scriitorul B.S.Johnson - „ulmeie spălând-o pe Lucy pe cap. „Asta“, Om de familie timul romancier britanic al anilor ’60“, în crede ea, „este tot ceea ce contează cu Cea mai recentă copertă pe care a semnat-o viziunea lui Jonathan Coe – a publicat un pentru New Yorker, anul acesta, de Ziua Mamei adevărat.“ n

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

FEATURES

Oliver Morton Muzica știinţei Suntem pulbere de stele, suntem unici, şi suntem bombardaţi cu toţii de raze cosmice – care ne-ar putea ucide ŞANSELE REDUSE de a suferi de cancer nu ţin de astronomie. Pe de altă parte, cauzele pot avea o legătură cu spaţiul cosmic. Iain Banks, un talentat scriitor scoţian şi un amic de-al meu, a murit vara aceasta după ce o parte din celulele vezicii sale biliare au luat-o razna. În cărţile ştiinţifico-fantastice pe care le-a scris – cam jumătate din opera sa -, Banks avea o înclinaţie către lumea cosmică, construirea artefactelor, dimensiunea planetelor sau a sistemelor solare. În plus, ținea o cronică a armelor de război capabile să distrugă Sori. Şi acela era contextul pe care l-a ales drept dovadă pentru boala care l-a ucis. „Ştii că eu ştiu ce anume a cauzat cancerul?“ l-a întrebat Stuart Kelly pe prietenul său, în ultimul interviu pe care l-a dat pentru „Guardian“. „Raza cosmică. Nu admit nici o părere contradictorie; a fost o particulă de mare energie. O stea a explodat în urmă cu sute sau chiar mii de ani şi încă de atunci există o rază cosmică – un glonţ de rău augur inscripţionat cu numele meu, ca să-l citez pe Ken Macleod – pe traiectorii, până în momentul în care ea a atins una dintre celulele mele şi i-a schimbat formula. Acesta este modul în care un autor de cărţi ştiinţifico-fantastice îşi face retragerea; nimic din această transcriere banală nu este o eroare.“ În romanul lui Banks „The Crow Road“ (1993), ce are ca subiect lupta vieţii cu moartea, este prezentat discursul unui adolescent, care ia partea eroului, Prentice McHoan. Autorul era conştient de faptul că se afla la un pas de cliché, chiar dacă McHoan nu ştia asta (beat fiind) – dar a mers mai departe. Faptul că își privea moartea în acelaşi mod în care îşi privea și viaţa, ca un cadou primit de la stele, era o inversiune tipică pentru Banks, misterios, dar glumeţ.

S-ar putea ca el să fi avut dreptate. Razele cosmice sunt particule subatomice care au fost accelerate, în cea mai mare parte, către energii extreme din cauza unor câmpuri magnetice produse ori de câte ori o stea se loveşte de alta, sau când se prăbuşeşte în apropierea unei găuri negre. Dar cu toate originile lor bizare, razele cosmice înseamnă o parte din viaţa pe Pământ.

Câmpurile magnetice ale Soarelui şi ale Pământului oferă o oarecare protecţie, însă ADN-ul lui Banks - la fel ca al celorlalţi bolnavi - a suferit un grad de deteriorare a razelor cosmice, care pare destul de alarmant.

Mai mult de 10.000 de raze cosmice lovesc în fiecare secundă fiecare metru pătrat din suprafaţa Pământului, inclusiv locul în care stai tu în momentul de faţă, în picioare sau culcat. În momentul în care aceste raze lovesc celulele, electronii sunt smulși din atomi. Lanțurile de dezastre chimice rezultate distrug moleculele din apropiere – inclusiv ADN-ul, dacă are vreunul la îndemână.

Când pui problema aşa, e greu să vezi cum şi dacă genomul lui Banks sau al oricărui om supravieţuieşte o perioadă de timp, fie ea mai scurtă sau mai lungă. Dar fluxul razelor cosmice este ultima problemă a genomului. În timp ce o mare parte a daunelor ADN-ului în corpurile umane se apropie de substanţe chimice extrem de reactive, cele mai multe nu apar datorită ploii constante de rămășițe supernova şi emisari din orizonturile plane ale găurilor negre. Majoritatea provin din insistenţa corpului ca celulele sale să folosească oxigen; respiraţia de acest fel produce chimicale care pot provoca daune în cantităţi mult mai mari decât o pot face radiaţiile, cosmice sau de alt fel. În medie, ADN-ul se poate deteriora în acest mod de vreo 10.000 de ori pe zi într-o celulă umană, deşi estimările variază foarte mult.

Iain Banks a trăit 21.662 de zile – singurul număr din această situaţie de care putem fi siguri cu adevărat. Există zece trilioane de celule bune în corpul uman, poate chiar şi mai multe. Prin urmare, numeroasele distrugeri ale ADN-ului său au egalat aproape numărul firelor de nisip de pe toate plajele existente pe Pământ. Este un număr care-l depăşeşte pe cel al stelelor din galaxie, cu un coeficient de un miliard. Adică exact aceeași distanță egală cu numărul de stele din universul vizibil.

Iar aici este un lucru cu adevărat remarcabil. 99,999999...mai multe cifre de nouă încât m-aş plicti să mai tastez, la sută din dauna aceea nu l-a ucis pe Iain Banks. Organismul său era aproape încontinuu şi perfect reparat de maşinării, la fel de uimitor ca un cer plin de stele. Această maşinărie a evoluat încă de pe vremea când Soarele era suficient de tânăr să corecteze şi să repare ADN-ul. În trilioanele sale de sarcini, organismul este susţinut de o maşinărie încă mult mai evoluată, concepută să distrugă celulele care nu sunt reparate satisfăcător şi par să meargă fără probleme. Nici cele mai mari măsuri de protecţie nu pot asigura totul. Dar în mare parte, ceea ce se pierde nu contează. Bineînţeles, până va ajunge să conteze.

Iar aici este un lucru mai puțin remarcabil. Acel număr mare de atacuri asupra ADN-ului oricărei persoane, în cazul în care persoana trăieşte destul de mult, depăşeşte apărările care s-au perfecţionat de-alungul miliardelor de ani. Așa s-ar explica de ce, pentru toate înălțimile universului și timpului care ne înconjoară viețile, ele sfârșesc de obicei ca distanțe similare, la fel de micuțe în măreața schemă a razelor cosmice și a evoluției.

Un sens al acelei scheme mărețe, deci, este unul din lucrurile care pot ajuta o minte pregătită să umple o viață cu prietenie, emoție și miracol. Așa cum a făcut Iain. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

What A Wonderful World Dan Schwartz trăieşte o oră în 20 de ani. Nu este o oră obişnuită – este Ora de Jazz. Doamnelor şi domnilor, faceţi cunoştinţă cu Dan Schwartz, de Anca Doicin „Doamnelor si domnilor, bun găsit la Ora de Jazz la RFI România vă spune, ca de obicei, Dan Schwartz!” „Asta este introducerea pe care o folosesc, de douăzeci de ani, mai ales că nu obişnuiesc să am la mine vreo hârtie scrisă”, spune, graseind uşor, aproape imperceptibil, cu mici pauze între cuvinte, mai mult în glumă, decât în serios. De altfel, Schwartz, fondator al firmei de audit și consultanță RSM Scot este, ca şi jazz-ul, alcătuit din aparente contradicţii – faţa serioasă, dar cu un semi-zâmbet jucat în colţul gurii, voce joasă, puternică, pe care o foloseşte, însă, cu parcimonie, parcă pe bază de reţetă.

Poartă un tricou cu mânecă scurtă şi nu costum, „uniforma” de business atât de folosită, în general, la întâlniri, blugi uşor tociţi, la care şi-a asortat o servietă de piele, aproape nouă. „E haios, aşa, când mai vin consultanţi sau clienţi şi mă întreabă daca am vreo legătură cu Dan Schwartz de la RFI. Nu am nicio legătură, le răspund, sunt chiar el”, se amuză, de data asta, cu toată faţa, Schwartz.

I-a vazut pe viu pe legendarii B B King ( aproape 88 de ani, cântăreţ, compozitor şi instrumentist de jazz, pe numele său adevărat Riley B. King; a susţinut peste 15.000 de concerte, este cotat ca fiind unul dintre cei mai buni chitarişti şi a câştigat peste 14 premii Grammy), Abbey Lincoln (una dintre cele mai cunoscute vocaliste de jazz; a murit în 2010, în vârstă de 80 de ani), Mose Allison (85 de ani, numit anul acesta Jazz Master de către Fondul Naţional pentru Arte, cea mai importantă distincţie pe care o poate primi un muzician american de jazz) sau Cassandra Wilson, pentru care, de altfel, şi-a programat special o călătorie la Houston, Texas. „Cred că am moştenit pasiunea pentru jazz de la tatăl meu, care, în tinereţe a cântat la contrabas şi baterie şi asculta jazz-ul specific anilor `40-`50.

Bine, muzica mi-a plăcut dintotdeauna... Doar jazz am început să ascult din anul trei de facultate, când mi-au căzut în mână cinci viniluri”, începe povestea

Schwartz. „Prietena unui prieten le primise de la tatăl său, care fugise în Statele Unite, iar acum se pregătea şi ea să emigreze în State şi a spus că ar fi mai bine dacă le-ar lăsa moştenire cuiva care apreciază genul acesta de muzică. A fost impactul muzicii, ce putea să vorbească tuturor. M-am hotărât, atunci, sămi schimb toată muzica pe care o aveam”, spune Dan Schwartz. Cu alte cuvinte, a pornit la drum în pasiunea lui cu un „capital” de cinci discuri. Acum, spune el, are o colecţie de peste 700 de CD-uri, plus casete şi viniluri. „În jazz, ca şi în alte tipuri de muzică, rock, de pildă, funcţiona schimbul de muzică. Dădeai cinci discuri, cum am făcut eu, şi primeai 500”, explică Schwartz. Discurile porneau la „plimbare” pe bază de încredere. „Eu îmi cunoşteam prietenii. Ei dădeau discurile mai departe, către prietenii lor. Şi aşa mai departe ... Tot circuitul acesta a funcţionat ani buni. De-abia după ’90 s-a blocat.

Explicabil, lumea nu mai era interesată de muzică, ci de blugii turceşti şi gumă de mestecat. Erau alţi ani”, se aprinde puţin Schwartz. Interesant de aflat este că, de pe benzile acestor autostrăzi „muzicale” nu s-au mai întors doar două viniluri – Santana şi Janis Joplin. „Eu porneam de la premisa că prietenul prietenului meu este şi prietenul meu... Nu mi-am pus problema că nu se vor întoarce. Dar, preţul pe care l-am plătit îl consider mic, câştigul a fost mult mai mare”, declară Schwartz, cu mina omului împăcat cu deciziile luate şi mai cu seamă, cu muzica primită la schimb. Au fost anii nebuni ai vieţii lui, când, aşa cum îşi aduce aminte cu plăcere, „încercam să rezolvăm toate problemele lumii, bând cam o sticlă de votcă de cap de om pe seară!”.

UN CONSULTANT DE JAZZ Dan Schwartz este la fel de organizat şi metodic în pasiunea sa ca şi în viaţa de consultant. „Atunci când cumpăr CD-uri, ţin cont de două lucruri: impresia pe care muzica o lăsa asupra mea, dar, în egală măsură, şi

FOTO LASZLO RADULI

CULTURĂ 106

PASIUNE

PREZENTATORUL

20 DE ANI DE PASIUNE Dan Schwartz, partenerul fondator al RSM Scot, în studioul emisiunii “Ora de jazz”

opinia criticilor”, explică consultantul-prezentator.

Iar obiceiul acesta îl are dintotdeauna. „Când eram eu în liceu, bunica şi-a descoperit un fost admirator, sârb la origine, ziarist, care a emigrat în Marea Britanie. Au corespondat pentru ceva vreme şi a întrebato dacă ar vrea să primească ziare englezești. Eu am rugat-o să pună o vorbă bună pentru New Musical Express şi Melody Makers <două reviste care conţin prezentări şi clasamente pentru muzica rock, blues și jazz- n.red> . Ca să ne înţelegem – când i-am cerut eu asta, admiratorul bunicii avea 80 de ani. Nici nu ştia despre ce este vorba. Dar le-a găsit şi le-a cumpărat special pentru mine. Şi, un an, doi, am primit revistele acelea regulat, dar întotdeauna cu întârziere – probabil cenzura îşi lua timp să-mi verifice lecturile”, se amuză consultantul. A fost cititor fidel şi al revistei Jazz Forum, publicată în Polonia, dar scrisă în limba engleză. „Era editată de Asociaţia Europeană a Muzicienilor de Jazz”, îşi aminteşte cu o sclipire în ochi Schwartz. După ‘90 a mai fost şi DownBeat Magazine, „cea mai importantă revistă de jazz”, cum subliniază Dan Schwartz, ce publica anual clasamente. „De fapt, sunt două clasamente – unul al criticilor din toată lumea, cel de-al doilea, un clasament al cititorilor din toată lumea, fără vreo influenţă comercială. Tot în revista asta găseşti scurte recenzii ale celor mai noi albume. Sunt cotate de recenzori cu de la una la cinci stele, în care o stea înseamnă merge <fair –n. red>, iar cinci stele înseamnă capodoperă.

Foarte interesant, nu?”.

“Tot circuitul acesta a funcţionat ani buni.

De-abia după ’90 s-a blocat.

Explicabil, lumea nu mai era interesată de muzică, ci de textile turceşti şi gumă de mestecat.

Erau alţi ani”

Ca toate lucrurile importante în viaţă, şi oferta de a prezenta emisiunii de jazz a venit pe neaşteptate. „Abia începusem să lucrez, îmi făcusem prima firmă de contabilitate şi Delta RFI <cum se numea în anul 1993 postul de radio –n.red> era unul dintre clienţi. Într-o zi, inginerul de sunet, pe care îl cunoşteam, a spus că postul vrea să facă o emisiune de jazz şi caută prezentator, mai apropiat de vârsta celorlalţi colegi, dar şi de vârsta ascultătorilor.... Pe vremea aceea, Delta RFI era un post studenţesc, care emitea chiar de la Politehnică. Ei aveau între 20 şi 30 de ani, eu ... Nu mai ştiu cât aveam, pe undeva între 30 şi 40 de ani, deci nu chiar depărtaţi ca vârstă. ... În fine, ei mai aveau o problemă, pentru că le trebuia un prezentator care să vină cu propria ui muzică, radio-ul neavând CD-uri de jazz. Eu nu făcusem radio nici măcar o secundă, dar m-am trezit că zic da, aş putea eu să prezint emisiunea”, rememorează Schwartz. „Într-un fel, am făcut-o din dorinţa de a face public un gen muzical care, în ultimii ani ai perioadei comuniste fusese interzis. Şi, îmi aduc aminte, că muzicienii care îl practicau, dar şi iubitorii lui, erau nevoiţi să se întâlnească într-un fel de cadru conspirativ – spectacolele se ţineau în săli neîncălzite, iarna muzicienii purtau mănuşi, fulare şi căciuli, pentru că altfel nu puteau cânta de frig; de cealaltă parte, spectatorii băteau uşor din picioare, pentru a se putea, cât de cât, încălzi, fără să facă prea mult zgomot... „, se întunecă uşor Schwartz. „La prima emisiune, mi-aduc aminte că am avut nişte emoţii grozave. Să vorbeşti singur într-o cutie cu geamuri, doar cu microfonul în faţă, fără să poţi urmări reacţia pe care spusele tale o pot provoca... A fost... coşmar. Tot timpul cât puneam muzică, săracul inginer din camera alăturată încerca să mă încurajeze, să mă facă să mă relaxez... La a doua emisiune, deja.. parcă făcusem radio dintotdeauna”, se amuză Schwartz. Spune că a făcut şi emisiuni la care lua telefoane în direct, că a primit şi scrisori, unele chiar de peste mări şi ţări, în care i se spunea cât i se apreciază emisiunea. „Cele care mă criticau, hm, nu prea m-au interesat”, râde el de-a binelea.

Dar, cum conduce un business important, Schwartz nu prea mai are timpul necesar să facă din „Ora de jazz” o lecție de muzică. „Intru, spun câteva vorbe despre CD-ul pe care urmează să-l pun şi las muzica să curgă. Mă gândesc că fac un bine celor care iubesc muzica bună de jazz şi care pot, dacă vor, să o înregistreze”, spune el. „Nu consider că am concurenţă sau că reprezint o concurenţă pentru cineva. N-am căutat preformanţa sportivă în jazz”, se justifică, parcă şi mai zgârcit cu vorbele.

Dar, tonul se animă când anunţă că va intra, din nou, în direct, cu ocazia celor două ediţii aniversare din toamna asta „Poate chiar voi lua telefoane”... yeeeh! What a wonderful life! n

Conținut produs de

DESCOPERIRE

An American în Dealul Mare Oenologii știu că paralela pe care se află Bordeaux și Toscana e cea mai bună din lume pentru a produce soiuri de vin cultivate. Un vin bun are pedigree dacă pe certificatul de naștere e acest loc. Iar Dealu Mare e acolo, în lumea bună. Avea nevoie doar de un om care sa sfințească locul. La propriu și la figurat. De Andrei Cristea E o grădină, dar produce vinuri. Bryan Jardine, partenerul coordonator al Wolf Theiss, casa de avocatură regională cu o prezență cu tradiţie pe piaţa locală este în timpul liber motociclist, actor şi, din când în când, surfer. Pasiunile sale nu se opresc aici; de câțiva ani produce vin pentru gospodărie și priete­ ni, pe o proprietate construită în zona Dealul Mare.

Este permanent în viteză, implicat, parcă, întro cursă contra-cronometru. Îşi priveşte des mobi­ lul şi butonează îngânând, politicos, o explicaţie.

Nu are nevoie de timp pentru a schiţa un răspuns elaborat. Cuvintele se rostogolesc, cu repeziciune, în stilul colorat folosit de americani. Dar, surprin­ zator, subiectul în discuţie este despre vacanţe liniştite, natura, familie, timp petrecut cu prietenii si relaxare. „Oază”, „privelişte”, „izolare”, sunt cuvinte care revin foarte des în cursul interviului, iar americanul Bryan Jardine, vorbeşte cu plăcere despre „descoperirea” pe care a făcut-o în urmă cu aproape zece ani, într- un sat din apropiere de Ploieşti (câteva zeci de poze, păstrate în, cum al­ tfel, memoria telefonului mobil, schiţează o imag­ ine a „domeniilor Jardine”). „Şi eu, şi soţia ne doream o casă la ţară, insa in toate zonele situate in apropiere de Bucuresti va­ zusem doar aglomeratie si parea sufocant.. Ne do­ ream o casa , care sa ne ofere intimitate”, povesteşte Jardine. În cele din urmă, după ce a citit mai multe anunţuri şi a văzut mai multe oferte, s-a hotărât asu­ pra casei de la 40 de kilometri de Ploieşti. „Nu era

108

„Un citat latin spune - este bine să ne amintim că există cinci motive pentru a bea: venirea unui prieten, setea cuiva, frica de sete pe viitor, gustul excelent al vinului sau... oricare alt motiv...“

mult dar avea potenţial şi o privelişte de 360 de grade – dealuri, verdeaţă, şi, ce era mai important, linişte”, mai spune el. Și vecini cu ștaif, cu care se știe; e o lume mică, dar selectă.

A renovat casa, a mai construit o încă una de oaspeţi și o piscină. S-a preocupat şi de dezvoltarea satului; a construit un pod (care îi facilitează şi ac­ cesul la proprietate), este implicat în renovarea bi­ sericii locale, a sprijinit dezvoltarea unor iniţiative de comerţ şi îşi lucrează pământul doar cu localni­ ci. Dar a găsit timp şi să producă propriul vin, ur­ mând obiceiul locului. „Atunci când am cumpărat

FOTO LASZLO RADULI

CULTURĂ

cele două hectare, exista deja şi o vie, dar cu soiuri obişnuite. Le-am înlocuit, pe baza sfaturilor unui prieten de la Lacerta (unul dintre producătorii lo­ cali importanţi de vinuri – n.red), care, de altfel, m-a ajutat să le comand de la un furnizor recoman­ dat de ei din Austria.

A fost nevoie de răbdare pentru a obţine o recoltă. „După aproape şapte ani, am reuşit să producem două soiuri de vinuri foarte apreci­ ate în cercul nostru de prieteni”, explică Jardine. „Sărbătorim anual ziua recoltei şi, ocazional, organizăm degustări de vinuri la noi acasă”. Nu

PROIECT Bryan Jardine promovează zona Dealul Mare printre prieteni şi cunoscuţi şi mereu vorbeşte cu seninătate despre colţul acesta care pare neatins încă de mâna omului

vrea să dezvolte o afacere din agroturism, ci doar să se bucure de roadele pământului pe care îl deţine, împreună cu familia şi cu cei apropiaţi. Însă Bryan Jardine este oricum, numai predictibil nu – în 1996, Jardine a părăsit o viaţă şi o carieră prom­ itatoare în California şi a venit în România, pentru un proiect de un an susţinut de American Bar As­ sociation, şi nu a mai plecat de atunci. Avocat re­ spectabil și excelent vorbitor, Jardine este în viaţa privată un nonconformist. Are multe preocupări extra-profesionale: muzica rock, înregistrari audio pentru reclame, film și evenimente caritabile. n

Conținut produs de

CULTURĂ

Nici vulgar, nici ritualic Vizitând Gothic Chapel, James Lasdun meditează asupra Blessing Bishop, statuie în mărime naturală care datează din secolul 14.

AUTORI ÎN MUZEE

Simboluri medievale Romancierul James Lasdun își petrecea zilele de școală întrun parc cu tematică de Evul Mediu. La Cloisters, în Upper Manhattan, fanteziile sale gotice s-au reînsuflețit. ”E totul greșit”, îmi imaginez că ar spune tatăl meu arhitect, în timp ce mă plimb pe jos de la ieșirea de metrou 190th Street până spre capătul Manhattanului, în nord, și văd acoperișurile de țigle și clopotnița italienizată a Muzeului Cloisters răsărind pe deasupra copacilor, drept în fața mea. Un purist în materie de estetică, tatăl meu (care a proiectat Teatrul Național din Londra) nu era de acord cu această aglomerație de fragmente arhitecturale adunate din diferite colțuri ale Europei. O clădire din goticul francez, o absidă romanică din Spania de atunci; arcade sihastre de la o mănăstire, fixate pe piloni luați de la alta și cu statuar de la o a treia; toate conectate prin pasaje fals-medievale din șist de Manhattan (excavat din subsolurile New York-ului, când s-a construit linia de metrou) și granit de Connecticut, ele însele arătând ca un fel de abație cisterciană zidită, care s-a întâmplat să fi fost construită pe Hudson cu un secol înainte de Columb...

Pur și simplu e totul greșit. ”Lui Mumford i-a plăcut”, am replicat mental (Lewis Mumford a fost unul dintre puținii critici de arhitectură pe care-i admira tatăl meu), dar dincolo de asta, nu înseamnă nimic: este ceva discutabil despre Cloisters. Nu arta și artefactele expuse în interior, care sunt uluitoare orice s-ar spune, ci locul în sine. Nu este chiar un kitsch, dar nu este nici măcar cușer.

Ceea ce explică, probabil, de ce mă simt atât de atras de ea. M-au fascinat întotdeauna arta și literatura medievală, dar fascinația era mai mult un fel de lăfăială fantezistă în atmosferă decât ceva istoric riguros. Originile ei provin în mod clar de pe vremea când aveam opt ani și mergeam la școală. Sala de mese avea fresce cu scene din legende arthuriene. Capela de piatră era acoperită cu blazoane și inscripții latine sculptate. Profesorul de engleză și muzică, un om minunat pe care-l chema (pe drept cuvânt) Mr. Monk, se întâmpla să fie unul dintre primii producători englezi de instrumente medievale. Pe suporții de pe pereții atelierului lui erau agățate instrumente de suflat renascentiste, flajeolete și serpente negre mari, ondulate, dintre care unul putea fi văzut în filmul lui Ken Russell, >

111

CULTURĂ

> ”The Devils”. El mi-a dat să citesc Geoffrey Chaucer și Sir Gawain (”The Wedding of Sir Gawain and Dame Ragnelle” - n.r.) și m-a învățat să cânt la cornette, un corn primitiv la care cântai ca la flaut. Mi-a dăruit unul, pe care încă îl mai păstrez (scoate un sunet ca un pârțâit ridicol, un fel de Monty Python burlesc medieval).

Mai târziu, romanul lui Hermann Hesse ”Narcis și Goldmund” mi-a posedat psihicul adolescentin ca un farmec fatal. Adolescent naiv dar altfel hedonist, m-am identificat cu fiecare dintre cei doi prieteni: pustnicul Narcis care se retrage la o mănăstire și senzualul hipiot Goldmund, care merge pe drum ca un sculptor hoinar (spun asta din memorie: nu îndrăznesc să recitesc cartea ca să descopăr că este pe atât de rea pe cât spun oamenii).

O perioadă am încercat să sculptez, cioplind crenguțe în buturugile căminului părinților mei. Până și mult mai convenționala mea fantezie adolescentină, fuga mea către o altă comunitate, avea o coloratură antică. ”Comuna” pe care mi-o imaginam avea numai pereți de piatră, grădini, muzică: o mănăstire, de fapt, cu fete.

Amintire și mit DEASUPRA „Uneltele lui Joseph”, imaginea din centrul acestui triptic, îl duce pe Lasdun cu gândul la școală.

STÂNGA. „The Unicorn Tapestries”, tapet dăruit muzeului în anul 1922 de către John D Rockefeller

Între toate astea și un nivel de top - ridicol de nefolositor - în istorie medievală, am preferat să-mi petrec adolescența afundat într-un fel de parc de distracții cu tematică de Ev Mediu. Tot ce pot să spun este că atunci când am vizitat Cloisters pentru prima dată (când am împlinit 20 de ani și m-am mutat la New York) eram pregătit cum trebuie ca să-l apreciez cu adevărat. numai drumul până acolo este un pelerinaj în sine. Luați trenul prin Harlem și Washington Heights, aproape de capătul liniei, și apoi faceți o plimbare prin grădinile din Fort Tryon Park, mai sus de râu.

Indiferența față de alte puncte turistice din New York păstrează masele la distanță și provoacă o stare contemplativă care subjugă chiar și un autocar plin cu elevi, ajuns ocazional în zonă. Rockefeller a dat bani pentru muzeu în forma sa actuală, dar el își are originile

112

în colecția sculptorului George Grey Barnard, care l-a adus din Franța în 1913 cu scopul de a fonda un muzeu ”unde ’spiritul goticului’ putea să-și împrăștie vraja mai mult”. Kitsch sau nu, s-a acordat o foarte mare atenție atmosferei. Confuzia informațională este redusă la minim, apare doar în cazul carcaselor de sticlă și a altor bariere de protecție. Cele mai multe obiecte stau dezgolite pe pereții goi de piatră, care creează senzația unui contact intim. Lumina zilei este folosită pe cât de mult e posibil să le lumineze, iar la fiecare oră bate un clopot cu un sunet spart, autentic. Scopul lui este să te transporte într-o zonă premodernă idealizată întrucâtva, în care impulsul decorativ există în ciuda condițiilor de austeritate profundă și este tot mai bogat pentru ea.

A trebuit să-mi aduc aminte de prima mea vizită ca să mă întorc un sfert de secol mai târziu. Mă gândeam că eram într-o misiune strict culturală, care s-a dovedit a fi însă mai mult despre nostalgie decât despre aprecierea artei. Sculptura din secolul XV a Mariei Magdalena, expusă în Galeria Sticlei – o celebrare virtuoasă a frumuseții femeii, sculptată în lemn de tei roșiatic, cu falduri senzuale adânci și drapaje încâlcite și-un mic papuc în picior zărindu-se mai jos – m-a întors cu gândul la euforicele sculpturi erotice ale lui Goldmund.

Grădinile de ierburi medicinale delimitate cu garduri de nuiele împletite (completate cu maci), dispuse în jurul a patru gutui în Bonnefont Cloister, ar fi putut fi teleportate direct din comuna mea imaginară.

Pe panoul din dreapta al iconostasului Mérode al lui Robert Campin – una din acele picturi olandeze superrealiste care localizează evenimentele altfel decât lumești

Exista, probabil, ceva regresiv în atracția mea față de tăcere: o eschivare de la viața cotidiană

(Buna Vestire, în cazul de față), în contrast cu majoritatea fundalurilor acestei lumi – figura lui Iosif la bancul de lucru, înconjurat de instrumentele de precizie ale unui meșter tâmplar de secol XIV, care ar fi putut fi Mr Monk în atelierul său. Iosif apare construind o cursă de șoareci, nu un instrument muzical, dar aura de odihnă, de împlinire profundă prin practica măiestriei meticuloase îmi reamintește chiar și astăzi de vechiul meu profesor.

Eu nu mai sunt la fel de fermecat de acel sentiment de liniște și odihnă cum eram odată. A existat probabil întotdeauna ceva regresiv față de atracția mea pentru ea; o eschivare de la viața modernă. Într-un fel sau altul, acea tendință specială a dispărut din mine. Mult timp, am evitat să merg la Cloisters. Fanteziile se hrăneau cu ceea ce părea să urmeze cursul lor. Apoi, vechiul meu prieten, poetul Robin Robertson, mi-a dat un exemplar al cărții lui Odell Shepard, “The Lore of the Unicorn”, o colecție extraordinară de mistere clasice și medievale, și am simțit interesul înviorându-se din nou.

Tapiseriile Unicorn sunt cele mai importante lucrări ale colecției de la Cloisters. John D. Rockefeller le-a văzut în 1922, când francezii le-au trimis la New York, pentru o expoziție. ”Am zăbovit doar cinci minute ca să-mi încânt ochii cu frumusețea, cu bogăția culorii și a designului lor”, scria el cu prețiozitatea unui miliardar, ”și le-am cumpărat imediat”. Le-am privit și eu, bineînțeles; am remarcat culorile acelea bogate și designul, am admirat manopera spectaculoasă (dacă vă uitați la ele cu atenție, puteți vedea chiar și firele de păr de pe boturile câinilor de vânătoare), dar nu mi-au dat prea mult de gândit. Chiar și pentru mine, unicornii erau o exagerare.

„Totul greșit?”

Varietatea stilurilor întâlnite la muzeul Cloisters nu era pe placul arhitectului Denys Lasdun, tatăl lui James

Cartea lui Shepard a ținut însă la distanță toate asocierile construite pe seama acestor creaturi și le-a readus în contextul lor cultural original, în care au jucat un rol mult mai interesant decât mi-aș fi putut imagina vreodată. ”E bine să ții cont de animale”, scria Claude Lévi-Strauss. Iar de animalele mitice cu atât mai mult. În esență, unicornii au reprezentat modul lumii medievale de gândire asupra afinității ciudate dintre contrariile aparente: puritate și corupție, iubire și ură, bine și rău.

Mi s-a întâmplat să scriu un roman, “The Horned Man”, rolul-cheie fiind deținut tocmai de aceste tipuri de polarități volatile. Ar fi fost posibil, speram eu, să citesc despre protagonistul meu că este ori un sfânt, ori un monstru, ori amândouă la un loc. Cartea era încă în stadiu incipient: știam că protagonistul preda studii de gen la o universitate de lângă New York și că e posibil ca el să fi comis, sau nu, o serie de crime brutale, dar n-am mai schițat nimic altceva. Singurul lucru de care aveam nevoie era o nouă perspectivă pe tema de bază a politicii sexuale, care era deja puțin obosită.

Ceea ce am descoperit la Shepard și, prin intermediul lui, în înseși Tapiseriile Unicorn, era ciudata fantezie medievală a vânătorii de unicorn, împodobită cu flori și stropită cu sânge, care părea să ofere deopotrivă o folie strălucitoare decorului meu suburban mohorât și un cadru neașteptat de referință pentru propria mea dramă destul de sângeroasă.

Deși destul de vag, știam câte ceva despre simbolismul unicornului în legendă. Ceea ce a fost nou pentru mine a fost latura demonică. Creatura blândă s-a dovedit a avea un alter ego ucigaș; un fapt recunoscut implicit în obiceiul pictural al evocării lui ca singurul animal fără partener din arca lui Noe. ”Atrocissimum est Monoceros”, scria enciclopedistul roman >

CULTURĂ

> Julius Solinus (sec. III e.n.): ”Cel mai nemilos dintre toți este unicornul, un monstru care urlă oribil...”

Realizând că am descoperit un gen de model mitic pentru protagonistul cărții mele, m-am trezit că mă întorc la Cloisters pentru o serie de vizite în timpul cărora întreaga nuvelă a început să se dezvăluie febril în mintea mea. Inevitabil, aceste vizite s-au infiltrat în poveste. În scena culminantă, eroul meu face o excursie frenetică la muzeu, în căutarea unui indiciu pentru crimele în care crede el că se potrivește. Extrem de agitat, intră în sala de tapiserie imaginându-și pe jumătate o acțiune care se derulează ca un film montat din cele șapte imagini calme de vânătoare, văzându-l debordând dincolo de el în toată violența sa însângerată și frumusețea stranie. Nu trebuie să fii într-o stare de agitație halucinantă ca să apreciezi muzeul. Nici să fii interesat de unicorni. Colecția are o mulțime de alte minuni pe care să le admiri. Există vitralii corintice din secolul XIV (prin care poți să vezi barje de ciment din secolul XXI alunecând în josul râului). Există cărți de rugăciuni decorate cu mărgele, deschise la paginile cu scene biblice ”micro-sculptate” – îngeri mici, aproape cât o gămălie. Într-un seif slab luminat, iluminările ” Book of Hours” și “Cloisters Apocalypse” ale lui Duc de Berry sclipesc cu o strălucire nepământeană. Există coloane de piatră sculptate să arate ca apa curgând; un disc de fildeș parizian pe care sunt sculptați cavaleri atacând castelul Iubirii și femei lovindu-i cu flori. Dacă vă veți rătăci prin grădinile medievale, veți avea ocazia să vă familiarizați cu frunzele comestibile ale acesteia, cu rodiile îmbobocite și nemțișor înflorit (un remediu pentru păduchi). Aproape la fel de atrăgătoare ca și colecția în sine este modestia amplorii ei: puteți admira toate aceste lucruri, relaxat, în doar câteva ore.

Cât despre mine, eu nu mă pot întoarce fără să cedez în delirul unor sentimente pe care l-am experimentat aici în urmă cu zece ani, mai ales dacă voi revedea tapiseriile. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut.

Fecioara și călugărul DEASUPRA. Aflată în Langon Chapel, lucrarea „Fecioara și pruncul”, ce datează din secolul 12, încearcă să evidențieze modestia și simplitatea Fecioarei Maria. Dedesubt – Lasdun visa să locuiască într-o mânăstire, alături de alte fete

Muzeul Cloisters Este situat în Fort Tryon Park, New York, este deschis zilnic, din martie până în octombrie (între orele 10.00 – 17.15) și din noiembrie până în februarie (între orele 10.00 – 16.45). Site: metmuseum.org/visit/ visit-the-cloisters

114

Îmi place senzația de a încorpora toate aceste obiecte medievale și idei într-o poveste a Americii contemporane și de a fi controlat de ele pe rând. Vânători suflând în cornurile lor (care seamănă foarte mult cu ”cornette-ul” meu), imaginea de paranoia pură prezentată de “The Unicorn is Attacked” cu sulițele sale vening din toate direcțiile, fecioara cu ochi alunecoși care subjugă animalul ghinionist în tapiseria “The Unicorn is Captured”, fundalurile uimitoare cu plante și flori îmbobocite au o anume familiaritate pentru mine, în comparație cu orice alte opere de artă. În timp ce eu mă uit după fecioare, protagonistul meu s-a trezit înconjurat de plecarea unicornilor (există o relație aparte de ură și iubire între virgine și unicorni, de unde și această scenă). La fel ca el, deci fără teatru, trec pe lângă Sfânta Fecioară în arțar și un nuc ciupit de viermi; sceptru și statuetă cu micul Iisus în brațele ei sau ținând la pieptul meu leșul său pironit în cruce: mărturii ale fenomenului cvasi-păgân căruia protestanții i-au pus mai târziu marca ”idolatrizării”.

Preferata mea este o sculptură în lemn de mesteacăn (sec. XII), din Capela Langon. Expresia absentă a fecioarei Maria și postura ușor cocoșată o face izbitor de naturală. Lipsită de orice pretenții sfinte sau divine (și lipsită de draperii extravagante care au fost în vogă un secol mai târziu sau chiar mai mult), arată ca orice mamă tânără pe care ați văzut-o vreodată în sala de așteptare a medicului.

Se pare că muzeul sărbătorește anul acesta a 75-a aniversare. Au marcat evenimentul cu o expoziție specială de unicorni (care s-a închis pe 18 august).

Conținutul arăta familiar și, prin aerul ei, mi-am dat seama că nu aveam nimic nou de învățat. Apoi mi-a atras atenția țesătura olandeză a lui Iulius Goltzius, din secolul XVI – pe unul din patru erau reprezentate continentele cunoscute, fiecare oferind un fel de car emblematic. Cel al Asiei era condus de cămile, al Europei de cai, al Africii de lei. Persoana din carul american era o femeie îmbrăcată într-o rochie tradițională, iar carul era tras de o pereche de unicorni. Ce semnificație ar fi putut să aibă? Acum 500 de ani, înflorise deja în imaginația europeană ideea legată de puterea mitologiei asupra Lumii Noi? Am plecat, cugetând la întrebare. Afară, o barierăghilotină electrică montată în meterezele muzeului se ridică pentru a lăsa să intre o autodubă-curier. Apariția ei, atât de bizară și atât de americană, pare conectată misterios și mă holbez, încremenit, întrebându-mă dacă orgoliul meu medieval/modern, pe care l-am crezut atât de original, a fost prevenit - evident, pe tot parcursul acestei construcții fantastice. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

Natural Pe orice hol te-ai afla, te frapează lumina naturală care ajunge până la demisol

CULTURĂ

Promenada urbană a viitorului Mall made în România: 35.000 de metri pătraţi de magazine, terasă cu iarbă verde şi holuri luminate natural, așa cum le-a descoperit Cătălin Popa.

CULTURĂ

Un proiect avangardist care va fi lansat curând în cel mai fierbinte front imobiliar al României, Floreasca City din nordul Capitalei, ar putea să zguduie din temelii concepția generală a publicului despre marele areal indoor de shopping.

Dacă circuli pe şoseaua Floreasca sau pe strada Barbu Văcărescu, de circa două luni încoace devine tot mai clară silueta futuristă a unui spaţiu care seaman cu o farfurie zburătoare: o clădire cu colţuri rotunjite şi cu o terasă uriaşă unde vezi mult verde. Este Promenada, cea mai nouă destinaţie de shopping a Capitalei, la capătul dinspre Pipera al şoselelor amintite mai sus, care promite însă mai mult de atât - să fie unul dintre cele mai elegante şi nonconvenţionale spaţii de socializare din Bucureşti.

Am vizitat Promenada într-un moment destul de complicat, suficient de aproape de lansare incât să nici nu fie totul plin de moloz şi vălătuci de praf să te înăbuşe la fiecare pas, suficient de departe însă de momentul în care să vezi orice suprafaţă lucind de curăţenie. Era momentul Z-50, adică 50 de zile până la marea lansare din 17 octombrie, iar Promenada arăta ca un furnicar. Peste 700 de muncitori împărţiţi în echipe lucrau la toate nivelurile, însă supriza a fost că se lucra fără acea disperare haotică tipic românească, dimpotrivă, într-o linişte şi un calm dintr-un film de prezentare al unei companii anglo-saxone. Cu 10 minute mai devreme, fusesem surprins de un răspuns al sefului Raiffeisen Evolution la Bucuresti, Monica Bărcuţean la nevinovata mea introducere intr-un scurt dialog. „Bănuiesc că sunteţi într-o permanentă criză de timp”, am spus eu, iar interlocutorul mi-a zâmbit şi a replicat „deloc, totul este in grafic”. Sincer, am crezut că-i un răspuns din manualul de PR, însă mai târziu, înauntrul Promenadei, i-am luat vorbele în serios. În circa o oră, m-am plimbat alene din parcarea extrem de bine gândită, până pe terasa extravagantă. În jurul meu se lucra constant, ca la 8 dimineaţa, deşi era spre ora 16. Culmea este că, la final, nu am avut nici senzaţie de oboseală, nici praf pe pantofi. Nu îmi explic decât prin faptul că totul este proiectat şi construit non-invaziv, nimic nu te agresează, nici lumina, nici spaţiile, nici sutele de oameni din jurul tău.

Mall unde soarele ajunge până la demisol Prima impresie a fost că mă aflu nu într-o galerie comercială, ci mai degrabă într-un design hotel dintr-o importantă metropolă europeană. Fiecare etaj are propria culoare, galben, portocaliu, roşu, verde - nuanţe vii şi proaspete ca să te binedispună. Pe orice hol te-ai afla te frapează lumina naturală care ajunge până la nivelul -1, demisolul, in care fascicule groase de soare care te îmbrăţisează prin luminatoarele grandioase, ovale, montate în acoperiş. Beneficiind de lumină naturală, proiectanţii au renunţat la tonele de becuri de neon cu baia lor de strălucire agresivă şi au apelat la o inovaţie spectaculoasă: kilometri întregi de leduri

116

Promenada, mini-carte de vizita Valoare: 130 milioane de euro Suprafaţă: 35.000 mp de spaţii comerciale Locuri de parcare subterană: 1300 Dezvoltator: Raiffeisen Evolution Proiectant: B23T Antreprenor General: Strabag Agent exclusiv: Krammer&Wagner

luminoase montate în interiorul coloanelor sau al balustradelor si scarilor rulante, toate acoperite de un material semitransparent numit hi-macs. Rezultatul, o lumină plăcută, delicată, care te invită să descoperi la fiecare pas grija cu care - de la arhitectul care a desenat până la echipele de instalatori care montau gresie sau trageau cabluri luminoase - s-a zugravit fiecare detaliu, linii shiftate care se ţes pe pereţi, pe podea sau pe coloanele aprinse ca nişte lanterne enorme.

Scările rulante sunt montate într-un zig-zag spectaculos, întretăindu-se una peste cealaltă, culoarele sunt proiectate într-un sistem „dogbone”(os de câine), ca să nu oboseşti în drumul dintre corpurile clădirii, iar la mijlocul fiecărui etaj, un coridor din linii frânte poate juca rolul unei scurtături între două culoare, adunând însă strategic, toaletele, atm-urile si dulăpioarele tip locker.

Deşteaptă invenţie.

Femeia de sute de milioane de euro De fapt, Promenada este o poveste despre minți deștepte de români puse să lucreze în stil austriac sub mâna forte a unei femei. Monica Bărcuţean este seful Raiffeisen Evolution in Romania. Timp de doi ani a verificat, impreuna cu echipa ei, activitatea unui antreprenor general care a mobilizat progresiv 300, apoi 500, iar acum peste 700 de oameni care au lucrat zilnic la această constructie fără precedent. Promenada este însă o saga care a inceput acum opt ani şi care a fost plină de neprevăzut. “ Am trecut cu acest proiect prin criza din 2008, când nu ştiam cât anume se va amâna, am reluat poiectul in 2010, am negociat contracte de inchiriere, am obţinut o finanţare de 95 de milioane de euro, am negociat si semnat contractul de executie, am luat decizii complicate.

Una dintre acestea a fost schimbarea fundamentala a proiectului initial, care era unul mixed –use,

multe situații inedite. “O idee în premieră, cred, a fost ca lucrările pentru fundație să fie executate de două firme, care au fost puse în competiție, au primit fiecare jumatate din lucrare si, muncind simultan, firma care termina prima partea ei primea un bonus major. Și a fost vorba de milioane de euro.”, își amintește managerul Raiffeisen Evolution Romania. Bineînțeles, numele celui care a luat jackpot-ul este confidențial.

Monica Bărcuțean pare a nu avea emoţii sau dacă are, le maschează perfect. Crede că totul va merge bine, că investitiţia de 130 de milioane de euro, sumă impresionantă pentru o galerie comercială medie, aşa cum e Promenada, dar explicabilă prin dotările revoluţionare la care s-a apelat, va fi inaugurată la ziua stabilita. I-am spus că Promenada va fi un mare succes, şi de public, şi financiar, că va produce sute de milioane de euro. S-a luminat de parcă i-aş fi făcut un compliment personal. De fapt, chiar i l-am făcut.

Hot-spot-ul urban al momentului

fiind compus dintr-un mall desenat ca o cutie dreptunghiulară peste care trona o clădire de birouri, Office Wing”, îşi aminteşte ea. A fost in totalitate meritul centralei noastre de la Viena (Raiffeisen Evolution, proprietarul centrului comercial), care a decis să renunţam la o suprafata de birouri de 27.000 de mp şi să inlocuim un proiect deja autorizat cu un concept exclusiv romanesc. “Mulţi au considerat, probabil, că suntem nebuni. Cum să renunţi, în plină criză, la 27 de mii de metri pătraţi? Mă bucur însă că ideile si propunerile noastre au fost acceptate la Viena, si ca povestea a devenit una de succes.

Uite că am ales un birou de arhitectura românesc care a realizat ceva exceptional. In perioada de constructie santierul a fost un adevărat Turn Babel. Se vorbeau mai multe limbi pentru că am lucrat cu furnizori de produse de top, din foarte multe ţări”, spune Monica Bărcuţean. Și au fost și

Nu vreau să descriu Promenada, nici nu aş reuşi mai bine decât ar face-o imaginile, veţi găsi în acest reportaj, schematic, tot ce mi s-a părut neobişnuit, inovator, utilitar şi fascinant. Vă voi descrie însă locul care va face cu siguranţă senzație în tot oraşul, dacă nu cumva în toata ţara – este cea mai futuristă promenadă pe care v-aţi fi imaginat-o vreodata.

Imaginaţi-vă o terasă cât un teren de fotbal, circa 7000 de metri pătraţi, aflată la câteva zeci de metri înălţime, la ultimul nivel al clădirii, care arata ca o grădină în aer liber, în perioada sezonului cald.

Frecaţi-vă bine la ochi pentru că nu visaţi – sunt dealuri cu iarbă verde adevărată, umedă la mână dimineaţa şi seara, pe care poţi să te tolăneşti ca în parc. (Am mângâiat-o rapid, să mă asigur că e reală – este.) Abia apoi vă dumiriţi că sunteţi în mijlocul unui spaţiu fabulos, o zonă de relaxare cu cafenele unde va fi o sarabandă de evenimente tip proiecții de film, teatru sau concerte, zona de joacă pentru copii, colț pentru adolescenții care vor să stea la chat real sau virtual, un amestec între o adevărată grădină japoneză extraterestră și o piațeta italienească, in jurul fântânii arteziene. Puneţi însă peste tot acest peisaj multă zapadă şi veţi descoperi că iarnă terasa va funcționa ca patinoar în aer liber, iar în preajma sărbătorilor vor fi organizate târguri de Crăciun, cu aroma lor boemă de scorţisoară şi marţipan.

Pariul meu este că acest loc va deveni fulgerător cea mai căutată destinaţie de relaxare, de luat masa, de băut cafeaua, de întâlnit cu prietenii, de stat şi golit mintea pur şi simplu, din Bucureşti.

Concluzia mea este că, dacă Intelligent Life este cea mai buna revistă business-life-style din

lume, atunci Promenada este cel mai business-lifestyle din România. Nu am alt loc similar din ţară cu care să îl compar, însă am în minte multe destinaţii din lume, din sofisticata Viena până în luxosul centru comercial din Beirut. Ceea ce spune multe despre nivelul la care a fost gândit şi executat acest loc absolut surprinzător pentru România, dar – deloc suprinzător, proiectat şi construit de români.

Promenada: dotări de Star Trek, design de top, utilitate perfectă Parcare inteligentă, cu leduri luminoase care semnalizează fiecare loc, roşu sau verde pentru liber sau ocupat, display-uri luminoase care arată numărul locurilor disponibile, lătimea fiecarui loc de parcare este mai mare decât media folosită în Romănia.

Fântănă cu tehnologie pixel water, sistem luminos care scrie mesaje pe un perete de apă curgătoare, de 9 metri înălţime, construită din bucăţi de gresie de căte 5 cm, asamblate piesă cu piesă.

Hublouri de sticlă prin care lumina naturală se revărsa spectaculos, construite cu tehnologia utilizată pentru execuția luminatoarelor marelui stadion Allianz Arena din München.

Magazine celebre, în premieră pe ţară: veţi descoperi primul shop mono-brand LEGO, care va fi magnet pentru copii şi binecunoscutul retailer internațional Tchibo cu un concept deosebit cuprinzând o cafenea și un magazin care va comercializa pe lângă cafea și espressoare, articole de îmbrăcăminte și decorațiuni interioare.

Food-court indoor şi în aer-liber, cu zona de fast-food cuprinzând Chopstix, Cuptorul cu lemne, Deliciul Cartofilor, KFC, Al Safir, McDonald’s, Scandia Sibiu, Imbiss Grill și zona de restaurante a la carte, Fish Company, La Fattoria sau Oliva, plus cafenele Costadoro Caffe, Filicori, Terra Cafe sau ciocogelateria Venchi.

Materiale revoluţionare - pentru execuția fațadei exterioare s-au folosit panouri Alucobond și sticlă, la interior a fost folosit un material de ultimă generație – HI-Macs, cu o suprafață fină, neporoasă, o flexibilitate foarte bună, asigură îmbinări invizibile și usurință în întreținere și exploatare.

Design exclusiv – magazinele tip ancoră, precum H&M, C&A sau Peek&Cloppenburg, care se întind pe spaţii uriaşe de câte doua sau chiar trei niveluri s-au văzut obligate de arhitectura spectaculoasă a locului să angajeze designeri care să relizeze concepte exclusive pentru Promenada. n FOTOGRAFII THEODOR SANSAKRIT STROHAL *Cătălin Popa este director editorial RomâniaTV

Conținut produs de

CULTURĂ

CĂRȚI TRADUCERI DESCIFRATE

NOTE DESPRE O VOCE

O poveste de groază din viața reală

P.G. Wodehouse Dintre toți marii romancieri, Pelham Grenville Wodehouse (1881-1975) este cel mai puțin interesat de lumea reală. Fără să pară foarte serios, el descrie o Anglie care nu a existat niciodată, o Anglie în care nu există nici sex și nici moarte, cu mici excepții, în condițiile în care abia aruncă o privire peste istoria zbuciumată de la începutul anilor ’20. La Wodehouse, cea mai gravă amenințare este ca cineva să fie obligat să se căsătorească cu cine nu-i place.

Stilul său oscilează între imitație și perfecțiune.

Apelând la trucuri, Wodehouse vrea ca fiecare personaj să îngenuncheze în fața dorinței sale comice. Bertie Wooster poate fi un idiot, dar unul care încă se exprimă în propoziții concise, presărate cu referințe literare. Este deja un stil în care Wodehouse nu se complace niciodată. Pasaje care par accidentale, cum ar fi cel în care Jeeves vorbește de o croazieră în jurul lumii, au fost scrise cu scopul de a te introduce în acțiune.

Aversiunea lui Wodehouse față de realitate l-a băgat în belele. În 1939, după ce a izbucnit războiul, el a refuzat să-și părăsească casa din Le Touquet, preferând să o folosească drept sediu pentru o stație radio rezervată naziștilor. Din acest motiv, el și-a recăpătat buna reputație în Marea Britanie abia înainte să moară, când a fost înnobilat. Dar timp de 20 de ani a fost cetățean american. Printre cele 90 de romane ciudate pe care le-a scris sunt și câteva nereușite, dar cele mai bune – cum ar fi „The Code of the Woosters“ sau „The Inimitable Jeeves“ – sunt la fel de amuzante ca orice s-a scris vreodată.

DECIZIE-CHEIE. (1) Părăsirea Marii Britanii.

Fiind un spectator, i-a fost mai ușor să creeze o lume fantastică, în care viața se desfășoară în cluburi cu membri desfrânați și în case de la țară. (2) Crearea personajului Jeeves. Wooster este doar un povestitor înduioșător de nesigur pe el: Jeeves este metronomul. Totul depinde de schemele lui. Din moment ce el este singurul care cunoaște acțiunea, avem încredere în el mai mult ca în oricine altcineva, dar asta nu înseamnă că este clar cine a decis că doar un mojic poate purta creta de biliard în vesta sa.

REGULA DE AUR. Să fii comercial. Lizibilitatea stilului lui Wodehouse, întărit de disciplina jurnalismului și de nevoia de a scoate romane pe bandă rulantă pentru bani, crează brusc adjective haioase, ori - într-un mod cu totul neașteptat - declarații cu atât mai puternice.

PUNCTE TARI. Virgule. Wodehouse le folosește pentru a face o glumă, a devia de la subiect și a reveni la poantă.

Un exemplu din „Jill the Reckless“: „Freddie a experimentat un soi de tristețe înspăimântătoare a sufletului la fel ca cea care îl marchează pe unul din țăranii ruși ai lui Tolstoy atunci când, după o zi de muncă grea, acesta își strangulează tatăl, își bate nevasta și își aruncă copilul în rezervorul cu apă al orașului, el se întoarce la dulap doar pentru a-și găsi sticla de vodkă goală.“ TRUC FAVORIT. Referința criminalului.

Wodehouse devine puternic pentru că învață extrem de ușor. La începutul romanului „The Code of...“, Jeeves o trezește pe Berie, care avusese o noapte lungă la Drones Club. „Întradevăr, chiar înainte să apară Jeeves, am visat că un bădăran îmi bătea piroane în cap – și nu piroane obișnuite, ci din cele roșii-fierbinți folosite de Iael, nevasta lui Heber.“ PREFERINȚĂ. Comediile lui Shakespeare, dar cele cu final fericit. Oscar Wilde, pentru mătușile lui.

PROPOZIȚIE TIPICĂ. „Nu sunt foarte sigur de rezultate, dar prefer fanteziile lui Shakespeare – sau, dacă nu, ceva inteligent precum creierul unei păsări – care spune că întotdeauna este corect când un cetățean se simte legat în mod special de lucruri pe care, în general, soarta i le pune în cârcă.“ („Carry On, Jeeves“.) ~ ED CUMMING

TITLUL ÎN ENGLEZĂ FOR A SONG AND A HUNDRED SONGS AUTOR LIAO YIWU LIMBA DE ORIGINE CHINESE TRANSLATOR WEN HUANG „În timp ce țara era biciuită într-o frenezie“, își începe memoriile poetul chinez Liao Yiwu, „am lăsat deoparte mândria și am acționat cu rațiune“.

Era în 1989. Studenții protestau în întreaga Chină, dar Liao a rămas indiferent. Apoi, la începutul lui iunie, armata a deschis focul în Piața Tiananmen. Ceva s-a schimbat în el, așa că a scris un poem de protest, denumit „Masacrul“.

Ulterior, Liao a fost închis în Chongqing, iar cartea sa – pe care a scris-o de trei ori, pentru că autoritățile îi tot furau manuscrisele – reprezintă un document șocant al ororilor zilnice ale vieții trăite într-o închisoare chineză, la cheremul gardienilor care erau, de cele mai multe ori, sadici. Liao prezintă chiar un „meniu“ al torturilor servite în celule. „Tăiței în supă limpede“ însemna de fapt că mănânci hârtie igienică înmuiată în urină. „Rață afumată în stil Sichuan“ era o altă oroare care se încheia cu arderea penisului victimei. Ca mulți deținuți, Liao încearcă să se sinucidă zdrobinduși capul de perete. „M-am trezit prins“, spune el, „într-un regat invizibil condus de sânge și fier“. Este cea mai bună propoziție din întreaga carte, care scoate la iveală talentul lui Liao pentru linia poetică, deteriorat uneori de stângăciile traducătorilor. Dar ceea ce iese în evidență este relatarea calmă a lui Liao, care oglindește regularitatea terifiantă a traumei sale. Întunericul este atât de profund, încât scânteile salvatoare ard cu flacără vie la fel ca magneziul. Într-o noapte, el vede cum un tânăr condamnat la moarte, un deținut poreclit „Micuțul“, este înconjurat de prietenii săi și “alintat așa cum o fac părinții iubitori“. ~ SIMON WILLIS

New Harvest, din exterior TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

CULTURĂ MAGGIE FERGUSSON

Şase cărţi bune Un roman tulburător despre atentatul cu bombă de la Lockerbie, un thriller despre social media şi memoriile unui autist.

FICŢIUNE. „The Professor of Truth“, volumul cartonat al lui James Robertson (editura Hamish Hamilton) se găseşte acum în librării.

Subiectul central al romanului este atentatul cu bombă de la Lockerbie, din 1988 (deşi numele nu apare în titlu), care este atât un studiu sfâşietor, cât şi o chemare la arme. Alan Tealing, un conferențiar al literaturii engleze, îşi pierde și soţia şi fiica în acest atentat. Douăzeci de ani mai târziu, energia direcționată până atunci către viața de familie ajunge să fie canalizată într-o campanie obsesivă care să dovedească faptul că cei acuzați și închişi pentru atac au fost acuzați pe nedrept, în scopuri politice. Chiar dacă prima jumătate a poveştii (care începe într-o iarnă scoţiană blocată de îngheț) este mai covingătoare decât a doua (în care acțiunea are loc în arșița Australiei), cu siguranță nu voi fi singurul care se va simţi condus de povestirea lui Tealing în care acesta încearcă din răsputeri să obţină o re-examinare a probelor în cazul condamnării lui Abdelbaset al-Megrahi.

„Kiss Me First“, scrisă de Lottie Moggach (editura Picador, cartonată) este o altă carte apărută recent. Acest thriller scris de Lottie Moggach, fata celebrei autoare de bestsellere Deborah Moggach, este povestit de Leila, o expertă în calculatoare (cu o slăbiciune pentru infinitivele fragmentate), care își deschide un chat room menit s-o ajute să încaseze un comision cumplit. „Project Tess“ o obligă pe Leila să strângă informaţii de la un dealer de artă cu probleme. După ce Tess se sinucide, Leila este nevoită să preia controlul contului ei de e-mail şi Facebook, ca să scutească familia şi prietenii de suferinţă. Moggach este fascinată de psihologia relaţiilor simulate; de siguranţa şi controlul pe care le oferă viaţa virtuală, spre deosebire de cea reală, „față în față“ („f2f“), numită prietenie. Se pricepe, de asemenea, să evoce un anumit tip de singurătate contemporană: Leila se ascunde într-un apartament din Rotherhithe, deasupra unui magazin de curry, împinsă la periferia societăţii de prețurile imobilelor şi de şomaj, fără direcţie, în derivă.

NATURĂ. „Four Fields“, volumul lui Tim Dee (editura Cape, cartonată) a apărut în librării pe 29 august. Ogoarele tind să nu fie luate în seamă din ambele puncte de vedere. Dar Tim Dee, care a crescut practic în mijlocul orașului Croydon, iar la vârsta de zece ani și-a făcut abonament la revista „Farmers Weekly“, povestește despre ele într-un mod aproape simbiotic. El insistă asupra a patru ogoare pe care le iubește: unul sculptat din „nămolul dur“ al mlaștinilor. Are domiciliu în patru locuri diferite pe care le iubeşte la fel de mult: unul sculptat din „nămol dur“ al mlaştinilor, unul la o fermă veche din Zambia, străbătut de antilope gnu cu „guri ca niște mașini de tuns iarba“, un câmp de luptă în Montana şi, cel mai obsedant, un câmp în zona evacuată de la Cernobîl, plin de mutaţii sinistre ale păsărilor și copacilor. Dee are atuul unui poet atunci când vine vorba de con-

textul cuvintelor, jumătăți de rime și nuanțe. El reușește să te scoată la o plimbare seducătoare, uneori tulburătoare, chiar și atunci când apelează la precizia medico-legală a văzului și a simțului, sau când rătăceşte pe drumurile istoriei, literaturii, memoriei şi a mitului.

MEMORII. „The Reason I Jump“, volumul cartonat al lui Naoki Higashida (editura Sceptre), se găsește deja în librării. Caracterele japoneze pentru autism înseamnă – în traducere simplă - „eu“, „închis“ şi „boală“, iar Naoki Higashida, care avea numai 13 ani când a scris această carte, în urmă cu opt ani, suferă de autism sever, ceea ce înseamnă că el poate să comunice cu lumea din jur doar prin intermediul unei tastaturi. Răspunsurile la întrebările legate de condiția lui arată ca niște mesaje disperate trimise pe furiş dintr-o închisoare de înaltă securitate. Ele explică reacţiile specifice autismului – de ce îl calmează faptul că îşi acoperă fața cu mâinile, de exemplu – şi, de asemenea, distrug mitul cum că autismul este incompatibil cu empatia.

Biografia lui Allan Ahlberg, „The Bucket“ (editura Viking, cartonată) a fost lansată pe 5 septembrie. Adâncindu-se în fântâna memoriei sale timpurii, Ahlberg evocă clasa muncitoare a anilor ’40, vremea copilăriei lui, care l-a inspirat să scrie acele cărți clasice. Cu o nostalgică afecțiune care amintește de romanele „Toast“, al lui Nigel Slater, și de „Ethel & Ernest“, al lui Raymond Briggs, el își axează atenţia asupra unui deceniu şi a unui loc – zona industrială a orașului Oldbury din comitatul West Midlands din Anglia (unde părinţii săi adoptivi lucrau ca menajeră şi ajutor de instalator) - şi asupra unei case mici de pe Cemetery Road, unde se adăpostea de bombe sub masa din bucătărie, înconjurat de lumina verde care trecea prin perdeaua de pânză împodobită cu ciucuri.

Scrisă într-un amestec de proză și poezie, cartea nu este o biografie liniară, ci o colecţie de frânturi de amintiri şi sentimente trăite cu intensitate, care apar şi dispar în umbră precum peştele într-o baltă.

ISTORIE. „Modernity Britain“, scris de David Kynaston (editura Bloomsbury, cartonată) se găsește deja în librării. Tehnica de cronicar a lui David Kynaston reușește să te captiveze, subtil. Celelalte două cărți magistrale ale sale, „Austerity Britain“ şi „Family Britain“, evocă perioada cuprinsă între 1945 şi 1957. Aceasta, însă, relatează întâmplările din 1959 şi alegerile care au adus-o pe tânăra Margaret Thatcher la conducerea Parlamentului britanic. Era anul în care englezilor „nu le mergea prea bine“, în care s-a inaugurat prima porţiune de autostradă, s-a vândut prin tragere la sorţi prima obligațiune Premium, sau în care s-a difuzat primul episod al serialului „Blue Peter“.

Condeiul discret al lui Kynaston subscrie dovezile strânse cu multă migală din ziare şi cărţi, jurnale şi scrisori. Rezultatul este mai mult decât un mozaic al detaliilor acelei perioade, irezistibile de altfel. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

119

ARTĂ

Evoluția culturală

Ambițiile lui Xu Bing ar fi putut fi spulberate de maoism, dar o abilitate specială l-a salvat și l-a făcut să înflorească. Jane Shilling i-a luat un interviu.

Într-o după-amiază de duminică pe la ora 17:00, personalul cafenelei din holul Academiei Centrale de Arte Frumoase (CAFA) din Beijing scoate acel zdrăngănit specific care – în limbaj universal - înseamnă „vrem să plecăm acasă“. Localul este gol, nu mai suntem decât eu și Linda, translatorul meu. Și stăm pe terasă. Avem întâlnire cu Xu Bing, vicepreședintele academiei și unul dintre cele mai mari personalități din lume ale artei contemporane chinezești. Cea mai recentă colecție a sa de peisaje, „Landscape Landscript“, a fost prima expoziție majoră dedicată vreodată unui artist contemporan de către Muzeul Ashmolean din Oxford. La ora actuală, Xu este în discuții cu Muzeul Victoria și Albert din Londra pentru crearea unei instalații, tot pe tema peisajelor, care să fie expusă în toamnă alături de capodoperele sale de pictură chineză.

Xu ajunge lângă noi atât de încet încât ne ia prin surprindere. Este fragil ca un băiețandru; îmbrăcat elegant în alb și negru, cu o claie de păr à la Beethoven, neagră și rotundă, și cu ochelari spectaculoși, cu ramă de bagá. Are 58 de ani, dar arată mult mai tânăr.

Cerem să ne aducă niște pahare cu apă, care ajung la noi fierbinți (pare derutant, dar e ceva obișnuit în China), și începem să vorbim despre complicata afacere a comunicării. Xu a trăit în Statele Unite între 1990 și 2008, dar preferă să vorbească în chineză atunci când vorbește despre munca sa.

Este un vorbitor plin de expresivitate, căruia îi place să răspundă detaliat la întrebări, cu o intensitate formidabilă, și care reușește, cu mult farmec, să destindă publicul și să-l facă uneori să chicotească.

Din cauza translatorului însă, dialogul capătă o anume opacitate. Este cunoscut faptul că înțelesul devine fragil uneori chiar și între două persoane care vin din aceleași culturi. Adaugă o limbă străină, o a treia persoană și o temă complexă de conversație, condimentează amestecul cu obiceiul chinezesc curtenitor de a răspunde la o întrebare directă cu o perifrază grațioasă și vei avea o conversație peste care norul ignoranței aruncă o umbră rătăcită. În orice caz, activitatea lui Xu și experiența sa personală sunt profund marcate de ambiguitate. El a crescut în timpul Revoluției Culturale, când nuanța era suspectată politic și când putea fi fatal să spui ceea ce gândeai cu adevărat. Relația complexă și câteodată

absurdă dintre limbaj și înțeles era principala preocupare a artei sale, plină de paradoxuri destrămate – jucăușă dar austeră, subversivă dar în același timp înrădăcinată în tradițiile clasice ale Chinei și Occidentului.

Xu s-a născut în 1955, fiind al treilea din cei cinci copii ai familiei. Tatăl său era șeful departamentului de istorie al Universității din Beijing, unde lucra și mama sa. Provine dintr-o familie veche: un strămoș îndepărtat, Xu Luo, fusese curtezan pe vremea Imperiului Wenzong (secolul IX) și purta titlul sonor de Mare Maestru al Fericirii Splendide cu Buzunar Auriu și Podoabă Purpurie.

Xu a început să deseneze pe când era la grădiniță, și era încă foarte tânăr când s-a hotărât să studieze la CAFA și să devină artist. A făcut parte din clasa medie-superioară, trăind confortabil, cu senzația că nimic nu l-ar fi putut deranja. Însă în 1966 a început Revoluția Culturală, cu epicentrul la Universitatea Beijing. A fost „un mediu foarte dificil“, spune Xu cu modestia sa caracteristică. Tatăl său a fost umilit în public, concediat și încarcerat.

Pe Xu l-a salvat talentul său burghez la caligrafie și tipografie, Revoluția Culturală fiind condusă de lozinci și afișe. Lui i s-a permis să-și continue studiile, ca o favoare acordată în schimbul proiectelor propagandistice pe care se angaja să le facă. Recent, el a descoperit o acuarelă din 1974, anul în care a absolvit liceul. Influențată clar de realismul secolului XIX, dar cu o reticență elegiacă, deosebită, lucrarea reprezintă casa familiei, acoperită de zăpadă după o ninsoare puternică, cu o dorință pustie care amintește de tărâmurile pierdute ale lui Alain-Fournier sau A.E. Housman.

Visurile lui Xu de a studia la Academie păreau distruse. În schimb, el a fost trimis împreună cu alți patru studenți să lucreze în familiile de fermieri dintr-un sat îndepărtat, la nord de Beijing. A dus o viață grea – ziua lucrând pe câmp, seara desenând împrejurimile -, dar simplitatea ei elementară l-a făcut să se simtă liber, într-un fel. „Mi-a plăcut cu adevărat la țară“, spune el. „(oamenilor) Nu le păsa de trecutul tău, câtă vreme erai politicos cu ei.“ În 1976, după moartea lui Mao Zedong, s-a produs o schimbare în climatul cultural, dar și în averea lui Xu. Școlile de artă s-au redeschis, iar în 1977 a

Confortabil Xu Bing, în studioul lui, alături de “Chairs”, o lucrare din 2009 – realizată din resturi de materiale rămase de la “Phoenix”, o instalație creată, la rândul ei, din rămășițe și alte materiale adunate de pe șantiere chinezești de construcții.

“Phoenix” va fi expusă la Mass MoCA, North Adams, Massachusetts până în 27 octombrie

CULTURĂ

fost acceptat la CAFA, la un curs de gravură. În anii ’80, Beijingul era un oraș al efervescenței artistice. „Cultura occidentală influența foarte mult. Toată lumea citea ceea ce scriau gânditorii occidentali, iar eu îmi doream aceleași lucruri ca și contemporanii mei, așa că am încercat și eu să citesc. Dar cred că gândeam prea mult ca un chinez – modul de gândire al occidentalilor nu mi se potrivea prea tare. Mă simțeam mult mai atașat de filosofia chineză tradițională: nu trebuie să citești o carte din scoarță în scoarță ca să urmărești un argument așa cum faci în filosofia occidentală. Poți să deschizi o carte și să citești doar câteva linii...“ Și mimează scufundarea într-un text.

A crezut o vreme că avangarda poate să coexiste alături de convențional. Xu ajunsese profesor la CAFA, iar lucrările sale erau expuse în expoziții oficiale, inclusiv la Paris-Beijing (din 1988), aceea fiind și prima călătorie a lui Xu în Europa. Era pe cale să devină parte din instituția artei. În același timp, Xu era parte și din Noul Val al anilor ’85, mișcarea la nivel național a tinerilor artiști chinezi, recunoscuți pentru lucrările lor agresive și experimentale. Dar simțea o oarecare îngrijorare în ce privește rezistența farmecului chinez în fața artei occidentale. „Inițial, scopul Noului Val era să elibereze arta de încercările de copiere a artei occidentale. După câțiva ani însă, adepții acestui curent au realizat că dacă te limitezi doar la a copia lucrările altor artiști nu poți să crești în valoare. Prin urmare, concluzia la care au ajuns a fost că trebuie să te inspiri din propria ta cultură. Am fost floarte dornic să particip la noile discuții culturale, dar cumva, ele mi-au înșelat așteptările. Părea că ne pierdem în propriile noastre opinii. Am citit și am asimilat atât de mult, încât am devenit confuzi.“ Neliniștea lui Xu și-a găsit exprimarea într-un „non-sens la scară mare“: o instalație denumită „Book from the Sky“ (1987-1991). El a inventat un alfabet ireal din false caractere chinezești, grupuri de litere de tipar decupate pe care le-a folosit ca să printeze rulouri de hârtie, ziare și cărți legate tradițional, care cădeau ca niște drapaje extenuate din tavan, atârnau pe pereți și se îngrămădeau pe podea într-un spațiu de expunere menit să creeze un soi de peșteră a limbajului fără noimă. Prezentat în 1989 la China/Avant-Garde din Beijing ca fiind prima expoziție națională de artă contemporană chineză, frumusețea sa austeră a atras mânia auditoriului. Criticii au început să scrie despre un „fenomen Xu Bing„ neașteptat. În 1990 – „fiind opțiunea mea și nu din necesitate“ - , Xu Bing s-a alăturat exodului de artiști chinezi care plecau în America și a preluat conducerea studioului din New York al colegului său expatriat Ai Weiwei. >

121

CULTURĂ MUZICĂ DE SUFLET

Tonuri pentru furioși Scurte, ascuțite, adesea supărate, melodiile rock sunt bune de ascultat la furie. Charlie McCann > (Se sustrage de la întrebările cu privire la arestarea lui Ai Weiwei și problemele cu autoritățile chineze: „Eu trebuie să trăiesc aici“.) În 1991 a susținut prima sa expoziție majoră americană. Momentul a fost prielnic, spune el: interesul occidentalilor față de China post-Tiananmen a creat un apetit față de lucrările artiștilor chinezi contemporani. „Book from the Sky“ și apoi „Square Word Calligraphy“ - o fuziune între sistemul de scriere englezesc și cel chinez, în care cuvintele englezești sunt comprimate astfel încât să arate ca și când ar fi scrise cu caractere chinezești – au cucerit imaginația americană. În 1999, un banner stacojiu pe care scria cu caractere pătrățoase „Artă pentru oameni“ flutura deasupra Muzeului de Artă Modernă din New York. În 2001, acesta a ajuns în Marea Britanie, la Muzeul Victoria și Albert, făcând referire la expoziția „Give and Take“. În ultima vreme, Xu a început să analizeze modalitatea prin care ar putea exprima ceea ce înseamnă ocolirea completă a limbii. „Book from the Ground“ (2007) este un roman simbolic ce utilizează embleme și pictograme din manualele de siguranță aeriană, semne de circulație, ambalaje și emoticoane care spun povestea unei zile din viața unui orășean hărțuit. De neînțeles la început, el se transformă repede într-o narațiune pe care o poate înțelege oricine, indiferent de limba sa de origine. „Pentru creativitate autentică“, crede Xu,„trebuie să te documentezi dincolo de cutia artei – pe internet, în conceptele de mediu, la concursurile de talent gen ‘Super Girl’. Aceste lucruri sunt foarte cool și creative.“ (Translatorul meu, la cei 20 de ani, îmi spune mai târziu ce-a înțeles din „Super Girl“. „Nu atât de cool“, spune ea.)

Să fii un artist expatriat înseamnă să experimentezi o schimbare profundă de mentalitate. Pentru Xu Bing, invitația de a se întoarce la Beijing în 2008 a fost ca o călătorie înapoi în oglindă. „Cele două invitații erau în oglindă – o experiență similară, dar în sens invers. „Întorcându-mă în China, spunea el, „aveam de făcut aceleași lucruri“ pe care le făcusem când am plecat în Statele Unite – să mă readaptez, să redevin un chinez în noua țară. Cel mai mare câștig al experienței din Occident, simte el acum, a fost că a devenit „mai sensibil față de cultura chineză, pe care o apreciază mai mult acum“.

Condus cu ardoare de el însuși, Xu spune că cea mai importantă lecție pe care încearcă să le-o transmită studenților săi de la CAFA este că autodisciplina contează la fel de mult ca și creativitatea. Dar când l-am întrebat în ce direcție crede că va ajunge cariera sa, mi-a răspuns brusc în engleză: „Nu poți să-ți faci planuri“, spune el, cu vehemența unui om pe care viața l-a învățat că fructele talentului, inspirația, munca extenuantă și succesul pot dispărea într-o singură clipă. „Ce va urma depinde doar de soartă.“ n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

122

Elocvența nu a fost niciodată punctul forte al celor de la Sex Pistols. Dar Steve Jones, chitaristul lor, atinge exact notele care trebuie atunci când spune ”De fapt, nu suntem într-o muzică, suntem într-un haos”. Întregul gen de muzică punk rock acționa în furie, iar cei de la Pistols știau că muzica poate fi hrana emoțiilor, altfel decât dragostea.

Furia, adesea atât de irațională este asociată natural cu un ton bun.

RAMONES MY BRAIN IS HANGING UPSIDE DOWN (BONZO GOES TO BITBURG) Cei de la Sex Pistols i-au urât pe cei de la Ramones – iar americanii le-au răspuns cu aceeași monedă -, iar cei de la Ramones l-au urât pe Ronald Reagan, sau cel puțin momentul în care acesta a vizitat cimitirul german de la Bitburg, unde erau îngropați soldați SS. Nu contează furtuna chitarelor sau tobele transpirate; Joey Ramone (care era evreu) alterna între a părea nervos sau rănit cu adevărat.

NINA SIMONE FOUR WOMEN Scrisă în 1966, oda lui Simone pentru arhetipul femeii afro-americane a fost revoluționară. O simplă melodie de pian și percuție slabă o supunea unui balans în care-și cânta suferința. Asta până la ultima sa imagine, când Simone începe să urle, iar când atinge apogeul, pur și simplu te îngrozește.

BIKINI KILL ALIEN SHE La un minut și 41 de secunde, cântecul este extrem de scurt, dar Kathleen Hanna compensează cu energia pe care i-o acordă fiecărui minut. Ea țipă, se vaietă, se revoltă. Versurile, pline de sunete de chitară și tobe frenetice, sunt neinteligibile de multe ori. Chiar dacă o ascultați atent, veți auzi o femeie care se războiește cu ea însăși: este ea o inocentă pasivă sau o feministă radicală? Ce vi se pare nepământean?

ICE CUBE THE NIGGA YA LOVE TO HATE Ca inovator al curentului gansgta rap, Ice Cube a avut mult de lucru. Genul aduna laolaltă toate antipatiile. Piesele P-funk ridicau tensiunea în momentul în care versurile fragmentate și vulgare

ale lui Cube sugerau alte înțelesuri.

Există și un manifest al rapperului Grandmaster Flash - asigurați-vă că nu vă aflați la marginea prăpastiei când îl ascultați.

BILLY BRAGG WHICH SIDE ARE YOU ON? Un om și-a luat chitara și a modernizat un cântec de protest din 1931, descoperit în Kentucky (despre nemulțumirile față de loviturile sindicaliștilor-marionetă), adaptându-l pentru atitudinea britanicilor anului 1987 față de Margaret Thatcher.

Varianta lui Bragg este rece și minimală fără să pară stearpă însă, iar cuvintele lui sunt un adevărat „cri de coeur“.

ST VINCENT GROT Annie Clark este un fan al aranjamentelor corale diafane. Muzica ei începe ca un șoc și continuă cu intonări plăcute ca zborul unui fluture întinse peste un geamăt crud, de voce puternică – „puterii nu-i pasă de ceea ce simți, cât timp înveți cum să îngenunchezi“. Cu stilul său lent, zumzăind acorduri de chitară, „Grot“ este un maniheism brutal pe cât de necruțător, pe atât de triumfător.

LOUIS JORDAN HARDHEAD Liderul formației care a deschis drumul rock’n’roll-ului este un om cu gusturi simple. După o zi grea de muncă, el se așteaptă la o cină caldă și o baie cu spumă, nu la fasolea călâie și umărul rece al nevestei. În acest cântec metalic, în stil de blues, el îi răspunde nevestei recalcitrante cu falsă indignare. „Au dat numele orașului meu natal după capul lor: Little Rock.“ KING KRULE NOOSE OF JAH CITY Cu trăsăturile lui delicate, Archy Marshall poate părea slab, dar vocea sa demonstrează contrariul. Este izbitor de profundă și, chiar și la 19 ani, scârțâie și atinge culmi. Aici, clapele lucitoare și petele chitării se îmbină cu vocea plină de ecou. Este un mut nervos, dublat de o voce disperată.

Toate melodiile por fi cumpărate de pe iTunes; întregul playlist este pe Spotify (cuvinte-cheie “IntLifeMag Spotify”)

VARIETĂȚI DE CAFEA SINGLE ORIGIN, CU UN GUST ȘI O AROMĂ DEOSEBITĂ, CU INFLUENȚE ÎN FUNCȚIE DE FIECARE ZONĂ ȘI DE FLORA DIN LOCUL UNDE A FOST PLANTATĂ.

CV VIZUAL

Claire Danes De multe ori, Hollywood-ul nu ştie cum să o pună în valoare. În schimb, televiziunea știe, iar „Homeland“ a ajuns în casele tuturor. Antonia Quirke selectează cele mai revelatoare replici ale lui Claire Danes.

1994 - ANGELA CHASE DIN „MY SO-CALLED LIFE„ Claire Danes a fost iubită întotdeauna mai mult de televiziune decât de cinema, iar ea a acceptat acest lucru cu înţelepciune. O newyorkeză şireată, cu părinţi din clasa medie, Danes a debutat în televiziune la doar 13 ani, într-un episod din „Law & Order“, și a fost aleasă să joace rolul principal din „My So-Called Life“, o dramă despre niște tineri ambițioși și ciudați care sunt chinuiţi de iubirea neîmpărtăşită, de bunăciunile cu breton lung - care a avut 19 episoade şi i-a adus un premiu Golden Globe. La 15 ani, în rolul Angelei, cea cu părul roşu-portocaliu care obişnuia să poarte cardigane cu mâneci mult prea lungi, Danes este ea însăşi deja spectaculoasă. Zâmbetul care ascunde o teribilă suferinţă. Sinceritatea cu care citeşte superficial transformă chiar şi cele mai multe fetişuri („Aş putea vreodată să-l plac, sau mai mult, să-l cunosc pe Jordan Catalano?“) în ceva mai înduioşător şi grav. Douăzeci de ani mai târziu, cuvântul care continuă să o caracterizeze este „seriozitate“.

2004 MARIA HUGHES DIN STAGE BEAUTY „Sunt o actriţă, nu o frumuseţe“, insistă Danes cea aparent-modernă, cu sinceritatea ei dintotdeauna, în această farsă melancolică și deosebit de neobișnuită despre actorii teatrului englez din perioada Renaşterii. „Dacă îi priveşti trăsăturile separat, cu atenţie, vezi că nu sunt tocmai perfecte, dar împreună formează ceva frumos“, îmi spune Richard Eyre, regizorul filmului. „A fost gimnastă în copilărie, deci este obişnuită să fie privită insistent şi analizată. Altfel că atunci când am filmat scena de sex şi i-am spus ‘putem să-ţi vedem fundul, Claire‘, ea a spus doar „Oh, toată lumea l-a văzut“.

124

1996 - JULIETA DIN „ROMEO&JULIET“ Același Baz Luhrmann nebun. Artificii şi încălţăminte cubaneză. Îndemnuri şi coarne de diavol cărămizii care clipesc intermitent. Tablouri cu Fecioara Maria plângând, togi şi acvarii cu peşti şi piscine din mozaic şi nervi pulsând şi... vine.

Danes, ca şi Julieta, fiica gânditoare, solemnă şi onestă, ca şi când o singură minciună ar blestema-o pe viaţă, cu o înţelegere minunată şi ordonată a textului şi cu acea încruntătură – chiar şi atunci când zâmbeşte –, faţa aceea tânără începe acum să semene cu ceva moştenit.

2005 - JULIE NORTON DIN „THE FAMILY STONE“ Trebuie să fie groaznic: o comedie romantică de Crăciun dedicată ascultătorilor postului național de radio, care promovează adopţia metişilor, a celor gay şi a surzilor (într-o singură familie!). Dar râzi în hohote când îl vezi.

Personajul lui Danes este pomenit dar nu este prezent în mare parte din film, iar când apare, în sfârşit, spre final – ca opusul lui Brando din „Apocalypse Now“ –, se comportă absolut normal, amabil şi veritabil, stând în vârful patului și citind Margaret Atwood. Sau tocmai mi-am imaginat copia de la „The Handmaid’s Tale“?

CULTURĂ

2007 ANN GRANT DIN „EVENING“ Filmul despre dragostea pierdută în WASP-ul anilor ’50 (White Anglo-Saxon Protestant), din Newport, nu este bun – la fel ca majoritatea filmelor lui Danes –, dar la cei 28 de ani, Danes devine din ce în ce mai dură, scoţându-şi atât de mult în evidenţă inteligenţa, astfel încât în momentul în care îl sărută pe Patrick Wilson, un om calm şi diplomat, pare că atacă încântată un ou fiert.

Partenerul lui Danes este actorul englez Hugh Dancy, cu care s-a şi căsătorit. El pare moale şi „frumușel“ în comparaţie cu îmbujoratul, zâmbitorul și „arătosul“ de lângă el, soţia socratică. Fiul lor, Cyrus, s-a născut în 2012.

2011-13 CARRIE MATHISON ÎN HOMELAND Nimeni nu a reuşit să joace o criză bipolară mai bine decât a făcut-o Claire Danes în „Homeland“. Cine altcineva ar fi putut prelua rolul unui agent CIA dificil şi libidinos şi să-l transforme într-o astfel de orgie a decenţei?

Ce altceva ar putea să mai conteze, vă întrebați, când de fiecare dată când îşi întoarce privirea arzătoare - în comparaţie cu marinarul tremurând Nicholas Brody (Damian Lewis) –, expresia ei devine atât de deschisă, încât aproape că seamănă cu Lillian Gish. La sfârşitul primului sezon, Danes a demontat-o pe Carrie Mathison şi apoi a adunat-o bucată cu bucată chiar în fața noastră și a construit-o la loc. Remarcaţi cum îl plimbă cu căruciorul pe nefericitul Brody la camerele de motel ca să aibă acea întâlnire grozavă cu el, într-un amestec de agresiune adolescentină cu iubire tandră și pură. După ce a primit cel de-al treilea şi al patrulea premiu Golden Globe din carieră, Danes s-a înconjurat de o imensă aură de putere şi transformare. Ochii aceia verzi ciudaţi ai lui Mathison au început să pulseze. (Lewis a avut întotdeauna aceiaşi ochi verzi? E ca şi cum i s-ar fi alăturat cultului ei.) Pulsul funcţionează ca o armă încărcată. A ajuns la „Homeland 3“ și încă strălucește. n Homeland revine în Statele Unite pe 29 septembrie

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

2010 TEMPLE GRANDIN ÎN TEMPLE GRANDIN De acum încolo, devenea o problemă. Unde erau părţile care conturau faţa ei unică lipsită de semnele îmbătrânirii? Apoi brusc, a înflorit, purtând cea mai stânjenitoare perucă din lume într-un rol lipsit de sentiment - dar care ia fulgerător premiul Golden Globe -, al unui expert autist în creşterea bovinelor. Şi avea un zâmbet nou, care a propulsat-o în carieră: unul care emană un aer pătrunzător de violenţă difuză.

ȘAPTE MINUNI

James Watson

În 1953, după ce James D. Watson și Francis Crick au descris structura ADN-ului, cei doi s-au lansat pe firmamentul artistic. Watson avea 27 de ani și pentru el, momentul acela a însemnat deschiderea porților către lume și artă, reflectată în șapte minuni alese chiar de el.

CONSTRUCȚIE THE GIBBS BUILDING, KING’S COLLEGE, CAMBRIDGE Când locuiam la Cambridge, în 1950, am avut un prieten care era un membru al Casei Regale și deținea câteva camere în clădirea Gibbs. Mi s-a părut frumos, era modul în care mi-aș fi dorit să trăiesc într-o zi – în camere mari. Am crescut într-un bungalou cu două camere din sudul orașului Chicago. Bunica locuia împreună cu noi, așa că eu dormeam împreună cu sora mea în pod. Era un bungalou micuț, mult mai mic decât clădirea în care a crescut Michelle Obama – aflată la circa o milă distanță de a noastră. Tavanele erau foarte joase, de unde și explicația pentru dorința mea de a locui la un moment dat în camere mari.

HOTEL CLARIDGES, LONDRA Este o clădire mare veche din centrul lumii artistice, aproape de câteva galerii pe care îmi place să le vizitez. Peste drum de ea, fusese pe vremuri o galerie mică de artă, de unde mi-am cumpărat o minunată litografie semnată David Hockney. Familia mea avusese o casă în Londra, pe care a vândut-o însă – în Londra stăteam doar trei-patru zile pe an, drept pentru care aceasta părea o extravaganță. De când am intrat în afaceri, locuiesc la Claridges și plătesc jumătate din tarif. Locația este frumoasă, serviciile sunt foarte bune, iar micul dejun este excelent.

PLAJĂ MARTHA’S VINEYARD Cred că m-am îndrăgostit de Cape Cod când am ajuns profesor la Harvard, în 1956.

Nu pot să-ți spun exact care este bucata mea favorită de nisip din Cape Cod sau Vineyard, pentru că sunt foarte multe plaje minunate acolo. O vreme am avut o casă în Martha’s Vineyard și mi-am petrecut mult timp acolo. Când sunt pe plajă îmi place să privesc păsările la țărm – îmi amintesc de copilăria mea, când mă uitam la păsările de pe lacul Michigan, dar e mai bine la Cape Cod. Lunile august și septembrie (la început) sunt cele mai bune pentru ele. Acum locuim în Long Island, unde există plaje de jur împrejur, așa că nu mai avem nevoie de o casă pe plajă. Am vândut casa de la Martha’s Vineyard ca s-o cumpărăm pe cea de la Londra, după care am vândut-o și pe aceasta ca să construim actuala noastră casă din Cold Spring Harbour, proiectată în stilul lui John Soane. O vreme am avut un apartament în nordul Oxfordului, dar am fost nevoiți să-l vindem ca să ne reparăm apartamentul din New York.

126

LOCURI

CĂLĂTORIE PRIN ESTUL AFRICII În 1961 am plecat în Nepal, la Katmandu, și am hoinărit singur prin oraș – mi-l amintesc ca un moment foarte special și un loc special, plin de cultură. Dar cea mai interesantă călătorie a mea a fost în estul Africii.

Am fost acolo cu Fundația Ford, în 1966; am vizitat șase țări în șase săptămâni. Mi-a plăcut Kenya în mod deosebit. Era la scurt timp după câștigarea independenței, iar Munții Albi erau încă intacți și extrem de frumoși. De acolo am ajuns în Kampala și apoi în Tanzania, Zanzibar, Uganda.

Călătorind împreună cu cei din fundație, am avut ocazia să mă întâlnesc cu președintele Sudanului și al Tanzaniei. Am survolat zonele din avioane mici. Singura țară în care mi-am dorit să ajung a fost Noua Guinee, dar n-am reușit niciodată, și probabil nici nu voi mai reuși.

ORAȘ CHICAGO Ei bine, aș putea să răspund la fiecare întrebare cu Cambridge, care este cel mai frumoș oraș din lume. Îmi place, de asemenea, Londra, dar am de gând să aleg Chicago, orașul meu natal. Chicago este un oraș minunat, un mare oraș. Clădirile sunt mai departe, în afara lui, dar sunt frumos proporționate, așa că poți să le vezi, spre deosebire de New York, unde totul este mult prea apropiat. În plus, Chicago este pe malul lacului și pe lângă râu. Universitatea din Chicago, unde am învățat de la 15 ani, are clădiri gotice în stilul celor de la Cambridge și este foarte drăguță – singura problemă este că în toată zona de acolo nu este nici un restaurant bun. Acum am crescut și am bani, așa că nu mai mănânc rahaturi. Cu toate astea, Chicago rămâne însă un mare oraș.

Doar trăiești pentru momente mari: muzică grandioasă, artă și arhitectură foarte bună - prin urmare, dacă nu le ai, îți lipsesc.

LUCRARE DE ARTĂ HENRY MOORE – ”STUDIES FOR SEATED FIGURES” (1932) Colecționez opere de artă de 50 de ani, dar admir această piesă la fel de mult ca-ntotdeauna. Dacă nu vezi ceva în mod repetat, nu poți să spui cât de mult îți place acel ceva. Această operă este foarte frumoasă; transmite o seninătate liniștită. Deschiderea mea către artă s-a produs când aveam între 30 și 40 de ani, când aveam și suficienți bani ca să încep să o cumpăr. Artistul meu preferat a fost dintotdeauna Picasso, dar n-am avut niciodată bani să cumpăr o operă de-a sa.

VEDERE MUNȚII MATTERHORN DIN ZERMATT Îmi place imaginea pe care o oferă Alpii în jurul orașului Zermatt, cu munții Matterhorn care se văd în depărtare.

Schiez prost – când eram tânăr, n-aveam bani să plătesc cursuri de schi, iar când mi-am permis, am refuzat să o fac pentru că nu mi-am dorit niciodată să mă accidentez serios. Dar îmi place să merg în Alpi și îmi place să merg pe munte, pentru priveliște. Pentru mine, este vorba mai mult de o grandoare scenică decât de mișcare. Elveția este mai frumoasă decât Rockies, iar mâncarea, mult mai bună. n

James Watson a fost intervievat de Samantha Weinberg TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

LOCURI

CARTOGRAFIE

(un teritoriu) Proaspăt cartografiat Această hartă uzată, păstrată vreme de douăzeci de ani în deplină siguranță, în suportul ei, îmi amintește de unul dintre cele mai fericite momente din viața mea. În 1994 am petrecut șapte luni în Antarctica, campând în Munții Transantarctici, la aproape 77 grade sud de ghețarul Taylor. (Pe harta din dreapta puteți vedea o buclă a acestui ghețar.) Am fost invitată într-o tabără formată din opt cercetători importanți, care făceau o anchetă referitoare la prezența nitraților în coloanele de apă ale lacului Bonney.

M-am simțit ca și cum aș fi făcut primul pas pe planetă.

Mi-am petrecut timpul luând notițe pentru cartea mea și ajutându-i pe cei din tabără – făceam găuri în gheață și înfigeam în ele tuburi de cauciuc, căram probe de apă cu o sanie Nansen, făceam budincă din pâine, unt și praf de ouă. Fiecare dintre noi avea un cort de dormit și tot ce făcea, făcea în acel Jamesway – un cort cu cadru rigid arcuit, încălzit cu ajutorul unui arzător Preway, pe bază de ulei.

Modelul Jamesway era vechi din 1950. Pe o plăcuță atârnată la intrarea în cort scria ”Bună dimineața, cercetători! Este o zi numai bună pentru cercetat!” Am mâncat la o masă lungă demontabilă, din mijlocul căreia răsărea un palmier gonflabil. Un frigider pe gaz era plin cu probe de apă păstrate în tuburi, în vreme ce alimentele erau lăsate pe jos.

Căpitanul Scott a descoperit ghețarul Taylor lung de 34 de mile (54 kilometri) în 1901, în prima sa expediție în care a navigat spre sud. Denumit după Griffith Taylor, unul dintre geologii exploratorului britanic James Cook, ghețarul se află la capătul unei văi aride create de înaintările și retragerile ghețarilor prin Munții Transantarctici. Aceste văi uscate, dezghețate parțial în urmă cu patru milioane de ani, dispun din loc în loc de bazine cu apă sărată – puteți vedea câteva dintre ele pe hartă -, care formează unul dintre cele mai extreme deșerturi din lume. NASA a cules probe din acea zonă înainte de misiunile sale interplanetare.

Unul dintre inginerii de acolo mi-a spus, ”asta este atât de aproape de Marte pe cât putem noi ajunge.”

Echipajul meu de la Lacul Bonney, finanțat de Fundația Națională pentru Știință, săpa găuri în calota de gheață groasă de 12 picioare (circa patru metri - n.r.), care acoperea lacul și forma capcane de sedimente dedesubtul ei. Era o muncă complexă, costisitoare și plină de riscuri, care dura uneori chiar și 30 de ore. Mai jos de sud, e greu să păstrezi trei săptămâni o gaură săpată în gheață. Echipa a dus o luptă constantă cu Marele Îngheț. După cină (de obicei paste cu sos de legume uscat-congelate), băieții – da, toți erau băieți – vorbeau despre carbonul organic care împroșca lacul de jur împrejur și-l garnisea cu cristale prinse în capacul de gheață, și fiecare punea întrebări referitoare la viața microbiană care lua naștere în apa ca o supă, plină de nitrați. Într-o după-amiază rece de februarie, când nu era nevoie de mine în tabără, m-am plimbat prin vale, bucurându-mă de

128

cele minus cinci grade – echivalentul unei clime temperate în Antarctica. Nu bătea niciun vânt. Puteam să aud cum crăpau șanțurile de gheață pe malul lacului Bonney și să văd aburii vulcanici care decorau Muntele Erebus colorând cerul.

Culmile gemene ale munților Quartermains erau singurul lucru care se interpunea între mine, platoul polar și Polul Sud, cu toate că asta însemna un drum lung de străbătut.

Multe dintre pantele joase ale munților săpau straturi prin gheață, un lucru rar întâlnit în Antarctica. Lumina era palidă ca o lămâie proaspătă.

Speriată să nu-mi pierd direcția, m-am oprit să pescuiesc această hartă din cutia mea și să o întind pe gheață. Realizată în 1980 de United States Geological Survey (USGS), ea reproduce părți din Antarctica la o scală de 1:250.000. Am urmărit traseul meu pe reperele topografice, care treceau inclusiv pe lângă muntele deosebit de ascuțit poreclit de alpiniști ”Doesn’t Matterhorn”.

Dincolo de el, foaia era goală. Ajunsesem la capătul hărții.

Ajunsesem acolo unde mi-am dorit. Pe un teritoriu necunoscut.

Mai târziu în acea excursie, am trecut pe lângă o focă eșuată de ceva vreme pe o morenă, cu totul intactă, corpul său fiind acoperit în întregime cu un strat de mușchi verde, ca o blană. Când i-am povestit despre asta, șeful de echipă mi-a spus: ”Te afli într-un loc nedegradat.” A fost cel mai corect mod de a marca acel loc pe hartă, capturând atemporalitatea Antarcticii. Americanul de origine română John Priscu, acum profesor de ecologie la Universitatea State Montana din Bozeman (Statele Unite), a petrecut deja zece sezoane în Antarctica. De la momentul vizitei mele, el a botezat oficial o vale și un curs de apă cu numele său, la fel ca Griffith Taylor. În timp ce stăteam într-o noapte albă, strălucitoare, în Jamesway, după o zi chinuitoare pe care am petrecut-o cărând probe de apă din lac, mi-a spus că el crede că istoria planetei a fost calibrată în gheață.

Din clipa în care USGS a realizat această hartă, sateliții au modificat fața planetei și cred că nici până azi nu a fost cartografiat tot. Harta mea aparține deja trecutului. Exploratorii contemporani culeg probe din lacurile văilor uscate folosindu-se de hărți mult mai sofisticate. Dar Antarctica rămâne încă piatra de moară a cartografilor. Dacă vei căuta ghețarul Taylor pe Google Maps, vei înțelege ce vreau să spun. Îmi place această hartă pentru inexistența alterării umane – nu are nici orașe și nici autostrăzi. Ghemuită în biroul meu din Londra, în spatele unei ferestre stropite de ploaie, o desfac deseori și privesc ghețarii și văile pe care le cunoșteam atât de bine odată. Dar în visele mele, mă opresc întotdeauna la limita compilației. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

FOTO UNITED STATES DEPARTMENT OF THE INTERIOR

În Antarctica, hărțile sunt un pic diferite. Sara Wheeler vorbește din experiență.

LOCURI

130

ÎN SĂLBĂTICIE

Pe malul râului

Impunătorul Torridge a fost izvor de inspirație pentru poeți și noveliști.

William Fiennes merge pe firul apei în căutarea vidrelor.

Râul Torridge izvorăște la Baxworthy Cross, în regiunea mlăștinoasă Woolley din nord-vestul comitatului britanic Devon, ajunge în est, parcurgând o distanță de 48 de mile, traversează culturile dintre Dartmoor și Exmoor și ajunge în nord, la Bideford, aproape de canalul Bristol. În literatură, „Vidra Tarka“ a lui Henry Williamson este cea mai faimoasă, și ea s-a născut într-o vizuină de pe Torridge. În plus, râul este o prezență recurentă în colecția poetului Ted Hughes – „River“ (1983) – ale cărui evocări m-au purtat mult timp în acest ținut verde misterios, condus de somoni și libelule.

Deși nu există nici un drum oficial către Torridge, la începutul lui iunie mi-am petrecut acolo cea mai mare parte dintr-un week-end (și cea mai bună). Am mers pe jos cât de mult am putut, lăsând mașina în apropierea podurilor, sărind gardurile și porțile oamenilor, nu înainte însă de a le cere permisiunea.

Cu un ochi după vidre, am luat-o pe făgașul râului, prin lunci, câmpuri arate și păduri de foioase pline de clopoței și leurdă, mirosul de usturoi ajungându-mi în nări cu fiecare rafală a brizei. În apropiere de Meeth și Sheepwash, punțile așezate de-a lungul malurilor marcau zonele de pescuit: unghere pline cu somon și păstrăv care te răsplăteau între martie și septembrie. Am trecut peste obstacolele șanțurilor de drenaj și m-am așezat pe malul râului, pregătit să văd vidrele, iar mintea îmi zbura la toate numele momelilor recomandate pentru pescuit: Butchers, Medicines, Silver Stoats, Alexandras, creveții Ally, Royal Coachmen, March Browns. Pescuiam pe nevăzute. Stratul gros de praf galben de pe șireturile mele era ca polenul de pe Piciorul cocoșului. Dincolo de pădurea suspendată de la Halsdon, bolțile de stejari și frasini creau niște peșteri adânci verzi-maronii, prin inima cărora râul Torridge înainta încet, ca un cortegiu.

Un râu este un șir de sunete: zgomotos la stăvilare, el intrând într-o tăcere groasă la cotituri, unde se adâncește și se domolește. Aproape întotdeauna am plecat singur la râu. Cei cu Land Rover treceau pe lângă mine cu undițele scoase pe geam ca antenele

rebele și cu stickere gen „Keep Calm and Carry On Hunting“ lipite pe geamul lunetei. Duminică dupăamiaza, adolescenții își făceau prosoapele sul și înotau cu ele sub brațe, după ce lăsau Peugeot-ul pe marginea drumului, la adăpost, cu semnul începătorului la vedere. Lumina se unduia pe partea inferioară a arcurilor de piatră ale podului. Spre seară, un pescar îmbrăcat într-o salopetă de neopren stătea în mijlocul râului, lansând metri întregi de ață în semiîntuneric.

Câteva poeme din colecția „River“ ating cu disperare problema degradării mediului, Hughes proliferând chiar injurii la adresa „marelui șlem“ al ierbicidelor și pesticidelor care ajung în râu aduse de ploi. Charlie, prietenul său pescar, găsește o midie > putredă: „Doamne! A murit râul! O, Doamne!/Au murit chiar și midiile!“. Dar în Iddlesleigh (Duke of York, Devon), un fermier local pe nume Peter părea mai optimist. Mi-a spus că au reapărut midiile de apă dulce. Chiar el a găsit o cochilie. „Sunt doar două-trei sute în regiune. Dar e un semn că râul e curat, așa că se vor întoarce“. Cât timp e în stadiul de larvă, explică Peter, scoica perlă stă atașată de branhiile somonului și ale păstrăvului, lăsându-i pe aceștia să se stabilească în albia râului; scoica trăiește doar în ape dulci, curate. Și vidrele se întorc, chiar dacă erau pe cale de dispariție în Anglia anilor ’80. Dar eu încă nu văzusem nici una. Așa că luni, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg din nou în josul râului. Vaci gestante și juninci – ca niște limuzine de culoarea caramelului – zăceau pe câmpuri, năucite de dimineață. Dincolo de cărare, printre frasini, o cruce medievală de piatră purta un strat de licheni. Departe de apă, pițigoi și pitulici cântau în pădure. Păstrăv crescut în bazine. Eram de-a dreptul fascinat de Torridge. Nu mă mai gândeam nici măcar la vidre. Un pescăruș a apărut pe neașteptate și a trecut pe lângă mine, trasând în zbor o linie azurie către Exmoor. „Râul merge mai departe”, scria Hughes, „alunecând în spațiul său, supunându-i-se lui însuși/În cercul său.“ n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

FOTO SOUTHCLAY.CO.UK

CĂLĂTOREȘTE CA UN LOCALNIC

Când ajungi...în Barcelona Trezește-te devreme, ca să vizitezi Sagrada Familia. John Carlin spune cum să eviți aglomerația într-un oraș atât de cunoscut.

NU te obosi să cauți mostre ale clonelor falimentarului El Bulli. Sunt scumpe, pretențioase (criza din Spania e reală) și, sincer, un pic depășite acum.

NU te duce pe faimosul bulevard La Rambla: este supra-evaluat, supra-aglomerat, vulgar, plin cu păsări închise în colivii și turiști prinși în capcana restaurantelor inferioare.

țâfnoși, plus biserica austeră de secol XIV, Santa María del Mar. Hotelul Banys Orientals, cu camere duble care pornesc de la 100 de euro, este elegant și accesibil.

DA, vizitează stadionul Camp Nou, al FC Barcelona, care este o sursă de inspirație copleșitoare și are un muzeu plin de touch-screen-uri. Dar nu purta tricoul echipei naționale catalane, chiar dacă cei mai mulți dintre jucătorii ei au câștigat Cupa Mondială pentru Barça, în 2010. Naționalismul catalan trebuie respectat în orice moment.

DA, plimbă-te pe Rambla de Catalunya, cel mai elegant bulevard al Barcelonei. Dacă te îndrepți spre nord, nu rata biserica romano-catolică din vârful muntelui, de unde poți admira întregul oraș.

Denumit indecent, Tibidabo, el provine din latină – ”îți voi da tot” – și reprezintă vorbele Satanei către Iisus, răstignit pe cruce, pe care a încercat să-l ispitească cu toate splendorile pământului.

NU rata La Boquería, probabil cea mai bună piață de alimente proaspete din Europa. Alegeți o șuncă ”Pata Negra”, oprește-te s-o guști sau continuă-ți peregrinarea. Dacă vrei un festin vizual, treci pe la Muzeul Picasso. Dar nu într-o zi de luni, căci astfel vei rata peștele, homarii și scoicile.

DA, prelungește-ți cina până după miezul nopții. Nici un club care se respectă nu se deschide mai devreme de două dimineața, mai ales în week-end. O opțiune bună, mai ales pentru nopțile răcoroase, este să savurezi o băutură pe una din terasele de pe acoperiș ale hotelurilor Condes de Barcelona, Majestic sau Casa Fuster.

NU te abate mai la nord de Bulevardul Diagonal, pentru că nu ai ce să vezi în cartierul barcelonez, cu excepția, poate, a boemului Barrio de Gracia, unde trăiesc localnicii și unde turiștii se aventurează destul de rar.

DA, du-te la Sitges – faci doar o jumătate de oră cu trenul până acolo, pe malul mării și în acorduri clasice, iar plajele sunt mai bune decât în Barcelona. Sitges este un orășel cosmopolit, fermecător, și – în același timp – capitala homosexualilor din vestul Mediteranei.

Asta nu înseamnă însă că heterosexualii s-ar putea simți excluși. Englezul Bobby Robson, fost antrenor la FC Barcelona, spunea: ”Nu vă faceți griji. Veți găsi o mulțime de muieri”.

DA, vizitează Sagrada Familia, catedrala lui Gaudi, cea mai prelungită construcție arhitecturală aflată încă în lucru, jumătate gotică, jumătate SF – du-te acolo devreme însă, altfel cozile la care va trebui să stai în soarele de vară arzător ți-ar putea afecta sănătatea și sufletul în orice moment al anului.

DA, pierde-te pe străduțele cartierului Born, aproape de mare, în partea veche, medievală, a orașului: vei descoperi o mulțime de baruri săpate în perete și magazinașe amuzante conduse de bătrâni

DA, mănâncă tapas de calitate la Ciudad Condal sau la restaurantul Cerveceria Catalana, dacă se poate pe terasa exterioară. Dacă ajungi seara, după opt, inevitabil vei pierde vremea așteptând, dar îți vei bucura ochii cu tratațiile strălucitoare expuse la bar.

BLUE AIR

NU folosi termenul Barça atunci când te referi la oraș.

Este numele echipei de fotbal locale, nu al orașului. n

De 9 ani, în topul preferinţelor românilor

Blue Air are capital 100% privat românesc şi este singura companie de smart flying din România. De nouă ani, peste 9.5 milioane de pasageri au ales să călătorească cu Blue Air, în toată Europa. Aeronavele companiei operează zboruri către 28 de destinaţii

europene, cu plecări din Bucureşti, Bacău şi Sibiu. Noul acţionariat al companiei are ca prim obiectiv consolidarea poziţiei în piaţă. „Ţinta acţionarilor pentru anul 2013 este păstrarea cifrei de afaceri la nivelul anului trecut şi conservarea numărului de pasageri, care au beneficiat de serviciile noastre”, a explicat Directorul General Blue Air, Gheorghe Răcaru.

Pentru perioada 2014-2015, obiectivul noilor acţionari este creşterea cifrei de aface­ri consolidate cu 3-5%. „Avem în vedere o schimbare radicală în ceea ce priveşte serviciile oferite pasagerilor noştri. De la client-

ADVERTORIAL

service, rezervări şi până la catering-ul din aeronave, pasagerii vor observa schimbări radicale şi noutăţi, în premieră pentru industria de profil din România. În plus, suntem interesaţi de creşterea graduală a flotei de aeronave”, a subliniat Gheorghe Răcaru.

Până acum, performanţa Blue Air nu s-a reflectat doar în indicatorii financiari.

La Conferinţa Mondială a Companiilor Aeriene de Low Cost desfăşurată la Londra pe 30 Septembrie 2010, Blue Air a fost declarată Compania aeriană low-cost cu cea mai mare creştere a ofertei de locuri în perioada 2009-2010. De asemenea, Blue Air este singura companie de transport aerian din lume căreia i-a fost decernat Mărul de Aur (Pomme D’Or) în 2009 – Oscarul pentru Excelenţă în Turism, din partea Organizaţiei Internaţionale FIJET (Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor de Turism).

ȚINUTURI IMAGINARE

Insula din suflet Robert Macfarlane revine la unul dintre cele mai irezistibile locuri fictive La început a fost harta. Robert Louis Stevenson a scos-o în vara anului 1881 ca să-și distreze fiul vitreg, în vârstă de 12 ani, în timpul unei vacanțe ploioase petrecute în Scoția. Harta înfățișează o insulă aspră de coastă, cu păduri, culmi muntoase, mlaștini și golfulețe. Câteva nume de locuri trădează aventură și dezastru: Spyglass Hill, Stânca Albă, Mormintele. Caligrafia este subtilă, iar în josul hărții, la sud de insulă, apar o busolă complicată și schița unui galion cu toate pânzele ridicate. Există chiar și avertismente pentru marinari: ”curenți puternici”, ”ținut respingător”. Iar în centrul insulei apare desenată o cruce roșie ca sângele și un indiciu mâzgâlit: ”Aici este marea comoară”.

Harta lui Stevenson a fost desenată pentru a contura visul unui copil, dar ea a avut un efect mult mai puternic asupra sa, ca scriitor, inspirându-l să scrie celebrul roman de aventuri ”Insula Comorii” (apărut în 1883). Absorbit de hartă, Stevenson a început să-și populeze ținutul cu caractere (Long John Silver, căpitanul Flint) și să-l încarce cu intrigi.

Din acea simplă pagină desenată s-a născut unul dintre cele mai fascinante ținuturi imaginate vreodată. Nenumărați copii au aterizat pe plajele sale albe, au înaintat cu prudență prin pădurile sale întunecate și au văzut lumina soarelui apărând din spatele vârfurilor sălbatice de piatră ale piscurilor sale. Odată vizitată, insula îți rămâne în suflet.

La fel ca și Stevenson, sunt un cartofil și, tot datorită lui, sunt foarte pasionat de insule. Hărțile îmi încing imaginația, pentru că ele îmi oferă – așa cum consideră și Rosita Forbes – ”magia unei perspective fără truda și sudoarea realizării ei”. Ele îți pun în picioare cizme de șapte-poște, care-ți permit să străbați mile în câteva secunde. Pe o hartă, vizibilitatea este întotdeauna perfectă. Poți să plutești pe deasupra defileelor și a mlaștinilor, să treci peste fațadele stâncilor dintr-un singur salt și să traversezi salba de râuri fără măcar să te uzi doar trasând linia unui drum cu vârful unui creion. Tatăl meu m-a învățat cum să citesc hărțile astfel încât să descopăr peisajele magice din străfundul lor.

Un detaliu al contururilor ia forma unor culmi cu dinți de fierăstrău sau a unor căldări glaciare scobite, o gaură între hașuri sugerează un mic golf în care am putea acosta în siguranță o barcă cu vâsle.

După ce l-am citit pe Stevenson, am vrut să-mi petrec timpul liber printre alți scriitori insulari - William Golding (”Împăratul muștelor”) și John Fowles (”Magicianul”), undeva pe o insuliță fără nume, întinsă pe patru mile, cu doi munți stâncoși în mijlocul ei, îmbrăcați în grozamă și porumbar (arbuști sălbatici – n.r.) și poteci mărginite de flori de ciuboțica-cucului.

Am început să proiectez și harta insulelor mele ideale. Exista o insulă de stâncă neagră undeva în Atlanticul de Nord, în al cărei far aș fi preferat să-mi petrec iarna și în jurul căruia cele mai mari furtuni ar fi stârnit valuri imense, cu falduri albe. Exista o insulă de calcar cu un izvor prolific, păduri de ilex și o rețea de peșteri marine în care apa capătă culoarea lapisului pe fundalul stâncilor albe care le îngrădeau.

Exista un clișeu - o insulă inelară de corali, cu un cocotier îmbelșugat și o lagună în care mișunau pești numai buni de prins. Acum înțeleg că era vorba de fapt de niște teme comune care începeau să iasă la suprafață: autosuficiență, izolare extremă, prea mult timp liber – semnele inconfundabile ale utopismului la locul de muncă. Desigur, așa cum știau și Golding și Fowles, insulele generau întuneric la fel cum distribuiau și lumină. Dorul de singurătate poate distruge mizantropia; dorința de autosuficiență se poate transforma într-o nevoie a controlului total. ”O insulă este un cuib care găzduiește un singur ou”, crede ”insulomaniacul” Lawrence Durell (termenul îi aparține scriitorului britanic și este atribuit celor care se simt foarte atrași de insule – n.r.), ”acest ou este insularul însuși”. Dar el sfârșește singur, cu barca scufundată, incapabil să părăsească cuibul pe care l-a căutat cu atâta înverșunare.

De ani de zile locuiesc în Cambridge, un oraș atât de aproape de mare pe cât e posibil în Marea Britanie. Însă în urmă cu patru secole, o mare parte din oraș oferea un peisaj apos de mlaștini inundate și dâmburi de pământ. Eu încă mă răsfăț, mulțumită lui Stevenson, în insula visurilor mele, exceptând faptul că acolo este vorba mai degrabă de tovărășie decât de izolare. Insula mea ideală este una în care familia și prietenii mei trăiesc fericiți împreună într-un spațiu mic. Marcat cu ”X”. n

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

133