Intelligent Life Romania Nr. 2 by Gabriel Savulescu

Alexandru Philippide 5 020000 BucureČ&#x2122;ti www.christiantailor.ro www.facebook.com/ChristianTailoringBucharest 0751.103.175

UOMO

SCUDERI

CUPRINS

NOIEMBRIE/DECEMBRIE 2013 DE LA EDITORI 20 REDACȚIA 22 CONTRIBUTORI 24

26 de sEzon Fire of Anatholia, trupa care deține recordul mondial pentru cel mai rapid dans, vine în București cu un spectacol tradițional turcesc. Concertele Scorpions și Jose Carreras completează tabloul evenimentelor din această iarnă.

40 INTELLIGENCE

PROFESII LIBERALE Cât de liber ești când ai intrat în tagma profesioniștilor liberali? MAREA ÎNTREBARE Care este opiul maselor? COVER Stăpânul lumii

40 52 60

68 tehnologie

AUTO ecoRevoluţia VIITOR Roxana Lupu, avocat în era 3.0

72 STil

116 68 69

OROLOGIE Povești cu împărătese și matadori CE ÎNSEAMNĂ, DE FAPT, MODA

Lumea machiajului: până şi îngerii adoptă imaginea „murdară“ LINIA FRUMUSEȚII Craniul CREATIVITATE Reinventarea Andei Roman SEDUCȚIE Pe tocuri MAN IN A SUIT Intâlnire cu Horia Neamțu

76 78 88 90 92

116 CULTURă

SUNET VIZUAL La ce se uită compozitorii atunci

când caută ideea care-i va face nemuritori? LA CINEMA În „Gravity“ şi „All is Lost“ nu există bariere

122 locuri

SUNSET BULEVARD Bulevardul viselor sfărâmate DECIZII Când călătoriile devin second job ŞAPTE MINUNI Paola Antonelli ÎN SĂLBĂTICIE Estuarul englez CARTOGRAFIE Când geometria se pierde-n geografie ȚINUTURI IMAGINARE Un mit adevărat LOCURI Zâmbet de cinci stele

116 121

122 130 132 134 138 140 142

features

94 Ecranul care te cucerește Imaginile pot fi mici, dar celebritatea YouTube este în creștere – iar banii vor fi pe măsură. 102 eseu foto În adâncul pădurii amazoniene, un şaman capătă un titlu nou: agentul sănătăţii indigene. 114 intelligent life în românia Cea mai vândută revista de lifestyle și cultură din lume este din această toamnă și în România. Peste 400 de invitați au asistat la evenimentul de lansare și au împărtășit cu organizatorii bucuria de a aduce pe piața media un produs unic.

DESTINAȚII România, București, călătoriile în străinătate, familia și avocatura din perspectiva Ilenei și a lui Ciprian Glodeanu, avocați în cadrul casei de avocatură Wolf Theiss

FOTO COPERTĂ VICTOR COSMACIUC © 2013 The Economist Newspaper Limited. All rights reserved. Neither this publication nor any part of it may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any form or by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording or otherwise, without the prior permission of The Economist Newspaper Limited. Published by The Economist Newspaper Limited, 25 St James’s Street, London, SW1A 1HG, telephone +44 (0)20 7830 7000; e-mail intelligentlife@economist.com; www.moreintelligentlife.com. ISSN 1743-7424. Where opinion is expressed it is that of the author and does not necessarily coincide with the editorial views of the publisher or The Economist. All information in this magazine is verified to the best of the author’s and the publisher’s ability. However, The Economist Newspaper Limited does not accept responsibility for any loss arising from reliance on it. Reproducerea integrală sau parțială a oricăror fragmente din Revista Română de Consultanță este interzisă fără acordul scris a editorului, Lion House Consult. “Lion House”, “Revista Română de Consultanță”, “legalmarketing.ro”, “Legile Afacerilor” sunt mărci înregistrate ale Lion House Consult. “Intelligent Life” este marcă preluată de Lion House în regim de franciză exclusivă pentru teritoriul României, până în 30 iunie 2015.

Tipar executat de Regia Autonomă „Monitorul Oficial“ www.monitoruloficial.ro ramo@ramo.ro

DE LA EDITOR

Gravity Industria Americană de film, altădată fluviu de blockbustere, s-a transformat într-un pârâiaș fricos, cu bugete mici, care nu riscă nimic. Teme reluate până la epuizarea lor și a spectatorilor blazați, „sold out“ la casele de bilete pe care apare atenționarea „imagine de arhivă“, ratinguri la limita corigenței pe IMDB și pungi de popcorn în mall-uri, în asta se masoară reușita unei producții hollywoodiene din 2008 încoace. Intreaga industrie pe peliculă a orașului dominat de literele albe uriașe cocoțate pe coama unui deal își pierde din viteză, pentru că societatea nu mai „cumpără“ vise. Poarta masivă de la intrarea în studiourile Warner Bros trădează criza: altădată vopsită în auriu, ca să ia ochii la propriu și la figurat și să copleșească vizitatorul, păstrează acum doar o tentă maronie, amestecată cu rugină, pe care iedera își croiește drum încet, dar sigur. Un Chevy de 10 ani, albastru închis, ar trece neobservat și dacă ar fi singur pe autostradă. Înăuntru, doi tipi care vorbesc spaniolă și pe ale căror carduri de vizitator scrie același nume: Cuaron. Frați. Doar o oră mai târziu, amândoi se ridică de la masa rotundă din încăperea președintelui, un spațiu voit cozy într-un birou extrem de opulent, de la mobilă până la accesorii, decorațiuni, elemente de design care îl fac mai degrabă un „concept store“ decât un office. Cei doi întind mâna în același timp, oarecum stingheri; președintele Warner Bros zâmbește încurcat, îl alege pe Alfonso și apoi îl salută din priviri pe Jonas. O oră de vorbit engleză cu adorabil accent spaniol, „spanglish“ cum îi spun americanii, a fost de ajuns ca Warner să-și pună semnătura și să acorde finanțarea de 92 de milioane de dolari pe un scenariu îndrăzneț: un film cu doar doi actori, filmat 3D, în spațiu. Gravity. Cu George Clooney și Sandra Bullock. Mai bine zis, cu Sandra Bullock și mai puțin cu George Clooney. Atât, doar ei doi. Încasări: de 11,7 ori peste buget! 8,9 rating pe IMDB! Gravity, un film despre profesiona lism ca și credință. Sandra face filmul vieții ei, după ce s-a antrenat nouă luni, ca o metamorfoză a creației, în laboaratoarele de vid ale NASA. Gravity are un scenariu pe care Alfonso Cuaron l-a scris acum șapte ani, dar nu avea tehnologia necesară să îl filmeze și să îl pună pe ecran. A refuzat compromisul, preferând să aștepte, răbdător, clipa de glorie care putea să nu vină niciodată. Gravity nu este un film de Oscar, este o oră și jumătate de viață, de la naștere la disperare, de la speranță la haos și înapoi la glorie pândită la fiecare pas de eșecul final. Gravity este despre încăpățânarea cu care te agăți de șansa care poate fi doar fata morgana, pentru a-ți continua lupta cu viața, într-un mediu ostil ei. Gravity este despre bucurie, despre lucrurile simple a căror sumă decide dacă ești mort sau

viu, pradă sau vânător, victimă colaterală – frustrant – sau ți se cântă imnul. De preferat, nu în timp ce un sicriu acoperit cu un steag coboară …imaginea preferată a Hollywood-ului de altă dată. Personajul Ryan Stone transmite mai mult decât duzini de discursuri în super-producții; că alergând pe cel mai prost culoar al cursei pentru viață, poți rupe panglica la finish. Instinctul este ceea ce oamenii, o specie care nu pare a aparține acestei planete – dovadă că soarele ne arde pielea și mediul înconjurător ne provoacă răni, ca nici unei alte vietăți de pe Terra – ne face să refuzăm cu încăpățanare să acceptăm eșecul ca și regn. Încheiam primul editorial Intelligent Life acum două luni cu un citat al actriței Audrey Hepburn. Păstrez linia, doar că citatul aparține… unei viitoare actrițe. Iarna 1980, Madrid. Sala mică, teatru de cartier, scena din lemn, cortina roasă la falduri. Vânzoleala mare. Preselecție pentru copii, care vor să devină actori, dansatori, vedete actori. Majoritatea, îmbrăcați de părinți cu cele mai bune haine, par a nu întelege ce e cu ei. Botoși, supărați, se fâțâie de colo-colo, așteptând să le vină rândul să recite o poezie, să cânte, să danseze, sau să … plângă pe scenă de emoție. Într-un colț, o păpușă cu păr lung până aproape de finalul rochiței largi roșii, cu imprimeuri tradiționale spaniole. Se retrage pas cu pas din calea tăvălugului care o poartă pe scenă, dar mama o împinge la loc în coloană. Sesizându-i îndoiala, un barbat din juriu se ridică de la prezidiu, își face loc prin mulțime și se apropie de ea. Se lasă în genunchi, îi caută privirea și o întreabă ce s-a întâmplat. Copilul răspunde, fără a ridica ochii de pe vârful pantofilor: „Nu vreau să joc în filme. Eu vreau sa mă joc cu copiii. De ce nu mă filmează făcând asta?“. Numele lui: Tudor Vornicu. Numele ei: Penelope Cruz. n

Andrei Cristea, director Intelligent Life

ABONEAZĂ-TE LA INTELLIGENT LIFE EDIȚIA ROMÂNĂ ȘI AI

UNDER EXCLUSIVE LICENSE

DISCOUNT DE

30%

FAȚĂ DE PREȚUL DE COPERTĂ

DIRECTOR PROIECT

Andrei Cristea andrei@lhm.ro PUBLISHER

Cristina Herea cristina.herea@rtv.net COORDONATOR EDITORIAL

Diana Drinceanu diana@lhm.ro

EDITOR SECȚIUNEA BRITANICĂ

Angela Sighireanu REDACTOR SECȚIUNEA BRITANICĂ

Sabin Chirițoiu sabin@lhm.ro CLIENT SERVICE MANAGER

Cristina Stan cristina@lhm.ro

ADVERTISING

Ioana Dumitru ioana@lhm.ro

WEB DEVELOPMENT

Gabriel Nejoiu ART DIRECTOR

SUBSCRIPȚIE ANUALĂ (6 NUMERE):

104LEI

Subscripție on-line: office@manpres.ro www.moreintelligentlife.ro sau sunați la +(40)21.312.48.01

Gabriel Săvulescu gabriel@lhm.ro

OFFICE ADMINISTRATOR

EDITORI

Mihai Cosmaciuc mihai@lhm.ro

Oana Coșman oana@lhm.ro

FOTOGRAFI

Marian Florănescu marian.floranescu@lhm.ro

Laszlo Raduly Victor Cosmaciuc Ionuț Dobre

ISSN 2344 – 296 redactia@lhm.ro strada Al. Puskin nr.30, etaj 5, sector 1, 011996, București tel & fax: +40 21.320.20.22 ADVERTISING +40 21.320.20.22 ONLINE moreintelligentlife.com/moreintelligentlife.ro / Twitter.com/ IntLifeMag / facebook.com/intelligentlife DIRECTOR PROIECT Andrei Cristea

Revista Română de Consultanță deține licența exclusivă pentru Intelligent Life în România

CONTRIBUTORS

LAURA BARTON (Bulevardul viselor sfărâmate, pagina 134) scrie pentru The Guardian și este autoarea cărții „Twenty-One Locks“.

DAVID HEPWORTH (Sunet vizual, pagina 120) este fost editor al Smash Hits. Deține blogul whatsheonaboutnow. blogspot.co.uk.

LIONEL SHRIVER (Marea Întrebare, pagina 42) era poreclită Margaret Ann până la vârsta de 15 ani. Este autoarea cărții „We Need to Talk about Kevin“.

KEITH BLACKMORE (Marea Întrebare, pagina 42) este fost editor al Times.

STANCA-IOANA GIDRO (O chestiune de percepție, pagina 48) este avocat și Decan al Baroului Cluj.

RORY STEWART (Marea Întrebare, pagina 42) este fost soldat în Marina Marii Britanii și a petrecut doi ani călătorind prin Asia. Este coautor la „Can Intervention Work?“

ROSIE BLAU (Marea Întrebare, pagina 42) este editor asociat al Intelligent Life și fost editor de carte pentru Financial Times.

HELEN JOYCE (Eseu foto, pagina 98) este șeful biroului The Economist din São Paulo.

DAVID EVAN GILES (Când ajungi în... Sydney, pagina 146) este născut în Marea Britanie și stabilit în Sydney. A primit titlul de cel mai bun regizor în cadrul Long Island International Film Expo 2012 pentru filmul „Waiting for the Turning of the Earth“.

ROBERT MACFARLANE (Un mit adevărat, pagina 150) este președintele juriului din 2013 al premiilor Man Booker. A scris „The Old Ways“ și este co-autor al „Holloway“.

CRISTINA HEREA (Suntem ceea ce iubim..., pagina 40) este Publisher al ediției românești Intelligent Life.

LOTTIE MOGGACH (Marea Întrebare, pagina 42) a publicat recent primul său roman „Kiss me First“.

WILLIAM FIENNES (Estuarul englez, pagina 144) este autor al cărților „The Snow Geese“ și „The Music Room“, și a pus bazele Fundației First Story.

HARRIET SERGEANT (Marea Întrebare, pagina 42) este cercetător la Centre for Policy Studies și autorul cărții „Among the Hoods“.

RYAN GILBEY (Ecranul care te cucerește, pagina 90) este critic de film pentru New Statesman și autor al „It Don’t Worry Me“, o carte despre cinematografia anilor ’70.

TOM SHONE (La Cinema, pagina 125) scrie pentru New York și The Guardian. Este autor al cărților „Blockbuster“ și „In the Rooms“.

MATTHEW SWEET (Craniul, pagina 74) este prezentatorul emisiunii „Night Waves“ difuzată la bbc Radio 3 și autor al cărții „The West End Front“. REBECCA WILLIS (Ce înseamnă, de fapt, moda, pagina 72) este editor asociat al Intelligent Life și fost editor al Vogue. ANN WROE (Marea Întrebare, pagina 42) este editor de necroloage pentru The Economist și autor al „Orpheus: The Song of Life“.

OVIDIU FOLCUȚ (Leadership pentru tineri, pagina 50) este Rectorul Universității Româno-Americane. CORINA DUMITRESCU (Îndrăznește să gândești, pagina 66) este Rectorul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir“.

Recomandări Contributorii noștri vă îndeamnă să citiți

Vizual non contractual.© Sephora 2013

Greu de luat o decizie? Descoperiţi universul Sephora într-un voucher cadou. Având valori diferite (50 lei, 100 lei, 200 lei, 300 lei, 400 lei), cu aceste vouchere aveţi siguranţa că tot ceea ce oferiţi este primit cu plăcere. Pentru informaţii suplimentare vă aşteptăm în magazinele Sephora.

sephora.ro

DE SEZON

Festival

GAUDEAMUS LA 20 DE ANI Ediția 2013 a Târgului Internaţional GAUDEAMUS va avea loc în perioada 20–24 noiembrie la Romexpo. Evenimentul, ajuns la ediţia cu numărul 20, este iniţiat şi organizat de Radio România, instituţie de presă care, la 1 noiembrie 2013, a împlinit 85 de ani de activitate neîntreruptă Deschiderea Târgului va avea loc miercuri, 20 noiembrie, la ora 12.00. În premieră pentru GAUDEAMUS, în postura de Invitat de onoare se vor afla în acest an mai multe ţări, reunite sub titulatura „Grupul ţărilor nordice“, format din Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Acestui Grup i-a revenit şi misiunea de a desemna Preşedintele de onoare al ediţiei, în persoana lui Anders Bengtcén, Ambasadorul Suediei în România. Accesul publicului în incinta Târgului se va face pe baza biletelor (în valoare de 5 lei) şi a abonamentelor de intrare (în valoare de 10 lei, valabile pentru toată perioada), care vor constitui totodată şi suportul pentru Tombola GAUDEAMUS.

EXPOZIŢII GAUDEAMUS 20, care propune o rememorare, prin imagini şi volume premiate de-a lungul anilor de publicul GAUDEAMUS, a câtorva dintre cele mai reprezentative, emoţionante sau amuzante momente din istoria evenimentului. Cel mai longeviv şi mai dinamic târg de carte din România revine în faţa publicului cu o ofertă de excepţie sub toate aspectele, pe măsura prestigiului câştigat de-a lungul celor 19 ediţii precedente şi a aşteptărilor tuturor celor care vor participa la această ediţie, sub o formă sau alta. Tradiţia va fi prezentă prin câteva repere familiare: 400 de expozanţi, un maraton de evenimente editoriale şi profesionale, secţiuni tradiţionale specializate: (carte şi multimedia, bursa Educaţia, Salonul de Carte pentru Copii „Ion Creangă“, Salonul Naţional de Inventică şi Creaţie Ştiinţifică pentru Tineret 2013, Centrul Internaţional de Agenţii Literare la care

participă 8 agenţii din Franţa, Italia, Marea Britanie, România şi Turcia).

PROIECTE GAUDEAMUS Concursul Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu“ – iniţiat de Radio România, sub numele scriitorului care a fost unul dintre fondatorii Târgului GAUDEAMUS, – se află la a XI-a ediţie şi urmăreşte să retrezească interesul pentru lectură al elevilor de liceu. Finala naţională 2013 va avea loc în cadrul Târgului Internaţional GAUDEAMUS sâmbătă, 23 noiembrie, ora 13.00, la Bursa de Contacte. Cei 8 participanţi sunt câştigătorii etapelor zonale organizate de-a lungul anului de studiourile regionale Radio România. Proiectul „Cărţile se întorc acasă“: campanie de donaţie de carte derulată pe parcursul Târgurilor GAUDEAMUS, în beneficiul bibliotecilor rurale şi şcolare din România. Din 2010, peste 78.000 de volu me au ajuns în biblioteci aflate în aria de acoperire a posturilor Radio România. Fondul de carte constituit la această ediție va ajunge, cu sprijinul Radio România Timişoara, în şcolile cu predare în limba română din Valea Timocului (Serbia). Invitaţi de nota 10: Olimpicii României – un proiect care îşi propune să aducă în prim-plan competitivitatea şi excelenţa învăţământului românesc, să atragă atenţia asupra performanţelor şi potenţialului reprezentanţilor săi de top pentru viitorul României. La GAUDEAMUS 20, 11 elevi medaliaţi la concursuri internaţionale pe diverse discipline, beneficiari ai bursei „Meritul olimpic internaţional“ sunt invitaţi speciali ai Târgului şi vor fi premiaţi în cadrul unei festivităţi, sâmbătă, 23 noiembrie, ora 15.30.

DE SEZON

ALTE PIESE DE TEATRU Unora le place swingul (Teatrul de Artă București, 27 noiembrie, ora 20.15). De ce să ne mai ascundem după deget? Trăim într-o lume a preferinţelor şi opţiunilor, a tendinţelor şi a liberului arbitru! Unii preferă iarna, alţii pescuitul, unii hainele în culori pastel, alţii... puiul la ceaun. Mulţi optează pentru filme horror, iar unora le place... swingul... Aşa că Teatrul de Artă Bucureşti lansează o nouă provocare şi îşi invită publicul la cea mai recentă coproducţie a sa, „Unora le place swingul“, după Donna Hoke, în regia lui Claudiu Puşcău, cu Lavinia Munteanu, Anca Manolescu, Edgar Nistor şi Marius Călugăriţa.Vă aşteptăm să sorbiţi dialogurile picante ale personajelor care trec prin situaţii incitante şi a căror experienţă vă va face, cu siguranţă, să vă priviţi altfel vecinii...

Dineu cu proști Piesa de teatru „Dineu cu proști“, o comedie scrisă de regizorul, dramaturgul și scenaristul francez Francis Veber, revine pe scena Teatrului Național București într-o serie de patru reprezentații, în zilele de 20, 27, 28 și 29 decembrie. „Dineu cu proști“ este o comedie savuroasă, bine construită, vie, alertă, cu o distribuţie inedită. O piesă de neuitat, un spectacol pe gustul tuturor. Dincolo de situaţiile ce provoacă râsul, de dialogurile explozive şi de mişcările comice, piesei nu-i lipseşte consistenţa psihologică. Titlul piesei lui Francis Veber e limpede ca „bună ziua“. Dialogul nu intră în zone întunecate, scriitura e extrem de naturală. Mecanica râsului pusă-n funcţiune de Francis Veber e perfectă. Piesa e o construcţie care „merge ca unsă“, gagul îşi regăseşte adevărata condiţie, apare exact în clipa în care-l aştepţi. Francis Veber are marele talent de a scrie nişte fabule bine împănate cu lovituri de teatru. Râsul provocat de acest vodevil este imposibil de oprit. Regia: Ion Caramitru. Traducere: Tudor Țepeneag. Scenografie: Florilena Popescu Fărcășanu. Distribuția: Horațiu Mălăele, Ion Caramitru, Medeea Marinescu, Alexandru Bindea, Teodora Mareș, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Tomi Cristin, Alexandru Georgescu. Durata spectacolului: 1h40, fără pauză. Prețurile biletelor: 80 lei; 60 lei; 20 lei (elevi, studenți și pensionari). Dineu cu proști, Teatrul Național București, 20, 27, 28, 29 decembrie, ora 20.00.

Un tramvai numit dorință (Odeon, București, 1 decembrie, ora 19.00). Celebra piesă scrisă de Tennessee Williams va fi jucată pe scena Teatrului Odeon din Capitală, într-o traducere de Antoaneta Ralian. Regia: Dinu Cernescu. Scenografia: Constantin Ciubotariu. Muzica: George Marcu. Cu: Rodica Mandache, Crina Muresan, Mihai Smarandache, Marian Ghenea, Ruxandra Maniu, Silvian Vâlcu, Dimitrii Bogomaz, Marian Lepădatu, Anda Saltelechi, Nicholas Cațianis, Dragoș Panait, Nicolai Popescu. Durata spectacolului: 2h30 (cu pauză). Preţurile biletelor: 31,80 lei, 15,90 lei.

FOTO TNB

TEATRU

O seară furtunoasă (În Culise, București, 28 noiembrie, ora 19.00). Ion Luca Caragiale revine la el acasă. Se anunţă o premieră în ţară a spectacolului „O seară furtunoasă“, după nenea Iancu, într-o formulă inedită. Scenariul şi regia: Claudia Negroiu. Cu: Claudia Negroiu, Monica Alexandrescu, Dana Porlogea, Ninel Petrache, Răzvan Dragu. Durata: 1h15. Prețurile biletelor: 25 lei; 10 lei (elevi şi studenți).

DE SEZON Festival

Festivalul Brazilor de Crăciun unei cariere și a unui viitor mai bun, urmărindu-se impactul pozitiv asupra copiilor defavorizați și asupra societății în general. Brazii unicat, elementele ce constituie subiectul licitației care are ca scop strângerea de fonduri pentru susținerea cauzei, vor fi semnați și anul acesta de designerii invitați: Wilhelmina Arz, Hamid Nicola Katrib, Irina Solomon & Azay, Kristina Dragomir, Lena Criveanu, Carmen Ormenișan, Stephan Pelger, Doina Levintza, Veronica Zaharia & The One (Parlour& Andreea Esca), Mirela Diaconu, Malvina Cervenschi, Alexandru Ghilduș & Mihnea Ghilduș, Anca Rusu, Maria Lucia Hohan, Ramona Filip.

Salvați Copiii România organizează, pentru al treisprezecelea an consecutiv, Festivalul Brazilor de Crăciun, eveniment de strângere de fonduri în vederea facilitării accesului la educație al copiilor din mediile sociale vulnerabile, gala fiind programată pe 5 decembrie, la Hotel Radisson Blu București. În cadrul celor 12 ediții ale Festivalului Brazilor de Crăciun organizate până acum, s-au strâns 2.669.100 euro, care au fost investiți în suport educațional pentru 16.200 de copii. Beneficiarii fondurilor care se vor colecta la ediția 2013 a festivalului vor fi 2.000 de copii din comunități defavorizate. Potrivit organizatorilor, „CV pentru viitor“, conceptul sub care se desfășoară această ediție a festivalului, subliniază ideea construirii

Festivalul Brazilor de Crăciun, Hotel Radisson Blu București, 5 decembrie, ora 20.00.

TÂrg

Intelligent Life Luxury Fair Revista Intelligent Life organizează Târgul de Moș Crăciun Intelligent Life Luxury Fair, duminică, 8 decembrie, între orele 11 – 20, la Casa Vernescu, în București. Târgul reunește importante firme de luxury, care vor oferi discounturi pentru vizitatori, precum și expozanți cu produse hand-made. Are, de asemenea, și un scop umanitar. În cadrul evenimentului, va fi amenajat un spațiu special unde puteți dona produse alimentare, hăinuțe, rechizite, jucării și cărți pentru copiii din orfelinatul Mănăstirii Petru Vodă. Organizatorii au pregătit o tombolă cu premii, servicii de make-up și hairstyling gratuite și ateliere florale și de pictură pentru copii.

DE SEZON

Spectacol

Fire of Anatolia Membrii Fire of Anatolia, una dintre cele mai mari şi mai cunoscute companii de dans din lume, revin la Bucureşti pentru a susţine un spectacol la Sala Palatului pe 6 decembrie. „Fire of Anatolia“ este un spectacol fabulos, inclus în Cartea Recordurilor cu două performanţe - cel mai rapid dans (241 de paşi pe minut) şi cea mai mare audienţă, 400.000 de persoane (Eregli, Turcia). Un proiect unic, care-şi trage seva din mitologia şi cultura anatoliană, „Fire of Anatolia“ poartă un mesaj universal de pace, despre dragoste şi lumină, fiind o întânire între culturi, un regal coregrafic care combină dansul tradiţional cu cel modern,

precum şi cu alte discipline coregrafice, cu peste 3.000 de figuri de dans executate impecabil de 55 de dansatori, muzică, strălucire, lumină, culoare, 1.000 de costume elaborate, creionând într-o cheie modernă folclorul şi dansul popular din toate regiunile Turciei. Dansatorii de la Fire of Anatolia au monopolizat scena în faţa unor audienţe uriaşe, la evenimente grandioase precum Festivalul Eurovision (Turcia - 2004), Cursa de Formula 1 (Turcia - 2005), Jocurile Olimpice pentru Tineret (Turcia - 2011), Cursa de Formula 1 (Bahrain - 2008), Jocurile Olimpice de la Beijing (2008), Expoziţia de Turism de la

Hanovra (2010) şi Expoziţia de Turism din China (2010). Pe 6 decembrie, accesul în sală va fi permis de la ora 19.00, iar spectacolul va începe la ora 20.00. Biletele sunt disponibile la preţurile de 80 de lei, 100 de lei, 120 de lei, 160 de lei, 200 de lei, 260 de lei şi 300 de lei, în funcţie de distanţa faţă de scenă. Tichetele pot fi cumpărate online, de pe www.eventim.ro, şi prin reţeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librăriile Humanitas, librăriile Cărtureşti). Fire of Anatolia, Sala Palatului, Bucuresti, 6 decembrie 2013, ora 20.00.

ALTE CONCERTE Holograf – Cât de departe (Teatrul de Artă București, 25 noiembrie, ora 19.30 și 26 noiembrie, ora 19.30). În urmă cu un an, formația Holograf își invitase prietenii la două spectacole care urmau să aibă loc la Sala Palatului. Din păcate, o intervenție medicală avea să amâne această întâlnire. Holograf nu și-a uitat însa nici prietenii și nici promisiunile. Cele două spectacole amânate au avut loc la sfârșitul lunii noiembrie, în zilele de 25 și 26, acolo unde fuseseră programate inițial: la Sala Palatului. Prețurile biletelor următoarele: 50 lei / 70 lei / 100 lei / 120 lei. Un Crăciun cu Grigore Leșe (Ateneul Român, București, 26 decembrie, ora 19.00). Grigore Leșe promite publicului său un recital de mare excepție și rafinament, pornind de la interferențe sonore autohtone străvechi. Spectacolul se va desfășura pe 26 decembrie, la Ateneul Român. Biletele pot fi achiziționate de pe www. myticket.ro, precum și din rețeaua magazinelor Diverta, magazinul Muzica, Librăria Mihai Eminescu și casa de bilete a Sălii Palatului la mai multe categorii de preț, în funcție de distanța față de scena: 65, 85, 100, 135, 175 sau 250 de lei. The Countdown Revelion 2014 (Sala Polivalentă, București, marți, 31 decembrie, ora 22:00). MEI Concerts Entertainment organizează The Countdown 2014 - New Years’Eve Dance Party. Printre invitați: Christopher Lawrence, DJ Wanda, Snatt&Vix și DJ Miki Love. Christopher Lawrence a mixat în cluburile de top din întreaga lume, de la Pacha și Gods Kitchen până la Avalon Hollywood. Prețurile biletelor sunt cuprinse între 60 de lei și 400 de lei. Accesul persoanelor sub 18 ani este interzis.

Concert

Tudor Gheorghe, un „Pelerin din țara nimănui“ Finalul lui noiembrie și începutul lunii decembrie îl găsesc pe Tudor Gheorghe în plin turneu național de promovare. „Peler ini din ţara nimănui“, desfăşurat în perioada 10 octombrie - 5 decembrie, cuprinde concerte în peste 30 de oraşe din România şi îşi propune să imprime un suflu artistic în rândul spectatorilor. Tudor Gheorghe, unul dintre cei mai mari artişti ai tradiţiei româneşti, reuşeşte de fiecare dată să prezinte concepte noi pentru concertele pe care le susţine şi să reinterpreteze într-o manieră originală moştenirea de veacuri a românilor. Talentul său şi prezenţa scenică sunt inconfundabile, iar sălile de concert sunt pline, la fiecare apariţie a sa. În „Pelerini din ţara nimănui“, maestrul Tudor Gheorghe dă viaţă prin cântec versurilor a doi poeţi de marcă, Grigore Vieru şi Mircea Micu, într-o inconfundabilă interpretare, sub bagheta dirijorului Marius Hristescu. Data și locul concertelor din perioada 20 noiembrie – 5 decembrie (toate spectacolele încep la ora 19.00): Deva – 20 noiembrie– Teatrul de Artă, București –26 noiembrie – Sala Radio, Petroșani – 29 noiembrie – Casa de Cultură a Sindicatelor, Slatina – 01 decembrie – Casa de Cultură a Sindicatelor, Craiova – 2 decembrie – Teatrul Național „Marin Sorescu“, București – 3 decembrie – Sala Palatului, Craiova – 5 decembrie – Teatrul Național „Marin Sorescu“. Biletele pentru concertul de pe 26 noiembrie 2013 de la Sala Radio din Bucureşti sunt disponibile pe www.eventim.ro la următoarele preţuri: Categoria I – 170 de lei; Categoria II – 150 de lei; Categoria III – 130 de lei. Biletele pentru concertul de pe 3 decembrie de la Sala Palatului sunt puse în vânzare în reţeaua Eventim şi online pe www.eventim.ro, la mai multe categorii de preţ, în funcţie de poziţionarea locurilor în sală: categoria I – 160 de lei; categoria II – 120 de lei; categoria III – 90 de lei; categoria IV – 70 de lei; categoria V – 50 de lei. Bilete pentru concertele din ţară sunt disponibile la casele de bilete ale sălilor de spectacol. Tudor Gheorghe, „Pelerini din țara nimănui“, 20 noiembrie – 05 decembrie, ora 19.00.

DE SEZON

concert

The Straits, în premieră la București The Straits, foştii membri ai legendarei trupe Dire Straits, vor urca pe scena Sălii Palatului din Capitală de Ziua Naţională a României, pe 1 decembrie. După o activitate de 15 ani, Dire Straits – una dintre cele mai influente trupe din istoria muzicală, cu 120 de milioane de discuri vândute în întreaga lume, patru titluri Grammy şi trei Brit Awards, – s-a dezmembrat în 1996. Moştenirea lor a fost dusă mai departe de trupa The Straits. Aceasta cântă exclusiv piese ale celebrilor britanici şi răspândeşte atmosfera tipică unui concert Dire Straits în întreaga lume. The Straits va prezenta bucureştenilor farmecul

Dire Straits într-un spectacol de două ore, în care fanii muzicii britanicilor vor putea asculta „Sultan of swings“, „Your latest trick“, „Tunnels of Love“ „Money for nothing“, „Brothers in arms“ şi „Romeo and Julliet“. Biletele pentru concertul de pe 1 decembrie sunt disponibile la preţurile de 345 de lei, 240 de lei, 155 de lei, 105 lei şi 65 de lei, în funcţie de categorie, prin reţeaua Eventim, magazinele Orange, Vodafone şi Domo, librăriile Humanitas şi Cărtureşti, la casa de bilete a Sălii Palatului şi online, pe www.eventim.ro. The Straits, Sala Palatului, București, 1 decembrie, ora 19.30.

concert

Demis Roussos, din nou pe scena Sălii Palatului Demis Roussos revine la Bucureşti anul acesta, pe 5 decembrie, pentru a susţine un concert pe scena Sălii Palatului, unde vor putea fi auzite atât piese specifice sărbătorilor de iarnă, colinde: „Ave Maria“, „White Christmas“, „Silent night“, „Amazing Grace“, dar şi cu hituri precum „Dinata Dinata“ şi „My friend the wind“. Şarmant şi impunător, Demis Roussos a reuşit să cucerească inimile fanilor de pe toate continentele, iar vocea sa inconfundabilă a convins milioane de oameni să îi cumpere discurile în cariera sa impresionantă de peste 46 de ani. Pentru concertul din 5 decembrie preţurile biletelor sunt următoarele: categoria VIP - 300 de lei, categoria 1 – 250 de lei, categoria 2 – 200 de lei, categoria 3 – 150 de lei, categoria 4 – 100 de lei, categoria 5 – 50 de lei. Biletele se găsesc la magazinul Biletoo din Unirea Shopping Center, magazinele Diverta, Vodafone, Germanos, oficiile poştale semnalizate „bilete.ro“ şi online, pe Biletoo.ro, blt.ro, bilet.ro, myticket.ro, bilete.ro şi eventim.ro. Demis Roussos, Sala Palatului, București, 5 decembrie, ora 20.00.

ALTE CONCERTE Jose Carreras aduce magia Crăciunului la București Tenorul Jose Carreras revine la Bucureşti cu un spectacol dedicat Crăciunului care va avea loc în Pavilionul Central de la Romexpo, pe 15 decembrie. Celebrul tenor va transforma locația, în „casa lui Moş Crăciun“, oferind cadouri muzicale unice, precum „White Christmas“, „O Holy Night“, „Let It Snow“ şi multe altele. Cariera sa cuprinde peste 60 de roluri interpretate pe marile scene muzicale ale lumii, dar şi înregistrări cu mari artişti care au performat în afara ariei muzicii clasice: Diana Ross, Klaus Meine, Charles Aznavour, Sarah Brightman etc. La toate marile concerte, maestrul are invitaţi speciali. Anul acesta, la Bucureşti, Carreras va fi acompaniat de Orchestra Naţională Radio, condusă de David Gimenez. Marii tenori ai lumii au ales să colaboreze constant cu dirijorul David Gimenez, care a fost aplaudat pe diferite scene alături de Jose Carreras, Placido Domingo, Roberto Alagna, Angela Gheorghiu şi mulţi alţii. Alţi invitaţi de seamă ai inegalabilului Jose Carreras sunt membrii Corului Radio. Biletele pentru acest spectacol au următoarele preţuri: 650 de lei (categoria VIP), 500 de lei (categoria 1), 400 de lei (categoria 2), 300 de lei (categoria 3), 250 de lei (categoria 4), 200 de lei (categoria 5), 150 de lei (categoria 6 – vizibilitate redusă). Biletele se găsesc la magazinul Biletoo din Unirea Shopping Center, Sala Palatului, librăriile Adevărul, Flanco, Librăria Mihai Eminescu, Magazinul Muzica, Palatul Naţional al Copiilor, Magazinul Biletfan – staţia de metrou Unirii 1, dar şi online, pe Biletoo.ro, Bilet.ro şi Blt.ro. Jose Carreras, Romexpo, București, 15 decembrie, ora 20.00.

DE SEZON

ALTE CONCERTE Camerata Regală (Ateneul Român, București, miercuri, 4 decembrie, ora 19:00). Seria de Royal Sound, Camerata Regală, propune proiectul „Mari Soliști, Mari Dirijori“, concert ce se desfășoară sub înaltul patronaj al Alteței Sale Regale, Principele Radu al României. Dirijorul este Horia Andreescu, iar solist Ilian Garnet. Prețurile biletelor sunt cuprinse între 65 de lei și 120 de lei. The Golden Voices of Gospel (Sala Patria, Brașov, marți, 10 decembrie, ora 19:30). Reverendul Dwight Robson şi „The Golden Voices of Gospel“ îi invită pe braşoveni să fie parte dintr-o călătorie care traversează un secol de spiritualitate şi tradiţe gospel. Grupul a colaborat de-a lungul timpului cu vedete internaţionale precum: Michael Jackson, Mariah Carey, Joan Orleans sau Weather Girls. Biletele vor avea preț unic, de 100 de lei. Ștefan Bănică - Concert extraordinar de Crăciun 2013 (Sala Palatului, București, 13, 14, 15 decembrie 2013, ora 19:30). Seria concertelor de Crăciun ale artistului au ajuns la al doisprezecelea an consecutiv. Spectacolele de anul acesta sunt reunite sub numele „Alerg printre stele“, iar prețurile biletelor pornesc de la 70 de lei, prețul maxim fiind de 250 de lei, la categoria VIP. Regal Vienez (Palatul Național al Copiilor, București, miercuri, 18 decembrie, ora 20:00). Spectacolul îl va avea ca dirijor pe Daniiel Zaharov, iar concert maestro va fi Natalia Racenko. Alături de ei, vor apărea pe scenă 27 de instrumentiști de primă clasă. Concertul face parte dintr-un turneu extins în marile orașe europene la finalul acestui an. Preț bilet: 130 de lei.

concert

Scorpions – Rock’n Roll Forever Scorpions, cea mai cunoscută trupă hard rock/ heavy metal din Germania, revine în România şi va susţine un concert la Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti, pe 14 decembrie, în cadrul unui nou turneu, „Rock’n Roll Forever“, început în septembrie. Turneul trupei Scorpions cuprinde ţări precum Rusia, Ucraina, Lituania, Estonia, Finlanda şi România. Succesul înregistrat cu albumul „Sting in the Tail“ a convins o lume întreagă că trupa Scorpions mai are multe de spus pe scena muzicii rock internaţionale. Dragostea şi admiraţia milioanelor de fani i-au determinat pe membrii trupei să plece într-un nou turneu – „Rock’n Roll Forever“ –, în care să îşi încânte fanii cu piesele de pe cel mai recent album, dar şi cu hiturile care au cucerit toate generaţiile. Scorpions este originară din Hanovra. Trupa a fost înfiinţată în 1965 şi are în componenţa actuală cinci muzicieni care provin din ţări diferite. Celebră în anii ’80 pentru piese precum „Rock You Like a Hurricane“, „No One Like You“, „Still Loving You“, trupa Scorpions s-a afirmat ca fiind cel mai valoros grup heavy al Germaniei. Balada „The Wind of

Change/Vântul schimbării“, lansată în 1990 şi considerată un simbol al căderii Zidului Berlinului, a devenit un succes la scară mondială, fiind cel mai bine vândut single al anului 1991. Asocierea trupei The Scorpions cu prăbuşirea Zidului Berlinului a fost consacrată în 1999. Astfel, cu ocazia ceremoniilor organizate pentru a marca a zecea aniversare a căderii Zidului, rockerii germani au interpretat piesa „The Wind of Change“ acompaniaţi de o orchestră compusă din 160 de violonişti. De-a lungul carierei sale, formaţia a vândut peste 75 de milioane de albume în toată lumea. Preţurile biletelor la concertul din Bucureşti sunt următoarele: Super Vip – 400 lei (bilet cu loc la tribuna centrală), Vip – 325 lei (bilet cu loc la tribuna laterală), Golden Circle - 250 lei şi Normal Circle – 150 lei. Biletele vor putea fi cumpărate începând de marţi, ora 00.00, online de pe Biletoo.ro, Blt.ro, Bilet.ro, dar şi din magazinul Biletoo.ro din Unirea Shopping Center. Începând din 7 octombrie biletele sunt disponibile în toate magazinele aflate în reţeaua Biletoo. n Scorpions, Romexpo, București, 14 decembrie, ora 0.00. PAGINI REALIZATE DE MARIAN FLORĂNESCU

Conținut produs de

ARGUMENT

Manifest pentru o lume Sfântă O societate cu mulți conducători, dar fără lideri! Cu multe instituții de învățământ pretențioase, dar fără educație! Cu miliardari pretențioși, dar lipsiți de valoare! O societate cu spitale de cartea recordurilor, dar cu oameni atât de bolnavi! Cu multe case opulente, dar fără cămine! O societate plină de oportunități, dar fără nicio șansă! Avem celebrități, dar nu artiști! Avem cluburi și discoteci, dar nu fericire! Avem privilegiul de a și, dar nu și datoria de a acționa! Avem olimpici, dar alegem agramații! Avem biserici și altare, dar ne lipsește credința! Alergăm după alții, uitând de noi pentru că ne domină adesea ceea ce gândim, nu ceea ce simțim! Într-o lume ce lasă în urmă adevăratele valori, omului îi trebuie un vis pentru a suporta realitatea. Și totuși, există două lucruri care te pot face diferit de ceilalți: să rămâi demn, când nu mai ai nimic și să dai dovadă de omenie când ai totul. Căci, nu puterea marilor sentimente face oamenii superiori, ci durata lor. M-am oprit în loc o clipă, pentru a simți lumea! Și a durat o eternitate! Mi-am căutat elitele intelectuale, modelele de viață, profesorii și mentorii, profesioniștii! Și nu i-am găsit! Pentru că au înțeles că anonimatul este neprețuit, într-o țară în care cei mai mulți plătesc pentru a face parte din spectacole mediatice. Eu am învățat ...am învățat după lungi și îndelungate căutări că libertatea omului este partea divină din el, iar viața mi-a demonstrat pentru a nu știu câtă oară că elitele morale sunt adesea mai presus decât cele intelectuale. Am învățat să apreciez lucrurile nu pentru cât valorează, ci pentru ce semnifică. Am învățat că multe lucruri cad spre a se înălța tot mai sus, și am înțeles, mai mult ca oricând, că fericirea este motivația pe care și-o da însăși viață, după cum nota în scrierile sale Simone de Beauvoir. ...am constatat că înțelepciunea ne ajută să rezistăm, iar pasiunea ne ajută să trăim. Am învățat să fiu întotdeauna mulțumită de ceea ce sunt și că viața este făcută din încercări. Iar dacă voi găsi un drum fără obstacole, cu siguranță acel drum nu duce nicăieri. ...asemeni lui Nicolae Titulescu, trăiesc în fiecare zi conștientă de faptul că destinul este scuza

celor slabi și operă celor tari, iar viața poate fi înțeleasă numai privind înapoi și trăită doar uitându-te înainte. ...loviturile vieții m-au făcut să aleg în viață , să am sufletul puternic, nu trupul. Am învățat, tot de la voi, oameni, să dau libertatea pe care eu însămi mi-o invoc în aceeași măsură în care am înțeles că a te scuza este ceva ce poate face oricine. De iertat, însă, sunt capabile doar suflete cu adevărat mari. ...am învățat că nu contează ce ai în viață, ci pe cine ai. ...tot de la voi am învățat, că nu există niciun alt instinct la fel de puternic ca cel al inimii. În aceeași măsură, am înțeles că adevăratele iubiri încep de acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb; că iubești pe cineva atunci când ai ajuns să vrei să îi dai ceea ce ai mai bun și hotărăști să i te dai pe tine însuți. Dar cel mai important, am învățat că viața fără dragoste este doar o umbră a lucrurilor ce ar putea fi. Și, da, dacă nu ar fi iubire, m-aș teme de viață ... Una dintre cele mai mari provocări în viață este să să fii tu însuți într-o lume care încearcă să te facă precum toți ceilalți. Cineva va fi întotdeauna mai frumos ca tine, mai deștept sau mai tânăr, însă nimeni nu poate fi ca tine. Nu te schimba pentru ca oamenii să te placă. Fii tu însuți și oamenii potriviți te vor iubi pe tine, cel adevărat. Amintește-ți mereu că prietenii adevărați nu-ți sunt cei care sunt lângă tine când ești fericit, ci cei care îți sunt aproape când ți-e cel mai greu! Un an binecuvântat cu suflete Sfinte!

Cristina Herea, publisher Intelligent Life

Conținut produs de

INTELLIGENCE

Cât de liber ești când ai intrat

în tagma profesioniștilor liberali?

Pentru Émile Durkheim, a avea o profesie liberală era sinonim cu a avea cea mai activă viață intelectuală dintre toate categoriile sociale. Asta se întâmpla cu 150 de ani în urmă. Definiția profesiilor liberale din actuala societate o schițează trei reprezentanți ai categoriei. Diana Drinceanu face introducerea Emile Durkheim spunea că „profesiile liberale, și într-un sens mai larg categoriile sociale înstărite, au cu siguranță cel mai viu interes pentru cunoaștere și cea mai activă viață intelectuală“. Fondatorul școlii franceze de sociologie – la sfârșitul anilor 1880, a predat la Universitatea din Bordeaux primul curs de sociologie dintr-o universitate – se întreba în lucrările sale de ce și cum sunt integrați indivizii în societate. Reprezentanții profesiilor liberale fac parte, cel puțin la nivel teoretic, din acea categorie socială al cărei scop nu îl reprezintă beneficiul material. Sunt intelectuali care și-au descoperit vocația și vor dispune în toată cariera lor de un singur capital de investit: propria persoană. Suntem în zona avocaților, a medicilor, a notarilor sau a arhitecților – a meseriilor liberale tradiționale și, plecând de aici poate că singura certitudine este că profesioniștii liberali sunt constituiți în corpuri profesionale puternice care le reprezintă drepturile. Nu am găsit o definiție general acceptată – în România, se vorbește despre „profesii libere

sau liberale“ mai ales în cadrul actelor normative cu caracter fiscal. Și aici este o dezbatere: sunt profesii libere sau liberale? Există vreo diferență între cele două? Catalogând o profesie liberă, sugerezi că alte profesii nu ar fi libere, deci ar încălca art. 4 din Convenția europeană a drepturilor omului. Parlamentul European oferea în 2005 o definiție: „profesiile liberale sunt exercitate pe baza unor calificări profesionale relevante, cu titlu personal, având propria lor responsabilitate și de o manieră profesională independentă, oferind servicii intelectuale și conceptuale în interesul clienților și al publicului.“ DEX-ul (ediția 2008) vorbește despre profesii libere (nu liberale) ca fiind exercitate de o persoană pe cont propriu, fără să fie permanent angajată într-o instituție sau întreprindere. S-ar putea ca lipsa unei definiții clare să vină din apariția unor noi activități generate de dezvoltarea economică, care pe măsura profesionalizării lor devin profesii liberale. În rândurile ce urmează, rămânem în sfera profesiilor tradiționale. >

Carieră Ioan Chelaru este propus pentru funcția de judecător la Curtea Constituțională

INTELLIGENCE

> IOAN CHELARU, în dialog cu Andrei Cristea De 35 de ani, Ioan Chelaru (vorbim despre acel Ioan Chelaru propus pentru demnitatea de judecător la Curtea Constituțională) este avocat. Poartă papion în multe ocazii și scrie cărți în care abordează subiecte precum căsătoriile între persoane de același sex. Sunt câteva dintre atributele care l-ar poziționa, mai degrabă, în tabăra liberală. Deși este „de stânga“. Liberală este, prin definiție, profesia acestuia. Dar Chelaru ar avea ceva de obiectat cu privire la faptul că avocatura a fost „destul de mult“ politizată. „Și nu vorbesc ca profesionistul de drept, redau o percepție a societății, aceea că toți avocații sunt liberali. Or eu, și acum vă spun din interiorul tagmei lor, cred că nu există o asemenea așezare a profesiilor pe ideologii politice. Ați putea întâlni chiar mai mulți avocați de stânga.“ Ioan Chelaru este doar un exemplu. Și tot ca exemplu, îl avem pe Petre Țuțea – unul dintre modelele lui Chelaru – care rezumă și mai bine cât de puțin importantă este în anumite situații apartenența la o formațiune politică: „La 18 ani eram comunist, la 80 de ani, țărănist“, îl parafrazează Chelaru. Profesiei nu i-ar spune nici liberă, „chiar și în actualele condiții, când suntem mai puțin încorsetați, inclusiv de legislația specifică.“ Și totuși, ce nume să le dăm acestor profesii? „Nobile sau alese“ ar fi două variante. „De un anume rafinament“ este numele final pe care Chelaru îl nominalizează. „A nominaliza“ sau mai mult „a fi nominalizat“ nu îi sunt sintagme străine lui Ioan Chelaru. Acesta este propus din partea partidului din care face parte pentru a fi judecător la Curtea Constituțională. A apărut și în media propunerea, dar avocatul – senator nu a comentat-o.

„Vă spun din interiorul tagmei lor, cred că nu există o asemenea așezare a profesiilor pe ideologii politice“ Este degajat, dar mereu atent la fiecare cuvânt pe care îl rostește. Te-ai aștepta ca un personaj căruia nu i-a plăcut să stea în lumina reflectoarelor să aibă cel puțin trac în fața aparatului foto. Ioan Chelaru este contrariul – sigur, cei 35 de ani de pleadoarii în justiție își spun cuvântul. Cât de mult (sau de puțin) contează prezența în media depinde și de contextul istoric. „Fac o scurtă incursiune în timp. Franklin Delano Roosevelt, cel deal 37-lea președinte al SUA şi-a câștigat simpatia şi mai ales vo-

tul americanilor prin renumitele sale discursuri la radio. Timp de trei mandate, americanii au auzit, au îndrăgit şi au dat crezare celor 30 de discursuri ale președintelui. Nu știu care ar fi fost impactul dacă Roosevelt, infirm de altfel, ar fi apărut la televizor. John F. Kennedy în schimb şi-a câștigat mandatul şi popularitatea pe sticlă. În total, 64 de conferințe televizate de-a lungul mandatului, însemnând una la aproximativ 20 de zile. Richard Nixon şi-a dat demisia în urma dezvăluirilor jurnaliștilor de la ziarul Washington Post privind afacerea Watergate. Ca atare nu voi fi, poate, un tip simpatic, care face audiență, dar prefer să fiu respectat și apreciat ca un profesionist.“, spune Chelaru. Ajungând din nou la profesii, trebuie să precizăm faptul că Ioan Chelaru este, dincolo de avocat, unul dintre susținătorii revizuirii Constituției – acesta este, de altfel, singurul subiect despre care a mai vorbit în presă în ultima perioadă. „Mă număr printre cei care susțin cu toată forța necesitatea modificării acesteia. Însă revizuirea Legii fundamentale a unui stat nu este un proces care se desfășoară cu rapiditate.“ Chelaru vorbește despre un proces de durată, cu niște proceduri ferme, care „parțial se desfășoară în lumina reflectoarelor, dar presupune foarte mult efort, dialog cu societatea civilă, cu mediul academic şi politic, inclusiv cu instituțiile europene specifice şi care, pe scurt, nu se poate face peste noapte.“ Dacă ați arunca o privire, chiar și pe diagonală, pe activitatea sa, ați observa cu ușurință teme precum Cathedral Plaza, conturile lui Ceaușescu, Roșia Montana, alături de revizuirea Constituției. Majoritatea subiectelor sunt fierbinți, iar obiectivele lor controversate. Ce crede Ioan Chelaru despre Ioan Chelaru în această ipostază? „În momentul în care îți asumi o răspundere, o poziție, o atitudine care influențează, poate chiar istoric, mersul unor stări de lucruri, ai conștiința rolului, a misiunii de a-ți asuma, și în numele altora, efectele în timp ale deciziilor tale, ale soluțiilor pe care le-ai propus în urma unei analize, a unei documentări. Nu înseamnă că ai scos castanele din foc, este de fapt asumarea rolului ce ți-a revenit. Tot ce am făcut în viață a avut, ca și acum, emblema asumării răspunderii, iar responsabilitatea și profesionalismul atrag aprecieri durabile, față de efemerul succes din piața publică. Mai cred și că s-a depășit momentul improvizațiilor și atunci, de educație trebuie să se ocupe profesorii, de sănătate – medicii, de aplicarea legilor – juriștii și nu numai.“

ANA DINCĂ, în dialog cu Oana Coşman

„Juridic vorbind, profesie liberală în materie de audit, consultant financiar sau expert contabil se traduce prin faptul că fiecare domeniu de activitate are o reglementare printr-o lege în care se spune cine poate să o profeseze, ce abilităţi şi ce calificări trebuie să aibă“, afirmă Ana Dincă, fondatorul companiei de audit şi consultanţă Audit One şi prim-vicepreşedinte al Camerei Auditorilor Financiari din România (CAFR) despre organizarea a trei dintre cele mai importante domenii din mediul fiscal românesc. Ana Dincă face parte în prezent din cei aproximativ 4.300 de auditori din ţara noastră, o profesie reglementată de statul român în 1999. Asta chiar dacă cele mai importante firme de audit din întreaga lume sau Big Four, denumirea sub care sunt cunoscute Deloitte, Price-

Business În anii 2000, Ana Dincă era printre puținii români care și-au deschis propriile firme de audit

waterhouse Coopers (PwC), KPMG şi Ernst & Young (E&Y) şi-au făcut intrarea pe piaţa locală de profil încă din 1993. „Înainte de ’99 profesia nu a existat. În ’93, momentul în care au venit din Big Foururile în România, făceau servicii pentru diviziile locale ale companiilor din străinătate, obligate de societatea mamă. În ’99 profesia s-a reglementat prin apariţia legislației (OUG 75/1999 – n.red.), fiind o profesie liberală. În 2000 s-a făcut pregătirea primilor auditori, pe un fond de la Banca Mondială, iar în 2001 s-au înscris primii auditori şi au început să adere la profesie. Înainte nu era o cerinţă specială pentru auditare, era suficientă semnătura expertului contabil“, explică Dincă. Economist de profesie, Ana Dincă se numără printre experţii români care au deschis primele firme de profil la începutul anilor 2000 (acum sunt circa 930 de firme de audit, inclusiv cele din Big Four). Un act de curaj pentru care a fost nevoie să renunţe la o carieră în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. „Nu simţeam că locul meu este acolo. Visam la mai mult“, povesteşte ea. Dar acest lucru nu a fost posibil fără sacrificii şi extrem de multă muncă. Mereu între două avioane către potenţiali clienţi sau conferinţe de profil, Ana Dincă a reuşit să transforme Audit One într-una dintre cele mai importante firme locale de profil, cu un portofoli de clienţi care include companii precum ABN-AMRO, Romsys, Lindab, SAP România sau Midocar. Iar numărul lor creşte constant. Graţie şi unui parteneriat încheiat, după un an întreg de negocieri şi evaluări, cu una dintre firmele de top ale lumii, Moore Stephens (firma care auditează Casa Regală a Marii Britanii). Totodată, din postura de prim-vicepreşedinte al CAFR, Dincă militează pentru lărgirea pieţei. „În momentul de faţă ca şi provocare pe linia auditului sunt dezbaterile privind reducerea limitei de la care se cere obligativitatea auditului, pentru că o situaţie auditată este mult mai transparentă, mai conformă şi prezintă corect şi direct, fidel situaţiile (acum, limitele obligatorii care impun auditarea în România privesc companiile care îndeplinesc două din cele trei condiții:cu un business de 7,3 milioane de euro cifră de afaceri, 3,650 milioane de euro active şi cel puţin 50 de angajaţi, precum şi sectorul bancar sau al asigurărilor, fără a exista o limită a veniturilor – n.red.)“, precizează Dincă. Nu în ultimul rând, cea mai mare bătălie pe care o poartă este cea cu mediul local de afaceri, care încă nu a conştientizat un lucru esenţial: de cele mai multe ori, sfatul venit din partea unui consultant fiscal poate face diferenţa dintre succesul şi falimentul unui business. „Românii consideră că pot să facă management şi să îşi gestioneze afacerea şi că ştiu toate riscurile implicate, deşi nu au niciun curs de management în afaceri sau al riscurilor. Efectele acestui curaj se văd la final, nu la început, pentru că la început toate merg bine. Ei vin la noi când deja treburile nu mai merg şi mai greu dai o soluţie, atunci când cancerul i-a cuprins. Convingerea mea profundă este că auditorul poate elimina toate cangrenele care există în economie prin tratarea lor în stadiu incipient. El face curăţenia. Altfel te poţi baza pe informaţiile care le raportează o societate dacă au fost auditate şi au girul unui specialist“, concluzionează Ana Dincă. >

INTELLIGENCE

> NICOLAE POPA, în dialog cu Diana Drinceanu Nicolae Popa are un birou mic, ticsit de cărți și dosare, dar o terasă generoasă cu vedere în curtea UNNPR (Uniunea Națională a Notarilor Publici din România). De pe scaunul, din spatele biroului său, directorul general al instituției vede 12 monitoare care redau imaginile înregistrate de camerele de supraveghere montate în instituție. În timpul întâlnirii noastre, aruncă din când în când o privire către peretele „thenologizat“, vrând doar să se asigure că totul este „în regulă“ – oricum, știe tot ce întâmplă în instituție din simplul motiv că ajunge primul și pleacă ultimul. La 38 de ani, ocupă o funcție la care unii profesioniști ar putea doar visa. În cazul său, proba timpului (este de șapte ani la conducerea administrativă a UNNPR) a demonstrat că funcția i se potrivește. „O pot numi realizare că la 31 de ani mi s-a propus o funcție de conducere în cadrul primului meu loc de muncă. Am făcut totul cu multă pasiune și am avut girul unui om minunat în persoana președintelui Uniunii, dl Dumitru Viorel Mănescu, care mi-a fost mentor în toți acești ani“. Am ajuns aici la trei ani de la înființarea instituției, aproape de pe băncile facultății. Inițial, am fost consilier juridic.“, își amintește Nicolae Popa. În calitatea sa de Director general al Uniunii, spune despre această profesie, „cea mai bine reglementată dintre profesiile liberale“, este „doar pe jumătate liberă“. Deși este o profesie liberală, notarul exercită totuși un serviciu de autoritate. Zona de administrare și pe cea de organizare a biroului notarial este, spune Popa, liberală. „Deși, notarul se comportă ca un liber profesionist, activitatea prestată are caracter de interes public. El autentifică acte, le dă forța și autoritatea probantă prevăzută de lege. Are o forță probatorie, suverană față de un act sub semnătură privată, or aspectul liberal al profesiei intervine în zona de organizare. Dar exercițiul activității este din zona publică.“, explică Nicola Popa de ce sintagma de profesie liberală nu rezumă activitatea compleată a notarilor, care are, astfel, o dublă calitate. Revenind la cariera lui Nicola Popa in UNNPR, acesta isi aminteste ca a prins cam toate momentele cheie, de la reforme ligislative, la proiecte care s-au pus în aplicare - Uniunea a fost infiintata in anul 1995, Popa face parte din institutie din 1999. „Am prins și zona de vârf a activității, in anul 2008, cand se faceau foarte multe tarnzactii. Sunt aici de la inceputul crizei, am lucrat și sub imperiul legii vechi (ce a fost schimbata la inceputul acestui an). In tot acest timp, am avut norocul să lucrez cu oamenii care au pus bazele acestei profesii și aici mă refer la membrii Consiliului Uniunii. Am avut norocul să lucrez în marile proiecte ale instituției cu oameni care veneau cu o vastă experintă profesională ca notari de stat. Cu cei aproape 15 ani in UNNPR, Popa este unul dintre cei mai vechi angajați ai Uniunii. Vorbeste cu siguranta (si foarte grabit, desi este ardelean de la Alba-Iulia) despre proiectele pe care Uniunea le va dezvolta și implementa. Este foarte sigur ca tot ce povesteste va fi finalizat cu succes. „Comisia de experți ai Centrului Național de Administrare a Registrelor Notariale, din care fac și eu parte, sub îndrumarea dnei Doina Rotaru vicepreședintele Uniunii și Președintele Comisiei de experți, dar și un profesionist

Continuitate La 38 de ani, Nicolae Popa este unul dintre înțelepții UNNPR. Are o istorie de aproape 15 ani în Uniune, dintre care șapte în funcție de conducere

desăvârșit, are în proiect să dezvolte niște programe de informatizare, pentru a-i sprijini pe notari pe zona de management a biroului notarial. Vor avea acces printr-un click la biblioteci de acte.“, promite acesta. Si tot cu un click, notarii vor putea, in viitorul apropiat, sa plateasca toate taxele si impozitele pe care le incaseaza in urma tranzactiilor pe care le încheie in birourile lor. De altfel, ne vorbește și despre reușita privind înființarea Centrului Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale și a registrelor electronice cu proceduri notariale, „fără de care notarul nu ar putea să își îndeplinească activitatea în condiții de maximă siguranță pentru cetățean. “, conchide, sigur pe el, Nicolae Popa. n Conținut produs de

INTERVIU

Stephen L. Dreyfuss Andrei Cristea a stat de vorbă cu liderul avocaților din întreaga lume

LIDER Stephen L. Dreyfuss este noul președinte al Uniunii Internaționale a Avocaților

La mai puțin de o lună de la alegerea sa ca președinte UIA (Uniunea Internațională a Avocaților), Stephen L. Dreyfuss vorbește, în premieră pentru România, despre momentele delicate pe care le parcurge profesia de avocat. Intelligent Life: Ați fost ales președinte UIA într-un moment delicat pentru profesie. Poate fi aceasta un punct de cotitură pentru această nișă de bussiness? Mă gândesc la faptul că aveți experiență în practica avocațială din Franța și SUA pe probleme de tranzacționare și due-dilligence. Stephen L. Dreyfuss: Îmi asum președinția UIA într-un punct de cotitură important în practica internațională de drept. Deși firmele de avocatură multinaționale continuă să existe și, în unele cazuri, să crească și să prospere, viabilitatea modelului „Big Law“ (firme de avocatură mari cu birouri pe mai multe continente și onorarii ridicate– n. red.) a revenit în discuție, întrucât multe dintre acestea au ajuns în situația de a fi obligate să fuzioneze sau să-și reducă dimensiunile, ca răspuns la opoziția clienților în ceea ce privește onorariile percepute și surplusul de angajați. Acest lucru a oferit noi oportunități de creștere firmelor mici și mijlocii din întreaga lume, care sunt capabile de performanțe juridice la cel mai înalt nivel, dar a căror structură a costurilor permite economii semnificative pentru clienți. Dar UIA nu reunește numai avocați de la cele mai mari firme, ci și avocați remarcabili de la firme mici și mijlocii din întreaga lume. Fondată în 1927, nu numai că suntem cea mai veche asociație internațională de avocati și Barouri, dar, de asemenea, suntem singura asociație juridică multilingva și multiculturală la nivel internațional. Ne desfășurăm activitatea în trei limbi de circulație internațională (engleză, franceză și spaniolă) și cinci limbi oficiale (germană, portugheză, chineză, arabă și italiană), permițând astfel avocaților din fiecare țară și fiecare legislație să participe la activitatea noastră. Investigăm și punem în discuție curentele legislative din toate domeniile de drept, prin mai mult de patruzeci de comisii și grupuri de lucru și reprezentăm o forță semnificativă în ceea ce privește protecția avocaților din lume. În timpul președinției mele, intenționez să extind rolul judecătorilor și al avocaților stagiari în UIA, astfel încât UIA devine locul principal de întâlnire pentru toți profesioniștii dedicați suverantității dreptului de pretutindeni, indiferent de limba, țara de proveniență ori sistemul de drept căruia îi aparțin. UIA admite faptul că

avocații există pentru a-si servi clienții și vom demonstra cu fiecare ocazie că servicii juridice de cel mai înalt nivel pot fi furnizate nu numai de către avocați care vorbesc o anumită limbă sau își desfășoară activitatea în firmele mari de avocatură, ci și de către avocați care provin din multe și variate tradiții juridice. Trei firme internaționale de avocatură din „Magic Circle“ sunt prezente în București, dar casele locale de avocatură par a fi liderii incontestabili ai pieței. Cum vedeți piața de avocatură din România? România este un exemplu la nivel mondial prin varietatea deosebită de firme de avocatură. Deși multinationalele au birouri locale, clienții internaționali mai pretențioși își îndreaptă atenția în mod frecvent către cele mai bune case de avocatură locale, pentru că realizează importanța experienței și logicii locale. Este însă loc pentru ambele modele pe piața de avocatură din România, așa cum se întâmplă pe toate piețele consacrate serviciilor juridice din întreaga lume. Casa dumneavoastră de avocatură „Hellring Lindeman Goldstein & Siegal“ este în aceeași rețea profesională („Libra Lex“) cu unul dintre liderii de pe piața românească, „Boștină&Asociații“. În același timp, dumneavoastră sunteți vicepreședintele executiv și consilier juridic al Camerei Americano-Franceze de Comerț din New York. În acest context, ați acordat multe interviuri în mass media pe probleme juridice și economice de notorietate, iar eu vă cer opinia despre importanța apariției avocaților în mass-media. Cred cu tărie în importanța comunicarii între avocații din diferite țări, pentru dezvoltarea profesională a cunoștințelor juridice și a competențelor privind dezvoltarea afacerilor. Din țara dumneavoastră, așa este, o informație corectă, suntem link-uiți în aceeași rețea cu unul dintre lideri, „Boștină&Asociații“. Știu că firma este un membru activ și un bun partener pe zona lui de expertiză și își face treaba conștiincios. Nu aș putea să vă enumăr acum proiecte punctuale cu liderii români, dar din cunoștințele mele, suntem într-un angrenaj perfect funcțional. Prin tratarea serviciilor juridice ca pe o marfă, publicitatea poate ascunde caracteristici semnificative ale avocaților și a firmelor de avocatură pe care clienții ar trebui să le cunoască înainte de a alege avocatul care să îi reprezinte. Pe de altă parte, relațiile internaționale între avocați, prin care aceștia pot recomanda clienți altor colegi de breaslă din alte țări, sunt un excelent mod de a ajuta clienții să găsească consilierul juridic potrivit în țări necunoscute. UIA promovează tocmai aceste tipuri de relații, care devin astfel o resursă neprețuită pentru avocați și pentru clienții lor din întreaga lume. n Conținut produs de

INTELLIGENCE

DESTIN

Pledoarie pentru familie Tradiţie, încredere, loialitate şi expertiză. Acestea sunt cuvintele de bază care definesc activitatea cabinetului de avocatură Flavia Teodosiu (foto) şi, mai ales, personalitatea fondatoarei acestuia. Am să vă rog să rețineți acest cuvânt, tradiţie, pentru că în jurul lui se desfăşoară povestea Flaviei Teodosiu. A luat contact cu lumea avocaturii încă din copilărie. De fapt, Flavia este a treia generaţie de avocaţi din familia sa, după bunic şi părinţi. Chiar cele mai dragi amintiri se leagă de acea perioadă, definitorie pentru alegerile ei ulterioare, şi de pasiunea insuflată de tatăl său pentru această profesie. „Am fost fascinată încă de mică de ceea ce reprezenta profesia de avocat. Trebuie să recunosc că dintre toţi, cel mai tare m-a influenţat tatăl meu, cu care mergeam în vacanţele de vară în instanţe, peste tot şi nu scăpam nici un proces în care pleda. Dând timpul inapoi, îmi amintesc cum colegii mei de şcoală mergeau în vacanţe la ţară, la bunici, iar eu aşteptam cu sufletul la gură vacanţa mare doar pentru a fi cu tatăl meu tot timpul, mai ales în instanţă“, povesteşte ea. În acest context, paşii pe care i-a urmat pentru viitoarea sa carieră aveau să vină firesc, potrivindu-se întocmai ca piesele unui puzzle. Facul tatea, la care a intrat chiar în anul Revoluţiei, munca alături de unii dintre cei mai buni avocaţi din ţară (din 1993 până la începutul anului 1995, alături de Victor Anangnoste, apoi ca membru fondator al societății de avocatură Popovici si Asociații, alături de Ernest Virgil Popovici) şi propriul cabinet de avocatură, a cărui poveste a început în 1998. „Ernest a fost cel care m-a învăţat ceea ce ştiu astăzi în domeniul avocaturii de business şi m-a pus la muncă serios, până când am învăţat că un avocat de business trebuie să abordeze profesia din cu totul altă perspectivă decât avocatul de bară“. De altfel, domeniul său preferat, pe care a încercat să îl împletească cu cel al avocaturii de business şi cu funcţiile de consilier în cadrul Consiliului Baroului Bucureşti şi al Uniunii

Naţionale a Barourilor din România. Din nou, modelul a fost tata. „Cu siguranţă că el mi-a insuflat această dragoste pentru profesie, întrucât el a fost un om, un avocat care şi-a iubit foarte mult profesia şi, în calitate de prodecan şi decan al Baroului Bucureşti timp de peste 20 de ani s-a luptat cu regimul şi cu sistemul astfel încât profesia de avocat să rămână, în limitele posibile de dinainte de revoluţie, independentă“, mai spune Flavia Teodosiu. În peste 20 de ani de carieră şi în mulţi alţi înainte privind de pe margine cazurile la care lucrau părinţii săi, Flavia a trăit toate schimbările care au avut loc în piaţa autohtonă a avocaturii. De la cei aproximativ 750 de avocaţi din Bucureşti înainte de Revoluţie, la cei aproape 13.000 din ziua de azi, de la examenele draconice de admitere la Facultatea de Drept (o mare realizare pentru cei care reuşeau să le treacă), la opreliştile întâmpinate din partea regimului comunist, avocatul a fost întotdeauna un privilegiat. „Viaţa avocatului de atunci era poate una mai puţin agitată decât viaţa avocatului din zilele noastre. Imaginaţi-vă că nefiind atâtea oportunităţi ca astăzi, neavând prezente în sitemul de drept de atunci atâtea domenii noi ca astăzi, cum ar fi legea concurenţei, piaţa de capital, dreptul comercial, precum şi modificările legislative permanente pe care le trăim în zilele noastre, avocatul avea câteva domenii bine stabilite în care activa: drept civil, drept penal, dreptul muncii“, povesteşte ea. Ce a învăţat în toţi aceşti ani? Că dacă vrei să alegi acest drum trebuie să o faci din pasiune şi nu pentru un câştig material, că trebuie să iubeşti această profesie şi să i te dedici întru totul pentru a avea succes, la fel cum trebuie să te perfecţionezi constant, să nu uiţi de colegi şi să nu pătezi prestigiul profesiei. Povestea Flaviei Teodosiu şi a uneia dintre cele mai vechi familii din avocatură nu se sfârşeşte aici. O va continua fiul său, Flavius, şi el student în anul doi la Facultatea de Drept, a patra generaţie de avocaţi. n Conținut produs de

FOTO IONUȚ DOBRE

Câţi dintre noi am ştiut exact parcursul profesional pe care îl vom urma? Drumul Flaviei Teodosiu a fost aşternut cu două generații înainte să se nască. Oana Coşman

INTERVIU

Stephen L. Dreyfuss Andrei Cristea a stat de vorbă cu liderul avocaților din întreaga lume La mai puțin de o lună de la alegerea sa ca președinte UIA (Uniunea Internațională a Avocaților), Stephen L. Dreyfuss vorbește, în premieră pentru România, despre momentele delicate pe care le parcurge profesia de avocat.

LIDER Stephen L. Dreyfuss este noul președinte al Uniunii Internaționale a Avocaților

Intelligent Life: Ați fost ales președinte UIA într-un moment delicat pentru profesie. Poate fi aceasta un punct de cotitură pentru această nișă de bussiness? Mă gândesc la faptul că aveți experiență în practica avocațială din Franța și SUA pe probleme de tranzacționare și due-dilligence. Stephen L. Dreyfuss: Îmi asum președinția UIA într-un punct de cotitură important în practica internațională de drept. Deși firmele de avocatură multinaționale continuă să existe și, în unele cazuri, să crească și să prospere, viabilitatea modelului „Big Law“ (firme de avocatură mari cu birouri pe mai multe continente și onorarii ridicate– n. red.) a revenit în discuție, întrucât multe dintre acestea au ajuns în situația de a fi obligate să fuzioneze sau să-și reducă dimensiunile, ca răspuns la opoziția clienților în ceea ce privește onorariile percepute și surplusul de angajați. Acest lucru a oferit noi oportunități de creștere firmelor mici și mijlocii din întreaga lume, care sunt capabile de performanțe juridi ce la cel mai înalt nivel, dar a căror structură a costurilor permite economii semnificative pentru clienți. Dar UIA nu reunește numai avocați de la cele mai mari firme, ci și avocați remarcabili de la firme mici și mijlocii din întreaga lume. Fondată în 1927, nu numai că suntem cea mai veche asociație internațională de avocati și Barouri, dar, de asemenea, suntem singura asociație juridică multilingva și multiculturală la nivel internațional. Ne desfășurăm activitatea în trei limbi de circulație internațională (engleză, franceză și spaniolă) și cinci limbi oficiale (germană, portugheză, chineză, arabă și italiană), permițând astfel avocaților din fiecare țară și fiecare legislație să participe la activitatea noastră. Investigăm și punem în discuție curentele legislative din toate domeniile de drept, prin mai mult de patruzeci de comisii și grupuri de lucru și reprezentăm o forță semnificativă în ceea ce privește protecția avocaților din lume. În timpul președinției mele, intenționez să extind rolul judecătorilor și al avocaților stagiari în UIA, astfel încât UIA devine locul principal de întâlnire pentru toți profesioniștii dedicați

suverantității dreptului de pretutindeni, indiferent de limba, țara de proveniență ori sistemul de drept căruia îi aparțin. UIA admite faptul că avocații există pentru a-si servi clienții și vom demonstra cu fiecare ocazie că servicii juridice de cel mai înalt nivel pot fi furnizate nu numai de către avocați care vorbesc o anumită limbă sau își desfășoară activitatea în firmele mari de avocatură, ci și de către avocați care provin din multe și variate tradiții juridice. Trei firme internaționale de avocatură din „Magic Circle“ sunt prezente în București, dar casele locale de avocatură par a fi liderii incontestabili ai pieței. Cum vedeți piața de avocatură din România? România este un exemplu la nivel mondial prin varietatea deosebită de firme de avocatură. Deși multinationalele au birouri locale, clienții internaționali mai pretențioși își îndreaptă atenția în mod frecvent către cele mai bune case de avocatură locale, pentru că realizează importanța experienței și logicii locale. Este însă loc pentru ambele modele pe piața de avocatură din România, așa cum se întâmplă pe toate piețele consacrate serviciilor juridice din întreaga lume. Casa dumneavoastră de avocatură „Hellring Lindeman Goldstein & Siegal“ este în aceeași rețea profesională („Libra Lex“) cu unul dintre liderii de pe piața românească, „Boștină&Asociații“. În același timp, dumneavoastră sunteți vicepreședintele executiv și consilier juridic al Camerei Americano-Franceze de Comerț din New York. În acest context, ați acordat multe interviuri în mass media pe probleme juridice și economice de notorietate, iar eu vă cer opinia despre importanța apariției avocaților în mass-media. Cred cu tărie în importanța comunicarii între avocații din diferite țări, pentru dezvoltarea profesională a cunoștințelor juridice și a competențelor privind dezvoltarea afacerilor. Nu aș putea să vă enumăr acum proiecte punctuale cu liderii români, dar din cunoștințele mele, suntem într-un angrenaj perfect funcțional. Prin tratarea serviciilor juridice ca pe o marfă, publicitatea poate ascunde caracteristici semnificative ale avocaților și a firmelor de avocatură pe care clienții ar trebui să le cunoască înainte de a alege avocatul care să îi reprezinte. Pe de altă parte, relațiile internaționale între avocați, prin care aceștia pot recomanda clienți altor colegi de breaslă din alte țări, sunt un excelent mod de a ajuta clienții să găsească consilierul juridic potrivit în țări necunoscute. UIA promovează tocmai aceste tipuri de relații, care devin astfel o resursă neprețuită pentru avocați și pentru clienții lor din întreaga lume. n Conținut produs de

INTELLIGENCE

DESTIN

FOTO IONUȚ DOBRE

Câţi dintre noi am ştiut exact parcursul profesional pe care îl vom urma? Drumul Flaviei Teodosiu a fost aşternut cu două generații înainte să se nască. Oana Coşman

În vara anului 2007, am primit o invitaţie din partea Federaţiei Barourilor Europene (FBE) de a înscrie Baroul Cluj în această organizaţie. Curiozitatea firească a avocatului m-a făcut să caut site-ul FBE, aflând astfel că Federaţia a fost fondată la Barcelona în 23 mai 1992 şi cuprindea ca membri barourile sau organizaţiile naţionale ale barourilor din ţările aparţinând Consiliului Europei care aderau la statutul ei. Nu am stat mult pe gânduri şi am supus Consiliului Baroului Cluj acordul de aderare şi participarea noastră la Sesiunea intermediară din octombrie 2007 de la Strasbourg. De atunci, Baroul Cluj a luat parte la congresele şi sesiunile intermediare de la Istanbul, Torquay, Bruges, Aix-en-Provence, Madrid, Florenţa, Wroclaw, Bruxelles, Geneva, Frankfurt şi, evident, Cluj-Napoca – anul acesta, în octombrie. Obiectivele FBE sunt de a reuni barourile statelor membre ale Consiliului Europei în acţiuni comune, de a crea legături permanente între acestea, prin reuniuni periodice, de a reprezenta profesia de avocat pe lângă instituţiile europene, promovând primatul dreptului, independenţa justiţiei, dreptul la apărare, precum şi armonizarea profesiei de avocat în Europa. În fiecare an, în luna mai, se organizează Congresul FBE, iar în luna octombrie, Sesiunea intermediară. Fiecare întâlnire – organizată de un barou gazdă – este un prilej de schimb de informaţii pe o temă prestabilită, de concluzii asupra tendinţelor profesiei (publi citatea avocatului, onorariul, res ponsabilitatea, secretul profesional, formarea profesională, viitorul profesiei, deontologia profesională, specializarea avocatului). Clujul a găzduit Sesiunea intermediară din 17 octombrie cu tema „Mijloace alternative de soluţionare a litigiilor ca modalitate de facilitare a accesului la justiţie“, cu două ateliere de lucru – „Impozi te şi taxe judiciare – obstacole în calea accesului la justiţie în mediul european“ şi „Cerinţele pentru accesul la profesia de avocat, o garanţie a justiţiei pentru cetăţeni“. În 18 octombrie a avut loc sesiunea de lucru cu temele „Aspecte generale care împiedică accesul la justiţie“, „Apărarea profesiei“, „Accesul la justiţie pentru victime“. Prezentarea comparativă a situaţiei din ţări diferite, cu experienţe diferite îţi deschide mintea spre noi abordări şi te ajută

să înţelegi contextul european în care se schimbă legislaţia noastră, să înţelegi că multe instituţii sunt implementate incorect, printr-o transpunere rigidă, fără adaptare la situaţia concretă din România. Cred că este de datoria fiecărui barou din România să participe la astfel de dezbateri, pentru că avocatul este cel care percepe imediat, prin clienţii săi, noua legislaţie şi are obligaţia sesizării situaţiilor concrete în care instituţii juridice sunt abordate incorect, sesizării tendinţelor de îndepărtare a omului de contactul cu avocatul şi de rezolvare a litigiilor prin alte persoane. La Cluj-Napoca au participat peste 60 de avocaţi din Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Spania, reprezentând barouri din aceste ţări şi peste 40 de avocaţi membri ai barourilor din România, cu toate că din România numai Barourile Arad, Bucureşti, Cluj, Miercurea Ciuc, Oradea, Sibiu şi Tulcea sunt membre FBE. Organizarea la Cluj-Napoca a Sesiunii intermediare a convins şi Baroul Dolj să solicite aderarea la FBE. Uniunea Naţională a Barourilor din România a fost parte nerul Baroului Cluj în organizare, fiind prezentă prin persoana dlui Vicepreşedinte Dan Oancea. Parteneri au fost şi Primăria şi Consiliul local Cluj-Napoca, Societatea de avocatură „Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen“, „Iordăchescu şi Asociaţii“, Societatea de insolvenţă „Insolbis SPRL Bistriţa“, portalul juridic profesionist „Avocatura. Justiţie fără secrete“. Însă realizarea cea mai mare a Baroului Cluj nu a fost organizarea în sine a evenimentului, ci schimbarea de opinie a participanţilor asupra avocaţilor români şi asupra României. Dacă iniţial am fost primiţi cu reţinere datorată inexistenţei unui contact direct cu avocaţii din România şi informaţiilor parţial eronate despre ţara noastră, la finalul Sesiunii intermediare, percepţia asupra românilor a fost radical schimbată. Am fost felicitaţi nu doar pentru organizare şi profesiona lism în abordarea discuţiilor, ci şi pentru ospitalitate, deschidere şi spirit european. Iar noi am simţit şi am avut confirmarea că acum suntem şi în spirit membri ai FBE. Sper că pe drumul deschis acum vor păşi şi ceilalţi avocaţi români. n Conținut produs de

ILUSTRATIE BUTCH KRIEGER

Stanca-Ioana Gidro O chestiune de percepție Un eveniment la Cluj-Napoca a fost doar primul pas în schimbarea de opinie a europenilor asupra avocaţilor români

Acum vă puteți abona la liderul presei juridice din România: 5 48 din primele 50 de firme

De 10 ani

ținem sus

avocatura din România!

de avocatură sunt aici 5 Liderii, deal-urile, orgoliile, primul barometru de satisfacție în avocatură 5 Unic partener media UNBR*

și UNNPR* în România

UNBR = Uniunea Naţională a Barourilor din România | UNNPR = Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România

Vreau să precizez, chiar de la început, că ideea unui astfel de titlu nu-mi aparține, ci rezumă un eveniment la care urmează să iau parte, în calitate de speaker, alături de alți trei profesori, unul din Statele Unite, unul din Finlanda și unul din România. Evenimentul este organizat de mai mulți studenți, unii dintre aceștia sunt membri în Clubul Studenților, alții sunt voluntari în cadrul Centrului de orientare și consiliere în carieră. M-am întrebat ce anume le-aș putea spune acestor tineri și, mai ales, de ce oare ne-au invitat sau de ce au simțit nevoia unei astfel de întâlniri. Am constatat că, întâmplător (sau poate nu), speakerii aparțin unor generații diferite: „Builders“, „Baby-Boomers“, „Gene ration X“ și am avut cumva o confirmare a faptului că această întruni re va pune alături patru sau poate chiar cinci generații, dacă alături de studenți (aparținând „Generației Y“) vor fi cumva și elevi (unii dintre ei fiind deja din „Generația Z“). Nu știu dacă evenimentul se va constitui într-un schimb de opinii cu privire la specificul fiecărei perioade sau dacă va fi o încercare a celor tineri de a înțelege evoluția societății prin prisma experiențelor trăite de fiecare dintre noi, cu atât mai mult cu cât provenim din vremuri și culturi diferite. Dar un lucru este cert: întâlnirea este organizată la inițiativa studenților, iar faptul acesta m-a bucurat cel mai mult. Desigur, nu este primul eveniment de acest gen la care particip și nici primul organizat de studenți, dar fiecare pas într-o astfel de direcție demonstrează că societatea evoluează și o face în direcția adecvată, în pofida oricăror dubii exprimate de către cei care aparțin generației mele sau celor precedente. Le-am reproșat cu toții de foarte multe ori celor mai tineri decât noi că nu sunt consecvenți în ceea ce fac, că renunță foarte ușor plângându-se de dificultățile întâmpinate, că nu știu ce își doresc să facă cu viața lor, că au devenit robii tehnologiei, ai prietenilor „virtuali“ și ai social-life-ului, în general … Și am uitat deseori de lacunele propriei generații. Cu certitudine, și noi ne-am victimizat, că și ei, plângându-ne de neajunsurile vremurilor, dar uitând ca bunicii noștri au fost nevoiți să supraviețuiască cel puțin unuia dintre cele două războaie mondiale, dacă nu cumva amândurora, precum și Marii Crize. Am omis faptul că părinții noștri și-au petrecut copilăria undeva în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, într-o etapă cu multiple frustrări, iar când au ajuns la deplina maturitate au fost contemporani cu marile crize petroliere ori cu cea mai dificilă perioadă a războiul rece. Privind retrospectiv, mă întreb de ce ne lamentăm atunci atât de mult din cauza vremurilor pe care le trăim? Oarecum în paralel cu momentul primirii invitației pentru acest eveniment organizat de studenți, am luat parte la una dintre întâlnirile unui grup de „corporativi“ (și nu numai), majoritatea aparținând generație mele (Generația X), care își doresc să contribuie la schimbarea în bine a societății. Au ajuns la concluzia că pentru aceasta ar

trebui să înceapă cu educația, cu o educație bazată pe valori, cu o educație care să asigure succesul celor care demonstrează că vor … vor să reușească în carieră, dar și în viață. Propunerile nu au rămas în stadiul de discuție, unii dintre cei implicați în acest demers au și creat primele proiecte pilot. Unul dintre ele este GR8 (GREAT), care a presupus formarea unei grupe de elită care are drept mentor un antreprenor român care anterior a lucrat în investment banking în Statele Unite, dar care va aduce alături de el numeroși alți oameni de business de prim rang și care, la rândul lor, sunt dispuși să se implice în acest demers. Rareori am oferit suficientă încredere tinerei generații, criti cându-o, așa cum spuneam și anterior. Dar poate că tot rareori i-am oferit suficiente argumente solide care să îi consolideze încrederea în liderii de ieri și de astăzi. Și tot rareori le-am demonstrat acestor tineri că societatea, cel puțin în ultimele decenii, își bazează dezvoltarea pe valori, astfel încât ei să își poată forma propria imagine despre importanța unei lumi bazate pe valori fundamentale, pe modele de succes, pe repere incontestabile. Nu cred că problema lipsei unor leaderi de anvergură sau a absenței ori ignorării valorilor este specifică societății românești. Am auzit același lucru invocat deseori și în Germania, și în Spania, și în Italia, și în Marea Britanie, dar și peste Ocean. Pare să fie o problemă globală și probabil că din acest motiv tinerii studenți au dorit să aibă invitați din mai multe țări pentru a vedea cum au rezolvat alții această problemă, dacă au rezolvat-o. Indiferent de concluziile întâlnirii la care urmează să particip, faptul că tinerii își doresc o astfel de discuție îmi întărește convingerea că, în pofida scepticismului cu care îi privesc unii dintre cei care aparțin generațiilor părinților sau bunicilor, ei merită tot respectul, dar și sprijinul nostru. Nu sunt cu nimic mai prejos decât tinerii altor generații! V-ați gândit vreodată, spre exemplu, câți tineri implicați în acțiuni de voluntariat cunoașteți? Mai zilele trecute făceam un astfel de inventar și am fost de-a dreptul surprins de numărul mare de tineri pe care îi știam ca participând frecvent la astfel de acțiuni. Credeți că o fac doar pentru că „dă bine“ la CV? Credeți că o astfel de activitate dovedește că ei nu ar crede în valori reale/fundamentale? Credeți că ei nu au proprii lideri sau că aceștia ar fi cu ceva mai prejos decât liderii altor generații? Analizați doar proiectele pe care le dezvoltă și numărul de semeni care îi urmează și cred în ideile lor! Eu consider că merită să îi credităm cu încrederea necesară, să le împărtășim din experiența noastră, să fim reperele de care au nevoie, să acceptăm că unele dintre valorile în care ei cred ar putea fi diferite de ale noastre. Cu siguranță liderii generațiilor Y, Z (și de ce nu chiar și alpha) cresc sau vor crește sub ochii noștri, respectând multe dintre valorile pe care și noi le-am apreciat, dar și creându-și propriul sistem de valori care nu este neapărat mai puțin valoros decât al altor generații, ci doar diferit. n Conținut produs de

ILLUSTRATION SEEINCOLORS.COM

Ovidiu Folcuț Leadership pentru tineri Liderii generației viitoare își creează propriul sistem de valori, care nu este mai puțin valoros decât al altor generații

Care

este opiul maselor ?

MAREA ÎNTREBARE

Pentru Marx, a fost religia, dar asta se întâmpla în urmă cu 170 de ani, iar societatea noastră este mai degrabă laică. Care sunt acum drogurile noastre? Șase scriitori răspund, iar primele schițe ale lui Rosie Blau stau drept fundal

Uimitor A fost religia înlocuită de celebritate?

Celebrul dicton al lui Karl Marx, „religia este opiul poporului“, a apărut pe tăcute. Marx l-a scris în 1843 ca o observație superficială în introduce rea unei cărți de critică filozofică pe care nu a mai terminat-o. A publicat-o anul următor într-un jurnal radical obscur, cu un tiraj de 1.000 de exemplare. Abia în anii ’30, când teoriile marxiste erau în vogă, maxima a intrat în vocabularul popular. A rămas de actualitate. În multe locuri ale lumii, biserica este în continuare cea mai puternică forță în societate: mai mult de 4,5 miliarde de oameni se identifică cu una dintre cele patru mari religii ale lumii, și cifra este în creștere. În Europa însă credința și practica religioasă s-au năruit în ultimii 170 de ani. Este greu să spui ce le-a înlocuit– poate, pentru un timp, a fost chiar marxismul. Marx nu a fost de fapt împotriva religiei. El vedea credința ca pe ceva ce oamenii au inventat pentru ei înșiși, ca o sursă falsă de fericire la care s-au întors pentru a amorți realitatea dureroasă. Era „oftatul creaturii oprimate“. Religia și bisericile, doctrinele și preoții au ajuns un instrument prin care clasele dominante au păstrat masele supuse. Acum ar putea părea elitist, chiar sarcastic, să ne întrebăm care este opiul maselor, ce ne blochează – sau, mai rău, ce „îi“ blochează – când ne-am putea trezi, când ar trebui să luptăm pentru o lume mai bună. Oare suntem cu adevărat ca niște animale, dornice de supunere?

Întrebarea este inconfortabilă. Încă există ceva în ea care ne transmite un sentiment neplăcut multora dintre noi, nu doar timp și energie risipite într-o direcție – o slăbiciune pentru halbe, obsesia pentru reușite, obiective sau încercări, chiar prea mult timp petrecut la muncă – atunci chiar și noi am putea schimba lumea, să organizăm o revoluție sau pur și simplu să scriem o carte. Deci, cu ce ne sedăm în ziua de azi? Societatea este diferită față de cea de pe vremea lui Marx. Scriitorii noștri reflectă asta în intriganta lor selecție a obsesiilor care ne distrag atenția de la adevărurile întunecate ale realității. Lista ar fi putut fi mult mai lungă. Deși fumatul opiumului tradițional nu se mai practică, forma sa modernă, heroina, rămâne un obicei izolat, dar mult mai periculos și mortal. Alte droguri luptă acum pentru popularitate: 180 de milioane de oameni din întreaga lume au fumat „iarbă“ în ultimul an, Prozac, un antidepresiv care te relaxează într-un mod destul de diferit, a fost luat de mai mult de 35 de milioane de persoane în ultimii 25 de ani. Veselia și lipsa de griji pe care le dă alcoolul sunt un refugiu de mii de ani – și în Marea Britanie și în anumite regiuni din nordul Europei, oamenii petrec mai mult decât înainte. Un miliard de oameni încă fumează pentru a uita de grijile cotidiene pentru circa 5 minute. Religiile alternative înfloresc. Microbiștii umplu stadioanele și pe ploaie și pe zăpadă, cheltuind sume >

INTELLIGENCE

> mari pe abonamente. Revistele tabloid prosperă în timp ce alte forme de presă scrisă luptă pentru supraviețuire. Banii trebuie să fie o altă variantă – oamenii îi visează, cum să îi câștige, cum să îi cheltuiască. Este un crez cu multe fețe: carduri de credit care ne permit să cumpărăm mai mult decât ne putem permite; case pentru care ne împrumutăm la nesfârșit, bilete de loterie care ne dau iluzii etc. Poate că aici Marx a pierdut bătălia: este acum capitalismul opiul oamenilor? Să nu uităm de metodele în creștere de distragere a atenției maselor. În 1957, Edward R. Murrow, un jurnalist american care a contribuit la căderea lui McCarthy, a etichetat televiziunea drept sedativul maselor. Americanii se uită în continuare la televizor mai mult de patru ore pe zi, cu toate că folosesc frecvent și alte gadge turi. Peste un miliard de oameni sunt pe Facebook și comunică pe telefon, sms-uri și e-mail, ceea ce înseamnă că nu suntem niciodată singuri, mereu „în contact“ – sau, poate, așa cum Marx ar spune, pentru totdeauna despărțiți de noi înșine. Marx suținea că, într-o zi, omul va deveni „propriul său soare“. Dacă lumea s-ar reorganiza – prin revoluție, desigur – nu am mai avea nevoie de religie. Dacă Marx ar scrie astăzi acel pasaj concis ar putea fi mai degrabă copleșitor.

COPIII

de Rory Stewart Dacă opiul unui senator roman era viața publică, al unui viking era lupta. Strămoșii noștri au fost dependenți de onoare, au râvnit la averi și virtuți, au fost dependenți de cuceriri, de aventură și de Dumnezeu. Civilizația noastră este prima care a găsit împlinirea cea mai profundă în urmași. Copiii noștri sunt opiul nostru. Suntem familiarizați cu rezultatele. Se pare că suntem mai interesanți de șomajul din rândul tineri lor decât de sărăcia pensionarilor. Deși unele dintre scenele cele mai deranjante la care am asistat au fost într-un azil. Presupunem că cei peste 65 de ani își vor însuși susținerea partidelor politice, pentru care cei tineri votează ocazional, și păstrarea bisericilor în care cei tineri se vor căsători. Acceptăm prea ușor ideea că tinerii nu ar trebui să poarte povara susținerii comunităților, deoarece „sunt prea ocupați“. Oamenii care odată au fost figuri publice și au investit profund în munca lor, acum sunt ocupați cu protejarea copiilor lor. Cultura noastră nu venerează strămoșii, ci are un cult al descendenților. Copiii trebuie să știe că nimic din ce un adult face nu este mai important decât propriile lor dorințe. Toate

întrebările politice par să conducă la interesele „generației următoare“. Îmi amintesc de filozoful căruia o doamnă i-a spus că lumea se odihnește pe spatele unei broaste-țestoase. Întrebată pe ce se odihnește broasca, a răspuns: „pe alte broaște-țestoase“. Copiii noștri sunt scopul nostru, iar al lor este reprezentat de propriii copii. Și așa mai departe. Fiecare generație este mai importantă decât cea de dinainte. Aceasta pare o regresie infinită și autodistructivă. Aș prefera ca opiul nostru să fie încercarea de a crea o civilizație vie. Ar trebui să încercăm să imităm generațiile anterioare. Obligația noastră nu poate fi exclusiv pentru tineri și pentru cei nenăscuți. Este, de asemenea pentru cei vii și pentru cei morți.

MÂNCAREA

de Lionel Shriver Pentru clasele muncitoare britanice și americane, mâncarea distrage atenția de la stagnarea sau scăderea venitului, în timp ce costul unui hamburger și al unei porții de cartofi prăjiți este în continuă creștere. Consumul ocupă plăcut timpul liber care altfel ar putea fi folosit pentru a răsturna economia nedreaptă și inegală. Sațietatea calorică induce o stupoare convenabilă. Toate poftele fiind în cele din urmă ciclice, îndoparea hrănește apetitul în sine, consolidând iluzia că ceea ce lipsește din viața cuiva nu este scopul, obiectivul și părerea altora, ci o negresă cu ciocolată. Deoarece sursa de nemulțumire a fost identificată în mod eronat și stomacul se golește repede, persoanele cu venituri mici pot ajunge să poftească și să mănânce până vor muri – prin stop cardiac sau diabet în stadiu avansat. Pentru bogați, ecuația mâncare – opiacee este mult mai complexă. Statutul social contemporan este asociat cu ocuparea unui spațiu fizic cât mai mic. Auto-negarea – sărirea peste masa de prânz – este acum ceva ce trebuie făcut. Eforturi neproductive care ar pute reduce circumferința corporală – zece mile de jogging care doar aduc alergătorul în punctul din care a plecat – îi fac pe cei cu venituri superioare să se încarce cu un sentiment de sfințenie care în epocile anterioare și-ar fi cerut sacrificiul. Ordinea socială este păstrată. Mâncarea le oferă bogaților și o identitate. În timp ce clasele de mijloc se concentrează pe cantitate, consumatorii pretențioși, de multe ori, se definesc prin ceea ce nu mănâncă: carne, produse non-organice, alimente de culoare albă. Majoritatea alergiilor alimentare sunt imaginare. Dar, în afară de a atrage atenția la petreceri, glutenul sau intoleranța la lactoză inflamează „bolnavul“ cu o „cauză“ personală, care pe vremuri ar fi putut implica o apartenență religioasă sau politică.

Întotdeauna există discuții despre siguranța pe probleme de alimentație: semințe modificate genetic, ingrediente din surse locale, bunăstarea animalelor, pescuit durabil. Absorbiți de problemele minore care au de-a face cu mâncatul, acești activiști surogat închid ochii la politica de expansiune monetară a guvernului, care devalorizează atât de sistematic moneda, încât clasele de mijloc și cele sărace vor fi în curând la fel de sărace. Un alt avantaj: mâncarea oferă cadrul pentru networking. Decât să se enerveze în legătură cu niște reglementări bancare inadecvate, cei educați vor dezbate fericiți ore întregi dacă vor adăuga anchois la fleică marinată pentru grătar.

AERUL DE MARE de Ann Wroe

Au trecut aproape trei secole de când medicii cu peruci pudrate au promovat beneficiile aerului marin. Alte așa-zise cure, cum ar fi consumul de apă de mare, au devenit desuete, dar atunci când soarele iese la britani ci, localnicii se îndreaptă spre coastă pentru a inspira.

Trei sedative la preț de unu Pentru Rory Stewart, copiii sunt un fel de drog. Pentru Lionel Shriver, este mâncarea, iar pentru Ann Wroe, este aerul de mare

Am putea admira răsăritul și în interiorul granițelor, dar avem nevoie de ozon. Briza mării este, de fapt, compusă din multe ele mente: alge marine și excremente de pescăruș, ulei alimentar folosit, gudron, frânghie, cremă de bronzat și motorină. Ozonul nu se compară cu aceasta, și ar fi dăunător în orice cantitate. Algele marine putrezite sunt dominante, cu un conținut scăzut de grăsimi și miros fin de sushi. Prăjelile dau o tentă de carbohidrați, care stârnesc apetitul. Toate acestea sunt învârtite într-un vânt pătrunzător și vioi care ridică fuste și deranjează ziare, dar care poate fi și plăcut. Foarte puțini merg la țărm să înoate. Stau, se plimbă pentru o vreme, mănâncă o înghețată, ascultă melodii înăbușite de distanță și respiră. Doar să stai, fără a face mișcare, în aerul marin, într-un șezlong în dungi alb-albastre este considerat benefic. După un timp, cu sau fără soare direct, pielea capătă o nuanță arămie perfectă. Tinerii iubesc acest sentiment, arătânduși dungile rămase acolo unde abdomenul întâlnește perechea de blugi de pe ei. Între timp aerul – aerul! >

INTELLIGENCE

> Joacă la orizont, luminează prin ploaie, scutură fiecare obiect de care se atinge, se rostogolește printre pescăruși. Acesta este motivul nerecunoscut pentru care mulțimile au venit aici și vor veni din nou, ca Seamus Heaney în „Seeing Things“.

INTERNETUL

Nu trebuie să romanțăm viața intelectuală de dinainte de internet. Procrastinarea nu a început cu YouTube. Romanele au fost întotdeauna uitate. Nu există dovezi că victorienii care și-au petrecut serile fixând insecte moarte în vitrine de mahon au fost hrăniți spiritual mai bine ca urmașii lor. Există chiar și aceia, cum ar fi Clive Thompson, autorul cărții „Smarter Than You Think“, care pretinde că Internetul ne îmbunătățește mințile. Dar eu nu simt asta. Vorbim despere un mediu care a tocat capacitatea noastră de concentrare, descurajează reflecția și atentează la instinctele noastre de bază care ne permit să ne punem întrebări. O mulțime de oameni sunt în sclavie. „Cine este Kim Kardashian și de ce trebuie să citesc despre pantalonii ei?“, a întrebat un prieten scriitor, atunci când s-a aventurat pentru prima oară pe Mail Online. A avut, cu toate acestea, puterea de a rezista mai mulți ani, dar acum este la fel de familiarizat cu felul de a fi al surorilor Kardashian, așa cum este cu cei din propria sa familie. Obișnuiam să petrec zilnic multe ore pe Facebook, scanând detalii minore din viața cunoștințelor mele îndepărtate. Contul de Facebook trebuia să fie activ. Acum sunt dependent de Rightmove, mă uit la case pe care nu mi le voi permite niciodată. Sigur există persoane care folosesc internetul pentru scopul lui – lărgirea orizonturilor, diseminarea de informații vitale, crearea de legături sociale. Dar, pe zi ce trece, cei mai mulți dintre noi au tendința să rămânem doar la e-mail și un mic cerc de site-uri web. Suntem ca niște animale libere pe o câmpie pe care se plimbă doar în câțiva metri pătrați. Am și învățat ceva. Câteodată este interesant când glumele noastre sunt share-uite de niște celebrități obscure, dar ca opiul, Internetul este, în esență, o modalitate la îndemână de a ne omorî timpul. Oamenii au căutat dintotdeauna modalități de a se feri de muncă și de a evita să gândească prea mult, dar niciodată soluția nu a fost atât de accesibilă și nici nu a creat atâta dependență.

CELEBRITATEA

de Keith Blackmore Dacă Karl Marx ar fi în viață, ar fi trăit suficient de mult pentru a vedea că oamenii au găsit un nou

A nu mai gândi Pentru Lottie Moggach, Internetul a devenit opiul oamenilor

drog. Cine are nevoie de religie atunci când ai cultul celebrității? Și părul, barba sau numele lui! Ar fi putut fi mai mare decât Bieber. Desigur, viziunea lui despre celebritate ar putea diferi de a noastră. El ar fi putut spera că va ajuta la atenuarea vieții sumbre a celor oprimați, în timp ce noi am fi fost în căutarea a ceva mai distractiv. În vremea lui, celebritatea era câștigată greu – cu efort, sclipire, sacrificiu de sine, curaj sau calități excepționale – dar dura. Versiunea noastră este falsă și de scurtă durată, se bazează pe personalitate și aspect și durează pânăgăsim un alt boboc în floare. Și nu există nicio dimensiune morală a ei. Celebritățile pot face tot ceea ce doresc. Comportamentul negativ este bun (nu tolerăm totuși pedofilia). Karl ar fi văzut ceva atractiv în tipul nostru de celebritate. Poate nu ar fi fost pregătit să se balanseze pe jumătate dezbrăcat pe o bilă folosită la demolări, asemeni lui Miley Cyrus, dar 175 de milioane de căutări pe YouTube cu siguranță l-ar fi impresionat . Categoric, aceste lucruri atrag mulțimi. Și, dacă este greu să ni-l imaginam strălucind la „The Apprentice“ să spunem, „ Big Brother“, „I’m a Celebrity ... Get Me Out of Here“, „American Idol“, „The X Factor“, „The Voice“, „Survivor“ sau chiar, din păcate, „Strictly Come Dancing“ ar fi lipsite de relevanță pentru el. Ar fi recunoscut forța prin care viața sau o versiune a ei ar fi devenit distracția maselor. Marx nu ar fi fost un mare ziarist în vremea lui, dar mass-media noastră ar fi străină pentru el. Realitatea și ficțiunea au devenit imposibil de distins: viețile persoanelor din telenovele sunt confundate cu rolurile pe care le joacă. Soțiile sau iubitele fotbaliștilor devin celebrități prin simplul fapt că sunt soții și iubite. Oare toate aceasta ne distrag de la neîmplini rile propriilor noastre vieți? Puteți pune pariu. Stările noastre de euforie provin de la nebunia și >

FOTO JON RAWLINSON, TODD HUFFMAN, NEKENASOA, STIG NYGAARD, GOPAL VENKATESAN

de Lottie Moggach

Sabin Chirițoiu O cafetieră, un stilou și o decorațiune

Mai e timp pentru shopping de Crăciun. Câteva sugestii

deșertăciunea oamenilor. Chiar și mâncarea, de la bucătari celebri. Nu este de mirare că întrebați ce vor să ajungă la maturitate, copiii răspund cu un adjectiv: celebri.

PRODUSELE DE DESIGNER de Harriet Sergeant

Tot mai mulți ne petrecem weekendurile în malluri, admirând produse de designer. Nici o îndoială că acestea sunt un fel de opiu pentru o mulțime de oameni. Dar le-am văzut adevărata putere la raionul de bărbați de la Gucci, pe Bond Street, alături de un fost hoț. Swagger s-a oferit să mă ducă în cel mai bun loc pentru a-i vedea pe cei mai de succes infractori din Londra – unde merg în dimineața de după ce „o lovitura“. În jurul nostru, circa o jumătate de duzină de oameni, unii dintre ei prieteni deai lui Swagger, privesc cele mai recente piese de designer. Violenți pe străzi, aici sunt supuși și respectuoși, la fel ca în biserică. Niște indivizi agitați au întrebat dacă anumiți pantofi sport sunt ediție limitată. În mod obișnuit paranoici, acum ei afișează o încredere puerilă. Acceptă, aproape recunoscători, explicațiile evazive ale vânzătorului în timp ce plătesc. Povești în care vor cu disperare să creadă. Apoi, Swagger mi-a spus că în tinerețe a jefuit mașini blindate pentru a-și cumpăra haine Prada. „Mă simțeam rău pe interior“, dar „hainele mă faceau să mă simt bine.“ A părăsit școala fără să știe să citească. Și nu este o excepție: o treime din băieții cu burse sociale părăsesc școala primară fără a fi alfabetizați, iar jumătate dintre pușcăriașii din UK au nivelul de cunoștințe al unui copil de 11 ani sau mai mic. Bunuri de designer capătă importanță printre tinerii care nu au nicio altă cale de a ieși în evidență. Cum spune Swagger, „școala îți distruge visele înainte de a ajunge undeva“. Chiar dacă nu duce la închisoare, analfabetismul este sentința pentru o viață la marginea societății. Și așa se va continua, în timp ce strălucirea de lux îi deviază de la a cere o viață mai bună – școli mai bune, formare profesională și locuri de muncă. Până la acea vizită la Gucci, aș fi râs la ideea că produsele de designer ar putea fi ceva mai mult decât un răsfăț. Acum sunt furios. n

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE SABIN CHIRIȚOIU

TU CE SPUI

Opiul tău care este? Dezbaterea continuă pe moreintelligentlife.com

Un automat de cafea ZENIUS Un design elegant şi inovator combinat cu o tehnologie avansată, automatul de cafea profesional Zenius de la Nespresso este primul din gamă cu toate conexiunile potrivite. Este recomandat companiilor (număr recomandat de utilizatori: zece sau mai mulți) și datorită cardului său SIM integrat, prin intermediul căruia Zenius poate comunica în timp real cu centrul de relaţii cu clienţii al distribuitorului – pentru asigurarea rapidă a serviciilor. Aparatul este realizat din materiale de calitate, pentru a asigura fiabilitatea şi durabilitatea componentelor interne şi externe. Panourile laterale şi frontale sunt din aluminiu. Automatul prepară cafele Ristretto, Espresso, Lungo precum şi apă caldă. Capacitatea rezervorului este de 2 litri, iar presiunea de 19 bar. Aparatul are dimensiuni reduse: 19 x 40 x 31 cm (W x D x H). Din păcate, aparatul nu are și conexiuni de apă directe. Preț: 1.503 de lei (tva inclus), distribuitor: Brands International

Un stilou ELYSÉE

S.T. Dupont a încercat mereu să le ofere bărbaţilor accesorii elegante, produse din piele, brichete, butoni, pixuri, stilouri. Vă prezentăm un stilou, dar înainte puţină istorie. Stilourile de lux din gamele S.T. Dupont au început să fie confecţionate din metale preţioase în anii ’70, devenind în timp una dintre emblemele casei de lux franţuzeşti. Stiloul Elysée este bine proporţionat şi are linii masculine şi tradiţionale. Este elegant construit din materiale metalice de calitate. Preţ: 1.957 lei, magazinele El Unico

O decorațiune VERSACE Pentru cei în căutare de cadouri exclusiviste, Rosenthal Versace propune pentru sezonul d eiarnă colecția neconvențională „Sparkling Christmas”. Clopoțelul din porțelan aurit Rosenthal Versace face parte din această colecție a Casei Versace. Produsul are o înălțime de șapte centimetri. Preț: 188 de lei, magazinul My House

INTELLIGENCE

DEFINIȚII

Ionuț Plăiașu, despre a fi organizat Organizarea vine întotdeauna la pachet cu avantaje și dezavantaje

Continuitate Ionuț Plăiașu, CFO al ERB Retail Services, a moștenit arta oganizării de la tatăl său

a organiza, vb. I. Tranz: „A face ca un grup social, o instituție etc. să funcționeze sau să acționeze organic (repartizând însărcinările și coordonându-le conform unui plan adecvat); a stabili și a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative, astfel încât să permită executarea în condiții optime a unui proces. Refl. A proceda metodic și ordonat în acțiunile sale, a-și coordona acțiunile orientându-se după un plan; a-și strânge și a-și întări forțele. A pregăti temeinic o acțiune după un plan bine chibzuit; a întocmi, a alcătui, a aranja, a orândui– Din fr. organiser.“ Definiția de dicționar a verbului „a organiza“ ar putea fi rezumată, în practică, la un nume propriu. Ionuț Plăiașu, director financiar (CFO) al ERB Retail Services, instituție financiară non-bancară, lider pe piața creditelor de consum din România, ar putea fi un nume. Absolvent de ASE, cu o pasiune vădită pentru cifre și talent de matematician – în liceu, era în primii trei cei mai buni elevi la această materie din școală –, Plăiașu a găsit în a organiza propria definiție. Și principala sa calitate de lider. O abilitate despre care cu greu poate spune dacă este înnăscută sau dobândită. Dar, cu lejeritate poate spune că a fi organizat (deci a organiza, implicit, la rândul său inclusiv echipe), cel puțin, îl ajută să stabilească realității solide cu oamenii de care se înconjoară. „Am închegat echipe de-a lungul timpului, de regulă, departamente financiare în companiile în care am lucrat. I-am învățat să funcționeze pe tiparul meu“, spune Plăiașu și continuă „cei mai mulți, chiar dacă atunci când ne-am întâlnit erau mai degrabă haotici, au ajuns să fie la fel de bine organizați.“ Este evident că a fi organizat poate fi o chestiune dobândită, învățată prin practică. Poate că a-și organiza cheltuielile și veniturile în anii de liceu, când juca fotbal cu o echipă de colegi din cămin în campionate organizate de el în care echipele plăteau o sumă (deloc

modică pentru niște puști, de 100 de lei – își amintește precis) la înscriere, l-a ajutat să-și sedimenteze aplecarea către organizare. Poate că și cele 25 de exerciții la matematică pe care diriginta din școala generală i le dădea ca temă de pe o zi pe alta și pe care le rezolva fără doar și poate încadrânduse în deadline-ul impus, își spun acum cuvântul în felul de a fi ca manager. Și sigur plăcerea de a vedea fiecare lucru pus la locul lui pe care a simțit-o în copilăria petrecută în Argeș, la tatăl său, „care era un foarte bun organizator și știa exact unde este cel mai neînsemnat obiect, la uzină sau acasă“, l-a ajutat să fie la rândul său „sclavul“ organizării. De la tatăl său, contabil-șef la Dacia, a mai moștenit ceva: pasiunea pentru calcule. „Tata calcula în gând rezultatul înmulțirii 273 x 547 înainte ca interlocutorul lui să tasteze cifrele pe calculator.“, exemplifică Plăiașu. Cu această pasiune insuflată încă din copilărie, Plăiașu și-a „dezamăgit“ profesorii, care îl vedeau un mare matematician, atunci când a ales să se înscrie la Academia de Științe Economice. Dacă ar fi numai beneficii, a fi organizat poate că nu ar mai prezenta atâta interes. Dar organizarea, pentru Plăiașu, vine la pachet cu perfecționismul dus la extrem – „sunt atent la cel mai mic detaliu dintr-o prezentare Power Point“ –, cu orele suplimentare la birou – „uneori, până la ora 17:00, sunt prins în întâlniri, videoconferințe, statusuri cu echipa și apoi rămân la birou până am terminat tot ce mi-am propus să fac în acea zi. Nu amân taskuri de pe o zi pe alta“ - ba chiar și cu stabilirea în detaliu a ieșirilor în oraș cu colegii: „pentru că mă știu atent, mă lasă pe mine să mă preocup inclusiv de aspectul aperitivului.“ Chiar și când și-a găsit primul job a avut un plan. A cumpărat un ziar de anunțuri, și-a propus să aleagă cele mai bune trei oferte – la care să aibă șanse reale – și să sune la toate în aceeași zi, de la un telefon public. A fost angajat de la primul telefon, deși, n-a fost organizat până la final: s-a prezentat la interviu fără CV. Și să fim sinceri până la capăt, „nici nu știam cum se face unul.“ n Conținut produs de

ADVERTORIAL

LUXUL ÎNTR-O PICĂTURĂ DE VIN

Vinul spumant a devenit, în timp, apanajul luxului și al sărbătorii. La fel ca în cazul oricărui produs prețios, procesul de fabricație al vinului spumant cere migală și tradiție. În vinificație, metoda tradițională presupune ca cea de-a doua fermentare a băuturii să aibă loc în sticlă. Și chiar dacă pare simplu, nu e deloc așa, căci fiecare sticlă trebuie rotită manual în fiecare zi pentru a avea garanția unui vin spumant cu gust nobil. Schlumberger, un brand de prestigiu în Europa de Vest în segmentul vinului spumant de lux, reprezentat în România de Neumann Key Account Management, s-a impus încă de la început în rândul

consumatorilor prin stil și calitate și nu în ultimul rând, prin atenția pe care o acordă producției. Pentru a fi siguri că fiecare sticlă din cramă este rotită zilnic, așa cum o impune metoda tradițională prin care vinurile spumante Schlumberger sunt produse, la baza fiecărei sticle este marcat un punct alb – punctul de cramă. Timp de până la patru ani, sticlele astfel marcate se păstrează în rastele de lemn, pentru a-i da timpul necesar vinului spumant să fie maturat. „Gustul nobil, perlajul fin și îndelungat, principalii diferențiatori ai sortimentelor Schlumberger, se datorează acestui proces lung de producție“, dezvăluie Mihai Moraru, managing partner la Neumann

Key Account Management. Vinurile spumante Schlumberger sunt produse în Austria încă din anul 1842, când Robert Schlumberger, născut la Stuttgart, dar dus de destin în Franța, în regiunea Champagne, a devenit maestru pivnicer la „Ruinart Pere et Fils“. Urmându-și destinul amoros, ajunge în Austria, unde, la acea vreme, pune bazele producției de șampanie. Ca atunci, Schlumberger este și acum pe placul tuturor consumatorilor ce pun accent pe produse de calitate premium, prin eleganță și un gust nobil. n Conținut produs de

INTELLIGENCE

Bilderberg Hotel de puține stele INTERVIU

pentru viitorul universului cunoscut Secret. Mister. Societate. Elită. Castă. Sunt cuvintele cheie la care te gândești când spui Bilderberg, clubul liderilor din politică, business și mediul academic, înființat la jumătatea secolului trecut într-un hotel obscur din Olanda. Doar 12 oameni ce alcătuiesc vârful piramidei (membri Comitetului Consultativ Bilderberg) îi cunosc adevărata strategie și scopul – legenda spune că acesta este mondializarea economiei și dispariția granițelor. Cel mai puternic dintre ei, președintele, vicontele belgian Étienne Davignon, dezleagă câteva mistere într-un interviu unic în România, acordat lui Andrei Cristea

O CERTITUDINE. O LEGENDĂ Vicontele Etienne Davignon este preşedintele Grupului Bilderberg, organizaţia ai cărei membri sunt politicieni din lumea occidentală, oameni de afaceri şi academicieni. Legenda spune că aceștia aleg viitorii lideri politici ai lumii

INTELLIGENCE

lădiri scunde de cărămidă, într-un oraș din nordul Regatului Unit îmbrăcat în abur și fum, de la roua care se ridică de dimineață și smogul din cea mai mare zonă industrială a Angliei, peste care ceața așază o îmbrățișare în fiecare zi timp de zece luni pe an. Patru băieți își pun costumele de tweed pe spătarele scaunelor din Cavern Bar, acordează guitarele și râd zgomotos. Unul dintre ei își scoate ochelarii perfect rotunzi, cu rama metalică și îi pune cu lentilele în jos, pe tejghea, lângă sticla de Guiness. …și din acea zi, lumea nu a mai fost la fel. Din acel moment, Beatles a schimbat vibrația planetei. Cea mai importantă aortă a Angliei este „River Thames“, apa care desparte în două Imperiul Coroanei, inclusiv Londra. „Thames River“, oricât vi s-ar părea de paradoxal, este cu totul alt curs de apă. Mâna destinului l-a așezat pe hartă dincolo de Ocean, în Connecticut. Thames River face un estuar, o pâlnie la capătul căreia marina militară americană a construit docuri ce nu apar pe hartă, baza de lansare a submarinelor. Pe 21 ianuarie, într-o apă de patru grade, US Navy lansează primul submarin dotat cu propulsie nucleară. USS Nautilus avea să bată cele mai multe recorduri ale unei mașinării construite de om până la naveta spațială.

…și din acea zi, lumea nu a mai fost la fel. Din acel moment, USS Nautilus a schimbat cursul războiului rece și viitorul planetei. O clădire aparent asemănătoare cu cea la parterul căreia s-a născut Beatles:caramidă cenușie, acoperiș care coboară într-o streașină lungă până aproape de pământ, intrarea în fața căreia flutură steaguri și catarge stinghere. Singurul lucru impecabil din peisaj este gazonul din fața clădirii principale, ajustat până la precizia unui teren de golf. Parcarea este aproape inexistentă, cu loc pentru doar câteva mașini într-o laterală a hotelului, care găzduiește bucătăria și accesul furnizorilor de marfă. Recepția și lobby-ul, austere, un șemineu dezafectat și câteva fotolii din piele roasă la mânere. Pe 29 mai, în fața clădirii, parchează dintr-odată zeci de mașini negre cu geamuri fumurii, multe cu însemne diplomatice. O mare parte dintre recepționeri, chelneri și ospătari este înlocuită de oameni care vorbesc la încheietura mâinii. …și din acea zi, lumea nu va mai fi la fel. Din acel moment, grupul Bilderberg a schimbat tot ce știm despre societate, finanțe și geopolitică. Împreună cu Comisia Trilaterală și Consiliul pentru Relații Externe, grupul schimbă destinul planetei.

Toate se întâmplau în 1954.

Din lipsă de imaginație sau din conștiența unui statut care nu are nevoie de un brand asociat, nou creatul think-tank și-a spus „grupul Bilderberg“. O castă închisă, locuri limitate, unde se intră pe baza de invitație și apartenența la structuri

EXCLUSIV A-i lua un interviu privat lui Etienne Davignon este o șansă unică în cariera unui jurnalist și de ea s-au bucurat până acum numai câțiva în întreaga lume. Andrei Cristea este unul dintre ei

sociale și de sânge regal atent monitorizate, grupul adună în jurul său faimă și teorii conspiraționiste deopotrivă. Cert este însă că dacă, printr-un număr de magie membrii lui s-ar evapora toți odată într-o zi lumea și-ar ține respirația o zi, două… sau poate mult mai mult. În luna mai, din 1954 încoace, membrii se intâlnesc cu precizia unui ceas elvețian, țară unde a prins viață ideea unui „sfat al înțelepților“ la nivel mondial și unde pare că se simte cel mai bine. Mecansimul a fost gripat doar de două ori: în 1955 și 1957, membrii săi s-au întâlnit de două ori. De atunci, nu a fost nevoie decât de o întrevedere pe an. Niciodată pe alt continent, decât America sau Europa. Vechea Europă…

FOTOGRAFII VICTOR COSMACIUC

arteziene, mulți dintre jucătorii importanți din business-ul românesc, de la auto la IT și telecom. A-i lua un interviu privat lui Etienne Davignon este o șansă unică în cariera unui jurnalist și de ea s-au bucurat până în acest moment doar doi ziariști în lume. Am fost al treilea cu care Etienne Davignon a acceptat să stea de vorbă 20 de minu te. Așa a fost protocolul, așa m-am înțeles cu organizatorii. Totul a durat, pe ceas, 19 minute și 33 de secunde. Pe ceasul lui Mihai Craiu, directorul Media Consulta – coorganizatorul evenimentului -, care a strâmbat de două ori din nas și a zâmbit de cel puțin zece, la întrebările jurnalistului și respectiv la răspunsurile vicontelui. Despre geopolitică, mass-media, Roșia Montană, teoria conspirației, drone ca soldați ai viitorului, grupul Bilderberg și economie globală într-un context dominat de rațiuni de securitate… despre toate Davignon vorbește (surprinzător) cu detașare și nu evită, nu ezită.. Are dezinvoltura omului sigur pe el, pe sistemul pe care îl reprezintă și are darul vorbirii. Senzația de diferență uriașă dintre el și politicieni e frapantă: omul acesta spune atât de multe lucruri pe șleau amestecate cu hint-uri, cu metafore și cu teorii pe care le lasă voit descoperite încât ai putea formula cinci întrebări în urma unui răspuns de-al lui, dacă n-ai avea un plan prestabilit și subiecte de atins… pentru că povara primului material din mass-media din România ce va fi preluat de ediția internațional „The Economist“, tiparită într-un million și jumatate de exemplare, este uriașă.

Omul care și-a legat destinul de controversatul și atât de discretul Grup Bilderberg este Etienne Davignon. Un viconte, fost ministru de externe al Belgiei, născut la Budapesta acum 81 de ani, primul director al Agenției Internaționale pentru Energie. Etienne Davignon nu-și trădează nici vârsta – poate doar prin meticulozitatea cu care își aprinde pipa, un viciu la care nu renunță – și nici preocupările în fruntea celei mai puternice organizații mondiale. „Stăpânul lumii“, cum îl numește presa internațională, de la „Times“ la „Le Monde“ și de la „The Economist“ la „BBC“, a venit acum o lună pentru a doua oară în România. Invitat de Guvernatorul BNR Mugur Isarescu și Asociația Română pentru Clubul de la Roma, sub pretextul unei conferințe pe o temă generală, viitorul Europei. Alături de ei, Liviu Tudor, deținătorul West Gate, un oraș într-un oraș în vestul Capitalei, care adună – nu sub același acoperiș – ci în aceleași construcții futuriste, dominate de spații vitrate și fântâni

Intelligent Life: Vizita Dumneavoastră în Romania, de fapt a doua vizită în România (vicontele ridică două degete și zâmbește, face semul victoriei) vine într-un context în care Europa nu se simte foarte bine (ridică sprâncenele, e una dintre teoriile sale). Cât contează poziția geo-strategică a României, momentul în care am aderat la Uniunea Europeană? Etienne Davignon: Europenii, popoarele continentului, politicienii și aliații lor așteaptă cu sufletul la gură o soluție, alta decât cea creată de cursul istoriei. Ei doresc ca lucrurile să se întâmple mai repede, dar tot timpul uităm că nu există niciun precedent în istorie da a trece rapid de la regimul comunist la economia de piață. Există cazuri în care s-a mers în altă direcție, dar trecerea de la economia de stat la economia de piață nu este lină, astfel încât nu există niciun precedent reușit pe de-a întregul, încât poți pur și simplu să mergi înainte și să-ți spui: „Știu că trebuie să fac acest lucru“, așa că este un proces de învățare . Faptul că niște țări mai mari sau mai mici au aderat la UE, pentru că oferă un cadru, creează valorile de referință, știi avantajele pe care le ai, știi ceea ce trebuie făcut în continuare, astfel încât aveți două părți ale poveștii, e un lucru bun (adera rea – n.r.), dar este nevoie de timp pentru că există inevitabil problemele de infrastructură . Mulți oameni ai administrației au plecat din România pentru a merge în UE, la companiile din UE, deci este un proces de învățare în care este nevoie de timp, astfel încât întrebarea care se pune este, „când vom fi suficient de răbdători pentru a nu fii dezamăgiți?“. >

INTELLIGENCE

TIC TAC În cele 19 minute și 33 de secunde, cât a durat interviul Intelligence Life cu Etienne Davignon, Mihai Craiu, directorul Media Consulta – coorganizatorul evenimentului – ne-a stat alături

Ați vorbit despre presiune și timp. Cu câteva ore în urmă a avut loc un eveniment foarte important în America. Credeți că problema poate fi rezolvată sau ne aflăm în fața celui mai sumbru scenariu mondial? America în deficit de plată ar putea declanșa un tsunami financiar sau Europa este la adapost de numărătoarea inversa pâna la default care amenința Washington-ul? Interesant este faptul că întotdeauna ne plângem că UE nu funcționează destul de bine și nu facem lucrurile corect. În UE a existat o criză, dar nu a existat niciun deficit de plată. Cele mai mari țări din lume s-au pus într-o situație nefavorabilă, așa că și noi trebuie să ne gândim că nu suntem într-o situație așa de rea; nu suntem la fel de buni cum ne-am dori, iar situația nu este întotdeauna atât de delicată. Situația din Statele Unite este o una absurdă, o situație politică în care absurdul devine posibil deoarece politicul și sistemul, in general, nu folosesc bunul simț. Deci, la sfârșitul zilei, toată lumea își dă seama că riscul nu este un element rentabil, dar, de asemenea, nu sunt gata să accepte ceva pe termen lung . Se creează un element inutil de incertitudine, iar piețelor nu le place incertitudinea și nu e bine pentru Statele Unite, deoarece principalii creditori ai Trezoreriei SUA: Marea Britanie, Japonia, China, se vor întreba: „de-a lungul timpului, vom avea nevoie de o alternativă?“ Partea supărătoare a situației este faptul că nu a fost imposibil ca absurditatea să se întâmple, dar nu este un lucru pozitiv pentru nicio țară .

Revin la strategia adaptată pozitiei geo-strategice și a resurselor de care dispune o țară. După Polonia, România este a doua cea mai mare piață în noua economie. Care sunt avantajele și dezavantajele noastre ? Dimensiunea este întotdeauna un avantaj, adică populația, capacitatea de a consuma. Mărimea nu este suficientă, s-ar putea face acest lucru și fără o dimensiune însemnată, dar în cazul în care ai avea o dimensiune notabilă nu este o situație rea în care te-ai putea găsi. Asta este clar . Important este de asemenea să se dezvolte productivitatea, deoarece, pe termen lung, indicele de productivitate este cel mai important dintre toate . Este interesant pentru că acum 50 de ani indicele de productivitate în Europa a fost mai bun decât indicele productivității în SUA . Acum, indicele de productivitate în SUA este mai bun decât productivitatea medie din Europa, fapt care arată că se poate face, deși salariile sunt mult mai mari acum. În timp, trebuie să se miște, astfel încât să se ajungă la consum, la oameni care au bani pentru a investi și a se dezvolta. Deci indicele de productivitate este cel mai important indice și este clar că marile companii care au venit aici, să ne uităm la indicele de productivitate și în cazul în care indicele de productivitate se duce în jos, se vor căuta alternative, dar alternativa nu este așa de ușoară, deoarece costul de mișcare, de relocare este mare, astfel încât va trebui și acesta adăugat. În cazul în care indicele de productivitate nu va continua să se îmbunătățească, atunci există o problemă și nu poate fi bazată exclusiv pe salarii si calitatea forței de muncă, calitatea tehnologică, calitatea de dezvoltator.

În ceea ce privește mass –media în ultima ședință a Grupului Bilderberg în Hartfordshire, ați vorbit despre rolul mass-media în aceste vremuri, de atacuri cibernetice, Big Brother, internet, social media, Facebook. Acestea au schimbat societatea, este atât de simplu. Modul în care oamenii comunică este foarte diferit . În țara mea, tinerii nu se mai uită la TV, se uită pe iPad sau smartphone. Deci, s-au schimbat multe . Este creată o relație inter-umană fără precedent. Dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în Tunisia sau în Egipt, la revoluțiile de acolo, la „Primavara Arabă“, aceste lucruri nu s-ar fi putut întampla fără telefoane mobile . Partea pozitivă a acestei este interconectarea, dar există și două părți negative: în primul rând totul se întâmplă imediat, oamenii uită ceea ce s-a întâmplat ieri. Altă complicație este vulnerabilitatea sistemului, ceva ce nu am înțeles încă ce presupune; sistemul este vulnerabil pe două fronturi, e vulnerabil între state, și vedeți acest lucru deja întâmplându-se - state care încearcă prin orice mijloace aflarea unor informații despre treburile interne ale altor state -, competiția dintre acestea, inclusiv obținerea de acces la date confidențiale. Este mai puțin costisitor să se trișeze decât să se respecte regulile normale de piață. Vreau să spun că e logic ca statele să ceară companiilor de telefonie date de acces, pentru a putea să facă anchete judiciare și așa mai departe. Este o lume destul de ambiguă și neclară, dar vom avea în anii următori ocazia de a găsi soluții multi-statale pentru a face față. În caz contrar, toată lumea va avea de suferit. Trebuie mai întâi să aflăm dacă riscul status quo-ului este mai mare decât riscul schimbării, dar nu suntem acolo încă.

Am fost tot timpul impresionat de claritatea cu care ia deciziile și de judecata sa în stiuațiile date. Situația politică de ansamblu din România este comparabilă cu situația politică generală de pretutindeni. Nu spun aceste lucruri din politețe, aceasta este realitatea. Democrația de astăzi este un exercițiu foarte dificil, guvernarea trebuie făcută cu un ochi în viitor, dar oamenii nu acceptă că timpul este un factor determinant. Spre exemplu, în țara mea, după criza declanșată în America, a trebuit ca băncile să fie ajutate pentru a nu intra în stare de faliment. Aceasta este încă o problemă foarte contestată de opinia publică. Când vorbesc la Universitate, întrebarea este aceeași: „Ați găsit bani pentru a ajuta băncile, dar nu găsiți bani si pentru noi?“. Atunci eu le explic că dacă n-am fi găsit bani pentru bănci, economia s-ar fi prăbușit, iar toată agoniseala oamenilor ar fi fost pierdută. Este un sentiment intens de frustrare, acela că, într-o lume globalizată, guvernele pot face diferența. Apoi sunt, pe de o parte, cei care sunt gata să spună asta și, pe de altă parte, cei care încearcă să evite întrebarea. Aceasta este o problemă foarte răspândită de diplomație. În țara mea, Parlamentul a fost refăcut săptămâna trecută, iar prim-ministrul spunea într-un interviu: „Belgia este într-o situație mai bună decât media europeană“, dar media europeană este scăzută, deci este complicat și cred că trebuie să existe înțelegere, iar mass-media trebuie să ajute puțin pentru că este foarte ușor să critici - eu fac asta tot timpul (râde). Este foarte ușor să critici, dar odată ce ai terminat, oamenii spun: „Ce vei face?“, iar apoi spui: „Sunt foarte ocupat, voi răspunde data viitoare“(râde din nou) . Este dificil. Este o situație de incertitudine, guvernele întâmpină dificultăți. De exemplu, situația din Germania: cancelarul Shroeder este considerat un lider charismatic, dar l-au înlocuit. Deci, nu toată lumea este gata pentru a fi un tip după care oamenii se încolonează indiferent ce se întâmplă cu viata lor, cu joburile lor.

Democrația de astăzi este un exercițiu foarte dificil – guvernarea trebuie făcută cu un ochi în viitor, iar oamenii nu acceptă că timpul este un factor determinant

Îmi doresc ca acest interviu să fie unul plăcut, așa că vă rog, domnule Davignon, să ne spuneți, foarte serios, câteva cuvinte despre un eveniment destul de amuzant, pentru că puțină lume știe că ați fost în România în regimul Ceaușescu și ati jucat tenis cu cineva. Aș dori să ne spuneți cine a câștigat meciul respectiv. Asta e o întrebare al cărei răspuns nu mi-l amintesc și, dacă nu-mi amintesc, cred că am pierdut. Dacă aș fi câștigat, aș fi știut despre cine este vorba. Vă amintiți vremurile când Ceaușescu pretindea, într-un mod foarte inteligent, că nu mai este prieten al Uniunii Sovietice și că el va reforma statele de după Cortina de Fier? O mulțime de țări au crezut asta pentru o perioadă scurtă de timp, chiar au crezut-o. În timpul liber, jucam tenis la Clubul Diplomatic cu Ion Țiriac, era profesor de tenis la Clubul Diplomatic. De ce era acolo? Pentru că atunci când el juca în străinătate, banii câștigați mergeau la guvern și nu către el.

Ați venit de la o întalnire cu Președintele Traian Băsescu - care sunt impresiile Dumneavoastră? Aveți ceva de spus despre clasa politică din România ? Cred că este important pentru voi să știti că Președintele este foarte respectat în cercurile UE. El este un jucător important și respectat al Consiliului UE, este acolo de ceva timp, este dispus la promovarea noilor reforme și așa mai departe, așa că nu trebuie să fiți îngrijorați că România nu ar fi o voce la nivel european. Prin intermediul său, există o voce, el face o treabă foarte bună și va fi plăcerea mea să-l întâlnesc și cu altă ocazie.

Cu privire la proiectul Roșia Montană. Banii sunt extrem de importanți, iar în România oamenii sunt împărțiți în două tabere: pe de-o parte, cei care vor ca acest proiect să meargă mai departe, iar de cealaltă parte, protestatarii care de ceva vreme ies în stradă și doresc oprirea proiectului de la Roșia Montana. Deja încep să mă implic în problemele interne ale României (zâmbește). Cred că partea dificilă este de a avea o descriere corectă a ceea ce reprezintă acest proiect. Odată ce începi să vorbești despre aur, ai putea face același lucru și despre diamante și altele. Există sentimentul că anumite persoane vor să ne fure bogățiile. Dacă nimeni nu îți exploatează resursele, vei rămâne sărac. Deci, care este starea de echilibru? Consider că partea dificilă este prezentarea obiectivă a opțiunilor (opțiunile privind protecția mediului înconjurător, opțiuni financiare, opțiuni politice etc). Problema este, ca și în cazul protecției mediului înconjurător, că dintr-o dată intervine ideologia: nimeni nu mai vorbește despre problema în sine, ci despre propriile lor opinii pe această temă, iar problema în sine este complet uitată . n

Conținut produs de

Corina Dumitrescu Îndrăznește să gândești* La sute de ani de la dispariția sa, Dimitrie Cantemir rămâne la fel de actual Universitatea creștină “dimitrie cantemir“ a organizat, de curând, Conferinţa Internaţională “Dimitrie Cantemir – Educator al Poporului Român“, pentru a marca împlinirea a 340 de ani de la naşterea celui supranumit, de academicianul Dan Berindei, „prinţul cărturar“. Ne-am propus să oferim astfel cadrul necesar punerii în lumină, o dată în plus, a genialităţii lui Dimitrie Cantemir, a universalităţii operei sale. Prezent la lucrările conferinţei noastre, ministrul de externe Titus Corlăţean evoca importanţa zestrei culturale pe care ne-a lăsat-o domnitorul moldav. Ambasadorul Federaţiei Ruse subli nia importanţa acestui eveniment atât pentru România, cât şi pentru o serie de alte ţări, printre care şi ţara sa. Mai mult decât atât, Excelenţa Sa, domnul ambasador Oleg Malginov afirma că Dimitrie Cantemir a fost şi educator al poporului rus. O semnificaţie importantă a reprezentat-o şi faptul că am organizat această conferinţă împreună cu reprezentanţi ai Academiei Române, ai Asociaţiei de Cultură “Dimitrie Cantemir”, ai Asociaţiei Europene “Dimitrie Cantemir” şi nu în ultimul rând cu aceia ai “Asociaţiunii Astra”- Despărţământul Bucureşti, adică Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Conferinţa şi-a propus şi a reuşit prin argumentele cuprinse în comunicările prezentate consacrarea lui Dimitrie Cantemir drept educator al românilor şi, pe cale de consecinţă, aşezarea poporului nostru la loc de frunte între popoarele europene. Dimitrie Cantemir, prin întreaga sa operă ne-a “înrădăcinat“ pentru totdeauna în rândul popoarelor educate, europene. Acela despre care atât de frumos se spunea că reprezintă “puntea de aur dintre Orient şi Occident“ a reprezentat, totodată şi puntea de aur dintre umanism şi iluminism. Filozof, istoric, prozator, muzician, geograf, etnograf, matematician, arhitect, vorbitor a unsprezece limbi străine, Dimitrie Cantemir vine spre noi aducândune parcă în dar întreaga desluşire a culturii antice. De asemenea, spiritul său luminat, la baza căruia a aşezat Raţiunea însăşi, deschide Epoca Iluministă şi pentru poporul român. Blaga, profund impresionat, afirma: „Despre opera literară, filozofică, ştiinţifică şi muzicală a lui Dimitrie Cantemir se poate susţine că echivalează cu aceea a unei întregi societăţi literare şi ştiinţifice. O sută cincizeci de ani înaite de întemeierea Academiei Române, Dimitrie Cantemir prefigurează prin opera şi activitatea sa această Academie, constituindu-se, oarecum, şi în primul său reprezentant simbolic“. Eminentul cantemirolog, profesorul Constantin Barbu, afirma în chip deosebit despre Dimitrie Cantemir: “mintea lui a călătorit în trei imperii fizice: Poarta Otomană, Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic“. Demersul profesorului Constantin Barbu, susţinut de universitatea noastră prin institutul nostru de studii cantemiriene, de a

realiza Integrala Manuscriselor lui Cantemir a “atins“ volumul al patruzecelea acum, la aniversarea a 340 de ani de la naşterea marelui învăţat, iar până la final integrala va cuprinde 150 de volume. Iata câteva fraze personale cuprinse într-un articol pe care l-am publicat anul trecut: “Contemporan cu Leibniz, de a cărui admiraţie s-a bucurat, Cantemir a argumentat rolul raţiunii călăuzitoare mai ales în «Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul»“. Înăuntrul facultăţii acesteia supranumite Raţiune, prinţul filosof a identificat „substanţa – divină“ care îi îngăduie fiinţei – om să pătrundă marile taine care îl copleşesc: cunoaşterea de sine, cunoaşterea lui Dumezeu, cunoaşterea lumii... Pledoaria explicită sau implicită proprie lui Cantemir, care se regăseşte în opera filozofică şi în cea pedagogică, pentru spiritul liber, înalt şi demn de libertatea absolută îl inscrie pe prinţul-filozof în galeria iluminiştilor de seamă. Mai mult, tot bărbatul-înţelept Cantemir spunea la vremea sa tuturor “Împotriva lumii, adică a diavolului, vitejeşte de vei sta, birui-l-vei“; deci curaj, mult curaj la postamentul propriei construcţii, “constructul uman“ trebuie să aibă o temelie puternică şi aparţine, până la urmă, acelora care se vor dovedi a avea tărie de caracter. Dincolo de aceste fraze cuprinse în articolul meu intitulat “Dimitrie Cantemir – puntea de aur între umanism şi iluminism“ aş adăuga, mai pe scurt, că esenţa operei cantemiriene o reprezintă viziunea sa despre omul ales, adică împlinit în condiţia-i umană. Se vor împlinii trei secole de când se scria că “Pe vremea când domnea mai mult Marte decât literatura acest lucru era mai mult o dorinţă decât o nădejde, dar acum vedem ca fapt împlinit acest lucru, decând preaseninul şi înălţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rus, domn ereditar al Moldovei, printr-o pildă pre cât de demnă de laudă, pre atât de rară şi a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi prin adeziunea sa societatea noastră a dobândit o strălucire şi o podoabă unică.“ Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir“, doreşte să marcheze tricentenarul printr-o conferinţă comună cu Academia din Berlin pentru a-l onora cum se cuvine pe acela care a fost şi un mare apărător şi iubitor al creştinismului. Deci citindu-i opera lui Dimitrie Cantemir, analizându-i-o, înţelegându-i-o şi, mai apoi, urmându-i calea, ar putea fi anul 2014 acela în care “posibilul românesc“ despre care vorbea Constantin Noica să se împlinească... Dar până atunci, în aceste zile vom sărbători împreună împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire; ori acela care, prin strădaniile sale, ne-a fundamentat istoria comună tuturor românilor, iar prin acest demers ne-am redobândit patria comună, a fost tot Dimitrie Cantemir. n * Kant, I. - Manifestul Iluminist Conținut produs de

Galeria de ArtÄ&#x192; Rotenberg-Uzunov Constantin Esarcu 1 +4 0722 628 330 www.rotenberguzunov.ro

Galeria de ArtÄ&#x192; Rotenberg-Uzunov

TEHNOLOGIE 68

AUTO

ecoRevoluţia În plină revoluţie digitală, producătorii de mașini devin conștienți în privinţa poluării. Oana Coşman a aflat cum funcționează o furgonetă 100% electrică Quick fact: peste jumătate din populaţia lumii trăieşte în zone urbane şi este responsabilă pentru producerea a 80% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră. La nivel european, oamenii care trăiesc în oraşe consumă 69% din totalul de energie produsă. Este o situație cel puțin îngrijorătoare. Mai ales în contextul în care consumul de energie regenerabilă este de doar 7,3% din total, o cale destul de lungă până la acel 20% pe care autorităţile de profil speră să îl atingem în următorii şapte ani. Calea ce trebuie urmată pentru a reduce poluarea şi emisiile de dioxid de carbon nu este greu de intuit. Constructorii de maşini au devenit mai conştienţi de impactul asupra mediului înconjurător al automobilelor pe care le scot pe porțile fabricilor. Autovehiculele constituie unul dintre factorii cu o nocivitate agresivă, iar în mediul urban sunt responsabile de circa 60% din ponderea emisiilor poluante. Din aceste motive, concernele auto au demarat de ani buni proiecte electrice. Francezii de la Renault sunt printre liderii inovaţiei tehnologice, programul prin care compania construieşte maşini cu zero emisii dioxid de carbon fiind lansat în urmă cu trei ani. De altfel, compania este prima care a demarat producţia de masă pentru maşinile 100% electrice. Renault a lansat o gamă completă de vehicule 100% electrice: Fluence, Zoe, Twizy și Kangoo Z.E. Cea din urmă, o furgonetă 100% electrică, cu mare căutare în rândul afacerilor din domeniul transporturilor

şi nu numai. Costurile reduse de utilizare (minus 20% costuri pentru alimentare comparativ cu varianta pe combustibil şi reducerea la jumătate a celor de întreţinere) reprezintă unul dintre cei mai importanți diferențiatori, cel puțin pentru oamenii de afaceri. Iar contribuţia pe care o aduce la protejarea mediului înconjurător, una dintre cele mai importante probleme din domeniul transportului rutier de mărfuri, este elementul cheie al ofertei Renault. Fabricat în Franţa, la Maubeuge, pe aceeaşi linie de asamblare ca şi utilitara Renault Kangoo, în versiunea termică, noul Kangoo Z.E. este un partener adaptat nevoilor antreprenorilor, deopotrivă fiabil, practic şi funcţional, promite producătorul. Modelul este complet versatil, dispune de un spaţiu de încărcare de până la 4,6 metri cubi şi o sarcină utilă de 650 de kilograme. Bateriile Litiu-Ion cu o capacitate de 22 kWh de pe Kangoo Z.E. sunt poziţionate central, sub podeaua de încărcare. Puterea livrată de motorul electric este de 44 kW, adică 60 CP, iar cuplul motor maxim atinge 226 Nm. Viteza maximă este de 130 km/h, iar accelerația până la 100 km/h este realizată în 20 de secunde. Noul Kangoo Z.E. are o autonomie de 170 de kilometri, însă în condiţii reale de utilizare aceasta poate varia în funcţie de tipul traseului, viteză, folosirea aerului condiţionat, a climatizării sau a stilului de condus. De ştiut este și faptul că mașina se reîncarcă în mod standard, complet, în circa 9 ore. Noile automobile mai puțin poluante îşi croiesc încet, dar sigur drumul în viaţa noastră de zi cu zi. Cum aproape 90% dintre distanţele parcurse zilnic în Europa sunt mai mici de 60 de kilometri, acestea devin o alternativă viabilă de mobilitate, în următorii şapte ani estimându-se ca vehiculele electrice să reprezinte circa 10% din piaţa auto totală. n

Conținut produs de

ADVERTORIAL

INTERNET

Roxana Lupu, avocat în era 3.0

Casa de avocatură pe care o conduceți lucrează pe câteva arii de practică de nișă, pe care nu sunt foarte multe firme. Ați simțit acum câțiva ani că internetul este locul unde se vor muta piața, clienții, dealurile? Aveți o activitate febrilă pe acest domeniu, pe lângă asistarea clienților făcând practic un business de sine stătător din a înregistra și exploata multe domenii de Internet. Societatea noastră de avocatură nu lucrează pe zone de nișă. Acoperim absolut toate domeniile din zona juridică: avocatură, mediere și optimizare fiscală. Doar comunicarea noastră este „de nișă“. Comunicare 2.0, așa cum ne place nouă să o numim, care ne-a răsplătit din plin eforturile atât cele financiare (la ultimul bilanț depășisem 100.000 de euro alocați online-ului) cât și cele umane (zeci de ore de brain-storming pe zona de copywriting și design). În final, metodele noastre de comunicare au avut succes. Dar, pentru a fi bine

înțeleși, tehnologia nu poate suplini o relație impecabilă cu toți clienții noștri și nici nu poate răspunde la o întrebare fundamentală: „Cum ne fidelizăm clienții și mai ales cum îi determinăm să devină ambasadori ai noștri?“ Răspunsul este unul singur: un management impecabil al relațiilor cu clienții, dublat de principiile care ne sunt atât de dragi nouă: profesionalism, parteneriat și încredere. Cât despre faptul că on-line-ul este un business în sine, țin să vă contrazic: scopul nostru nu este acela de a înregistra noi și noi domenii, ci de a comunica pe piața virtuală, în fapt, singura piață care va conta în viitorul apropiat. Am înregistrat un nou domeniu doar atunci când ne-am extins activitatea sau am considerat că mesajul trebuie livrat sub o formă proprie. Cât de importantă este tehnologia în avocatura anului 2013? Profesia poate ține pasul cu spirala creativității în acest domeniu? Aveți oameni care se ocupă de domeniile de Internet pe care le dețineți, integrează conținut, monitorizează traficul. Vă oferă ei avantajul tehnologic față de alte firme de avocatură? Tehnologia are un rol covârșitor în 90% din domeniile de activitate. Îmi imaginez destul de greu biroul nostru funcționând off-line. Fără e-mailuri, fără just.ro, fără actualizările permanente ale softurilor juridice. În mod sigur ținem pasul cu această spirală, cum bine ați denumit-o, pentru că am fost implicați încă de la început în acest fenomen. Practic, noutățile nu ne surprind neplăcut, ba din contră, vin în întâmpinarea nevoilor noastre. Există o echipă în spatele prezenței noastre on-line, partenerii noștri de la Semnal Webdesign. Țin la fel de mult la diviziunea muncii, precum țin la separarea puterilor în stat. În fond, suntem o societate de avocatură, nu o firmă de webdesign. Dar suntem implicați în toate deciziile care privesc prezența noastră în on-line. Nu mă hazardez în comparații cu alte firme de avocatură, dar pot spune că în prezent studiem împreună cu partenerii noștri impactul pe care Web3.0 îl va avea asupra prezenței noastre digitale. Ce se va întampla, peste doi-trei ani, când se va trece de la comunicarea on-line în masă la comunicarea dedicată, stil realitate augmentată, care va răspunde în mod dedicat fiecărui utilizator în parte? Deja avem o grămadă de aplicații și gadget-uri care interacționează, prin intermediul on-line-ului, cu noi. Și, pentru a vă dezvălui un pic din proiectul nostru, dacă unul din clienții noștri ar purta ochelarii de la Google (Google Glasses), ar interacționa extrem de facil cu noi și ar fi ghidat cu ușurință spre sediul nostru. Conținut produs de

FOTO LASZLO RADULY

Intelligent Life: Conduceți una dintre firmele de avocatură aflată în top ca număr de avocați, dar cvasi-necunoscută. Faptul că sunteți „low profile“ pe o piață care adesea își face un titlu de glorie din a etala reușitele și recrutările a fost o alegere, ați simțit că nu e momentul să comunicați tot ceea ce faceți? Roxana Lupu: Deși Casa de Avocatură Lupu&Partners a fost înființată în 2011, atât eu cât și partenerul meu aveam o experiență de peste șapte ani, astfel încât am știut din prima clipă spre ce trebuie să ne orientăm. Am mizat pe modelul occidental de PR (relații publice – n. red.) și am investit masiv pe zona de management al clienților și în on-line. Poate că jucătorilor din zona de „legal“ li se pare că suntem low-profile. Au contraire, activăm extrem de proactiv, agresiv chiar, pe zona de atragere a clienților. Pentru a reuși să atragem în scurt timp o clientelă numeroasă și calitativă, am uzat intens de toate mecanismele de promovare off-line și on-line. Astfel, folosim on a daily basis mediul online și social media în strategia noastră de promovare și diferențiere. Pe de altă parte, am profitat intens și de business network, parteneriatele strategice sau de mecanismele de recomandare. Acest lucru a făcut, așa cum puteți vedea și pe noul nostru site lupupartners.ro, să avem alături de noi clienți precum Samsung Romania, Best Foods, Immofinanz Group etc. Și, pentru a vă răspunde într-un mod mai concis: comunicăm. Chiar intens. Doar că am ales canale inovative. Astfel, vă pot oferi drept exemplu rețeaua noastră de site-uri, probabil una dintre cele mai mari din zona de „legal“, care acoperă toate ramurile noastre de activitate.

STIL

OROLOGERIE

Poveşti cu împărătese şi matadori Ne aflăm pe tărâmul uneia dintre cele mai fascinante arte, haute horlogerie, o expresie a creativităţii umane şi a minuţiozităţii. O artă pe care maeştrii elveţieni au perfecţionat-o în sute de ani de creaţii, adevărate exemple de rafinament şi precizie. Oana Coşman Într-un domeniu în care am putea spune că timpul trebuie reinventat constant, marile manufacturi elveţiene uimesc în fiecare an prin ceva inedit, indiferent că este vorba despre o nouă tehnică, despre noi materiale revoluţionare folosite în confecţionarea operelor de artă în miniatură care ne flatează încheieturile sau despre reinventări fascinante ale unor piese emblematice. Caracteristici menite să spună o poveste aleasă, cu prinţese, marinari destoinici, cavaleri sau căutători în stele. Iar acel început de basm „a fost odată ca niciodată...“ nu i se potriveşte nimănui mai bine decât casei Ulysse Nardin, a cărei istorie curge neîntrerupt din 1846. În aproape două secole de existenţă, manufactura din Le Locle, de lângă Neuchatel, a dovedit constant că o pro vocare poate veni însoţită de oportunităţi demne de a fi explorate, oportunităţi care conduc la realizarea unor inovaţii fără precedent în istoria orologeriei fine. Funcţionalitatea, creativitatea şi inovaţia au fost laitmotivele după care celebrul creator elveţian de ceasuri şi-a conturat destinul. De la primul premiu obţinut la Expoziţia Mondială de la Londra din 1962, la apariţia în Cartea Recordurilor pentru faimoasa Trilogie a Timpului şi crearea primului calendar perpetuu mecanic, ce poate fi potrivit înainte și înapoi printr-o singură atingere a coroanei, Ulysse Nardin s-a impus ca prezenţă de marcă în liga marilor creatori orologeri ai lumii. Valoarea sa este dovedită şi de cele peste 4.300 de distincţii care i-au fost acordate de-a lungul timpului şi care dovedesc că, pentru Ulysse, viitorul nu are limite.

În arena timpului Ceasurile echipate cu calendar perpetuu sunt adevărate opere ale orologeriei, istoria lor avându-şi începutul un-

deva spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Cu toate acestea, a fost nevoie de inovaţia casei Ulysse Nardin pentru ca noi să ne bucurăm de cele mai bune piese de acest gen. Astfel, în 1996, Ludwig Oechslin, unul dintre marii maeștri ai inovației orologere, crea piesa Perpetual Ludwig, cea care a marcat un progres imens în domeniul mecanismelor de calendar perpetuu. În esenţă, pentru prima dată, afișajele calendarului puteau fi ajustate înainte și înapoi doar cu ajutorul coroanei, fără a mai fi nevoie ca deţinătorul unui astfel de ceas să returneze piesa manufacturii pentru remedierea eventualelor erori de ajustare. Calendarul perpetuu este una dintre realizările cele mai utile şi spectaculoase ale orologeriei, una dintre „complicaţiile“ cele mai in teresante ale acestui dome niu. Mecanismul care stă la baza unei astfel de piese a fost perfecţionat de-a lungul timpului de cei mai pricepuţi ceasornicari prin intermediul unor inovaţii din care au rezul tat versiuni de dimensiuni din ce în ce mai reduse şi care încorporează sisteme de corectare tot mai sofisti cate. De aceea nu ar trebui să ni se pară surprinzător faptul că un astfel de ceas trebuie ajustat doar o dată la un secol.

Black Toro Cu un nume puternic, precum caracteristicile sale, ceasul este considerat cel mai bun calendar perpetuu dezvoltat pĂ˘nÄ&#x192; ĂŽn acest moment.

Black Toro Majoritatea mecanismelor cu calendar perpetuu utilizează un sistem de roţi diferenţial ce porneşte cu rotiţa orarului şi poate cuprinde până la câteva sute de rotiţe, punţi şi alte componente. Un ceas echipat cu un calendar perpetuu afişează data, ziua săptămânii, luna, anul, anul bisect şi, la unele modele, fazele Lunii, fără a necesita ajustări speciale. Mecanismele echipate cu calendar perpetuu deţin o memorie mecanică pentru 1.461 de zile (adică patru ani), aceasta permiţându-le să facă ajustările necesare pentru lunile cu mai puţin de 31 de zile şi, respectiv, pentru anii bisecţi. Revenind la Ulysse Nardin, mecanismul calen darului perpetuu, unul dintre cele mai apreciate printre cunoscători, a fost inclus în cele mai impor tante piese lansate de manufactura din Neuchatel printre care GMT +/- Perpetual cu funcția dualtime, El Toro, iar acum, Black Toro. Fără lipsă de modestie, cea mai recentă piesă din colecţia Ulysse Nardin este desemnată de creatorii săi (şi nu numai) drept cel mai bun calendar perpetuu dezvoltat până în acest moment.

Precizie JOS Noua bijuterie din coroana Ulyse Nardin are un sistem de corectare atât de sofisticat încât necesită ajustare doar o dată la 100 de ani.

Ceasul seduce prin maniera extrem de simplă de ajustare a funcţiilor, în esenţă foarte complexe, şi prin mecanismul de excepţie, calibrul UN-32, cu 34 de rubine, dezvoltat in-house de maeştrii cele brei manufacturi elveţiene. Alte elemente care îi conferă o anumită notă de distincţie sunt carcasa de 43 de milimetri din aur roz de 18 carate, luneta din ceramică şi cadranul care redă cu precizie funcţiile: calendarul perpetuu ajustabl din coroană, ora „de acasă“ din dreptul orei trei, data mare şi un al doilea fus orar cu sistem brevetat de ajustare rapidă. În plus, Black Toro are o rezervă de mers de 48 de ore şi este etanş până la 100 de metri.

Împărăteasa de jad Artizanii Ulysse Nardin au proiectat, perfecţionat şi realizat in-house, până la cele mai mici detalii, primul mecanism automatic manufacturat special pentru ceasurile de damă, un omagiu adus clientelei de sex feminin care apreciază arta orologeriei. Un ceas realizat ca urmare a solicitării făcute acum 11 ani de către Chai Schnyder, Preşedinte Ulysse Nardin, soţului ei – Rolf Schnyder (Preşedinte şi CEO al

STIL

Odă pentru doamne DEASUPRA Elegant, feminin, modern, Jade este un elogiu adus celor mai fine cunoscătoare ale orologeriei. JOS The Skeleton Tourbillon Manufacture este încă un exemplu de artă orologeră şi inovaţie tehnologică dezvoltată de manufactura din Le Locle.

companiei la acea vreme), Jade este unic în conceptul său, fiind proiectat şi construit în aşa fel încât setarea orei, datei şi întoarcerea mecanismului automatic să nu depindă de tragerea şi împingerea coroanei ceasului. Pentru a realiza acest lucru, ceasornicarii manufacturii au proiectat un buton suplimentar poziţionat pe carcasă în dreptul orei patru care, odată apăsat, permite schimbarea funcţiei coroanei: pe prima poziţie pentru întoarcere, pe poziţia doi pentru setarea datei înainte şi înapoi, iar pe poziţia trei pentru potrivirea timpului (ore, minute). Uimitor de simplă, dar extrem de practică, piesa creată de Ulysse Nardin rezolvă o mare problemă a ceasurilor mecanice dedicate doamnelor, protejarea manichiurii. Calibrul UN-310 este încă o inovaţie de tipul „primul din lume“. Modelul nu este doar unul practic, el captivează prin designul său modern, eleganţa şi feminitatea îndrăzneaţe fiind accentuate de jad, piatra preţioasă al cărei nume îl poartă.

Venerată ca bijuterie regală a Chinei în anii 3000 îH, Jade sau Yu continuă să fie una dintre cele mai fascinante pietre preţioase. Considerat cristal magic, legătura dintre rai şi pământ, jadul a început să fie cunoscut încă din epoca Neolitică, de acum 8000 de ani. Cu o semnificaţie comparabilă cu a aurului şi diaman tului, jadul rămâne una dintre cele mai apreciate pi etre preţioase. Modelul de vârf al colecţiei Jade îmbină cu mare succes tehnologia avansată din spatele mecanismu lui UN-310 (pentru realizarea căruia se foloseşte siliciul ca material nemagnetizabil), cu întoarcere automatică şi o rezervă de funcționat de aproximativ 48 de ore, cu designul extrem de feminin înnobilat de pietre preţioase şi diamante. Cadranul „mother-of-pearl“ cu diamante, geamul din cristal safir, carcasa de 36 x 39 milimetri din aur alb sau roz, etanşă la 30 de metri sub apă, cureaua albă din satin sau piele, cu închizătoare din aur, completează cea mai nouă operă de artă creată de artizani ai orologeriei de la Ulysse Nardin, noul flagship al colecţiei dedicate special doamnelor.

Sensibilitatea mişcării Limitat la doar 99 de exemplare pentru fiecare din tre cele două versiuni ale carcasei, din aur roşu sau platină, Skeleton Manufacture este încă un exemplu de artă a orologeriei şi inovaţie tehnologică dezvoltată de manufactura din Le Locle. Cu un design scheletonizat și componente aliniate într-o simetrie perfectă, piesa reuşeşte să combine precizia mecanismului, proiectat şi realizat în totalitate in-house special pentru acest model, cu liniile estetice simple, dar în acelaşi timp extrem de fine. Skeleton Manufacture este un ceas impresionant, unic, un tribut adus prestigiosului trecut al firmei elveţiene. Scheletonizarea este o artă care necesită subtilitate artistică şi profundă măiestrie. Scopul este acela de a descoperi fineţea mecanismului prin reducerea cu stricteţe a componentelor la un minimum, ceea ce permite pătrunderea luminii în mod liber prin carcasă. Ulysse Nardin Skeleton Manufacture este un exemplu strălucit al acestui demers prin excepţionalul mecanism mecanic manual – calibru UN-170. Încorporând cea mai nouă tehnologie cu siliciu brevetată de Ulysse Nardin, acesta este o expresie deosebită a spiritului de pionierat al brandului. Ceasurile Ulysse Nardin sunt prezente în România prin Galt orologerie elveţiană. n Conținut produs de

STIL

Rebecca Willis Ce înseamă, de fapt, moda „Smokey eyes“ şi buze de un roşu aprins – în lumea machiajului, până şi îngerii adoptă imaginea „murdară“. Am fost recent la o petrecere, deghizată în urs panda. Nu aveam o rochie pretenţioasă, așa că am folosit în exces „eyeliner-ul“ uleios,– pe care nu-l mai folosisem niciodată până atunci. Ocaziile speciale ne îndeamnă să vrem să arătăm cel mai bine, iar machiajul – ca şi hainele – ne oferă şansa de a ne alege ţinuta perfectă. Dar pe ce loc al spectrului de la natural la artificial vrem să ne poziţionăm? Şi chiar dacă am şti, cum vom reuşi să facem asta dacă milioane de produse stau frumos aşezate pe rafturile magazinelor şi avem doar câțiva centimetri de faţă pe care să le putem aplica? După incidentul cu panda, am decis că a venit momentul să mă apuc serios de machiaj, atât teoretic cât şi practic. Chiar dacă folosesc în fiecare zi cremă hidratantă, eyeliner deseori şi ruj doar câteodată, nu am trecut niciodată în extrema cealaltă, în care să folosesc fond de ten sau alt gen de machiaj total. Este ciudat: în copilărie ţi se spune să îţi păstrezi faţa naturală, iar atunci când intri în lumea adulţilor eşti încurajat să ţi-o mâzgăleşti. Urăsc să-mi simt faţa plină de o substanţă lipicioasă care mai apoi ajunge pe hainele şi telefonul meu şi îmi displace să sărut un obraz cleios din cauza a ceea ce industria de cosmetice numește „produs“. Ocazio nalul foșnet rapid de pudră compactă aplicată cu un burete umezit cu apă reprezintă limita, în ceea ce mă privește. Sunt multe căi prin care poţi să înveți cum să-ţi aplici „mizerie“ pe faţă. Internetul este plin de tutoriale despre machiaj, postate atât de companiile mari precum L’Oréal, cât şi de femei obişnuite care pur şi simplu adoră arta machiajului şi o tratează cu multă seriozitate (vezi articolul de la pagina 90). Am descoperit, online, cum să-mi fac un machiaj la coada ochiului, așa-numitul „V exterior“ – se începe dinspre colţul ochiului, se continuă spre partea exterioară a sprâncenelor apoi se întoarce spre interior până la contactul cu pleoapa ochiului – de asemenea, aplicarea uşoară a fardului de ochi este mult mai eficientă decât întinderea acestuia pe pleoapă, care îndepărtează culoarea la fel de mult pe cât este aplicată. Am urmat și un curs care s-a desfășurat la raionul de cosmetice al unui magazin. În speranţa că voi evita orice alte greşeli de machiaj pentru petrecere, am ales aşa-numitul „smokey eye“: în limbaj fashion, ochii se transformă într-un element particular, la fel ca pantofii și pantalonii. Am profitat de câteva tips-uri, cum ar fi folosirea unei părţi a pensulei de eyeliner pentru a mă apropia de gene şi am făcut acea întoarcere la colţul ochiului (în loc să faci totul după „ochi“, vei continua în sus cu o linie imaginară, începând de la pleoapa inferioară). Dar după două aplicări de mascara – produs pe care nu îl folosesc de obicei –, pleoapele mele se simţeau ca şi

cum ar fi ridicat greutăţi. Odată ajunsă acasă, primeam verdictul – „prea mult“ (fiul); „te face să pari mai bătrână“ (soţul) – apoi fugeam sus, mă demachiam și redeveneam adevărata „eu“. Nu este o coincidenţă faptul că „fardată“ înseamnă prefăcută. De ce trebuie să ne fardăm neapărat? Impulsul de a ne picta fața este vechi de un mileniu: egiptenii antici aveau fard de ochi, iar britanicii antici un anumit pigment albastru. Jezebel este cunoscută în Vechiul Testament ca fiind cea care îşi farda pleoapele; Elizabeth I şi dansatorii japonezi Kabuki îşi ungeau feţele cu grafit alb; americanii nativi şi din alte culturi tribale se pictau cu dungi colorate, înainte de un conflict. La ora actuală, să ne pictăm propria faţă înaintea oricărui eveniment – fie el și de tip social – a devenit parte din cultura noastră. Expresia „war paint“ (haină de sărbătoare – trad.) este una potrivită. În fascinanta sa carte „Bodies“, Susie Orbach descrie felul în care cultura în care trăim determină semnele pe care le facem – sau le „gravăm“ – pe noi înșine. Lumea ne este ilustrată literalmente pe corpurile noastre. Astăzi, obiectivul machiajului pare să fie imitaţia pielii netede, a pielii tonifiate a tinereţii şi, ca să citez makeup artiștii şi asistentele magazinelor, „deschiderea ochiului“ (la singular). Toţi vorbesc despre deschiderea ochiului; nu este o procedură chirurgicală, slavă Domnului!, dar pare să se refere la faptul că face ochiul să pară mai luminat și, mai presus de toate, mai mare. Nimeni n-a putut sămi spună însă de ce se dorește neapărat acest lucru. Apoi am citit că spaţiul dintre globul ocular şi sprâncene este cheia în percepţia de gen și este mult mai mare la femei decât la bărbaţi. Lărgirea acelui spațiu înseamnă amplificarea feminităţii. Iar momentul în care ochiul se deschide este considerat un semn al supunerii, prin urmare „deschiderea ochiului“ (cu ajutorul machiajului) ne face să părem mai vulnerabile. Nu e de mirare de ce feministele de pe vremuri erau naturale. Micșorându-mi ochii, am ales o carte despre limbajul corpului. „Folosirea rujului“ – scria acolo – este o tehnică veche de mii de ani, care are rolul de a imita organele genitale ale unei femei excitate sexual. A existat vreodată o frază mai explicită care să vă pună puțin pe gânduri înainte de a vă ruja cu Rouge Allure de la Chanel, pe care tocmai l-ați scos din geantă? Am putea doar să reflectăm un moment la aceste lucruri înainte să contribuim cu toți banii din portofel la industria de miliarde de dolari a cosmeticelor și să renunțăm să ne afișăm achizițiile pe fețele noastre pregătite de party, în numele progresului. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU FOTO RENATA ALVES DOS ANJOS - WWW.REALVES.CARBONMADE.COM

URBAN DESIGN

Evoluţia modei româneşti Când a fost construit, în anii ’70 , magazinul Cocor din centrul Capitalei era cel mai mare spațiu de retail din țară La început, magazinul Cocor trebuia să ofere

plăcerea de a face cumpărături și, în același timp, segmenta cumva Centrul Vechi, mascând străzile Brățariei și Patriei. Era centrul de atracție al provincialilor ajunși prin București, deși nu atrăgea prin arhitectură. Atrăgea, spun poveștile contemporanilor săi, prin mărfurile expuse la vânzare – a fost tot timpul un magazin profitabil. Unic la Cocor, dincolo de dimensiuni, era sistemul informatic. Poate acum pare mult spus că era tehnologizat, dar activitatea de comerț era urmărită în timp real, casele de marcat din magazin erau legate cu sistemul de gestiune din depozite. Acum, Cocor – care a beneficiat de un face-lift începând din 2008 – este îmbrăcat cu cea mai mare fațadă media din Europa continentală. Are ecrane cu o suprafață de 565 de metri pătrați ce au costat 2,6 milioane de euro. Centrul orașului este tot în preajma lui, dar superlativul „cel mai mare din țară“ nu îi mai este destinat. Din 2010, când Cocor Store s-a redeschis în urma modernizării (10.000 de metri pătrați de spații comerciale pentru 24,5 milioane de euro), nici „cutie de tinichea“ nu i se mai spune – asta nu ar trebui să fie o problemă. Cătălina Toaxen, director de expansiune şi repoziţionare al Cocor Store, spune unde este acum magazinul și de ce alăturarea celor mai cunoscute nume ale modei românești cu tinerii designeri nu este un amalagam. REBRANDING- ul prin care Cocor Store a trecut s-a inspirat din proximitatea faţă de centrul istoric, care transmite prin toți porii distracţie, socializare şi cultură (nu doar urbană). Din aprilie, conceptual și vizual s-a transformat. Asta include și selecția designerilor. INIŢIATIVA de modernizare cuprinde faţada şi restabilirea interiorului Galeriei Designerilor Români. Ajungi acolo dacă te opreși la nivelul doi al magazinului. Atmosfera este energică – indusă de luminozitatea spațiului deschis. Culorile lipsesc. BRANDURILE sunt „populare“, iar din luxul promis inițial s-au păstrat abordarea (discretă) și rafinamentul. S-a vrut „evitarea aurei inhibante asociate acestei nişe“ în tranziția spre o nouă identitate, bazată pe exuberanţa proprie conceptelor destinate tinerilor. „ARHITECTUL Omid Ghannadi a reuşit să traducă ingenios eleganţa actuală a creaţiilor prezente în Galeria Designerilor Români, prin abordarea nonconformistă a spaţiului reflectând atât originalitatea stilului, cât şi calitatea materialelor şi a execuţiei. Atmosfera Conținut produs de

este avangardistă, în ea se regăsesc tineri creativi ce relaţionează cu industria: bloggeri, fotografi sau stilişti. Arhitectul a captat la nivelul imaginii şi identităţii totalitatea valorilor sub care încercăm să evidenţiem viziunea designerilor români.“ „SOCIETATEA în ansamblul şi ramurile adiacente creaţiei, cum este şi retailul, ar putea să arate aceeaşi apreciere pentru aportul designerilor autohtoni la conturarea unei imagini pozitive a noastră, prin evoluţia în cadrul evenimentelor internaţionale de referinţă. Atât pentru latura estetică, cât şi pentru cea antreprenorială, ar trebui încurajată creativitatea tinerilor designeri. Beneficiul ar reveni, pe termen lung, industriei modei româneşti.“ CONCEPTUL Galeriei Designerilor Români vine din abordarea unei palete largi de creații – de la portul popular și ținutele de seară, la marochinărie și bijuterii artizanale. Și promite să găzduiască evenimente sociale și culturale din industria modei și a artelor vizuale – au trecut pe aici designeri și colecții noi, expoziții de fotografie și pictură. Serviciul de PERSONAL SHOPPER e mai mult o completare a experienței Galeriei Designerilor Români, o curtoazie dedicată alegerilor vestimentare. Noua arhitectură îi pune îm valoare pe designerii consacrați, ce au reuşit să se impună la evenimente prestigioase ale industriei pe plan internaţional. I-am găsit la fel de ușor pe tinerii care promit. FACTORUL CHEIE nu îl reprezintă beneficiul expunerii, „Galeria Designerilor Români conectează creatorii cu persoanele sensibile în faţa frumosului, cu acei consumatori de modă care să se identifice cu estetica propusă.“ VIZITEAZĂ-L să iei pulsul modei în viziunea designerilor români, căci este o modalitate bună să înțelegi cultura urbană dacă observi hainele care o îmbracă. NU-L VIZITA dacă ești nostalgic. S-ar putea să crezi că GPS-ul te-a dus la o adresă greșită. n Nonconformist Alăturarea celor mai cunoscute nume ale modei românești cu tinerii designeri în Galeria Designerilor Români nu este un amalgam

LINIA FRUMUSEȚII

Craniul

Un indiciu, o ispită, un trofeu, un motiv – craniul este mai mult decât un loc în care îți păstrezi creierul. Matthew Sweet explică semnificațiile sale de-a lungul timpului. ETERN Buster Keaton în Hamlet, 1930 La început, prințul crede că groparii sunt amuzanți. Apoi, ei aruncă în sus o bucată dintr-un vechi prieten ca și când ar da cu banul – cel mai profund memento mori al culturii vestice. Binefăcători perfizi au adăugat protestul lor moralității lui „Hamlet”: Yorick (alături de David Tennant) a fost jucat de craniul unui fan al teatrului, care a vrut să lase ceva moștenire. Cine-i ținut aici în palmă, în această fotografie publicitară a lui Buster Keaton? Nu știm. Dar știm că în 1930 acest clown vechi, obosit de eșecul ultimului său film mut, s-a îngropat într-un contract care-l obliga să facă filme pentru MGM. Iată aici un rând sau două rostite cu voce tare: Al cui e acest mormânt, Sirrah? Al meu, domnule.

PICTAT „Putto Sleeping on a Skull“, de Luigi Miradori, secolul 17 În arta occidentală, un craniu atrage atenția, în mod normal, asupra vieții care lâncezește sub piele: vanitas vanitatum omnia vanitas (Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune). Aici avem de-a face cu o imagine splendidă a morții – orbitele nu au arătat niciodată mai goale, osul niciodată mai negru de alterare. Dar, la urma-urmei, poate nu totul este deșertăciune. Băiețelul cu aripi poate fi profund îndoliat, dar acele zone dolofane sunt ciudat de reconfortante, la fel ca mesajul pe care îl transmite prezența sa. Contemporanii lui Miradori ar fi știut să-l decodeze: băiatul bucălat denotă omniprezența lui Dumnezeu. Și dacă moartea ajunge chiar și în Arcadia, atunci ajunge și Atotputernicul.

MILITAR Generalul August von Mackensen, 1914 Dacă vreți să obțineți un Cap al Morții, încercați întâi o Căciulă a Morții. Armata prusacă a folosit războiul de succesiune din Austria (1740-48) ca pilot pentru Totenkopf (termenul german pentru capul de mort – n.r.): o reclamă înspăimântătoare la sabie și tun. Sub această grămadă morbidă de blană se ascunde August von Mackensen, ajuns mai târziu feldmareșal în armata Wilhelminei. Până la venirea lui Hitler la putere, Mackensen ajunsese el însuși un fel de brand – pentru protecția celui de-al Doilea Reich față de-al treilea. SS a moștenit insigna, dar nu pentru mult timp. În 1945 s-au stins cu toții: ei, Mackensen și Totenkopf.

STIL

TATUAT Dash Snow, 2008 În desenele animate, un craniu-colier trădează canibalismul. Apetitul lui Dash Snow – hoț, drogat, artist pregătit să cucerească New Yorkul – a fost mai mult autofag. Îi plăcea mai degrabă să-și folosească propriile efluvii decât vopsele și cărbune și a propus o serie de lucrări fotografice cu un craniu uman lăcuit cu propria spermă. Nu se știe încă dacă le-a terminat înainte să moară – în 2009, la 27 de ani. Aceste oase tatuate pe pieptul său par să fie aztece. Mike Giant, celebrul artist care le-a realizat, le știe secretul: sunt tokenuri de Ziua Morților – atunci când zăpada vine neobișnuit de devreme.

SUPRAREALIST Salvador Dalí și prietenii, 1951 Salutare, Dalí. Aici (foto sus) el reconstruiește, din trupurile unor femei, o realitate care a deranjat cultura încă de la 1860, sau chiar de mai devreme, când o gravură mică intitulată „Blossom and Decay“ a început să fie cunoscută printre celelalte; o imagine care, pentru o clipă, reprezintă doi îndrăgostiți care-și zâmbesc, arată ulterior precum o față descărnată de moarte. Dalí este îmbrăcat ca Svengali, dar vinovat pentru asta este fotograful Philippe Halsman. Rezultatul este un vis cu ochii deschiși apărut din mintea unui pacient freudian, care tocmai s-a întors de la un matineu de-al lui Busby Berkeley. Pare corect: Halsman a fost arestat patru ani pentru uciderea tatălui dentistului său, căci I-a făcut vânt din vârful unui munte. Freud a crezut că este nevinovat – de crimă, în orice caz. >

STIL

DECORATIV Biserică, Republica Cehă Simplu, complet, monocrom, imperceptibil – craniul are o putere grafică naturală. Dar este și un obiect tabu – nu vezi obiectul real atașat la închizătoarea vreunei genți sau la bandane, ci doar o versiune a acestuia, o caricatură. Nu există nici un fel de scrupul în capela Sedlec Ossuary a unei biserici din Kutná Hora. Candelabre, bolte arcuite și arhitrave construite din cranii umane și femururi. Pentru structura întregii clădiri au fost incorporate oasele a 40.000 de oameni – o viziune inadmisibilă, ceva ce seamănă cu un mezzo-tinto gotic, întruchipat în omenire.

COMESTIBIL Mexico City, 1984 Din ce sunt făcute? Din zahăr și condimente. Ziua Morților este o sărbătoare catolică și originar pre-columbiană, vinovată și consolatoare, ziua în care copiii își împart dulciurile cu morții. În Europa putem cumpăra haine pentru copii, pictate cu cranii, dar acestea ar putea fi proba ambivalenței față de o tradiție care rămâne nefiresc de convingătoare. Dacă copiii noștri ar dori să poarte semnul morții pe un body, atunci poate că puterea acestuia a fost supraevaluată. PE DOUĂ ROȚI Chicago Outlaw, 1965 Pirații englezi fluturau steagul Jolly Roger pentru ca victimele lor să aibă timp să se roage și să deblocheze seifurile. Motocicliștii americani purtau blazoane cu cap de mort și oase încrucișate din motive diferite. The Outlaws Motorcycle Club – o organizație cu mai multe capitole decât „Mizerabilii“ – nu recunosc faptul că acesta este un sindicat al huliganilor îmbrăcați în piele și al traficanților de droguri. Pentru membrii săi, emblema nu reprezintă vreo intenție criminală, ci libertatea existențială: ambiția de a fugi de moarte pe Route 66, în ciuda agenților de circulație.

GETTY, LUCY ORLOSKI - WWW.LUCYORLOSKI.COM, ROY LISTER - WWW.REALLYMISFIT.COM

LA MODĂ Genți împachetate, Paris 2008 A fost punkist – în Manhattan, poate, sau într-o suburbie din sud-estul Londrei – cel care a introdus craniul în repertoriul modei? Dacă este adevărat, atunci era chiar în trend - Alexander McQueen a folosit motivul craniului atât de des, încât el a devenit aproape un soi de logo, dar nu într-un mod atât de ordinar ca în Bond Street. Această grămadă instabilă (foto jos) conține cutii cu genți Chanel, învelite delicat în hârtie. Craniul, completat cu un „C“ dublu în dreptul orbitelor, este conceput ca o condamnare la ruină, dacă îndrăznești să le deschizi cu lumina aprinsă – dar singurul pericol în care te-ar putea pune o grămadă mare de genți privește sănătatea și siguranța.

DUBIOS Keith Richards, 1982 Piesa „The Old Law“ a lui Philip Massinger (1656) este despre o provincie în care bărbații de peste 80 de ani sunt aruncați discret de pe o stâncă. Piesa este și o dovadă clară că în secolul 17 afișarea unui inel cu cap de mort era echivalentă cu purtarea ciorapilor de plasă sub un felinar din cartierul SoHo: „Cumpără-ți un cap de mort, puneți-l pe degetul mijlociu și vei fi considerat la fel de obscen“. Aici apare Keith Richards cu un aer vulgar, arătând la fel de desfrânat ca orice berbant care evită sifilisul. BRUTAL Vietnam, 1967 Poate că l-a iubit pe „Hamlet”, dar mă îndoiesc. George S. Patton IV, fiul ilustrului George S. Patton II (ciudat, au ratat numărul III), a capturat acest trofeu albit în Vietnam înainte să urce în elicopterul care-l ducea spre casă. Poate că s-a gândit la bătrânul său tată, un erou al celui de-al Doilea Război Mondial, scalpat într-un accident de limuzină. („I-am văzut craniul lui Patton“, a spus un martor, „în momentul în care a fost scalpat de plafonul mașinii.“) Dar mă îndoiesc și de asta. Vietnamul nu a intensificat umanitatea nimănui. Actul acesta este stimulat de ceva fundamental, un impuls care ar putea fi întâlnit și în alte exemple din aceste pagini – dorința de a învinge inamicul și de a-l păstra aproape. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

STIL

CONSUMATORUL SCEPTIC

Sobele cu lemne Poate că sunt la modă, dar sunt și funcționale? Expertul nostru sub acoperire face o super evaluare.

Acum zece ani, sobele cu lemne erau apanajul excentricilor și al activiștilor ecologiști – dacă stăteai să te gândești puțin și tu ai fi dorit încălzire prin pardoseală. Totul a început să se schimbe la mijlocul anilor 2000, când revistele de decorațiuni interioare au inclus sobele în ședințele lor foto. Apoi, în 2009, prețul gazelor naturale a crescut și, brusc, încălzirea ajunsese ceva de care oamenii voiau să se ocupe ei înșiși. „The Guardian“ a nominalizat soba cu lemne printre primele cinci cele mai bune produse ecologice ale anului. În ultimele 12 luni, numai în Marea Britanie s-au montat peste 200.000 de noi sobe pe lemne. Dar o sobă nu este un lucru pe care-l cumperi dintr-un capriciu. Ea are nevoie fie de un horn, fie de un coș pentru fum, iar dacă plănuiți să puneți într-o firidă trebuie să respectați legile care spun exact cât spațiu liber trebuie să existe în jurul ei. Soba poate fi eficientă, dar va avea nevoie și de alimentare: există sobe care pot funcționa mai mult de patru ore fără să se realizeze o ardere completă. Când funcționează la putere maximă, carcasele de fontă sunt suficient de fierbinți încât să fiarbă pe ele apa dintr-un ceainic, așa că va trebui să țineți cât mai departe de ele copiii, animalele de companie și pe cei nesiguri pe propriile picioare. Hornul va trebui curățat în fiecare an de o firmă specializată, iar dumneavoastră veți curăța aproape zilnic cenușa – sau cel puțin atunci când folosiți soba. Cele mai moderne sobe cu lemne au o eficiență de încălzire (care măsoară cât din căldura degajată de lemne ajunge într-o cameră) de aproximativ 75-85%, comparativ cu 32%, cât încălzește un foc deschis. O mare parte din căldura degajată de un foc deschis ajunge afară, trasă pe horn, în timp ce sobele folosesc praguri de recirculare a aerului cald în interiorul focarului și vane care scad atât fluxul intern de aer rece, cât și viteza cu care ard lemnele. Cu toate acestea, un șemineu va scoate în continuare aer cald, deși mai moderat – 5 kW, în medie. (Faceți o comparație cu cei 220 kW de care este nevoie pentru a încălzi o casă medie britanică într-o zi de iarnă.) Așa că, dacă doriți o sobă ca sursă principală de căldură, va trebui să vă luați una mai mare – deși reglementările legate de construcții vă vor cere să aveți o aerisire în perete, deschisă în permanență. Însă indiferent de mărimea sobei, lângă ea veți avea nevoie de un spațiu suficient de mare în care să depozitați lemnele. Pentru un model cu o ieșire de 5 kW, veți folosi aproape o jumătate de metru cub de lemn (cam trei roabe) ca să încălziți o singură cameră timp de o săptămână.

Aspectul unui obiect pare să conteze foarte puțin comparativ cu eficiența sa: un cilindru ultramodern sau ceva ca o cutie pătrată, tradițională vor face același lucru, câtă vreme toate sobele vor avea o fereastră, o ușă, un coș și un cenușar. Ferestrele mari sunt minunate dacă vrei să contempli focul, dar au tendința să se umple de rășină și funingine dacă nu freci geamul cu cenușa rece de ieri; cele cu sistem de curățare „cu jet de aer“ rezolvă această problemă direcționând aerul către sticlă, pentru a păstra complet curate flăcările și carbonul pe care îl conțin. Mai există și alte mici detalii de design. Modelul Morsø 7448 (5,7 kw, 1.800 lire sterline, în foto), un cilindru de secol 21 cu ferestre pe ambele părți, se montează într-un suport, ceea ce înseamnă că nu este nevoie să vă aplecați ca să-l alimentați sau să-i goliți cenușarul. Stovax Riva Studio 1 (5 kw, 1.300 lire sterline) este o cutie modernă, căptușită, care poate fi montată la înălțime pentru un impact vizual mai mare. Jotul F400(10.5 kw, 1.550 lire sterline) are un bazin pentru lemn cu totul diferit. Are o ușă gotică arcuită care este suficient de mare pentru a înghiți un buștean de o jumătate de metru și are un mâner detașabil – foarte util dacă aveți copii mici și curioși și sistem de curățare cu jet de aer. La final: combustibilul. Lemnul pe care-l băgați în sobă trebuie să fie uscat sau prelucrat – cu alte cuvinte, lăsat să se usuce în mod natural până la doi ani după tăiere -, altfel economia datorată eficienței va dispărea pe horn, împreună cu vaporii de apă. Lemnul de salcie și de pin este ieftin, dar trosnește și arde repede; frasinul, ilexul și stejarul costă mai mult, dar au un lemn mai tare care arde mai mult și degajă mai multă căldură. Exact cum ne place. n ILLUSTRATION RICHARD ROCKWOOD TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

Felul în care arată o sobă pare să conteze foarte puțin comparativ cu eficiența ei

ADVERTORIAL

MADE TO MEASURE

Cum ajungi la costumul perfect

Conținut produs de

de business, interesați de imaginea personală, care vor comanda câte cinci outfituri complete pe an. De ce Christian Tailoring și nu un alt atelier? Pentru că, în primul rând, Chiristian Tailoring nu este un simplu ate lier. Este, mai degrabă, un concept, o stare, o etichetă a bunului gust. Toate ingredientele acestui business: termen de livrare de maximum 20 de zile pentru orice comandă (termenul poate coborî până la cinci zile), cele mai bune materiale, toate de import, oameni bine pregătiți (Florentin Drăgoiu are o experiență de câțiva ani în industrie) îi vor face pe clienții Christian Tailoring să revină în showroom și numai pentru a savura atmosfera. Iar dacă, doamnelor, ați devenit puțin invidioase pe domnii care poartă flatantele ținute Christian Tailoring, proprietarii businessului au în plan pentru anul viitor lansarea unei colecții feminine. Și toate acestea vor putea fi găsite nu numai în showroomul din București, căci Christian Tailoring va fi prezent, începând de anul viitor, și în două orașe mari de provincie. n

Stilul anilor ‘40 Primul showroom deschis de Christian Tailoring într-o casă interbelică din centrul Capitalei își așteaptă clienții cu scotch, trabucuri fine și jazz pe fundal

FOTO MARIUS COMĂNESCU

Știi cum se cumpără un costum: ajungi la magazin, cauți mărimea potrivită, treci cardul prin POS și îl ajustezi în atelierul unui croitor – de cele mai multe ori nu îți mai rămâne timp să o faci. În 3 pași ai un costum pe care, dacă lucrezi într-o multinațională, s-ar putea să îl vezi (purtat de colegi sau parteneri de afaceri), în aceeași zi în care l-ai îmbrăcat, în biroul de lângă al tău, în lift sau la cafeteria de la parterul clădirii office. În sezonul acesta, a venit momentul să îți vezi costumul doar în oglindă. Și să pice „ca turnat“. Asta propune Christian Tailoring: originalitate și personalizare. Christian Tailoring este cel mai nou brand de vestimentație premium made to measure pentru bărbați, ce va fi lansat oficial pe 1 decembrie 2013, în cadrul unui eveniment glamour ce va avea loc la Ambasad’Or. Lansarea coincide cu un moment important pentru unul dintre cei doi proprietari ai businessului: fotbalistul Adrian Cristea (foto) își va serba în aceeași zi și, în aceași locație ziua de naștere, la care vor participa VIP-uri și cei mai importanți oameni de business. Cu toții vor admira prima colecție toamnă-iarnă a brandului vestimentar Christian Tailoring, pe care Adrian Cristea îl deține în parteneriat cu Florentin Drăgoiu. Astfel, 15 outfituri – costum, cămașă, pantofi, paltoane și accesorii – vor fi expuse în premieră în acea seară. „Nu mai este nevoie ca adevărații gentlemani preocupați de vestimentație made to measure să călătorească la Londra pentru a găsi outfitul perfect. Noi am adus Savile Row (celebra arteră din centrul Londrei cunoscută pentru atelierele de croitorie made to measure și bespoke) în showroomul din strada Alexandru Philippide, în București“, promite Florentin Drăgoiu, coproprietar Christian Tailoring. Într-o atmosferă desprinsă parcă dintr-un decor de anii ’40, cu mobilă din lemn masiv, primul showroom deschis de Christian Tailoring într-o casă interbelică din centrul Capitalei își așteaptă clienții cu scotch, trabucuri fine și jazz pe fundal. În acest cadru, domnii își vor alege din miile de mostre de materiale oferite de „cei mai buni furnizori din lume“, iar sub îndrumarea celor doi consilieri vestimentari ai showroomului, își vor crea outfitul perfect. Clienții Christian Tailoring sunt oameni din mediul

Ultimele podoabe ale Renașterii ROBERTO BRAVO

O piatră rară era nucleul oricărei bijuterii renascentiste, spune legenda. Diana Drinceanu a descurcat ițele acesteia

Cultul pentru frumos este, probabil, cea mai importantă caracteristică a Renașterii (sfârșitul secolului XV – secolul XVII). E lesne de înțeles de ce bijuteriile și bijutierii erau extrem de apreciați pe atunci. Cu scopul de a reda frumusețea lucrurilor vii, bijuteriile imitau adesea figura umană și obiecte din viața reală: fluturi, șopârle, papagali, trandafiri și flori exotice – se pare că imaginația creatorilor a debordat odată cu descoperirea Lumii Noi, când noi specii de animale și flori au fost cunoscute. Ce ieșea din mâinile maeștrilor bijutieri atingea rangul de artă. Tonul în materie de modă era dat de francezi, dar cumpărătorii erau mai ales englezi. Regii, împărații și ducii, până și principii din Europa comandau înființarea unor ateliere de șlefuit și tăiat pietre, ca

dovadă a statutului. Nu ezitau apoi să își etaleze pandantivele, cerceii și inelelele. Doar un exemplu: cel mai cunoscut portret al lui Henry VIII îl prezintă pe acesta purtând un colier de rubine şi perle și câte un inel pe fiecare deget. Ca și cele din trecut, bijuteriile italienești Roberto Bravo abundă în culori vii și exotice și sunt atent stilizate cu pietre prețioase. Diamantele sunt prezente în podoabele ce pun în valoare frumusețea, senzualitatea și rafinamentul femeilor conștiente de farmecul lor. Toate piesele sunt montate manual în pietre prețioase și metale rare, amintind de începutul epocii renascentiste, iar designul este sofisticat și ingenios, plasându-le în prezent. n

DIAMANTE MONARCH BUTTERFLY Fluturele Monarh este extrem de rar, își petrece aproape întreaga existență migrând spre ţinuturi prielnice şi se spune că abia a treia generaţie ajunge în locul spre care a zburat. Colecţia Monarch Butterfly conţine inele, pandative, coliere, brăţări și cercei, iar prin strălucirea aurului şi a diamantelor acestea nu trec neobservate. Aceste bijuterii preţioase cu diamante îmbină tradiţia manufacturii italiene cu un design creativ, în tendinţele sezonului actual.

STIL STYLE

METALE ȘI PIETRE PREȚIOASE Black Magic Inspirată din simbolurile feminității și frumuseții seducătoare din toate timpurile, colecția Black Magic pune accent pe reflexiile negrului în bijuterii montate manual, exclusiv din metale și pietre prețioase. Designul apare îndrăzneț și provocator, bijuteriile targetând femeile puternice, care nu se tem să fie remarcate. ARTISTIC Stiluri pierdute „Piața bijuteriilor artistice este încă la început, iar clienții sunt dornici să învețe mai mult despre pietre, despre metalele nobile folosite. Bijutierul pornește de la un vis, își imaginează cum și-ar dori să arate respectiva bijuterie, urmând ca visul să prindă contur oră după oră sub privirea creatorului. Roberto Bravo readuce la viață stilurile pierdute în timp prin colecțiile proprii ce poartă însemnele stilurilor Art Nouveau, Art Deco și Retro. În momentul în care o colecție nouă este concepută, aceasta pornește de la un mesaj pe care ne dorim să îl transmitem – precum încălzirea globală trasformată în teme florale și motive zoomorfe aparținând binecunoscutului stil francez Art Nouveau“, Loredana Guzgan, general manager Roberto Bravo România. CULOARE Gallica Trandafirul este sursa de inspirație a colecției de cercei, coliere, brățări și inele Gallica. Lucrate fin, pline de culoare și creativitate, bijuteriile reunite în această colecție spun o poveste despre eternul mister feminin.

Conținut produs de

DESIGN

Reinventarea Andei Roman Unde tragi linia între pasiune și business? Anda Roman, designer și proprietar al atelierului omonim, spune că cele două se întrepătrund. Oana Coșman s-a strecurat în ungherele universului acesteia croit şi croşetat de când se ştie. Designerul Anda Roman (foto) este una dintre persoanele privilegiate care au avut curajul de a renunţa la o carieră confortabilă pentru a-şi urmări pasiunea. Intelligent Life: Ai renunţat la o carieră promițătoare în avocatură să te dedici designului. Cum a început povestea atelierului Anda Roman? Anda Roman: Nu am înţeles încă de ce nu am urmat un drum care să implice artele de la bun început. Când învăţam pentru examene la Drept visam să pictez uşi. Aş fi dat orice să pot picta uşi… să le vopsesc în alb. Aşa că atelierul s-a născut firesc, acum opt ani. Mă panica ideea uniformizării, că urma să am o casă ca toţi ceilalţi care avuseseră o sumă de investit. Am realizat acest concept store pornind de la nevoia mea, în calitate de consumator. Era manifestul meu împotriva înregimentării brandurilor mari şi scumpe şi cam la fel. Nu era vorba de nevoia unor obiecte mai ieftine, ci doar de nevoia de a fi altfel, de a fi eu însămi, până la urmă. Aşa, atelierul a devenit spaţiul libertăţii mele, spaţiul care s-a dezvoltat şi a crescut odată cu mine. Ne-am transformat împreună de-a lungul anilor şi ne-am hrănit reciproc. Cum vezi dezvoltarea businessului şi, mai ales, se poate face profit în România dintr-un boutique de design? Aici trăiesc într-un mare paradox. Nu îmi place să plănuiesc, în sensul că merg cu spontaneitatea foarte departe, poate prea departe de multe ori. În ceea ce priveşte businessul, am înţeles că nu se poate dezvolta spontan, natural. Am multe planuri, însă aş vrea să fie surpriză. Tocmai am terminat un proces de rebranding în urma căruia am înţeles multe despre structura noastră internă, despre relaţiile cu clienţii, cu piaţa. Nu este întotdeauna uşor de implementat ceea ce ai planificat pe hârtie, însă ajută să ştii ce obiective ai, să ştii cine eşti ca brand şi ce oferi clienţilor tăi. Recunosc, atelierul nu face o avere, dar mi-am asumat acest lucru. Profitul este reinvestit, iar astfel ne permitem o creştere organică. Eu sunt aici să le ofer consumatorilor, cu blândeţe şi pasiune, o alternativă. Care îţi este cel mai drag obiect din atelier? Am foarte multe obiecte dragi aici. Dacă lipsesc câteva zile, odată întoarsă am o revelaţie legată de câte obiecte frumoase avem de oferit. Cred că aripile de înger sunt însă cele care îmi sunt cele mai dragi. Sunt mari, sculptate frumos în lemn de esenţă tare, pictate în numeroase straturi de alb. Îmi sunt foarte dragi pentru că, pentru mine, relaţia cu îngerii mei şi Arhanghelii este foarte importantă. Aş vrea să le pot comunica tuturor că este la îndemâna lor să aibă o asemenea relaţie şi ar putea apărea miracole în viaţa lor, cu ajutorul acestor făpturi. Care este povestea primului obiect din atelier? Ce încerci să aduci acum în portofoliu? Totul a curs foarte natural şi nu cred că a fost un prim obiect. Au fost mai multe. Îmi aduc aminte cu mare drag de obiectele pe care le semnam

atunci şi care au ajuns la prieteni. Erau antique-uri reconvertite care primeau o a doua identitate. Unul din obiectivele mele este să mă întorc la creaţie. Am încercat să aduc în atelier tot ce mă incită din punct de vedere estetic, tot ce este mai interesant în domeniul designului, indiferent că este vorba de mobilier, obiecte de iluminat sau bijuterii. Cum se vede atelierul Anda Roman prin ochii Andei Roman? Amprenta mea este aceea a unui eclectism intenţionat, asumat. Amestecăm design contemporan cu antichităţi, cu piese clasice, cu piese industriale, in, cânepă, lemn brut, metal, umor şi miros de ambră. Aşa sunt eu astăzi. n Conținut produs de

FOTO LASZLO RADULY

A desenat, a bricolat, a deconstruit şi reconstruit lămpi, a tricotat,

FASHION ȘUETĂ

By Her for Them Adina Buzatu a lansat un parfum pentru femei, dar în continuare specialitatea sa este moda pentru bărbați. Cristina Herea a aflat care este trendul dat de stilistă. Este antreprenor de la 19 ani, când făcea export

de fier vechi. În business, a pierdut de două ori absolut tot. Şi a avut puterea să o ia de la capăt. Acum este unul dintre cei mai apreciaţi stilişti din lumea fashion din România. Adina Buzatu, la persoana întâi. Intelligent Life: Care este povestea din spatele succesului tău în business? Adina Buzatu: Dacă aș rezuma în cât mai puține cuvinte, ar fi: muncă, muncă și iar muncă. Dublată însă de pasiune și alimentată de bucuria de a face ceea ce îmi place. Chiar dacă în ultimii 12 ani nu am avut concediu și niciodată nu mi-am permis luxul de a avea mai mult de două, trei weekenduri libere pe an, chiar dacă telefonul este închis doar în avion, toate acestea merită din plin. Și nu doar pentru a reuși în business, cât mai ales pentru a atinge obiectivul principal al afacerii mele: acela de a îndruma bărbații rafinați şi atenți la detalii să îşi pună în valoare atuurile. Cine sunt oamenii care poartă amprenta vestimentară „Trends by Adina Buzatu“? Clienții noștri sunt oameni de afaceri, avocați, dar și artiști cunoscuți. Anul acesta am ajuns la 30.000 de clienți, oameni care au încredere în noi și îmbracă ținutele „TRENDS by Adina Buzatu“ cu orice ocazie. Cum ai transformat acest business într-unul dintre cele mai de succes proiecte de fashion and style? Am tratat cu seriozitate fiecare client în parte și nu am mințit niciodată în încercarea de a vinde. Am militat mereu împotriva kitsch-ului și a prostului gust în vestimentație. Este bine cunoscut faptul că noi, românii, avem tendința de a exagera, de a purta haine opulente, de a ne afișa. De-a lungul timpului, le-am explicat clienților că „Less is more“. I-am sfătuit să îşi construiască în mod inteligent o garderobă care să cuprindă piesele vestimentare şi accesoriile necesare şi i-am ajutat să le asorteze, astfel încât să devină repere de stil şi eleganţă în comunitatea lor. Care sunt ţinutele vestimentare pe care le propui bărbaţilor pentru sărbătorile de iarnă? Ţinuta trebuie adoptată în funcţie de locul în care îşi petrece fiecare sărbătorile. Dar, la modul general, sfătuiesc bărbaţii ca în acest sezon să îşi cumpere un sacou de catifea. Îl pot purta la masa de Crăciun în familie, cu pantaloni casual şi cămaşă, dar şi la o petrecere de Revelion de cinci stele, cu pantaloni eleganţi din stofă, Conținut produs de

cămaşă fină de ceremonie şi papion. Nu numai că este un must-have al sezonului, dar, odată intrat în garderobă, sacoul de catifea îşi dovedeşte imediat utilitatea. Care este povestea din spatele lansării liniei de parfumuri? Am simţit nevoia de a oferi clienţilor mei o experienţă olfactivă ca esenţă a eleganţei şi rafinamentului propuse în colecţiile vestimentare. Trebuie să spun că nu eu am creat parfumul. În urma analizei de brand realizate de partenerii noştri „D&P Perfumum“, am primit cinci propuneri. Am ales-o pe cea mai bună atât din punctul meu de vedere, cât şi din perspectiva celor 500 de clienţi care au testat eşantioanele şi ne-au ajutat să identificăm varianta câştigătoare. După patru ani, pot spune că parfumul „TRENDS by Adina Buzatu for him“ este un succes, vânzările sunt constante şi are consumatori fideli atât din România, cât şi din străinătate. În noiembrie am lansat şi varianta for her a parfumului, iar primele vânzări sunt conform aşteptărilor şi feedbackul clientelor este excelent. Ce aşteptări financiare ai pentru brandul „Trends by Adina Buzatu“ în 2014? Deşi se anunţă un an foarte greu, prognozez o creştere a cifrei de afaceri cu 10% până la 20%. n

Minimalism Adina Buzatu reușește să îndrume bărbații rafinați să-și pună în valoare atuurile.

STIL

Pe tocuri SEDUCȚIE

Istoria pantofilor în România se leagă, invariabil, de cea

a brandului Guban. Iar povestea fabricii Guban este, de fapt, povestea fondatorului acesteia, Blaziu Guban, care a înregistrat brandul omonim – producea cremă de ghete şi încălţăminte. În cei aproape 80 de ani de existenţă, compania a reuşit să pună România pe harta mondială a producătorilor de încălţăminte, iar pantofii produşi la Timişoara au fost purtaţi de personalităţi din întreaga lume: Harry Truman, Sophia Loren sau Regele Mihai. Azi, Guban işi trăieşte a doua tinereţe, dacă vreţi. Compania (singura din ţară care a scăpat de naţionalizare în 1948) a deschis primele magazine proprii de pe piaţa locală, va fi activă şi în mediul online şi se orientează spre o prezenţă mai agresivă în afara graniţelor, în China, Rusia şi chiar Italia – a programat investiţii de o jumătate de milion de euro pentru anul viitor. Nu duce lipsă de cerere. Aştepta doar momentul potrivit. „Pregătirile în vederea deschiderii acestui magazin au durat mai bine de un an, perioadă în care am reorganizat fluxul de producţie din fabrică, am achiziţionat numai materiale premium din Italia, am completat echipa de designeri şi am încheiat parteneriate cu designeri consacrați şi, implicit, am pregătit noile colecţii. De ce acum? Pentru că ne bucurăm de un brand românesc cu tradiţie, al cărui potenţial nu a fost pus în valoare suficient până în momentul de faţă“, spune Marius Ion (foto), administratorul Guban. De aproape cinci ani, firma a intrat în portofoliul fondului american de investiţii New Century Holdings, reprezentat în România de NCH Advisors, iar Marius Ion – absolvent al Universității Paris XII „Val-de-Marne“ – Managementul Întreprinderilor, se ocupă de noua etapă prin care trece compania. Pariul său cu Guban s-a tradus într-o serie de schimbări majore. Până anul trecut, distribuţia se făcea prin revânzători şi

exclusiv în România. În 2012, 40.000 de perechi de pantofi au fost vândute în peste 135 de magazine din întreaga ţară. „Intrarea în retail a fost un pas necesar în vederea repoziţionării brandului şi reprezintă, cu siguranţă, un mijloc de consolidare a imaginii produselor noastre“, povesteşte Ion. Iar consolidarea despre care vorbeşte va aduce Guban venituri mai mari cu un milion de lei în acest an. În total, circa 7,5 milioane de lei. În plus, Guban va lansa o linie de încălţăminte pentru evenimente, „Bridal & Evening Collection“ şi va atrage şi alţi designeri în cadrul proiectului „Guban by“ (odată cu deschiderea magazinului din Băneasa Shopping City, Mihaela Glăvan a semnat o colecţie capsulă în cadrul acestui proiect). Şi chiar dacă româncele nu au în şifoniere sute de perechi de pantofi ca starul din Sex&The City, tot cheltuiesc între 2.000 şi 2.500 de lei anual pentru încălţăminte. Un subiect destul de controversat, după cum crede managerul Guban, dat fiind faptul că româncele cumpără anual doar patru perechi de pantofi, cu două mai puţin decât media europeană. Dar acest lucru nu înseamnă că nu îşi doresc să fie chic, iar producătorul român şi-a adaptat portofoliul în funcţie de cerinţele lor. „Gama Guban No.1 este destinată femeilor pentru care investiţia în propria imagine reprezintă o condiţie sine qua non.“ Nu se tem să iasă în lumina reflectoarelor – luxul este pentru ele o stare de spirit şi le defineşte, e o primă carte de vizită. Femeile pentru care a fost creată gama Clasic sunt implicate în construirea unei cariere profesionale și apreciază rafinamentul, calitatea şi confortul.“ Femeile şi pantofii au o istorie îndelungată împreună. Este suficientă o privire rapidă în şifonierul unui femei pentru ca toate perechile de pantofi de acolo să spună o poveste, una despre încredere, frumuseţe, rafinament şi dorinţă. n Conținut produs de

FOTO LASZLO RADULY

De la Cenuşăreasa și Carrie Bradshaw, pantofii au devenit vedete incontestabile, arme în arsenalul de seducţie al unei femei. Oana Coșman nu pornește o altă dezbatere despre celebrii stilettoes Louboutin sau Manolo Blahnik. Însă asta nu ne împiedică să vorbim despre un star de acasă, Guban

STIL

MAN IN A SUIT

Horia Neamțu

Diana Drinceanu a întâlnit un om al cifrelor care, de 40 de ani, se îmbracă business în 95% dintre situații

COSTUMUL Lui Horia Neamțu îi place să își întâmpine partenerii de afaceri în ținută office, costum închis la culoare, cămașă uni și pantofi eleganți. Nu îi lipsește cravata. „Mă simt confortabil în costum. Îl port pentru bucuria de a fi elegant.“, spune acesta. S-a obișnuit să poarte geantă. O are și acum, dar nu apare în ședința foto pentru că „are scop utilitar”, nu ține locul unui accesoriu. E plină cu acte și documente, cursuri și agenda de care nu se lipsește, și are în ea și un stilou. „Nu am o preferință pentru o anumită culoare, dar îmi plac gențile de piele“. Deși este aproape în permanență office – „de ani de zile, în 95% din situații sunt elegant, nu extravagant în timpul zilei“– se simte bine în ținute casual, chiar și sport. Nu are multe ocazii care să îi permită schimbarea tonului vestimentar. „Uneori, dar rar, renunț la cravată.“ Dacă și-ar fi urmat visul din copilărie, o carieră în muzică, vioara (acesta este instrumentul la care exersează cu plăcere și acum) i-ar fi impus o ținută sobră, „scorțoasă“. Nu i-ar fi displăcut eticheta în acel context. DETALIILE Costum made to measure London Tailors, preț la cerere; cămașa made to measure London Tailors, preț la cerere; accesorii: cravată mătase, 249 de lei și batistă mătase, 189 de lei. London Tailors este un concept „total look“ pentru bărbați, cu două linii: made to measure, din care fac parte hainele pe care le poartă Horia Neamțu, și ready to wear. Clienților precum Neamțu, pe care reprezentanții London Tailors îi caracterizează „cunoscători și pretențioși, în trend dar nu fashioniști, activi și atenți la imaginea lor“, specialiștii în vestimentație le recomandă ținute personalizate (made to measure), nu simple piese de îmbrăcăminte. Produsele pot fi găsite în magazinele London Tailors din Băneasa Shopping City și Polus Center Cluj, dar și pe londontailors.ro Conținut produs de

FOTO LASZLO RADULY LOCAȚIE OFERITĂ DE CASA VERNESCU

OMUL Te-ai aștepta ca un auditor să fie un domn scorțos, care păstrează distanța și impune reguli. Horia Neamțu este (aproape) contrariul. Doar pentru o clipă, în timpul ședinței foto, când pare că nu ar vrea să fie fotografiat dintr-un anumit unghi, îi apare o mică grimasă în colțul gurii, care se transformă imediat întrun zâmbet larg. Este la a doua întâlnire cu fotograful, căruia îi povestește cum a ieșit un eveniment de familie pe care îl pregătea la prima lor întâlnire. Vorbește calm și glumește. Este carismatic. La 63 de ani, Horia Neamțu este președintele Camerei Auditorilor Financiari din România (CAFR) și, de 40 de ani, profesor la Academia de Studii Economice (ASE). În copilărie, și-a dorit să fie concertmaistru și a studiat vioara la Școala de Muzică și Arte Plastice din Buzău. A susținut recitaluri, a participat alături de orchestra școlii la concerte, a petrecut sute, mii de ore în sala de repetiție. „Lecția de disciplină“, e unul dintre numele acelei perioade. Sau zona de confort de acum, pentru că „mereu mă întorc la vioară, chiar dacă sunt un om al cifrelor.” A ajuns profesor la ASE, unde a și făcut studiile universitare, imediat după licență și a predat materii dintre cele mai grele, precum contabilitatea. După Revoluție, a intrat și în zona administrativă – în paralel cu activitatea de la ASE, a trecut prin mai multe poziții, ajungând șeful Corpului de Control al primului-ministru, în mandatul lui Petre Roman, de unde a pus bazele Curții de Conturi. La CAFR a ajuns după mai multe popasuri, inclusiv ca președinte al Comisiei de Supraveghere a BCR în timpul privatizării băncii. A trecut și prin politică, dar popasul a fost scurt. În toți cei 40 de ani de carieră, nu a renunțat niciodată la costum.

ECRANUL CARE Imaginile pot fi mici, dar celebritatea YouTube este în creștere –iar banii vor fi pe măsură. Ryan Gilbey se afundă în lumea televiziunii do-it-yourself

FEATURES

Viitor Numărul televizoarelor din casele britanicilor a scăzut considerabil, dar televiziunea tradițională nu va muri. Publicul este încă dependent de statul pe canapea.

FOTO GETTY

TE CUCEREȘTE

agazinul Apple care se află pe colțul unei străzi pavate din Piața Covent Garden din Londra seamănă cu orice magazin Apple (Apple Store) din lume – cochet, curat, un amfiteatru de cărămidă și sticlă. Numai că acesta este amenajat pe locul vechiului Rock Garden, un demisol rece și umed unde tinerele trupe punk (The U.K. Subs, The Damned, The Undertones) cântau odată nas în nas cu fanii lor. N-are rost să ne gândim acum la dispariția acestuia. Așa se întâmplă; e vorba de schimbare. Cei de vârstă mijlocie pot admira peisajul și se pot gândi la trecut. Își amintesc – cel puțin unii dintre ei – că „aici aveau loc toate concertele rock pe vremea când eram tânăr“. Tanya Burr, un video-blogger de 24 de ani – sau „vlogger“ – care a organizat un eveniment „meetand-greet“ în exteriorul magazinului Apple din Covent Garden, la începutul acestui an -, aruncă și ea o privire, dar fără nicio urmă de nostalgie, și vede distracția și potențialul. Ea vede viitorul. Fost asistent la un centru de cosmetice din Norwich, Burr și-a petrecut ultimii patru ani încărcând săptămânal pe canalul ei omonim de pe YouTube materiale video în care oferea ponturi de machiaj. (Spre deosebire de un canal de televiziune, un canal YouTube este un depozit online pentru materialele video ale unei singure persoane, la care fanii se pot abona ca și când ar da follow pe Twitter. Durează mai puțin de cinci minute să-l setezi, un singur click să te abonezi și totul este gratuit.) Burr a depășit recent un milion de abonați; spre comparație, canalul lui Ricky Gervais (renumitul actor, regizor, producător, scriitor și prezentator radio – n.red.) de pe YouTube are în jur de 330.000 de abonați. Gervais nu încarcă materiale noi la fel de des ca Burr. Poate că este ocupat cu altceva. Dar important este că unul dintre cele mai cunoscute staruri ale televiziunii britanice are o vizibilitate redusă față de alți YouTuberi – Burr de pildă sau un tânăr mogul media ca Jamal Edwards, care a fondat platforma de muzică și comedie SB.TV. În viitorul reprezentat de Burr, Edwards și alții ca ei, tot conținutul este gratuit, instantaneu și omniprezent. Unui vlogger îi trebuie o dimineață sau o dupăamiază să facă un video. Îl încarcă în câteva secunde. Abonații pot comenta instantaneu. Majoritatea comentariilor lor sunt câteva fraze, în care ei pot, de asemenea, să critice sau să sugereze alte subiecte care pot fi acoperite în viitoarele filme – un YouTuber înțelept ar trebui să răspundă la toate. Cunoaște-ți audiența, integrează ideile lor și-i vei implica automat în procesul de creație: vor fi ai tăi.

anya burr ia feribotul între întâlnirile de afaceri, dar are suficient timp să stea de vorbă cu mine la telefon. Îmi spune de evenimentul din mai de la Apple Store; felul în care câteva mii de oameni au fost atât de dornici să o cunoască încât s-au înghesuit pe străzile care șerpuiesc în Piața Covent Garden, cum a devenit imposibil accesul în zonă – și chiar periculos, susține ea.

A trebuit să scurteze evenimentul aproape imediat. „Au fost unii care ziceau așa, «Oh, poate o sută dintre ei erau abonații tăi, iar restul doar trecători»“. „Poate că unii dintre ei erau trecători, dar dacă te uiți la fețele lor, majoritatea sunt tinere adolescente, iar ele reprezintă targetul meu.“ E logic că Burr vrea să-i „concedieze“ pe sceptici: a muncit mult ca să ajungă unde este acum. O relație a unui YouTuber cu abonații se cultivă în mai multe săptămâni și chiar ani, prin toate mijloacele posibile. Recompensele sunt numeroase: liber tate totală de creație, aprobarea venită din partea colegilor cuiva și apoi...acolo sunt banii. Monetizarea unui canal YouTube înseamnă atragerea reclamelor publicitare și atașarea lor la începutul fiecărui videoclip, dar și transformarea creatorului într-un partener al programelor YouTube; veniturile sunt împărțite apoi între creator – devenit acum „partener“ – și compania YouTube. Nu se divulgă cu exactitate cum se împart procentele, câtă vreme situația diferă de la caz la caz, dar Zayna Aston, directorul de comunicare al YouTube UK, spune că „partenerii primesc întotdeauna cea mai mare parte a veniturilor“. (Mesajele de pe forumurile online menționau un procent de 55/45 în favoarea partenerului.) Mai multe vizionări pentru un video înseamnă venituri mai mari. Nu există un entry-level pentru a fi monetizat: YouTuberii se pot înscrie de la primul lor video, atâta vreme cât conținutul pe care-l încarcă este complet original. Imediat ce veniturile din publicitate ajung la circa 100 de lire sterline, pot încasa prima plată. Canalul lui Burr este unul din miile care generează venituri din șase cifre pe YouTube. Audiența este globală. În America, superstarurile YouTube – cele din clubul cu peste zece milioane de abonați – îi includ pe Ray William Johnson, care face comentarii caraghioase la videoclipurile virale, actorul de comedie Ryan Higa, cunoscut ca „nigahiga“, și impertinentul Smosh duo (format din Ian Hecox și Anthony Padilla), care a marcat un succes timpuriu cu un film în care ei mimează pe tema „Pokémon“. În Marea Britanie, cei mai de succes vloggeri tind să fie bărbații albi, din clasa de mijloc, cu înfățișare pin-up și tunsoare șic: Charlie McDonnell (charlieissocoollike), Thomas Ridgewell (TomSka), gemenii Jack și Finn Harries (jacksgap), Dan Howell (danisnotonfire). Ei acoperă cele mai multe evergreen-uri de pe YouTube: scheciuri, monologuri, provocări. Dacă inspirația zboară, provocările alimentare – înghi te o lingură de scorțișoară, să zicem, sau 20 de bomboane Ferrero Rocher în mare viteză – de obicei funcționează. Când am contactat-o prima dată pe Zayna Aston ca să vorbesc cu niște vloggeri, mă gândeam că propunerea mea îi va încânta. De fapt, mi-i imaginam sărind în sus de bucurie pentru că un jurnalist de presă scrisă vrea să-i intervieveze. Apoi am început să văd lucrurile mai limpede. Ei nu au nevoie de expunere. O au deja: se întâmplă doar să existe într-o lume ascunsă vederii celor de peste 30 de ani. „Vor vorbi bucuroși dacă vor avea timp“, îmi spune Aston cu blândețe. „Dar ai dreptate. Mulți dintre YouTuberi au audiențe care rivalizează cu cele mai mari tiraje (ale ziarelor).“ Acești vloggeri acumulează fiecare peste două milioane de abonați și ating acel nivel de celebritate în care, pentru ei, poate

FEATURES fi mai înțelept să nu se aventureze în locuri publice neînsoțiți. Ei sunt ascunși precum vedetele muzicii pop Justin Bieber sau One Direction. La 42 de ani, ca tată a trei copii, sunt la fel de departe de targetul audienței lor așa cum este un Zoetrope de un iPad; eu nu sunt încântat de mare parte din munca lor și n-am de gând să fiu. Problema este că în fiecare minut se încarcă pe YouTube o sută de ore de materiale video. Să navighezi în el fără ghid este la fel ca atunci când cauți un ac în milioane de căpițe cu fân. Utilizatorii mai tineri își pot găsi drumul destul de ușor în jurul site-ului, dar ne referim la cei care pot să vadă în întuneric, în Hollister. Orice adult care are nevoie de timp să pescuiască printre bloguri video va sfârși probabil scrâșnind din dinți la ticurile tehnice (tăieturile persistente, aluzie la alte clipuri de pe YouTube), deficiențele creative (scheciuri care țipă după un editor decent de script) și manierele aparent obligatorii (un anumit grad de depreciere care-l face pe Hugh Grant să arate precum Lee Marvin). Există și excepții: admir munca lui Khyan Mansley, un tânăr de 25 de ani cu o personalitate sfidătoare, vinovată, un timing criminal și amplitudine reală. Filmele lui pot fi delirant de proaste pentru un moment – o parodie cu arte marțiale exer sate pe o pâine este denumită „Violence Baguettes Violence“ („violență baghete violență“ – n.trad.), în timp ce în „All Cars are Girls“ („toate mașinile sunt femei“ – n.trad.) îl găsesc spărgând convenționalul, botezându-și noua mașină cu un nume bărbătesc – și solemne în următorul, ca în ciudatul său serial narativ „The Intern“. Dar per ansamblu, vizionarea clipurilor de pe YouTube nu concurează cu plăcerea de a vedea un program de televiziune, cu straturile sale palpabile de măiestrie. Nu mă aștept la ceva precum „Clanul Soprano“ sau „Breaking Bad“, dar iese din discuție

să sper la o comedie „Mighty Boosh“? Potrivit analiștilor de consum de la Nielsen, YouTube atrage mai mulți americani cu vârste cuprinse între 18 și 34 de ani decât orice rețea de televiziune prin cablu. Rapoartele care anunță moartea televiziunilor tradiționale pot fi mult exagerate – publicul este dependent încă de anumite evenimente, cum ar fi „Downton Abbey“, finala „X Factor“ sau Superbowl, dar există și semne care indică contrariul. Încă din 2001, Centrul pentru Politica de Comunicare de la UCLA a constatat că internauții se uitau la televizor cu 4,5 ore mai puțin pe săptămână decât cei din offline. În iunie, BBC a recunoscut că mai mult de 428.000 de gospodării din Marea Britanie au cerut scutiri de plată a taxei de licență pentru anul precedent, pe motiv că acestea nu mai foloseau televizoare pentru vizionarea emisiunilor live. Cifra reprezintă doar aproximativ 2% din publicul britanic, dar cu toate acestea indică o pierdere de peste 62 milioane de lire sterline (și este în ușoară creștere, cu aproape 2.500 față de anul anterior). Între timp, datele Nielsen arată că americanii între 18 și 24 de ani se uită la televizor cu trei ore mai puțin pe săptămână decât o făceau în 2012 – ei sunt așa-numiții „băieți pierduți“ ai publicului tradițional, cei care preferă să-și petreacă timpul în fața unui ecran alergând în derivă în World of Warcraft sau descărcând scurt-metraje SF din Machinima. Desigur, datele de audiență sunt neclare – mai multe tele viziuni tradiționale sunt disponibile online, mai mulți oameni le accesează online, în vreme ce datele sunt luate de pe TV, iar numărul tot mai mare de DVR (video recordere digitale) a încurcat și mai mult lucrurile. Dar știm asta: deși numărul televizoarelor din casele noastre a scăzut considerabil (în 2012 erau 1,83 televizoare pentru fiecare gospodărie britanică, comparativ cu >

Cei mai populari vloggeri au atins acel nivel al celebrității în care poate fi neînțelept pentru ei să se aventureze neînsoțiți în locuri publice. Ei stau ascunși la fel ca vedetele muzicii pop Justin Bieber sau One Direction.

FEATURES > 2,3 televizoare în urmă cu nouă ani), oamenii se informează din alte medii – pe tablete, smartphone-uri, computere. Dar toate astea amenință să transforme camera de zi pur și simplu într-o bătaie de joc: chiar dacă familia stă împreună în același spațiu, membrii ei pot fi absorbiți separat de o varietate de device-uri. Într-un raport publicat anul acesta, organismul britanic de reglementare și control al industriei media audiovizuale, Ofcom, a numit acest fenomen „raftul media“. În timpul lecturii sale din McTaggart, din luna august, la Guardian Edinburgh International Television Festival, Kevin Spacey spunea că este vorba de fapt despre „acea strălucire caldă a timpului prețios petrecut în familie, când toți cei care stau împreună ajung să se ignore reciproc“.

irourile YouTube de la Londra sunt la zece minute depărtare de magazinul Apple de la Covent Garden, într-un bloc turn de culoare verde-lime și portocaliu: stilul folosit este Meccano, pentru nonconformiști. Conotațiile jocului se extind către recepția luminoasă de la etajul nouă, unde este așezată o masă de pingpong, lângă intrarea către biblioteca angajaților. Acolo există banchete curbate, de culoare ruginie, care seamănă cu secțiunile unor țevi de cupru. Plafonul expune toate conductele și feroneria, ca niște resturi rămase de la „Brazil“, în varianta regizată de Terry Gilliam, dar la nivelul ochiului totul este construit din placaj și PAL, o parte purtând logoul companiei. Decorul încearcă să reproducă o atmosferă work-in-progress, care aduce aminte de linia filmului „The Social Network“, cu privire la asemănarea Facebookului cu moda: nu se va sfârși niciodată. Nu se poate spune la fel despre toate. Câteva cotidiene sunt împrăștiate pe o masă joasă. Ignorate de vizitatori incitați de iPad-urile și smartphone-urile lor, ele pot fi considerate la fel de bine relicve. Zayna Aston toarnă cafeaua în două căni și mă conduce spre o bancă de pin, în cantină. Aston (30 de ani), cu un păr castaniu lung pe care orice fetiță de opt ani ar dori să-l perie, a lucrat pentru agenția de impresariat William Morris Endeavour din Los Angeles. (Cel mai stânjenitor moment pe care l-a trăit acolo a fost, spune ea, atunci când a încercat să descifreze o glumă în prezența lui Larry David și Sacha Baron Cohen.) Observând că după criza financiară Hollywoodul și-a pierdut apetitul de a experimenta, și-a căutat un job pe internet și a ajuns la Google, care cumpărase YouTube în 2006, pentru 833 milioane de lire sterline. Ea explică ce înseamnă cu adevărat să înființezi un canal pe YouTube, cum să construiești și să dezvolți audiența folosindu-te de datele din interior. Acestea sunt statistici care arată totul, de la sexul, vârsta și naționalitatea telespectatorilor YouTube și până la momentul exact în care au părăsit platforma; ideea este să te folosești de statistici pentru a face materiale video mai populare. Dacă asta sună ca și cum ai avea un focus grup la dispoziție, Aston o spune altfel: „Televiziunea este un mono log, dar internetul este o conversație. Este puțin diferit când ai ca spectatori doar un grup de prieteni.“

Coborâm câteva etaje până la YouTube Space, amenajat în totalitate de către angajați, pe care partenerii care au trecut pragul de 5.000 de abonați îl pot folosi gratuit pentru editări și organizări de conferințe. Decorată în galben și negru, zona are un iz de televiziune din anii ’90. Un costum uriaș de astronaut se conturează în zona de relaxare (câteva canapele, un avizier acoperit cu agrafe de birou de către YouTuberi, o bucătărie comună). Există uși care le imită pe cele dintr-un submarin și multe plase de sârmă: „Das Boot“ clocește într-un coteț de găini. Pe un coridor sunt înșirate studiouri și apartamente. Într-unul, un bărbat spune un monolog la cameră, în fața unui ecran verde cu efecte speciale; în următorul, două femei se holbează la niște laptopuri deschise care le luminează fețele. Am urmat-o pe Aston într-un birou în care câțiva bărbați lucrau în liniște la computer. Unul dintre ei este Steve Roberts, un fost antrenor de fotbal care își câștigă existența producând și încărcând materiale video cu talente fotbalistice pe canalul său, stkill School. Roberts are în jur de 256.000 de abonați. El încearcă să-mi arate una dintre postările sale cele mai populare, apoi scutură din cap la un obstacol digital care-i blochează calea: o reclamă peste care nu poate să treacă. „Nu urăști reclamele?“, protestează el. „Ah...“, spune Aston, ușor încordată. Mă duce la bibliotecă și mă prezintă Sarei Mormino, Director de operațiuni de conținut la YouTube. Mă surprind scăpându-mi o întrebare menită să dea roade: „Internetul va îngropa televiziunea?“ Fragilitatea din vocea mea a făcut-o să sune ca și când m-aș fi așteptat ca cineva să-mi dea direct vești proaste în legătură cu o biopsie. Uitându-se la dictafonul meu analog, demodat, Aston mi-a aruncat aceeași privire, compătimitoare oarecum, din primul moment al întâlnirii noastre. Cea care a răspuns a fost Mormino: „Nu te gândi că e vorba de televiziune versus internet. Nu este un joc fără rezultate. Există public suficient pentru toată lumea“. Stăm într-un fel de capsulă circulară, jumătate pat, jumătate canapea, la câțiva metri de un perete de sticlă. Este o distanță mare până jos și mă simt amețit.

amal Edwards comandă micul dejun într-un club al membrilor din SoHo. Ar trebui să fie ceva simplu. Dar el nu este un om simplu. „Pot să personalizez un mic dejun?“, întreabă el cu o tentativă de bucurie. Chelnerița arată încurcată. „Ce înseamnă asta?“ „Pot să-l fac mai personal? Pot să am...“ El analizează meniul. „Două felii de bacon. Fasole. Brânză rasă deasupra. Parmezan sau Cheddar, da? Ouă. A, fierte potrivit – nu, vreau omletă. Amestecată cu brânză. Și ceapă. Cârnați. Pâine prăjită. Albă, vă rog.“ Se uită în sus, cuceritor, la chelneriță, pe sub cozorocul șepcii de baseball negru cu auriu. „Acesta este un mic dejun obișnuit, nu-i așa?“ Ea zâmbește și dispare. „Personalizarea îi oferă acel plus de savoare“, îmi spune el. Mă surprinde faptul că nu a cerut pastă Marmite pentru pâinea prăjită. „Frate, dă-mi voie!“, râde el, strâmbându-și fața în semn de dezgust. Edwards are 23 de ani și pentru el „a da

GETTY, LG, ANTÍFAMA, ALAN KLIM, STEVE WINTON, JULIO ENRIQUEZ, DODO DODO, CHRISTOPHER MACSURAK, THIERRY EHRMANN, VANCOUVER FILM SCHOOL, SHAVAR ROSS, US EMBASSY CANADA

FEATURES voie“ înseamnă de fapt, așa cum va afla orice părinte sau profesor, „a nu da voie“. Așa cum „gol“ denotă plenitudine și „bolnav“ este ceva ce-ți dorești să fie cu adevărat. Edwards reprezintă următorul pas de manifestare din exterior pe YouTube: expunerea persoanelor diferite. Canalul său și compania de producție SB.TV oferă timpi de emisie muzicienilor și actorilor de comedie, unii bine-cunoscuți, alții complet necunoscuți – anul acesta, el a prezentat o parte din aceste materiale pe propriul său canal la Festivalul Internațional Manchester. Canalul are 350.000 de abonați. Edwards însuși a raportat un venit de opt milioane de lire sterline. (La fel ca veniturile YouTube – Reebok, Adidas și Universal sunt printre cei care cumpără spații publicitare pe canalul video SB.TV –, ceea ce intră în contul sponsorizării, al merchandisingului SB.TV, în goana lui Edwards către e-book-uri și un contract semnat cu Sony pentru lansarea propriei case de discuri.) Spune că nu și-a dorit să fie bogat și faimos: „Am vrut să trăiesc bine“, ridică el din umeri. Nu este singurul. „Vice“, o mică revistă canadiană de artă lansată la începutul anului 1990, a renunțat la toată istoria sa ca revistă printată și a devenit un gigant new-media cu influențe moderne – și trei milioane de abonați pe YouTube. Stylehaul este o platformă modernă care adună laolaltă 3.000 de creatori originali de materiale video de fashion și beauty; Awesomeness TV este un mic canal care găzduiește de toate, de la farse video până la sfaturi despre cum să cumperi uniforme de la un croitor. În același fel în care s-a diversificat canalul „Vice“ preluând știri internaționale, reportaje și cultură, Edwards plănuiește pentru SB.TV să se extindă și în modă, gadgeturi, sport, chiar și pe segmentul serviciilor turistice. El își petrece timpul cu Dr Dre, mestecă nu doar idei de afaceri cu Richard Branson, îi intervievează pe David Cameron și Ed Miliband. La 14 ani, filma cu telefonul scurte videoclipuri în apropie rea casei sale din Acton, în vestul Londrei. Cel cu vulpea care dădea târcoale terenurilor aflate în proprietatea Consiliului local al orașului s-a numărat printre primele filme pe care le-a făcut. Edwards a adăugat un comentariu comic la începutul videoclipului, l-a încărcat pe YouTube și a trimis linkuri pe e-mail prietenilor săi. Nu a devenit un partener al YouTube chiar atunci, pentru că asta se întâmpla în 2005, când YouTube nu împlinise nici măcar un an de la lansare și nimeni nu prevedea că va ajunge a doua noastră pereche de ochi. „Am trăncănit doar niște fleacuri peste acel video și lumea le-a găsit amuzante. Nu știam cum să-mi construiesc rețeaua de abonați și nimic de genul acesta. Pe atunci nici nu știam că poți să răspunzi la comentarii, ceea ce fac acum.“ De la filmele cu vulpi, a ajuns la cele cu rapperi și maeștri de ceremonie (MCs). Nu este o creștere organică, ci una născută din pragmatism și necesitate personală. Edwards s-a pierdut de mama sa pe lângă piața Wembley, unde se vindeau DVD-uri cu rapperi ai străzii cu 5 sau 10 lire melodia – „Este un pic periculos în spatele pieței și nu am fost chiar acceptat afară din Acton“ –, așa că s-a apucat să filmeze și să încarce chiar propriile materiale video. Odată răspândit un cuvânt în jurul scenei înnegrite a muzicii, care a fost ignorată în mare parte de importante canale de >

DE CEALALTĂ PARTE VEDERE DIN VECHIUL TELEVIZOR

amenii care stau în picioare în fața unei bucăți de omenire culturală sunt de multe ori singurii care simt vibrațiile. Dar marile bestii ale Festivalului Internațional de Televiziune de la Edinburgh erau de neînduplecat să stea pe un teren solid. M-am dus la festival să pun o singură întrebare: industria televiziunii vede creșterea YouTube ca pe o amenințare sau ca pe o sursă de talente noi? Răspunsurile le-am primit de la Vechea Televiziune – de la directori de rețea precum Peter Fincham de la ITV sau Stuart Murphy de la Sky – toți amintiți în prelegerea lui Kevin Spacey ținută în memoria lui James McTaggart, acesta adăugând că „nimeni din această sală nu va mai vedea vreodată un share de 30% (audiență)“. Acum există prea multe moduri de a viziona ceva. Dar ei au luat informațiile lui Spacey și au încercat să le extindă: Fincham, un fost director și producător la BBC1 și cu siguranță cel mai energic om de televiziune, a spus că „trebuie să nu mai evaluăm drogați“ – e ușor pentru un dependent să spună când anume îi crește interesul. Murphy a sugerat ca ratingurile să nu mai fie subiect de controversă pentru un canal bazat pe abonamente. Asta în ciuda unei tendințe vizibile în America față de „tăierea cablului“ – unde telespectatorii renunță la canalele TV cu plată în favoarea online-ului, alegându-și singuri propria listă de servicii, cum ar fi Netflix. Deși oricine are copii știe că ei petrec cu ușurință la fel de mult timp navigând pe YouTube ca atunci când vizionează în mod repetat „Friends“ pe Comedy Central, Fincham a părut preocupat de atragerea tinerilor în audiențe. „Nu suntem chiar îngrijorați“, mi-a spus el, pentru că știm că oamenii mai în vârstă o fac, ei se uită mai mult la televizor – din motive destul de evidente.“ Fotoliul cu rezemători, special pentru televizor. Cât despre posibilitatea ca YouTube să fie folosit pentru împrospătarea piscinei de talente în masă, Stuart Murphy a fost neinteresat. Când s-a uitat pe YouTube împreună cu copiii săi de vârstă școlară, a tras concluzia că „YouTube este un micuț care va avea nevoie de noi (interpreți), de experiența noastră de a face orice activitate pe un ecran mare.“ A evitat cu abilitate faptul că, dându-le posibilitatea să aleagă, adolescenții ar prefera mai degrabă un telefon decât o televiziune. Până una-alta, cu privire la Noua Televiziune, reprezentanți de la YouTube și ai mai multor companii de producție care fac conținuturi pentru internet au încercat să explice lumii, și fiecăruia în parte, că ei ar putea deține viitorul. Publicul care participa la aceste evenimente era mai rar – la majoritatea, sălile erau pline pe jumătate – dar preponderent cu tineri. Cei de la prezidiu nu păreau să vadă asta ca pe o amenințare pentru televiziune, ci mai mult ca pe un mediu cu totul nou, unul care vorbește cu publicul său, la fel cum o fac ei. „YouTube are un public nerăbdător“, a spus Zoe Collins, un producător al curentului de altădată, care face acum conținut pentru YouTube. „Ei reacționează negativ la orice televiziune artificială pe care o văd: dacă simt că se află în mâinile unui producător, o resping.“ Tot ce mi-a venit acum în minte a fost etica do-it-yourself a lucrului fără valoare. Crezul său – care, fiind tânăr, amator, poate chiar fără talent, n-ar trebui să aibă nicio barieră de creativitate – a fost ignorat în primul rând de industria muzicală și întors apoi cu susul în jos. Și amintiți-vă, în plus, de prima apariție la televizor a celor de la Sex Pistols, în 1976. Chitaristul Steve Jones, față în față cu bătrânul, libidinosul și posibil beatul prezentator al emisiunii „Today“ Bill Grundy, a mormăit în direct că Grundy era o „lichea nenorocită“. Atacul din Edinburgh a aruncat în aer cariera lui Grundy, iar curând după aceea, „Today“ a fost suprimată. ~ ISABEL LLOYD

> televiziune precum MTV, Edwards a început să primească aprobări de la artiști negri recunoscuți. Dar decizia cea mai importantă pe care a luat-o a fost să-și branduiască filmele. Oricine poate încărca imagini cu rapperi, dar Edwards s-a detașat prin decorarea lor cu un logo: SB.TV. „SB“ se referă la propriul său nume de MC, Smokey Barz, cu care se simte acum puțin stânjenit. „Măsurile mele, versurile mele ardeau; așa încât i-au lăsat pe ceilalți – înțelegeți – plini de fum.“ Zâmbește feciorelnic. „Greșeli din copilărie. Sunt doar glume. Acum pot să spun că SB ar putea însemna Sunny Beach. Un simplu brainstorming. Construirea constantă a viziunii. Să sorbi Bacardi pe Sunny Beach în timp ce faci brainstorming.“ Sau măcar un mic dejun copleșitor. În scurt timp, telespectatorii le-au sugerat artiștilor locali ce și-ar dori să vadă pe SB.TV sau i-au oferit lui Edwards sfaturi creative: să stea în spate când filmează, să adopte un ritm mai alert, genul acesta de lucruri. „Asta m-a ajutat.“ Apoi și-a extins registrul, plimbându-și camera prin toate colțurile Londrei. Mama lui știa de asta? „Jumate-jumate“, spune el discret, cu o mână nesigură, ca și cum s-ar putea baza încă pe ea. Dar branding-ul SB.TV i-a făcut filmele deosebite. „Ți-ai pus logoul în colț, ai ieșit în evidență. Am venit cu diferite formate pentru diferitele tipuri de videoclipuri pe care le-am încărcat. F64 a fost freestyle. A64 a fost acustic. Oamenii nu mai văzuseră așa ceva. Brandurile îi oferă privitorului sentimentul că este ceva puternic, – corect. Pare ceva mai profesional decât un film obișnuit. Poți să vezi și alte clipuri video freestyle, dar n-o să vezi nicăieri altundeva un film video F64.“ Brandurile i-au extins sfera de influență lui Edwards. Prin plaja sa acustică, el l-a ajutat pe Ed Sheeran să crească în popularitate („Fratele meu!“, a strigat el încântat când i-am menționat numele) și le-a oferit un sprijin cântăreților Jessie J și Nicki Minaj. În ciuda creșterii spectaculoase a SB.TV, Edwards nu a încetat să umble pe străzile pentru artiști; aparatul său de fotografiat ar putea valora mai mult acum, dar este același cu care filmează. „Am fost acolo noaptea trecută“, spune el arătând vag spre rețeaua dezordonată de străzi din SoHo. „I-am văzut pe tipii ăștia care cântau, așa că am mers la ei și le-am zis «Vreau să vă pun pe SB.TV.» Ei au răspuns ceva gen «Wow! Lucrezi pentru SB.TV?» Nu le-am spus cine eram, ci doar că știu pe cineva acolo. Nu știu ce făceau, dar suna bine. O să facem ceva cu ei.“ Sosește micul dejun. „N-am mai văzut niciun mic dejun ca ăsta!“, rânjește el la grămada de mâncare. Apoi cade pe gânduri. „Ar fi trebuit să cer alți cârnați.“

acă vloggingul reușește să omoare televiziunea, va fi mai degrabă omor prin imprudență decât crimă. Vloggerii cu care vorbesc nu vor ca televiziunea să dispară. Ei sunt precum copiii care și-au căpătat independența și au ieșit în lume, dar încă tânjesc după confortul familiei. Televiziunea este locul unde a început divertismentul lor vizual; ei nu ar fi devenit vlog-

„Online-ul este mult mai puternic acum”, spune Jamal Edwards. ”Televiziunea trebuie să fie mai fresh, să adopte online-ul mai mult. Îi trebuie doar puțină...“ și scoate un soi de sunet „energic“.

geri fără ea. Mulți dintre ei o includ în planurile lor de carieră. Într-una din garderobele din Spațiul YouTube, unde o oglindă de pe perete este încadrată de becuri ca niște bule, am alergat înspre Khyan Mansley, vloggerul inventiv pe care l-am remarcat datorită camarazilor săi cu păr moale, sclivisit. Spune că a vorbit cu companii de producție din America despre munca în televiziune. „Televiziunea are reale avantaje“, spune el. „Standard mai înalt, mai mulți bani, mai multe oportunități.“ Mai puțin control? „Asta va fi probabil ceva nou pentru mine“, admite el. „Dar îmi doresc cu adevărat să fac lungmetraje, iar pe YouTube nu există audiență pentru acestea. Acolo totul este scurt și ușor digerabil, iar oamenii le urmăresc pe telefoane. Vor ca totul să devină tot mai mic.“ Jamal Edwards vede, de asemenea, televiziunea ca parte din viitorul său. A avut o experiență pozitivă când a devenit subiectul unui documentar pentru Channel 4. „Mulți oameni l-au văzut. L-au văzut persoane mai în vârstă, oamenii din Newcastle...“ Poartă discuții pentru mai multe proiecte. „Cred că aș putea face un show muzical SB.TV sau să vin cu un format. Am idei. Îmi trebuie doar coloana vertebrală, pulsul, pentru că nu am experiența de 15 ani a crainicilor.“ Atragerea traficului poate funcționa în ambele sensuri? Când celebrul chef omniprezent Jamie Oliver a lansat Food Tube, propriul său canal YouTube, abonații nu se manifestau – până când Oliver nu a început să includă în emisiunile sale vloggeri de food cunoscuți. Unul dintre cei mai populari este Christian Stevenson (45 de ani), un fost evanghelist pasionat de sporturi extreme – care s-a născut la Washington – și prezentator al postului de radio Kerrang!, a cărui poreclă – DJ BBQ – oferă oarece idei cu privire la entuziasmul său actual. Nu doar că el va veni la petrecerea ta și va oferi un show culinar (așa cum a făcut-o pentru clienți ca Bill Gates), dar se va ocupa și de muzică. Pe Food Tube, el îmbracă în spandex viu colorat ca să dezvăluie audienței sale secretele gătitului unui pui cu bere la cutie, dulce-afumat („Odată ce ai băgat o cutie de bere

FEATURES în fundul unui pui, nu vei... nu... împinge... o cutie de bere... în fundul unui pui“). Felul lui de-a fi este ceva între caraghios și beat; este ca un surfer hiperactiv. „Nu uitați să vă spălați pe mâini, fraților“, strigă el într-un film. „Salmonella e de rahat!“ Particularitatea carierei lui Stevenson este că el a avut deja parte de succes în televiziune. În urmă cu zece ani, a fost prezentatorul seriei „RAD“, un spectacol cu sporturi și acrobații cu care ponositul canal de televiziune Channel 5 a câștigat primul său premiu BAFTA și l-a făcut pe Stevenson să se complacă în alt gen de preocupări – curse cu nave pe pernă de aer. „E ca și cum aș merge de-a-ndoaselea“, spune el când îl sun. „Cred că am produs, prezentat sau vorbit în jur de 2.000 de ore de televiziune. Apoi a apărut acest întreg fenomen YouTube. Odată ce am început să gătesc, oamenii lui Jamie au venit aici și au spus că ei vor să lucreze cu mine. Ei ziceau «Tu nu ești cunoscut în lumea culinară, dar putem schimba asta.» I-am spus lui Jamie că am nevoie de mai multă experiență și el a zis «Asta-i partea ușoară. Te voi trimite în restaurante, te voi trimite în măcelării, poți să înveți toate astea, dar tu ai deja experiența camerei de filmat.»“ Stevenson știa să mărunțească cu toporul; trebuia doar să învețe să mărunțească și carnea de porc. El este lăsat singur apoi, ca să explice diferența dintre cerințele publicului online și de televiziune. „Urgența“, spune el fără să piardă ritmul. „Am lansat Food Tube în ianuarie și trebuie să schimbăm lucrurile în mod constant ca să îndeplinim dorințele (publicului). Am vrut să avem o grafică țipătoare, nimic artistic, pentru că o mulțime de oameni se uită pe ecrane micuțe. Fără titluri – au pus titluri la început, dar au renunțat, pentru că nu am mai avut timp. De asemenea, am spus înainte ce aliment folosim, pentru ca ei să știe ce va ieși la final. Și trebuie să-l păstrăm atractiv, pentru că atenția lor nu se menține vie de la sine.“ Ce pot face televiziunile ca să țină pasul? „Omule, dacă ai putea răspunde că...“ El râde la întrebarea mea cât timp se simte liniștit. „Uite, ambele medii sunt necesare. Dar adevărul este că televiziunea își arată fundul în acest moment.“ Sunt surprins apoi să citesc că Stevenson se gândește să se întoarcă în televiziune. De ce atâta deranj dacă este așa muribundă? „Mm. Îmi place televiziunea. Cred că mai există încă loc pentru ea. Adică, sunt total de acord cu Food Tube, dar ar fi frumos să găsesc o emisiune TV. Problema este că mergi la întâlniri la Fresh One (compania de producție a lui Oliver) și cei de la TV sunt și ei acolo, și venim cu toate aceste idei online ciudate – «Să construim cel mai mare BBQ din lume cu sistem de sunet!» – și oamenii de televiziune zic, «Ei bine, sunt câteva formate de care avem nevoie să aderăm la...» E amuzant să vezi cum sunt înăbușite ideile noastre.“ O persoană care a adoptat YouTube de timpuriu și care a venit, de altfel, direct din televiziune a fost actorul de comedie și regizorul Adam Buxton, din Adam & Joe de altădată – duetul de comedie care a adus estetica DIY de la mijlocul anilor ’90 spectacolului de pe Channel 4. Buxton are propriul său

canal pe YouTube și este, de asemenea, și prezentatorul emisiunii „BUG“, un show live în care el testează videoclipuri noi, inovative și citește apoi o selecție a celor mai bizare comentarii despre ele, postate pe YouTube: o modalitate simplă dar eficientă de a satiriza YouTube-ul însuși. „BUG“ a fost adaptat pentru Sky Atlantic într-o serie de opt părți a câte o jumătate de oră fiecare, dar nu a fost recontractat. Buxton își exprimă dezamăgirea față de decizia lui Sky. „Televiziunea nu este cel mai bun mediu pentru a oferi șanse, în special în aceste vremuri“, spune el. „Toți vor ceva care să lovească rapid și pe mai multe genuri.“ Întrebat într-un interviu pe YouTube, cu câțiva ani în urmă, cum ar putea ajunge un comic tânăr la televiziune, Buxton a bolborosit: „Dă-l dracu de TV! Cui îi mai pasă de televiziune?“ Încadrată ca o glumă, remarca a sunat cam așa.

hiar dacă nu are un conținut la fel de extraordinar ca forma sa, YouTube reprezintă promisiunea unei revoluții adevărate. El oferă avantaje trasparente față de televiziune pentru orice public mai tânăr și pentru creatori care nu sunt căsătoriți cu confortul și convențiile unei anumite forme de artă. Este democratic și interactiv; este, de asemenea, dispersat prin ecrane concurente, unele nu cu mult mai mari decât timbrele poștale. Încă nu este clar dacă există spațiu în viitor pentru lucrul la care ne gândim ca la o televiziune sau dacă va urma calea caligrafiei într-o epocă a e-mailului. Cu toate acestea, atașamentul față de televiziune al vloggerilor este puternic și autentic: dorința lor de a o vedea dăinuind ar putea-o ajuta să supraviețuiască și să crească. În fața Royal Festival Hall, privind la Tamisa, vorbesc cu Kevin Simmons, de 28 de ani – jumătate din echipa de prezentare a vloggului afro-american de bârfă și entertainment The Skorpion Show, care are 120.000 de abonați. Evenimentul său meet-an-greet este mult mai mic decât busculada de la Covent Garden a lui Tanya Burr, dar fanii de 30 sau 40 de ani care s-au oferit, în această după-amiază de sâmbătă arzătoare de iulie, să-i facă cântări înregistrate de cameră sunt nu mai puțin agitați. Simmons, care a trimis mai târziu pe Tweeter o fotografie cu noi doi stând de vorbă, mi-a spus că televiziunea a fost piatra de temelie a copilăriei sale. „Mi-a plăcut să mă uit la televizor când eram copil. După ce am crescut, mama ne-a făcut un program. Așa că după ce-mi făceam temele sau treburile gospodărești, televiziunea era acolo. Îmi amintesc foarte bine că serile de joi le petreceam pe Fox. Ne uitam la «Living Single» și «New York Undercover» și apoi trebuia să ne culcăm. Vineri seara era «TGIF» (acronimul familiei pentru «Thank God It’s Friday») pe ABC. Aș vrea să aducă asta înapoi. Era grozav să ai emisiuni la care să te uiți cu întreaga familie. Televiziunea tradițională va avea întotdeauna un viitor. Trebuie doar să-l faceți mai interactiv.“ n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

101

FEATURES

DOUĂ TRIBURI În adâncul pădurii amazoniene, un şaman capătă un titlu nou: agentul sănătăţii indigene. Pentru acest eseu foto, André François a petrecut o lună alături de Yanomamo, observând modul în care medicina modernă se îmbină cu ritualurile antice

O petrecere într-o xapona, un adăpost comun pentru câteva familii. Bărbații dorm împreună în hamac, chiar dacă sunt homosexuali, nu pare să conteze pentru ei. „O atitudine mult mai civilizată decât a noastră“, spune André François. „Noi nu am face asta niciodată – să petrecem trei-patru zile la rând, cu copiii alături de adulți, mâncând și bând oricând ne taie capul; cu un hamac pus la o înălțime așa de mare. Nu știu cum au urcat până acolo.“

103

Contactul slab al Yanomamilor cu lumea exterioară: o zonă defrișată care poate fi folosită doar pe timp uscat şi un avion cu patru locuri care l-a adus pe François din Boa Vista, aflat la distanță de două ore de zbor.

În 2008, André François a petrecut o lună cu Yanomamo din Xitei, o comunitate de aproximativ 1.400 de amerindieni împrăştiaţi în 19 sate aflate la o distanţă de câteva ore de mers, în adâncurile pădurii Amazonului, în inima Braziliei. François, un fotograf brazilian, a mai vizitat acea zonă de câteva ori şi a întâlnit o mulţime de triburi, dar Yanomamo era tribul cel mai izolat de lumea modernă. La două ore de zbor din Boa Vista, capitala Roraimei, statul cel mai slab populat din Brazilia, aterizarea este posibilă doar pentru avioanele mici şi numai atunci când nu plouă prea rău. Înainte

ca François să înceapă să lucreze, a fost de acord să le trimită o copie după fiecare poză pe care le-o va face. Când un membru Yanomamo moare, toate bunurile sale sunt arse, iar sătenii voiau pozele făcute fiecăruia pentru a le arde în cinstea morţii lor. „Nu le păsa dacă mai existau şi alte copii ale pozelor, dar aveau nevoie de o copie a tuturor bunurilor ce aveau legătură cu acea persoană.“ Tribul Yanomamo a ajuns faimos datorită lucrării apărute în 1968 – „Yanomamo: oamenii Feroce“. În aceasta, Napoleon Chagnon, un antropolog controversat care i-a studiat pe cei din

FOTOGRAFII ANDRÉ FRANÇOIS

FEATURES

trib încă de la începutul anilor ’60 şi a petrecut câteva perioade chiar în satele Yanomamo, înregistrează cronic războaiele dintre săteni şi numeroasele crime, violuri şi violenţe domestice, care sugerează o preistorie violentă a umanităţii. Criticii precizează că Chagnon ar fi putut, fără să-şi dea seama, să provoace cel puţin o parte din violenţa la care a asistat, prin dăruirea macetelor ca recompense pentru cooperațiunilor legate de cercetarea sa, şi că modul de viaţă al tribului Yanomamo – îngrijirea pădurii, completată de vânătoare – este vechi de cel mult 15.000 de ani,

făcând să pară un prost model al condiţiilor prin care s-a dezvoltat umanitatea. Oricare ar fi părţile bune şi rele ale acelei controverse, misiunea lui François era să caute poveşti nu despre violenţă, ci despre îngrijirea sănătăţii. „Life Project“, proiectul care se ocupă cu documentarea informațiilor legate de prevenirea bolilor şi cooperarea dintre vracii tradiţionali şi medicii occidentali, l-a dus în 15 ţări cu excepția ţării sale natale, Brazilia, inclusiv în Cambodgia, Haiti, Japonia şi Thailanda. Călătoriile sale vor continua încă doi ani în alte >

Un ritual de însănătoşire. În fundal apare xapore, sau şamanul, care strigă şi cântă în timp ce face conexiunea cu lumea spirituală şi alungă spiritele rele. În prim-plan se află pacientul, care a fost muşcat de un şarpe. „Nu avea niciun sens pentru mine, un alb“, spune François. „Dar ştiu că din momentul în care ajung într-un loc necunoscut nu am dreptul la opinie. Sunt acolo nu ca să judec, ci ca să observ. Şi le-a mers. Nu a murit.“

105

FEATURES

Xapore (șamanul) este cel acordă îngrijirile medicale. Pentru a începe un ritual de însănătoșire, yekuana, un praf halucinogen făcut din pământ și semințe, îi este introdus bolnavului cu forța în nas de către alt participant. „Nu am încercat drogul“, spune François. „Era într-o zi în care munceam și nu voiam să devin complet nebun. Am încercat însă băutura lor alcoolică (caxiri, preparat din tapioca). Ceea ce e destul de greu, când știi că este un preparat fermentat cu salivă.“

106

> șase ţări, după care va publica o carte şi o va dis-

tribui guvernelor din toată lumea. „Am început să mă gândesc la bolnavi şi la tratarea lor, dar am realizat că are mai mult sens să mă gândesc la sănătate şi la cei sănătoşi“, spune el. Proiectul este susţinut de organizaţiile „World Health“, „United Nations“ şi „Médecins sans Frontières“, printre altele. Potrivit acestora, fiecare dolar cheltuit pentru promovarea sănătăţii economiseşte cinci pentru tratament. Susținerea guvernului brazilian pentru ca voluntarii indigeni să acţioneze ca agenţi ai sănătăţii este unul dintre cele mai eficiente şi bine gândite moduri de abordare pe care le-a văzut François. Fiind vizitați de doctori şi asistente medicale, membrii Yanomamo învață cum să diagnosticheze bolile uşoare, să trateze cele mai simple răni – şi să recunoască situaţiile în care trebuie să ceară ajutor. „Peste tot în lume vezi conflicte între medicina tradiţională şi medicina modernă“, spune François. „Dar care este cea mai eficientă, depinde de la caz la caz. Câteodată, persoana bolnavă nu are nevoie de tehnologie. Multe boli încep în mintea noastră şi abia apoi cauzează răni fizice. Pentru cei din Yanomamo, ocrotirea sănătăţii este la fel ca religia, iar religia este la fel ca psihologia sau psihiatria.“ Contactul cu lumea de afară a produs mari suferinţe sătenilor Yanomamo şi altor triburi. Căutători de aur, tăietori de lemne şi crescători de vite le-au distrus terenurile, i-au subjugat ori i-au infectat cu boli la care triburile nu aveau rezistență naturală. „Existenţa tribului Yanomamo este foarte fragilă şi ei ştiu asta“, spune François. „Ei ştiu că se află la un pas de dispariţie. Sunt foarte curajoşi când acceptă să intre în contact din nou cu albii după tot ceea ce s-a întâmplat. Ştiu că asta este cea mai bună variantă de a se proteja.“ În acest caz, el este şocat nu de cât de diferiţi sunt ei faţă de alte persoane, ci de cât de asemănători sunt. „Peste tot unde am fost, oamenii aspiră la o viaţă mai bună. Adesea, primul lucru care contează este dobândirea unei sănătăţi mai bune. Peste tot, cercetarea este aceeaşi.“ ~ HELEN

JOYCE n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

FEATURES

Roças, acele plantații mici, sunt locurile în care familiile își păstrează mâncarea – tapioca, banane și ananași. Ei le mută la câțiva ani, când pământul este epuizat. Un roça este un loc retras, unde un cuplu se poate duce pentru a avea intimitate și nimeni nu are voie să-l viziteze fără permisiune (François a fost invitat să viziteze roça Kracione). Pentru Yanomamo, povestește François, intimitatea pare să se refere mai mult la mâncare decât la sex – „chiar dacă mănânci singur sau cu cineva, chiar dacă o împarți“.

O asistentă dintr-o echipă de cadre medicale aflate în vizită îi învață pe agenții indigeni ai sănătății cum să identifice și să trateze bolile frecvente. Le ia ceva timp profesorului și elevilor să se înțeleagă unul pe celălalt pentru a începe adevăratele lecții. „Totul trebuie explicat într-un mod simplu ca pentru copii, cu toate că nu sunt chiar copii.“ Odată instruit, agentul primește un ceas, ca instrument, dar și ca insignă. „Medicina occidentală este complet modernizată. La fiecare șase ore, de două ori pe zi...“

109

FEATURES

110

Un Yanomamo devine un xapore nu datorită antrenamentului, ci pentru că spiritele i se arată în vise. Aici Kracione Yanomamo, care este atât xapore, cât și agent indigen al sănătății, aleargă în jurul terenului într-o celebrare a vânătorii.

FEATURES

SUS Echipa medicală, aflată în vizită, construiește o clădire din lemn în Xitei, care va fi folosită ca sală de operații și magazin de medicamente și echipamente medicale. Pe lângă stetoscop, este nevoie și de un microscop pentru a diagnostica malaria. Scopul principal al acestor antrenamente este de a-i învăța pe agenți să facă distincția dintre o boală pe care o pot trata singuri și una îndeajuns de serioasă încât să cheme ajutor. DREAPTA În ciuda reputației intimidante a Yanomamo-ilor, François nu a văzut niciodată în perioada lui de şedere de o lună copii care să se bată între ei şi a fost martor la multe momente de blândeţe ca acesta. „Atât adulţii, cât şi copiii sunt foarte apropiaţi fizic, cu o preocupare măruntă pentru ego.“

SUS Un singur xapona întreţine între cinci şi 20 de familii, fiecare cu căminul său şi spaţiu pentru hamace. Vor mai trece încă patruşase ani până să se dea bătuți în fața vremii și a insectelor.

Un tânăr foloseşte o oglindă ca să se pregătească pentru o petrecere. Pentru ocazii speciale, Yanomamoii se pictează cu vopsele roşii şi negre pregătite din seminţe de urucum şi fructe de jenipapo şi câteodată îşi pun pene în păr. Îşi pictează corpul pentru a comunica şi a se exprima, explică François: „Este ca atunci când bem o cafea împreună.“ Această comunitate posedă câteva artefacte din afară, cum ar fi oglinda aceasta, dar membrii deseori se bazează pe prieteni să îi picteze, decât să se chinuie singuri să-şi vadă reflecţia în râuri sau iazuri. STÂNGA

113

EVENIMENT

Lansare Intelligent Life În septembrie, a avut loc o premieră pentru piața media din România: lansarea Intelligent Life POLITICĂ ELENA UDREA „Am văzut aici oameni care au cariere solide în spate, care au argumente să îşi afirme valoarea. Am văzut foarte mulţi colegi din avocatură – nu uit că sunt avocat. Am acest sentiment că este nevoie în spaţiul public să se audă voci avizate, voci care ştiu despre ce vorbesc, este nevoie să prezentăm modele adevărate, oameni care pot prin exemplul carierei lor, prin exemplul vieţii lor să influenţeze deciziile celorlalţi“, a declarat Elena Udrea.

AVOCATURĂ ION IORDĂCHESCU Acest proiect este dedicat celor care au înţeles că performanţa, echilibrul şi împlinirea nu au nicio legătură cu celebritatea, oameni care fac performanţă prin prisma meseriei lor. Avocatul Ion Iordăchescu nu este o persoană publică, însă toată lumea avocățească îl cunoaște, el fiind decanul Baroului București, încă din 2008.

114

REGALITATE PRINȚESA LIA ȘI PRINȚUL PAUL Alături de numeroși lideri din business, oameni politici de succes sau personalități publice, la lansarea primului titlu The Economist, Intelligent Life, a fost prezentă inclusiv Casa Regală, prin reprezentanții săi ALR Prințul Paul și Prințesa Lia.

FOTO VICTORCOSMACIUC, MIRCEA AVARVARI

UK SARAH VANKIRK Între invitații la petrecerea de lansare a Intelligent Life România, ce a avut loc la Hotelul Hilton, a fost remarcată prezența directorului Licențe Externe în cadrul TheEconomist Group, Sarah van Kirk.

FEATURES

COVER STORY GABRIEL ZBÂRCEA „Când Andrei Cristea mi-a spus povestea despre asocierea cu The Economist, prima reacție a fost să râd. Am zis: «Ce legătură poate să aibă Revista Română de Consultanţă cu The Economist, Intelligent Life?» Nu mă aşteptam să realizeze un asemenea proiect de succes. Şi când mi-a spus despre ideea de a fi eu primul personaj de cover-story, am fost deopotrivă mirat, dar şi măgulit. Nu ştiam a cui este mai mare aroganţa. A lui, pentru că face primul cover-story cu mine, sau a mea, pentru că giram cu o brumă de credibilitate un produs despre care nu ştiam mai nimic“, a declarat Gabriel Zbârcea, managing partner Țuca Zbârcea și Asociații.

PERSONALITĂȚI ATMOSFERA Peste 400 de invitați au asistat la lansarea pe piața media din România a unui produs unic ca valoare și recunoaștere. Printre aceștia s-au numărat deputatul PDL, Elena Udrea, Sarah van Kirk, Director Licențe Externe în cadrul The Economist Group, Gabriel Zbârcea, managing partner Țuca Zbârcea și Asociații (cover story-ul primului număr al Intelligent Life), Prințul Paul și Prințesa Lia, din partea Casei Regale a României, Sebastian Bodu, fost președinte ANAF, Adina Buzatu, stilist.

ECHIPA INTELLIGENT LIFE „Am reușit să convingem The Economist să vină cu cel mai important titlu de life-style business din lume, revista Intelligent Life. Noi o aducem pentru următorii doi ani în România“, a declarat, la evenimntul de lansare, Andrei Cristea, directorul de proiect Intelligent Life și general manager Lionhouse, una dintre cele mai cunoscute agenţii de publicitate din România. INVITAȚI ATMOSFERA La eveniment au participat, de asemenea, și personalități de seamă ale vieții avocațiale: Ion Ilie-Iordăchescu, decanul Baroului București, Florentin Țuca, managing partner Țuca Zbârcea și Asociații, Cosmin Vasile, partener coordonator Zamfirescu Racoţi&Partners, Daniel Ștefanică, Cătălin Băiculescu, avocat asociat al Țuca Zbârcea și Asociații, Petruț Ciobanu, membru al Consiliului Baroului București și al Uniunii Naționale a Barourilor din România. În cadrul acestui proiect vor fi dezvăluiţi oamenii de succes din România, atât din punctul de vedere al laturii profesionale, cât şi al celei umane. Mizând pe acesta spect, Intelligent Life va încerca să umanizeze cei mai importanţi profesionişti români, fie că va fi vorba de oameni de afaceri, medici sau politicieni. n

CULTURĂ

MUZICĂ

Sunet vizual

La ce se uită compozitorii atunci când caută ideea care-i va face nemuritori? David Hepworth i-a întrebat pe unsprezece dintre ei

indiferent în ce loc vă aflați pe planeta asta, probabil că un cântec este scris în apropiere. Beatles-ii erau convinși că oricine poate cânta la un instrument trebuie să și poată să compună pentru el. De atunci, scrierea compozițiilor muzicale a devenit cea mai practicată artă creativă. PRS for Music (Asociația britanică a autorilor, compozitorilor și publisherilor), organismul oficial de acordare a licențelor în acest domeniu, estimează că în fiecare an se înregistrează 700.000 de noi creații muzicale. Asta doar în Marea Britanie. Există mai mulți compozitori – profesioniști, semiprofesioniști, cei care ar putea fi și cei care pur și simplu induc în eroare – decât romancieri, autori, scenariști sau pictori. Asta probabil pentru că scrierea unei compoziții pare ceva atât de ușor. Paul McCartney spune că acordurile de la „Yesterday“ au venit la el într-un vis. Keith Richards s-a trezit în mijlocul nopții și a înregistrat laitmotivul de la „Satisfaction“ într-un motel. Compozitorii cunosc disconfortul specific atunci când subconștientul lor creează ceva bun. De unde am șterpelit asta? Chiar dacă procesul de creație implică în mod clar și transpirație, există de obicei un moment în care corzile și cuvintele se împletesc într-un anume fel, magic. „Undeva, într-o explozie de glorie/Sunetul devine un cântec“, spunea Paul Simon într-una dintre compozițiile pentru care a avut nevoie de câteva luni să o șlefuiască. Biografilor și criticilor le place să creadă că cele mai bune cântece au fost inspirate de evenimente, de aceea prețuiesc așa-numitele albume „break-up“. De fapt, ele sunt inspirate de obicei de nimic mai mult decât un acord schimbat care necesită mai multe repetiții, o frântură de conversație care poate ajunge la un titlu și de un studio de înregistrări rezervat pentru o zi de luni. Toți compozitorii sunt de acord că cele mai bune idei par să coboare asupra lor mai degrabă decât să le vină din interior. Așteptarea muzei este partea cea mai grea. Compozitorii moderni tânjesc după structura unui tipar, după presiunea termenului limită. Lui Chris Difford de la Squeeze i se pare potrivit mai degrabă să lucreze pentru altcineva: „Îmi place să scriu la comandă. La fel ca un croitor care face un costum“. Owen Parker, care a lucrat cu Pet Shop Boys, vorbește cu pasiune despre cum i-a spus lui marele Ervin Drake să compună un cântec pentru un artist care avea să sosească a doua zi. A găsit în caietul său de notițe un „cântec despre bătrânețea care trece

– ca și vinul – prin mai multe etape ale vieții“; douăzeci de minute mai târziu scria „It Was a Very Good Year“. „Cele mai bune cântece“, spune Paul Buchanan de la The Blue Nile, „durează exact atât cât îți ia să scrii o piesă memorabilă“. Jimmy Webb a compus „Wichita lineman“ când Glen Campbell, care transformase „By the Time I Get to Phoenix“ într-un hit, a cerut „un alt cântec despre un oraș“. Webb a lansat un cântec despre un muncitor cu suflet de poet și a descoperit că Campbell l-a înregistrat înainte ca el să fi avut timp să-l potrivească cu standardul de opt măsuri. Este considerată cea mai bună înregistrare. Pentru toți banii irosiți pe înregistrări video, cuvintele rostite în interviuri, metodele întunecate ale marketingului și zvonurile ocazionale de corupție, afacerea muzicală rămâne la bază o afacere cu cântec. Destinele marilor companii atârnă de acea persoană care stă într-o mansardă și privește în gol pierzându-și timpul pe Twitter, contemplând o nouă ceașcă de cafea sau plimbându-se în parc, încercând să-și alunge toate gândurile conștiente pentru o compoziție divină. Am vorbit cu o serie de compozitori din diferite domenii, pentru a afla ce le trece prin cap atunci când scriu și ce caută atunci când așteaptă să apară muza.

Guy Chambers

În anii ’90, pe vremea când conducea topurile cu „Lemon Trees“, Guy Chambers a învățat că pentru a avea un hit nu e suficient talentul. De atunci, el a colaborat cu multe staruri, în special cu Robbie Williams la „Let Me Entertain You“, care s-a vândut în câteva milioane de exemplare. La 50 de ani câți are acum, Chambers este printre cei mai buni producători moderni de hituri, întro lume în care cântecele sunt aranjate pentru staruri cu o imagine conștientizată intens. „Tocmai m-am întors din LA, unde am colaborat cu Robbie (Williams – n.r.) pentru prima dată în zece ani. El a vrut să o facem în stilul de altădată. Fără track-uri și beat-uri, doar el, cu mine și cu A&R (artist&repertoire) managerul, toți în jurul pianului său. E un stil care mi se potrivește pentru că în felul acesta mai degrabă scriu un cântec decât să fac o înregistrare. El putea spune „scrie ceva de genul «The Candy Man» al lui Sammy Davis Jr“. Ar vrea ceva care să fie similar. Nimic de mântuială, iar eu nu vreau ceva care să încalce drepturile de autor. Ultima dată când am lucrat împreună, eram foarte influențați >

ILUSTRAȚIE JAMES VAUGHAN - WWW.JAMESVAUGHANPHOTO.COM

117

CULTURĂ

„Mi se pare că melodiile și cuvintele apar atunci când fac complet altceva. «Oh, the Divorces» a apărut în timp ce mergeam spre școală, ca să-mi iau copiii“

> de single-ul lui Moby – „Play“, iar el a spus „scrie ceva asemănător“. Linia melodică pentru pian din „Feel“ a fost încercarea mea de a fi ca Moby. Când lucrezi cu un cântăreț ești nevoit să compui ceva cu care acesta să se simtă confortabil. La „Rock dj“, lui Robbie i-au trebuit trei luni până să simtă că linia era destul de rece să o cânte. Eu sunt o persoană căreia îi place să stea în umbră. El este una căreia îi place să cânte în prim-plan. „De multe ori, ambianța este cea care dă formă compoziției. Am scris «The Road to Mandalay» în Hotelul Costes din Paris, iar cântecul a surprins ceva din atmosfera luxoasă de acolo. Am lucrat recent împreună cu Rufus Wainwright, iar el a insistat să luăm o cameră la castelul Marmont, unde obișnuia să stea Marilyn Monroe. Închiriam un pian, luam prânzul și lucram câte două ore pe zi, timp de cinci zile. Apărea și spunea «Am o idee», și de acolo începeam. În situația mea, trebuie să fiu foarte atent, dar fără să las să se vadă.“

Tracey thorn

Solista care cântă „Everything But The Girl“ împreună cu partenerul ei Ben Watt, Tracey Thorn, a cântat și hitul „Protection“ al formației britanice Massive Attack. S-a retras în 2000 să-și întemeieze o familie și a revenit pe scenă în 2010 cu albumul „Love and Its Opposite“, care cuprinde un set de piese despre clubber-ii ajunși la mijlocul vieții și „Bedsit Disco Queen“, un bestseller biografic. Tracey locuiește în nordul Londrei împreună cu Watt și cei trei copii ai lor. „Pe vremuri am încercat să compun într-un mod disciplinat, dar de când am revenit în showbiz după o pauză de zece ani am descoperit că-mi vine inspirația atunci când fac ceva ce nu are deloc legătură cu scrisul cântecelor. Piesa «Oh, the Divorces» am compus-o în timpul plimbării mele obișnuite spre școală, ca să-mi iau copiii. «Singles Bar» mi-a venit în minte aproape în întregime în timp ce mă aflam într-un taxi cu Ben pe drumul dinspre aeroportul Nisa spre hotel, când am luat o scurtă pauză departe de copii. N-am nicio idee de ce a trebuit să descopăr un cântec despre o femeie de vârsta a doua, divorțată, într-o minivacanță cu Ben, dar asta s-a întâmplat. „«Joy» a apărut la cafeneaua de la patinoarul Muzeului de Istorie Naturală privind cum patinează copiii, cu câțiva ani în urmă. Sora mea tocmai primise o veste bună – că nu are cancer, mă gândeam la Crăciun și așa a apărut cântecul. De obicei, ideea inițială vine repede, dar transpunerea ei într-un cântec poate dura o veșnicie. Se întâmplă ceva minunat în perioada în care ai o piesă în cap și lucrezi la ea, te preocupă încontinuu

și te întorci la ea chiar și când faci orice altceva – chiar și atunci când o cânți pentru tine, după ce ai terminat-o, pentru că până în acel moment nimeni altcineva nu o v-a auzi. Există doar în mintea ta. Dar chiar există? L-a auzit cineva vreodată? Doar dacă tu crezi că este suficient de bună. Iubesc etapa asta din viața unei cântec.”

Thomas Dolby

Un britanic de 55 de ani cu un aer pedant, Dolby scrie muzică de la începutul anilor ’80. Cel mai mare hit al său a fost „She Blinded Me with Science“. Ca producător și colaborator, a lucrat cu Joni Mitchell, Foreigner și Prefab Sprout. Este directorul muzical al conferințelor TED. De când s-a întors acasă (în estul Angliei) din Silicon Valley, lucrează în studioul „Nutmeg of Consolation“, pe care l-a amenajat într-o barcă de salvare din 1930, amplasată în grădina sa de pe coasta regiunii Suffolk. „Grădina se mai inundă din când în când, așa că nu puteam avea atelierul proverbial din grădină. Studioul este alimentat de o turbină eoliană și are baterii solare, așa că pot lucra până noaptea târziu, datorită energiei regenerabile. Am un periscop pe care-l folosesc atunci când soarele strălucește prea tare sau când vreau să mă ascund de privirile oamenilor care se plimbă pe plajă. Văd navele container care plutesc pe timp de noapte dinspre Felixstowe, care arată, dintr-un anumit unghi, precum zgârie-norii din Manhattan. Uneori arată ca și cum acolo ar fi un arhipelag de insule. De aici mi-a venit ideea pentru ultima mea piesă, «A Map of the Floating City»“.

Ron sexsmith

Ron Sexsmith este un compozitor-cântăreț canadian ale cărui melodii au fost cântate de Rod Stewart și Michael Bublé. Printre admiratorii lui se numără și Elvis Costello sau Paul McCartney. Compozițiile lui Sexsmith se potrivesc perfect cu rutina zilnică pe care el o numește „plimbarea de cafea“. „Ies, îmi iau o cafea și merg la piscina din cartier, unde înot o jumătate de oră. Folosesc acest timp ca să dezvolt orice idee care-mi vine în timpul nopții. Îmi vin o mulțime de idei melodice atunci când fac ceva care nu-mi solicită creierul prea mult – cum ar fi o plimbare. În general capăt această sămânță de inspirație, dar ea poate fi uneori foarte mică și atunci durează zile întregi, săptămâni sau poate chiar luni ca s-o transform într-un cântec. “ Acasă, la Toronto, scrie la pian, în spațiul pe care el îl numește salonul principal. „Mereu există oameni care se plimbă pe acolo. Câteodată am în minte o linie melodică, dar la un moment dat ceva mă distrage și o uit. Surprinzător pentru mine este că, dacă e o idee bună, revine în câteva zile ca și cum ar fi fost depozitată undeva în mintea mea sau pur și simplu așa a fost să fie.”

Mark King

Mark King este cântărețul, basistul și marele chitarist al formației funk-jazz din anii ’80, Level 42. Acum are 55 de ani, trăiește pe Insula Wight și continuă să cânte în turnee și să scrie cântece. „Am un garaj amenajat în grădină care a fost la un moment dat spațiu pentru un porc. Ideea de a ieși din casă este importantă pentru mine – reprezintă ritualul mersului la birou. Nu există nimic altceva în studio în afară de instrumente, cabluri și computere, așa că reprezintă cu adevărat spațiul de lucru. De multe ori deschid site-ul BBC news, văd știrile în scroll pe ecranul computerului și sunt la curent cu orice noutate din domeniul muzicii prin iTunes, iar YouTube îmi dă și el un buzz. Nimic din toate acestea nu existau pe vremea mea. Cu ani în urmă scriam la comandă. În 1984, casa de discuri Polydor mi-a reamintit că trebuia să înregistrez cu ei un album solo în urmă cu doi ani și m-a întrebat dacă le pot da avansul înapoi, în caz că nu aveam de gând să le ofer ceva. Oarecum speriat, am rezervat studioul o săptămână pe cheltuiala mea, fără niciun fel de idee despre ce aveam să înregistrez. Din fericire, ceainăria studioului avea și un butoi al localului HookNorton cu bere amară la țap, așa că după două din alea mă împleticeam în camera „live“ și distingeam o orgă veche Hammond b3 în colț, cerându-i expertului să transpună prelucrarea într-o «înregistrare». Așa a început «The Essential», un omagiu de 20 de minute adus autoindulgenței. Care este încă una dintre cele mai bune piese pe care le-am scris.”

Chris Difford

Ca membru al formației Squeeze, alături de Glenn Tilbrook, Chris Difford a scris cuvintele unora dintre cele mai rezistente hituri din ultimii 35 de ani – „Cool for Cats“, „Up the Junction“, „Tempted“. Acum în vârstă de 58 de ani, se ocupă de organizarea unei întâlniri bianu ale a compozitorilor, la care se reunesc atât începători cât și profesioniști pentru a vedea dacă pot transforma o inspirație de moment într-un cântec memorabil. Inspirația îl lovește în unele locuri neașteptate. „Îmi amintesc că eram la muzeul Wallace Collection din Piața Manchester (în Londra) – o masă rotundă, ceva de ciugulit și plăcuta ambianță a străinilor. Am început să pălăvrăgesc cu zânele și să mă bucur de fiecare firimitură, cuvintele cădeau ca praful din soare deasupra tabletei mele, și am scris ore întregi. Când am ajuns acasă, am fost surprins să văd că ieșise ceva destul de bun. Altădată am condus prin ploaie și mi-a venit o idee, am oprit mașina și am intrat într-o biserică. M-am așezat în spate și am scris niște versuri pe o foaie de hârtie. Am stat acolo vreo 30 de minute. E posibil să fi avut loc o nuntă, nu sunt sigur. > Eram într-un loc fericit.“

PLAYLIST CELE MAI BUNE 7 MELODII ALE ACESTOR ARTISTI Katrina and the Waves Walking on Sunshine

Având studii în arheologie, Kimberley Rew știa cu siguranță peste ce a dat – un artefact mic, dar indestructibil. Pare mai mult un vecin jovial, decât o melodie. Doar uită-te la unele dintre compilațiile în care apare: „101 BBQ Songs“, „Ultimate Office Party!“ și „Now That’s What I Call a Wedding“.

Everything But The Girl Missing

Tracey Thorn și Ben Watt au avut doar două mari hituri împreună. Unul a fost un cover al melodiei „I Don’t Want to Talk About It“, o melodie care cu greu poate fi

uitată. Celălalt a fost un cântec de dragoste, transformat într-un hit de remixul lui Todd Terry.

Endeavour“. Tratează o serie de dileme universale explicate pe înțelesul tuturor.

Robbie Williams Feel

Squeeze Labelled with Love

Sentimentele sunt cele care lipsesc din opera lui Williams, care, câteodată poate fi „showbizzy“. Acest hit, scris în colaborare cu Guy Chambers, scoate tot ce este mai bun în Robbie Wiliams.

Ron Sexsmith If Only Avenue

Dacă v-ați întrebat de ce alți compozitori îl elogiază pe Sexsmith, trebuie să ascultați cel mai recent album al său, „Forever

Alcoolismul pe scenă sau pe micul ecran ne dezgustă. Într-o melodie pop ar putea fi chiar mai rău, dar Chris Difford reușește să evite asta prin portretizarea unei femei care se căsătorește cu un GI, ajunge să regrete și se apucă de băut pentru a umple golurile.

Paul Buchanan Mid Air

Trupa Blue Nile părea rece până când liderul trupei a făcut un album solo, care a fost chiar mai

rece și lipsit de sentimente. În acesta, piesa-titlu este o melodie tristă la jumătatea drumului dintre Neil Diamond și Chopin.

Ultravox Vienna

Cele mai multe dintre hiturile la care Midge Ure a colaborat cu Ultravox au fost cântece pop de rutină. Dar „Vienna“ a fost diferit: o baladă plină de angoasă, cu un aer grav. ~ TIM D E L IS L E Toate melodiile le găsiți pe iTunes; (căutați: “IntLifeMag Spotify”)

Traducerea și adaptarea Sabin Chirițoiu

119

CULTURĂ

Midge Ure

Midge Ure a scris „Vienna“ pentru Ultravox, „Do They Know It’s Christmas“ pentru Band Aid și a ocupat prima poziție topul britanic cu piesa „If I Was“. În vârstă de 60 de ani, el locuiește în Wiltshire, unde scrie pe cont propriu sau pentru Ultravox. „Am un studio care pentru moment este transformat în magazie, undeva în spatele grădinii. Pentru mine, a compune un cântec și a-l înregistra reprezintă un singur proces, astfel încât adevăratele piulițe și axe trebuie să fie asamblate în studio. Am un mic hublou prin care pot să văd doar vârfurile copacilor. Înregistrez, de asemenea, pe un computer, așa că am o fereastră electronică către lume, dacă simt nevoia să schimb peisajul. Cei mai mulți scriitori pot călători cu mințile lor, așa că-i doar o fantezie ideea că privitul la o frumoasă panoramă te poate inspira. M-am trezit într-o dimineață având în cap o melodie aproape completă. Am numit-o «Dear God». A trebuit doar să intru repede în studio, să adaug niște acorduri fine și asta a fost tot. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci.“

Kimberley Rew

Rew (61 de ani) a studiat arheologie la Cambridge înainte să cânte la chitară împreună cu Robyn Hitchcock pentru Soft Boys, iar apoi pentru Katrina and the Waves. A scris „Walking on Sunshine“ și „Love Shine a Light“, care a câștigat Eurovisionul în 1997. Piesa „Going Down to Liverpool“ a fost un hit pentru Bangles. Și-a permis să-și cânte muzica în timp ce se plimba pe coasta Angliei și a Țării Galilor, pe urmele scriitorului edwardian Edward Thomas. „Dacă simțeam că m-aș fi uitat mai degrabă la televizor, probabil aș fi scris un cântec plictisitor. Philip Larkin avea un sistem foarte bun, – ieșea seara să bea ca să se testeze pe el însuși,

120

iar dacă descoperea că i-ar fi plăcut mai degrabă să scrie un poem, era un semn că acela trebuia să fie poemul pe care oamenii și-ar fi dorit să-l citească. Pot să inventez cântece în minte. Așa că uneori pot să compun în timp ce călătoresc, dar cred că asta ține mai mult de concentrarea care o poți obține oarecum într-o astfel de călătorie, și nu de faptul că ea îți este sugerată de împrejurimi. Oamenii mă întreabă de multe ori cât timp durează scrierea unui cântec. Am obiceiul de a le răspunde «toată viața mea de până acum». Sper însă că nu o spun pe un ton pretențios.“

Heidi Talbot

Un cântăreț irlandez, compozitor și fost membru al formației Cherish the Ladies, Heidi Talbot evoluează în circuitul folk împreună cu soțul ei, John McCusker. Cei doi locuiesc în Scoția rurală. „Aș putea fi oriunde când îmi vine o idee pentru un cântec, dar când mă așez conștiincios la scris, întotdeauna arunc un ochi pe aceeași fereastră a dormitorului nostru. Văd un zid de piatră iar peste drum sunt ruinele unei mori și lângă ea – o pădure de brazi. Ochiul meu se oprește pe vârfurile copacilor ce par mult mai înalți peste munții din spatele lor. Există o piesă pe noul meu album intitulată «Will I Ever Get to Sleep». John a compus o melodie pe care am iubit-o, dar fără versuri, și am început să înregistrez albumul chiar a doua zi. Mergeam spre un concert chiar am mers în mașină cu John și fiica noastră, Molly Mae, în vârstă de doi ani. I-am dat niște gustări să-i păstrez buna dispoziție și în același timp am scris versurile pentru melodia lui. A sfârșit prin a fi un cântec plin de umor. Cred că ar fi fost imposibil să scriu ceva prea serios atunci.“

Paul Buchanan

Principalul compozitor al trupei Blue Nile, Buchanan a lucrat și cu alți cântăreți, ca Annie Lennox sau Peter Gabriel. În 2012, a lansat primul album solo, „Mid Air“. La 57 de ani, compune în apartamentul său din Glasgow. „Am un pian vechi lângă o fereastră cu vedere spre copaci, o grădină și stradă. Sunt cel mai productiv când nu mă gândesc la nimic sau cel puțin nu mă gândesc să scriu un cântec; cred că e vorba de ceva între conștient și inconștient, unde lucrurile pe care le-ai observat și felul în care le simți se amestecă și formează o rețetă. Din când în când las televizorul să meargă încet, ca o distragere a atenției, încercând să mă păcălesc că nu lucrez. Las aproape goale camerele în care lucrez, nu-mi place să văd nimic tipărit în jur. Nici măcar ziare. Cântecele au calendarul lor propriu. Importantă este găsirea spațiului potrivit pentru piesa ce urmează să apară, mai degrabă decât potrivirea ei în spațiu.“ n

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

> Daniel Tashian Originar din Nashville, compozitorul Daniel Tashian are propriul său grup, mult-admiratul Silver Seas, dar scrie mult pentru staruri country precum Lee Ann Womack și Mindy Smith. Pentru asta, se duce la sediul compozitorilor din Nashville, un birou aflat în zona Music Row. „Aproximativ 60% din timp am tot felul de colaboratori, ori un alt compozitor – sau doi, ori un artist. Dacă eram romancier, aș fi putut scrie la Starbucks, pentru că-mi place agitația. Dar la compoziții nu funcționează asta, pentru că nu poți să scrii un cântec în timp ce asculți o altă melodie în fundal – deși am auzit că Duke Ellington putea.“

Tom Shone La cinema În „Gravity“ şi „All is Lost“ nu există bariere. Totul se rezumă la lupta pentru supravieţuire şi linişte unui blockbuster internaţional. Nu am urmat niciodată linia „împătimiților după blockbuster“, alături de critici ca Peter Biskind care – în cartea sa „Easy Riders, Raging Bulls“ – a declarat blockbusterele vinovate pentru „infantilizarea publicului, reconstituind spectatorul ca și copil, copleșindu-l apoi pe el sau pe ea cu sunet și spectacol“. Acea imagine suportă o asemănare suspicioasă cu proiectilele ţintite spre cinema la naşterea sa, când acest ştrengar răsfățat, obsedat de acţiune a fost acuzat de vulgarizarea audienţei. „Star Wars“ este practic un film mut, era planificat să fie un film mut, mi-a spus George Lucas atunci când i-am luat un interviu pentru volumul meu „Blockbuster“, şi nu s-a referit la faptul că e lipsit de sunet – ultima dată când am verificat, avea un sunet puternic creat de Ben Burtt, ci la faptul că s-a născut într-o gramatică vizuală esenţială, care i-a permis să înconjoare lumea, aproape la fel ca primele filme mute care au făcut furori: „Potemkin“, „Caligari“ sau „Goana după aur“ a lui Chaplin.

În multe feluri, era blockbusterelor este era liniștită a steroizilor: odată cu apariția filmelor sonore, am văzut mai multe schimbări tehnologice decât de obicei, generate de mai multe robinete de bani. Şi cei mai buni regizori ai noştri – Lee, James Cameron – nu devin ținta criticilor, jelind zilele în care John Cassavetes ar fi putut petrece trei săptămâni improvizând o scenă-două despre stresul conjugal, cu recenții absolvenţi ai studioului de actorie. Ei sunt acolo atingând scena, depăşindu-i pe cei mai buni la propriul lor joc, căsătorindu-se la scena a treia într-un fel narativ esențial în care amatorii de cinema l-au însuflețit pentru prima dată atunci când D.W. Griffith a pus-o pe Lillian Gish pe un sloi de gheață și a împins-o împreună cu el spre marginea cascadei, în „Way Down East“ (1920). Griffith a tras 2.000 de metri de peliculă timp de două luni și apoi a îmbinat rezultatele întruna dintre cele fascinante secvenţe pe care le-a văzut Hollywoodul. Atât „Gravity“, cât şi „All is Lost“ moştenesc responsabilitatea lui. Acestea sunt filmele mute ale secolului 21, fără pălăvrăgeli, care şterg cu buretele orice afirmaţie cum că cinematograful nu mai este ce a fost odată, cu senzaţii tari şi reînviind seducerea, mirarea periculoasă. Ele au readus în top filmele periculoase. n Gravity a fost lansat în Marea Britanie pe 8 noiembrie, iar All is Lost – pe 29 noiembrie. TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

FOTO NASA

după o vară plină de filme în care supereroii se izbesc cu pieptul de bombe cu hidrogen și scapă cu o simplă zgârietură, urmează două dintre cele mai bune filme din toamnă, cu articulații care se zbat pentru supravieţuire și în care moartea este împărțită-n fel și chip. Pe primul loc se află uimitorul „Gravity“ al lui Alfonso Cuarón, cu Sandra Bullock care joacă rolul unui astronaut blocat la 375 de mile deasupra Pământului, după ce molozul se strecoară în naveta spaţială pe care ea o repară. Acesta nu doar sfâşie naveta, ci o face silenţioasă, primul semn că nu vom avea de-a face cu un film spaţial ca oricare altul, un balet care ar fi frumos într-un loc mult mai emoționant. Este o nebunie care-ţi taie respiraţia, un descendent al secvenţei „Blue Danube“ din „2001: Odiseea Spațială“ a lui Kubrick, doar că mai rapid şi mai mortal. Timpul nu a fost indulgent cu „2001“. Tehnologia sa a fost înlocuită, tot ce rămâne este simbolismul său plictisitor, naraţiunea, o apariție atractivă a lui Leonard Rossiter, care sugerează că omul se află pe drumul cel bun transformând spaţiul cosmic într-o serie de camere lambrisate în alb. Este un film asamblat de un Dumnezeu plictisit. Kubrick a căutat în adâncul spațiului şi a descoperit o alegorie spirituală itinerantă; Cuarón vede un vid ostil, rece, care te va ucide în câteva secunde. Pentru toată splendoarea lui – operatorul, Emmanuel Lubezki, huzureşte în filmări lungi, ameţitoare, giroscopice, care se rotesc cu fiecare smucitură a acţiunii – lucrul cel mai impresionant la „Gravity“ este minimalismul său. Nu există extratereştrii, nu există nave spaţiale, nu apar fetuşi de nicăieri: este doar Bullock, aflată în poziţia fetusului, într-o navă spaţială abandonată, rămasă aproape fără oxigen, cu respirația înceţoşându-i masca. În spațiu, nu numai că ei nu te aud ţipând, dar nu există niciun „ei“. Eşti doar tu. Minimalismul este şi mai viu în „All is Lost“ al lui J.C. Chandor, cu Robert Redford rămas singur pe mare după ce un container îi loveşte barca, găurind-o pe o parte. Ah, iar furtuna se vede la orizont. Chandor ne oferă splendidul „Margin Call“, o dramă polifonică de pe Wall Street, ale cărei voci trec de la Kevin Spacey la Stanley Tucci. Ca să îşi demonstreze dexteritatea, Chandor schimbă cursul în direcția opusă: un simplu scenariu de 30 de pagini, cu doar trei sau patru linii de dialog („Îmi pare rău“, „Am luptat până la capăt“) şi un singur actor, numit simplu „Our Man“ la sfârşitul filmului, ca o aprobare plăcută din filmele mute. Şi totuşi, ca un actor adevărat cu faţa ridată şi aspră, cu părul decolorat parcă delumina soarelui propriu, Redford pare în sfârşit pregătit să fie privit, după toţi aceşti ani în care a fost în centrul atenției ca un semizeu, iar rezultatul este un amestec evocator minunat între fizionomie şi topografie. Arată ca un naufragiat pe propriile stânci, deşi vă întrebaţi dacă nu ar fi putut naviga pentru a scăpa de pericol folosindu-și propria bărbie pe post de ceas solar. Ambele filme datorează ceva peliculei „Life of Pi“ al kiplingescului câștigător de Oscar Ang Lee, în care apare ideea de supraviețuire în oceane tulburi având ca animal de companie doar un tigru bengalez. Ce este cu toate aceste poveşti legate de supravieţuire? Am pierdut o convenţie de-a lui Jack London? Simplul fapt al existenţei acestor filme este însăși povestea de supravieţuire, ce reflectă realităţile unei afaceri adaptate aproape în totalitate pentru producerea

LOCURI

Bulevardul viselor sfărâmate Doar câteva străzi din lume sunt la fel de faimoase ca aceasta, dar avem tendința de a o vedea printr-un filtru întunecat. Laura Barton intră în atmosfera de pe Sunset Boulevard ora șase dimineața, Beverly Hills. Aerul este plin de parfumul peluzelor scumpe, încălzindu-se sub soarele palid. Exemplare țiplate de „LA Times“ zac în fața porților de fier forjat, sub ochii camerelor de supraveghere, o gâlceavă între păsări, o licărire roz pe cer. Stau nemișcată pe trotuar, iar cartierul mă transpune în centrul atenției. Garduri vii de Buxus, portocali, mirosul magnoliei. Inevitabilul aspect îngrijit de aici. Pentru câteva străzi, Sunset Boulevard înseamnă, așa cum știm, „acasă“ pentru cei din LA – milionari și miliardari, premiați cu Oscar și antreprenori, supermodele și psihiatri vedete de televiziune. Peste gardurile lor înalte întrezărești scântei de bogăție: un teren de baschet cu nocturnă, un petic de piscină turcoaz. Dar stai un pic mai mult și vei vedea lucruri care nu se integrează în decor. Aproape de intersecția bulevardului Sunset cu Foothill Road, o femeie așteaptă autobuzul în stație. Este greu de descris felul în care arată – haină neagră, pantofi sport albi, eșarfă, păr scurt, geantă Trader Joe. Vorbește încet, ca și când vocea ei ar putea zburli iarba. Numele ei este Petra, are 64 de ani și este menajeră. Povestește cum a plecat din Peru în urmă cu două decenii și s-a mutat în Los Angeles și cât de dor îi este încă de cei de-acasă. Astăzi este duminică, ziua ei liberă, așa că se duce la biserica catolică din Culver City, aflată la două stații depărtare. Autobuzul cu numărul doi oprește în stație și ea este înghițită de șuieratul moale al ușilor. În timp ce acesta se pune în mișcare, la fereastră apar doar chipuri hispanice sau negre, toate obosite. Strada își reia calmul constant. O mașină sport de culoare roșie merge direct spre coastră, iar o femeie îmbrăcată în alb se plimbă în cerc în jurul indicatorului Arden Drive. >

123

LOCURI

Aceasta este o poveste a potrivirii și nepotrivirii, a bogăției absurde și a sărăciei totale; despre cum se pot strecura atât de multe lucruri prin crăpături neobservate și cum pot dormi atât de mulți prin fisuri neobservate, într-un oraș în care oamenilor le place să fie văzuți. Este, de asemenea, povestea unei singure străzi, Sunset Boulevard, o arteră lungă de 22 de mile care pornește de la coastă către dezordinea din centrul orașului, pe lângă Sunset Strip, Biserica Scientologică și peste Silver Lake. Și despre cum vei descoperi – dacă alegi să te plimbi pe stradă, de la răsărit până la apus – un oraș neornamentat, nefabricat, un oraș aflat în dezacord cu el însuși. sunset era odată un drum pentru vite. În 1780, a pornit din Pueblo de Los Angeles, la vest, către mare. A rămas doar atât până la începutul anilor 1900, când a fost pavat și lustruit pentru a se potrivi cu imaginea unui oraș înfloritor. „Pavarea Sunset Boulevard a fost una dintre cele mai importante îmbunătățiri făcute de stat în Los Angeles“, scria „Los Angeles Herald“ în 1909, „și din cauza aceasta au existat mai multe probleme“. Disputele dintre contractorii rivali au durat doi ani, dar în cele din urmă Consiliul pentru lucrări publice a câștigat contractul cu Barber Asphalt, în valoare de 181.733,16 dolari. Pe parcursul unei generații s-a mai întâmplat asta o dată. La începutul anului 1930, Sunset Strip – o milă și jumătate care traversează West Hollywood – a fost pavată cu un strat gros de ciment Portland și Warrenite Bitulithic, datorită creșterii numărului de cazinouri pline de farmec și de cluburi de noapte de-a lungul traseului său. În anii care au urmat, Sunset Boulevard a devenit abrevierea pentru tot ceea ce reprezenta orașul Los Angeles în imaginația colectivă. Însemna Chateau Marmont și Whiskey-A-Go-Go, Hollywood Palladium, farmacia Schwab, Directors’ Guild of America (DGA) și magazinul Hustler. El evocă extremele, de la exageratul „vis american“ până la excesul ponosit; destinația sălbatică și ciudată a unei țări aflate într-o continuă căutare a Vestului. California nu mai e ce-a fost. Deși aproape 740.000 de oameni se mută acolo în fiecare an, 840.000 îl părăsesc – mulți dintre ei preferând Texasul sau Arizona, unde viața este mai ieftină. Chiar și mexicanii pleacă, descurajați de rata șomajului din California și de dispariția unei clase de mijloc care începuse să se dezvolte. Dar Los Angeles rezistă. În perioada 2010-2011, numărul celor care s-au mutat în oraș a fost cu 100.000 mai mare decât al celor care l-au părăsit – pe lângă cei 40 de milioane de turiști care vin pentru parcurile tematice și tururile la studiourile de fimare, shoppingul, viața de noapte și speranța că ar putea vedea măcar o celebritate. Pentru că asta este ceea ce le face cu ochiul nou-veniților în Los Angeles: marea, posibilitatea arzătoare de a le avea pe toate.

124

Something in the air SUS Sunset Boulevard a devenit abrevierea pentru tot ceea ce reprezintă orașul Los Angeles în imaginația colectivă. DREAPTA Să te ciocnești de excentrici pe Sunset Boulevard nu este doar o întâmplare.

în apropierea punctului în care Beverly Hills se transformă în Sunset Strip și o alee scurtă se bifurcă de la marginea trotuarului, un bărbat cam de 50 de ani stă jos și vinde hărți cu locuințele celebrităților mascate pe ele. Ultimul job al lui Manuel fusese de croitor într-o fabrică, dar lipsa comenzilor a dus la reducerea locurilor de muncă, iar acum el petrece șapte ore pe zi stând aici în semiumbră, sperând să vândă „poate patru, cinci, șase“ hărți. Manuel nu este singurul cu inițiative de acest gen. Pe toată lungimea bulevardului Sunset există gură-cască ce urcă în autobuzele decapotate, în microbuzele pline de turiști de la Primetime Hollywood, toți așteptând semnalul pentru a face un instantaneu cu fostul domiciliu al lui Frank Sinatra sau cu „Rainbow Bar and Grill“, localul în care Joe DiMaggio și Marilyn Monroe s-au întâlnit pentru prima dată, sau cu tufișul în care Lindsay Lohan și-a turtit Mercedesul (ulterior a fost arestată). Miturile legate de stilul orașului – nume abia șoptite, poveștile celor care au trăit, au iubit și au murit aici – sunt la fel de reale precum sunt străzile căptușite cu blocuri-turn înalte, vile în stil Art Deco și case în stil colonial spaniol. Este încă devreme când ajung împreună cu Sarah, fotograful, pe Sunset Strip; străzile din fața blocurilorturn sunt calme și liniștite. Putem să simțim încă mirosul liliacului timpuriu din Beverly Hills, să auzim chemarea slabă a porumbeilor din copaci atunci când

Sunset Boulevard evocă extremele, de la exageratul vis american până la excesul ponosit

magazinul de închirieri auto, de unde poți lua un Bentley, cea mai bună mașină dacă vrei să faci impresie la o întâlnire amoroasă, dar și la una de business. Trec de cârdul gălăgios al fanilor Nickelback campați în extremitatea unui hotel de lux, sperând măcar să îi zărească pe membrii trupei. Și ajung la Book Soup, librăria aflată în același loc de aproape 40 de ani. Nicholas, un cosmetician de 63 de ani, răsfoiește „Paris Match“. „Iubesc acest loc“, spune el. „Este singurul loc civilizat de pe Sunset Strip. Îl frecventez de la începutul anilor ’80, când aveam un colțișor acolo sus, un salon, și trebuia să aleg între a veni aici sau a mă îmbăta în baruri.“ Adoră mirosul de cărți și îi place să cumpere reviste europene. „Îmi dau o perspectivă diferită“, explică el. „Au mai mult adevăr, mai multă realitate decât strălucire. La vârsta mea nu mă pot mulțumi cu fleacuri, am nevoie de ceva mai consistent pentru creierul meu. Fiica mea mă întreabă: ‘Tată, unde suntem aici? Suntem în La-La Land!‘“

trecem pe lângă City National Bank, sau să vedem panourile cu reclame la jeanșii Guess și la Jack Daniel’s. Pe cutia unui panou electric este zgâriat un avertisment: micul hollywood va plăti. La ora asta, Sunset Strip este foarte populată cu hoinari întârziați și cu mașinile care mătură dimineața. Lucrători îmbrăcați în tunicile lor portocalii muncesc cu capul în jos, curățând toate dovezile chefului de aseară – sticlă spartă măturată de la terase, butelii de bere pescuite din gardurile vii de eucalipt. Un grup de femei tinere în fuste scurte, cu picioare dezgolite și tocuri cu imprimeuleopard se clatină într-un nor de râs afumat. Într-o stație de autobuz acoperită se află un tânăr în pantaloni scurți, cu un cercel Channel în ureche și ochelari sofisticați, pregătit pentru drumul său săptămânal spre casă, de la un club de muzică electronică. Numele lui este Jake. „Eu locuiesc departe“, spune somnoros. „În district, dar departe.“ Când vede trecând pe lângă el o femeie care face jogging, pare ușor uimit de această ciocnire ciudată dintre noapte și zi. Trec de Viper Room (locul în care a murit River Phoenix în urmă cu 20 de ani), de clarvăzătoare, salonul de tatuaj și vitrina magazinului Hustler, cu măștile sale șirete și pantofi de stripper și semnul uriaș pe care scrie: „The Screaming O – Have One Tonight“ („Strigătul orgasmului: rezervat pentru diseară“ – trad.). Trec de

la-la land este o poreclă ce pare să se fi răspândit înainte de 1970, un mod de a atrage comportamentele visătoare și nefirești ale acestui oraș. Să te plimbi pe Sunset Boulevard înseamnă să te ciocnești pe trotuarele sale nu doar de excentrici, ci și de multe persoane cu probleme psihice: femeia care scormonește în gunoaie și aproape că mârâie, bărbatul care se masturbează într-o parcare, sufletele cu priviri furișate mormăind în taină pentru ele însele pe la colțuri de stradă. Apoi a avut loc întâlnirea neobișnuită, nu departe de intersecția cu La Brea Avenue, când un tânăr cu aspect normal s-a izbit de noi pe un skateboard. Era cu pieptul dezgolit, căra o chitară și mânca o înghețată, iar când a venit mai aproape am văzut că era puțin amețit. „Salvați-ne!“, a țipat el fără să se oprească. „Înainte să ne omoare pe toți!“ >

LOCURI

Tărâmul La-La JOS Poate că lucrul cel mai „la-la“ din LA este lipsa aparentă a unei plase de siguranță care să-i prindă la nevoie pe cei vulnerabili. DREAPTA 30.000 de persoane fără adăpost trăiesc pe străzile din LA.

126

Și dacă aerul nu s-a acrit imediat a fost doar pentru că brusc s-a îndulcit de la fluieratul unui om care stătea printre plantele de pe margine, cu părul ca o încâlceală de panglici și plastic violet, sorbind Bud Light dintr-o sticlă mare de apă. „Stau într-un penthouse!“, spunea cu veselie. E greșit să spui că am avut o conversație. El a vorbit ca și cum cineva l-ar fi forțat să o facă. L-am întrebat de ce a venit la Los Angeles, iar el mi-a oferit un rânjet derutant. „Sunt tropical, ca un delfin!“, a urlat el. „Nu-l pui în zăpadă!“ Ne-a propus să cântăm și, contrar refuzului nostru politicos, a început să fredoneze melodia lui Carly Simon, „You’re So Vain“ („Ești atât de vanitos“ – trad.). L-am cântat cu toții acolo pe trotuar, de la început până la sfârșit. Tot pe Sunset Strip când era încă devreme, ne-am oprit la Drive-in-ul lui Mel, un mic restaurant cu tematică din 1950 care oferea hamburgeri, stive întregi de clătite și râuri de Coca-Cola. De la tonomat se auzeau „Dancing in the Street“ și „Beauty School Drop-Out“, în timp ce o chelneriță cu părul tapat și ruj roz aprins îi ducea o farfurie cu waffle unei femei durdulii, într-un separeu cu canapele din piele artificială. În spate, o tânără schița ceva pe niște coli de hârtie dintr-un blocnotes al unui hotel. Purta pantofi cu platformă și machiaj elaborat, iar în dreptul cotului ei stătea un bol cu plăcintă de mere, pe jumătate mâncată. S-a încruntat când am întrebat-o cum o cheamă și s-a holbat la mine o vreme. Lumina care bătea prin fereastră îi făcea pielea să pară palidă și ochii obosiți. „Sun“, a răspuns ea în cele din urmă. Sun s-a născut în Belarus, iar când era copil s-a mutat în Israel, înainte de a ajunge la New York, în urmă cu opt ani, ca să lucreze într-un magazin de haine. Cumva a ajuns la Los Angeles, fugind dintr-o relație nereușită și

venind aici cu speranța că va înregistra o melodie alături de Marilyn Manson. Vocea ei este puternic accentuată, iar căutătura urâtă, în dezacord cu ziua californiană. „Sunt super obosită“, spune ea brusc. „Nu am dormit de aproape o săptămână.“ Ne povestește că tocmai a fost eliberată din închisoare, unde afost reținută pentru violare de domiciliu la hotelul Four Seasons. „Stăteam acolo și scriam versuri“, insistă ea, „Eram foarte inspirată. Și un domn...“, întrerupe ea propoziția, după care reia: „Am fost arestată de două ori în ultima săptămână“, spune ea. „Prima dată a fost pentru că am început să arunc cu tampoane în mașinile oamenilor. Am strigat «Tampoane gratuite pentru toată lumea! Tampoane gratuite!» Eram atât de plictisită, aveam nevoie de companie, iar unui tip care-a trecut pe lângă mine i-am luat handsfree-ul de pe urechi și i-am spus „«Hei! Să mergem să petrecem!» Dar el s-a speriat și a fugit. Pe urmă m-a oprit poliția și m-a întrebat «Domnișoară, vă simțiți bine?» și le-am spus «Vreau să vă conduc mașina!»“ Apoi m-au arestat. Acum, spune ea, are toate aceste documente – flutură actele judiciare, uitându-se cruciș la scrisul mic, întunecat. „Aș vrea să pot să le arunc. Aș vrea să le pot folosi în loc de hârtie igienică.“ Nu știe ce să facă. Relația proastă pe care a avut-o a distrus-o psihic, spune ea. „Mi-a fost greu să-mi revin. Mi-am zis, ok, obiectivele mele sunt actoria, arta, scrisul. Dar ei nu-ți dau dreptul să muncești legal. Iar asta duce la probleme juridice.“ Se întreabă dacă ar putea sta ilegal cu prietenii într-o clădire goală de birouri pe care a văzut-o pe Rodeo Drive, dar pare mai îngrijorată de o eventuală relație romantică cu un tip pe nume Alex. „Ne-am întâlnit anul trecut, de Valentine’s Day“, spune ea. „Ne-am întâlnit în miezul zilei în Hollywood. I-am spus «Vreau să-ți văd ochii». I-am dat jos ochelarii de soare și mi-am zis «Oh! Îl iubesc!» Eram hipnotizată. I-am spus «Îmi plac ochii tăi căprui». Și apoi ne-am dus să-și cumpere lentile de contact.“ Suspină. „Nu înțeleg diferența dintre a agăța, a avea o întâlnire sau o relație aici în America. El a început să-mi spună că s-a culcat cu alte fete. Mă întreb care este realitatea? Este un test?“ Sun ne arată schițele ei și carnețelul plin de versuri și idei neterminate, mâzgăleli și planuri elaborate pentru un ecosistem gândit să răcească Pământul. „Gândesc lucruri care să schimbe lumea“, explică ea. „Pare o prostie, pentru că acum nici măcar nu am unde să stau. Mi-au mai rămas doar câțiva cenți. Dar mă simt ca și cum nu am nimic de pierdut. Când ești complet liber, realizezi că poți să supraviețuiești fără bani și fără somn.“ Uneori, adaugă ea, „vezi luna în mijlocul zilei. Și stau și mă întreb câteodată dacă asta e ceva real sau sunt păcălită“. Undeva între Sunset și delfinul tropical al unui om de lângă La Brea Avenue există o pancartă cu povestea unui oraș pierdut,

singuratic și firav, o pildă despre cât de ușor te poți rătăci aici, îți poți pierde respectul de sine și scopul pentru care ai venit, jobul, casa, prietenii, mintea. Poate că lucrul cel mai „la-la“ din Los Angeles este lipsa aparentă a unei plase de siguranță mulțumitoare care să-i prindă la nevoie pe cei vulnerabili. districtul los angeles are una dintre cele mai mari comunități de persoane fără adăpost din America. Din ianuarie 2011 și până în 2013, numărul celor care trăiesc pe străzile orașului a crescut de la 25.539 la 29.682. Și se estimează că un sfert din acești oameni suferă într-o formă severă, de o boală mintală. Mulți se adună în centrul orașului, în zona cunoscută sub numele de Skid Row, se adăpostesc în cutii de carton și cărucioare de cumpărături. „Lumea interlopă a oamenilor săraci“ – așa a numit-o în 1947 jurnalistul Hal Boyle, premiat cu Pulitzer. „O secțiune a inutilității americane, locul în care ajung oamenii fără speranță după ce și-au năruit visele.“ Dar același sentiment de inutilitate îl veți descoperi și pe Sunset Boulevard: indivizi murdari ghemuiți în fața porților, un om dormind pe o bancă, cu picioarele cenușii, atârnând. Clima de aici face ca supraviețuirea pe străzi să fie oarecum mai ușoară. A fost motivul care a atras-o pe Debbie, 58 de ani, care a venit din Michigan în urmă cu un an. Povestea lui Debbie nu e neobișnuită: când banca i-a luat casa, a decis să se mute în California, crezând că acolo „este cald și drăguț“. Are amintiri plăcute de aici, dintr-o excursie pe care a făcut-o pe vremea când avea 17 ani și era hippie. La început a locuit într-un hotel, dar de nouă luni, de când a rămas fără bani, doarme pe străzi. O vreme se muta în fiecare zi în altă parte, dar s-a accidentat la un picior, iar acum își petrece mare parte din zi ascunsă sub o pătură în față la Starbucks. „Mă uit la oamenii care trec pe stradă, mă uit la trafic, cred“, spune ea. „Uneori mă plictisesc, așa că trag un pui de somn.“ Câțiva dintre cei fără adăpost au ajuns în Los Angeles cu vise mai fierbinți decât vremea. Un bărbat stă și fumează în stația de autobuz. Poartă uniformă albastră

Cumva, Sun a ajuns în LA fugind dintr-o relație proastă și împinsă de visul de a face o înregistrare cu Marilyn Manson

de chirurg și ascultă hitul „The Essential Michael Jackson“. Calvin spune că a renunțat la Houston - lăsând în urmă un job de chirurg bine plătit – pentru visul de a deveni actor de stand-up comedy în LA. Și-a găsit un job la centrul de chirurgie din Newport Beach, dar până atunci a trăit de pe o zi pe alta. „Am trăit pe banca asta trei luni“, spune el plin de jovialitate, „și mă mai așteaptă încă o lună până voi începe să lucrez efectiv“. Experiența a fost „destul de interesantă“. „Câțiva nenorociți mi-au furat mâncarea ieri. Iar câțiva tipi fără adăpost mi-au furat banii și hainele. Asta este viața mea.“ Arată spre rucsacul său. „Două uniforme, două lenjerii de corp. Dar poliția nu-și pierde prea mult timp cu mine.“ Ani de zile a tot amânat să vină aici, spune el. „E greu să renunți la un loc de muncă bun, bine plătit... dar inima mă tot trăgea spre LA.“ Acum are 40 de ani, dar de la 15 tot încearcă să devină un actor de stand-up comedy, după ce a văzut serialul tv „Showtime at the Apollo“. Anul acesta a jucat pe scena de la Comedy Store, la o petrecere organizată după Gala premiilor Oscar. „Nu renunți la visele tale“, spune el, iar acum mă întreb dacă toate astea s-au întâmplat cu adevărat. Dar visătorii continuă să vină în LA. În timp ce ne plimbăm întâlnim regizori plini de aspirații, actori, studenți la cinematografie, tineri producători care visează să compună coloane sonore, tineri din Sacramento cu ochii larg deschiși, care așteaptă să intre în restaurantul Griddle pentru o gustare. Îi întâlnim pe Matt și pe Bill, fumând lângă Guitar Center. Ei locuiesc în Valley, dar au venit aici în weekend pentru a face o înregistrare cu trupa lor, care nu-i „un soi de metal, ci trash-metal“. „Vineri a fost o seară bună“, spune Bill. „Ne-am pierdut. Am primit 12 reclamații la poliție. Și a trebuit să-i fac duș chitaristului nostru pentru că și-a vomitat în păr.“ În vara anului 1950, studiourile Paramount Pictures au lansat filmul „Sunset Boulevard“, povestea unui tânăr scenarist care plecase din Ohio spre Los Angeles și care a sfârșit într-o piscină. Este o poveste-avertisment, una care conține un cimpanzeu pe post de animal de companie, un star de cinema stins și pericolele iluziei și dorinței deopotrivă. Ultimul cadru (celebru) din film o are în prim-plan pe actrița epuizată care i se adresează unui mare regizor: „În regulă, domnule DeMille, sunt gata pentru prim-planul meu.“ majoritatea oamenilor nu simt cu adevărat Hollywood-ul. Îl văd la televizor sau în revistele de cancan. Chiar dacă vin aici, îl văd prin fereastra mașinii. Îl aud doar prin intermediul coloanei sonore ascultate în mașinile lor cu sisteme stereo, îl simt doar în lovitura surdă a aerului cald prin care trec pe drumul dintre cafeneaua cu aer condiționat și vehiculele lor – tot cu aer condiționat. >

În mișcare Cei mai mulți oameni văd Sunset Boulevard de la volanul mașinii

Când le spunem că mergem pe jos pe toată lungimea bulevardului Sunset oamenii ne privesc cu neîncredere, garantându-ne că nu e numai periculos ceea ce facem, ci și foarte ciudat. Chiar dacă, de la nivelul străzii, vezi mai multe: un laptop IBM într-o cutie aruncată care mai are în ea șapte creveți; doi bărbați dansând în camera din spate a unui club de salsa; cuvintele „Love Is What You Make It“ mâzgălite pe un zid. Simți mirosul stins de tămâie când treci pe lângă „Church of the Blessed Sacrament“, vezi valiza roz a lui Jane Mansfield expusă la fereastra oficiului Dearly Departed Tours și magazinul de bizarerii Curiosity, semnul din vecinătatea lui, prin care ești sfătuit să „notezi daunele“. Întâlnești oameni ca José, un fost sindicalist care a deschis, în urmă cu șase luni, o rulotă pe Sunset Boulevard, unde vinde taco. „Am 52 de ani“, zâmbește el, „dar nu este vorba despre o criză a vârstei de mijloc. Sunt la jumătatea drumului prin viață, iar ăsta este un punct de control: unde ai ajuns? unde vrei să ajungi? Iau asta ca pe o călătorie. Există o lumină foarte strălucitoare la capătul tunelului. O văd.“ Sau ca Paul, de 58 de ani, care în ultimele trei luni a stat liniștit în fața magazinului Orchard Supply Hardware, cu un semn prin care anunța trecătorii că-și vinde locul. În mod normal, el vopsește borduri. Paul a crescut în Los Angeles. Își amintește de Sunset Boulevard din anii ’60, „când obișnuia să fie un loc curat. un. loc. curat.“ Se cam plictisește, admite el, stând aici fără să facă nimic, urmărește traficul și gândește. Recent, a văzut un boschetar împingând o femeie în drum. „Acum o lună și jumătate. Chiar aici. Pur și simplu a împins-o. Mă gândesc mult la acel tip.“ Observi lungul șir de nume: Sunset Gower Studios, Sunset Bronson Studios, Home Depot, Food4Less, Kaiser Permanente, The Hollywood Dialysis Center. Observi reclamele pentru „Mad Men“, Adult Con și filmul biografic „Phil Spector“, toate întoarse cu fața mai

degrabă spre șosea decât spre pietoni. Și în acest ciudat tărâm al nimănui observi rigiditatea greoaie a clădirilor, mașinile care plutesc prin curioasa și atât de impermeabila absență a vieții. Așa că atunci când avem șansa să întâlnim un grup de skateboarderi în exteriorul stației de metrou dintre Vermont și Sunset, îi privim fascinați cum alunecă pe suprafața unor bănci de marmură gri, cum zboară prin aer, cu tricourile umflate. Iar, și iar, și iar. Par atât de vii. Starea de spirit se schimbă pe măsură ce intrăm în Echo Park și Silver Lake. Aici, trotuarele sunt mai aglomerate, pline de hipsteri care plimbă câini și mănâncă înghețată, stau pe scări și pictează fresce, absorbiți fizic în procesul de îmbogățire. Există mici berării și magazine vintage, magazine de brânzeturi și restaurante vegane. Oamenii merg pe bicicletă. Ba chiar pe jos. Îmbogățirea aduce juxtapuneri ciudate –poșete de designer lângă saloane de manichiură, spălătorii ponosite sub presiunea centrelor de ashtanga-yoga, ateliere de reparații auto, magazine de băuturi alcoolice și amanet; un panou uriaș „American Apparel“ cu vedere spre pod și, sub el, un boschetar pe o canapea ponosită. Soarele coboară când trecem de hotelul „Comfort Inn“. O femeie stă rezemată de zidul parcării, îmbrăcată într-un trening și fumând o țigară cu fața spre cer, bucurându-se de căldura târzie a zilei. Se uită în jos peste zid, ca să vorbească cu noi. O cheamă Alicia și a venit din Phoenix, pentru audiția de mâine a fiicei ei la „X Factor“. Savannah, fiica ei, are 16 ani. „Este chiar bună”, ne asigură ea. „Unii își laudă copilul doar pentru că este al lor. Ei bine, aici nu este cazul.“ O pune pe Savannah să coboare, să ni se alăture. În timp ce așteptăm, Alicia ne spune ce crede ea despre Los Angeles: „Toți și-au pierdut mințile“, zice ea expirând un nor de fum. „Am avut rude aici, care au venit ca să-și urmeze visul și au fost folosiți, au ajuns să se drogheze și au rămas pe drumuri. Savannah apare de după zid. Este o fată dulce, plăcută, cu ochi blânzi și o față ovală drăguță. La audiția de mâine va cânta „All I Could Do Was Cry“, o melodie a Ettei James. „Îmi plac versurile“, spune ea, „ideea melodiei, felul în care ea o cântă, cum construiește cântecul.“ Acolo, lângă „Comfort Inn“, Savannah începe să cânte. Închide ochii, iar vocea ei acoperă zgomotul traficului de pe Sunset. „Ohhh, am auzit clopotele bisericii bătând“, cântă ea cu o voce bogată, tristă și caldă. „Am auzit un cor cântând/Mi-am văzut dragostea coborând pe alee/Pe degetul ei, el a pus un inel...“ Și cum stăteam nemișcați pe trotuar, scena ajunge din nou în centrul atenției. O porțiune șleampătă de drum. Tăcerea care urmează cântecului. Promisiunea fermecătoare, strălucitoare a acestui oraș. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

128

FOTOGRAFII WWW.ACCORDING2G.COM, FLORBELA - WWW.PHOTOGRAPHYBYFLORBELA.TUMBLR.COM, DAVID FULMER - WWW.FACEBOOK.COM/ DAVEYNIN, JAMES GILLIGAN, STEFAN KLOO - WWW.FLICKR.COM/PEOPLE/25028863@N00

LOCURI

DECIZII

Când călătoriile devin second job Secretul unei vieți plăcute în București poate veni din călătoriile în afara granițelor. Capitala, călătoriile, familia și avocatura prin filtrul Ilenei și al lui Ciprian Glodeanu ciprian Eu sunt un naționalist convins. Bucureștiul este orașul în care am crescut, am învățat, mi-am făcut o carieră și o familie. Pâna acum, mi-a purtat noroc. La 25 de ani, am ajuns partener la o firmă românească de avocatură care acum are peste 100 de avocați. În 2006, m-am alăturat Wolf Theiss pentru a câștiga experiență în avocatura internațională. Prima specializare a fost real estate, iar în calitate de coordonator al departamentului la Wolf Theiss București, am început să calatoresc mult încă din 2006, participând la târguri și expoziții dedicate acestui domeniu. În 2007, eram cu Bryan Jardine (Managing Partner al casei de avocatură Wolf Theiss – n. red.) la MIPIM (târgul de real estate de la Cannes – n.red.) și timp de două zile am avut întâlniri încontinuu. Toți întrebau numai despre România. „Cum este acolo, ce se întâmplă?“ Era un interes crescut din partea investitorilor, iar Bucureștiul putea beneficia foarte mult de acest interes. Într-o oarecare măsură a profitat, dar se puteau face mult mai multe și într-un cadru mai organizat. În ultimii doi ani, călătoriile s-au intensificat. Am fost plecat din țară absolut în fiecare lună. Câteodată împreună cu Ileana, alteori singur sau fiecare cu altă destinație, uneori cu fiicele noastre. Anul acesta, am sărbătorit ziua fetiței mai mari în Dubai, imediat după ce am participat la un targ de energie solară. În ciuda angajamentului profesional mare, atât al meu cât și al Ilenei, încercăm să menținem un echilibru, să petrecem cât mai mult timp în familie și să avem și călătorii de plăcere, vacanțe. Nu reușim întotdeauna, însă suntem fericiți împreună. Ne completăm în viața personală și profesională. Promovăm România oricând și oriunde ne aflăm. Încercăm să combatem imaginea proastă despre țară. Doar un exemplu: un investitor pe care l-am întâlnit la Londra se temea că odată coborât din avion la București i se va fura telefonul înainte să iasă din aeroport. L-am convins să vină și a început o serie de investiții în real estate și energie, doar pentru că i-a plăcut țara. Am întâlnit în locuri neașteptate oameni care deja cunoșteau România. În 2010, am sarbatorit ziua fetiței noastre, Natalia, în Florida, la Disney

130

World. Într-una din zile ne-am hotărât să mergem în Bahamas, iar la îmbarcarea pe vapor ne-a întampinat un agent vamal care ne-a spus într-o română clară și limpede „Bună dimineața“. Era probabil ultimul loc în care mă așteptam ca un agent vamal să ni se adreseze în limba română. O altă întamplare a fost în Rio de Janeiro în 2011. Ileana a coborât la un magazin la parterul hotelului în care eram cazați și a început să discute cu una dintre vânzatoare. Când i-a spus că este din România, doamna respectivă a povestit că tocmai se întorsese dintr-o călatorie în România și vizitase orașul Piatra Neamț. Trist este ca imaginea de ansamblu asupra țării este negativă și din păcate clasa politică nu face îndeajuns pentru a o întrepta. Eu sunt și președintele Asociației Industriei Fotovoltaice din România. În decembrie 2012 am organizat la sediul Ambsadei Romaniei din Beijing un eveniment la care au participat peste 100 de companii din China. Acolo am avut discuții cu o companie chineză care voia să creeze 16.000 de locuri de muncă în România. I-am convins să vină în România, însa nu i-am putut întâlni la București, pentru că reprezentanții companiei nu au primit viză pentru intrarea în țară. M-am întâlnit cu ei la Ruse, în Bulgaria. În ciuda inospitalității de care autoritățile noastre au dat dovadă, vor în continuare să investească la noi. ileana Prima dată, am plecat din țară la 17 ani, cu o bursă în Statele Unite. Dar am fost o excepție, pentru că cei din generația noastră nu prea plecau din țară. Fiicele noastre (Natalia, 8 ani, și Patricia, 5 ani și jumătate) au fost deja în 15 țări, pe mai multe continente. Față de noi, au altă expunere – ele vorbesc deja foarte bine limba germană (poate chiar mai bine decât limba română), și puțin engleză. La Wolf Theiss sunt din vara lui 2005. Am lucrat cu un grup de prieteni într-o altă firmă de avocatură, transbortați în Wolf Theiss am ajutat să deschidem biroul din București și apoi să exindem echipa. Lui Ciprian i s-a propus tot din 2005 să fie coordonator al departamentului de real estate, dar ne-am gândit că firma este la început și ar fi o expunere foarte mare.

Glodeanu X2 Sunt împreună de 17 ani, căsătoriți de 12 ani și lucrează în aceeași casă de avocatură de 7 ani. Este o chestiune relativă că lucrează împreună – uneori, nu se întâlnesc în timpul zilei, deși îi desparte doar un etaj.

Proiecte împreună avem rar și mai mult în ultimii ani, când ne-am intersectat pe energie. După ce ajung proiectele în echipa lui Ciprian cu due dilligence-uri și tot ceea ce presupune spre exemplu partea de real estate sau partea tehnică de energie, în faza de negocieri, de tranzacționat, ele ajung la mine. Am călătorit mai mult anul acesta decât anul trecut. Doar în ultima lună am fost la o conferință la Varșovia, la o alta în Boston, la care au fost 6.000 de avocați, parteneri la cele mai mari firme de avocatură din lume, apoi am stat patru zile la Viena, unde am avut un training în cadrul firmei și ultima călătorie a fost la Barcelona, unde a avut loc o conferință internațională de M&A (De la data interviului, la jumătatea lunii noiembrie, Ileana a mai fost plecată de două ori din țară.) Călătoriile noastre denotă două lucruri: cât de activi suntem ca personalități individuale și eforturile pe care le facem pentru job și pentru țară. Incercăm să promovăm activ România și ne dăm seama că Guvernul o face mai puțin decât noi și nici nu capitalizează eforturile pe care noi le depunem. De multe ori, poate și noi am avut frustrari, uneori ne simțim blocați... și ne-am putea retrage în sudul Italiei. Ne-am lua o fermă și viața ar curge liniștit. Dar nu trebuie sa fie așa. Avem copii și ne dorim să le fie mai bine. Tocmai de aceea trebuie să luptăm să schimbăm în bine societatea. Ne dăm seama că trăim alături de o sferă destul de mare de intelectuali în România care nu votează – e cel mai la îndemână exemplu, care sunt pasivi, frustrați, nemulțumiți și aleg soluția cea mai simplă: să pleci și să lași totul. Să decizi că pentru tine și apropiații tăi că cel mai bine este să lucrezi la Londra sau în altă parte. Lucrez destul de mult cu o echipă spaniolă – unul dintre cei mai mari clienți ai nostri. Au fost plăcut surprinși de noi și mi-au povestit că acum promovează România în Spania, povestind lucruri frumoase prietenilor despre Centrul Vechi al Bucureștiului, despre oamenii de aici. Dar sunt crezuți cu greu… Cei care călătoresc mult în străinătate, întâlnesc investitori străini, fac business cu aceștia, pot schimba puțin perspectiva oamenilor care au auzit tot felul de lucruri negative despre România. Vedem asta din reacția lor atunci când interacționează cu noi. Am primit multe replici precum: „nu știam că se vorbește atât de bine limba engleză la București“, că „sunt atâtea locuri frumoase de văzut în țară“, că „oamenii sunt inteligenți“. Avem niște avantaje pe care și noi le conștientizăm, uneori, întorcându-ne din străinătate. Trebuie doar să le dezvoltăm. Am ratat câteva momente, e drept. Să încercăm să nu mai ratăm pe viitor. Ileana și Ciprian Glodeanu, avocați în cadrul casei de avocatură Wolf Theiss, s-au întâlnit cu Diana Drinceanu. n Conținut produs de

FOTO LASZLO RADULY

LOCURI

ŞAPTE MINUNI

Paola Antonelli

ORAŞ NEW YORK M-am mutat aici în urmă cu 19 ani şi îmi place la nebunie. De la aeroport, o iau pe autostrada Brooklyn-Queens şi admir peisajul. Toate clădirile acelea industriale, benzinăriile fabuloase, iar în fundal Manhattanul. Îmi plac şi oamenii. Fiind milaneză şi oarecum obişnuită cu răceala nord-europenilor, mă surprinde faptul că aici nu te simţi niciodată singur. Locul meu preferat din tot New Yorkul este metroul. Este un loc în care poţi să vezi newyorkezii așa cum sunt. Mă aşez şi le arunc câteva priviri şi mă simt de parcă sunt înconjurată de mii de poveşti. Soţul meu spune că atunci când iei cina în New York, poţi să fii preşedintele Obama, dar sigur persoana de lângă tine are mai multe poveşti interesante şi captivante decât tine. CĂLĂTORIE NEW YORK SPRE LOS ANGELES Aveam 25 de ani când am mers pentru prima dată în această călătorie şi îmi amintesc cât de departe m-am simțit de Europa. Momentul acela în care treci de Colorado şi dai de deşert îţi taie respiraţia. Nu am mai văzut în viaţa mea un deşert asemănător; totul era colosal – îmi dădea senzaţia că pot să respir şi să fiu liberă pentru prima dată tocmai pentru că eram atât de departe de casă. Aşa că acum, de fiecare dată când iau un avion spre LA, îmi setez alarma să mă trezească atunci când suntem deasupra Munţilor Stâncoși, ca să pot privi deşertul. Nu am condus niciodată pe ruta aceea, dar este unul din visele mele. Mai vreau să conduc din Los Angeles până în Texas în martie sau aprilie, să văd deşertul primăvara; mi-ar plăcea asta.

HOTEL UPPER HOUSE, HONG KONG Prima dată când am fost în Hong Kong aveam 18 ani și m-a marcat pe viaţă. S-a întâmplat în perioada în care a apărut filmul „Blade Runner“. Întotdeauna am fost un mare fan SF, aşadar am comparat oraşul cu ideea mea de fantezie SF: un loc în care viitorul ar putea fi în acelaşi timp palpitant şi plin de anomalii. Upper House este perfect tocmai din cauza locaţiei sale în Hong Kong: are o panoramă superbă peste golf – poţi admira linia orizontului. Este luxos şi liniştitor – îmi place să mă răsfăţ după o călătorie lungă –, dar nu încearcă să-ți vândă ceva şi nici nu încearcă să fie „cool“. A sunat snob? Cea mai mare temere a mea când vine vorba despre hotel este să nu sune snob.

GETTY, INTELLIGENT LIFE, SEE-MING LEE, DAVID FULMER, ELPADAWAN, LUCA GIUDICATTI, KAT

Născută în Sardinia şi mutată la Milano, Paola Antonelli a studiat arhitectura, dar nu a practicat-o niciodată. După ce și-a început cariera în presă, s-a mutat la New York, în 1994. Este curator senior şi director de cercetare-dezvoltare la Muzeul de Artă Modernă.

LOCURI

CLĂDIRE CENTRUL POMPIDOU, PARIS Rezumă felul în care ar trebui să arate arhitectura contem porană: ca o rupere de trecut, care parcă se leagă totuşi de trecut. L-am vizitat de nenumărate ori şi ceea ce iubesc întotdeauna la Centrul Pompidou este îndrăzneala sa. Ca şi cum această navă spaţială a coborât şi a aterizat în mijlocul Parisului, şi pentru că este atât de diferit faţă de tot ce-i în jur, poziţionarea sa este perfectă. Este un gest violent, dar în acelaşi timp este un gest care are mai mult respect faţă de trecut decât orice altceva. Poți să privești viscerele clădirii. Când urci pe acele scări rulante din interior te simţi ca şi cum ai fi o parte din sistemul vascular şi gastrointestinal, ca şi cum ea ar fi o maşinărie sau un organism.

OPERĂ DE ARTĂ - Simbolul „@“ Cum sunt un curator de arhitectură şi design, voi vorbi despre arta designului. Mă refer la semnul @, pe care-l găseşti în adresele de e-mail şi Twitter. De fapt, este o operă accidentală, dar pentru mine este unul dintre cele mai incredibile lucruri pe care le-am văzut vreodată l-am introdus chiar şi în colecţia MOMA. A fost folosit pentru prima dată în perioada medievală. Călugării, care au copiat manuscrisele de mână, l-au folosit pentru a sări peste prepoziţia „la“ în latină şi a grăbi scrierea. După câteva secole a devenit un simbol digital, dar şi-a păstrat semnificaţia: „în conexiune cu“. Simbolul @ este o sursă deschisă – este universal şi în domeniul public –, este elegant atât fizic, cât şi digital, are istorie şi face conexiunea între prezent şi trecut și nu aparţine nimănui. Este combinaţia perfectă a tot ceea ce-mi place în materie de design.

PLAJĂ PISCINĂ NATURALĂ ÎN ADRIATICĂ M-am născut în Sardinia şi am navigat toată viaţa mea. Este activitatea mea preferată. Am luat cele mai bune decizii pe apă, în ocean; din momentul în care am pus piciorul în barcă, sunt liniştită. Şi tot aşa, plaja mea preferată nu este chiar o plajă, este mai mult ca o piscină naturală înconjurată de trei mici insule în Arhipelagul di La Maddalena: Budelli, Razzoli şi Santa Maria. Poţi ajunge acolo numai cu barca şi numai dacă barca este foarte mică, pentru că marea este puţin adâncă. Nu cred că se mai poate ajunge acolo, dar îmi amintesc că atunci când am învăţat să navighez eram într-o barcă precum o cadă împreună cu alţi cinci copii şi ne aruncam ancorele în acest loc. Mereu mă gândeam, dacă e să îmi imaginez Raiul, aici este.

PANORAMĂ ALPII Panorama mea preferată este opusul călătoriei mele: vederea Alpilor din avion atunci când mă întorc acasă, în Italia. De obicei nu îmi plac munţii – îmi plac oceanele şi deşertul –, dar în mod particular, aceștia înseamnă pentru mine „acasă“. Fiind din Milano, zbor de foarte, foarte multe ori și, când văd Alpii, ştiu că peste 20 de minute voi ateriza. Munții sunt ca un covor roşu pentru mine. De fiecare dată îi văd în zori, pentru că majoritatea avioanelor spre nordul Europei aterizează devreme şi este un moment magic. Sunt o pasăre matinală, sunt acolo, soarele răsare, mă aflu deasupra Alpilor şi mă duc acasă. n Paola Antonelli a stat de vorbă cu Kassia St Clair TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

133

LOCURI

134

O PLIMBARE ÎN SĂLBĂTICIE

Estuarul englez Partea de est a Tamisei este o enigmă până și pentru mulți londonezi. William Fiennes ajunge în cele din urmă să o exploreze așezat pe o bancă cu dopuri în urechi, citind „Să rămânem împreună” de Al Green, în timp ce arunca bucăți de pâine albă porumbeilor, cu Canary Wharf sclipind în spatele lui printr-o perdea de ceață. Am pornit de-a lungul aleilor, trecând pe sub lămâi și plopi, pe lângă șase femei în rochii lungi de bumbac care discutau la umbra unui copac, cu mirosul de flori amestecat cu izuri complicate ale fabricii de asfalt. Râul avea deja lățimea Amazonului, iar fabrica Tate & Lyle, de pe malul nordic creiona la orizont coșuri de fum, silozuri și poduri rulante. Macaralele „alegeau premii’’ din grămezile de fier vechi. Camioanele celor de la McCoy și Lafarge se înghesuiau pe feribotul Woolwich. Mergeam împreună cu mareea – o puteați vedea retrăgându-se din oraș, galopând pe lângă geamanduri de oțel galben asemenea unor mine; terasele nămoloase străluceau în deșeurile provenite de la Crossness. O zi nefericită pentru mersul pe jos: după apăsarea valului de căldură, cea mai călduroasă zi a anului. La amiază, aerul părea o greutate pe care trebuia să o port pe umeri, asta până când adieri reci și binevoitoare au venit de pe Canal, precum curenții marini. >

FOTO GETTY

Crescând, am aflat că pârâul care curge pe lângă casa noastră din mijlocul Angliei se varsă în râul Cherwell, care, la rândul lui, se varsă în Tamisa, care trece prin Londra și se varsă în mare. Visam că voi lansa o canoe sau o barcă mică din nuiele în apele râului și voi naviga până în centrul orașului. După absolvire, însoțit de un prieten am mers de la Londra la Oxford de-a lungul Tamisei, pe lângă Hampton’s Court și rezervoarele East Molesey într-o regiune de ostroave, stăvilare, sălcii plângătoare și grădini, parcurgând aproape 100 de mile înainte ca turlele să se zărească în depărtare. Știam puțin despre Tamisa din estul orașului și mulți ani am vrut să urmez cursul râului de la ieșirea din Londra spre estuar. Începând cu anul 2001, un canal al Tamisei ducea de la acoperișurile strălucitoare de oțel ale barierei anti-inundații de la Charlton către Mlaștinile Dartford, aproape de M25. Mă întrebam unde se termină nuanțele de gri și unde încep cele de verde. Mijlocul lunii iulie. Maree înalte la bariera antiinundații. Un bărbat în pantaloni scurți, ochelari de soare și pălărie de paie (bustul gol, medalion) stătea

LOCURI CĂLĂTOREȘTE CA UN LOCALNIC

Când ajungi în... Sydney Evită plaja Bondi și costumele de baie mulate. David Evan Giles oferă sfaturi din interior. >

Pescăruși cu cap negru hoinăreau pe terasele nămoloase (un metru pătrat din noroiul din estuarul Tamisei poate avea până la 1.200 de viermi), în timp ce stoluri de grauri stăteau pe pietre. La nord, o mulțime de autoturisme noi sclipeau în parcările din Dagenham. De multe ori poteca era numai a mea. Doi bicicliști au trecut în fugă spre Calippos. Trei bărbați își exersau mișcările de golf pe Astroturf. Râul era suspect de liniștit: doar un remorcher portocaliu manevra un șlep spre est, trei lebede veneau Jenningtree Point, o pereche de păsări căutau pește sub apă, un cormoran zbura deasupra apei, ca și cum ar evita radarul. Razele soarelui se jucau în timp ce eu mergeam spre est, pe lângă hangare, grajduri și depozite, până când, în dreptul fabricii de asfalt Conway am început, ca prin vis, să simt mirosul de motorină emanat de camioane și excavatoare; și să aud zăngănitul de oțel în șantierele de construcții. Căldura era un chin, 33 de grade. Dar mersul pe jos nu a fost plictisitor. Aici era barbotorul Tamisei, una dintre cele două nave de oxigenare ale râului, un șlep masiv alb – albastru gata de acțiune, atunci când țevile de canalizare sunt depășite și nivelul de oxigen al râului scade; tot aici este și întreprinderea Riverside Resource Recovery din Belvedere, care prelucrează 670.000 de tone de deșeuri din întreaga Londră în fiecare an, cea mai mare parte sosind pe barje, transformându-le în suficientă energie electrică pentru alimentarea a 100.000 de case. M-am plimbat pe digul din Erith, unde zeci de muncitori, așezați pe bănci, mult deasupra râului, erau în pauza de masă. La est de Erith, o mare de verdeață: câmpuri de stuf înconjoară Yacht Club, aleea continuă pe un dig de-a lungul mlaștinilor Crayford. Canary Wharf nu se mai zărește de aici. Trei bărbați zboară pe lângă mine pe motociclete, tăcerea se lasă în spatele lor. Câțiva cai slabi stau printre tufe de spălăcioase. Nagâți și pescăruși odihnindu-se pe malurile noroioase ale râului Darent, ca și cum până și păsările au fost luate prin surprindere de căldură. Un șoim a zburat peste mlaștini. Apoi ceva a intrat în raza binoclului meu: nu o pasăre, ci un avion de jucărie; vedeam piloții pe partea dinspre Dartford înghesuiți în jurul unui transmițător. Șoimul și avionul și-au intersectat rutele de zbor. Am mers în jur de 19 kilometri, gândindu-mă la călătoria pe care o face râul din Oxfordshire până în Gloucestershire. Poate că de vină a fost căldura: cântam „Să rămânem împreună” în timp ce mergeam de-a lungul râului Darent în Crayford pentru a prinde trenul spre Slade Green. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE SABIN CHIRIȚOIU

136

NU te aștepta să vezi un cangur decât dacă este așezat pe un pat de piure de păstârnac cu ulei de trufe. Scena restaurantelor din Sydney este vie și ofertantă: începând cu Spice Temple, amenajat cu fumoare șic pentru opium, și continuând cu Aria (încercați consomé-ul de rață) și Quay, renumit pentru mâncarea bună și vederea la Opera House și celebrul pod din Sydney. DA, ia un feribot de la Circular Quay până la Manly, pentru că Sydney este un oraș pe care trebuie să-l descoperi de pe apă. Pe drum vei identifica proprietățile despre care FMI spune că prevestesc un bubble imobiliar. DA, analizează din timp posibilitatea de a vedea un meci de cricket, dacă ești fan: biletele pentru Ashes Test de la Sydney Cricket Ground (3-7 ianuarie 2014) s-au vândut de acum șase luni. Dacă nu te deranjează lipsa atmosferei, poți să urmăreşti gratuit toate cele patru zile ale competiției New South Wales. DA, trebuie să ai în vedere faptul că dacă Londra are cartiere și Parisul arondismente, Sydney are suburbii. Explorează suburbia Surry Hills: Crown Street este presărat cu cafenele excentrice, iar coada la înghețată iese mult în afara gelateriei Messina, însă se mișcă repede. Dacă tot ai ajuns în Surry Hills, vizitează studioul Brett Whiteley, care păstrează intacte opera și atelierul unui artist de geniu care arăta precum Harpo Marx și picta ca un Francis Bacon mult mai fericit și mai lasciv. NU bea cafea dintr-un lanț de magazine obișnuit, câtă vreme te afli într-un oraș plin de barista. La Ampersand, cafeneaua cu librărie second-hand la etaj, de pe Oxford Street, te simți ca într-un club de modă veche; Mecca, amplasat în CBD

(central business district – nu folosi cuvântul „downtown“), este locul în care gulerele albe își pun sângele în mişcare cu primul espresso al zilei. DA, explorează Peninsula Balmain. Ia-o la pas pe Darling Street și venerează templul Belle Fleur – bomboanele de ciocolată care ar face chiar și un înger binedispus să verse o lacrimă – înainte să-ți continui plimbarea prin librării, galerii și puburi vechi. Puburile The London și Three Weeds (în vecinătatea suburbiei Rozelle) oferă o atmosferă plăcută și o gamă largă de bere la țap – și paturi la etaj. DA, du-te dincolo de Bondi Beach. Pentru o baie mai liniștită, încearcă plajele din interiorul portului Jackson, în suburbia Vaucluse, cum ar fi plaja Parsley, o bijuterie ascunsă. NU purta „budgie smuggler“, cum sunt cunoscuţi aici micuții slipi strâmți – sunt lipsiţi de stil și inutili în apa care rămâne rece până spre sfârșitul verii. Pantalonii scurți sunt mult mai potriviți pentru Sydney. DA, vizitează Double Bay și Rose Bay pentru frumusețea lor, atât pentru cea naturală, cât și pentru cea îmbunătățită chirurgical. În Double Bay există mai multe saloane de frumusețe și chirurgie plastică pe metru pătrat decât oriunde altundeva. Și se mănâncă bine: pentru cele mai proaspete fructe de mare rezervă o masă la Catalina, care poartă numele unui hidroavion ce obișnuia să aterizeze aici după un zbor epopeic din Marea Britanie. NU te plânge dacă e foarte cald, umezeală, plouă, bate vântul sau e grindină. Te vei transforma imediat într-un smiorcăit. Dar nu ezita să fii alături de australieni, dacă încep să se plângă. Vei deveni oficial prietenul lor.

TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU FOTO CANSU CENDER

ADVERTORIAL

GASTRONOMIE

Poveste de secolul 19 bucătăria românească nu a fost nicicând mai bine exploatată şi îmbogăţită cu felurite bucate alese ca în secolul al XIX-lea. Atunci, Kogălniceanu şi Negruzzi au scris și prima carte de bucate de tranziţie „200 de reţete cercate şi alte trebi gospodăreşti“. Ehee, vremurile în care muşteriii hangiilor se bucurau de ospeţe ca în poveştile pe care ni le spunea bunica în copilărie, trei zile şi trei nopţi, prin faţa lor perindându-se câte 60 de feluri de mâncare diferite, au apus acum mult timp. Dar în buricul Bucureştiului nostru de acum a rămas o frântură din Micul Paris de altădată. Se numeşte Rossetya şi este un restaurant discret, amplasat departe de zgomotul cotidian, pe una dintre străduţele care fac parte din istoria „Pieţei Rosetti“. Odată intrat, ai impresia că timpul a stat în loc în ultimii 200 de ani şi te aştepţi să fii întâmpinat de un domn amabil, cu mănuşi albe, joben şi monoclu. Decorul Rossetya este unul cu ştaif și aminteşte de saloanele elegante de final de secol XVIII. Proprietarii au renovat cu bungust şi inspiraţie o veche casă boierească din centrul Capitalei. Pereţii cu tapet din mătase, mobilierul din lemn masiv, tablouri care evocă amintirea Micului Paris şi accesorii peste care timpul a trecut cu graţie, transformă restaurantul într-unul extrem de potrivit fie că visezi la o cină romantică, fie că doreşti să impresionezi un partener de afaceri. Meniul, variat şi pe placul chiar şi celui mai cusurgiu mesean, este presărat cu bucate alese, înnobilate cu denumiri care te afundă şi mai mult în atmosfera acelor vremuri de demult: mâncări, mezelicuri, cofeturi care de care mai dolofane sau franţuzite.

„În cele şapte variante de meniu, Mănăstiresc, Burghez, Grecesc, Franţuzesc, Rusesc, Austro-Ungar şi Oriental, Rossetya încearcă să aducă în actualitate evoluţia şi transformarea claselor sociale româneşti, care se reflectă inclusiv în gastronomia noastră. Meniul face tranziţia către perioada de emancipare românească, care preia moda franţuzită prin prisma efectelor Revoluţiei de la 1848, dar şi rigorile culturii germane, odată cu instalarea lui Carol I“, spun managerii restaurantului. Vă puteţi delecta cu zacuşte şi vinete călugăreşti la cuptor, un bulz mănăstiresc, un păstrăv rumenit la grătar sau clătite cu somon, spanac, sos alb şi caşcaval. Nu lipseşte nici muşchiuleţul fraged de vacă sau chiar un antricot de urs carpatin, alături de o frigăruie de berbecuţ sau un platou din cele mai pretenţioase fructe de mare. Şi nu uitați să gustați un Strudel Apfel pudrat cu zahăr vanilat sau papanaşi dolofani. Să nu uităm de vinurile cele mai alese, recomandate de şapte somelieri (este singurul restaurant din România care are atât de mulţi specialişti în vinuri): Purcari, Tămâioasa şi Busuioaca de Cotnari, Rose Davino, Eclipse Basilescu, un vin Mysterium de la Jidvei sau o nobilă Fetească Regală de la Negrini. „Pentru noi, vinul reprezintă un factor cultural, înainte de a fi un produs agricol sau o băutură. Este ceea ce Ernest Hemingway spunea «vinul, cel mai civilizat dintre lucrurile materiale. Este lucrul material purtat către culmile perfecţiunii»“, precizează managerii Rossetya. Dacă v-aţi lăsat îmbiaţi de bunătăţile Rossetya şi de amintirea vremurilor de altădată, e musai să treceţi pe aici. La Rossetya puteţi savura coniacuri alese, alături de ţigarete parfumate şi, la o cafea cu aromă tare, aflaţi toate noutăţile din târg.

CARTOGRAFIE

Când geometria se pierde-n geografie Aceasta este harta metroului parizian pe care n-ați văzut-o niciodată. Simon Willis descurcă povestea din spatele ei Când trebuie să proiectezi hărți pentru metroul subteran, ai două posibilități: să te folosești de geografie sau de geometrie. Primele hărți de metrou erau geografice. Ele clarificau încâlceala și zigzagul tunelurilor feroviare existente ca să corespundă cu orașul de deasupra. În zilele acelea fiecare sistem important de metrou era valabil din punct de vedere geometric, netezind nodurile și curbele într-o diagramă de muchii drepte și unghiuri riguroase. Pionierul acestei abordări a fost Harry Beck, supranumit și Euclid al transportului subteran. În 1933, el a făcut prima hartă schematică a metroului londonez, inutilă ca ghid pentru distanțele stradale, însă foarte clară dacă voiai să ajungi de la Wimbledon la Whitechapel pe District Line. Francezii au fost impresionați, așa că l-au întrebat dacă vrea să arunce o privire și la metroul parizian. Rezultatul îl reprezintă harta de aici, proiectată în 1951, care este un succes al designului grafic. Înainte să devină cartograf, Beck a fost desenator tehnic, iar acesta este desenul circuitului final, toate aceste diagonale elegante oferind claritate numeroaselor mâzgăleli de la metrou. Numai că harta nu a fost folosită niciodată. Nici măcar nu știm dacă Beck a depus-o vreodată spre aprobare. Cinstit vorbind, aceasta nu a fost prima încercare a lui Beck de a desena o hartă de metrou. A mai prezentat o versiune în 1940. Deși nu există copii, putem specula cu privire la motivul pentru care a fost respinsă: parizienii erau încă fideli geografiei, iar diagrama lui Beck ieșea din tipare. Din cauza clarității ei, lucru valabil și pentru această versiune (foto). „Uită-te doar la Linia 1“, spune Mark Ovenden, primul care a publicat această hartă – în cartea sa „Paris Métro Style“ (2008) – după ce a fost cumpărată de Muzeul Transportului Londonez în 2006. „Axa Liniei 1 pur și simplu nu se potrivește cu harta orașului. Ea rulează sub Rue de Rivoli, un drum care leagă estul de vest.“ În partea de jos a hărții lui Beck este Chateau de Vincennes, capătul estic al Liniei 1, la nivel cu Charenton Ecoles. În realitate, este o distanță de două mile nord, prin Bois de Vincennes. Doar că nu acesta a fost lucrul cel mai evident la schița lui Beck: în prima versiune a hărții lipsea Sena. După ce harta a fost refuzată de francezi, Beck a desenat și râul, dar fără prea mult entuziasm. Un alt lucru pe care nu s-a deranjat să-l adauge a fost Ile Saint-Louis, aflat în imediata apropiere a Ile de la Cité. Motivul a fost simplu: Ile Saint-Louis nu avea nicio stație de metrou. Principiul său foarte clar a fost o anatemă pentru parizieni, care obișnuiau să folosească hărțile în afara stațiilor ca să se plimbe la suprafață la fel ca-n subteran. Cartea lui Ovenden conține o hartă din 1948 care a fost plasată pe pereții de la metrou și care indică fiecare drum, parc și pod; este împărțită chiar și în grile și are o scală. Este de fapt un plan al orașului care se întâmplă să conțină și linii de metrou. „Mâncare pentru câini“, spune Ovenden. În 1950, Compania de metrou a tipărit o hartă de buzunar fără mare parte din detalii, însă Bois de Boulogne și Bois de Vincennes au rămas acolo, au memorat fiecare cot al fiecărei linii, au listat fiecare linie de autobuz și s-au uitat precum Medusa într-o zi proastă. Beck a impus ordine. Harta lui este curată și spațioasă. Dar mai presus de toate, este utilă. El a intuit că hărțile au scopuri diferite și că oamenii aflați în mișcare au nevoie de una care să fie lizibilă chiar și pe o platformă care pare înghesuită la prima vedere. Iar sarcina proiectantului nu a fost să reproducă un spațiu, ci un sistem. Șefii metroului din Washington și Tokyo au înțeles asta – nu și cei din Paris. Metroul nu a avut diagramă oficială până în anul 2000. „Fiecare turist a fost derutat de vechea hartă”, spune Ovenden. Dacă Parisul ar fi adoptat în 1951 harta lui Beck, am fi scăpat de multe probleme. n TRADUCEREA ȘI ADAPTAREA DE ANGELA SIGHIREANU

LOCURI

139

Pentru o personalitate dinamicÄ&#x192;.

un produs StarCar