Jiunimea nr 3 by mechenici alin

La radioul din scoică am auzit...

Eu aud, tu auzi? Băi, ce mishto! Am în melc un mililitru de mare şi‑mi şuieră despre ea, despre rechini, sticle topite şi pietre colorate. //pag. 2

Happy hour

După ce Eliade şi Cioran şi-au pus amprenta pe mentalitatea tinerilor, fericirea este percepută ca un termen vag, fără o sursă clară, un cuvânt ce ajunge cu greu pe buzele noastre. //pag. 3

Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud | Nr. 3 | 8 pagini | Luni, 6 august 2007

Revista tinerilor olteni

bunică

Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare dintre noi cu ceva care să ne facă speciali: pe unii cu bani, pe alţii cu creier, pe alţii cu frumuseţe… Pe mine m-a înzestrat cu ceva cu totul deosebit: cu o bunică… un fel de „coana mare” a Olteniei. Şi spun toate acestea gândindu-mă la una dintre multele întâmplări care mi-au rămas în minte de-a lungul anilor. Nu cu mult timp in urmă, această întâmplare m-a făcut să fiu salutat prin şcoală şi prin împrejurimile blocului meu cu formula: «Ce mai face mamaie?». Totul a început într-o zi de miercuri, în timpul orei de matematic (toate încep aşa…). În timp ce eu stăteam liniştit în bancă şi încercam să urmăresc explicaţiile profesorului, uşa clasei s-a deschis… am crezut că este o binecuvântare, căci ora părea să nu se mai sfârşească. La început, chiar părea să fie o binecuvântare, pentru că am văzut-o la uşă pe doamna dirigintă, dar imediat mi-am dat seama că mă cam pripisem cu concluziile, deoarece, cu un ton foarte serios, «diriga» mi-a spus: «Leontin (toată lumea, inclusiv dumneaei, îmi zice Leo), te rog să îţi iei geanta cu cărţile şi haina şi să vii cu mine !». Formula aceasta, folosită, de obicei, pentru cei care au făcut ceva rău, m-a făcut să transpir şi să roşesc de frică, dar nu am avut timp să mai spun nimic, pentru că la uşă doamna dirigintă m-a anunţat că a fost sunată de vecinii mei că bunica este blocată în toaletă şi sunt pornite gazele şi întregul bloc este evacuat… Nu cred că mai este nevoie să spun că în zece minute am ajuns acasă, spunându-i taximetristului că o să conduc eu în locul lui dacă nu merge mai repede… Între timp, l-am anunţat pe tatăl meu, care nici nu era în localitate, şi pe sora mea, ambii ajungând acasă la puţin timp în urma mea… Când am ajuns în faţa blocului, imaginea pe care am văzut-o m-a cutremurat: două maşini de pompieri, o maşină de poliţie, o salvare, o maşină de la descarcerare, o maşină de la Distrigaz şi vreo 50 de persoane adunate în faţa blocului, foarte speriate… Am alergat imediat spre maşina de la descarcerare, care era în dreptul geamului de la baie şi discutau cu bunica… Înainte să apuc să întreb ceva sau să fac ceva, am văzut-o acolo la etajul doi, pe EA, pe bunica mea, care stătea cocoţată pe cadă ca să

Eroina, bunica lui Florin-Leontin Lazăr (vestimentaţia şi accesoriile au fost oferite de Mamaya’s Secret)

ajungă la geam (bunica mea se încadreaza perfect în categoria persoanelor care pun probleme mai mari în a le ocoli decât în a le sări). Cum m-a zărit, mi-a facut cu mâna şi a ţipat foarte nervoasă: «Bă, zi-le ăstora să nu cumva să spargă geamu’, că vine fiu-meu (tatăl meu) şi îi căşună!!!». Această formulă care i-a demascat trecutul de 70 de ani trăiţi la ţară m-a mai liniştit puţin pentru că mi-am dat seama că bunica nu păţise nimic, nu era traumatizată sau altceva de genul acesta… Aşa că am încercat să discut cu oamenii aceia, care mi-au spus că trebuie să spargă uşa metalică de la intrarea în apartament, însă dialogul nostru a fost întrerupt de o replică a bunicii mele, care simţea nevoia să dea nişte explicaţii: «Sparge uşa mă-tii, că

uşa noastră e scumpă!!! Şi când vine fiu-meu vă caşună!». Se pare că, deşi stătuse blocată în baie patru ore, nu se schimbase deloc… Am încercat să mai discut cu acei oameni (bineînţeles, mai arunca şi mamaie câte o replică prin care îi făcea pe toţi cei adunaţi în faţa blocului să râdă copios) şi am ajuns la concluzia că trebuie să urce pe scară şi să intre pe geamul de la baie, pe unde să spargă uşa de la toaletă şi să oprească gazele… După ce un om subţirel s-a chinuit cam zece minute să pătrundă în baie, s-a auzit de acolo de sus vocea bunicii: «Bă, băiete, să fii cuminte că eu am 80 de ani, tu oi avea nevastă, copii, te vede Dumnezeu!!!». În scurt timp, lucrătorul de la descarcerare a spart uşa de la baie şi a eliberat-o pe

bunica mea, care, după ce fusese blocată în baie patru-cinci ore, nu a avut nici o altă replică de zis în afară de: «Doamne, să nu se fi ars mâncareaaa!!». Bineînţeles că le-a mulţumit pompierilor şi celorlalţi în stilul ei caracteristic: «Pentru că m-aţi eliberat, chiar dacă a durat ceva, vă dau câte 10.000 de lei… Îi meritaţi», dar, în mod inexplicabil, a fost refuzată. Astfel, o întâmplare ce putea să fie tragică a devenit una din cele mai amuzante întâmplări pe care le-am trăit în viaţa mea… Însă acesta nu e sfârşitul, căci, după ce a plecat la ţară de frică să nu primească o amendă, a promis că se va întoarce, aşa că… VA URMA!

Florin-Leontin LAZĂR

Luni, 6 august 2007

“

Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană. Şi nu sunt sigur de primul”. (Albert Einstein)

Năvodari… been there, done that Când planurile mele de vacanţă se duseseră pe apa sâmbetei, s-a ivit o nouă şi unică oportunitate de plecat la mare: Năvodari. N-am stat mult pe gânduri, mi-am făcut bagajul (din care am constatat ulterior că lipseau lucruri de importanţă majoră) şi cu primul tren de a doua zi am fost acolo. Arăta OK, fără agitaţie, fără prea multă lume, nu foarte amenajat (adică full de bălării), cam mulţi minori. Nu mă deranja, mare să fie, şi speram la nişte lume ca lumea (eram prietenă cu o singură fată p’acolo… şi de, două fete… te cam plictiseşti ;)) ). Seara am plecat prin staţiune, lumea aia ca lumea se cam lasă aşteptată, în schimb există un net, care, de asemenea, arată o leacă execrabil, dar era net şi am putut să stau pe youtube cu căştile pe urechi şi să savurez nişte muzică de calitate (care de asemenea lipsea cu desăvârşire... nici nu mă aşteptam la altceva, eram pe Litoral). După aia o tentativă de discotecă, unde măcar am putut să schimbăm două-trei păreri, că nu ne mai văzusem de mult, asta până a început să se ia barmanu’ de prietena mea. Ce faci cu fraierii? Îi ignor... aşa că n-a fost o problemă mare... Ziua următoare iar linişte şi pace... nimeni nu-şi făcea probleme, fiecare se distra cum considera că trebuie, fără 1000 de televiziuni, fără să afle cei de la Craiova înaintea noastră ce se întâmplă acolo şi fără părinţi care să sune disperaţi: cum te simţi? Perfect... n-am păţit nimic... Însă de toate astea am avut parte următoarele zile... Când cu mult prea celebra toxiinfecţie alimentară, de care nici nu am ştiut până nu m-a sunat mama să-mi spună! Am ignorat-o şi pe asta momentan şi ne-am văzut de existenţa noastră. Persoanele cu care ai fi putut să comunici într-un limbaj cât

de cât evoluat încă lipseau cu desăvârşire, însă jandarmeria română îşi făcea treaba: să îţi perturbe existenţa lipsită de probleme şi să îţi distrugă distracţia, adică ne-au acordat deosebita onoare de a opri duba lângă noi şi de a ne cere actele, şi de a ne da un avertisment verbal (am scăpat de amendă... am avut noroc) pentru motive care nu trebuiesc precizate. Începeam să mă enervez... dar calmul staţiunii mă molipsea... am avut şi un contact verbal cu nenea cameramanu’ de la Realitatea şi cu tânăra domniţă ce urma să intre în direct, în care în mod surprinzător mi-am păstrat calmul şi nu am folosit un limbaj neadecvat. Mă stresează la culme toate televiziunile care nu mai ştiu ce să facă pentru un ban „cinstit“ şi toate interesele politice care sunt la mijloc. Înţeleg eu că este vorba de un kilometru juma’ de plajă şi de încă nu ştiu câte hectare de teren prin jur... dar puteau să lase copiii în pace să se simtă bine în vacanţă. Începe să mă lase rece tot ce se întâmplă în jurul meu. Într-un final, după lungi aşteptări, am cunoscut şi lume ca lumea, nişte băieţi din Baia Mare, prea de treabă. După ce ei s-au dus să se culce, noi am mai rămas pe plajă... să vorbim. A venit un profesor salvamar mort de beat ce avea intenţii necunoscute, am fugit cum am putut... dar, când scăpasem, am dat iar de gardă... la ora 3.00 noaptea ne-am întors de la secţie - de data asta au dat o amendă, dar nu nouă. Mai aveam încă vreo trei zile de stat. Şi tocmai când ne simţeam mai bine, când găsisem lume cu care să putem socializa, vine vestea cea mai frumoasă: „Se evacuează toate taberele: SALMONELA“. Dar TOŢI care fuseseră bolnavi

plecaseră deja. Din cei care erau acolo NIMENI nu mai avea nimic. Bineînţeles că evacuarea a avut loc numai după ce neam trezit cu toate televiziunile, despre care ştiam (sau nu) că există, pe cap... În concluzie, ca s-o dăm pe faţă: plaja arată prea bine, deci este evident că cineva vrea s-o cumpere, probabil ca să investească... Şi este evident că toată asta cu salmonela nu a fost decât manipulare în masă, ca de obiciei, să nu se mai ducă nimeni, să fie taberele falimentare, să poată fi cumpărate la un preţ execrabil. Să îi ia naiba pentru că ne-au stricat vacanţa, pentru că manipulează poporul în ultimul hal doar pentru obiectivele lor! Din partea mea să se îngroape cu numărul contului bancar scris pe frunte pentru că altceva oricum nu o să aibă ce să facă cu preaslăviţii bani. Nu mă interesează că am avut parte de diverse incidente, mai mult sau mai puţin din vina noastră, acolo veneau COPII care nu vroiau altceva decât să vadă marea şi să aibă parte de puţină relaxare, care NU aveau cardul în portofel şi mobilul de ultima generaţie la gât de la vârsta de trei-patru ani, oameni simpli care nici nu aveau pretenţii la mai mult decât ce este (era) acolo (deşi n-ar fi stricat nişte renovări...). În scurta şi întâmplătoarea mea vizită în acea zonă am vazut copii ai căror părinţi, deşi poate că aveau bani, îi învăţau să preţuiască fiecare lucru minor, copil de maximum zece ani care, spre rusinea mea, avea o cultură generală mult mai vastă decât a mea. Pe scurt, să îi ia naiba cu hotelurile „lor“ de 1000 de stele, că, dacă vroiau să renoveze ce era acolo, puteau s-o facă fără să fie brutali, şi cu televiziunile „lor“ care nu ştiu decât să amplifice la nesfârşit nişte evenimente/probleme minore pentru a atinge interesele cui trebuie.

Chiar conteAZĂ CINE A SCRIS?

La radioul din scoică am auzit…

Ioana IONESCU

Eu aud, tu auzi? Băi, ce mishto! Am în melc un mililitru de mare şi-mi şuieră despre ea, despre rechini, sticle topite şi pietre colorate. Odată, pe 3 august parcă, o tipă cu turban şi fustă încondeiată se juca cu tălpile în valuri. Mai spune melcul că, un metru mai încolo, alta dădea să plângă, uitându-se la valuri, altul căuta scoici fără papuci. Bule de bere, bule de valuri. Miroase a mare! - A ce miroase? - A mare! - Păi, ce miros are? - Păi, pe caldură, visele tale se usucă. Miros a smoală şi asfalt. Marea îţi face răcoare în idei. Briza îi dă pe toţi cu parfum. Iubesc mirosul mării, mirosul de alge, iubire şi peşte mort. Mirosul mării aduce aminte. - Ţi-aduci aminte? - Mi-aduc aminte de pături furate din căminele din Năvodari, de frigul de la apus. Ne clănţaneau dinţii, de ne venea să dăm cu soarele în băltoaca de mare. Nu lua foc pentru că erau nori! Aceeaşi bucată de carne în prima şi în ultima zi. Ne prăjeam la soare mai mult decât bucata de carne într-o săptămână. Mi-aduc aminte de drumul dintre Vamă şi 2 Mai. De-aş sti cine i-a făcut regia. Pe deal am descoperit o dungă de juma’ de metru lăţime, prafuită-n var. Cobora de pe cocoaşele falezei pe stânci, în mare. Părea o dâră lăsată după ploaie de melci gigantici ce-or fi ieşit din mare să bea o cafea în Vama Veche, după ploaie.

Acum îmi fac bagajul. Ca şi ieri şi alaltăieri plec cu Trupa Veche în Vamă. Dacă voi găsi graniţe între Vama şi Veche am să fac poze şi vi le voi trimite. Am să le împart prin Hotel Cişmigiu, pe la calu’ din Malboro până Primăvara. Am să dorm iar în cuib de scoică, să-mi mânjesc visele cu smalţ de sidef. O să mănânc porumb, „ciori perverse cu ciocolată“, o să beau bere şi o să fac insolaţie şi castele de nisip. Abia aştept să strig că se vede marea pe fereastra trenului.

Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud

Omul cu măciuca //pag. 4

Happy hour Ştefania BATRÎNCA După ce Eliade şi Cioran şi-au pus amprenta pe mentalitatea tinerilor, fericirea este percepută ca un termen vag, fără o sursă clară, un cuvânt ce ajunge cu greu pe buzele noastre. Să îţi blestemi zilele şi secundele, să plângi oceanele şi faptul că tipa de la pâine nu îţi dă restul bine este deja deplasat. Se face roşu la semafor şi un copil drăguţ vine cu nişte cartonaşe galbene la geamul maşinii. Am crezut că vrea să îi dau bani şi nu am ezitat, dar el a refuzat într-un mod cât se poate de politicos… de fapt făcea promoţii, nu voia decât să ne dea foile şi să plece. M-am simţit foarte prost pentru că, fără să vreau, l-am jignit, dar acest lucru m-a făcut să privesc în perspectivă faptul că am devenit nişte pesimişti incurabili, ce văd totul negru, cu prejudecăţi imbecile. Gata! S-a sfârşit… dacă stai la semafor cu foi în mână eşti un sărac care cere bani sau dacă mergi cu blugii rupţi înseamnă că nu ai o pâine pe masă. Cel mai frustrant este să vezi oamenii ce îşi caută singuri problemele, din lipsă de ocupaţie, sau care vor să fie compătimiţi, să fie în centrul atenţiei. Probleme există, ne

lovim de ele, ne doboară, ne ridică sau ne târăsc prin noroi, însă de ce să îţi cauţi nod în papură când tu nu ai nici un motiv? De ce să plângi oceanele de Hristoşi ce nu există, dragostea uitată în frigider sau alte lucruri stupide ce se lovesc de urechile noastre. Eşti tânăr sau nu, eşti bogat sau sărac, nu contează, poţi să te distrezi şi să râzi fără să te gândeşti că guvernul îţi ia banii, sau că maneliştii se plimbă în merţane cu Guţă dat la maxim. Nu încerca să mai faci pe poetul într-o lume ce nu îţi aparţine, nu încerca să fii Cioran sau Eliade pentru că ei sunt puşi la loc de cinste şi dacă ştii cum să îi înţelegi nu vei ajunge să îţi blestemi zilele, nu mai încerca să judeci oameni cu fete urâte doar pentru că au un ochi strâmb. Nu te îmbătrâni înainte de timp… probabil că mai târziu o să regreţi că nu ai trăit din plin anii tăi, pentru că ai stat în casă şi ai scris despre resturile de umbre şi viermi. Aşa că, tânărule, jucătorule, pesimistule şi „scriitorule”, ţine minte acest citat optimist din Emil Cioran: „Gânditorul de primă mână meditează asupra lucrurilor; ceilalţi, asupra problemelor”.

Viitorul sună bine... sau nu Tema de azi este cultura şi cum poate ea schimba faţa unei societăţi. În marele festin cultural, ale cărui specialităţi de sezon au fost recentele „anomalii” religioase „Patimile lui Hristos” şi „Evangheliştii”, se încadrează cu lejeritate alte interpretări mai ortodoxe („Pianistul”, „An inconvenient truth”). De ce există un asemenea „blend” de teme şi abordări este greu de aflat şi numai limitându-ne la gusturile despre care, vorba vine, nu se discută, nu vom ajunge nicăieri. Cum marele trend al sezonului a fost religia, se iveşte, desigur, o întrebare: „De ce vrea lumea neapărat să afle cum, cu cine, când şi cu ce a fost Iisus?”. Oare rostul acestui personaj biblic a fost atât de iritant, încât nu ne vom odihni până nu îi vom şti întreaga istorie: ce a mâncat, ce a băut, unde îşi făcea nevoile ş.a.m.d.? Limitându-ne asupra aspectelor lui umane, carnale, riscăm să pierdem din vedere esenţa, şi anume acel mesaj pentru care Dumnezeu s-a dat pe din trei ca să ni-l îndese pe o ureche, de peste două milenii. Oare mesajul „iubeşte-ţi aproapele” îşi pierde din valoare, dacă nu e transmis pe căi supranaturale direct de la Creator? Oare un sfat de la un prieten e mai prost decât acelaşi, dar de la Dumnezeu? Prea ne înfundăm în cotidian... prea ne muşcăm de coadă, ca să dovedim cât suntem noi de tari...

Adevărul creştin stă în mesaj, nu în biografii. Dacă Iisus a fost om, înseamnă obligatoriu că nu mai trebuie ţinut cont de ceea ce a zis? Poate că arta ar trebui să se orienteze spre alte domenii; unele care să instige la formare, nu la demolare de valori. Să nu se înţeleagă că sunt pudic, din contră: tabuurile atât de comentate din teatru şi film sunt, după mine, mai mult decât binevenite. Să nu uităm că în Imperiul Roman se ţineau spectacole în care actorii mureau „pe bune” şi luau chiar parte la orgii cu animale care mai de care mai „exotice”. Comparativ cu acele manifestări, teatrul de azi e chiar virgin. Pudismul, în toate formele lui, originează din era antică târzie şi medievală, când noile norme şi valori morale ale Bisericii au împins oamenii departe de riturile bahice şi practicile culturilor care, în fond, până atunci dominaseră lumea. Noile credinţe au exterminat efectiv aproape toate cunoştinţele antichităţii, fiind aproape la fel de grave ca urmări ca arderea Bibliotecii din Alexandria. Nu degeaba Imperiul Roman a decăzut şi Europa a intrat în regres. Morala e simplă: judecaţi cu mintea proprie şi nu cu capul altora. Iar dacă nu vă place un spectacol, nu vă duceţi şi gata... poate alţii vor să-l vadă.

Andrei MACSUT

Luni, 6 august 2007

“

N-am lăsat niciodată şcoala să se amestece în educaţia mea”. (Mark Twain)

Omul cu măciuca Am promis în articolul „KKT“ că voi vorbi despre Omul cu măciuca. Ei bine, asta o să fac. Omul cu măciuca a influenţat omenirea încă de la apariţia lui. Vreţi să vorbim despre Omul de Neanderthal din politica românească? O facem şi pe asta. Omul cu măciuca nu este o persoană a politicii româneşti, ci este un „titlu nobiliar“ la care tind sau pe care l-au obţinut (de la mine pentru ei) unele personaje de frunte de pe scena politică mare şi pestriţă (adică, mai pe româneşte, ghiveci). În ce constă această distincţie? Ea îi vizează pe băieţii care ia una bucată măciucă şi încep să dea cu ea în cine nimereşte (bine, nu chiar în oricine că are şi ei băieţii lor). Momentan, distinsa distincţie (ca să ne exprimăm „cilivizat“) e în curtea domnului preşedinte Traian Băsescu. Băiatu’ le sparge popou’ la toţi când mai iese pe TV şi începe să îi critice. Uitaţi-vă la scandalul iscat pe problema pensiilor. A ţipat sus şi tare că e un furt şi că pensiile nu se vor mări cu adevărat! Degeaba a apărut Vosganian la tot felul de şezători ca să arate de unde scoate banu’ ca să-l dea pensionarilor, căci a rămas în castronul lui Băsescu frecat cu ouă şi cu oţet la fel ca toţi cei care au iniţiat şi au susţinut acest proiect. Asta da lovitură de bâtă (deşi în final a cedat pe tonul acela de „io v-am spus“)! Să nu uităm de scandalul cu seceta când preşedintele nostru a ieşit şi a zbierat la toţi să se mişte pe teren şi s-a făcut voia Domnului, căci Tăriceanu s-a dus parcă în vizită la ţărani. Vedeţi, bă băieţi, aşa se face treaba, nu ca voi! Ai luat măciuca, ai dat cu ea (sau te-ai prefăcut că dai) şi gata treaba, încă două procente la sondaj (care, de altfel, este şi el o mare escrocherie). Asta trebuie să facă cineva ca să câştige în faţa poporului. De altfel, lumea s-a obişnuit ca atunci când zice domnul preşedinte Traian Băsescu „Bau!” toţi să dea drumul la microfoane şi la camere, să facă ediţii speciale în care să analizeze de la felul în care ţine discursul în mână până la asortarea ciorapilor cu pantofii. Apoi seara târziu se fac şezători şi continuă analiza. Chiar şi cei care îl critică spunând: vai, dar ce nesimţire din partea lui că a zis „Bau” şi n-a zis „Cioccioc!”, chiar şi aceia îl promoveză prin mediatizarea exagerată. Poate că eram mai mic şi nu îmi aduc aminte, dar nu ştiu că lumea să fi făcut atâta caz atunci când ieşea tovarăşul Iliescu şi spunea o vorbă la popor (sau

poate nu-i plăcea procedura cu bâta). Deci, de reţinut, măciuca aduce faimă, bani şi femei (da, da, şi femei!). Cum concurenţa apare exact când începe succesul, mai avem o persoană nominalizată la categoria „Pâine şi circ“, secţiunea „Omul cu măciuca“: Gigi Becali! Trebuie să recunoaştem că omul se pricepe mai bine la măciuci ca nimeni altul şi că reprezintă un adversar special pentru domnul Băsescu. În ultimul timp, domnului Becali îi lipseşte exact ce a avut domnul Băsescu: promovarea. Omul cu măciuca fără mediatizare este un om politic mort. Eu aştept cu nerăbdare alegerile prezidenţiale în care voi urmări cu atenţie lupta dintre Băsescu şi Becali. Să nu uităm că Băsescu a câştigat preşedinţia într-un stil al lui, în paşi de boxer, ţopăind şi dându-i lovituri sub centură lui Năstase, care păstra stilul oficial prin care înşira multe, dar practic nu spunea nimic. Acum este de urmărit lupta dintre cei doi, pentru că amândoi au joc de picioare şi bâte mari, cine o va mânui mai bine? Există posibilitatea ca Becali să folosească armele lui Băsescu, iar Băsescu să intre în rolul lui Năstase şi atunci să se întâmple ceea ce a fost prezis, Apocalipsa! Dar mai e mult până departe şi europarlamentarele bat la uşă. Se aud zvonuri pe la şezători şi acestea spun că pentru Becali este un moment crucial. El poate să ia un scor bun la alegeri şi să se menţină în cursă pentru distincţia Omul cu măciuca sau să se îngroape cu 2% în sondaje ca şi de data trecută. Şi Băsescu va participa cică imparţial la aceste alegeri că doar n-o să-şi lase partidu’ singur la nevoie şi va arunca un „Bau!” ca să ştie poporu’ cu cine să voteze. Se spune că am pierdut secole pe scara evoluţiei, încercând să luăm bâta în mână. Sunt curios cât o să mai treacă până o să îi vedem pe domnii parlamentari (îmi cer scuze că îi fac să sughiţe în binemeritata vacanţă), fiecare cu câte o măciucă, luându-se la cafteală prin parlament şi trecând peste amabilităţi precum „Ciocu’ mic la voi, nu la noi, că suntem la putere!“, iar de undeva să se audă strigătul războinic: „Lupii, bă!“. Aşa să le ajute Dumnezeu!

Lingăii O nouă specie pe scara evoluţiei a apărut, şi anume Lingăul (televiziunea de nişă). Cum arată aceşti lingăi? Au în loc de cap un mogul care s-a îmbogăţit peste noapte cinstit (vezi averea lui Vântu din FNI şi a lui Voiculescu din averea lui nea Nicu). În loc de trup ele au nişte băieţaşi care au făcut o şcoală de jurnalism imediat după revoluţie (sau poate nici pe aia n-au făcut-o, ci doar au gură mare) şi s-au lansat pe sticlă, fiind mari jurnalişti. Băieţii ăştia sunt responsabili de celebrele şezători făcute pe fugă imediat ce un politician mai trage o flegmă în altul. Ei se apucă şi expun tot felul de scenarii, despre traiectoria şi mărimea flegmei, despre viteza ei etc. În fine, membrele sunt reprezentate de băieţi cu şapcă şi reportofon care iau o atitudine umilă atunci când pun întrebări şi „păsărici“ sau „ţigănci împuţite“ (după cum preferă preşedintele) care se bagă şi în gura lupului ca să ia informaţia. Până la urmă ele sunt nişte televiziuni care nu fac nimic rău. Ei, nu! Fac ceva extrem de grav: manipulează populaţia! Toţi suntem intoxicaţi cu informaţii umflate precum o gogoaşă care ne sunt date bucăţică cu bucăţică spre înghiţire. Care este scopul acestei intoxicări? Pur şi simplu nevoi politice sau

afaceri. Cum primesc un telefon, băieţii încep să vorbească despre un subiect până li se acreşte şi lor, doar l-or băga în rahat (turcesc) până la gât pe unul care nu este de-al lor. Hai să nu luăm drept exemplu decât cei doi lingăi de nişă, Realitatea TV şi Antena 3. Fiecare se află în tabere diferite, Realitatea a ajuns pupincuristu’ preşedintelui (revin la şezători unde el este preaslăvit prin tot ceea ce face). Băieţii aceştia se dau exact după cum bate Vântu şi de la un timp vântul a început să bată spre Cotroceni. Există o bănuială a mea (da’ cine naiba sunt eu să am dreptul la bănuieli!) cum că Băsescu i-a dat protecţie lui Vântu numai pentru ca Vântu să-l sprijine în tot ce face. De partea cealaltă se află PC-ul în frunte cu Voiculescu, care are sprijin din partea propriei televiziuni, Antena 3. Din punctul meu de vedere, păcat de televiziune, care se luptă

pentru un partid atât de mic. În concluzie, nea Felix, mata’ cam strici orzul pe gâşte. Dacă n-ar fi televiziunile de nişă, cred că bunicul meu ar avea de suferit mult de plictiseală. De fapt, cred că asta este marea greşeală a românilor. Stau cu ochii pe un singur canal şi se cred informaţi, dar de fapt sunt intoxicaţi. Un singur sfat pentru toţi cei care se rătăcesc în ce zic lingăii: schimbaţi canalul ca să vedeţi ce mai zice şi concurenţa, pentru că numai aşa vă veţi putea crea o impresie proprie. Iar voi, lingăilor, lingeţi bine, căci partidul vă va fi recunoscător!

Pagină realizată de Jeanin BUŢU

Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud

Imitaţie de sferă //pag. 7

Sporturi urbane Un fenomen care a luat amploare în ultimii 20 de ani, de când a fost şi denumit, este acela al sporturilor extreme. Deşi saltul cu paraşuta, alpinismul extrem sau bungeejumping sunt activităţi răspândite de mai multe decenii, ultimii ani consemnează ascensiunea unui nou tip de sport: cel urban, care vizează obţinerea de senzaţii tari fără a necesita deplasări spre locuri anume sau echipament special. Un astfel de sport, de origine franceză, se cheamă parkour şi are practicanţi şi în zona Olteniei. Macs: Ce sporturi urbane practici? Sly: Parkour. Macs: Explică-ne, te rog, în ce constă. Sly: Păi, parkour înseamnă free running (alergare liberă). Te ajută să treci peste orice obstacol prin găsirea celui mai bun şi mai rapid mod de a ajunge dintr-o parte într‑alta a oraşului. Macs: Deci, practic înseamnă să urmezi o linie cât mai dreaptă dintr-un loc într-altul, trecând peste orice obstacol? Sly: Da... Te foloseşti de balustrade, copaci, clădiri, pentru a merge cât mai drept spre locul în care vrei să ajungi. Macs: Să înţeleg că se practică oriunde, nu numai pe la marginea oraşului sau în locuri ferite? Sly: Se poate practica atât în mediu artificial (săli de sport), dar mai ales în oraş. Macs: De cât timp îl practici? Sly: De aproximativ 4 luni, dar cu o mică pauză pentru examenele de sfârşit de an. Vom o sa reîncepe

antrenamentele imediat ce luăm vacanţă. Macs: Cam ce vârste au practicanţii? Sly: Poţi avea orice vârstă, dar este recomandabil să începi de pe la 17 ani. Macs: Ai avut vreodată probleme cu poliţia sau cu oameni care se plângeau că le săreaţi gardul? Sly: Nu. Ba chiar la un antrenament nişte jandarmi s-au oprit să ne privească şi ne-au urat baftă. Deşi, iniţial, când i-am văzut, eram cam speriaţi să nu se ia de noi că tot „săream“ prin oraş. Macs: Cât de popular este acest sport? Sly: Deja avem legături cu tracer-ii din Slatina, Miercurea Ciuc şi Piteşti. Sperăm să ne întâlnim în vacanţă, să vedem ce „ştie“ fiecare. Macs: Deci faceţi un fel de competiţie? Sly: Cel puţin pe Craiova, da, o să avem, că suntem deja două echipe care îl practică şi nu trebuie să fie decât una oficială pe oraş. În Craiova, cred că decât 15-20 de persoane au auzit de parkour, dar sperăm să devină din ce în ce mai popular printre craioveni. Poate se va gândi cineva să organizeze o sală de sport mai bună, pentru că nu e bine să încerci totul în aer liber din prima. Macs: A suferit cineva vreo accidentare până acum? Sly: Da... Eu mi-am fracturat un deget de la picior şi am avut muuulte zgârieturi după ce am căzut în gol vreo doi metri. Macs: Nasol! Sly: Dar trebuie să te aştepţi la aşa ceva, mai ales la zgârieturi. Macs: Presupun că senzaţia merită riscul... Sly: Poţi fi sigur de asta! Să poţi să ajungi jos pe pământ în mai puţin de 10 secunde, fără să foloseşti scările sau invers, să urci în câteva secunde, sau, pur şi simplu, să îţi consumi adrenalina, merită riscul. Macs: Sfaturi pentru amatorii acestui sport? Sly: Um... da... Înainte de a vă apuca, faceţi o încălzire foarte bună, că altfel o să aveţi febră musculară toată săptămâna, după o oră de practică.

Andrei MACSUT

Film Force One Ciudat cum unele greşeli te conduc la lucruri bune în final. Aşa eram eu într-o după-amiază acasă, plictisit, aşteptând să văd un film pe care de mult îl amânasem şi care nu mă atrăsese din simplul motiv că o avea în rolul principal pe superba Katie Holmes. Astfel, imediat ce am văzut în programul TV filmul „Fiica preşedintelui“ („First Daughter“), am ştiut că următoarele două ore aveam să fiu ocupat. După primele douăzeci de minute mi-am dat seama însă că, deşi Katie era actriţa principală, confundasem filmele, dar asta nu m-a făcut să schimb postul, dimpotrivă, am descoperit o producţie mai bună. Cu atâtea subiecte ce se dezbat pe marile ecrane în ziua de azi, de la orci, inele magice, piraţi vânaţi de tot felul de creaturi, până la cele mai secrete cazuri ale agenţiilor de securitate şi lumea adevărată care există în fapt dincolo de realitatea pe care o trăim noi, puţine filme îşi permit să vină cu ceva clasic şi să spere la un succes de masă. „First Daughter“, regizat de Forest Whitaker şi avându-l în distribuţie şi pe faimosul Michael Keaton („Batman“) în rolul preşedintelui Statelor Unite, reuşeşte să învie în stil propriu magia filmelor romantice clasice. Filmele de dragoste produse până în anii ’70 au ceva aparte, un mod în care sunt regizate, ce le oferă un statut numai al lor. Au o stângăcie în jocul actorilor şi al regiei care aminteşte privitorului constant că este doar un film, au un sunet propriu. Oricine a văzut vreodată un asemenea film nu poate uita tonalitatea gravă a melodiei din încheiere, care accentuază triumful dragostei. Să fi copiat ingredientele acestea ar fi însemnat lipsă de profesionalism, însă Forest Whitaker ştie foarte bine cum să aducă un aer clasic în filmul său, dovadă fiind detaliile ireale din unele cadre (cer

mov), ori vocea naratorului (însuşi Withaker) din deschidere. Aşa începe povestea celei mai iubite fetiţe din lume, fiica preşedintelui Statelor Unite, şi lupta ei cât se poate de normală pentru vârsta adolescenţei - cea de a se găsi pe sine, în ciuda umbrei create de tatăl său şi de regimul neobişnuit al vieţii pe este obligat să-o aibă. Trebuind să meargă la facultate exact în anul alegerilor, Sam Mackenzie ar dori o viaţă normală de studentă, dar primeşte în schimb toată atenţia presei şi a colegilor, ceea ce nu o scuteşte nici de momente penibile, nici de a se îndrăgosti de un coleg, James Lansome (Marc Blucas). Când, în sfârşit, primeşte mai multă libertate de la tatăl ei şi începe câteva aventuri prin oraş, descoperind gustul unei vieţi „adevărate“, vestea că James avea planuri ascunse o deprimă pe Sam, care, la sfaturile prietenei sale, Mia (Amerie), recurge la un plan de răzbunare ce poate afecta imaginea Primei Familii. Scenele de umor combinate cu foarte reuşite momente tandre, totul pe ritmuri de jazz, blues şi soul dau filmului acea doză de

magie care îl face foarte plăcut. Şi nu vorbesc în metafore, filmul ăsta chiar reuşeşte să te vrăjească! Pentru sugestii ori replici, mh_bica@yahoo.com.

Mihai BICĂ

Luni, 6 august 2007

“

Un castravete trebuie bine tăiat, condimentat cu piper şi oţet, apoi aruncat”. (Samuel Johnson)

Intenţii criminale tendinţe spre prostie Ştefania BĂTRÎNCA Tendinţele spre prostie sunt tot mai evidente în societatea contemporană, mulţi alăturându-se acestui cult, care prezintă o oarecare uşurinţă a lumii prin doctrina „prostum“. Psihologii văd prostia ca un proces major de găurire a minţii cu diferite lucruri inutile, un proces la care subiectul nu face nimic, nu

idei… Liane, cabluri,

Ioana IONESCU

alte alte concepţii, ziare, insecte, te veni, Al de a. r im vo cl i 50 Cent Se schimbă mobile. Fanii lu e albi ca e an fo ân le m te ră r de modele i lui Eliade vo ni fa e, ar muso m b i su mai rămas ai în sfârşit, negr sub veioză. Au de r lo ei id ea varul în lum ea. iile ce vor apăr ţele şi gângăn ii publice discuţ câţiva au făcut re ca în ni ăm gi pt ce Pe aici sunt pa Am putea să ac oate din minţi. ai am intrat cm to ar cu viaţa. Ne sc D p. io escentului m tale constituţia adol ca mierlele digi âni cântătoare nt fâ în UE. Avem

gândeşte, nu are păreri nu vrea nimic, îşi odihneşte uşor, fără grabă, mintea. La această lume, orice lucru ieşit din comun este spectaculos şi, dacă cineva se hotărăşte să devină prost, cucoana extravagantă de lângă el nu va ezita să urle „Costele... hai, dragă, să vedem şi noi ce e cu prostia asta, că am auzit că e foarte chic.“ Adepţii acestui cult se numesc proşti, dar oare ce întrebări existenţiale îşi pun proştii? Întrebări proaste? Sau să fie ca afirmaţia lui Scott Adams „Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen de întrebări pun proştii? Devin brusc deştepţi în timp ce pun întrebările?“. Oricum, acest punct sensibil al prostiei este discutabil. Dacă rolul înţeleptului este de a aduce un plus de valoare lumii, rolul prostului este să te distreze cu intenţiile sale de a te ajuta, de a înţelege, de a vorbi elevat cu tine... intenţii criminale pentru mintea mea. Boemitatea prostiei trăieşte într-un mediu ambiguu, plin de privaţiuni mai ales în rândul gândirii, este simplu, uşor, de aceea un prost te încurcă foarte tare când îţi iese în drum pentru că se ţine scai de pantalonii tăi, ca un cocoş care te ciupeşte să îl bagi în seamă. Când ajungi la limitele răbdării, îi spui direct „bă, eşti prost“, dar nu îl jigneşti, chiar deloc, pentru că sarcina cultului din care face el parte este să îi fie declarat acest lucru de foarte multe ori, să fie o convingere ce întăreşte doctrina. După ce ţi-ai încurcat mintea cu el, te apuci să zici „dracu’ m-a pus să vorbesc cu ăsta“, dar dracu’ nu are nici o vină de fapt, nu e el vinovat pentru asta, doar tu, că aştepţi manifestări deosebite de la acest specimen tot mai întâlnit.

prin centru. Se iul renovează spaţ nd şi tu ă m a, ov tunde Crai Se e. tr as no ii ta vieţ rietatea cea şi tu! Eşti prop te eş st ve In . ta as eu săptămâna … în tine. Investeşte, deci mai rentabilă. ... Nu te da cu Nou şi original . ţii lu ide vo re ei un şi tocuri. Desch Oportunitatea etele cu şosete br n a di rt ii pu or u ăt N i. nz capul de cărţ praf şi timp. Vâ că sunt sleite de l vieţii lor, nu se cărţile cu grijă fa şi de profitu ar m de ei şi tori că: „nu iţi şi spun nepăsă jurul tău, plictis mai uită în raft pendent. de am volumul“. In Independent

Jiunimea este încă un prunc şi avem nevoie de ajutorul tău să îl creştem mare, frumos şi deştept. Ca să ştim când să îi schimbăm scutecele, ne-ar ajuta să răspunzi la câteva întrebări: 1. Ce ţi-a plăcut la Jiunimea? 2. Ce nu ţi-a plăcut? 3. Care a fost articolul tău preferat? 4. Ce ai dori să citeşti în Jiunimea? Trimite răspunsurile şi orice alte sugestii sau reclamaţii: - prin mail la jiunimea@gds.ro - prin SMS la numărul: 0730.280.595 - pe Yahoo Messenger, ID jiunimea Multzam!

Deci interacţiunea cu proştii e iminentă, iar baricadarea în case e inutilă. Hiperbolele prostiei sunt reale, din păcate, nu e nici o exagerare, aşa că nu ne rămâne decât să îl luăm pe Costel şi să ne facem şi noi proşti ca să nu mai suferim ca nişte neînţeleşi cu inteligenţă, sau să ne folosim în mod înţelept de lipsurile prostului. Dacă te vei mira vreodată de câtă prostie există, ţine minte că „Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap“. (Elbert Hubbard)

şi o ată… cupă de îngheţ onul? ei cr rie sc Îţi Scrie. t nu-ţi mai ne su ste jurnale şi Taste al căror echi. Jurnale pe ur copy în şi ră gu te ultimul tip de încape în x. Capul tău es ro lorat în Xe co la uş e rt as ca tr i gă gândur Citeşte şi ba ă! iz pr n di te shop. Nu-l scoa Mozart. prea nii educaţi pe la Ada Milea. E el. Cresc şobola prin Murphy’s ire iv pr o tu şi Aruncă gură de apă. i că o să explocald… mai ia o gândurilor. Crez za te vi rie de ns mic viitorul. Sc Ai capul înci prăjeşte la ochi şi ei e id al e te at eş or oc neexpl dezi? Cl toate hăţişurile e despre tine în -ţi planşele ud ne pu şi i afl te re ca în i spaţiulu r. uscat pe ecuato de cerneală la

Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud

Sunt tânără, dar mă tratez... //pag. 8

It’s my life

de cuvinte nici nu reuşeşti să înţelegi măcar de ce. Dar nu contează, principalul e că ziua e complet stricată. Speri să reuşeşti să ieşi măcar cu fetele la „shopping“, pentru o oră-două, să te mai destresezi, însă nu poţi să le suni, căci capul ţi se învârte şi urechile îţi ţiuie de parcă ar fi un tren stricat. Ce s-a întâmplat nu e greu de imaginat: mama ţipă, căci e foarte supărată: încă nu ai mâncat şi „micul drăcuşor” a umplut casa de jucării din nou. Desigur e vina ta pentru că în graba ei de a te trezi cu acel superb sunet al maşinăriei de tortură, tu eşti responsabilă de educaţia „ciudăţeniei“, pe care, oricât de mult te-ai strădui, nu poţi să-ţi dai seama de ce a mai făcut-o!!! Doar mai avea deja una!!!... Reuşeşti cu greu şi cu multe tânguieli şi promisiuni şi, desigur, un arsenal întreg de „vrăjeli“ să o convingi pe surioara ta cea scumpă să facă curat; şi după ce te chinui să o convingi pe mama că o pizza în oraş cu fetele nu e cu nimic mai prejos decât micul dejun sugerat de ea, reuşeşti, în sfârşit, să ieşi din cuşcă. Evadezi şi te plimbi pe străzi aiurea pentru că întâlnirea cu Maria şi Ana e mult mai târziu. Ai plecat doar să respiri aerul curat (nu chiar) şi să încerci măcar pentru câteva clipe să fii singură, departe de ceilalţi, de cei de acasă mereu gata să te streseze cu ceva, de prietenele atât de dragi, însă mereu bârfitoare şi experte în a trăncăni, încât uneori capul îţi explodează. Departe de toţi şi de toate. Acum parcă nici de „Făt-Frumos“ nu mai ai chef. Ar sta aici lângă tine şi te-ar zăpăci să-i spui ce ai. Nu ai nimic. Pur şi simplu, vrei să trăieşti! Să te bucuri de cele câteva clipe în care îţi conduci singură viaţa care de fapt e a ta! Greu de găsit momente de genul ăsta şi totuşi nu poţi face nimic în acest sens. E o enigmă fără rezolvare. Nu poţi decât să mai evadezi din când în când, aşa ca azi, să te plimbi aiurea singură pe străzi şi să stai singură numai tu şi gândurile tale. Aaa… şi desigur, mai poţi să te rogi să i se strice mamei aspiratorul, să mai prelungeşti puţin visele alea cu „FătFrumos“, în care nu se amestecă nici surioara mică şi stresantă, nici nimeni.

De fiecare dată când eşti la pământ, supărat şi dezămagit şi bla-bla-bla, se trezeşte un mare deştept să-ţi spună că, deşi ai pierdut totul, mai ai ceva: pe tine şi viaţa ta. Oare? E adevărat. Te ai pe tine şi ai o viaţă. Dar chiar e a ta? E un mod simplu de a afla: analizează-ţi o zi oarecare, ziua de azi de exemplu. Ce-ai făcut? Dimineaţă, deşi ai fi vrut să dormi până pe la 11, că doar e vacanţă, a trebuit totuşi să te trezeşti la 8 dimineaţa, căci aspiratorul mamei ţi-o sugerează foarte subtil, huruindu-ţi în urechi în timpul celui mai frumos vis. Perna te trădează căci degeaba ţi-o pui în cap – zgomotul nu se opreşte şi pace. Şi astfel ziua începe mult mai devreme decât plănuisei, iar atmosfera de vacanţă, de linişte şi pace pe care ţi-o imaginasei dispare subit. Ciudat spus – dispare – o fi existat vreodată??? Greu de spus, poate în visul ăla ruinat. Căutând o speranţă cât de mică de a-ţi reface dispoziţia, speri să fi primit măcar un mesaj de la „Făt-Frumos“, cu un „bună dimineaţa“ mai calm decât aspiratorul. Asta desigur, ar fi posibil doar dacă telefonul ar mai exista acolo unde îţi aminteşti că îl lăsasei. Ciudat! Ştii clar de fiecare dată unde îţi pui lucrurile (chiar dacă de multe ori în locuri ciudate şi aiurea) însă niciodată nu le găseşti în acelaşi loc. De data asta telefonul apare mai repede decât îţi imaginasei. Sora ta mai mică se pare că nu e deloc deranjată de trezirea cu huruitul aspiratorului şi e foarte fericită că se poate juca în voie cu sacul ei de jucarii pe care îl răstoarnă în mijlocul camerei TALE. Printre ele cade, în mod surprinzător, ceea ce căutai: telefonul. „Micului monstru“ i se pare foarte amuzant, poate şi pentru că nu e ea cea care trebuie să se strecoare pe sub pat să-l recupereze. Şi iată că ecranul acestei minuni a tehnologiei pe care o adori îţi aduce vestea mult dorită: un mesaj de la „Făt-Frumos”. Însă, în loc de „bună dimineata“ şi o scurtă declarare a sentimentelor, găseşti o poveste infernal de lungă în care dragul de el îşi cere scuze peste scuze că nu mai poate veni în parc după amiază aşa cum plănuiserăţi. Superb, în toată învălmăşeala

Adelina NICOLESCU

Imitaţie de sferă Laura DRAGONU Având şinele destinului aşezate în faţa noastră, suntem nişte trecători care îşi îndrumă viaţa după o conduită zilnică a speranţelor ce ne vor putea dobândi un loc în trenul fericirii. Posibil cea mai mare parte

din viaţă ne-o petrecem visând la cum ne-am dori ca ea să fie. Te uiţi la un cuplu care se îmbrăţişează şi nu poţi să nu te gândeşti la momentul în care şi tu vei putea fi în locul lor. Cred că, până la urmă, ne rezumăm în mare parte la acest sentiment, la iubire. Este dorinţa noastră de

Da’ tu ce zici Despre ce cred analiştii şi toţi tovarăşii lor de breaslă tot auzim în stânga şi în dreapta. Am vrea să citească toată lumea şi ce credeţi voi despre felurite subiecte „fierbinţi” pe care ni le oferă scumpa noastră Românie. Pentru numărul următor din Jiunimea ne interesează să ne spuneţi: Cât mai costă o paraşută? Cum ne-aţi argumenta că sunteţi mai deştepţi decât actualul ministru al Învăţământului? Care e treaba cu Bac-ul de anul ăsta? Atenţie! Toate prevederile din „Ghidul colaboratorului” rămân valabile. Aşteptăm răspunsurile la jiunimea@gds.ro.

a ne detaşa de propria dimensiune şi de a nu ne simţi singuri precum un felinar luminând la un colţ de stradă. Poate că există un cod al iubirii care se simte vibrând în respiraţia de tineri cu impresii de îndrăgostiţi. Vrem să ne umplem golurile anoste ale inimii cu sentimente ameţitoare, cu săgeţile lui Eros care să ne îmbete cu ce altceva, decât cu o euforie a apropierii. Visăm să ne apropiem, să atingem cu vârfurile degetelor acea figură de Făt-Frumos imaginat în copilărie pe vremea când purtam o coroniţă crezându-ne prinţese. Simplificând ideea, ne-ar place să ne întâlnim „jumătatea“ şi să ne aruncăm în gol, în necunoscutul acelei persoane care ne-ar putea completa. Digerăm vise într-o cavitate toracică în care o energie haotică este pulsată de inimă şi ne simţim neputincioşi pe lângă

cupluri îmbrăţişate, devoratoare de săruturi şi dedicaţii. În singurătate simţim o mare cantitate de vid în piept, suntem incompleţi şi nu putem trăi nehrănindu-ne cu speranţa de a ne îndrăgosti. Însă, pentru mine, pare un lucru dificil să îmi deschid senin uşa intimităţilor afective faţă de cineva. Este o teamă de a nu deveni un „amator“ de iubire, o imitaţie a adevăratului prototip. Dacă am recunoaşte realitatea, am constata că iubirea adevărată este cu mult mai rară decât se crede şi că noi trăim cu fărâma de speranţă că ne-am găsit completarea. Dacă iubirea a fost comparată cu o sferă ideală, pesemne că ea este predestinată doar acelora atât de sensibili încât să-i simtă divinul. Dragostea nu este profană, iar noi adesea suntem nişte actori ai iubirii care încearcă să se joace cu poţiunile sentimentelor precum copiii cu nisipul, până când li se dărâmă castelul. Iubirea este o intrare în profunzimea unei persoane, şansa neratării trenului şi a posibilităţii de a ajunge la momentul şi la locul potrivit la întâlnirea cu „necunoscutul“. Probabil că dragostea este de la zei şi ea este prea rară, mai mult noi trăim printre cioburi de sferă care se şlefuiesc încât să formeze un rotund omenesc. Probabil că iubirea umană n-a existat niciodată, ci o stăruinţă în a nu fi singur cu cineva lângă tine, de a face un transfer de emoţii, sentimente şi impresii cu o persoană similară ţie. Închei aceste impresii cu cuvintele scriitorului mexican Carlos Fuentes: „Mă întristează ideea perechilor care se pierd, perechile care ar fi putut să fie, dar nu au reuşit, „les couples qui se ratent“, „cei care trec unii pe lângă altul ca nişte vapoare în noapte“.

Luni, 6 august 2007

“

Caracterul nostru e reprezentat de ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni“. (H. Jackson Brown Jr.)

Comunitarii, mereu la datorie Maria PÂRVULEASA Dacă am vreun animal preferat, cu siguranţă acela este câinele. E ascultător, devotat, inteligent, jucăuş; are o serie de calităţi pe care ar fi inutil să vi le înşir eu aici, de vreme ce pot fi găsite într-o revistă de specialitate sau cu un simplu google search. Totuşi, acest lucru nu mă face să împărtăşesc „pasiunea” autorităţilor pentru patrupedele lăsate slobode prin...ghici?... Fix prin proaspătul renovat centru al oraşului! La Teatru, pe Unirii, din când în când şi în English Park, nu unul, nu două, ci o întreagă haită de comunitari (nu vă imaginaţi că este vorba de poliţiştii comunitari :D) se plimbă agale printre picioarele trecătorilor, mai ceva ca la paradă. Într-o primă instanţă par, şi poate chiar sunt, inofensivi, dar asta nu înseamnă că nu pot oricând deveni agresivi sau că nu îi înspăimântă pe cei mai temători, în special pe copii. Punctul de maximă densitate canină este atins, în zona de centru, fără îndoială, la Teatru, mai precis în spatele Teatrului, unde am avut plăcerea de a număra nici mai mult nici mai puţin de opt creaturi simpatice (nu zic nu), dar imprevizibile şi oricând periculoase. Lăsând la o parte faptul că nu se asoretază de nici o culoare nici cu statuile, nici cu proaspătul importat gazon şi cu atât mai puţin cu palmierii plantaţi recent în spatele statuii lui Mihai Viteazul, nu este normal ca într-un oraş mare, cu pretenţii de comunitate civilizată, să se plimbe maidanezii laolaltă cu cetăţenii şi nimeni să nu ia nici o măsură. Îmi plac şi mie, aşa cum probabil le plac şi celor din consiliul local, dar asta nu mă împiedică să îmi dau seama că locul lor este într-un

centru special amenajat. Bine, nu aş vrea să aduc în discuţie problema adăposturilor pentru câini pentru că ar fi multe de spus şi de comentat în legătura cu modul şi condiţiile în care animalele sunt tratate, dar aş vrea totuşi să spun că locul lor nu este pe stradă. A ajuns să îţi fie teamă să te plimbi în centrul oraşului după lăsatul întunericului când deja majoritatea celor ieşiţi la plimbare s-au retras şi când încep să îşi facă apariţia animalele înfometate. Ah, era să uit! Cred că ştiţi deja ce drăguţ este atunci cănd mănânci liniştit o îngheţată sau o pizza la o terasă din zona mai sus menţionată şi un patruped apare gata să îşi „comande” şi el o porţie. Şi dacă peste prezenţa lui poţi trece uşor cu vederea, dacă eşti mai tolerant, peste gestul deloc adecvat al chelnerului care îl loveşte cu mătura, cu piciorul, cu tava sau cu ce are la îndemână în încercarea de a-l izgoni nu cred că treci cu aceeaşi uşurinţa, având în vedere că nimanui nu îi place să îşi condimenteze mâncarea cu o mică porţie de violenţă. Nu merită nici ei un asemenea comportament şi nici oamenii nu sunt obligaţi să îi suporte. În fond, câinele era cunoscut drept cel mai bun prieten al omului şi o reacţie violentă din partea lui nu face decât să stârnească revolta animalului, chiar dacă ascunsă uneori sub supunere. Pentru a fi scutiţi de incidente de tot felul, acestor câini ar trebui să le fie găsit un loc numai al lor. Iar cei ce îi compătimesc şi militează pentru existenţa lor slobozi pe străzile aglomerate ale oraşului nu au decât sa adopte un câine fără stăpân.

Iulian FIRA

„Scribuţi”: „Cârpaci”:

Ştefania BĂTRÂNCA Jeanin BUŢU Laura DRAGONU Ioana Anca IONESCU Maria PÂRVULEASA Tiberiu NEACŞU Octavian VĂCĂRESCU

Ei sunt de vină :) Materialele publicate în Jiunimea prezintă opiniile autorilor, şi nu punctul de vedere al redacţiei, care nu îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul articolelor.

N-am un job de 1.000 de euro, dar mai am încă timpul să visez neglijent pe marginea unui curs plictisitor, ronţăind capacul unui pix verde, n-am o maşină scumpă, dar am încă posibilitatea să mă trezesc într-o miercuri şi să plec la mare fără teama de a fi concediată (chiar dacă trebuie să merg cu naşul, pentru că banii de bilet fie nu i-am avut deloc, fie i-am cheltuit deja pe vreo bluză care „mi-a făcut cu ochiul“); n-am un cont mare în bancă, dar am încrederea că dacă lipsesc de la facultate n-o să fie nimeni care să dorească să-mi ia locul, ci o să am colegi de la care să iau cursurile. N-am costume Armani, dar am încă posibilitatea să mă încalţ în tenişi şi să mă îmbrac în blugi fără să-mi fie teamă că voi fi concediată pentru că nu sunt îmbrăcată corespunzător; nu-mi permit să merg la cei mai tari stilişti, dar pot totuşi să îmi vopsesc singură părul în roz sau în şuviţe verzi fără să fiu în pericol de a fi concediată pentru că nu am un look profesional; nu am bani să merg în cele mai tari cluburi, dar am prieteni buni alături de care pot să beau o bere şi să dansez până dimineaţa pe o terasă fără fiţe; nu plec în vacanţă în cele mai exotice locuri, dar pot încă să plec când vreau cu rucsacul în spate prin toată ţara (că doar s-a inventat autostopul!); nu am bani sămi cumpăr toate CD-urile cu muzică sau DVD‑urile cu filme, dar există DC++-ul şi ce-i mai important e că mai am încă timp

Sunt sigură că autorităţile ar aprecia gestul, iar ceilalţi poate i-ar urma modelul.

Vrei să... „Zbiru“:

Sunt tânără, dar mă tratez…

CINE poate scrie pentru Jiunimea? Oricine cu vârsta până în 25 de ani.

să mă bucur de ele fără grija că trebuie să mă trezesc a doua zi la prima oră pentru a merge la serviciu; nu am un salariu cu 4 zerouri, dar am încă timpul să colind anticariatele pentru a găsi o carte bună sau o bijuterie superbă uitată prin praf; nam propria casă, dar am camera mică de la etajul 2 în care încap toţi prietenii mei şi o chitară; n-am relaţii în „lumea bună“, dar am prieteni cu care pot discuta şi despre altceva decât maşini şi case luxoase, cota acţiunilor la bursă sau rata inflaţiei; n-am încă o idee prea clară despre ce-o să mă fac când „o să fiu mare“, dar am încă dorinţa să încerc să salvez Roşia Montană sau Vama Veche şi am încă încrederea că pot schimba ceva în lumea mea. Nu am multe, dar am voinţa de a nu fi un „om-abţibild“; am încrederea infantilă că se poate schimba ceva în bine şi am puterea adultă de a cere şi de a face aceste schimbări! N-am în buzunare nimic din banii mulţi pe care părinţii mei, binevoitori, şi-ar fi dorit să-i am, dar am multe vise pe care le vreau transformate în realitate. N-am schimbat încă zilele negre şi nopţile albe pe zile albe şi nopţi negre, pentru că această combinaţie, deşi alcătuită din aceleaşi nuanţe, mi se pare mult mai cenuşie… N-am mai nimic, dar am cei 19 ani ai mei. Şi mie mi-e suficient! Vouă?

Mihaela TUDOR

Toţi jiunimiştii ţin să-i prezinte scuze SAREI CIUCULETE, al cărei articol, „Resturi de zid şi inimi“, a apărut semnat de altcineva. În veci nu ne vom ierta!

Ghidul colaboratorului

CE se poate scrie pentru Jiunimea? Orice îţi trece prin cap, ai pe suflet sau îţi place la nebunie. CUM se poate scrie pentru Jiunimea? Trimite la jiunimea@gds.ro un e-mail în care să îţi menţionezi numele şi prenumele, vârsta şi numărul de telefon şi ataşează la el articolele tale, cu titluri meseriaşe şi poze sugestive. Materialele trebuie ataşate în format Word sau Open Office, maximum 3.000 de caractere cu diacritice. Dacă nu ai calculator sau acces la internet, poţi să le aduci scrise de mână la secretariatul Gazetei de Sud (Craiova, str. Câmpia Islaz, nr. 97A).

ni te alături

UNDE vor apărea articolele tale? În Jiunimea, supliment editat de Gazeta de Sud, realizat de tineri, pentru tineri. Articolele tale vor fi evaluate de către echipa redacţională. Dacă nu ţi-au fost selectate materialele, nu te criza, pentru că articolele rămase intră în cursa pentru numărul viitor. Dacă eşti perseverent, nu numai că vei reuşi, dar vei şi intra în vizorul Gazetei de Sud. CÂND apare Jiunimea? Bilunar, lunea, în prima şi a treia săptămână. Pentru a intra în cursa pentru următorul număr, articolele trebuie trimise în cel mult o săptămână de la apariţia ultimului număr. Noile articole se vor întrece cu articolele rămase nepublicate de la numerele precedente. Ca să nu uităm: am spus bilunar, dar, dacă ne obligaţi, poate îl facem săptămânal... DE CE să scrii pentru Jiunimea? Pentru că ai ocazia să te exprimi aşa cum îţi doreşti (Gazeta de Sud se obligă să nu modifice în nici un fel conţinutul şi forma articolelor) şi, pe deasupra, mai primeşti şi bani pentru asta: fiecare articol va fi recompensat cu 25 RON; într-un număr al Jiunimii nu pot fi publicate mai mult de două articole ale aceluiaşi autor. Cel mai bun articol al fiecărui număr va apărea pe prima pagină şi va fi recompensat cu 50 RON.