POVESTI DE LA 2 MAI

CAPITOL INTRODUCTIV „Dumnezeu a inventat odihna şi sărbătoarea. Ca să facă şi el ceva, Dracul a inventat vacanţa.”1 (Irina Nicolau ).

Este fraza de la care am ales să plec în lucrarea de faţă. Vacanţa, această gestionare a timpului, care face parte din ritmul de viaţă a unei bune părţi din populaţia planetei. Îmi amintesc cum în dimineaţa zilei de 15 septembrie ne întâlneam la şcoală, apoi la liceu, şi, până târziu, chiar în facultate, prima întrebare a rămas: „Unde ţi-ai petrecut vacanţa?” , iar răspunsurile erau de cele mai multe ori „la mare”, „la munte” sau „la ţară / la bunici”. Urmau invariabil compuneri şcolăreşti cu tema unde ne-am petrecut vacanţa. Ulterior, imaginea vacanţei „mari” începea să se estompeze încet încet până ce se transforma în ceea ce se numim amintire – cu care te hrăneai în aşteptarea viitoarelor vacanţe de Crăciun ori de Paşte. Ca şi acum. Oare nu toată lumea face asta, mă întreb. Oare nu trag oamenii din greu la lucru, pe băncile şcolilor, în diferite instituţii/fabrici/firme, în călătorii de afaceri, în deplasări de serviciu, conferinţe, etc, pentru a se relaxa mai târziu într-un anume timp liber, numit de regulă vacanţă, concediu, week-end? Îmi vine în minte o frază recent parcursă care spunea că dacă unsprezece luni pe an trebuie să trăieşti, pe a douăsprezecea vrei s-o trăieşti. Atunci probabil timpul îţi aparţine puţin şi ţie, fie el doar pentru câteva zile sau câteva săptămâni. Vorbind despre sărbătorile satului vechi, în Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele, Irina Nicolau spunea: „În vremurile acelea, timpul era altceva decât macaroana fiartă pe care astăzi oamenii o mărunţesc mecanic pe bază de calendar: week-end plus cinci zile lucrătoare, alt week-end şi cinci zile lucrătoare şi tot aşa mereu, o dată pe an un concediu – dacă nu eşti şomer sau pensionar”.2 Mă gândesc apoi că ceea ce ar putea lega cumva sărbătoarea de vacanţă ar fi o altă percepere a timpului, o altă „mărunţire” a sa, un alt mod de a-l trata, prin urmare un alt fel de ordonare a vieţii, un alt ritm. Paul P. Drogeanu discută în cartea sa Practica fericirii, despre „instituţia sărbătorii” şi „principiul cultural al sărbătorescului”3 ca reprezentând concepte cheie „în analiza formelor culturale, literare, artistice, şi a culturii ca întreg.”4 Cel care a instituţionalizat sărbătorescul ca „realitate culturală autonomă în etnologie şi filosofie”5 este ungurul Karl Kerenyi, însă înaintea lui, filosoful român Vasile Băncilă vorbea despre „duhul sărbătorii”, despre „blestemul cu trei feţe care dispare în sărbătoare”, blestem reflectat în contradicţiile interioare ale eului, în conflictul om-societate şi în relaţia cu natura, adică „realitatea ca atare”, care adesea îţi induce sentimentul că, de cele mai multe ori, nu înţelegi 1

Nicolau, Irina, Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, pg.

99 2 Nicolau, Irina, idem, pg. 106 3 Drogeanu, Paul, Practica fericirii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, pg. 11 4 Drogeanu, Paul, idem, pg. 47 5 Drogeanu, Paul, idem, pg. 48

1

nimic. În acest sens s-ar putea vorbi de o anulare parţială a acestor tensiuni în sărbătoare şi festiv, cu alte cuvinte, de o „modelare a fericirii” 1 . Iar o astfel de „filosofie a sărbătorii, justifică cel puţin o etnologie a fericirii”.2 La rândul său, vacanţa constituie o uriaşă realitate culturală, cu implicaţii multiple în economic şi social. În capitolul „Turistul” din volumul Omul secolului XX editat de Polirom, cercetătorul Hasso Spode îl citează pe istoricul britanic John Pimlott care, în 1947, considera că „ştiinţa istoriei a ignorat una dintre cele mai importante caracteristici ale culturii moderne: migraţia celor în concediu spre mare, sat şi munte”.3 Vacanţa, sau cel puţin un anumit tip de vacanţă, se află în strânsă legătură cu turismul, iar dacă stăm să ne gândim puţin ce reprezintă acesta în ziua de azi, în contextul societăţii globale, ca să folosesc o formulă demult consacrată, răspunsul este mai mult decât evident : turismul a devenit una din ramurile principale ale economiei mondiale. În prezent, antropologia turismului cunoaşte două abordări importante : una care investighează şi încearcă să identifice originile turismului, şi o alta care relevă impactul produs de acesta. Există locuri care au fost complet modificate în urma afluxului turistic, există chiar comportamente şi „practici” turistice, cum le numeşte autorul Hasso Spode, există ţări a căror economie se bazează masiv pe turism. În România, cercetările antropologice si sociologice asupra acestui subiect, sunt aproape inexistente.

Desigur, România, nu este încă o ţară care să-şi fi valorificat pe deplin potenţialul turistic. Totuşi există destule locuri în care se merge. Iar în ultimii ani s-a conturat un tip de turism, cel rural, ale cărui aspecte vor fi probabil cercetate îndeaproape în curând.

Lucrarea de faţă se va ocupa de povestea unui loc: satul dobrogean 2 Mai, situat în vecinătatea altui sat, Vama Veche, şi în apropierea graniţei bulgare. Un loc de pe litoralul românesc unde turismul a cunoscut o variantă iniţial underground, dacă mi se va permite să folosesc acest termen, trecînd ulterior, şi anume după Revoluţia din 1989, într-o altă fază, aceea a unei continue şi profunde schimbări.

Experienţa vacanţelor personale petrecute la mare în satul 2 Mai este ceea ce m-a determinat să-mi concentrez cercetarea pe acest spaţiu. Este povestea unui loc, sau cel puţin o parte din ea, refăcută prin povestirile altora – localnici şi cei ce au mers sau merg în sat. Ce a însemnat acest loc pentru anumite categorii de oameni şi ce înseamnă încă, cum anume se realiza turismul aici, perspective şi percepţii diverse, reacţii stârnite în conştiinţa societăţii civile legate de evoluţia locului, vor fi prezentate pe parcursul a patru capitole. Am vrut iniţial să realizez o dublă cercetare : 2 Mai şi Vama Veche, întrucât nu numai că nu poţi folosi un nume fără să-l citezi numaidecât şi pe celălalt, dar istoriile acestor localităţi merg în paralel până târziu. Am realizat destul de repede că subiectul este mult prea vast 1

Drogeanu, Paul, idem, pg. 41 Drogeanu, Paul, idem, pg. 11 3 Omul secolului XX, Editura Polirom, Bucureşti, 200, pg. 97 2

2

pentru a fi epuizat în câteva luni de cercetare, cu atât mai puţin într-o lucrare de diplomă, prin urmare m-am rezumat la câteva aspecte despre care am considerat că se află în vecinătatea abordărilor etnologice, şi am amânat intenţia iniţială pentru un viitor poate nu foarte îndepărtat. Ceea ce a rezultat în final este un studiu bazat în mare parte pe istorie orală. Aceasta ar fi şi raţiunea pentru care am intitulat lucrarea Poveşti de la 2 Mai. Materialele care compun respectivele poveşti au fost adunate pe parcursul mai multor luni. Au existat două terenuri propriu-zise în 2 Mai: o săptămână în decembrie 2003, moment propice pentru a descinde în sat, când am obţinut informaţii bogate şi variate – oamenii aveau chef de vorbă şi de poveşti chiar la gura sobei, majoritatea neavând nimic altceva de făcut, şi o altă săptămână în martie 2004, mai săracă în date, din cauza treburilor începute de oameni în gospodărie, însă foarte utilă pentru completarea anumitor detalii şi pentru întrevederi suplimentare cu vechii interlocutori. În afara acestor interviuri, am realizat o serie de înregistrări cu persoane ce au frecventat satul mai mulţi ani la rând în calitate de turişti, pentru a obţine astfel o dublă perspectivă a istoriilor legate de 2 Mai. În conversaţiile cu sătenii am urmărit firul întrebărilor „Când au început să vină turişti în sat?

Când aţi găzduit pentru prima oară?” . De regulă, povestirile şi rememorările se legau după aceea de la sine, totuşi nu în toate cazurile, căci au fost oameni care mi-au mărturisit că ei nu se pricep să vorbească, iar atunci dialogul trebuia purtat abil, cu întrebările formulate simplu şi aparent banal.

Alegerea celor care au fost găzduiţi la 2 Mai am făcut-o pentru început reţinând nume menţionate de săteni, ulterior urmând recomandările din persoană în persoană.

Următorul pas a fost transcrierea înregistrărilor, alcătuirea unor fişe de observaţie asupra interviurilor şi împărţirea pe teme comune . A urmat punerea cap la cap a informaţiilor şi selectarea acestora. Interviurile au fost realizate cu un reportofon digital, existând aproximativ 30 de ore de înregistrări. Alte materiale le-am preluat de pe Internet sau mi-au parvenit prin email.

Revenind la structura lucrării, voi prezenta într-un prim capitol informaţii succinte din istoria evoluţiei turismului, pentru a-mi situa subiectul într-un context general şi universal, particularizând apoi prin menţionări despre turismul românesc interbelic, ca realitate anterioară celei prezentate, nu foarte îndepărtată în timp. Am făcut de asemenea referiri la proiectul sistematizării şi amenajării litoralului românesc la care a participat arhitectul Cezar Lăzărescu alături de echipa sa şi am discutat despre localitatea 2 Mai în raport cu acest proiect. În acelaşi prim capitol există scurte date legate de începuturile localităţii, apariţii ale primilor turişti şi anii când localnicii au început să închirieze regulat.

Capitolele II şi III se ocupă de povestirile propriu-zise : povestiri ale localnicilor despre cei pe care i-au găzduit, păreri despre satul lor şi despre cum s-a schimbat acesta în ultimele decenii, alături de

3

povestiri ale celor ce-au venit aici, amintiri despre gazdele pe care le-au avut, despre împrejurările când au mers la 2 Mai întâia oară, despre grăniceri şi controalele acestora, la care se adaugă povestiri despre ei înşişi sau despre alţi frecventatori regulaţi ai satului.

Capitolul al patrulea încearcă să identifice şi să prezinte pe scurt modificări de context produse în localitate după anii’90. Capitolul se referă de asemenea la proiectul iniţiat de unii membri ai Societăţii Civile din România, intitulat „Salvaţi Vama Veche – 2 Mai”, şi dezbate în continuare câteva concepte cum ar fi ecoturism, spaţiu alternativ, turism aşa-numit underground, încercând să aplice aceste concepte situaţiilor trecute şi actuale identificate în 2 Mai. Este un capitol conceput ca şi posibilă concluzie, însă întreaga „poveste” rămâne deschisă, sugerând noi direcţii de cercetare sau continuare.

CAPITOLUL I 1. Câteva date din istoria turismului

4

2. Turism românesc interbelic. Balcic 3. Despre proiectul amenajării litoralului românesc. Satul 2 Mai în acest context 4. Începuturile localităţii 5. Repere ale satului. Strada principală / uliţe laterale. Apariţii ale primilor turişti 6. De vorbă cu domnul Alexoiu Ion

1.Câteva date din istoria turismului.

5

Călătoria s-ar putea spune că există de când lumea ; fiecare veac are călătorii săi. Totuşi, se poate călători în atâtea feluri, cum şi o vacanţă poate fi folosită în atâtea moduri. Turismul, aşa cum se prezintă el astăzi, nu cunoaşte o foarte lungă istorie – ea datează aproximativ din secolul al XVIII-lea.

Folosind drept bază de date informaţiile oferite de Hasso Spode în capitolul deja menţionat din Omul secolului XX, voi enumera momentele şi împrejurările cele mai importante în urma cărora s-a conturat ideea de turism, cu tot arsenalul ataşat ei ulterior.

Secolul al XVIII-lea, cu ale sale pelerinaje, călătorii la băi, grand tour si petit tour - aşa numitele perioade de formare în străinătate adoptate în special de tineri aparţinînd anumitor clase sociale - , nu cuprindea încă marea ori muntele ca locuri indicate spre a merge şi petrece timp. „La fel ca şi muntele, şi ţărmul mărilor trecea drept pustiu şi neospitalier” 1, spune Hasso Spode citând atribute din vechea tradiţie antică, în care, potrivit categoriilor vremii, „numai natura făcută utilă, cu câmpuri şi păduri, era considerată plăcută şi frumoasă” 2 . Cu toate acestea, literatura evocă munţii şi mările în nuanţe nostalgice, un soi de nostalgie în faţa eternei şi puternicei naturi, iar în curând, apelor marine şi aerului de munte li se vor atribui proprietăţi curative. Anglia este probabil prima ţară de pe continent unde vor lua naştere staţiuni maritime – seaside resorts – pe locul unor sate şi staţiuni balneare ( Scarborough, Brighton, Ramsgate, Margate) . Cu toate acestea, numărul de călători este încă foarte limitat. Teoria expusă de Hasso Spode cu privire la perspectiva turistică este că aceasta a apărut „pe fundalul unor linii de evoluţie spiritual-filosofică, politic-statală şi organizatoric-tehnică” 3 acumulate în secolul al XVIIIlea.

Urmând firul în continuare, vom ajunge în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se produc câteva inovaţii care vor contribui în mod esenţial la dezvoltarea turismului modern. Acestea sunt ghidul turistic, calea ferată, călătoriile de grup (un anume Thomas Cook din Leicester, baptist, este cel a iniţiat excursii duminicale cu trenul pentru muncitori, organizînd şi conducând mai apoi primul tur al continentului : Antwerpen, Waterloo, Rhin, Heidelberg, Strasbourg, Paris), şi, nu în ultimul rând, concediul plătit, introdus mai întâi pentru „slujbaşii publici - Regulamentul Imperial din Germania, 1873”4, devenind până în preajma primului război mondial un „bun comun” la care putea avea acces „o zecime până la o cincime din populaţia salarizată a ţărilor industriale”. În perioada interbelică, durata concediului scade în toate ţările ca şi frecvenţa turismului; apar organizaţii şi societăţi de călătorii, iar prin anii ’30 se conturează turismul social ; există asociaţii precum Asociaţia Naţional - Socialistă „Energie prin bucurie” (KdF) în Germania, ale cărei scopuri 1

Spode, Hasso, Omul secolului XX, capitolul Turistul, Editura Polirom, Bucureşti, 200, pg. 99 Spode, Hasso, idem, pg. 99 3 Spode, Hasso, idem, pg. 101 4 Spode, Hasso, idem, pg. 105 2

6

erau „controlul, dirijarea consumului, patriotismul, sănătatea naţiunii, încurajarea turismului şi mai ales producerea loialităţii”.1 KdF a organizat milioane de excursii scurte şi călătorii. Turismului social i se va adăuga şi o anumită politică a timpului liber ; se vorbeşte despre „mitul recreerii”, despre contribuţia călătoriilor la „înţelegerea între popoare”, se fac tabere de vacanţă ; se creează foruri de propagandă , ce deţin un Birou Central Internaţional „Bucurie şi muncă” şi susţin congrese. În 1936, în constituţia Uniunii Sovietice este trecut dreptul la concediu. În 1948 concediul apare în Carta Drepturilor Omului.

Către jumătatea anilor 50, cotele turismului se apropie iarăşi de acelea specifice perioadei antebelice. Iar în anii 60 se produce explozia turismului în masă. Concediul devine un bun de consum al culturii de masă. „Statele din blocul estic luau şi ele parte la aceasta evoluţie, în pofida unei forţe economice mai scăzute”2 , afirmă Hasso Spode.

2. Turism românesc interbelic. Balcic Nu o să fac referire la tipuri de călătorie şi călători în peisaj local, anterioare perioadei dintre războaie, pentru că m-aş îndepărta prea mult de la subiectul lucrării. Voi prezenta prin urmare câteva scurte observaţii asupra felului în care se călătoreşte în România anilor interbelici. Turismul se centrează în jurul mersului la mare sau la munte, de regulă o lună într-o parte, o lună în cealaltă parte.

Dintr-un articol găsit întâmplător pe Internet, aparţinând lui Marius Petrescu, citez următoarea frază : „Datorită acestui veritabil exod marile baluri sau serate bucureştene se întrerupeau până la începutul toamnei. Pe deasupra, se închidea şi stagiunea teatrală sau muzicală (...), deci se goleau şi sălile de concerte, ca să nu mai vorbesc de expoziţii” (http://www.rolitoral.ro/prezentari/prezentari5.htm ) . Într-adevăr, lumea „bună” , artişti plastici, scriitori, ziarişti, actori, dar nu numai, se deplasează : înspre Techirghiol, înspre Constanţa, înspre Mamaia, înspre Carmen Sylva – actuala Eforie Sud de astăzi, înspre Mangiabunar (Costineşti), şi mai ales înspre Balcic. Luna august este rezervată de regulă mersului la ţară, la moşie, la rude ori prieteni, şi la munte, în special pe Valea Prahovei.

Balcic rămâne totuşi punctul forte, atrăgând un număr însemnat de vizitatori. „La Balcic pictau Steriadi, Sirato şi alţii, care închiriau căsuţe ieftine de la turci şi bulgari. Dar existau şi artişti din familii bogate care aveau propriile lor vile”, citesc în acelaşi articol virtual.

O carte aparţinând autorului Emanoil Bucuţă, publicată la Craiova în 1931 şi reeditată de curând, oferă câteva note interesante şi destul de obiective asupra localităţii care la acea dată tinde din ce în ce mai mult să devină o nouă staţiune. Voi reproduce câteva pasaje din carte spre a oferi o imagine asupra 1 2

Spode, Hasso, idem, pg. 113 Spode, Hasso, idem, pg. 116

7

felului cum este conştientizată şi descrisă dezvoltarea locului: „Balcicul încearcă să ajungă o staţiune balneară de Mare, la fel cu Mamaia, cu Carmen Sylva şi cu Mangalia. O parte din suta de mii de turişti marini, trimeşi în fiecare an de România continentală spre ţărmul cu valuri, nimereşte şi aici.

Sînt încă în număr mic, dar destul ca să dea şi să menţină acea trăsătură de tinereţe oraşului de bătrâne amintiri istorice şi de ruine geologice. De curând, el are o instalaţie modernă de băi, în partea de sus. E numai un început şi planul întreg prevede lucrări mari, oprite deocamdată în loc”.1 Sau : „Muşuroaiele goale şi măcinate de ploi dinspre Tusla au căpătat panglica unui lat bulevard în linie dreaptă şi schiţa de verdeaţă a unui parc. Locurile necălcate înainte decît de clienţii zalhanalei apropiate sau de cotigele rupătoare de oase ale transporturilor de bolnavi la lacul care se vorbeşte să fie schimbat în port de pescari, cunosc din ce în ce mai mult alaiul de scăldători în haine uşoare, văluri fîlfîite îndărăt şi umbrele leneşe pe-un umăr, colorate viu, sau goana automobilelor. De deasupra, mahalaua tătărască apleacă ochii mari albi, mirată de această viaţă neaşteptată. Plaja e cam scurtă şi stâncile n-au fost încă toate curăţate.”2 Balcicul este de altfel evocat în scrierile autorilor interbelici, mulţi dintre ei obişnuiţi ai cercului lovinescian. În curând el va deveni principalul loc de vilegiatură al protipendadei bucureştene în special, şi al artiştilor plastici ce vin aici pentru a locui şi a picta.

Acestea fiind spuse, îndrăznesc să formulez o întrebare : este posibil ca tradiţia comunităţii interbelice de la Balcic să se fi strămutat treptat treptat, în urma evenimentelor istorice soldate cu cedarea Cadrilaterului, către zone precum ar fi localităţile Mangalia, Eforie Sud, satele Schitu, situat în preajma Costineştiului de azi, 2 Mai, Vama Veche? Răspunsul este relativ greu de verificat ; pentru a-l formula fără teama că ceea ce spui s-ar putea să nu fie valabil, ar trebui luată urma unor persoane aparţinând vechii generaţii de „întemeietori” ai mersului în aceste locuri, ceea ce nu este atât de la îndemână, mai ales că mulţi dintre ei probabil nu mai sunt în viaţă. Într-o conversaţie purtată la data de 28 februarie 2004 în Focşani cu domnul Luca Piţu, profesor la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi şi scriitor eseist, acesta îmi povestea despre împrejurările în care i-a cunoscut pe Alexandru Paleologu şi Mihail Şora la 2 Mai, pe primul cu ocazia unei plimbări în aşa numitul Golf al Amiralului, adaugînd că „făceau parte din generaţia care frecventase altădată plajele de la Balcic”. Am mai aflat tot de la domnul Luca Piţu despre un anume Patraulea, întâlnit de asemenea la 2 Mai, fost inginer, care se ocupase înainte de război şi de afaceri cu lemn de Ceremuş, în Cernăuţi, unde se stabilise.

1

Bucuţă, Emanoil, Balcic, Colecţia Apollo, Oraşe şi locuri de artă, Editura Ramuri, Craiova, 1931, pg.

6 2

Bucuţă, Emanoil, idem, pg. 7

8

„Acest Patraulea, care avea cunoştinţă de comunitatea de nudişti interbelici de la Balcic, era destul de liber în expresie, se întâlnea cu oameni de vârsta lui (în ’84 avea în jur de şaptezeci de ani ), toţi avocaţi, erau faimoşii foşti avocaţi, vorbeau deschis împotriva tovarăşului Ceauşescu, (...) el ne-a povestit că această comunitate de la Balcic s-a mutat după cedarea Cadrilaterului la 2 Mai, Vama Veche, (...) când avea chef, nu avea întotdeauna chef de povestit. Eu presupun că mutarea s-a produs chiar în ’41, Cadrilaterul a fost cedat în ’40 (...) Patraulea nu cunoştea lumea artiştilor dar putea să dea o idee despre atmosfera din Balcic.” În orice caz, la câţiva ani după cel de-al doilea război mondial, la 2 Mai şi la Vama Veche au început să vină familii şi grupuri de persoane, iniţial destul de reduse ca număr, lărgindu-se apoi treptat pe parcursul următoarelor decenii. Cel puţin aceasta rezultă în urma discuţiilor pe care le-am avut cu diferite persoane al căror nume vor fi menţionate pe parcursul lucrării.

Argumentele pentru un răspuns favorabil la întrebarea formulată nu sunt cu totul excluse. Cert este că 2 Mai şi Vama Veche au devenit, din sătuce aproape anonime, pierdute pe un colţ de hartă, locaţii ale litoralului românesc extrem de cunoscute şi frecventate în prezent.

3. Despre proiectul amenajării litoralului românesc. Satul 2 Mai în acest context.

Utilizând un studiu expediat prin e-mail de către conf.dr.arh. Augustin Ioan, al cărui autor este alături de prof.dr.arh. Ana Maria Zaharide şi intitulat „Arhitectura românească postbelică – recuperarea unei epoci”, am extras câteva informaţii pe care le-am considerat utile pentru a înţelege mai bine backgroundul social al acelor ani. Având drept intenţie investigarea şi reconsiderarea anumitor porţiuni de arhitectură românească postbelică, studiul cercetează câteva aspecte legate de procesele de „nouă gândire urbană”, de „rescriere a satelor în cheie socialistă”, „de sistematizare a teritoriului naţional”, cărora li se suprapun un tip de discurs arhitectural „auto-justificator, identitar” ce urmăreşte inventarea unui „specific naţional” în anii ’70 şi ’80, dar şi forme de arhitectură modernă „care începuse să îşi pună inteligent şi, deocamdată, tatonant, problema referinţei folclorice locale”. O altă chestiune discutată este cea a concursurilor pentru proiecte de arhitectură ; unul dintre aceste proiecte este acela al sistematizării litoralului Mării Negre. Se ştie că atunci, arhitecţilor ce s-au ocupat de respectivul proiect, li s-a dat o oarecare libertate de a nu construi întocmai după model stalinist, şi atunci au rezultat câteva construcţii curajoase, fără a purta evident amprenta expresiei oficiale. Iată un fragment din studiul menţionat : „Jumătatea deceniului şase scoate din amorţire proiectele pentru litoral şi le dă amploare, dar abia în anii şaizeci şi şaptezeci ele vor fi implementate cu vigoare, „terraformându-se „ întregul litoral. A urmări proiectele pentru Năvodari, Eforie, Vasile Roaită, Mangalia şi, ulterior, pentru

9

Mamaia înseamnă a face o descriere exactă a tuturor etapelor prin care a trecut arhitectura românească în anii de după stalinism. De la perspectivele curat realist-socialiste pentru un Năvodari rezultat din munca forţată a deţinuţilor politici la canal şi hotelul Bucureşti din Mamaia (...) pe de o parte, pînă la restaurantul Perla(1959), restaurantul-club din Eforie(1957-58) sau niemeyerianul restaurant pe faleză din Mangalia (1959) pe de altă parte, se întinde o schimbare la faţă radicală a modului în care echipa lui Cezar Lăzărescu şi ceilalţi arhitecţi ai litoralului au văzut arhitectura.(...).

Arhitectura litoralului (care continuă ca fenomen şi dincolo de limitele perioadei aici studiate, prin proiectele de la Olimp, Neptun, Saturn şi Cap Aurora) este probabil, dincolo de Bucureşti şi de centrele civice, fenomenul cel mai consistent şi mai important în înţelegerea arhitecturii româneşti postbelice.”

Aşadar, către finalul anilor ’50, începutul anilor ’60 se demarează lucrările ce se vor finaliza prin crearea faimoaselor staţiuni pe care le cunoaştem în ziua de azi. În perioada interbelică, multe dintre aceste localităţi fuseseră exploatate în sensul unei utilizări medicalo-balneare, însă de data aceasta ele vor deveni locuri pline de hoteluri şi restaurante, în care din ce în ce mai mulţi oameni încep să-şi petreacă concediile acordate de stat şi vacanţele.

Iată ce mi-a relatat domnul Alexoiu Ion, unul dintre informatorii mei de la 2 Mai : „Pe vremea cînd eram noi tineri erau 100m de plajă aici la 2 Mai, cum cobori pe la tabără, acum au rămas vreo 30. Eu bănui de unde a fost, părerea mea, când s-au construit staţiunile, s-au făcut diguri pe la Mangalia şi pe aicea , cred că digurile au apărut începând din ’73 pînă-n ’77 şi probabil s-au umflat apele şi au acoperit nisipul, asta e una, şi a doua, zic eu, prin toamna lui ’65 sau ’66, a venit de la Bucureşti o societate din asta mare cu utilaje, cică se fac staţiuni, se fac blocuri pe malul mării, şi s-a cărat nisip cu basculantele de aici din 2 Mai şi Vama Veche înspre staţiuni că nu era destul nisip acolo(...), s-a cărat o toamnă şi o primăvară, ce mai, câteva luni bune (...) a fost aşa o lucrare rapidă, în doi-trei ani s-au ridicat blocuri, apoi a început să se definitiveze Olimpul, Neptunul.(...) Până atunci nu prea venea tineret la mare, apoi a început la Costineşti, s-a făcut acolo o staţiune pentru studenţi, veneau acolo programaţi.”

2 Mai a făcut mult mai târziu parte de pe lista cu localităţi ce urmau să fie preschimbate în staţiuni, cândva spre finalul anilor ’80. Intenţia oficialităţilor ar fi fost de a demola satul şi de a-i strămuta pe locuitorii acestuia, proiect care nu a mai avut loc datorită Revoluţiei din ’89.

Totuşi, în condiţiile proaspătului litoral românesc şi posibilităţii generale de a merge pe timpul verii în diverse staţiuni, existau persoane care continuau să se ducă la mare în sate precum 2 Mai şi Vama Veche unde închiriau camere de la localnici sau stăteau la corturi, având propriile raţiuni pentru a face aceasta.

10

Domnul Paul P. Drogeanu, cercetător la Institutul de Folclor „C. Brăiloiu”, într-o convorbire ce datează 2 martie 2004, spune : „Modurile de vacanţă care erau oferite de către stat erau foarte puţine, sărăcăcioase şi foarte împărţite, fără prea multe posibilităţi de creativitate personală(...). Pe de altă parte posibilităţile materiale erau extrem de restrânse, aşa că s-a creat un mod de a merge la mare sau la munte care în general era bazat pe un tip de turism moştenit dintre cele două războaie – bazat pe gazde (...) şi această relaţie între turist şi gazdă a creat un tip de turism foarte uman, mai ales în opoziţie faţă de ceea ce oferea statul. Era un tip de relaţie bazată pe încredere, într-o perioadă de timp când orice deplasare, orice nou venit era privit cu suspiciune.”

Această formă de „turism uman” cu rădăcini mergând în deceniile interbelice, se pare că a fost din ce în ce mai mult adoptată de oameni, poate şi pentru că ea permitea existenţa unui program flexibil în comparaţie cu rigiditatea celui de la hotel sau cu alte modalităţi de organizare a timpului liber.

Cu toate acestea, toţi sătenii care le-au închiriat acestor oameni case la 2 Mai şi pe care i-am intervievat, mi-au mărturisit că ei, părinţii ori bunicii lor nu se gândiseră iniţial că marea ar putea să le aducă vreun profit, în sensul că lumea avea să înceapă să plătească pentru a fi găzduită în casele lor. „Dacă ştiam că o să se închirieze, ştiam eu cum să-mi fac casa de la început, făceam altfel, puneam veceu în casă, puneam uşi în loc de ferestre” , mi-a spus Victoriţa Petrescu (16 martie 2004). Mulţi dintre ei s-au aşezat în preajma mării considerând-o doar „o apă”.

3. Începuturile localităţii De la primăria comunei Limanu, de care aparţine şi 2 Mai, am preluat câteva date referitoare la cele patru sate care formează comuna, al cărei nume în trecut a fost Caracicula, cuvânt ce ar însemna „ulm negru”. Aceste sate sunt: Ilanlâc (Vama Veche), înfiinţat prin 1811 de câteva familii de găgăuzi, Hagilar (Hagieni), înfiinţat pe timpul dominaţiei otomane în 1824 cu o populaţie majoritar tătărească, Caracicula (Limanu), înfiinţat în 1863 de turci, şi Două Mai (2 mai), înfiinţat în 1887 de către Mihail Kogălniceanu şi compus din familii de scopiţi (ruşi castraţi) aduşi din Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. În 1916 la Două Mai ar fi fost 475 ha de teren cultivat, 50 ha de izlaz şi 14 ha vatră. În ceea ce priveşte numărul caselor în Două Mai sunt menţionate 6 case cu o cameră, 21 case cu două camere şi 29 şopronuri şi grajduri. În 1922 sunt datate 8 case cu o cameră, 22 case cu două camere, 2 case cu mai mult de două camere, 19 grajduri şi 12 şoproane. Stabilimente publice la se găsesc în Caracicula („o cârciumă completă” şi o fierărie), în Ilanlâc (o băcănie), în Hagilar ( două băcănii) - la 1916, iar la 1922 există 3 cârciumi în Caracicula, „două complete şi una numai cu vin” la care se adaugă 4 cafenele, iar în Hagilar şi Ilanlâc există câte o cafenea. Fântâni se găsesc în toate localităţile, iar la Două Mai sunt datate 23 de fîntâni în 1916 şi 30 în 1922.

11

Înainte de a trece mai departe, ţin să precizez că nu garantez veridicitatea informaţiilor, deoarece nu am găsit suficiente surse pentru a le verifica. La arhivele primăriei, a fost angajat recent un arhivar pentru a le pune în ordine, iar acesta se ocupa deocamdată, la data „incursiunilor” mele în primărie, de arhivele satului Limanu. Informaţiile obţinute mi-au fost puse la îndemână chiar de primar, care mi-a spus că provin „de la biserică”, însă nu a putut preciza cu exactitate cine este autorul lor.

Din dialogurile purtate cu localnici din 2 Mai au reieşit însă amănunte legate de prezenţa scopiţilor în sat, de venirea primelor familii de lipoveni şi a colonizaţilor din judeţul Argeş, fenomen care se pare că a avut loc în prima jumătate a anilor ’20.

Scopiţii reprezentau o sectă religioasă provenită probabil din rândurile ruşilor care se opuseseră noii reforme religioase, făcută de patriarhul Nikon pe vremea domniei lui Petru cel Mare, ruşi ortodoxi de rit vechi cunoscuţi sub numele de rascolnici; mulţi dintre aceştia au părăsit Rusia, iar o parte s-au stabilit în România. Scopiţii nu practicau căsătoria şi se castrau. „Înainte erau aici nişte oameni scopeţi, cam 18 familii, care erau colonizaţi de ministrul Kogălniceanu, agricultori, sau se ocupau cu vite şi păsări (...) nu făceau copii, ei nu-şi spuneau soţ şi soţie, ci frate şi soră, (...) trăiau amândoi dar erau scopeţi, nu făceau copii, nu făceau dragoste (...) când ajungeau bătrâni, alegeau din sat o fată şi un băiat ca să-i împerecheze, urmăreau ei care era băiat bun, îî dădeau toată averea, aveau avere multă dacă nu mergeau la cârciumă, nuntă nu făceau, nu făceau nimica (...) scopetu’ pleca la plug, ea pleca la Mangalia cu lapte şi găini, ei nu cheltuiau, numai vindeau şi vindeau, pământ aveau (...) luau din sat băiatu’ şi fata care erau mai buni, aranjau cu părinţii şi ziceau : „De azi încolo îl castrez”, şi dacă familia era săracă le convenea şi zicea da (...) venea atunci şi lua ei în primire când scopeţii bătrâni nu mai puteau să muncească (...) un om pricopsit nu făcea asta, dar un sărac da. ” ( Naum Roman – nea Romca -, înregistrare din data de 4 decembrie 2003) În legătură cu prezenţa primilor lipoveni la 2 Mai, preotul Ivan Silvean mi-a povestit despre două personaje („Unul se numea Ivan, celălalt era poreclit Păhăruţ”), pe care un grec bogat ce vroia să-şi deschidă o cherhana i-a adus în 2 Mai spre a se folosi de ei ca pescari. Se pare că unul dintre cei doi este bunicul lui Naum Roman, cunoscut sub numele de nea Romca, fostul şef al brigăzii de pescari – un alt informator de al meu de la 2 Mai. Acesta mi-a relatat de asemenea istoria sosirii bunicului său la 2 Mai : „Bunicul este primul lipovean venit aici, în 1903. El a făcut o greşeală, era fecior de pescar, tac-su era din comuna Jurilovca, dar el vroia pământ, atunci la ruşi era pământ mult şi ruşii chemau cineva să vină să locuiască la ei că dă pământ cât vrei. Şi el ce-a crezut, că le dă pământ undeva bun, ş-au plecat vreo doi-trei de la ei de-acolo, s-au dus acolo, s-au prezentat unde spunea că trebuie să se prezinte în ce oraş, şi le-a spus da, pământ cât vreţi luaţi, da unde, în Siberia! Şi el a plecat şi a ajuns

12

în Siberia, a stat câteva săptămâni acolo, a văzut că nu se poate şi s-a întors înapoi. Şi de ruşine n-a mai plecat în sat la el, şi a venit în Constanţa. În Constanţa era târgu ăla mare, la obor se spunea. Şi bunicu era pe acolo, şi un grec îl vede. <Tu eşti lipovean?>. <Da>. <De unde eşti tu>? <Din Jurilovca>. <Eşti pescar>? <Da>. <Uuu, am nevoie de pescari>. Şi-l ia pă el cu şareta, că grecu’ avea şaretă, şi-l aduce pe el aici la balta asta unde sînt vapoare, aici era baltă dulce, nu era vapoare. ( pe locul actualului şantier naval, n.n) Şi bunicu’ când a văzut că-i baltă bună aicea, zice <Da, viu>. Ş-a venit primu’ el în 2 Mai ca lipovean. Erau scopeţii acolo pe centru, câte familii erau nu ştiu, treişpe, paişpe, cinşpe, şi un lipovean care a venit şi el, bunicu’. A venit şi a stat până în şaişpe, apoi la luat în concentrare. (...) Apoi a venit rând pe rând, că înainte era nevoie de braţe de muncă.”

Lipovenii stabiliţi ulterior aici au venit în marea lor parte din comune precum Sarichioi şi Jurilovca, ambele în judeţul Tulcea.

Argeşenii au fost aduşi spre a popula zona, primind în schimb loc de casă şi pământ spre a-l lucra. În acel moment, reconstituit prin amintirile celor intervievaţi, care atunci erau copii, satul se închega în jurul câtorva familii iar marea parte din pământ era nelucrat. Preotul lipovean Ivan susţine că provenienţa celor colonizaţi era ceva mai mare decât din judeţul Argeş, mergând până la zona Vâlcei, a Banatului, a Timişoarei, şi a Caraş-Severinului.„Când a fost tata împroprietărit aici, erau mărăcini, mergeai călare prin mărăcini. Când s- a împărţit pământul, s-a făcut drum cu sapa.”. (Corbeanu Ion, 82 de ani, ai cărui părinţi au fost colonizaţi în 2 Mai în 1924 – înregistrare din data de 4 decembrie 2003) „Părinţii mei, adică bunica şi cu tatăl meu au venit aici în localitate ca colonizaţi din zona Argeşului şi s-au stabilit aici în 1922, în zona asta care era câmp, au primit câte 10 ha pământ, 1 hectar islaz şi loc de casă. Au venit atunci în jur de 30 de familiii, din zona Băbenilor de Argeş. Nu era definitivată comuna, când au venit ei mai existau pe centru, pe Strada Mare, câteva familii de scapeţi şi vreo zece de bulgari, apoi prin ’37 s-au făcut schimburi de case, românii din Bulgaria şi bulgarii din România au schimbat locuri(...), scapeţii au trăit până când au fost patru familii, au convieţuit până sau stins din viaţă (...) unul din ei l-au omorât ruşii (...) cu soldaţii ruşi am mai avut probleme, furau, se băteau cu tineri din sat...stăteau pe câmpuri în cazărmi, au stat câţiva ani, până în ’56”. (Alexoiu Ion, înregistrare din data de 5 decembrie 2003 ).

5. Repere ale satului

13

Strada principală – uliţe laterale Turismul, ca să-l botezăm aşa, s-a născut pe strada principală din 2 Mai, actuala Mihail Kogălniceanu, adică „la şosea”, cum o numesc sătenii. Ulterior s-a extins pe uliţele paralele cu aceasta.

Există însă familii în această parte a satului care nu au închiriat niciodată. Pe strada principală s-au concentrat aşadar preferinţele celor ce veneau în sat, mai ales spre casele aşezate pe partea mării.

Bănuiesc că începând cu a doua jumătate a anilor ’50 oamenii au început să conştientizeze potenţialul bănesc pe care-l puteau asigura propriile locuinţe. Simultan, locul începea să fie descoperit. „Lumea venea dinainte de ’60, da nu ca acuma, venea colo şi colo (...), începuse numai pe centru la câteva case, şi noi am stat întâi în sat apoi ne-am luat casă aici, de aia tata a zis „hai să vindem acolo şi să luăm aici”, acolo nu se întâmpla nimic.” ( tanti Cuţa ) O altă stradă cunoscută din 2 Mai este Strada Şcolii, perpendiculară pe cea principală. Aici se află şcoala generală, grădiniţa şi noul dispensar recent dat în folosinţă şi construit din fonduri locale. În trecerea mea prin sat în luna martie, oamenii aşteptau cu nerăbdare asfaltarea străzii, ce urma să înceapă în curând. La primărie am aflat de existenţa programului Sapard de reabilitare a drumurilor, aflat în derulare, şi cu termen de finalizare în august 2004. Doamna Lucreţia Trofinenco, domiciliată pe acestă stradă, mi-a spus : „Eu cred că mai mult caută oamenii încoace să stea că pe strada principală e gălăgie multă vara, trec maşini şi sînt multe cârciumi.”

Ioana Popescu, etnolog, povesteşte câte ceva despre strada Şcolii : „Prin anii 70, „lumea bună” stătea în gazdă pe strada şcolii, pentru că era mai aproape de „budişti”; acolo erau cele mai multe ceaiuri (petreceri) şi lumea se cunoştea om cu om; treceai seara pe acolo, te uitai peste gard şi hotărai la care ceai te înnădeşti, sau treceai de la unul la altul. A doua zi pe plajă, se povesteau istorii nebuneşti de la petrecerile respective”.

Casele aflate în afara „şoselei” au devenit în cele din urmă mult mai căutate, iar în prezent, agitaţia sezonului se desfăşoară în general pe şoseaua principală. Acum nu mai există o deosebire clară de statut între „strada mare”, care altădată monopoliza aproape întreg micul turism care se făcea aici, şi celelalte, ba dimpotrivă. „Nu contează c-am fost pe strada principală că acum în ultimul timp mai degrabă se caută pe străzile celelalte, noi aici suntem cu şantierul ăsta, e zgomot, şi toată lumea fuge unde este mai linişte, ăştia tot timpul băcănesc, ciocănesc, lumea vine să se odihnească, nu vine la gălăgie. ( Maria Gheorghe) Apariţii ale primilor turişti la 2 Mai

14

Surprinzător, semne ale trecerii turiştilor prin 2 Mai sunt identificabile în preajma anilor ’30, moment când satul începe să se contureze ca localitate. „Veneau foarte puţini pe vremea aia, şi atunci veneau, prin ’28, până în ’30 dar foarte, foarte rar.

Eram copil, îmi vedeam de treburile mele, nu aveam treabă cu cei care erau aici, rar care veneau încoace (adică pe o uliţă secundară, n.n), stăteau pe lângă mare. A fost şi la tata un turist da nu mă interesa pe mine.” (Corbeanu Ion, 82 de ani). „Turişti şi pe vremea lu mama veneau, mai rar, ţin minte în ’52 după război, erau două franţuzoaice, ne dădeau cămăşi atunci era o criză cu îmbrăcatu’, ne mai ofereau nişte cadouri (...) au mai venit o dată după zece ani, cred că le plăcea că nu era oraş aici. Mai făceau şi nudism.” (Alexoiu Ion).

Nu aş vrea să mă lansez în aproximări sau consideraţii pe marginea acestui aspect, întrucât nu reprezintă scopul declarat al lucrării mele. Am considerat însă de cuviinţă să reproduc fragmentele de înregistrare de mai sus deoarece ele pot funcţiona ca puncte de orientare pentru ceea ce urmează.

Despre Victoriţa Petrescu spuneam mai sus că şi-a terminat de construit casa alături de soţul ei, în 1955. În acel an au avut primul chiriaş, în persoana lui Nicolae Tăutu, „fost colonel în cadrele armatei, (...) a venit pe jos până la 2 Mai de la Mangalia, atunci nu era nici cursă, şi a intrat aici la noi în curte. Pe timpu’ acela nu vene aşa orişicine, (...), aicea era minat. (...) Se scotea autorizaţie cu trei luni înainte şi nu era decât Mihnea Gheorghiu şi cu Nina Cassian care veneau. A durat aşa vreo trei-patru ani. Pe urmă au scos minele, da’ au mai rămas, se duceau copiii cu vacile să le pască şi se jucau şi au explodat şi au omorât şi vaci şi copii (...) după aceea s-a dat voie să vină, care cum a auzit de 2Mai a venit, au zis că e mai linişte.”

Petrescu Elena, 75 de ani, ai cărei părinţi au venit din Argeş, mi-a spus că primii turişti i-au venit după 1956. „Marea era minată până atunci” ( sic!), a mai spus. Se pare, de asemenea, că un anumit număr de ani după război, 2 Mai a făcut parte din zonele interzise accesului public – acesta a fost primul lucru despre care mi-a vorbit gazda mea, doamna Enescu.

Maria Gheorghe se află în 2 Mai de 42 de ani - la data de 28 ianuarie 2004, pe care o cunoaşte cu precizie. A locuit înainte în satul Limanu. „Cu vreo patru-cinci ani înainte de a veni aicea s-a înfiinţat sezonul, a început lumea să vină la sezon, nu prea multă, era prin ’56-’57, începuse cu o tabără din Cluj, primii turişti pe care i-am avut după ce m-am căsătorit, vreo trei ani, după aceea particulari care veneau pe cont propriu, le şi găteam, încet încet am înaintat, venea lume în permanenţă.”

Afirmaţia s-a înfiinţat sezonul mi s-a părut foarte importantă pentru că ea localizează destul de precis momentul în care o parte dintre locuitori au început să realizeze posibilitatea producerii unor fonduri suplimentare de bani prin închirierea caselor. „Sezonul” este ceea ce probabil a pus în mişcare

15

mecanismele ospitalităţii la 2 Mai. El devine un interval de timp bine deliminat şi stabilit, care de obicei acoperă două luni de vârf, iulie şi august, interval care, treptat, va organiza viaţa localnicilor şi îi va impune un ritm propriu. Ritmul de viaţă la 2 Mai pare a se desfăşura între un sezon şi altul. Vara se întâmplă lucruri cât pentru tot restul anului, în primul rând economic vorbind. Iar dacă în satul tradiţional existenţa se desfăşura în jurul marilor sărbători şi a muncilor agricole, în acest caz sezonul orientează în jurul său anotimpurile şi activităţile localnicilor, constituind, în cazul multor familii, şi principala sursă de venit.

6. De vorbă cu domnul Alexoiu Ion Domnul Alexoiu provine dintr-o familie de argeşeni care au fost colonizaţi la 2 Mai în 1922. El mia furnizat informaţii despre anumite componente ale satului, cum ar fi tabăra şcolară, şantierul naval, unitatea militară. Despre tabără am aflat că s-a construit pe locul unei vile ai cărei proprietari de drept sunt doi fraţi doctori din Bucovina, partea care acum se află în Ukraina, după război fiind preluată de stat şi transformată în tabără pentru copii. Până în prezent proprietarii se pare că nu şi-au revendicat terenul. În 1957 a început proiectarea şi construcţia unităţii militare, pe un teren ce aparţinea unui boier local numit Canarache. „Fosta şcoală veche, unde am învăţat, el a făcut-o. A fost un om bun, a ţinut satul cum ar veni. A donat tot şi a devenit director al unui muzeu din Constanţa, până acum zececincisprezece ani.” În 1973 s-a trecut la proiectarea Şantierului Naval Militar, care a stat sub patronaj militar aproximativ trei ani, trecând ulterior la stat. Prima navă asamblată acolo, numită Callatis, s-ar fi scufundat în Canalul Mânecii, plină cu petrol.

Domnul Alexoiu a lucrat pe Şantierul Naval până în 1992. Are trei băieţi : unul care a terminat Liceul de Marină Comercială şi este în prezent şef de echipaj pe o navă belgiană, unul care lucrează tot în domeniul naval şi cel mai mic care a terminat liceul de mecanici auto, fiind acum şofer de tir. „Toţi au casa lor.” Dar nu în 2 Mai. Conducându-mă la poartă, soţia domnului Alexoiu mi-a spus : „Marea... Asta n-o să dispară niciodată, şi atâta timp cât o să fie marea o să fie bine. Ce dacă dispare plaja, dacă o să fie nevoie lumea va face plajă şi pe pietre. Uite, şi acum se vede marea de la poartă, e bine aşa.”

16

CAPITOLUL II – GAZDE DIN 2 MAI ŞI LOCUINŢELE LOR

1. De la legile darului la persoana Străinului şi legile ospitalităţii 2. Ospitalitatea modernă 3. „Familia” de la 2 Mai 4. Gătitul ca parte a ospitalităţii 5. Probleme care au existat la 2 Mai 6. Poveşti ale gazdelor despre cei găzduiţi „Aveau stil, aia era”...

Evocări Percepţii şi amintiri Golful Nudiştilor Despre nudişti şi nudism 7. Restructurarea spaţiului tradiţional

1. De la legile darului la persoana Străinului şi legile ospitalităţii

17

Întâlniri ale antropologiei cu ştiinţele economice s-au produs în momentul în care a fost vizat conceptul de „economie primitivă”. În a doua jumătate a secolului XIX, L. H. Morgan a abordat ştiinţific datele vremii sale, teoretizând asupra „meseriilor subzistenţei”, despre care deja se susţinea că ar fi schiţat un fel de economii necomerciale, în care circulaţia bunurilor se baza pe reciprocitatea relaţiilor dintre rude şi aliaţi, neexistând între aceştia schimburi economice propriu-zise. O dată cu F. Boas şi B. Malinowski, care culeg date noi facând teren în diverse zone ale lumii, se va ajunge la anularea vechilor teorii, concomitent cu perioada de final a evoluţionismului, către sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Cei doi cercetători vor releva existenţa şi circulaţia „bunurilor de prestigiu”, ca alternativă la activităţile de subzistenţă. Boas descrie instituţia potlatch-ului la indienii din nord-vestul Americii, iar Malinowski notează asupra ceremonialului kula din insulele pacifice Trobriand.

Marcel Mauss va analiza şi interpreta datele respective în Essai sur le don, publicat în 1923-1924, sugerând funcţia lor de „fapte sociale totale” care antrenează întreaga societate, fapte deopotrivă economice, juridice, estetice şi religioase. „Şi în aceste civilizaţii există interes”, spune Marcel Mauss, „dar într-un alt mod decât în timpurile noastre”.1 Potlatch-ul de pildă presupune trei mari obligaţii : a oferi, a primi, a înapoia. Obligaţia de a returna are drept condiţie esenţială a nu înapoia mai puţin decât ai primit. Un şef de clan devine recunoscut şi îşi consolidează prestigiul dacă oferă atât de multe daruri încât blochează puterea celuilalt de a returna. Prin urmare, „aceste daruri nu sînt libere, nici complet dezinteresate.2 (...)Principiul schimbului de daruri a fost cel specific societăţilor ce au depăşit faza prestaţiilor totale (de la clan la clan, de la familie la familie), fără să ajungă la contractul pur individual, la piaţa pe care rulează banul, la vânzarea propriu-zisă şi mai ales la noţiunea de preţ estimată în monedă”3 – este una dintre concluziile importante enunţate de Mauss. Pe de altă parte, sensul cercetării şi analizării acestor acte aparent dezinteresate, totuşi bine coagulate, se poate fixa în justificarea lor ca „instituţii care au facilitat tranziţia către sistemele noastre juridice şi economice şi pot ajuta la explicarea din punct de vedere istoric a propriilor noastre societăţi.” 4 Este şi motivul pentru care am ales să leg tematica lucrării de aceste importante teorii şi studii, pornind de la premisa că adeseori expunerea şi interpretarea adecvată a anumitor mecanisme de organizare ar putea conduce la o înţelegere corectă, sau cel puţin mai bună, a opticii sociale actuale.

Drumul de la darul cu multiple semnificaţii religioase, economice, estetice, la darul contractual al timpurilor moderne se înscrie pe aceeaşi traiectorie pe care ospitalitatea, ca manifestare ideală a 1

Mauss, Marcel, Eseu despre dar, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pg. 214 Mauss, Marcel, idem, pg. 210 3 Mauss, Marcel, idem, pg. 157 4 Mauss, Marcel, idem, pg. 158 2

18

dăruirii, a evoluat spre forma binecunoscută, aceea mediată de plată. O scurtă referire la tradiţia ospitalităţii şi la problema străinului, care o fundamentează, se urmăreşte a folosi drept fundal pentru capitolul de faţă.

Vechea rădăcină latină a termenului „ospitalitate” cunoştea două derivaţii : hospes-oaspete, hostisduşman, inamic. Asemănarea sonoră putea duce oricând la confuzie. Ca şi asemănarea dintre ospitalitate şi ostilitate. Poate nu întâmplător. Ospitalitatea şi reversul ei, sau cumva mai multe faţete ale unei anumite dispoziţii sufleteşti? Într-un studiu aparţinând lui Nicu Gavriluţă, ce funcţionează ca prefaţă la Eseu despre dar,se discută despre tema ospitalităţii, înţeleasă ca formă rafinată, specială a darului, care „pune în joc imaginea celuilalt”. Celălalt înţeles ca şi Străinul. „Totul este cum ţi-l reprezinţi pe cel străin şi diferit”, se spune în acelaşi studiu.Este el aproapele tău, chiar şi în sensul învăţăturilor creştine, sau departele tău? Şi dacă este aproapele, atunci cum ţi-l apropii şi cum relaţionezi cu el? Care este statutul lui, cel care îţi trece pragul, şi care devine statutul tău, cel care consimţi ca spaţiul pe care-l deţii şi-l populezi în felul tău, să aparţină şi altcuiva? Philoxenia (iubire faţă de străin) sau xenofobia (ură faţă de străin)?

Sunt tot atâtea întrebări care trimit către un câmp simbolic al implicaţiilor şi semnificaţiilor actului de ospitalitate. În Despre ospitalitate, reflectând pe marginea unor texte de Platon (Sofistul, Apologia lui Socrate) şi Sofocle (Oedip la Colonos), Jacques Derrida identifică şi argumentează figuri ale Străinului în contexte diverse.

Socrate, acuzat că ar fi un „soi de sofist” ori „un iscusit palavragiu”, declară în faţa concetăţenilor şi judecătorilor atenieni că este „străin” de discursul tribunalului, necunoscând cuvântarea magistraţilor ori retorica acuzării-apărării-pledoariei; el nu deţine astfel de tehnici, este „ca un străin”. Şi cum probabil la Atena străinul se bucura de unele drepturi, Socrate se plânge că nu e tratat nici măcar ca un străin; altfel, s-ar accepta cu mai multă înţelegere folosirea unui altfel de exprimări, mai puţin tehnice şi juridice. În apărarea sa, Socrate precizează că singura limbă familiară lui ar fi cea „filosofică” sau „cea de toate zilele”. El le cere judecătorilor atenieni să-l trateze ca pe un străin, în faţa căruia se pot invoca, prin urmare, menajamente şi drepturi.

Despre Oedip, Derrida afirmă că a devenit străinul prin excelenţă al Cetăţii sale. În pragul morţii, el va lăsa poruncă lui Tezeu, sub jurământ, de a nu dezvălui nimănui, mai ales fiicelor sale, locul unde va fi înmormântat. În acest fel, fiicele îndurerate vor fi private de timpul doliului, în sensul că acesta se va transforma într-o amânare pe termen nelimitat. „Există oare o formă mai generoasă şi mai otrăvită a darului oferit?”, se întreabă Derrida.1 În absenţa unui loc reperabil, clar determinat, doliul nu va putea 1

Derrida, Jacques, Despre ospitalitate, Editura Polirom, Iaşi 1999, pg. 95

19

fi primit, devenind simbolic „imposibil”. Secretul asupra locului mormântului va salva cetatea Tebei.

Mortul va opera prin urmare un subtil proces de luare în stăpânire a celor vii, care vor deveni cu toţii ostatecii săi – un fel de ospitalitate a acestora în faţa morţii.

Interpretarea acestor ipostaze ale străinului devine pentru Derrida pretext de a-şi construi propriul discurs asupra spaţiilor moderne de ospitalitate, structurate de distincţia public/privat şi de noi dimensiuni ale comunicării, asupra felului cum „chestiunea” străinului ca problemă a ospitalităţii se articulează chestiunii „fiinţării”. Legea ospitalităţii o numeşte „paradoxală şi pervertitoare”, căci ar implica un raport permanent între ospitalitatea tradiţională – a-ţi deschide uşa oricum şi a-l lăsa pe străin să păşească , şi putere - în fapt o răsturnare permanentă a acestui raport: „Nu există ospitalitate în sensul clasic al cuvântului, în absenţa suveranităţii asupra propriei case (...) Vreau să fiu stăpân la mine acasă pentru a putea primi pe cine vreau.”1 Este vorba de puterea, sau cel puţin „puterea în finitudinea ei”, cum o numeşte Derrida, de a selecta vizitatorii, de a-ţi alege oaspeţii, pe cei care vor beneficia de adăpost şi drept de ospitalitate. „Şi eu pot să aleg (...) eu am oamenii mei, care vin de ani de zile (..) nu primesc aşa pe orişicine în curte”, mi-a mărturisit doamna Enescu, gazda mea de la 2 Mai. Cu toate acestea, politica reprezintă în viziunea lui Derrida terenul pe care această problematică a străinului se regăseşte cel mai bine : străinul care soseşte din afară pentru a regla un echilibru parţial pierdut, străinul care deţine cheia, „un Oedip la urma urmei”, şi stăpânul care, printr-o inversiune simbolică a raportului ospitalitate-putere, devine ostaticul invitatului său, la fel cum mortul Oedip va lăsa în urmă ostateci ai unui doliu suspendat. Şi dacă viziunea stăpânului (proprietarului) care rămâne fără putere asupra propriului spaţiu pare greu de înţeles şi de acceptat, să ne gândim atunci puţin la înţelesul unor expresii, cum ar fi „oaspeţi nepoftiţi”, sau proverbe : „Oamenii sunt mult mai sinceri şi mai bine dispuşi când se grăbesc să se despartă de oaspeţii lor, decât când îi întâmpină”2; „Ospitalitatea nu împiedică ranchiuna”3 ; „Casa nu-i a mea, e a celui care deschide uşa”4 ; „Musafirul pe musafir nu-l place, iar gazda pe amândoi”5.

Ceea ce se deduce în spatele acestor spuneri este tocmai precaritatea raportului ce se stabileşte între gazdă şi oaspetele care-i trece pragul. Pe de altă parte, câţi dintre noi nu am resimţit prezenţa apăsătoare a unor oaspeţi aşa numiţi nepoftiţi, prezenţă care într-adevăr îţi induce senzaţia că nu te simţi confortabil în propria casă, cu alte cuvinte nu eşti stăpân la tine acasă. Un fel de „teatru invizibil al ospitalităţii”, cum îl defineşte Derrida.

1

Derrida, Jacques, idem, pg. 57 Trei secole de paradox, Colecţia Cogito, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pg. 178 3 Trei secole de paradox, idem, pg. 286 4 Proverbe şi cugetări armeneşti, Colecţia Cogito, Bucureşti, 1979, pg. 128 5 Proverbe şi cugetări armeneşti, idem, pg. 128 2

20

2. Ospitalitatea modernă Ritualurile ospitalităţii contemporane au la bază de cele mai multe ori condiţionarea, care se impune şi de o parte şi de alta. În creştinism, aşa cum remarcă şi Nicu Gavriluţă în aceeaşi prefaţă la cartea lui Mauss, logica darului este încă paradoxală : să dăruieşti , chiar şi pe tine, chiar şi ceea ce nu ai, pentru a putea fi răsplătit cândva, pentru a putea fi dăruit cu har, pentru a dobândi - dăruind vei dobândi.

Desigur, în spaţiul social românesc avem de-a face cu diverse manifestări ale darului : darul ca ofrandă (actul ritual de a oferi din primele fructe coapte, primele cireşe, primele mere, sau primii struguri de exemplu), masa oferită în dar ursitoarelor, sau pomana, ca formă a darului creştin, darurile oferite colindătorilor. Toate darurile rituale şi ceremoniale sunt de regulă neambalate, ele rămân la vederea întregului grup şi presupun un inventar specializat de obiecte pentru fiecare moment. Cel mai important ramâne faptul că darurile se consumă împreună ( cu unele excepţii prescrise de tradiţie).

Totuşi, în spaţiul (post)modern, a dărui se goleşte treptat de vechiile semnificaţii. Dialectica lui a oferi - a primi devine aceea a lui a da - a lua şi viceversa, iar darul devine cadou, cu atât mai valoros cu cât e mai gratuit, mai inutil – un lux sofisticat bine ambalat. Darul tradiţional ştiut de toţi, aflat la vedere, devine cadoul-surpriză. Străinul – oaspete sau duşman, se transformă în client sau chiriaş. Sau imigrant, în alte cazuri. La hotel, oaspetele (hostes) îşi plăteşte şederea, sau mai bine zis, locuirea temporară. Hotelul este un spaţiu de trecere prin excelenţă. Şi dacă „timpul înseamnă bani”, cum ne spune un aşa numit practic proverb, atunci de ce nu s-ar putea spune şi „spaţiul înseamnă bani”, în condiţiile în care totul se plăteşte? Modalităţile de valorizare a timpului şi spaţiului s-au modificat.

Putem discuta acum mai degrabă de valorificări ale acestora.

A lua/a sta în gazdă, a lua o gazdă, a ţine cu/în chirie, reprezintă tot atâtea feluri de a concretiza o anumită relaţie a omului cu spaţiul pe care-l locuieşte. Statul la gazdă se înrudeşte cu ideea de „turism uman” despre care vorbea domnul Paul Drogeanu în primul capitol al lucrării. Hotelul presupune un anumit grad de mecanicitate, fără posibilitatea de a se stabili contacte profunde între oameni. În schimb, la gazdă, împărţirea aceluiaşi loc alături de cel ce îl deţine, cu teritorii bine delimitate, lasă loc unor răgazuri în care oamenii pot comunica, îşi pot împărtăşi diverse lucruri, existând astfel şanse să se ajungă la anumite tipuri de relaţii şi inter-relaţionări. Uneori legătura între gazdă şi cel găzduit se consolidează astfel încât se formează o familie, un fel de rudenie simbolică, iar atunci, în casa cuiva, unde oricând te aşteaptă un loc, te simţi „ca şi acasă”, acesta conducând la un grad zero al ospitalităţii condiţionate.

3. Familia de la 2 Mai

21

Atunci când trei-patru luni pe an găzduieşti oameni, relaţia public-privat în ceea ce priveşte propriaţi locuinţă se răstoarnă complet, aducând totodată cu sine şi o restructurare a spaţiului locuit. Poarta aşează în ecuaţie cele două coordonate : la poartă vin cei ce îşi caută o gazdă, şi atunci locul la care ei aspiră este virtual public, dar în momentul în care o curte şi o casă se umplu de chiriaşi, atunci poarta se închide, în mod teoretic, celorlalţi, marcând un teritoriu devenit de două ori privat, pe care un număr de persoane şi-l dispută. Gazda este cea care trebuie să existe şi să acţioneze din umbră, în virtutea unei presupuse înţelegeri contractuale, cu care turistul îşi asigură nu numai o încăpere, dar şi dreptul la linişte, la odihnă, la relaxare, la răgaz, într-un spaţiu care devine şi al lui. Cu timpul, prin veniri repetate la aceeaşi gazdă, se va contura o anume relaţie din ambele părţi, căreia i se substituie formulări precum „gazda mea/gazda noastră”, cu valenţe identitare valorizante pentru „doimaist” – a mea e mai bună ca a lor! Pentru a ilustra ideea de rudenie simbolică la care se ajunge şi pe care am sugerat-o mai sus, am ales câteva fragmente de înregistrări: „De abia aşteptam să vină vara să ne întâlnim, parcă eram în familie (...) ne învăţasem cu ei ca şi cum erau din familie, plângeam după toţi când plecau.”(Victoriţa Petrescu) „Care vin mai de demult, vin ca la ei acasă, am câteva familii, îmi dă un telefon înainte, şi pot să nu fiu acasă, singuri se cazează, că e totul pregătit.”(Fenia) „Din turişti am devenit prieteni. Vin la noi, ne dau banu’, petrecem împreună, ei organizează tot felul de chestii, eu le dau voie să facă ce vor, ei sînt uniţi(...)”(Tutan Niculina) „Întâi veneau familii la soacră-mea, apoi ne-am făcut noi casă şi au venit la noi, şi tot vin într-una, s-au obişnuit...chiar ieri am primit un telefon, <auziţi, vă facem o vizită de Crăciun, abia aşteptăm să vină vara să venim acasă>.(Lucreţia Trofinenco) „Vara vin să mă viziteze, nu mai vin să stea.”(Rodica-frizeriţă) Şi dacă discutăm despre o astfel de legătură, atunci vom vedea că ea se validează şi în afara spaţiului locuit pe timp de vară, desfăşurându-se într-un teritoriu extra-vacanţial, în care gazdele devin musafiri. Numeroase persoane din 2 Mai mi-au povestit despre vizite pe care le-au făcut, în special la Bucureşti, la invitaţia unora dintre clienţii regulaţi ai sezonului. „Ştiu că aveam vreo zece ani în ’61 când m-a luat pe mine şi m-a dus la Bucureşti o familie, era un regizor de film, Hoffmann, m-au luat câteva zile să stau la ei.” (Maura Mihailov) „Am fost la doamna Irina Petrescu acasă. Vai da’ ce pregătire ne-a făcut, ce masă ne-a servit...”

(Victoriţa Petrescu) „Era o doamnă care mi-a trimis nişte prieteni - te uitai aşa la ea că făcea nişte fasoane, ne-a chemat la Bucureşti, <vai, da’ să nu uitaţi să treceţi pe la mine>, expres m-am dus la ea, era acolo o mizerie, păi mie fasoanele astea mi le faci, c-am văzut ce fasoane avea...Şi a mai fost cineva la ea

22

acasă în Bucureşti, şi mi-a povestit că nici n-a deschis bine uşa c-a zis, <pe mine mă scuzaţi, am spălat rufe azi şi n-am avut timp să fac de mâncare, mă duc să mănânc la restaurant>...parcă spălase o tonă.” (Victoriţa Petrescu) „Eu am fost invitată de nenumărate ori la Bucureşti, sînt mulţi la care am fost, şi când vedeam condiţiile de la ei de acasă veneam şi spuneam la copii : <Mamă, trebuie făcut neapărat ca să nu plece omul nemulţumit, să se simtă măcar ca la hotel dacă nu ca acasă>. (Maria Gheorghe). „Eu nu ştiu ce-a căutat mama în Bucureşti, ea nu avea pe nimeni acolo, a luat pe o soră de-a ei mai înfiptă şi mai descurcăreaţă, hai să mergem la doamna Elena, ce-or fi căutat nu ştiu, zicea mama că atâta mizerie şi fumat era acolo, şi ele nefumătoare, la lipoveni nu se fumează în casă din cauza icoanei, iar mama : <Ptiu, şi ei când vin la mine nu ştiu cum să fac să fie mai curat!...> (Enescu Evdochia) Relaţia gazdă-oaspete are aşadar ocazia să funcţioneze într-un mod răsturnat, ceea ce le oferă gazdelor de la 2 Mai posibilitatea de a se insera şi a face nişte observaţii asupra unei lumi cu care de regulă stabilesc un anume tip de relaţie. Este vorba de percepţia localnicului-gazdă, cu responsabilităţi faţă de cei care-i calcă în mod obişnuit pragul în timpul estival, asupra celeilalte feţe a Oaspetelui, a omului care nu mai trăieşte în răgazul creat de vacanţă, fiind integrat unui cotidian al cărui ritm ar fi de altfel destul de greu de întrezărit. Din acest punct de vedere, putem vorbi despre o participare-asistare, pe o durată limitată ce e drept, a gazdei la ritmul obişnuit de viaţă al oaspeţilor săi, ceea ce va duce cu siguranţă la instalarea unei anume intimităţi. Relaţia se va consolida în timp prin vizite reciproce, prin felicitări şi telefoane cu ocazia sărbătorilor, prin cumpărături şi comisioane comandate la Bucureşti.

Menţinerea legăturii cu gazda devine un lucru extrem de important: într-o primă etapă apare obişnuinţa cu o anume gospodărie, ulterior necesitatea şi nevoia tot mai accentuată de a reveni în acelaşi loc, pe care cumva ajungi să ţi-l integrezi, să-l consideri ca o altă casă, şi implicit, să te simţi pe măsură. „Şi ce să fac, mă duc la alţii să mă culc?”, a întrebat-o pe tanti Cuţa o chiriaşă venită într-o vară când casa era plină. Într-un interviu cu criticul de teatru Ileana Lucaciu, aceasta îmi povestea despre vacanţele iniţiale petrecute la Sfântu Gheorghe cu o „gaşcă întreagă de artişti”, unde la un moment dat, din diverse motive, nu au mai putut merge la gazda pe care o aveau de ani de zile. „Şi atunci am rămas cu concediul în panică, pentru că nu mai ştiam cui să ne adresăm, şi unde să mai mergem şi eram chiar îngrijoraţi.” De unde, extinzând puţin problema, rezultă că într-adevăr oamenii au nevoie de atât de structuri prin care să îşi orienteze viaţa obişnuită cât şi timpul liber.

23

Dan Vujdea ( Institutul de Folclor „C. Brăiloiu), de asemenea într-un interviu despre 2 Mai, spunea : „Când am mers cu a doua soţie la 2 Mai, care nu mai fusese niciodată, se uita uluită cum vorbeam cu unul cu altul...<dar tu parcă ai fi de aici, cunoşti pe toată lumea>...păi zic,< de atâţia ani, e normal>. (...)În 2002 eram la Eforie Sud. N-am rezistat mai mult de două-trei zile şi ne-am dus la 2 Mai să vizităm neamurile!”.

Prin urmare, ideea unei „familii la 2 Mai” nu apare numai posibilă, ci şi în mod concret menţionată. Ceea ce ar rămâne însă interesant de studiat în amănunt ar fi în ce măsură sătenii de acolo au fost influenţaţi de cei care au locuit în casele lor, în ce măsură relaţiile stabilite şi consolidate au contribuit la naşterea unor decizii şi aplicarea concretă a unor planuri. Există de exemplu o familie în 2 Mai, familia Soium, care şi-a trimis copiii la studii în Iaşi, oraş din care proveneau mulţi dintre cei găzduiţi.

Pe fata Elenei Petrescu a vrut să o înfieze un turist acum mulţi ani. „N-am vrut să o dau”, a spus aceasta, totuşi turistul cu pricina a continuat să trimită bani care să ajute la întreţinerea fetiţei, deşi nu avea nici un interes sau vreo datorie.

Victoriţa Petrescu îmi povestea cum a învăţat câteva principii simple ale închiriatului la 2 Mai: „Soţia lui Mihnea Gheorghiu m-a învăţat pe mine cum să închiriez.(...) Când m-am dus odată să sting lumina că plecaseră la plajă şi o lăsaseră aprinsă, hopa, nu mai erau mileuri, nu mai era nimic (...)le luase, le împachetase şi le pusese sus pe şifonier. <Păi doamna Petrescu, credeţi că noi avem timp să păstrăm curăţenie?> (...) Şi dânsa m-a învăţat, să fie masă, să fie scaune şi lenjerie curată. Am mai pus şi covoare de iută. Şi nu las să fie lux acum.” „Mai înveţi ceva de la unu’, de la altu’...”, mi-a mărturisit şi Fedea, proprietarul unui mic restaurant pe bază de produse de peşte. Nu ar fi departe de adevăr să susţii faptul că „marile” schimbări produse la 2 Mai au venit din direcţia sugestiilor unora dintre chiriaşi. Cererea a început să se modifice de-a lungul timpului, iar o dată cu ea s-a diversificat şi spectrul categoriilor de oameni care frecventau satul. Sau cumva invers?

4. Gătitul ca parte a ospitalităţii Deşi iniţial gătitul nu constituia vreo condiţie subsumată actului închirierii, treptat acesta s-a transformat într-o adevărată „instituţie”. Gazdele au fost rugate din ce în ce mai des să asigure pensiune completă, iar chiriaşii au renunţat tot mai mult la a se ocupa ei înşişi de prepararea hranei, apelând fie la serviciile micilor cârciumioare deschise în 2 Mai (în cursul anilor’90), fie stabilind cu gazda anumite înţelegeri.

24

„Mergeam ( la Mamaia, n.n) cu mama şi cu nişte prieteni-aşa s-a creat sistemul ăsta, să stai în aceeaşi curte cu mai multe familii, care se ajutau şi la crescutul copiilor şi la gătit, fiindcă erau variante - fie că gătea gazda, fie că se venea cu alimente şi se gătea. (...) La 2 Mai am fost prima dată ca elev. Nişte prieteni ai tatălui meu deja se duceau acolo şi-i spuneau tatălui meu să vină. Pe de altă parte, mama se cam plictisise - în general femeile erau destul de sacrificate, pentru că trebuiau să facă gospodărie şi în vacanţă, şi într-un fel, momentul în care cei din 2 Mai s-au deşteptat şi s-au gândit că e cazul să facă şi puţină pensiune, să gătească, deja momentul acesta a fost o uşurare pentru mame şi prietene.” (Paul Drogeanu) Despre gătit mi s-a vorbit în 2 Mai ca despre un adevărat ritual : cum era (25 de lei camera şi 7 lei de gătit de persoană cu piaţa, 5 lei fără piaţă-Vava), cum s-a dezvoltat (am avut bucureşteni şi dacă au venit am fost nevoită să le gătesc...da’ ce m-au rugat, că eu nu vroiam, aveam treabă de făcut, aveam animale, până la urmă le-am gătit...eram tot într-o alertă, mă sculam pe la 5 şi mă culcam pe la 1 noaptea, numai la peşte cât curăţam, mă ajuta şi soţul, îmi lăsa cartofii curăţaţi gata de noaptea...când îi vedeam intrând pe poartă, parcă niciodată nu eram gata - Victoriţa), cum ponderea sa a fost diminuată de apariţia micilor terase, restaurante şi cârciumi, sau despre cum multe dintre gazde au renunţat treptat la a mai include gătitul în serviciile lor (Acum nu mai gătesc; înainte găteam o dată pe zi. Acum nu mai pot - Fenia).

Cu toate că problema gătitului nu s-a pus dintotdeauna la 2 Mai, s-a ajuns cu timpul ca aceasta să facă parte din acelaşi complex pe care l-am numit ospitalitate condiţionată. Probabil în virtutea anumitor legi nescrise care guvernează „teatrul” ospitalităţii, gazdele au înţeles necesitatea unui astfel de act, desigur dublat şi de raţiuni economice, şi prin urmare, alături de prepararea meselor specifică oricărei gospodării, a evoluat în paralel gătitul pentru oaspeţi. „În ’64 -’65 vara aveam turişti în număr mare, da’ atunci nu erau buticurile astea, pensiunile, mama şi cu soţia se uneau şi amândouă le găteau, casa era plină în permanenţă”, spunea domnul Alexoiu Ion. „În ’68 -’70 aveam cehi şi polonezi, le găteam la câte 70 de persoane cu 2 lei, şi dimineaţa şi la prânz şi seara le făceam mâncare.” (Petrescu Elena). Este vorba de perioada când gătitul făcea parte din setul de reguli şi obişnuinţe de la 2 Mai. La Victoriţa Petrescu am detectat un întreg cult al gătitului: „Ei aduceau peşte şi le făceam saramură, borş, îl frigeam cu roşie coaptă, cu oţet, cu pătrunjel, cu piper, cu puţin vin şi mămăliguţă...doamna Petrescu, mi-e tare dor să vin la dumneavoastră, mi-e dor de ciorba de roşii şi de peşte...îmi ziceau de la Bucureşti”, ba chiar mi-a recitat o poezie compusă pe vremea când cel puţin jumătate din timp era petrecut în bucătărie:„Iurie Darie (...) aveau camere închiriate la mine, vă

25

închipuiţi câtă lume era de turna filme, eu să le gătesc la toţi, ce muncă era pe capul meu, ei veneau seara de la filmări (...) le-am compus o poezie, le-am spus că <de aici din bucătărie / vă compun o poezie / fără virgulă şi punct / că nu am timp aşa de mult / cartofii se prăjesc / clătitele se pârlesc / şi eu tare mă grăbesc / chiriaşii să-i servesc / că ei tare mai muncesc / la soare când se prăjesc / vă urez să ne trăiţi / la 2 Mai să mai veniţi /noi cu drag vă aşteptăm / un pahar de vin să bem / ş-o saramură de peşte să mâncăm / dup-aceea iar să bem / că aşa e pe litoral / se mai bea câte-un pahar / şi dupaceea mergeţi la nudişti / şi vă uitaţi pe cer trişti / soarele-n nori a intrat / cu toate am terminat>!

Atâta au râs de mine! M-a şi înregistrat şi io n-am ştiut. (...)Am avut aicea o doamnă regizoare şi a avut o onomastică şi m-a rugat să fac de mâncare, şi a doua zi avea şi doamna Ileana Stana Ionescu onomastică şi m-a rugat să-i fac şi dânşii, ea stătea în altă parte şi a venit s-a rugat de mine, le-am făcut şi lor, avea doisprezece invitaţi, şi nu ştiu de unde aflaseră ei de poezie, m-a rugat s-o spun. Păi ce să fac le-am zis, dacă stau aşa mult la bucătărie îmi mai vine şi mie aşa câte o nevoie.”

Aşa cum ospitalitatea presupune o nouă organizare a spaţiului pe care-l stăpâneşti, timpul devine la rândul său altfel împărţit. Timpul tău aparţine într-o anume măsură oaspeţilor tăi, uneori cu totul, la fel ca şi spaţiul. După mulţi ani, când Victoriţa nu mai gătea pentru chiriaşi, două familii şi-au exprimat rugămintea astfel : „Nu doamna Petrescu. Eu nu plec de la matale. Te ştiu de ani de zile de când erai tânără şi tot aici la matale vin şi matale îmi găteşti. Păi ce, am scăpat?!” Să fie oare vorba de o subtilă luare în posesie a gazdei, la fel cum Străinul, despre care scriam mai devreme, devine printr-un subtil joc stăpânul casei care-l primeşte?

5. Probleme care au existat la 2 Mai Până la începutul anilor ’80 se pare că satul a fost frecventat vara şi de turişti străini care veneau şi închiriau camere, până în momentul când sătenilor li s-a impus, ba chiar au fost ameninţaţi să nu mai primească în gazdă cetăţeni din alte ţări. Turiştii erau în general nemţi, ceho-slovaci, polonezi, si francezi. „Erau mulţi străini, altă treabă. Cehi şi polonezi, era plin. A venit ani de zile unul, era tractorist, şi ea era vânzătoare casieră la un magazin, era de pe lângă Bratislava. Eu eram de seamă cu un copil de-al lor. Dederişti, nemţi din est Germania au tot venit până prin ’80. Între ’80 şi ’90 s-a stricat ce-a fost...”(Vava).

Davidov Paraschiva a avut prima dată turişti cehoslovaci în 1974, când locuia pe Strada Tineretului din 2 Mai, alcătuită în întregime din familii de lipoveni tineri care tocmai se căsătoriseră. În acel an strada a fost închiriată în întregime de străini. În 1984 Davidov Paraschiva s-a mutat pe Mihail

26

Kogălniceanu, adică strada principală. „După aceea n-am mai primit străini, au interzis comuniştii.

Era bine atunci, veneau cu autocare, făceau schimb de serii, veneau unii, intrau alţii.”

Tutan Niculina a venit din localitatea Coroana la 2 Mai în 1968, în 1970 s-a căsătorit iar în 1973 familia şi-a construit o casă pe un teren moştenit. În 1974 au început să închirieze. „Am apucat şi eu vreo doi ani cu străinii,’74-’75, am apucat şi eu francezi, cehi, apoi cineva ne-a pârât c-avem străini, a ţinut un an figura apoi n-a mai ţinut. Oamenii au înţeles, lăsau maşinile la şosea şi stăteau tot pe aici.

Am avut nişte francezi cu barbă şi săracii, când am venit odată de la lucru, am găsit tot răscolit în camera lor, nu ştiam ce se întâmplase, probabil a pârât cineva şi au venit în control. Ei săracii mi-au lăsat banii şi au plecat şi buni plecaţi au fost. Atuncea era riscant. Mi-a părut rău, că prindeai aşa o filială de străini şi era foarte bine, mai ales că nici n-aveam apă potabilă pe vremea aia, căram apă de la fântână, la duş era improvizată o spălătoare şi le plăcea la nebunie.”

Petrescu Elena (tanti Leana), născută în 1928 la 2 Mai, a găzduit de asemenea turişti străini : „Dansau, puneau masa, stăteau la glume cehii, dimineţa era o prăfărie pe aicea, ce se mai bucura, şi nemţii îmi zicea că ce mâncare bună le fac...după ce n-a mai fost voie, cehii ăştia tot venea cu cortul şi tot stătea la noi să mă vadă, să mănânce o ciorbă. Ei aveau fete, au aveam fete, şi copiii aveau cu cine să se joace.” Tanti Leana a locuit toată viaţa în 2 Mai, inclusiv în timpul războiului, despre care are încă amintiri (Mă duceam cu oile pe câmp şi mi-era frică de mama focului).

Situaţia acestor ani cu privire la turiştii străini mi-a rezumat-o Alexoiu Ion : ”Prin ’70-’75 ne punea în vedere - dacă închiriem la străini imediat să anunţăm, şi-i mai anunţam câteodată, mai ales pe cei mai tineri, făcuseră în aşa fel încât să nu mai închiriem la străini, că ne pierdem serviciul - asta prin ’80. Nu-ţi spunea că n-ai voie da’ te ameninţa. A fost o invazie atunci cu Revoluţia din Cehoslovacia, în ’69, nici pe ăia n-aveam voie să-i primim chiar dacă erau tot socialişti de-ai noştri.”

Cu toate acestea, astfel de restricţii, când gazdelor li s-a impus o anume selecţie a clienţilor, s-au manifestat şi pe alt plan decât cel referitor la persoane provenind din alte ţări. Având-o la un moment dat în gazdă pe actriţa Oana Pellea, familiei Alexoiu i s-a cerut să fie dată afară. „Am avut o problemă, am avut-o pe Oana Pellea, a venit cu cortul în curte aici cu un băiat, şi n-a trecut mult şi am fost chemat la secţie. <Ce-i cu fata?> E româncă. Cică <dă-o afară, n-ai voie>. Discutam cu soţia, fata a auzit şi foarte corectă, staţi liniştiţi, nu vă fac probleme, a plecat pe plajă, nu mi-a zis că de ce să plece...am mai văzut-o prin 2Mai după aceea”.

Un alt plan al problemelor pe care le-a întâmpinat mica economie de piaţă din 2 Mai a fost controlul exercitat de stat sub forma unor instituţii. ONT (Oficiul Naţional de Turism), „un fel de Garda Financiară” cum mi-a fost descrisă, a impus localnicilor cedarea unei cote părţi din venitul provenit

27

prin închiriere. „Veneau ca să numere camerele, câtă lume nu s-a îmbolnăvit, erau femei bătrâne ca mine acuma, săracele se ascundeau, pe sub paturi, pe unde apucau. Trebuia să cerem bani de la turişti şi să mă duc la ei să plătesc 40%, da’ nu e normal, e casa mea, e făcută de mine, chinuită, amărâtă, şi ei să vină <dă-mi bani>, adică banu’ meu care e făcut pe munca mea trebuia să-l duc lor.”(Davidov Paraschiva). „Acum se plăteşte impozit la stat pentru chirie, te duci şi declari, atât am avut sau n-am avut, uite vara asta a fost foarte slab, veneau numai în weekend, nu poţi să declari c-am avut o lună plin, declari cât vrei că nu mai vin în curte să te controleze”(nora doamnei Davidov).

Despre presiunile acestei organizaţii în sat mi-a vorbit şi Petrescu Elena : „A venit ONT-ul şi ne-a obligat să închiriem la ONT. M-am supărat rău. De abia aveam bani să iau uniforme la copii, lemne de foc. Nu mai aveam nici cearşafuri în casă. Omu’ meu s-a supărat şi el şi mi-a zis : „să nu mai închiriezi” şi vreo doi ani n-am mai închiriat.”

6. Poveşti ale gazdelor despre cei găzduiţi Aveau stil, aia era... În încercarea de a afla despre felul cum gazdele de la 2 Mai şi-au privit şi înţeles oaspeţii, dincolo de principiile unei presupuse familii simbolice, cum am numit-o, am realizat că în conştiinţa oamenilor de acolo există o distincţie clară între o perioadă de timp numită „înainte” şi o alta numită „acum”, fără ca acestea să fie neapărat asociate cu anii socialişti / anii post-revoluţionari. Respectivelor perioade li se ataşează categorii de clienţi. Nu întâmplător am ales ca şi subtitlu al acestui fragment o afimaţie a uneia dintre persoanele intervievate, care, în ciuda unei aparente naivităţi, poate ilustra foarte bine distanţa dintre cele două intervale. Voi recurge iarăşi la fragmente de înregistrări pentru a justifica existenţa acestei distincţii şi pentru a susţine ideea că un turism aşa numit „uman” se bazează şi pe altceva în afara practicilor economice, un altceva care se desfăşoară între posibilitatea de a a selecta, a judeca şi a deosebi oaspeţii între ei. „Era mult mai liniştit, mult mai boem, era aşa o atmosferă de pace, acum totul e manele, discotecă, cât să fugă oamenii. Veneau mai mulţi artişti. Şi nici nu erau pretenţioşi, le trebuia foarte puţin, condiţii minime (...) Acum este de rău. Care veneau nu mai vin pentru că nu le mai place. Evită zona asta, e multă gălăgie, oamenii veneau mai mult pentru linişte. Nu se simt în largul lor, eu îi înţeleg, nici eu nu m-aş simţi. Foarte mulţi parveniţi care vin acum, e o gargară.” (Fedea)

28

„Un sat de ţărani, de plugari, aşa credeam că are să fie, nici nu m-aş fi gândit vreodată că are să fie aşa ceva, un sat de turişti nu m-aş fi gândit, (...) marea era ceva obişnuit pentru noi, nu ceva aşa admirabil cum e azi(...) Vara e ca şi un oraş aici.” (nea Corbeanu) „Înainte n-aveau alternativă...2 Maiu’ era ce era...veneau şi stăteau mult, acuma vin în weekend, pleacă...s-a dus ce-a fost (...) Înainte era altfel, când eram copil stăteam şi mă uitam, erau de calitate, se distingeau ei aşa că erau mai îmbrăcaţi altfel, altfel ca restu’ lumii, acuma nu prea mai e deosebirea asta, toţi sînt la fel, şi nu mai sînt nici oamenii, mulţi au emigrat înainte de Revoluţie...”(Vava) „Înainte nu venea aşa orişicine cum vin acum, oamenii care veneau înainte erau serioşi, după Revoluţie fel şi fel de oameni am avut aici, dar oameni cum a avut mama rar să ştii c-am mai avut.” (doamna Enescu).

Distincţia înainte/acum se găseşte concret formulată în condiţiile afirmaţiilor de mai sus. Discutăm despre un spaţiu care datorită fluxurilor de turişti din ultima decadă s-a modificat în mod vizibil. Există două „Cartiere Noi”, există noi clienţi estivali cu care se stabilesc altfel de relaţii, există chiar noi modalităţi de funcţionare a gospodăriei ajustate acestora, cum se va vedea ceva mai încolo. Ceea ce rămâne este un soi de memorie colectivă a acelui „înainte”, memorie ce ar putea contribui, în cadrul unor eventuale studii aprofundate ce s-ar efectua aici, la teoretizarea şi definirea etapelor/formelor de turism ce s-au succedat în localitate.

Evocări Dintre persoanele şi „personajele” care le-au trecut pragul sătenilor de la 2 Mai, doar puţini continuă să mai vină şi în ziua de azi. Mulţi dintre cei ce şi-au petrecut vacanţele aici sînt nume cunoscute, aparţinând unei lumi pe care am putea să o numim intelectual-artistică. În amintirile şi povestirile pe care le-am ascultat, percepţia localnicilor asupra acestora s-a dovedit a fi una cât se poate de firească şi familiară. Aproape toate gazdele intervievate mi-au expus liste întregi cu „cine a stat la mine”, fără ami lăsa impresia vreunui motiv de mândrie sau vreunui sentiment de „importanţă” cauzat de trecerea anumitor turişti. „Cine a stat la mine” poate însemna într-adevăr o anume carte de vizită, fără a presupune neapărat concurenţă sau departajare netă între gazde, ci de cele mai multe ori obişnuinţe instalate de turişti în mod nepremeditat şi menţinute prin veniri repetate la aceeaşi familie de-a lungul anilor.

29

Amintirile localnicilor despre cei alături de care locuiau vara merg uneori până înspre copilărie. „(...)aoleu, era Ştefan Augustin Doinaş, stătea la bunica, şi când mă vedea că dansez, eram copil, zicea : hai să te-nvăţ să dansezi tango, şi Baba se uita pe geam, avea un gemuleţ aşa, vorbea numai în ruseşte cu ea (Irinel Liciu, soţia lui Doinaş, n.n), şi bunica le cam sucea, era rusoaică de fel...(Maura Mihailov). Maura a fost foarte surprinsă când i-am spus că Augustin Doinaş a murit iar Irinel Liciu s-a sinucis. „Sânziana Pop, ea a filmat toţi bătrânii din sat, şi pe bunicul meu, s-a dat filmu’ la televizor prin anii ’70, şi eu am fost filmată, eram copil pe plajă, şi a făcut cu pescarii, ţin minte frânturi din film, şi iarăşi Rodica Popescu Bitănescu a venit cu mama ei, o femeie frumoasă, impozantă, Vava îmi zicea mie, şi nu mă lăsa să mama să mă duc peste turişti.” (Vava) În casa doamnei Mihailov unde se afla în vizită verişoara acesteia, Vava, a început seria înregistrărilor mele la 2 Mai în decembrie 2003. Discuţia noastră s-a întins pe parcursul unei dupăamieze întregi, timp în care Vava a întreprins o serie întreagă de evocări a căror selecţie o voi reproduce cu exactitate. „Înainte, care erau prin întreprinderi mergeau la hotel, aveau totul asigurat, cazare, masă, ori ăştia, intelectualii, actorii, apelau la noi, veneau la „banii jos”. Veneai şi-o luai din casă în casă, aveţi o cameră liberă? Nu era atunci cu programări, dac-ai aveai liber, anu ăla poate nimerea la alt vecin, la anu’ venea tot la tine (...). A fost imediat după Revoluţie ministrul de externe, ăla care a stat la Ştefan, era translatoru’ lu’ Ceauşescu, venea el cu Tranbantu’, când l-am văzut am zis ia uite bă pe ăsta de-i ministru (...) după ăsta era ăla, Cazimir Ionescu, stătea la tanti Anica a lu’ Tâmplaru’ şi vindea tricouri din astea imprimate cu suta de lei (...) pe Maia Morgenstein o mai vedeam în discotecă la Dobrogeanu’, Gelu Voican Voiculescu umbla în cămeşoi din ăla (...) Când îl văd pe ăsta, Florin Călinescu, stătea acolo la Maria Gheorghe, îmi aduc aminte de o fază, era un grup de prieteni, actori, după Revoluţie Florin Călinescu a venit ani la rând până să ajungă el mare vedetă, şi în faţă la vechea Alimentară era o babă cu porumb fiert, doar ce apăruse porumbu’, şi m-am apropiat, să iau, să nu iau, îmi părea cam scump, el în faţa mea, avea nişte mărunţei şi tot număra, eu zic, dacă cumpără ăsta cumpăr şi eu, până la urmă a băgat banii în buzunar şi n-a mai luat...acum că e în topu’ celor mai populari îşi cumpără porumb dacă pofteşte (...) Sânziana Pop, mai cumpăr ziarul care-l face ea, şi vreau să zic că ea a fost aşa o femeie...Ce-a însemnat pentru mine faptul că ea, împreună cu Dan Nuţu (ultima dată l-am văzut în ’82, vroia peşte)-, m-au luat pe mine într-o seară la Dobrogeanu’, era un restaurant unde se făceau fel de fel de seri, veneau francezi, ospătarii erau în costume populare şi ăştia din sat n-aveau acces acolo. Venea numai lume bună şi în faţă la Dobrogeanu’ stătea unu’, nea Baurda, îmbrăcat ca generalu’, cu fireturi, şi el avea grijă să nu intre nimeni acolo, şi în momentu’

30

când m-a luat ea de mână şi am intrat, şi mi se părea Baurda ăla aşa impozant, şi m-a ţinut pe mine fata asta Sânziana Pop, şi mi-a dat friptură, pentru mine era prima dată în viaţa mea când mă duc eu la restaurant, să mănânc friptură, să stau cu ei la masă, şi într-o cârciumă unde nu intrau ăştia din 2 Mai, a doua zi şi săptămâni întregi m-am lăudat la toate fetele... (...) a mai venit un regizor, actor, io nu prea ştiu, cu sprâncene stufoase, ăla cum îl cheamă, Mircea Albulescu, venea cu actorii în general, a venit şi la biserică de Înviere (...) apoi asta zgârcită rău, Ileana Stana Ionescu, era de-o zgârcenie de nedescris, venea cu băieţii care-mi fura mie corcoduşele. (...) Nina Cassian, cât era de urâtă, noi eram fascinaţi de ea...(...) Petre Roman mai venea, a stat la tanti Lucreţia, vorbea ea în staţie, că i-a lăsat 2000 de lei aconto pentru vara lui ’90, el stătuse în ’89, şi hopa a venit Revoluţia şi ea zicea, <m-am pricopsit, că n-o fi el prost să mai vină la 2 Mai când e ministru!>...Acuma gata, a ajuns 2 Maiu’ prea mic pentru ei.” În schimb, când am abordat-o pe Lucreţia Trofinenco rugând-o să-mi povestească amănunte din experienţa ei de gazdă, am primit de la bun început următorul răspuns : „Nu dau nume din cei care vin la mine, sînt persoane cu funcţii importante, nu vreau să ştie că vorbesc despre ei, să creadă că ei vin vara la mine şi eu le zic la alţii ce fac ei pe aici”, atitudine care poate fi interpretată ca dimensiune a unui cod de ospitalitate specific unui tip aparte de turism. Respectarea intimităţii pe toate planurile devine probabil înţelegerea nescrisă şi nerostită care se stabileşte între o gazdă şi oamenii pe care îi primeşte. Lucreţia mi-a spus în cele din urmă câteva lucruri în linii generale: despre „familii care vin de 20-30 de ani, mă certam cu ei să facă un copil, acuma copilul care mă certam să-l facă e şi el căsătorit şi vine încoace” , despre „Nina Cassian, care bea cot la cot cu socru-meu, se îmbătau amândoi”, sau despre Petre Popescu, care „ne-a vizitat astă vară, aici şi-a petrecut copilăria, la soacră-mea”. Lucreţia Trofinenco s-a născut în Târgu-Mureş şi locuieşte în 2 Mai aproximativ din anii ’70. Soţul şi l-a întâlnit „la mare” unde a venit în cadrul unui contract cu restaurantul la care lucra.

Băiatul ei a făcut facultatea în Bucureşti şi în prezent se află în Canada. Când mi-am luat rămas bun de la ea, Lucreţia, căzută pe gânduri, a mai adăugat : „de asta spun, umbla lume prin 2 Mai...”

Gazda unde am stat pe durata celor două „descinderi” la 2 Mai, doamna Enescu, a fost învăţătoare la şcoala din sat şi a locuit până la moartea mamei sale în Mangalia, spunând că niciodată nu s-a gândit că va începe la rândul ei să închirieze. „Am venit ca să nu rămână casa goală(...) Pe mine nu mă interesa, când îi vedeam adunaţi acolo...cine sînt ăştia...mama era o femeie emotivă, ea n-avea carte săraca, îşi vedea de treaba ei, n-o interesa, nu se băga(...) ei veneau şi nu puteam să-i sufăr, făceau gălăgie, era multă pălăvrăgeală(...) ani de zile, de când au fost copiii lor de 1 an sau 2 tot veneau la mama...aveau case multe, relaţii suspuse,nu înţeleg ce le trebuia să vină aici.” În casa familiei Enescu

31

au stat persoane precum Alexandru Iotzu, „un bărbat frumos, înalt şi bine făcut, a proiectat tabăra de pionieri de la Năvodari”, Alexandru Paleologu sau Constantin Ţoiu. „Mulţi dintre ei au murit, alţii au plecat”, a adăugat doamna Enescu despre cei care au fost găzduiţi aici. ”După Revoluţie n-au mai venit mulţi dintre cei vechi, poate şi pentru că au îmbătrânit (...) Mai era arhitectul Stoiculescu, erau doi fraţi, doar unul a stat aicea cu soţia, o viaţă au stat, alături de camera mea era cămăruţa lor, tare cumsecade au fost (...) când au venit prima dată ea era accidentată din Bucureşti, de pe stradă, a adus-o el în braţe, nu putea să meargă, erau picioarele praf făcute, avea tije, la mare o ducea în braţe, o aducea înapoi în braţe, doamne, în câţiva ani s-a pus pe picioare...şi aveau atâta încredere în mare, şi stăteau nu o zi, două-trei, cum e acuma la modă, bine domne’, weekend weekend, dar ei stăteau săptămâni în şir...”.

Din grădina doamnei Enescu se iese direct pe plajă; primăvara începe să o lucreze - are caişi şi smochini; nu întotdeauna pomii înfloriţi rezistă, din cauza ceţii de pe mare. Doamna Enescu merge uneori să se uite la mare când e învolburată şi agitată. Micul hol de la intarea în casă îl numeşte „balcon”. Casa începe să o pregătească primăvara pentru sezon, iar de 1 Mai nu închiriază: „Nu am astfel de clienţi”.

Doamna Maria Gheorghe a fost proprietara, alături de băieţii ei, a uneia dintre cele mai populare terase din 2 Mai, deschisă la începutul anilor ’90 : Pizza&Şuberek. Despre această terasă, din amintirea vacanţelor petrecute în 2 Mai în acea perioadă, ştiu că era înţesată de oameni seară de seară în ciuda dimensiunilor destul de reduse, fiind de fiecare dată destul de greu să găseşti sau să ocupi o masă. La începutul anilor ’90 nu existau în 2 Mai prea multe variante de acest gen, ceea ce explica densitatea mare a oamenilor într-un singur loc. Terasa nu mai funcţionează în momentul de faţă : „A mers foarte bine până acum 5 ani, toată lumea care consuma la noi a fost foarte mulţumită, niciodată n-am avut reclamaţii”. Din conversaţia cu Maria Gheorghe nu a lipsit bineînţeles momentul evocărilor: „Am avut în gazdă tot felul de lume, grupuri grupuri. Florin Călinescu a asistat şi când mi-a fătat vaca, şi Ducu Bertzi a stat la mine în casă, şi doamna Sanda Cipăianu, mi-a cununat şi fata, am avut tot felul de lume, şi actori, nu-mi aduc aminte de toţi, şi Tora Vasilescu cu domnul Mircea Daneliuc, şi doctori, cei vechi şi mai în vârstă nu mai vin, acuma tineretul este în ziua de astăzi, rar care mai sînt aşa (...) la mine a stat vreo 12 ani fata lui Pacepa, a stat până la Revoluţie, şi domnul Ulici cu toată familia(...)”

Alexoiu Ion mi-a povestit de asemenea despre câteva dintre persoanele care au trecut prin locuinţa familiei sale : „La mine a stat tata lui Petre Popescu, care atunci avea 13-14 ani, Nina Cassian a stat aici la părinţii mei, pe urmă s-a mutat pe Strada Mare, venise cu o trupă şi nu mai aveau loc la mine, erau prea mulţi şi vroiau să stea în grup. Pe urmă au mai stat doi actori buni(...) prin ’75 am mai avut o trupă de ingineri de la Institutul de Chimie, unii erau evrei care au plecat în Israel, nu-mi mai aduc

32

aminte aşa bine, pe vremea aceea eram cu serviciul, veneam seara şi numai seara ne cunoşteam aşa un pic, era o plăcere să stăm de vorbă, mai făceam grătare, porumb copt, şi ne simţeam bine, oameni de treabă, n-am avut probleme.”

Davidov Paraschiva : „Cristi de la Divertis a fost la mine cu prietenii lui, şi mulţi, da’ nu-mi aduc aminte pe toţi, pe caiet îi am scrişi, nici nu mai ştiu unde e caietul.”

Unele evocări sunt pitoreşti şi naturale : „Flămânzilă - era imens, aproape n-avea loc pe uşă, mânca câte o sută de mici o dată, era actor, am uitat cum îl cheamă. Ăla trebuia să ai pat să-l ţină. Mă feream să-l ţin, nici nu-l primeam. O dată s-a nimerit şi el aici, era şi doamna Irina (Petrescu, n.n), şi ştiţi cum, aduna tot de pe masă de la toţi, n-avea jenă. Cred că de asta se şi îngrăşase aşa. Am auzit apoi c-a murit, era şi cazul să moară, era imens.”(Victoriţa Petrescu) . Pe „Flămânzilă” l-a identificat cineva ca fiind actorul Jorj Voicu. „Lista” Victoriţei cuprinde însă mult mai multă lume: „venea tineri cu prieteni, aşa ca dumneata, le convenea că era ieftin, 25 de lei o cameră pe zi (...) a venit Iurie Darie, au turnat nişte filme la Vamă, am uitat cum se numea filmele, şi a venit şi m-a anunţat să le fac de mâncare, bolz de peşte, peşte prăjit şi saramură, şi vreo două sute de clătite, că erau mulţi, am pus ditamai masa, aveam şi cămăruţele acelea închiriate atunci, aşa micuţe cum era le plătea, că de fapt era aşa, mai la ’separe’ (...) Aicea ştiţi câţi studenţi au stat în casa mea, i-am crescut de când erau mici, veneau cu părinţii, le găteam şi erau foarte mulţumiţi, erau încă nişte studente care se rugau de mine să le învăţ cum să gătească şi am spus, uite facem borş şi la sfârşit batem ou şi ca să nu se taie îi punem puţin ulei, au plecat apoi în America, şi de acolo îmi trimite vederi şi la sfârşit îmi scrie, „la sfârşit batem ou”, îmi vine să şi plâng, îmi spunea Mama din 2 Mai, aşa îmi zicea mie (...) Virgil Ogăşanu şi cu Irina Petrescu au stat aicea la noi, când a luat fata mea la facultate la Bucureşti şi a venit aici, i-a dat autograf cu fotografie, (...) Viorica Porumbacu, venea singură, şi George Ivaşcu venea cu sora lui, Nina Cassian a stat la baba Matei, şi venea aici la mine la televizor, a fost şi televizată de dânsa fata mea când era mică, i-a dat cărţi, (...) Ştefan Mărăscu, foarte cumsecade,(...) am familii care acum sînt în vârstă, plecaţi în străinătate, până nu vin aicea să stea câteva zile, nu zice c-a venit în România”(...)

Percepţii şi interferenţe Oaspetele alături de care locuieşti – unde s-ar situa acesta? Străin, prieten, duşman, sau pur şi simplu chiriaş? Un fel de Celălalt pe care trebuie oricum să-l tolerezi? Relatările localnicilor din 2 Mai cuprind intrinsec diferite grade de percepţie: respect necondiţionat al gazdei alături de familiaritate şi indiferenţă în faţa statutului social al oaspetelui; relaţii bine închegate apropiindu-se uneori de prietenie şi relaţii cu un grad mai mare de detaşare; integrarea oaspetelui „în familie” sau tratarea acestuia ca

33

simplu turist. Cazuri în care superioritatea oaspetelui într-o casă este recunoscută şi cazuri când gazda se consideră cel puţin egală celui pe care-l primeşte. Victoriţa Petrescu mi-a mărturisit chiar că i s-a întâmplat să le ceară unor chiriaşi să plece. Întâmplarea este următoarea : „Aveam la mine nişte avocaţi, luau roşii de la mine, le cântăream aici în grădină, aveam nişte roşii mari, frumoase, era sămânţă din Bulgaria, (...) mi-au spus într-o zi : doamna Petrescu, nu ne mai cântăriţi că noi ne luăm singuri. Eu am crezut că-şi iau singuri din piaţă. Şi când fata mamii, eu mă culcam foarte târziu că aveam treabă, când mă scol dimineaţa şi îi văd venind din grădină în pijamale, aveau în poală roşii, ardei, mi-a rupt ardeii de sămânţă, roşiile pe care le oprisem de sămânţă, când i-am văzut că iese din grădină, le-am zis : „Aşa consideraţi dumneavoastră dreptatea? E posibil? Eu umblu în geamantan la dumneavoastră?” I-am dat afară mamă! Le-am spus să-mi elibereze camera. Nu vroiau să plece, că să ne iertaţi doamna Petrescu. Nu vă iert domnule, că v-aţi bătut joc de mine. Eu v-am tratat aşa cum trebuie, le culegeam cele mai bune roşii. Le-am încuiat uşa, le-am scos geamantanul afară. Eu nu vreau hoţi în curte. Aşa avocaţi sînteţi dumneavoastră?M-am supărat de m-am făcut foc.” De unde rezultă că oaspetele se poate metamorfoza şi în duşman iar principiile ospitalităţii se pot întoarce atunci împotriva lui.

Doamna Enescu îmi spunea cum s-a hotărât să citească o carte de-a lui Constantin Ţoiu : „să văd şi eu ce-i poate capul, Ţoiu ăsta care vine la mama, dar nu prea mi-a plăcut, cam greoi aşa.” O încercare de a-l cunoaşte pe oaspete şi prin prisma a ceea ce reprezintă el în afara prezenţei sale ca omîn-vacanţă ? Înainte de a începe cercetarea la 2 Mai, îmi formulasem întrebarea dacă, în condiţiile unei aşa numite „oaze de libertate” cum a fost perceput satul, localnicii au înţeles de fapt ce se petrecea aici, de ce locul a atras şi coagulat în perioada de dinaintea Revoluţiei doar anumite grupuri şi categorii de oameni care ani la rând au venit în timpul vacanţelor sau concediilor. Cum au interpretat sătenii spiritul micilor comunităţi ce-şi stabileau reşedinţa de vară în 2 Mai şi ce păreri aveau despre acestea? Cât de mult i-au acceptat şi unde îi plasau în universul local? Unele dintre răspunsurile pe care le-am primit pot arăta într-o anumită măsură că sătenii au intuit felul stăteau lucrurile. „Era un fel de libertate ce simţeau ei (...) ei dacă erau toţi de-ai lor şi nu erau şi alţii străini să zici că-i deranjează, stăteau la masă până dimineaţa, beau, fumau, cafele, povesteau şi vorbeau şi făceau nişte seri la Dobrogeanu’ de neuitat, sâmbăta şi duminica, se dansa, se făcea un fel de spectacol, o luau la măsea (...) rockerii toţi se cunoşteau, făceau plajă, chefuri, la cârciumă la 10 se termina şi atunci stăteau în curte până dimineaţa, gazda nu le zicea nimic.(Vava) „Era aşa o pace şi o înţelegere între toţi (...) e ceva deosebit, nu e numai o banalitate aşa cum e în majoritatea satelor.”(Fedea)

34

Afirmaţii care de altfel se vor regăsi şi de celaltă parte a persoanelor intervievate, printre cei care au fost în sat veri la rând. În cazul lui Jean, pescar, cum s-a recomandat, care întâmplător se afla în curtea lui Fedea în momentul când am intrat pentru o înregistrare, percepţia funcţionează la un nivel simplist însă clar.

Jean mi-a împărtăşit cu francheţe propriile observaţii asupra mecanismului statului la mare pe timp lung şi fără bani adoptat de unele grupuri cu care a reuşit să se împrietenească : „dacă rămâne douătrei săptămâni şi nu mai are bani, ăla cheltuie şi banu’ de tren şi tot aşteaptă alt grup să vină, îi dă bani, pleacă înapoi de unde e, de la Bucureşti, trimite banii înapoi, ăla rămâne fără bani, vine celălalt, şi aşa se cunosc între ei.” În opinia lui Jean, cei care frecventează satul în ultimii ani, se împart în „două secte : punkişti şi rockeri”. Punkiştii sînt ăia cu creste pe cap.” În ceea ce îl priveşte, preferă „rockerii”. „Vin an de an, te cunoaşte, nu-i nici o problemă.” Rolul lui Jean în mijlocul acestor grupuri: „îi aprovizionam, ştiam unde sînt preţurile mai mici.” Jean a adăugat : „Unii din sat îi dispreţuiau, şi pe noi, că stăteam cu ei. Da’ de unde, că erau numai studenţi, ingineri, profesori, etc(...) dacă te vede că eşti mai pe locu’ doi se dă şi ei după tine să-i înţelegi (...) chiar şi dintre pescari, dacă te vedea printre ei şi apoi în sat, făcea mişto, cică umbli cu rockeri.”

Golful Nudiştilor „Rockerii” la care se referă Jean sunt probabil gruparea de „cortişti” care îşi împart plaja mult micşorată de apă în ultimii ani, cunoscută sub numele de Golful Nudiştilor. Despre aceştia am discutat mai pe larg cu fraţii Jeri, Mircea şi Florin Caloianu, care au lucrat câteva veri la barul de pe respectiva plajă. Aici ar fi fost centrul unei comunităţi de câteva sute de persoane, potrivit spuselor celor trei fraţi, care vreme de câţiva ani s-au întâlnit regulat, unii apărând în 2 Mai pe la începutul lunii iunie şi plecând pe la sfârşitul lui septembrie. Azi ar mai fi rămas aproximativ 20-30 de persoane din vechea comunitate. Anii 1997-1998 au fost identificaţi de Jeri, Mircea şi Florin ca fiind momentul când „a început să se strice, când au venit şi altfel de oameni în 2 Mai, cu celular, maşini, bani” . Când cei trei lucrau la bar, totul se baza pe „respect şi încredere”. Lumea se auto-servea cu băuturi din bar şi lăsa banii într-o cutie specială. Muzica reprezenta „elementul de legătură” între toţi cei ce veneau pe această plajă.

Jeri, Mircea şi Florin mi-au vorbit de asemenea despre cum „lumea din sat” îi judeca pentru că petreceau timp cu oamenii din Golful Nudiştilor, sau despre conflicte cu „băieţii răi din sat” care coborau la bar căutând să se încaiere. Ei s-au mutat împreună cu familia în 2 Mai la începutul anilor ’90 după ce locuinţa din Mangalia le-a fost demolată. În timpul întâlnirii mele cu ei nu am lăsat reportofonul deschis. Era un altfel de dialog. 2 Mai-ul ultimilor 10-15 ani face parte din ei, au crescut o

35

dată cu el şi cu cei care au continuat să vină în această perioadă. Părinţii lor nu închiriază camere, în schimb le găzduiesc prietenii fără a pretinde vreun cost. Este vorba de fapt despre o situaţie specială de interferenţă, între outsider şi insider, ca şi în cazul pescarului Jean, în care la rândul său, insider-ul poate deveni outsider în cadrul propriei comunităţi, iar outsider-ul este integrat. Ospitalitatea, în afara oricărui aspect contractual, devine absolută şi cu totul deschisă.

Acelaşi tip de ospitalitate îl practică şi soţii Romică şi Marcela Tudosilă. Ei nu închiriază, primesc doar prieteni, pe care tot în 2 Mai i-au cunoscut. „Noi n-am trăit din turism”. Au venit aici în 1993. „Ce ştiam eu despre 2 Mai era restaurantul Dobrogeanul. Altfel, locul ăsta era ca din altă ţară pentru mine”, a spus Marcela. Meseria de bază a lui Romică este mecanic pentru motoarele de nave, dar la Şantierul Naval din 2 Mai unde lucrează, nu se mai fabrică decât nave care sunt trimise în străinătate pentru a li se pune motoare, de exemplu în Amsterdam. 80% din muncitori sunt moldoveni, potrivit ultimei statistici a Primăriei. Majoritatea locuiesc în Cartierul Nou din 2 Mai. Alţii stau cu chirie.

Romică a lucrat două veri cu Florin la acelaşi bar care reprezenta principalul loc de întâlnire al celor ce frecventau plaja nudiştilor: „Noi mergeam din ’93 la nudişti, de când ne-am mutat aici. (...) Acolo cine ştia ştia. Veneau vechii şi tot felul de venetici printre ei. Foarte greu intrai în grup, îi luau ăştia la mişto pe toţi dacă nu-i cunoşteau (...) Oamenii veneau, îşi luau băutura, îşi luau restul, lăsau banii acolo. Eu dacă eram obosit, că lucram 24 cu 24 mă culcam dacă nu mai rezistam şi mă trezeam cu buzunarele pline de bani sau cu cutia plină. Era practic o familie aşa, nu ştiu cum să zic. Acuma nu mai e. A venit altă lume, nu mai e lumea care venea, nu mai ţine...S-au împrăştiat.”

Despre ceea ce se întâmpla la bar sau pe mica porţiune de plajă din Golful Nudiştilor, Romică a mai spus : „Era un anumit gen de muzică, nu avea rost să bagi altceva. Şi se dansa. Se făceau focuri. Viaţă liberă efectiv.” Cu toate acestea locul nu a fost lipsit de probleme; au existat pagube sub formă de furturi sau corturi mânzgălite cu sprayuri şi conflicte cu „punkeri şi mangalioţi(...) Dacă veneau aicea nu era ca la ei; aici era liber, nu bodyguarzi, nimica. Ei ce-şi ziceau, că aici o fi sat fără câini.”

(Romică). Barul se împărţea în două părţi : Baru’ Mare şi Baru’ Mic. „Un om normal n-ar fi lucrat acolo. Au încercat mulţi. Nu rezistau. Trebuia să fie cineva de-al lor. Romică şi Florin îi ştiau dinainte de a lucra pe cei care veneau la bar”, a adăugat Marcela.

Iniţial barul a fost „de stat”, şi mi-a fost descris ca fiind un fel de baracă, sucursală a restaurantului Dobrogeanu. După 1989 el a aparţinut actualului viceprimar, ca şi acum, însă acesta l-a închiriat.

Câţiva zeci de metri mai încolo de bar, dincolo de dig, s-a amenajat o altă mini-plajă unde se poate sta cu cortul, şi care la rândul ei deţine o terasă. Pe acelaşi dig se află şi pescăria Despre nudişti şi nudism

36

Între nuditate, firesc ataşată omului primordial, apoi nuditate ca parte integrantă a unor ritualuri, şi nudism, ca act aparent gratuit, purtând însă multiple semnificaţii culturale, se derulează o lungă istorie şi s-ar putea naşte numaidecât o întreagă dezbatere. Reprezentări ale corpului gol de-a lungul timpului, felul cum acestea s-au impus şi şi-au creat un statut, distincţii precum artă/pornografie, corpul ca dat natural şi modelat cultural, apoi cultura corpului gol a anilor ’60, sunt tot atâtea coordonate ale unui astfel de context. „Societatea”, spune Maurice Godelier, „se învârte în jurul sexualităţii trupului”. În societatea contemporană, nudismul este tolerat numai în locuri fixate pentru aşa ceva.

La Balcic se făcea un fel de nudism îngrădit, cu despărţituri ce marcau teritoriul femeilor şi cel al bărbaţilor. La Vama Veche a existat pentru mulţi ani un pârâiaş ce delimita sectorul îmbrăcaţilor de cel al dezbrăcaţilor. La 2 Mai plaja a fost împărţită dintotdeauna între „textilişti” şi „nudişti”, ceea ce a dus cu timpul la conturarea a două comunităţi aflate de multe ori în opoziţie şi concurenţă.

Atitudinea oamenilor din 2 Mai în faţa acestui fapt a cunoscut şi cunoaşte încă forme variate: toleranţă, mirare, indiferenţă, ostentaţie, mergând uneori până la conflicte, ca în cazul lui Naum Roman (nea Romca), care mi-a relatat o întâmplare „nefericită”: „Despre nudişti am o părere proastă. Acolo am pescuit 12 ani, veneau la mine la pescărie şi le-am spus aici la mine despuiat nu vii (...) nevastă-mea a vrut odată să mănânce ciorbă din peşte proapăt, ştia că se face acolo la pescărie, eu nu vroiam s-o duc că ştiam ce măgării erau pe acolo, până la urmă am luat-o, era o zi aşa întunecată, nu erau aşa dezbrăcaţi că era frig, da’ una a răsărit aşa dintr-o dată goală goluţă, de unde o fi apărut ea, a venit şi m-a bătut pe spate, vreau şi eu peşte, nevastă-mea o dată a aruncat lingura, s-a dus şi lingura şi farfuria...d’aia nu vrei tu să mă iei aicea, asta e gagica ta, ce s-a supărat, vreo 3 luni n-am mai vorbit (...) Am lovit-o pe aia dezbrăcată, am anunţat poliţia şi i-am spus să nu mai treacă pe aicea, n-a mai trecut (...) am tras cu sârmă şi am scris „nu intraţi dezbrăcaţi”...Trebuie să fii puţin aşa cu perdea, pescarii sînt nebuni, vii tu goală acolo unde sînt o mulţime de pescari?! Era oare bine?” Întrebându-l pe nea Corbeanu cum a fost când s-a aflat în sat despre nudism, mi-a răspuns : „Am admirat cât un lucru mare. (...) Da’ fiecare cu gându’ lui, cu mentalitatea lui. Nici eu n-am fost de acord dar e fiecare cu treaba lui. Nu e cuviincios, după mine. E o vorbă bătrânească : „Toată lumea are fund da’ nu la toţi se vede.”

Părerea doamnei Enescu se identifică unei obişnuinţe instalate cu vremea : „M-am învăţat deja de atâţia ani. Plaja de la nudişti nu mă interesează, n-am fost acolo. Am citit odată în ziar că la barul „Măgarul tăvălit” din 2 Mai, aşa-i zicea, se stă despuiat şi la bar se serveşte tot aşa, mă, chiar aşa să fie ne-am zis, şi ne-am dus - nu era nici unul despuiat, unde dracu’ i-a văzut Cârstoiu (...) treaba lor, aşa gândesc, aşa se manifestă.” Despre un alt conflict între localnici şi nudişti mi-a povestit şi doamna

37

Enescu : „Vecinul de peste drum, nea Petrică, ne spunea, era un loc unde se servea băutură, acolo se întâlneau pescarii, şi el şi cu fiu-său s-au dus acolo la o ţuică, şi au venit şi despuiaţi din ăştia pentru o bere, şi fiu-său s-a luat de ăştia în pielea goală, şi i-a înjurat şi i-a bălăcărit, a vrut să sară să-i batăca să vezi ce înseamnă un om incult...da’ dacă ăla-i despuiat lasă-l domne’ dacă aşa îi place lui, nu poţi să-i interzici, să-i opreşti...”

Un alt tip de atitudine ar fi cea de intoleranţă nu atât faţă de nudismul în sine cât faţă de un întreg grup căruia i se atribuie valori degradante: „Acolo la nudişti sînt, să vă spun drept, aceia cărora le place mizeria, sînt destui care vin de acolo când este frig afară, când plouă se retrag, n-au apă caldă, n-au condiţii, unde să-şi facă un ceai, care vrea să bea un ness cu apă rece şi-l face el la cort, şi te trezeşti cu ei: ”doamnă cât costă să fac şi eu un duş?”. Câţi n-am avut, şi le spuneam : Da’ de ce vă duceţi la cort şi nu veniţi la casă? ” Aşa ne place, să ne trezim dimineaţa la răsăritul soarelui, să fim în marginea apei, să nu depindem de nimeni”...Şi atunci de ce nu staţi acolo să vă spălaţi în apa careo aveţi acolo?!”(Maria Gheorghe).

Pe de altă parte este manifestată şi acceptarea deplină a fenomenului : „Şi cu nudismu’ ăsta s-a stricat...E ceva normal, poţi să faci. Eu fac nudism. Se uită ăştia de parcă n-au mai văzut, asta e chestie de gândire, e sănătos, mai ales pentru coloană. (Fedea) Şi în fine, „Ce se vede mai puţin e mai frumos.” (Victoriţa Petrescu) Indiferent de cum este privit, nudismul a rămas în continuare o alternativă certă la 2 Mai, mai ales în condiţiile unui număr redus de locuri pe litoralul românesc destinate practicării acestuia. Încercări de a-l îngrădi în vreun fel sau altul au existat, totuşi în cele din urmă nu au funcţionat. Davidov Paraschiva a lucrat pe plaja nudiştilor ca femeie de serviciu până în anii ’80, şi de la dânsa am aflat alte câteva amănunte: „Acolo era nudismu’ şi într-un timp s-au adus plăci şi s-a îngrădit, chiar ne-a pus pe noi femeile de serviciu să vină bărbaţii noştri şi să îngrădească, dar nu s-a respectat, nicicum n-a putut să-i stăpânească, ei cum erau învăţaţi aşa făceau, acolo în văzul lumii(...) Mai mă trimitea să număr corturile şi ei stăteau la masă şi erau toţi dezbrăcaţi, şi copiii şi tatăl şi mama şi n-ar fi fost normal să stea aşa la masă. Da’ dacă e omu’ aşa învăţat, ce puteai să faci(...) După Revoluţie nu mam mai dus acolo, nu ştiu ce s-a întâmplat... Atuncea era linişte, până la ora zece era ce era, după zece se potolea, se închidea, nu mai avea băutură, era linişte şi în sat şi pe malul mării, acuma mai degrabă e tămbălăul de pe lume, la zece de abia începe, noi dimineaţa dăm cu mătura prin curte şi ei de abia vin de la petrecere(...)

7. Restructurarea spaţiului tradiţional

38

Distincţia mentală pe care o menţionam mai devreme, între „înainte” şi „acum” are de altfel acoperire în plan concret şi se regăseşte în extinderile arhitecturale care schimbă vizibil structura satului şi mai ales în modificări ale locuirii tradiţionale. În cercetarea pe care am întreprins-o în satul 2 Mai m-a surprins frecvenţa situaţiilor în care localnicii mă înştiinţau că „au veceu în casă”, şi insistau să-mi arate acest lucru, alături de duşuri cu „gresie şi faianţă” sau bucătărioare de vară modernizate, realizate în general din „banii de sezon”. Pentru mulţi localnici acest fond reprezintă principala sursă de venit şi de organizare a gospodăriei. „Eu ce iau de la sezon vara dau iarna, de la CAP nu am pensie, am numai de urmaş” (Victoriţa Petrescu) ; „Eu am fost mulţumită că mi-am scos un ban pentru iarnă să-mi iau lemne, murături, tot ce-mi trebuie.N-am avut alt venit decât din sezon de opt ani de zile de când a murit soţul meu.Vara trebuie să mă chibzuiesc ca să am din ce trăi.” (Maria Gheorghe) ; „Cu banii pe un sezon am făcut nunta la o fată”(tanti Cuţa) ; „În ’83 am început cu sezonu’ că din asta ne câştigăm pâinea”(Fenia) ; „Venitul meu e de la sezon-mai investim, se dărâmă câte o uşă, lemne de foc iarna, plătim dările, ne aprovizionăm de iarnă.”(Tutan Niculina) ; „Ăsta-i bisnisu’ domne’, dacă vara oamenii n-ar închiria ceva n-ar avea din ce să trăiască.”(Angela Dumitru).

Utilizările fondurilor provenite din închirieri sunt de regulă îndreptate către necesităţile şi adaptarea gospodăriei la noile cerinţe turistice. Despre turismul din această localitate se poate spune că a cunoscut mai multe faze. Ani în care lumea venea şi avea pretenţii minime, apoi ani în care au început „să se ceară condiţii” – este expresia cel mai des invocată de localnici atunci când vine vorba de chiriaşii lor, despre cum îi atrag şi cum îi păstrează, sau despre cum turiştii îi descoperă pe ei. Condiţii înseamnă de cele mai multe ori duş cu apă caldă, acces la bucătărie, curăţenie, dar mai ales un closet decent. Prin urmare, pentru a răspunde la cerinţele sau sugestiile turiştilor, măsura de bază adoptată la 2 Mai în ultimii ani a fost investirea unei părţi considerabile din „banii de sezon” în grupul sanitar, pentru ca acesta să arate „civilizat”. În multe case şi curţi duşul solar a fost înlocuit cu boiler electric, iar toaletele aşa numite „turceşti” au fost transformate în „private” mai bine puse la punct, ori şi-au găsit pur şi simplu loc în casă. „Dacă ştiam când am făcut casa că avea să înceapă să se închirieze pe aici, făceam altfel, puneam veceu în casă, puneam mai multe uşi”(Victoriţa Petrescu). Despre toaletă mi-a povestit că „nu aveam din aceea la care se trage apa” şi că „lumea în tot 2 Maiu’ avea veceu din beţe de floarea soarelui, le legau cu sârmă, dacă se împiedica careva cădea cu ele cu totu’ şi acuma şi-au făcut care mai de care veceu în casă.” Victoriţa a decomandat camerele înlocuind ferestrele prin uşi, însă nu şi-a construit nici acum o toaletă în casă : „Pot eu să stric casa acum să pun veceu în ea?” În schimb, ca replică la cerinţele noului flux turistic, a adoptat soluţia orientării către vechii turişti, cei care vin în acelaşi loc ani la rând : „Eu am oamenii mei care vin, le dau mai ieftin şi vin mereu”

39

Ceea ce m-a uimit a fost faptul că prim planul modificărilor era ocupat nu de intenţia de mărire a casei, pentru a avea mai mulţi chiriaşi, nu de cultivarea într-o mai mare măsură a grădinilor, nu de renovarea bucătariilor sau a altor segmente de locuinţă, ci de problema „veceului în casă”. Oricât ar părea de lipsit de relevanţă, acest aspect concentrează în el o direcţie importantă a schimbărilor din satul 2 Mai de după Revoluţie. Ceea ce probabil s-a întâmplat a fost că oamenii au ascultat mai întâi sugestiile sau plângerile celor ce le ocupau spaţiul în timpul sezonului, au plecat urechea cum s-ar spune, apoi au acceptat şi au decis să opereze în consecinţă. Şi mai mult ca sigur, existenţa unei toalete decente a fost cea mai des invocată condiţie. În multe situaţii, modificările s-au produs nu pentru că proprietarii şi-au dorit neapărat, ci pentru că „aşa s-a cerut”. În Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele, Irina Nicolau povesteşte următoarea întâmplare : „În vara lui 1982, la 2 Mai, am petrecut trei sferturi de oră în privata Tudoriţei(...) Vă rog să vă închipuiţi douăzeci de chiriaşi sezonieri, patruzeci de oi, doi măgari, şi proprietarii trăind într-o devălmăşie perfectă. Expresia apoteotică a lipsei de reguli era însă privata, probabil cea mai precară retirată din sat. Acolo intrai numai când nu aveai încotro şi încercai să ieşi cât mai repede. În după-amiaza zilei când am stat trei sferturi de oră în privata Tudoriţei ploua cu broaşte. (...) În momentul în care mi s-a părut că ploaia s-a domolit puţin, mi-am luat umbrela şi am plecat ” acolo”. Am pus umbrela pe acoperişul de azbest ondulat şi am închis cuviincios uşa. În clipa care a urmat, s-a produs o rupere de nori. Numai un nebun sinucigaş ar fi ieşit afară. Aşa că am rămas în privată, modest, privind prin crăpăturile uşii prăpădul de afară. Un minut, două, trei...După vreo cinci, m-am pomenit cu un gând care mi-a străpuns creierul, „pe banii mei”? Nu l-am înţeles prea bine. A revenit formulat mai clar : adică eu plătesc să stau aici? Şi a tot revenit gândul exprimat în multe feluri. O furie în cascadă a pus stăpânire pe mine.”

De la o astfel de furie, căreia i s-au asociat cu siguranţă multe altele în timp, până la înlocuirea precarelor „găuri” prin grupuri sanitare adecvate, pasul s-a realizat în numeroase situaţii. Despre vestita privată a Tudoriţei există de fapt şi alte poveşti pe care le-am înregistrat. De la Şerban Anghelescu, (Muzeul Ţăranului Român), am aflat că, în urma pierderilor repetate de clienţi, aceasta s-a transformat într-o toaletă nouă, evident îmbunătăţită : „A acceptat foarte târziu să-şi schimbe budele, am stat de vorbă cu oameni care mergeau cu plăcere acolo dar nu mai suportau mirosul (...) Acum şi-a construit bude noi, s-a lăudat cu ele.”

Am înţeles însă că a existat un fenomen anterior de transformare în interiorul gospodăriei, care s-a concretizat prin închiderea prispelor, şi care a fost resimţit în mod negativ de către chiriaşi. Camelia Pârjol, asistentă la Institutul de Arhitectură Ion Mincu, mi-a spus : „erau prispele acelea faimoase din 2 Mai, după aceea s-au apucat toţi să le închidă într-o veselie, nu ştiu ce-a fost în capul lor, apoi să-şi

40

construiască, să-şi vândă, dar partea cu închiderea prispelor a fost un moment destul de neplăcut şi marcant. În mintea lor probabil, trăind şi iarna acolo, şi-au zis că se protejează cu chestia asta, şi ce plăcut trebuie să fie pentru un cetăţean să aibă ferestrele închise, cu o floare în fereastră, etc. În schimb, pentru cel care stătea acolo peste vară, dintr-o dată a devenit un spaţiu închis şi s-a pierdut chestia care era, în timpul zilei se făcea un efect de seră îngrozitor acolo, s-au închis cu tâmplărie şi cu geamuri, şi ăsta a fost un prim moment, înainte de apariţia marilor case, vile. Simultan cu prispele acestea, apăreau cârciumioarele.”

Despre acelaşi fenomen am mai aflat câteva amănunte de la Ioana Popescu, etnolog: „în general pe prispele astea erau plante, viţă de vie, ghivece de flori, toate acestea au dispărut şi a apărut o construcţie cu nişte geamuri murdare, ulterior s-au pus şi perdeluţe din plastic transparente. Era de nestat acolo. Prispa a devenit inutilizabilă, nu mai era decât un spaţiu de trecere, de intrare, care nu servea la nimic şi nimănui, frigiderul stătea pe prispă, erau straturi de preşuri unul peste altul...”. În aşezările rurale tradiţionale locuinţa se organiza, precum se ştie, în jurul vetrei iar elementele gospodăriei aveau locurile lor bine determinate, unele, precum hornul sau pragul, deţinând o anume încărcătură magico-ritualică. În jurul casei se întindea ograda delimitată de gard. Pridvorul (cuvânt de provenienţă slavă provenind din pered vor, ceea ce însemna „înainte de curte”) funcţionează aşadar ca spaţiu intermediar între curte şi grădină asigurând astfel coeziunea gospodăriei. Prin ermetizarea prispelor în unele gospodării din 2 Mai, acestea au fost încorporate restului casei, devenind spaţii de depozitare, cu o utilitate de tip debara/cămară sau hol. Transferul funcţiilor prispei s-a realizat în aceste cazuri prin construirea în curte a unor mici chioşcuri sau umbrare, încărcate de plante, cu mese, scaune sau bănci, unde cei ce îşi împart curtea unei gazde iau masa sau pur şi simplu se relaxează. Cu toate acestea, nu toate gazdele au adoptat această măsură a închiderii prispelor. „La Nuţi şi la Nelu a rămas ca atare. Iniţial din sărăcie nu şi-au închis prispa, ulterior din inteligenţă, pentru că şi-au dat seama că au din ce în ce mai mulţi muşterii”, povesteşte Ioana Popescu despre gazdele la care stătea, şi cu care, la rândul meu, am purtat o discuţie. „Prispa? Are tot efectul vara. De ce s-o închid? A fost închisă şi noi am deschis-o, punem mese pe ea şi stă fiecare cum are camera.” Ceea ce denotă şi un proces invers, legat de un alt tip de cerinţe. Desigur, se caută camere curate şi mobilate, toalete corespunzătoare şi duşuri cu apă permanent caldă, dar şi case cu grădină ori livadă, cu posibilitatea de a petrece timp în aer liber – crucial mai ales pentru orăşeanul venit de la bloc şi din mijlocul agitaţiei urbane.

De altfel, grădinilor din 2 Mai li se acordă destulă atenţie. „Vrea o roşie din curte, un ardei, un castravete, şi acolo e muncă în grădină, ca să aibe omu’ cât mai proaspăt” (Davidov Paraschiva).

Sau : „vin oamenii, stau în curte la cafeluţă şi zice, ferice de dumneavoastră, ia uite ce flori frumoase

41

aveţi, da’ câtă treabă e, da’ nu vă plictisiţi după ce plecăm noi, cum să mă plictisesc, eu n-am timp nici să mă gândesc că mă plictisesc, via trebuie săpată, curtea trebuie aranjată, trebuie să zugrăvim primăvara că vin ei, iarna zugrăvim după ei.”(Victoriţa Petrescu) În general oamenii din 2 Mai au înţeles noile principii ale găzduitului şi mecanismul investirii banilor : a investi în „condiţii” pentru a-ţi putea permite să ceri un preţ mai mare. În acest context, modul de viaţă pe care ne-am obişnuit să-l numim „la ţară” va lăsa din ce în ce mai mult loc unor alte modalităţi de organizare gospodărească. „Casele bătrâneşti ale noastre nu le mai vrea nimeni. Ce le plăcea odată nu le mai place”(tanti Cuţa). Cu toate că de regulă localnicii consideră schimbările care au marcat locul drept pozitive, gradele de acceptare şi aliniere după actualele cerinţe diferă. Pentru exemplificare am ales trei fragmente din interviuri. „În fiecare an facem câte ceva la casă, altfel nu se poate. De când am venit aici am început cu făcutul, casa am luat-o de la nişte bătrâni lipoveni care numai ce-au ridicat-o, am început cu îmbunătăţiri, înainte nu era aşa lux, era ca la ţară, acuma s-a modernizat, băi înăuntru, duşuri cu faianţă şi gresie, totul amenajat, aşa frumos să fie şi să le placă la turişti când vin, că asta se cere acum, să ai condiţii.”(Fenia, venită în 2 Mai în 1983 din comuna Sarichioi, jud. Tulcea) „Nu erau pretenţioşi. Acuma vine câte cineva, intră în casă şi pipăie patul, ştiţi ce nervi îmi face, păi io am avut oameni de seamă aicea, crema Bucureştiului şi mie n-au venit să-mi facă aşa la pat, ştiţi ce jignită m-am simţit...<Baie caldă n-aveţi?> Ba da, uite acolo la soare.<Păi noi vrem baie cu duş>. Păi du-te mamă la hotel cu un milion pe noapte şi-ţi dă şi baie în cameră. Matale vii să-mi faci mie fiţe aicea...”(Victoriţa Petrescu) „Vin cu tot felul de figuri în cap, că n-ai şifonier în cameră, frigider, apă caldă, comodă sau „numi lăsaţi şi mie un discount”, ce naiba o fi ăla, am aflat, i-am dat şi discount şi a plecat după trei zile, mi-a cerut banii înapoi. Ăia dinainte n-ar fi făcut niciodată asta, să-ţi ceară banii înapoi, în plus, stăteau cu săptămânile. Noi ne săturam de joacă cu copiii lor.”(Vava) Despre construcţiile din beton a căror prezenţă măreşte din ce în ce mai des extremităţile satului, Fedea a exprimat următoarea părere : „Este un dezastru, au venit alţii din afară care au stricat tot specificul, toată tradiţia, dacă te uiţi la vilele alea, două-trei dacă mai sînt din Dobrogea, restu’ o cameră şi încă una deasupra, fără nici un fel de arhitectură, au stricat, au băgat banii aiurea, eu nu zic să nu se construiască, da’ să se facă aşa cu gust, stil dobrogean, nu?” Când am fost în decembrie 2003 în 2 Mai, l-am găsit pe Fedea lucrând la vechea terasă cunoscută sub numele de „La Fedea”, dărâmând, pietruind, zidind, şi explicându-mi : „Eu dau cu tipsia aici pentru specific, ca să fie tot specific, înţelegi, vreau să fac ceva rustic.” Terasa lui cu specialităţi din peşte se pare că a fost prima de acest gen deschisă după anii ’90.

42

Tot în decembrie 2003 am avut o discuţie cu patronul bar-restaurantului Flamingo din 2 Mai, care tocmai îşi amenaja un supermarket a cărui inaugurare vroia să o sărbătorescă în preajma Crăciunului. „Până la 25 decembrie o să avem gresia pusă şi marfa adusă şi steluţe în geam. Apoi amenajăm spaţiul ăsta din faţă, trântim cîteva peluze, ceva ronduri, nişte seminţe de la Metro şi aia e, gata.” Întradevăr, când am revenit în martie, Supermarketul, cum se numeşte, era deschis deja de două luni. Locul unde se află a fost mai întâi Alimentară apoi ring de dans.

43

CAPITOLUL III – VACANŢE LA 2 MAI. Cealaltă faţă din oglindă.

1. Împrejurări ale mersului şi ajungerii la 2 Mai 2. Poveşti despre gazde.

Moshusochse şi Babaochse Tudoriţa şi nea Ilie Samir 3. Nuclee Curtea ca loc-cheie. Roluri şi semnificaţii Plaja Restaurantul Dobrogeanu Cantinele clujenilor 4. Grupuri, personaje, obiceiuri şi ’ritualuri’ ale locului 5. Poveşti cu grăniceri 6. Copii la 2 Mai

44

1. Împrejurări ale mersului şi ajungerii la 2 Mai În condiţiile modalităţilor limitate de vacanţă venite din partea statului şi a deplasărilor personale destul de reduse sau supravegheate, s-au adoptat totuşi în România comunistă forme de a merge la mare sau la munte, locuri comune ale ’concediului’, bazate pe turismul în cadrul unei gazde, formă iniţiată de altfel în perioada interbelică. Domnul Paul Drogeanu, descriind traseul vacanţelor sale la mare, menţiona pensiunile deschise între cele două războaie, a căror existenţă s-a încheiat către mijlocul anilor ’50: „Eu sînt născut în’48 şi de mers la mare merg din’50. Structura era că se mergea pentru foarte mult timp-o lună la mare, o lună la munte(...) Câtă vreme au funcţionat vechile pensiuni de dinainte de război, mergeam la Mangalia. A existat un moment de ezitare în timpul naţionalizării, în legătură cu pensiunile interbelice, o vreme au fost echivalate cu atelierele de meşteşugari - croitori, pantofari, etc, care rămăseseră, apoi ele n-au mai fost. Atunci a început mersul acesta la gazdă. Întâi la Tataia, apoi la renumita Eforie Sud. Acest cartier Tataia, dintre Constanţa şi Mamaia, avea străzi care mergeau până pe malul mării şi acolo erau case ce aveau curţi umbrite, cu boltă, puteai să mănânci vara acolo, gazdele găteau, era un fel de pensiune dar sălbatică, nu mai era organizată ca o pensiune. Fiecare îşi căuta o gazdă şi plajă se făcea pe vremea aceea nu la Mamaia, ci la Tataia.

Acum o parte din Tataia a dispărut, când s-au construit blocurile, târziu, în anii’80 (...) În istoria mea cu mersul la mare a urmat Costineşti-ul, care era un sat, avea o plajă splendidă...Se recompunea cam aceeaşi lume, exista o rivalitate la bronzaj, la cum să-ţi faci cortul, cine avea foaia de cort cea mai bună...Deja aveam 10-12 ani. La Costineşti gazdele nu prea ştiau să gătească. Auzeam de prieteni deai tatălui meu care nu mergeau la Costineşti şi se duceau la Schitu - începuse să vină lume multă şi nu le plăcea. Deja începuse să se audă şi de 2 Mai(...) La 2 Mai prima oară am fost ca elev, eram în penultima clasă de liceu, tot nişte prieteni de-ai tatălui meu se duceau acolo şi-i spuneau să vină.”

Felul cum s-a aflat despre 2 Mai şi cum s-a răspândit vestea printre anumite cercuri sau reţele de oameni, diferă de la caz la caz. Fiecare a fost iniţiat altfel, de prieteni, rude sau cunoştinţe, fiecare a luat contact cu locul şi a început să meargă acolo în împrejurări diverse. Ulterior, 2 Mai a devenit chiar un spaţiu propice pentru ca toţi aceşti oameni să poată comunica sau lega prietenii. Important este a se reţine circumstanţele politice ale respectivilor ani, din perspectiva cărora un astfel de loc constituia excepţia de la regulă, cel puţin în ceea ce priveşte spaţiile de vacanţă.

Domnul Luca Piţu îmi povestea că înainte de a ajunge la 2 Mai citise un articol publicat în revista l’Europe de Serge Fauchiereau, critic şi istoric literar francez cunoscut şi ca specialist în mişcările de avangardă: „Eram la Biblioteca Centrală din Iaşi unde răsfoiam revistele de specialitate în limbi

45

străine, probabil prin’72 sau’73, şi am dat peste articolul acesta al lui Serge Fauchiereau, erau câteva notaţii. Ei, când veneau oficial invitaţi de Uniunea Scriitorilor, desigur că erau duşi probabil la Neptun, dar făceau escapade la Vamă şi la 2 Mai pentru nudism - la 2 Mai am văzut o pancartă pusă chiar de grăniceri în Golful Amiralului, DIE FKK VERBOTEN, termen nemţesc pentru nudism, cineva intercalase (nicht) VERBOTEN, şi aşa mai departe.”

Decizia de a descinde în satul cu pricina s-a produs însă în anul 1975 : „M-am urnit greu din Iaşi, eram un grup, sora lui Ioan Petru Culianu, Ana Cojan - nevasta poetului Mihai Ursachi, eram apropiaţi de vârstă, eram tineri asistenţi, ne întâlneam la Casa Universitarilor din Iaşi, ei au insistat să mergem, sub influenţa Terezei Culianu, şi am fost în primul an la familia Soium, după aceea la o familie de lipoveni, Ivanov parcă se numeau, unde am fost cu Georg, un coleg de-al meu cu 2-3 ani mai tânăr (...) Până în’75 eram prieten cu un coleg de la engleză dintr-o familie de greco-catolici cuniaţi, şi cu un alt coleg de la engleză, Sandu Vornicu, destul de puturoşi, nu prea le venea să iasă din Iaşi, aveam locul de plajă la Ciric. Fiul preotului a emigrat legal în Statele Unite(...) În acest context am pierdut un prieten dar am scăpat de un puturos. Rămânând cu cestălalt, Georg Wellmann, dintr-o familie de saşi din Agnita, excursionist, (cu el am făcut şi prima escapadă în Carpaţii Meridionali), m-am găsit cu un om amator de ieşire şi în felul acesta ne-am format un grupuleţ. Exista grupul acela de fete şi doi băieţi.” În cadrul unui grup deja format, legat prin anumite preferinţe şi orientări, plăcerea călătoriei rămâne la fel de importantă ca şi impulsul iniţial de a face altceva, impuls care poate stabili după aceea un nou ritm, menţinut pe parcursul unor segmente îndelungate de timp. Mersul prin intermediul unui grup, în care cineva posedă o cunoştinţă anterioară a locului, este ceea ce probabil i-a adus pe mulţi la 2 Mai. Şerban Anghelescu, vorbind despre felul cum a început să vină aici, spunea : „Prima oară am fost în’75 în vizită şi pe urmă ideea a fost a Ioanei Popescu care ne-a convins să mergem şi am mers şi de atunci m-am îndrăgostit şi am tot mers (...) erau Irina Nicolau cu bărbatul şi fiul lor adoptiv, Petre Popovăţ, Ioana, copiii Ioanei, eram grup mare şi am stat la o lipoveancă, Tudoriţa Panelică.” Aceeaşi situaţie a persoanei cu iniţiativa în jurul căreia se va coagula şi grupul.

La rândul ei, Ioana Popescu mi-a istorisit câte ceva din povestea ajungerii la 2 Mai : „Mie nu mi-a spus nimeni de 2 Mai pentru că eu am început să merg la 2 Mai cu părinţii. Părinţii mei sînt părinţi de vacanţă, s-au cunoscut în vacanţă, fiind amândoi brăneni(...) Am mers copil destul de mic fiind, preşcolar oricum, 5-6 ani, şi-mi amintesc de chinul drumului până la 2 Mai, de asta îmi aduc aminte. Ştiu că mergeam doar cu mama, tata ne conducea doar până la gară. Vacanţă adevărată cred că era doar pentru tata care rămânea la Bucureşti(...) Coboram la Constanţa, drumul era din trei bucăţi; până la Constanţa trambalam o urieşenie de butelie învelită în două pături, apoi urma trambalatul

46

până în trenul de Mangalia, apoi, deşi nu-mi mai aduc bine aminte, nu pot să jur, deşi cred, că cel puţin a doua oară, ne duceam cu căruţa în sat. Fiindcă îmi amintesc cum se monta butelia pe fundul căruţei!”.

Existenţa căruţelor este atestată însă şi de alte amintiri : „În’75 mai erau încă la gara din Mangalia birjari cu brişte - în’76 au dispărut”. (Luca Piţu) Despre acelaşi traseu mi-a vorbit şi Liviu Papadima ( Universitatea Bucureşti) : „ Ajunsul la 2 Mai era foarte complicat, pentru că a fost o perioadă în care se trecea pe un pod mobil, acolo erau controale, apoi podul a fost blocat şi trebuia ocolit vreo 15 km prin Limanu, şi de cum ieşeai din Mangalia începeau controalele de buletine, uneori vroiau să vadă ce aveam în bagaje, ceea ce era o monstruozitate, mergeam cu rucsaci bucşiţi, dacă trăgeam de o sfoară explodau, îţi dai seama ce însemna când venea câte un grănicer din ăsta, munceam câte o zi întreagă să-l facem(...) Între primele dăţi am mers cu o prietenă şi am stat la o gazdă unde-am nimerit, la şosea.”

Dan Vujdea a făcut „contactul cu 2 Mai” în 1966 : „O colegă de facultate de-a soţiei ne-a sugerat 2 Mai, ne-am dus acolo şi ne-a plăcut foarte mult de prima dată. Erau cu totul alte condiţii atunci decât acum, mă refer la faptul că nu se găsea apă potabilă de exemplu, trebuia să apelăm la apă minerală pentru băut iar pentru cafea trebuia să aduci apă din Mangalia. Erau autobuze care mergeau din oră în oră dar se putea merge şi pe jos, era podul vechi, podul mobil care putea fi folosit foarte uşor.”

Observaţia care se impune în urma acestor amintiri duce către concluzia că legătura dintre loc şi oameni, în ipostaza lor de turişti ori proaspăt veniţi, s-a realizat dinspre două direcţii principale: familie şi cunoştinţe. Au existat persoane care au mers din copilărie la 2 Mai şi au devenit la un moment dat îndrumători sau iniţiatori pentru ceilalţi sau au continuat să vină cu propriile familii, ajungându-se uneori la trei generaţii succesive care şi-au petrecut, în unele cazuri, vacanţele în curtea aceleiaşi gazde.

Pe de altă parte, s-au format cercuri de cunoscuţi şi s-a adoptat mersul la mare în anumite formule sau structuri de prieteni, urmând principiul convieţuirii în aceaşi curte sau la corturi.

47

2. Poveşti despre gazde Moshusochse şi Babaochse „Babaochse - era jargonul nostru, al meu şi al prietenului meu saxon Georg Wellmann, un joc de cuvinte în germană : boului mosc i se spune <moschusochse>, şi noi i-am spus mai întâi moshus, amintindu-ne de poezia <Moshus> ( cu toţii am practicat latina parodică în liceu : Moshus dixit către Baba : Babo, vrei futarme?) şi i-am zis Moshus, şi atunci cum să-i spunem babei lui, i-am zis Babaochse. Erau personaje extraordinare, erau analfabeţi, nu erau dobrogeni, erau argeşeni stabiliţi acolo. Baba era născută după calculele mele în jur de 1900, ea nu ştia exact, şi am întrebat-o odată pe fiica ei şi mi-a răspuns că s-a născut cândva pe la 1800! Sigur, frecventând sociologii, am învăţat mai târziu că ei au alte repere decât cele cronologice, strict raţionale. Aşa cum în satul părinţilor mei, în Bucovina, la Cajvana, marele reper era Evacuarea (Vacuarea, spuneau ei), adică anul 1944 când ruşii pătrund în zonă şi deplasează populaţia civilă înspre Botoşani - pentru ei a rămas înainte şi după Vacuare, dar dacă îi întrebi ce an e acela, nu ştiu să-ţi spună. La fel pentru Babaochse şi Moshusochse, reperul principal era primul război mondial. (După înfrângerea suferită de români la Turtucaia în Cadrilater, o parte din populaţia civilă se retrage pentru că Dobrogea este ocupată de trupele turco-bulgare). Şi atunci ea işi amintea că şi-au luat esenţialul într-o căruţă, au trecut Dunărea, cu părinţii, şi o iarnă întreagă a dormit în căruţă şi a degerat. Avea reumatism, dificultăţi de deplasare.” „Într-adevăr”, a adăugat soţia domnului Luca Piţu, „stătea pe prag la cămăruţa ei când era foarte cald şi cu picioarele descoperite, avea nişte răni cumplite, nu am mai văzut pe nimeni să aibă atâtea răni pe picioare. Cred că degerase foarte rău, avea pete imense”. „Era evenimentul crucial din existenţa ei – al doilea război mondial deja nu-i mai spunea nimic.

Altă particularitate – nu ştia să calculeze decât în poli. Avea un sistem foarte ciudat de a calcula.

Plăteam camera la zece zile; a venit odată la şase dimineaţa, a zis că n-a dormit toată noaptea, <N-am dormit toată noaptea, m-am gândit că voi mi-aţi luat păturile!>...deşi noi veneam cu regularitate(...)

Venind eu vara mereu tuns chilug, zicea <Măi băiatule, da’ tu ai rămas iar repetent?!... Când termini şi tu şcoala?> O descoperise Mihai Ursache – care prefera să nu vină cu soţia la mare, să stea singur, şi descoperise cămăruţa din spate, Chilioara, era un loc mai retras cu nişte vişini în faţă, umbră, şi o casă veche, autentică, fără pretenţii, fără covoraşe pe pereţi, era o casă goală, văruită în alb, fără podele, cu pământ pe jos şi vie deasupra uşii. Nu vom şti niciodată ce nume aveau, le-am spus întotdeauna Moshusochse şi Babaochse. Ea când a fost foarte foarte în vârstă a luat-o sora ei la Mangalia şi au vândut casa unor ţigani. Am stat pe puţin vreo zece ani – până în’89, când ne-am

48

mutat la tanti Leana. În’92 am stat la Vamă, o zi numai am stat în 2 Mai. (Luca Piţu, înregistrare din 2 februarie 2004, Focşani) Tudoriţa şi nea Ilie „De când îmi amintesc eu de gazde, îmi amintesc de celebra – era celebră la vremea aceeaTudoriţa, care stătea chiar pe Kogălniceanu, pe drumul principal, era nevasta ciobanului din sat, nea Ilie, cu care sînt o mulţime de poveşti. Ea, Tudoriţa, era o femeie foarte activă, foarte rapidă, îngrozitor de murdară, rar am văzut o gospodărie şi o femeie mai murdară, tot timpul uşor ameţită, o lua de dimineaţă, o privire tulbure, râdea mult şi avea tot felul de istorii mai mult sau mai puţin monstruoase legate de ea, de fetele ei, de ce se întâmpla cu fetele ei, nepoţii ei, omucideri, copii uitaţi şi găsiţi morţi peste trei zile, nişte chestii care pe mine, în poziţie de copil, mă fascinau. Îmi amintesc şi acum dâra de băutură pe care o lăsa Tudoriţa care se amesteca cu dâra de budă, pusă chiar în mijlocul curţii, şi care puţea demenţial, ca nicăieri altundeva, garantez cu mâna pe inimă, pentru că ulterior am stat la diferite gazde în 2 Mai, nicăieri nu puţea în halul ăsta. Şi tot timpul eram după fustele Tudoriţei ca să-mi povestească aceste lucruri îngrozitoare care mă cutremurau şi-mi dădeau coşmaruri. Ce era mai coşmaresc şi mai puţin plăcut însă era că avea şoareci. Pe vremea aia cam toate gazdele aveau şoareci. La Tudoriţa mi s-a părut că sînt nişte şoareci uriaşi, poate hiperbolizam eu, aveau o ladă la studio, pentru aşternuturi, dar erau numai şoareci acolo, din când în când o deschidea mama care nu mai suporta zgâlţâitul patului, de asta spun că erau nişte şoareci pe care eu îi bănuiam uriaşi, cred că se agitau acolo şi am înţeles că fusese o şorecuţă care puiase, în fine, era o agitaţie îngrozitoare, nu se putea dormi de cutremur din cauza şoarecilor. Asta a fost ceva oribil. Şi-n fiecare an nu ştiu de ce ne duceam tot la Tudoriţa, cu toate că ştiam că ne aşteaptă şoarecii, probabil pentru că până la urmă se creează o legătură de care eşti mai puţin conştient, o legătură nu numai cu gazda respectivă, care începe să fie cineva din familie, chiar dacă nu-i faci confidenţe, îţi face ea confidenţe, e destul ca să te domesticească şi să devină a ta cumva. Mai târziu, liceeni fiind, mergeam cu gaşca acolo la Tudoriţa şi ştiam exact de unde să furăm noaptea roşii, de unde sîntem mai puţin văzuţi, cunoşteai pas cu pas animalele, ajungeai să le recunoşti de la un an la altul. (...) Nea Ilie e un personaj. Era găgăuz. Era un om ca o bilă. Am văzut mulţi bărbaţi graşi pe lumea asta dar pe cineva care să semene cu nea Ilie n-am văzut niciodată. Avea două picioare subţiri îmbrăcate în şort, de la şort încolo pornea o bilă perfectă şi peste bila aia fără gât mai stătea o bilă mai mică. Deci avea două bile, râdea permanent, făcea bancuri, îşi botezase măgăriţa Comunista. Pe urmă -asta se întâmpla în perioada ceauşistă- , zbiera, stătea cu oile la marginea drumului : „Comunista, vino încoace, fir-ai, du-te, bagă...”. După care a primit un măgar, l-a primit sau l-a

49

cumpărat, nu ştiu, şi pe ăsta l-a numit Utecistu. Utecistu n-a avut viaţă prea lungă, a murit curând.

Dar îi striga aşa fără nici o jenă. Era primul personaj pe care-l vedeai când intrai în sat. Stătea la marginea satului, spre Mangalia, acolo erau nişte câmpuri, nişte pământuri uscate din care ieşeau nişte paie, nişte cioturi pe care le păşteau oile lui nea Ilie, erau oile satului de fapt. Găgăuz fiind, era foarte credincios - în afara faptului că Tudoriţa stătea aproape gard în gard cu biserica găgăuză şi toată ziua nea Ilie era la biserică-când nu era la biserică îşi făcea tot timpul cruci, doamne ajută. Se scula dimineaţa şi primul lucru, înainte de a se duce la budă, doamne şi doamne ajută, îl auzeai pe nea Ilie de departe, te trezea el din somn. Şi pe urmă făcea tot felul de chestii îngrozitoare-pe urmă ne-am lămurit noi de unde era toată putoarea - de exemplu dimineaţa devreme când turiştii nu se sculau încă, scotea cu o găleată cu sfoară zeamă fecaloidă din buda turcească şi o vărsa peste roşii. Într-adevăr, aveau nişte roşii superbe, uriaşe, care însă erau îngrăşate cu propriile noastre dejecte. Când te sculai dimineaţa, te sculai de miros, era ceva îngrozitor, pestilenţial, trebuia să ieşi, să te duci pe malul mării să iei aer, până te întorceai se liniştea povestea. Târziu ne-am dat seama că roşiile alea minunate pe care le furam noaptea şi le mâncam nespălate, muşcam din ele ca din fructul oprit, erau îngrăşate cu propriile noastre dejecte. Înainte să bage găleata în budă, (pe urmă l-am urmărit), se crucea, doamne ajută, doamne ajută, băga găleata, scotea căcatul, doamne ajută, doamne ajută, punea căcatul pe roşii, doamne ajută, venea cu găleata înapoi, era hazul de pe lume. Şi în general nea Ilie o cam ţinea în şuturi pe Tudoriţa. Nea Ilie era intelectualu’, omu’ subţire şi Tudoriţa la cratiţă. Într-un an n-am anunţat noi, principiul ăsta era, să anunţăm când ne duceam şi ne oprea camere, n-am anunţat, începusem să ne ducem ca la noi acasă efectiv, în ideea că ne scoate Tudoriţa din necaz, chiar dacă n-are camere. Şi chiar ne-a scos din necaz, pe mine, care eram deja cu copiii mici, m-a plasat vizavi, la familia Călin, la Nuţi şi la Nelu. Care din sărăcie, aveau un mare avantaj: erau printre puţinii care îşi păstraseră casa cu prispa neînchisă, dintre casele de la drumul principal. ( Ioana Popescu, înregistrare din 9 martie 2004, Bucureşti) Samir „Faimosul Samir care mi-a spus că este o entitate, nu-l văzusem un timp, trecuse de la adolescenţă la tinereţe şi mi-a spus că este o entitate în 2 Mai : „Nimic nu zboară pe aici fără ştirea bătrânului Sam!” Era cumva culturat, se frecventa cu bucureştenii, frecventa corturile, avea love stories, le uimea cultural pe unele fete bucureştene, citise nişte traduceri din Omar Khayam şi recita din asta, se folosea pentru seducţiile lui” (Luca Piţu).

50

„Era un hibrid, intrase în contact cu o anumită lume pe care nu avea cum să şi-o asimileze” (Ani Piţu) Samir este evocat şi într-una din cărţile domnului Luca Piţu, Însem(i)nările Magistrului din Cajvana : „Samir Soium, tătarul cel mai straşnic de pe litoral, mi-a mărturisit, în cursul acestei veri, cu neprefăcută mândrie : <Luca, de când am terminat armata, sînt o entitate în 2 Mai. Dacă ai probleme cu cineva să-mi faci semn.> Îndrăgise un câine şi-l ducea des la discotecă sau cinema. Pe gratis, fireşte.”1 „Samir era o făptură ciudată, era inteligent, era autodidact, avea foarte mult farmec, era un parazit fermecător, cunoştea pe absolut toată lumea, măgulea pe fiecare, în casa părinţilor lui au stat ani la rând Tereza Culianu, Dan Petrescu, mulţi oameni, foarte aproape stăteau Luca Piţu, Liviu Antonesei, era zona ieşenilor casa lui Samir, care era oaie neagră a familiei, dar extrem de simpatic, niciodată nu l-am văzut făcând ceva rău, era îndrăgostit de o fată de la filologie, era prietenul tuturor (...) de fapt n-am cunoscut foarte mulţi ţărani şi mereu mi-am reproşat lucrul ăsta, aveam relaţii foarte apropiate cu gazda numai.” (Şerban Anghelescu) Samir Soium a decedat în iarna anului 2002. La înmormântarea lui au venit în sat multe persoane din Bucureşti. Câţiva localnici l-au descris pe Samir ca fiind un element de legătură între 2 Mai şi Bucureşti.

3. Nuclee Curtea ca loc-cheie. Roluri şi semnificaţii O curte constituie una dintre diferenţele esenţiale ale locuirii la casă şi la bloc. De multe ori ne întâlnim cu formulări de genul stau la curte, m-am mutat la curte sau am tras în curtea cuiva, suficiente pentru a se întrezări importanţa acestui perimetru din compoziţia unei aşezări. În peisaj urban, locul curţii poate fi substituit de balcon, ale cărui întrebuinţări acoperă o gamă foarte variată : pe balcon se pot depozita lucruri, se pot creşte plante (chiar animale), se poate petrece timp, în lipsa unui

1

Piţu, Luca, Însem(i)nările Magistrului din Cajvana, Institutul European, Iaşi, 1992, pg. 42

51

spaţiu verde. Fiecare îşi amenajează balconul aşa cum consideră de cuviinţă şi îl investeşte cu anumite funcţii. Curţile la rândul lor îşi pun pecetea asupra un anumit tip de locuire. În Matricile spaţiului tradiţional, Vlad Gaivoronschi interpretează curtea ca o limită socială, materială şi magică. La fel cum frontierele teritoriilor ocupate de diferite colectivităţi arhaice erau marcate mai ales de elemente naturale, tot aşa o curte delimiteză şi adăposteşte casa, acareturile, dependinţele, animalele şi recoltele. „O curte are un gard, o intrare şi un mijloc”1 semnalează Paul H. Stahl. „Sensul noţiunii de centru (...) la români rămâne virtual. La români centrul casei, ca şi centru curţii, rămâne gol. Casa nu este aşezată niciodată în mijlocul curţii şi nu se pune nici o mobilă în centrul casei”2, remarcă Radu Drăgan, urmând studii ale lui Petre Caraman. Ca şi hotarul aşezării sau graniţa satului, curtea reprezintă un teritoriu cu valenţe magice şi protectoare, în care se desfăşoară o serie de rituri şi ceremonii : Căluşarii joacă în mijlocul curţii unde aşază usturoi şi sare, femeile ocolesc periodic ograda (pentru consolidarea simbolică a eficacităţii), plugul şi boii înconjoară locuinţa primăvara înainte de prima plecare la câmp, mortul este pus în curte în ziua înmormântării, înainte de ultimul drum, pentru ca ceilalţi să-şi ia rămas bun de la el.

Curtea rămâne legată de câteva noţiuni : protecţie, intimitate, învăluire a centrului reprezentat de casă. Existenţa unei curţi orientează ritmul de viaţă şi impune anumite activităţi locatarilor. La curtea ne putem referi şi ca la un spaţiu de întâlnire şi relaxare. Paul Drogeanu, povestind despre locuinţa uneia dintre gazdele de la Eforie Sud, sugerează regăsirea anumitor tipuri de viaţă prin această modalitate de a merge la mare: „Într-un fel se refăceau feluri de a trăi pe care noi ca şi copii nu le cunoscusem dar părinţii noştri le cunoscuseră, feluri care aparent fuseseră reprimate şi se refăceau în condiţii noi, dar se păstra ideea. Exista mersul la ţară - obiceiuri care mergeau de la boieri până la muncitori, ţărani mijlocaşi, cei care aveau rude la ţară. La Eforie unde stăteam noi era o casă ca un mic bloculeţ, avea în curte un cais uriaş(...) Era spaţiul nostru pentru o lună de zile, ca şi cum ne-am fi dus în livada proprie (...) În Bucureşti majoritatea caselor erau case cu curte de două tipuri, în faţă grădină cu flori şi în spate livadă, era obiceiul ca vara să se adune lumea la mese în curtea din spate(...).”

Considerând descurajarea ideii de intimitate, practicată de regimul comunist, ori puţinătatea spaţiilor publice destinate întâlnirilor, mai ales între tineri, şi adăugând acestora faţete ale canonului estival ceva mai târziu impus litoralului românesc, o formulare precum „era spaţiul nostru pentru o lună” îşi poate proiecta şi o altă faţă, nevăzută, dar puternic ancorată în realitatea social-politică a respectivei perioade. De altfel, domnul Paul Drogeanu a adăugat: „Lipsa de spaţiu privat era o problemă foarte 1 2

Stahl, Paul, Triburi şi sate din sud-estul Europei, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, pg. 181 Drăgan, Radu, Lumile răsturnate, Editura Paideia, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, pg. 65

52

clară - de aceea s-a dezvoltat în anii’60 -’70 lumea ceaiurilor. Erau foarte apreciaţi de către cei tineri anumiţi oameni, pentru două lucruri, unu-dacă aveau magnetofon, doi - dacă aveau o casă mare şi nişte părinţi care să plece undeva sâmbăta şi duminica. Se aduceau benzi pe furiş, dar suna de două ori mai frumos pentru că era interzis, uneori venea miliţia şi te aresta la ceaiuri pentru comportare cosmopolită. Dar marea problemă era că nu aveai unde să te întâlneşti cu iubita. La hotel nu te puteai duce că se uitau pe buletin dacă eşti căsătorit sau nu şi n-aveai voie(...) În toată zona 2 Mai-Vama Veche nu te întreba nimeni nimic. Sigur, trebuia să dai buletinele că era zonă de graniţă, dar te trecea pe o listă care se dădea sectoristului respectiv şi cu asta gata. Puteai să te duci să stai două săptămâni, o lună, cu iubita, într-o casă, într-o cameră, într-o curte frumoasă, cu toţi prietenii, unde ascultai muzica pe care vroiai şi aşa mai departe.”

Curţile din 2 Mai au jucat un rol însemnat în coagularea diferitelor grupuri de oameni şi în rezolvarea acestei probleme a lipsei de spaţiu privat. Iar dacă dialectica închidere-deschidere structurează opoziţia privat/public, atunci la 2 Mai relaţia dintre acestea a cunoscut un interesant transfer din ambele direcţii. Multe dintre curţi au devenit locuri de întâlnire situate la intersecţia dintre public şi privat. Pe de o parte, privatul se dispută între gazdă şi cel găzduit, ajungându-se la o anume delimitare simbolică. Un fel de eu îţi cedez parţial spaţiul meu şi încerc să stau cât mai deoparte pentru ca tu să te simţi bine. Interiorul meu devine şi al tău, iar tu la rândul tău primeşti pe cine vrei în curte.

Unele gazde au intuit această delimitare simbolică şi şi-au creat micul lor colţişor pentru timpul când chiriaşii le populează casa şi curtea: o cameră, cel mult două, o bucătărioară uneori improvizată şi separată, şi cam atât. Pe de altă parte, privatul se împarte între toţi co-locatarii dintr-o gospodărie. În acest caz, locurilor din perimetrul unei curţi vor cunoaşte graniţe subtil trasate. Ocuparea lor se va realiza în virtutea unui acord tacit între chiriaşi. „Este atmosfera aceea de aer curat, de părinţi cu copii, unii işi bat copiii, unii cârâie, alţii se joacă, îţi respectă într-un fel liniştea ta-strict în jurul mesei, pentru că în rest fiecare e pe locul lui, locurile au nişte graniţe invizibile dar bine stabilite”, povesteşte Ioana Popescu.

Curtea este astfel treptat integrată universului celui care poposeşte în ea pentru o perioadă de timp. În curte oaspeţii se adună, în afară de a mânca sau a se relaxa, şi spre a petrece sau a se vizita. „Conta cine avea curtea şi magnetofonul. Şi nu se mergea pe stradă, se sărea pârleazul dintr-o curte în alta.

Aflai că în nu ştiu ce curte se afla cineva pe care vroiai să-l vezi-făceai o vizită. În general în primele seri făceai un fel de tur să afli cine unde când, şi după câteva zile te linişteai, îţi cunoşteai curtea, pentru că şi ăsta era un lucru important, raportul cu ocupatul meselor de exemplu, şi pe urmă începeai să fii stăpânul locului şi al curţii şi al locului de plajă”. (Paul Drogeanu)

53

Din acest unghi, avem de-a face cu o coexistenţă a publicului în privat, care totuşi ar putea fi interpretată mai degrabă ca un privat la puterea a treia. Vizitele presupun iarăşi un anumit grad de familiaritate şi intimitate, iar oaspetele dintr-o curte poate deveni la rândul său gazdă pentru alţii, în cadrul aceleiaşi curţi. „Era înainte de ’89 istoria asta şi am ajuns în dreptul casei unde stătea Alexandru Tocilescu, care organiza pyjamas parties, era foarte aproape de gazda mea, şi nu primea decât în pijama sau cămaşă de noapte lungă şi n-am vrut s-o îmbrac şi nu m-am dus.(...) Noaptea colindam şi aproape în fiecare curte cunoşteam pe cineva, lumea petrecea în curţi, exista muzică minunată, erau grupuri care stăteau în curţi până noaptea târziu..., lucrurile astea nu mai sînt pentru că acum sînt atâtea restaurante, mai sînt petreceri în curţi, dar mai puţine, şi oricum 2 Mai-ul nu mai e un club închis. (Şerban Anghelescu) Într-un interviu cu Nina Cassian, realizat de Alex. Leo Şerban în revista Dilema şi intitulat „Ei, aş!”, aceasta relata : „De pildă, în curtea mea vieţuiau în bună înţelegere actorul Jorj Voicu, preşedintele Comitetului pentru arhitectură Nicolae Bădescu şi soţia, cercetătorul chimist Claudiu Sfinţescu şi soţia lui, Rodica, prozatoare, ministrul adjunct la Externe Vasile Dumitrescu şi soţia, asistentă universitară Lucia Fetcu(...)”. Prezenţa Ninei Cassian în 2 Mai era de altfel cunoscută de multă lume iar curtea cu pricina a fost frecventată de cercurile apropiaţilor ei.

Limitele privatului pot fi, după caz, foarte flexibile sau nu. În unele curţi din 2 Mai a funcţionat principiul cercului închis, a micului nucleu de prieteni, şi atunci Stăinul, oricine ar fi el, este ţinut la distanţă şi privit cu circumspecţie. „Erau periculoşi cei ce intrau la tine în curte şi gazda în loc să spună că era ocupată camera i-o dădea primului venit pe care tu nu-l cunoşteai, şi din principiu era privit urât.” (Paul Drogeanu). Aceeaşi idee o dezvoltă şi Ileana Lucaciu, vorbind despre un privat bine delimitat: „Găştile erau mici, 4-5 familii, pentru că nu aveai curajul să vorbeşti cu alţii. Fiecare cu ograda lui. Era intimitate. Noi niciodată nu mergeam la gazdă să fie şi altcineva nou. Numai noi.

Asta era regula noastră cu gazda. Şi fiecare-şi cunoştea prietenii lui, erau mici nuclee de prieteni.”

Vintilă Mihăilescu, povestind despre gazda la care se stabilise timp de mai mulţi ani, spune: „Erau cam aceeaşi oameni, deci clienţii vechi, şi cei care mai apăreau accidental. Grosul era totuşi cu oamenii care-şi făceau programările. Şi se cam repeta ciclul (...) Nu mai întâlneam acolo cu unul, cu altul, care stăteau fiecare la gazdele lor tradiţionale(...) Întâlnitul prin diferite curţi era clasic(...)

Făceam şi noi petrecerile noastre bineînţeles, organizam „Corcoduşada”- erau mulţi corcoduşi în curte. Făceam bal mascat cu premii, cu concursuri. Îmi aduc aminte că cea mai reuşită Corcoduşadă a fost după Mineriadă, şi gazda s-a deghizat la carnaval în miner, avea şi lămpaş, vreau să spun că a fost un mic şoc, ceva la modul dacă să râdem sau să îl luăm la bătaie! Carnavalul acesta pe care l-am

54

botezat Corcoduşadă dura până a doua zi de dimineaţă. La chestia asta nu prea venea lume din afară că era deja conturat, adică toţi eram deghizaţi în ceva şi eram un grup interior, cu Miss Corcoduşă, şi aşa mai departe...culmea, deşi era o chestie evident de joacă, crea drame - de ce ea şi nu eu...orice Miss crează pasiuni!” În alte curţi deschiderea privatului către public era suficient de mare pentru ca acesta din urmă să aibă şansa de a accede la un statut mai apropiat de cel al privatului. „În curte putea să intre şi un turist nou care întreba dacă era loc în casă. Dacă nu era o cameră liberă asta nu însemna că noi nu-l invitam sau nu găseam o formă de a-l face să stea cu noi. Lucrurile erau foarte elastice.” (Eugen Ciocan) Tot acest transfer operabil deseori între public şi privat a făcut din curtea de la 2 Mai un loc al întâlnirii ambelor coordonate în acelaşi timp. Fie sub forma unui loc consacrat: „La familia Soium era un loc de întâlnire, şi chiar dacă nu stăteam la ei, ne întâlneam oricum acolo, erau nişte mese, era o masă de ping pong...era un loc de întâlnire şi atunci ne lăsam mesaje acolo, ne lăsam cărţi” (Luca Piţu), fie sub forma unor înţelegeri: „În fiecare seară spuneam <azi veniţi la noi, mâine venim la voi>, nu ne interesa televizorul, nu existau discoteci şi toată lumea venea cu muzica lui. Şi puneau fetele mâna şi făceau ceva mâncare, sandviciuri, şi stăteam până seara târziu, era extraordinar” (Ileana Lucaciu), fie chiar şi sub forma întâmplării: „Am întâlnit la un moment dat în curte o familie care stătea pe aceeaşi stradă cu mine în Bucureşti, fără să ne programăm, apoi o altă familie de pe o stradă paralelă, oameni aproape ai aceluiaşi cartier care stăteau în aceeaşi curte, ne amuzam, nimerisem împreună acolo fără să fi vorbit în nici un chip, acolo mi-am revăzut colegi de şcoală elementară”. (Şerban Anghelescu) Curtea deţinea şi rolul unui spaţiu de trecere în care se purtau discuţii libere, conversaţii, schimburi de idei sau de muzică, într-o perioadă când acestea erau mai degrabă descurajate. „Serile în mod natural erau destinate acestor întâlniri neconspirative, era pur şi simplu plăcerea de a petrece împreună, nu doar în jurul unei sticle de alcool ci şi în jurul ideilor, era un univers de idei foarte bogat (...) bineânţeles că lucrurile astea intersectau şi sfera politicului şi atitudinea critică, bancul politic, toate speciile de rezistenţă care se practicau, fără absolut nici un fel de stinghereală.” (Eugen Ciocan).

Sau: „Alexandru Tocilescu venea şi ne scotea în pijama: <Hai, la dans! Hai hai, c-am făcut rost de nu ştiu ce!> Şi ieşeam în pijama, dacă era cald în costumul de baie. Era timp de muzică, de discuţii, de proiecte, fiecare povestea ce piesă vroia să pună şi cum vroia s-o pună, se discuta îndelung piesa respectivă. Pentru noi era un timp excelent. Ne defulam de tot răul.” (Ileana Lucaciu)

55

Curtea mediază întâlniri între indivizi, conducând la crearea de noi legături, relaţii, prietenii: „La 2 Mai am cunoscut două familii, ani de zile am ţinut legătura cu oamenii pe care i-am cunoscut în aceeaşi curte şi ne sincronizam să mergem să stăm împreună, ne simţeam foarte bine.” (Dan Vujdea).

Din acest unghi, curtea funcţionează de la sine ca un spaţiu intermediar în ceea ce priveşte relaţiile umane. „Dacă tu aveai doi prieteni într-o curte apăreau alţi doi trimişi de altcineva. Evident că apoi cercul se lărgea.” (Paul Drogeanu).

Plaja Ceea ce deosebeşte plajele din satele 2 Mai şi Vama Veche de restul staţiunilor de pe litoral este faptul că aici s-a putut sta de la bun început cu cortul direct pe nisip. Între oamenii ce-şi împart teritoriul unei plăji se stabilesc inevitabil un anumit tip de relaţii, bazate pe a respecta micul spaţiu al celuilalt, la fel cum şi statul la cort presupune regulile şi obişnuinţele lui. O plajă pe care oamenii convieţuiesc reprezintă un alt nucleu generator de conexiuni. În 2 Mai plaja este divizată între porţiunea „textiliştilor” şi cea a „nudiştilor”, grupări distincte în marea parte a timpului. „Eu am stat din capul locului şi în permanenţă la textilişti, la îmbrăcaţi. Chestiune de obişnuinţă.”, spune Liviu Papadima. „Cei de la nudişti erau complet rupţi de sat, acolo întotdeauna a fost un soi de comunitate care a trăit în propriul ei cerc. La îmbrăcaţi exista raita de seară prin sat.(...) Una din marile plăceri ale statului la cort era făcutul focului pe plajă. Şi să facem baie noaptea. Ambele erau interzise (Adunatul lemnului era o altă aventură mare). Rezultatul era că trecea o patrulă de grăniceri care erau de regulă soldaţi în termen şi întotdeauna când făceam foc puneam de-o parte nişte vodcă şi începea o târguială din asta, că să dăm focu’ mai mic!, că nu ne-a văzut dar când trece înapoi să fie focul stins, etc. De multe ori rămâneau şi soldaţii la foc cu noi(...) La gazdă am stat după ce mi s-a născut fetiţa, am stat vreo 4-5 ani până am avut curaj s-o aduc şi pe ea la cort. Am mai văzut şi pe alţii care vin cu copil numai de 1 an la cort, eu m-am temut.” Întâlniri dintre cei ce adoptaseră „cultura corturilor” şi cei ce locuiau la gazde puteau avea loc de asemenea în curţi: „O parte din prieteni erau la corturi, o parte în sat. Rolul celor care stăteau în sat era foarte important pentru că aveau curtea.” (Paul Drogeanu), dar exista şi varianta inversă: „Aveam un prieten foarte bun, Dan Jitianu, care mergea şi el cu familia la cort, şi de multe ori mergeam nopţile pe plajă şi dansam la el la cort şi nu deranjam pe nimeni pentru că la corturile vecine erau prieteni şi nu se punea problema. (Ileana Lucaciu) Despre porţiunea de plajă ce marca teritoriul nudiştilor, Şerban Anghelescu povesteşte : „Era o vreme în care corturile nudiştilor erau stabilite atât de clar, încât se ştia că nu-ţi poţi pune cortul

56

decât într-un anumit loc, de pildă vroiai să ţi-l aşezi într-un anume loc şi ţi se atrăgea atenţia că acolo trebuia să apară cineva care-şi punea cortul în acel loc de ani de zile, deci locurile erau fixate, era ca o casă în care locurile sînt aşezate în acelaşi loc.” În cartea deja citată, Însem(i)nările Magistrul din Cajvana, de Luca Piţu, există „un imn al spaţiului netextilist, destinat culturii libere a corpului şi nu chiloţiştilor puritani din Cluj sau de aiurea”1. Într-o altă carte, Fragmente dintr-un discurs in?comod, autorul se referă la „pârâiaşul despărţitor” de la Vama Veche, care timp de mulţi ani a fost graniţa simbolică dintre zona nudiştior şi cea a textiliştilor. „(...)La rîndul lor, nudiştii erau intoleranţi cu textiliştii, îi interpelau la trecerea prin spaţiul lor, îi acuzau de indecenţă estivală, de voiorism şi alte cestii perverse, streine spiritului edenic. Încet-încet însă...decalajul se va fi erodat. Pîrîiaşul schimsmatizant s-a văzut sorbit de oile găgăuzilor locali şi astupat cu nisip plajal; încet-încet, survenind şi Busculada Decembrioasă, dechiloţaţii s-au extinsără spre miazăzi, pînă la vecinătatea fruntariilor cu bulgarii, de-i voiorizează acum numai grănicerii din turnul de pîndă. Cât îi priveşte pe închiloţaţi şi însutienaţi, aceştia lunecă spre miazănoapte, îngăduitori cu praxa văratecă a celorlalţi. Excomunicările fost-au ridicate.

Comunicările între vechii oponenţi sporesc. Die FKK, adecătelea cultura liberă a corpului, nu se mai prezintă aici ca verboten, nici absolut obligatorie. Plutim în plin relativism etnografic, feyerabendian, metodologic. Aşteptăm momentul când, casele găgăuze aflându-se cumpărate de estivanţi nebeţivi pe te miri ce, întregul sătuc se va transforma în locus amoenus naturist, când turiştii veseli or merge-şi la privată şi la magazine şi la discotecă-despuiaţi de convenţiile vestimentare.”2 Diferenţele dintre a sta la cort şi a sta în casa unui localnic se concretizează prin relaţii diferite cu spaţiul şi cu posibilităţile acestuia. O bucăţică de plajă evident nu este acelaşi lucru cu un colţ de curte.

Cortul presupune într-adevăr activităţi, responsabilităţi şi griji suplimentare, pe de altă parte însă, confortul poate cunoaşte noi grade, nu neapărat cele impuse de canon. Fiecare îşi poate trasa propriile convenţii şi aşteptări legate de confort. „Te trezeşti când îţi intră lumina în cort (...) Ieşeam din cort trăgând după mine un chaise-long, după care îmi făceam cafeaua, era un ritual întreg, aveai aşa un sentiment de libertate, îţi goleai creierul de gânduri. Nu văd unde aş putea să merg ca să stau să-mi pun cortul pe plajă, unde, în camping organizat să-mi facă alţii programul? E singurul loc în care eu reuşesc să mă relaxez complet şi în care am un sentiment de bine. Poate e şi faptul că dorm direct pe pământ. E cu totul şi cu totul altă chestie statul la cort. N-o să reuşească nimeni să mă convingă că mersul la mare înseamnă să te duci să stai la hotel.” (Camelia Pârjol).

1 2

Piţu, Luca, Însem(i)nările Magistrului din Cajvana, Institutul European, Iaşi, 1992, pg. 20 Piţu, Luca, Fragmente dintr-un discurs in?comod, Institutul European , Iaşi, 2000, pg. 123-124

57

Restaurantul Dobrogeanu Cel de-al treilea nucleu important al satului în perioada de dinaintea anilor’90 îl reprezintă restaurantul Dobrogeanu, inevitabil evocat, fie pozitiv fie negativ, în poveştile legate de 2 Mai. Istoria restaurantului merge undeva în preajma anilor’70. „Prin’72-’73-’74, când am revenit mai serios la 2 Mai era cred apogeul. Apogeul era în sensul că se construise Dobrogeanu ca un simbol al generaţiei 2 Mai-arhitecţii care au făcut proiectul au făcut muncă voluntară practic. Au trebuit să se ducă la Constanţa să-l convingă pe tovarăşul secretar să-i lase să facă aşa ceva. Un restaurant ca Dobrogeanul nu exista pe tot litoralul. Era şi bine aprovizionat, găseai lapte bătut care nu se mai găsea în Bucureşti de nu ştiu când, plus că funcţionau toţi liderii - Tocilescu era tânăr, Dan Laurenţiu era tânăr, toţi din generaţia’70 erau acolo.”( Paul Drogeanu) Restaurantul, dincolo de utilitatea strict alimentară, era un alt punct de întâlnire clasic în care atmosfera de comunitate se refăcea. „La Dobrogeanu erau muzică, şlagăre, unul dintre ele era de neuitat, nu ştiu dacă a fost imprimat vreodată, suna cam aşa: <De vrei să mă ai/Vino la 2 Mai/De vrei să ai pereche/Vino la Vama Veche>, era cântat pe scenă la Dobrogeanul şi era vorba de doi indivizi, el locuieşte în nord ea în sud şi se întâlneau doar vara...Ieşeau chefuri şi la Dobrogeanul, evident că nu era intimitatea pe care o aveai într-o curte cu prietenii tăi, cu muzica ta.”(Şerban Anghelescu) Nina Cassian, în acelaşi interviu din Dilema, spune: „Seara mergeam la cârciumă la „Dobrogeanu”, unde am cântat o dată la pianul dezacordat împreună cu Johnny Răducanu.”

Liviu Papadima, povestind despre „ritualul mersului la masă”, cum îl numeşte, de la cort la gazdă, menţionează despre opririle la restaurant : „Beam o halbă, două de bere atunci când era, şi era aşa numita bere cu dero, era o bere la butoi înfiorătoare ca gust, făcea o spumă cu totul dubioasă, trebuia să se toarne cu grijă ca să se umple halba şi aşteptam până la umplerea a cinci halbe circa 10 minute. În afară de halba asta de bere pe drumul spre gazdă unde mâncam, nu prea am mers, nu prea mi-a plăcut din capul locului, Dobrogeanu a fost de când îl ştiu foarte amestecat, cu lume foarte snoabă şi cu servicii foarte proaste şi preţuri nejustificate, cel puţin aşa mi-a rămas mie în amintire. Clădirea nar fi fost urâtă, ea a trecut însă prin nenumărate schimbări, ceea ce a ieşit în cele din urmă şi la ora actuală se vede, e un soi de mişmaş arhitectonic, plus un mişmaş în toate cele...”

Restaurantul a rămas şi în amintirea unora dintre săteni: „Soţul era angajat pentru curăţenie, pe plajă şi prin restaurante.Toţi şefii îl cunoşteau. Şi ne lăsau să venim-nu mai dau voie la nimeni altcineva din sat. Era numai pentru străini. Şi făceau spectacole, de muzică populară, de muzică uşoară, de toate. Şi veneau francezi. Şi ne duceam. Şi făceau francezii o horă mare, peste tot intrau, şi prin bucătarie, o horă mare şi frumoasă. Se stingeau luminile şi veneau cu nişte tăvi pline cu clătite flambate, apoi se făcea lumina în diferite culori şi cânta muzica frumos când intrau cu clătitele. Şi noi

58

stam şi ne uitam aşa la ei, ne distram. Pentru mine era, cum să spun, o relaxare, nu spun că toată ziua făceam treabă cu bucurie că mă duc în seara respectivă acolo şi mă recreez. Că încolo n-aveam timp.” (Victoriţa Petrescu)

Cantinele clujenilor Din punct de vedere alimentar variantele din 2 Mai, în afara pensiunii asigurate de localnici şi a restaurantului Dobrogeanul, au fost reduse ca număr şi destul de sărăcăcioase, în special după anii’80. „Mai exista un soi de improvizaţie tip crâşmă care era pe un teren viran unde este acum Turistul cred. Şi acolo se puteau mânca fleici la grătar, nu se vindea decât fleică la grătar şi bere. Sistemul era destul de bizar, pentru că într-o parte îţi cumpărai carnea, pe o latură a maidanului ăstuia, ţi-o cântăreau acolo vânzătorii şi apoi traversai curtea şi mergeai cu carnea cumpărată la grătar(...) Şi au fost vremurile când stăteam la cort şi mergeam o săptămână cu circa 200 de lei şi mâncam o dată pe zi şi atunci nu era vorba de intrat la Dobrogeanu’.(...) Mai erau faimoasele conserve, CPF-uri se chemau, costiţă de porc cu fasole, care erau extrem de săţioase! Exista şi o alimentară dar ştiu că era goală.(...)La mare căutare era vodca pentru seară şi era vodca Extra cred, cu o săniuţă trasă de cai, faimoasa săniuţă. Ce era remarcabil la vodca aceasta era faptul că dacă luam în fiecare seară o sticlă nu se nimereau niciodată două sticle la fel - erau când mai tari când mai slabe, când cu gust de ulei, când cu gust de petrosin, în toate felurile cu putiinţă.” (Liviu Papadima) Au existat timp de mai mulţi ani două cantine frecventate de universitari, scriitori, artişti, profesori clujeni, una în 2 Mai, alta în Vama Veche, accesul aici făcându-se pe bază de legitimaţii dar şi în funcţie de unele relaţii ce existau între diferite persoane. Cantinele au funcţionat de asemenea ca locuri de întâlnire şi discuţie. Cea din 2 Mai a fost închisă în 1979. „Grupurile de clujeni şi ieşeni se intersectau, (...) intersecţia cu clujenii la 2 Mai, până în ’79 s-a făcut la o cantină. Clujenii aveau două cantine organizate de sindicatele din învăţământ, una la Vama Veche şi una la 2 Mai. Fiind mai bine organizaţi, aveau această cantină cu mâncăruri ardeleneşti(...), veneau cu materialul lor la diverse gazde oprite prin sindicat, veneau cu tot ce trebuie, inclusiv bucătărese, şi arătând legitimaţiile noastre de profesori, am mâncat uneori şi la cantina clujeană din 2 Mai. Mihai Ursachi, cunoscându-se cu poeţii şi scriitorii de la Cluj, am făcut primele cunoştinţe până în’79, când s-a închis cantina. Închizându-se cantina aceasta în’79, cred că s-au dus cu toţii înspre Vamă. Cantina de acolo era mult mai bine organizată.” (Luca Piţu)

59

Grupuri, personaje, obiceiuri şi ritualuri ale locului Ceea ce întotdeauna a caracterizat comunitatea celor ce frecventau satul a fost structurarea acesteia în insule mai mici sau mai mari de persoane, fie generate spontan, fie stabilite anterior plecării în vacanţă, şi legate între ele, aş spune, de o anumită conştiinţă a locului. Posibilitatea interacţionărilor rămânea deschisă. „Grupurile erau întotdeauna gata formate. Noi eram un grup de artişti ne ştiam de acasă şi ne simţeam bine.” (Ileana Lucaciu) „Veneau de acasă în principiu.( grupurile, n.n.) De la Iaşi veneau să zicem tineri universitari sau actori. Dar actorii din Iaşi se cunoşteau cu actorii din Bucureşti şi deja ei se puteau intersecta. Actorii din Iaşi se cunoşteau cu universitarii (mâncau împreună la Casa Universitarilor) sau se cunoşteau de la premiere. (...)Mai erau şi cercurile jucătorilor de bridge în care puteau să fie şi profesori şi ingineri şi actori şi scriitori. Partidele de bridge se ţineau la câteva gazde din 2 Mai. La aceste partide, am să citez două nume cunoscute, participau Laurenţiu Ulici sau Cristian Hadjiculea.

Cristian era nemulţumit de tonul doctoral sau profesoral al lui Ulici şi se enerva şi-i spunea : <Ia măi Ulici, du-te pe altă ulicioară!> Însă jucătorii de bridge de bază erau din Bucureşti şi din Iaşi. (...) Scriitorii oficiali îşi lăsau soţiile la Neptun şi-şi cazau iubitele la 2 Mai sau la Vama Veche.(...) În Golful Amiralului am mers într-o dimineaşă, cred că pe la vreo şase, şi Paleologu ieşise să-şi facă plimbarea de dimineaţă, şi am fost prezentat de Mihai Ursachi, după care în anul următor l-am cunoscut pe Mihai Şora sau pe alţii. Viitorul dizident Mihai Botez venea mai degrabă în septembrie, când era lume mai puţină şi o anumită atmosferă. Cred că în ’76 l-am întâlnit pe Marius Robescu, un poet din generaţia lui Cezar Ivănescu; acesta ne-a părăsit nu la mult timp. Pe Virgil Mazilescu tot aici l-am cunoscut, a venit odată în vizită la gazda noastă, la Babaochse.(...) A mai fost Bujor Nedelcovicidupă unul din romanele lui s-a făcut un film, „Faleze de nisip”, condamnat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, era pe plajă dar nu mă cunoşteam cu el. Era băiatul lui Zigu Ornea, Liviu Ornea, matematician, căsătorit cu o româncă, ne-am întâlnit pe plajă...Petru Creţia, îmi amintesc de o vară cu Mihai Nasta, era rivalul lui Petru Creţia (soţia lui fusese iubita lui Liiceanu, îl condamna, <cum s-o lase el pe Gabi după o prietenie de 9 ani>), era profesor la greacă, ăstora le-au apărut în acelaşi an două cărţi importante, „Norii” şi „Anatomia suferinţei”; nu se simpatizau, erau rivali, lui Creţia nu-i plăcea să asociezi cartea lui cu „Anatomia suferinţei”(...) Domniţa Petri din Bistriţa-Năsăud era în aceeaşi gaşcă cu Mariana Marin, era o gazdă numită Ferma Suspiciunilor, acolo veniseră Domiţa Petri, Mariana Marin, dintre poeţii de limbă germană...a venit multă vreme acolo o altă figură - fosta

60

soţie a lui Monciu Suvinschi-el făcea parte din mitologia universitară, acum din cea culturală. Era student bătrân şi avea reputaţia asta de crazy şi le făcea diverse farse la profesori, lui Ion Ianoşi şi altora, era student la filosofie, atunci erau cursurile dactilografiate şi într-unul din exemplare a introdus o pagină dactilografiată de el, despre filosoful chinez Mon Ciu, care se urcase pe o tulpină de hrean, etc, şi aşa unii studenţi se duceau şi-i debitau la examen lui Ianoşi. Acest Monciu Suvinschi fusese căsătorit cu o tipă. Ea era şefa, lidera de grup de la Ferma Suspiciunilor, Mirela Roznoveanu.

A emigrat în Statele Unite, şi-a schimbat numele în Mirela Roznovski.(...) Petru Romaşan, şi pe el l-am cunoscut la mare, prin Dan Arsenie...Magda Cârneci venea, Bedros Horasangian venea...” (Luca Piţu) Contactul între diversele grupuri, adeseori intermediat de spaţiul curţii, aşa cum am arătat, se putea realiza şi într-o variantă indirectă : „Ne cam cunoşteam din vedere şi-ţi dădea un sentiment de familiaritate, de „m-am întors acasă”, dar fără să intrăm în relaţie directă. Ajungeai la un moment dat la un semi-salut din ochi, ştiai cine sînt, ştiai că la anul te vei întâlni iarăşi. Mai erau treceri în revistă, pe cine ştiai pe cine nu, dar erau figuri emblematice, şi când se întâmpla să nu-i vedem, era un fel de „cine lipseşte de la apel”. ( Vintilă Mihăilescu) Domnul Luca Piţu a menţionat de asemenea despre câteva aşa-numite „personaje” ale locului. Un „personaj”, aşa cum prea bine ne putem da seama, se defineşte în general a fi acea persoană unanim remarcată sau cunoscută într-un mediu. Un mediu care permite detaşarea unui „personaj” se poate recunoaşte în diverse spaţii cum ar fi o cafenea, un club, o terasă, un cenaclu, un spaţiu universitar chiar, unul de lucru sau de vacanţă. „Era un personaj numit Arhitectul, înalt, grizonat, foarte frumos şi i-a făcut o curte frenetică Anei Cojan care era căsătorită cu Mihai Ursachi, favoarea supremă a fost o plimbare cu brişca, când a adus-o de la gară. Arhitectul era şi organizator, în’75 sau’76 a organizat un bal într-un staul dezafectat de la marginea satului, şi veneau cei din cercul lui, actori, actriţe, jucători de bridge, etc.

Mai era Pictoriţa, pe care n-o ştia nimeni dar venea întotdeauna la plajă în Vama. Mai era un pictor din Cluj, Gheorghiţă, o figură familiară dar el era un erou şi un lider de opinie la 2 Mai, era un fel de guru pentru fete, le spunea <fetelor nu vă înflăcăraţi prea tare, les amours de vacance....dragostele de vacanţă... nu durează> Fiind atmosferă de boemă el le avertiza aşa la un pahar de vodcă, ca un frate mai mare, <fetelor, să nu investiţi!>” Una dintre formulele combinate adoptate de către oameni a fost cea a locuirii în 2 Mai şi a mersului la Vama Veche pentru plajă. Toată lumea este de acord că Vama Veche, deşi cunoscută prin

61

propensiunea grupului de clujeni (universitari în mod special) care au „colonizat-o” ca turişti, reprezenta un fel de cartier general al 2 Mai-ului, unde totuşi accesul era în repetate rânduri îngreunat de paza, verificările şi interdicţiile grănicerilor. „Iniţial, în ’60-’70, Vama era un loc greu accesibil, acolo gazdele nu închiriau(...) se făcuse aşa numita tabără a clujenilor, li s-a dat voie să construiască acele cantine dar nu puteau merge decât ei- şi tot clujenii stăteau în sat la Vama Veche. Cei care stăteam în ’60-’70 la 2 Mai consideram un privilegiu călătoria până la Vamă, plus faptul că plaja era senzaţională, iar dacă aveai un prieten la cantina clujenilor, te duceai la două beri sau o vodcă, era o întreagă chestie...” ( Paul Drogeanu) Aşa cum există o serie întreagă de relatări despre ajunsul la 2 Mai, există şi povestirile despre ajunsul la Vama Veche şi dificultăţile legate de acesta. „Mersul la Vamă, şi acesta era unul dintre delicii. De multe ori mergeam să facem plajă acolo – singura cale admisă era pe şosea, nu se circula nici pe ţărm, nici pe faleză, ei spuneau că nu se poate trece din cauza unităţii militare, ţărmul era socotit zonă de graniţă şi era păzit. Au fost ani în care, din motive necunoscute, mersul pe şosea a devenit foarte dificil – era o gheretă cu ofiţeri care puteau face control de acte, uneori controalele astea se înăspreau şi-mi aduc aminte că a fost o vară când au fost foarte rigide, erai întrebat de ce mergi la Vamă... Stăteam în anul ăla la gazde şi ştiu c-a venit aşa o vorbă din om în om, că în vamă locuieşte nu ştiu ce mărime, un ofiţer de securitate sau ceva de genul ăsta. Şi atunci ziceam toţi cu nonşalanţă că mergem la colonelul cutare. Bineânţeles că aia nu se apucau niciodată să verifice.” ( Liviu Papadima) Printre alte „ritualuri” mijlocite de spaţiul 2 Mai-ului, aş menţiona căutarea pietrelor semi-preţioase numite agate, de-a lungul ţărmului şi mai ales în porţiunea de golf situată imediat după plaja nudiştilor. ”Locul agatelor...e o plăcere să le cauţi... obiceiul turistului în 2 Mai de a aduna agate...nu puteam să merg la 2 Mai şi să nu mă duc măcar o dată sau de două ori în locul acela să caut agate.” (Camelia Pîrjol). Prezenţa agatelor pe ţărmul din 2 Mai se leagă de legenda scufundării unui vas veneţian purtând o mare încărcătură de agate în apropierea ţărmului.

Poveşti cu grăniceri „În vara lui’72 conducerea a avut un exces de zel, a trimis un grănicer şi pe cătana acestuia pe la ora 11 pe plajă să legitimeze lumea - şi a apărut săracul locotenent tânăr îmbrăcat în uniforma aceea, cu un soldat şi mai prost îmbrăcat, cu kalaşnikoave în braţe şi au pătruns victorioşi, dar pe partea proastă-în dreapta, la dezbrăcaţi. <Dom’ne, buletinele la control>. Şi atunci cele mai împlinite trupeşte cucoane de acolo încet încet s-au strâns în jurul ăstora doi, din ce în ce mai aproape, din ce în

62

ce mai multe,< domnule, cum credeţi că am buletin, nu vedeţi că sînt goală?> S-au făcut ăia roşii ca nişte raci şi au plecat.” (Paul Drogeanu) „Ne obligau să mergem pe şosea, să avem buletinele la noi(...) ne-am dus la Vama spre frontieră, ne-am abătut puţin prin cimitir, au venit grănicerii, nu aveam buletinele la noi, ne-au adus cu câinii la 2 Mai, amendă, proces-verbal...” (Luca Piţu) „Prin ’84-’85-’86 cândva, am vrut să mergem la Vama Veche şi ca de multe ori i-a apucat nebunia pe cei de la punctul de grăniceri şi nu ne-au lăsat să trecem spre Vamă cu maşina. Şi vroiam neapărat să mă duc şi atunci nea Grigore Oancea, gazda la care stăteam, a zis <hai că ştiu eu un drum>, şi am luat-o cu maşina prin fundul satului, am ieşit pe un drum de ţară şi am ieşit la Vamă, ne-am făcut treaba şi ne-am întors pe şosea. Soldatul ne opreşte şi zice:<De unde veniţi?> De la Vamă. <Păi n-aţi vrut să treceţi mai devreme?> Ba da. <Şi pe unde aţi trecut?> <Păi am trecut prin apă>. A rămas ăla ameţit săracul.(...) Ne mai opreau la podul de la Limanu’, asta era o tâmpenie, autobuzul era supraîncărcat şi urca un tembel cu puşca în spinare să vadă ce e(...) Aveam un văr căruia îi plăcea să stea la Vamă, şi povestea o chestie senzaţională-vorbim de anii’80 şi ceva. Cei doi grăniceri securişti care făceau paza pe plajă şi care lucrau sub acoperire - sub acoperire înseamnă în descoperire, pentru că trebuiau să facă nudism ca toată lumea şi erau goi puşcă şi cu câinele după ei, unul făcea plajă, unul patrula cu câinele. Ăla care stătea pe plajă probabil c-avea gradul mai mare, şi într-o zi văru-meu a asistat la următoarea scenă : cel ce făcuse tura pe plajă venise să-i spună celuilalt ceva şi bineânţeles că inferiorul a luat poziţie de drepţi - amândoi fiind goi puşca. Paza coastei...” (Dan Vujdea) „Ştii că erau grăniceri înainte de’89 care apăreau seara şi nu-ţi mai dădeau voie să înoţi...odată am fugit cu un prieten din curte, soţiile noastre stăteau la masă, jucau cărţi, şi n-aveam costumele de baie, ne-am dezbrăcat pe plajă, am lăsat hainele unui cunoscut de-al lui, şi la întoarcere s-a întâmplat un lucru neplăcut, grănicerii ne-au furat chiloţii, noi ne dezbrăcaserăm lângă un cort şi chiloţii i-am lăsat aproape de mal şi grănicerii şi-au închipuit că ne păcălesc. Noi ne-am îmbrăcat cu restul hainelor şi am venit înapoi în sat.” (Şerban Anghelescu) „Mai apăreau perioade de prigoană nu se ştie de ce declanşate, într-un an s-a lăsat şi cu razii de noapte, cea mai dură a fost la nudişti din câte îmi aduc aminte, unde pur şi simplu au venit şi le-au tăiat sforile de la corturi. Altminteri şi la textilişti dar mai ales la nudişti erau nişte comunităţi de oameni foarte încăpăţânaţi, nu se lăsau.”(Liviu Papadima)

63

6. Copii la 2 Mai „Pe la 1 noaptea cu trabantul plin până la refuz, cu trei copiluţi pe bancheta din spate, cu o mamă optimistă la volan şi cu dorul de mare în faţă se pleacă la volan. Nu îmi aduc aminte să fi plecat vreodată pe lumină. Eu aproape tot drumul dormeam. Şi îmi plăcea să mă trezesc cu zgomotul de valuri şi vocile oamenilor care montau corturi pe la şase dimineaţa când abia se lumina pe deplin(...)

Dimineaţă. Mare. Zgomot de valuri. Drumul spre dig. Plasele pescarilor. Misterul interiorului cazematei. Nisip. Săpat gropi. Castele de nisip. Şi faptul că nu îmi dădeam seama că oamenii ăia chiar erau goi puşcă. Pe la 12 începea tura. Drumurile la bere. Cei doi copiluţi printre oameni în toată firea, femei cu porumb, câini, broaşte, cu câte două halbe de bere în mână fiecare şi murdari de spumă la gură au probleme : unde erau? (ai noştri) Nu exista oricum riscul de a ne pierde, ne ştiau aproape toţi. La 2 Mai am văzut singura dată o pisică care ştia să înoate. Era a unui prieten de-alor mei. Era o pisică neagră şi foarte ambiţioasă(...) Acuma stau şi mă gândesc cât de relaxant trebuie să fi fost pentru mama mea, după tot stresul din Bucureşti, cusutul uniformelor, spălatul hainelor, grija pentru noi care hălăduiam prin şantiere şi ne întorceam cu genunchii juliţi, şi câte şi mai câte, cât de mult aprecia ea poate statul ăla cu ochii în soare, berea aia care poate nu era întotdeauna cea mai rece, şi peştele prăjit la butelie...Făcea de multe ori în luna aia jumătate, drumuri la Bucureşti cu treburi. Ne lăsa cu Gandi. Gandi este o legendă vie. Gandi era prietenul tuturor copiilor. Un fost marinar care la 60 de ani venea cu bicicleta la mare(...)Avea un cort portocaliu de o singură persoană, foarte organizat, cu lanterna prinsă sus şi cu lucruri interesante în buzunarele laterale. De când mă ştiu am avut frică de apă, şi unul din coşmarele prin care trebuia să trec la mare era când unchiul meu Lucian mă fugărea să mă bage cu forţa în apă. De fiecare dată mă ascundeam la Gandi în cort(...) După plajă, bere, prânz, o cafea la un moment dat, venea după-masa. Ştii lumina aia de la ora 5! Unele mame trăgeau un pui de somn, bănuiesc că şi unii taţi. Altele jucau cărţi. Copii puteau să facă aproape orice la ora aia. Era ora Părinţilor. Şi bărbaţii adevăraţi se duceau la pescuit! Am fost şi eu de câteva ori cu Gandi pe dig. Şi îmi plăcea atâta de tare cum stăteau ei serioşi şi aruncau undiţa cu dibăcie(...) După cum îţi povesteam, era genială starea de la ora şapte, şapte şi jumătate seara, când eram deja spălaţi şi îmbrăcaţi curat şi aveam grijă să nu ne intre nisip în bascheţi în diversele mici drumuri pe care le aveam de făcut. Acuma, mamelor lăsate la cort şi la răsfăţ, le venea rândul să intre în priză. Aprindeau buteliile, puneau uleiul la încins, puneau masa...Îmi plăcea mult când totul era gata şi toată lumea aşezată începea să mănânce cu poftă...Dar cel mai mult îmi plăcea când, după masă se lăsa cu vin şi discuţii...Aş fi stat toată noaptea să-i ascult(...) Aş da orice să pot să mă întorc la una din verile alea, într-o seară în care să stau ghemuită într-un scaun pliant cu faţa spre mare, să

64

aud valurile şi uleiul sfârâind într-o tigaie undeva în spate, şi să o văd pe mama la vreo douăzeci de metri pe mal, stând turceşte, din profil, cum se încrunta puţin în timp ce se îndârjeşte să cureţe peştele de solzi...(Călina Coliban, 24 de ani

65

CAPITOLUL IV - „O trecere în revistă : la sfârşit e începutul” (zygmunt bauman)

1. Despre 2 Mai-ul anilor ’90 2. Proiecte actuale. Reacţii ale societăţii civile 3. Contexte alternative. Consideraţii finale. 2 Mai, un spaţiu alternativ?

66

1. Despre 2 Mai-ul anilor’90 Cum poate fi încadrat şi definit dintr-o perspectivă a studiilor culturale un asemenea loc, rămâne încă o sarcină destul de anevoioasă, întrucât ar presupune o cercetare mult mai amănunţită şi dezvoltată. Ceea ce lucrarea de faţă a urmărit nu a fost decât adunarea unor informaţii orale care să alcătuiască o bază minimă ce ar putea sugera direcţiile unei astfel de cercetări. Este un material compus din mărturisirile, amintirile şi povestirile celor care au avut de-a face în mod direct cu acest sat: două feţe oglindite în aceeaşi oglindă, vizitatori şi răgazul lor îmbrăcând forma vacanţelor la mare, şi cei vizitaţi, învăţând sau adaptând din mers principiile ospitalităţii.

Dezvoltării cunoscute de 2 Mai pe parcursul ultimei decade şi pe fondul noilor generaţii de turişti i s-ar putea suprapune aşa numita teorie a bulgărelui de zăpadă - un bulgăre aflat în vârful muntelui, rostogolindu-se, poate cunoaşte multiple posibilităţi. De regulă o ia pe cea mai mare pantă, acumulând energia maximă posibilă (cea mai mare pantă însemnând de fapt drumul cel mai scurt). Masa bulgărelui va creşte, la fel şi intensitatea energiei, existând şansa de a se ajunge la declanşarea unei avalanşe.

Teoria este aplicată în diverse domenii ale tehnicii, de exemplu atunci când două materialele cu două puncte de topire diferite se amestecă şi se încearcă identificarea noului punct de topire al amestecului.

Răspunsul este variabil, punctul de topire poate evolua în curbe la fel ca şi bulgărele de zăpadă în funcţie de pante. Panta de cea mai mare energie spre care este atras acesta poate semnifica, pe un alt plan de idei, a apuca drumul cel mai scurt dezvoltând energia maximă. Cu riscul de a realiza o comparaţie aparent neîntemeiată, teoria aceasta ar putea fi privită şi din punct de vedere social. Există aşadar cel puţin două modalităţi prin care bulgărele ajunge jos. Drumul lung şi molcom, care nu cauzează ceva spectaculos, şi drumul scurt, rapid, generator de forţe şi energii care devin la un moment dat incontrolabile. În termeni de sociologie/antropologie, am putea să ne gândim la acest „jos” ca la un alt stadiu de dezvoltare sau evoluţie, firesc şi inevitabil, iar la felul cum acesta este atins ca fiind însuşi procesul prin care se ajunge aici. Amploarea pe care a luat-o 2 Mai imediat după Revoluţia din 1989, transferată ulterior, în a doua jumătate a anilor’90, înspre sătucul Vama Veche, reprezintă desigur varianta cea mai rapidă şi neprevăzută. Cu alte cuvinte, discutăm despre venirea noilor valuri de turişti şi acumularea spontană, neplanificată, a unei infrastructuri care să le corespundă. Explozia turistică produsă în 2 Mai la începutul respectivilor ani se încadrează de altfel unei scheme generale a societăţii româneşti care, luată prin surprindere de momentul ’89, s-a aflat în imposibilitatea de a acţiona corespunzător în vreunul din segmentele sale de importanţă majoră, ajungându-se astfel la improvizaţie şi dezorientare social - culturală.

67

Având în vedere că atmosfera şi comunitatea din 2 Mai s-au creat într-un anumit context socialpolitic, în momentul în care contextul a devenit altul, s-a produs şi aici o modificare de paradigmă. Ce anume s-a întâmplat în cursul anilor ’90 în localitate, toţi informatorii mei, majoritatea turişti veterani, au radiografiat dintr-o aruncătură de privire: aglomeraţia produsă prin „invazia” unei categorii de oameni cunoscuţă sub denumirea de „sindicalişti”, a căror prezenţă se poate explica şi pe fondul crizei economice de după Revoluţie, invazia tineretului, mizeria (într-un altfel de grad) şi apariţia de noi contrucţii - vile, case de vacanţă, terase, magazine, cârciumi. Interesant este că prezenţa acestora din urmă nu a fost iniţial conotată negativ, dimpotrivă : ”A fost o imensă fericire când după’90 au început să se deschidă o mulţime de cârciumi (...) Când Fedea a avut ideea genială să deschidă ceva numai cu peşte, bineânţeles că imediat i-au preluat alţii ideea.” (Paul Drogeanu) „Pentru mine cel mai bun moment rămâne acela în care era încă linişte deşi apăruseră primele chestii, de ce aveai nevoie atunci îţi rezolvai, aveai de unde să-ţi iei” (Camelia Pârjol). Cu toate acestea, primul semn că un spaţiu destinat turismului la scară redusă va traversa perioade de transformare este momentul în care acolo începe să se clădească. Situaţia satelor 2 Mai - Vama Veche au cunoscut-o multe alte locuri de pe glob, care în a doua jumătate a secolului XX, pe măsură ce turismul mondial s-a dezvoltat în masă, au trecut de la un anonimat relativ la o popularitate ce a adus cu sine schimbări radicale.

Iată una dintre descrierile sumare ale 2 Mai-ului începutului de deceniu ’90 : „Au fost o serie de ani, imediat după ’90, ’91, ’92, ’93, în care era destul de greu de suportat atmosfera de acolo din camping pentru că a fost invadat de nişte oameni care în modul cel mai evident greşiseră locul. Erau în mare două categorii, sindicaliştii, care-şi cărau până şi televizorul după ei (...) Mai deranjantă era însă puştimea care venise auzind că în 2 Mai <era viaţă>. Am avut la un moment dat nopţi de coşmar pentru că ei veneau proptiţi în casetofon. Înainte de a-şi da rucsacul jos se duceau să caute o priză săşi pună casetofonul şi la un moment dat aveam pe o rază de 20 de metri pătraţi patru castofoane fiecare încercând să-l acopere pe celălalt. Dar după asta şi unii şi ceilalţi şi-au dat seama că nu e ceea ce aşteptau şi căutau. Bănuiesc că cei dintâi s-au retras prin campingurile astea adăpostite prin pădurici pe la Neptun etc, iar puştii s-au dus la Costineşti, acolo era o întreagă agitaţie, venise generaţia Pro, şi mai în sud spre Vamă”. ( Liviu Papadima) Schimbările care au venit o dată cu anii’90 în localitate se pare că s-au manifestat în valuri succesive. A existat perioada primilor ani de după Revoluţie, marcată de popularitatea considerabilă dobândită de loc, ceea ce a condus către atragerea inevitabilă a unor noi categorii de turişti şi vizitatori.

A urmat o perioadă, mergând până în a doua jumătate a anilor ’90, când lucrurile păreau să urmeze direcţia începută, turiştii continuând să curgă iar construcţiile din sat să se extindă. A urmat însă exodul

68

mulţimilor înspre Vama Veche, începând cu aceeaşi a doua jumătate a anilor’90, apoi o dezvoltare fără precedent a acestui loc. În 2 Mai lucrurile s-au reorientat, probabil ca rezultat al exodului menţionat, şi au rămas într-un soi de echilibru suspendat, în care „schimbarea este doar la şosea”, aşa cum a afirmat domnul Liviu Papadima, explicând aceasta prin însăşi poziţia corso-ului, care în 2 Mai, ca şi în celelalte localităţi ale litoralului, se găseşte plasat paralel cu marea şi este chiar şoseaua, în vreme ce la Vama Veche corso-ul este perpendicular pe mare, în aceeaşi direcţie în care merge şi afluxul lumii.

Ce ar rămâne din vechiul 2 Mai în ziua de azi este un loc în care „întâlneşti figuri cunoscute cu care schimbi priviri de complicitate”(Luca Piţu), un loc relativ potolit ca intensitate estivală, cu un aer mai degrabă familist, în care o nouă generaţie de gazde aplică diverse strategii de adaptare, unele mergând, aşa cum remarca domnul Paul Drogeanu, pe principiul unei curţi în care nu primesc pe oricine. „Aici nu e han, trebuie să-i potriveşti pe unii cu alţii. Aşa cum în anii’50 au învăţat să fie gazde, din nou încep să priceapă lecţia. Şi din nou se poate sta la 2 Mai.” Cu toate acestea, mulţi dintre „veterani” au încetat de câţiva ani să mai vină în 2 Mai sau Vama Veche, alegând alte locaţii pentru a-şi petrece vacanţa.

Iar dacă există un plan concret şi vizibil al schimbărilor, acestea se resimt şi la un alt nivel, simbolic, identificabil în percepţiile localnicilor. Vorbeam în capitolul al treilea despre distincţia atunci/acum pe care am localizat-o în interviurile realizate la 2 Mai. Caracterizându-i pe oaspeţii care au fost şi comparându-i cu cei care sînt acum, gazdele intuiau şi de fapt precizau zona în care apăreau diferenţele : este vorba de educaţie, stil, discreţie, grade ale intimităţii, şi de variaţiile (sau fluctuaţiile) care s-au interpus.

Relaţia zgomot-linişte îşi spune la rândul ei cuvântul. „În ultimii ani se fac fel şi fel de festivaluri, acum vreo 2 ani a fost ceva şi la 2Mai, dar la Vama Veche an de an, trec caravane de maşini, ieşim şi noi în stradă, cine sînt tinerii ăştia, doamne, te cruceşti, despuiaţi, mascaţi, pictaţi, vopsiţi în toate culorile, camioane, maşini de poliţie, la sfârşit abia se mai mişcă, îşi fac probabil reclamă, şi fac atâta gălagie(...) De unii oameni care i-am avut aici în curte abia am scăpat, atâta erau de gălăgioşi, când se înfiinţau era toată curtea a lor, cu tot cu copii care făceau numai rele.” (Enescu Evdochia). Despre zgomot şi relaţia fiecărei culturi cu acesta se pot scrie sute de rânduri. În Barcelona, despre care se spune că ar fi cel mai zgomotos oraş european, s-ar fi dat la un moment dat o lege care interzicea în terase şi restaurante trântirea halbelor şi a paharelor pe tejghele sau mese, pentru a reduce măcar parţial din zgomotul general. Zgomotul şi regulile nescrise ale acestuia se stabilesc de asemenea cultural. Nu este aşadar de mirare că atât vechii frecventatori ai celor două sate, cât şi vechile gazde se plâng adeseori de această nouă prezenţă intrusă şi invizibilă dar totuşi nelipsită, a zgomotului. Ceea ce nu elimină existenţa sa anterioară; nu înseamnă că zgomotul estival era cu totul lipsit din aceste locuri sau

69

că aici domnea o linişte de moarte. Dimpotrivă, în curţi şi pe plajă se petrecea, se dansa, se asculta muzică, se cânta, dar probabil relaţia tacit acceptată între zgomot şi linişte era alta. „În general veneau acolo tineri care nu încep seara să frisoneze, ce facem acum, unde ne ducem, what you gonna do. Nu simţeam nevoia asta de divertisment, de a ne crea evenimentele.” (Liviu Papadima) Ceea ce s-a impus în ultimii ani, în special la Vama Veche este vacarmul asociat de obicei cu distracţia-entertainment. Distracţia este tot ce contează, sau cel puţin contează cel mai mult. ”Vama Veche îmi place, 2 Mai-ul nu e nimic pe lângă Vama Veche, acolo e distracţie de distracţie, acolo se fac concerte live, de ce crezi că toată lumea merge acolo, toată lumea e liberă acolo, face ce vrea”, mi-a spus Davidov Cristina, 19 ani. „Era aşa un sat uitat de lume, acum practic este o staţiune, pentru noi, tineretul din sat s-a schimbat oricum, înainte discoteca era la căminul cultural, era super naşpa atunci, în schimb acum avem Dobrogeanu’ care e disco de vreo 4 ani şi e super, e chiar la nivel de oraş”, a adăugat Cristina. Într-un articol preluat de pe site-ul www.savevamaveche.home.ro, Andrei Oişteanu vorbeşte despre „invazia hotelurilor, a vilelor cu coloane şi turnuleţe, a băieţilor-de-bani-gata cu jeepuri parcate pe plajă, a manelelor date la maxim, a ski-jet-urilor, a geamandurilor Bergenbier, a lumii de plasticfantastic”. Într-un alt articol de pe acelaşi site, Nina Cassian se întreabă: „Totuşi, ce e de făcut(...)?Să le spunem junilor corupţi să nu pună muzică asurzitoare între 2 şi 12 p.m.?”. Zgomotul este aşadar unul dintre inamicii principali al celor ce văd în 2 Mai-Vama Veche un fel de paradis pierdut. „Zgomotul reprezintă genul cel mai insidios de poluare generat de modernitate, împotriva căruia e cel mai greu să te aperi”,1 confirmă David Le Breton în Antropologia corpului şi modernitatea. În aceeaşi măsură, „liniştea de azi e o senzaţie rară sau doar confort acustic” 2. Şi pentru a avea o imagine completă asupra puterii social-culturale pe care o ascunde în sine zgomotul, voi mai cita o frază din aceeaşi carte : „Zgomotul este prezenţa nedorită a celuilalt, invazie sonoră ce te împiedică să te simţi protejat în sfera personală. Strigătele copiilor, trecerea unei motorete, aspiratorul vecinului sau radioul său sînt percepute ca tot atâtea agresiuni insuportabile, având uneori consecinţe grave(...)

Jumătate din plângerile înregistrate pentru prejudicii se referă la zgomot.”3 2. Proiecte actuale. Reacţii ale societăţii civile din România În cancelaria şcolii generale din 2 Mai, răsfoind un manual de cultură civică, am dat de următoarea definiţie a societăţii civile: suma iniţiativelor şi organizaţiilor cetăţeneşti cu caracter social, economic, cultural, religios, educativ, umanitar care alcătuiesc un sistem al puterilor nonstatale. Este vorba de 1

David Le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, Ed. Amarcord, Timişoara 2002, pg. 108 David Le Breton, idem 3 David Le Breton, idem, pg. 109 2

70

iniţiative nonguvernamentale, dar nu neapărat antiguvernamentale, care au ca efect slăbirea controlului de stat asupra individului şi grupurilor sociale.

Prezenţa societăţii civile din România s-a făcut simţită şi cu ocazia declanşării şi mediatizării campaniei Salvaţi Vama Veche - 2 Mai. Dintr-un comunicat de presă publicat pe site-ul www.savevamaveche.home.ro , datând 11 decembrie 2003, citez : „Joi 10 decembrie, la cea de a II-a ediţie a Galei Societăţii Civile, marele premiu pentru <cea mai bună iniţiativă a societăţii civile în 2003> a fost acordat proiectului „Salvaţi Vama Veche”. Declanşată în luna iulie de către un grup restrâns, ca reacţie la evacuarea brutală a plăjii din localitate de către forţele de ordine, campania şia câştigat în scurt timp o mulţime de suporteri, largă audienţă în opinia publică, recunoaştere şi colaborare din partea autorităţilor. Site-ul mişcării, inaugurat în vara acestui an, s-a plasat imediat în top. Concertul-protest „Stufstock” din luna august, a reunit un public extrem de numeros - după unele estimări, până la 30000 de „votanţi” pentru proiectul „Salvaţi Vama Veche” - şi a fost intens mediatizat în presa scrisă şi audio-vizuală. În toamna lui 2003, în urma întâmpinărilor făcute de grupul de iniţiativă, oficialităţile au suspendat Planul Urbanistic General pentru zona 2 Mai-Vama Veche, care punea în pericol grav perspectivele de dezvoltare durabilă a acestei porţiuni a litoralului românesc. Tot atunci promotorii campaniei au înfiinţat „Asociaţia pentru conservarea ariilor protejate bio-cultural”. Ne bucură enorm recunoaşterea publică pe care o consfinţeşte dobândirea acestui premiu. Am încercat să găsim mijloacele cele mai potrivite pentru ca crezul nostru să fie validat şi împărtăşit - anume, că societatea civilă ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus în definirea şi gestionarea binelui public.”

Am ales acest extract din respectivul comunicat de presă pentru a a oferi pe scurt date referitoare la campania Salvaţi Vama Veche-2 Mai, iniţiată în vara anului 2003. În acest context, voi enumera câteva observaţii şi precizări care se impun: 1.

Localitatea 2 Mai face parte din complexul unei Rezervaţii Naturale care cuprinde, printre

altele, şi zona Vama Veche, peştera din Limanu sau pădurea din localitatea Hagieni.

2.

Spaţiul care constituie subiectul lucrării de faţă trezeşte în prezent reacţii şi interes, chiar dacă

respectiva campanie este centrată mai mult pe localitatea Vama Veche. Prin urmare subiectul este cât se poate de actual şi ar merita o analiză completă.

3.

Un grup de oameni intervine în deciziile autorităţilor locale şi primeşte permisiunea de a

produce viitorul proiect de urbanism. Din aceeaşi sursă virtuală, pe care am accesat-o în decembrie 2003, citez : „(...) adică, să scriem legea de dezvoltare a zonei 2 Mai, Vama Veche, Limanu şi Hagieni(...) E nevoie aşadar de un proiect. Proiectul îl va confecţiona o echipă de arhitecţi (...) e

71

nevoie ca: sociologii să facă o cercetare la faţa locului pentru a cunoaşte aspiraţiile localnicilor; organizaţiile de mediu să identifice toate zonele care trebuie protejate; la fel, arheologii”.

Ceea ce vreau să specific şi să semnalez este faptul că astfel de proiecte s-au desfăşurat şi se desfăşoară frecvent la nivel mondial, constituind de asemenea obiect de studiu şi cercetare pentru curentele cunoscute sub numele de antropologie ecologică şi antropologie a turismului. Dintr-un materialvirtual(http://www.ebape.fgv.br/academico/asp/dsp_opb_resumos.asp? cd_artigo=972&origem=professor) pot oferi ca exemplu trei studii de caz realizate în trei localităţi turistice din Brazilia. Sînt trei cazuri de restricţionare şi controlare a expansiunii turistice realizate de guvernul brazilian.

Porto Seguro, situat în regiunea unde portughezii au debarcat prima oară venind din Europa la 1500, a fost descoperit ca potenţial loc turistic cu aproximativ trei decenii în urmă, şi a cunoscut dezvoltarea de rigoare. Expansiunea turismului nu s-a produs însă doar în orăşelul cu pricina, ci s-a extins de-a lungul mai multor localităţi de pe coastă. Studiul precizează cum Porto Seguro City a atras în timp tipuri diferite de turişti faţă de cele ale primilor ani de descoperire, şi cum turiştii originari preferă în prezent localităţile mai mici pentru că Porto Seguro a devenit mult prea aglomerat. Unul dintre turiştii veterani intervievaţi explică de ce şi-a schimbat destinaţia vacanţelor în Porto Seguro spre un sat aflat în vecinătate : „Here is like Porto Seguro in the good and early times, before big tourism came.”

Similaritatea cu evoluţiile localităţilor 2 Mai-Vama Veche comentate de cei intervievaţi se poate observa cu uşurinţă. De altfel, studiul adaugă : „Interestingly, this growth has been achieved with little planning. Basically, tourists have kept coming and infrastructure is supplied according to the needs.”

La cea de-a 500-a aniversare a Braziliei, în 2000, Porto Seguro a primit din partea guvernelor federale şi statale sume ridicate pentru investiţia în dezvoltarea turismului. Marea parte au fost investite în proiecte ecologice. S-a creat de asemenea un consiliu regional pentru turism care discută şi planifică turismul.

Cel de-al doilea caz se referă la localitatea Icapui din statul Ceara, în care există inclusiv fenomenul second home tourism, şi în care municipalităţile dezvoltă tehnici de planificare, luând măsuri cum ar fi legalizarea titlurilor de proprietate în comunităţile locale de pescari, pentru a evita specularea pământurilor. Cel de-al treilea caz este arhipelagul Fernando de Noronha, fostă bază militară braziliană până în 1988, devenit ulterior punct turistic. Dezvoltarea turismului a fost extrem de restricţionată, la fel ca şi accesul pe insule (zborurile şi vapoarele au limite de număr). Insulele sînt împărţite în două zone : un parc naţional cu acces limitat şi o altă zonă protejată ecologic. În plus, există mici asociaţii locale de afaceri care se ocupă de turism şi care fac aproape imposibil pentru cineva din afara insulelor să înceapă vreo afacere în zonă.

72

Observaţia pe care încerc să o sugerez prin folosirea aleatorie a acestor exemple este legată de prezenţă în peisaj autohton a unor astfel de proiecte, sau cel puţin intenţia de a le propune, fie ele conduse de societatea civilă şi nu de guvern. Ţinta sau un posibil rezultat pe termen lung ale recent înfiinţatei Asociaţii pentru conservarea ariilor protejate bio-cultural să fie oare promovarea unui nou tip de turism, care ar purta numele deja existent de ecoturism? Despre ecoturism, Organizaţia Mondială a Turismului (World Tourism Organization) afirmă că „asigură noi oportunităţi de venituri şi slujbe alternative”, sau că „face să crească importanţa acordată conservării bunurilor naturale şi culturaleatât printre localnici cît şi printre turişti”. Printre intenţiile Asociaţiei se numără „workshop-uri de educare a întreprinzătorilor din 2 Mai-Vama Veche, construcţii ecologice, colectarea deşeurilor printr-un mecanism administrativ temeinic, protejarea zonei de plajă împotriva construcţiilor de beton”.

Iar în acest caz, chiar dacă mulţi oameni, turişti sau localnici, consideră că nu mai e nimic de salvat, aşa cum mi-au declarat, unii susţinând că un astfel de spaţiu nu poate fi conservat artificial, promovarea unui astfel de turism, ce ar presupune şi un proces de educaţie ecologică, nu poate fi decât benefică.

Rămâne de văzut în ce măsură intenţiile proiectului vor putea cunoaşte o aplicare reală.

3. Contexte alternative. Consideraţii finale – 2 Mai – un spaţiu alternativ? Într-o încercare de teoretizare a etapelor turismului în satul 2 Mai, cărora le corespund diferite generaţii de turişti, aş pleca de la menţionarea conceptului de spaţiu alternativ. Un spaţiu alternativ este adesea greu de definit, prin însăşi natura sa. Un spaţiu alternativ, indiferent în ce domeniu se regăseşte, poate fi de multe ori inovativ şi experimental, adică neobişnuit. Unui asemenea spaţiu i se ataşează moduri de viaţă şi practici alternative. Squat-urile (clădiri nefolosite sau dezafectate şi ocupate ilegal), de exemplu, fenomen foarte răspândit mai ales în marile oraşe ale lumii, dar nu numai, reprezintă o formă de spaţiu alternativ urban. Mişcarea squatting se pare că a prins rădăcini în Londra anilor’60, pornind de la câteva ocupări simbolice ale unor clădiri nelocuite şi transformându-se în curând într-o amplă mişcare socială. Ideea de squatare s-a născut mai întâi printre cei cu o situaţie proastă în ceea ce priveşte locuirea, dar ulterior s-a răspândit şi printre cei ce au ales de bunăvoie viaţa şi activităţile în comun. Din acest punct de vedere squaturile sînt exemple deja clasice de spaţii alternative. În majoritatea statelor occidentale există legi care permit accesul persoanelor străine în clădiri private, dacă acestea nu au fost folosite pentru cel puţin 12 luni la rând. Berlin este oraşul cel mai cunoscut în ceea ce priveşte squaturile. De multe ori în squaturi au loc proiecte sub formă de expoziţii, concerte, muzică mixată sau pur şi simplu petreceri. Ele constituie şi o alternativă la viaţa de noapte prin cluburi, baruri, cafenele - multe dintre acestea fiind pretenţioase şi reduse la prezenţa unei

73

singure categorii de oameni -, o alternativă deschisă oricui. La o petrecere într-un squat, atâta timp cât există relaxare şi respect, poate participa oricine.

Un alt exemplu de comunitate alternativă ar fi şi „colonia spontană” din Christiania, apreciată a fi a doua atracţie turistică a Danemarcei, în afara parcului Tivoli şi a recent smulsei statui „Mica Sirenă”, însă în acest caz lucrurile sînt puţin mai complicate. Christiania este o zonă înverzită unde se găsesc galerii de artă, cafenele, workshop-uri, trupe de teatru, staţie de radio, cabinete homeopatice, grădiniţe, dar în schimb nu există automobile, drumurile nefiind asfaltate şi nici iluminate, aici locuind o comunitate de aproximativ 700 de rezidenţi permanenţi. Istoria acestui spaţiu începe în preajma anului 1970, într-o perioadă de schimbări sociale, de rezistenţă, în perioada ideologiilor counterculture protestatare, perioadă propice experimentării stilurilor de viaţă alternative. Poliţia a încercat evacuarea zonei dar a trebuit să renunţe din cauza numărului mare de colonişti şi din cauza mărimii spaţiului, iar Christiania a ajuns în agenda politică a parlamentului danez etichetată drept „experiment social”.

Comunitatea a dezvoltat un sistem complex de autoguvernare, alături de proiecte de dezvoltare cum ar fi un sistem de filtrare a apelor menajere, iar în 1997 şi-a creat propria monedă. Sistemul de autoguvernare este organizat din mai multe consilii locale iar deciziile se iau în cadrul unor întâlniri precum „The Economy Meeting”, „The treasurer Group”, „The Bussines Council”, „The Cooperative Worker’s Meeting”. „The Common Meeting” este corpul de conducere fundamental unde toţi rezidenţii se întrunesc pentru a discuta problemele cele mai importante ale comunităţii. Sînt strict intezise drogurile tari, armele, violenţa, tranzacţiile financiare cu clădiri sau terenuri. Filosofia generală în ceea ce priveşte administraţia Christianiei este că indivizii pot să se conducă mai bine singuri, printr-o democraţie populară personală bazată pe simţul comun şi nu pe legi. „Oraşul liber” este un spaţiu controversat, iar simţurile comunităţii sale se bazează pe ideea de neasemănare, diferenţă, autoexcluziune, ceea ce o situează la rangul de comunitate marginală a Danemarcei.

Manifestări alternative se regăsesc în muzică, vestimentaţie sau publicaţii alternative (ziare şi reviste). Chiar şi entertainment-ul (divertismentul) poate cunoaşte forme alternative; există aşa numitele petreceri goa, unde un DJ (adeseori dj-ii sînt denumiţi „şamani moderni”) este personajul cheie, el având o anume putere asupra mulţimilor. De multe ori un dj se impune mai mult decât autorii muzicii pe care o mixează, la fel cum în critica structuralistă criticul devine câteodată mai important decât autorii comentaţi.

Dintr-un dicţionar virtual contemporan am preluat următoarea listă de stiluri de viaţă alternative (alternative lifestyles) : ascetism, bibliophilia, bodybuilding, bohemianism, communal living, groupie lifestyle,

nomadism,

rural

lifestyle,

single

parenting,

sobriety,

traditional

(http://encyclopedia.thefreedictionary.com/List%20of%20alternative%20lifestyles)

74

lifestyle.

Şi pentru a reajunge în sfera noastră de interes, voi preciza că şi vacanţa poate fi trăită ca o manifestare alternativă, ca un anume mod de viaţă, fie aceasta chiar şi pentru o perioadă limitată de timp. De altfel, există o serie întreagă de modalităţi de petrecere a timpului liber cunoscute sub denumirea de turism alternativ. Nenumărate studii antropologice realizate până în prezent vorbesc de turism social şi cultural (interes expres manifestat în cultura şi atmosfera unui loc, inclusiv artă culinară, meşteşuguri şi tehnici de producţie, folclor, sărbători, etc ), ecoturism, deja menţionat (o formă interesantă a acestuia este aşa numitul adventure tourism, ce poate include plimbări pe munte, în junglă sau în savană de pildă ; acest tip de turism reprezintă cel mai recent curent promovat). Studiile identifică chiar tipuri de turism mai puţin observate şi dezbătute : dark tourism, un fel de turism sumbru, ce se reflectă prin vizitarea unor foste lagăre de concentrare sau locuri unde au avut loc masacre, sau a ţărilor din fostul bloc comunist (Rusia deţine la acest punct întâietatea), şi turismul pentru sex ( Filipine, etc) sau pentru droguri (să ne gândim doar la coffee-shop-urile din Amsterdam, dar şi la grupuri de turişti care se deplasează în sate, păduri tropicale şi jungle din Peru, Columbia, Bolivia sau Brazilia pentru a experimenta plante halucinogene cum ar fi ayahuasca sau cactusul peyote; unor astfel de tururi li se face o publicitate discretă pe Internet). Studiile se apleacă de asemenea asupra turismului new age. Termenul new age se referă la mişcări şi grupări contemporane, ce promovează concepte precum realizarea personală (personal self-relisation), eliberarea şi împlinirea spirituale (liberation and fulfilment), un fel de „alternativă psihologică” în faţa religiei. „New Age tourism is intimately connected with the desire for new, exotic and transformational experiences.(...) New Age tourism usually embraces form of environmentalism, community values and constructive ‚ host and guest’ interactions. (www.arasite.org/pspage2.htm). Întrunirile Rainbow (Rainbow Gatherings), la care participă persoane din mai multe ţări, şi care anual îşi schimbă locaţia, fac parte din manifestările de acest tip. Principiile adunărilor Rainbow, care se întind de obicei pe durata unei luni întregi, merg în direcţia convieţuirii de tip tribal, a comensualităţii şi a respectării mediului înconjurător. Turismul practicat de cei cu rucsacul în spate (backpackers tourism) este o altă direcţie pe care studiile ultimilor ani au abordat-o.

Turismul underground s-ar putea numi acea călătorie spre anumite locuri despre care nu se scriu ghiduri turistice, nu se face publicitate, şi nu se vehiculează informaţii oficiale (din definiţiile contemporane ale termenului underground, citez : culture that has not reached the mainstream but has gained popularity amongst a small and loyal audience; sometimes underground can be a nickname for a resistance movement or a bohemian lifestyle – www. Jahsonic.com/underground.html). Un loc este descoperit, există apoi o primă generaţie de întemeietori, iar metoda de a afla despre spaţiile în care un astfel de turism mai restrâns se practică este „din om în om”. Locul poate fi foarte popular pentru unele

75

persoane dar se aude despre el şi i se face „reclamă” pe anumite filiere şi reţele de oameni, care de obicei sînt şi cei care merg acolo. De multe ori denumirea locului respectiv nici nu este pe hartă. (În vara anului 2003, folosind indiciile unor prieteni, am localizat o astfel de plajă undeva în sudul Spaniei) În 2 Mai-ul de acum câteva decenii se poate spune că a funcţionat acelaşi principiu. S-a descoperit, s-a auzit şi s-a venit. S-au conturat grupuri de cunoscuţi, chiar mici comunităţi, cărora li s-a suprapus un anume stil de viaţă, sau mai precis, un anume mod de a trăi timpul liber. „Eram cu siguranţă o comunitate, uite vreau să-ţi spun aşa, în Piaţa Universităţii, noaptea, stăteam să mă uit şi-mi dădeam seama că foarte mulţi erau oameni de 2 Mai (...) – Şerban Anghelescu„Comunitatea nu era intolerantă dar era uşor închisă, era un principiu elitist, evident, dar nu era un spirit elitist faţă de gazdă, faţă de pescarii beţivi(...) Gradul 0 de intoleranţă era faţă de prostie, faţă de mitocănie, faţă de stupiditatea comunistă. Toate resentimentele acumulate într-un an se rezolvau la 2 Mai – ne-am văzut cu prietenii noştri, e bine!” (Paul Drogeanu) „Reţeta stilului de viaţă, cu toate că e greu să descrii aşa ceva, trecea neapărat prin locurile astea două : simplu şi plăcut.” (Liviu Papadima). „Fundalul era acea conştiinţă difuză de apartenenţă la un altceva, un fel de intimitate alternativă, care nu era forţată, se construia prin simpla coprezenţă. Un fel de complicitate - noi sîntem ăia care venim aici, ne leagă ceva şi în acelaşi timp ne şi legitimăm reciproc, adică sîntem altfel pentru că şi eu sînt şi tu eşti, şi tu ştii că eu sînt şi eu ştiu că tu eşti, şi ştim că noi sîntem, şi ca atare era un fel de conştiinţă difuză prin prezenţă.” ( Vintilă Mihăilescu) În eseul Pierdeţi-vă timpul din antologia Drumul spre centru, Mircea Eliade discută despre diferenţele dintre timpul pierdut şi cel consumat. „Este o înspăimântătoare sete de „umplere”, de „consumare”, de „petrecere” (adică de uitare nebăgată în seamă) în toate manifestările vieţii moderne(...) Toate aceste distracţii nu-ţi dau timpul - ci ţi-l fură (...) Aşa îmi explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre faţă de anumite adevăruri simple, care nu pot fi pătrunse decât de unul care ştie să piardă timpul”.1 Între a lăsa timpul să treacă şi a-l consuma se instalează distanţa considerabilă dintre ritmuri de viaţă relaxate, venite de la sine, şi ritmuri înnebunitoare însă bine planificate. La fel ca şi între diferitele tipuri de turism - o excursie plătită, cu servicii incluse, sau o călătorie pur şi simplu, în care locurile şi oamenii vin spre tine. Ambele cu avantajele şi dezavantajele lor. Într-o scurtă paranteză, mă întreb dacă nu cumva răgazurile faimoaselor vacanţe la 2 Mai şi vechea starea de spirit pe care au evocat-o atâtea persoane se leagă şi de o inconştientă şi unanimă pierdere cu succes a timpului estival într-un spaţiu 1

Eliade, Mircea, Drumul spre centru, Editura Univers, Bucureşti 1991, pg. 16

76

croit pentru aşa ceva. Ceea ce a putut permite dezvoltarea unei structuri alternative destul de tolerată de sistemul politic al respectivelor decenii, situată la un alt nivel decât acela al concediilor oferite, recomandate sau propuse oficial.

Desigur, se pune problema supravegherii îndeaproape a unui astfel de loc, pe care domnul Luca Piţu a formulat-o cel mai bine : „putem discuta pe tema asta, dacă era un spaţiu de libertate câştigat sau un spaţiu de libertate tolerat, adică un fel de ţarc unde noi puteam zburda.” Răspunsurile s-au dovedit a fi de cele mai multe ori...alternative! „Din punctul acesta de vedere, unii ( clujenii, n.n.) au prospectat până când au cucerit un astfel de loc. Eu nu am detectat niciodată această supraveghere, exista desigur o tensiune de principiu cu grănicerii, ei încercau să descurajeze această acţiune prin fel de fel de şicane şi asta era tot, nu exista nici un fel de ameninţare (...) Era un loc liber de constrângeri.” ( Eugen Ciocan) „(...) Locul era foarte bine supravegheat de poliţie(...) libertatea totuşi era că nu ţineam cont de aşa ceva, între noi ne avertizam din când în când, când ştiam că cineva este securist, chipurile cineva din sânul nostru, şi nu spuneam tot faţă de el, oricum eu nu ştiu dacă cineva a avut de pătimit de pe urma celor spuse în 2 Mai, nu cred că era un loc al dizidenţei politice, deşi ar trebui să te gândeşti că aproape toţi care au format chiar şi guvernul au trecut prin 2 Mai, Petre Roman, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, apoi Mihai Şora, Paleologu, şi aşa mai departe.” ( Şerban Anghelescu) „Ăştia ştiau absolut tot: cine s-a iubit cu cine, se şi amuzau probabil! În timpul verii la 2 Mai aveai adunată toată lumea, nu trebuia să umbli ca în restul anului să-i urmăreşti. (...) S-au dat publicităţii câteva documente – am văzut întâmplător rapoartele unui colonel de securitate care pe vremea aceea era maior sau căpitan, şi am văzut „ce-a vorbit Nina Cassian”, „ce-a vorbit Dan Laurenţiu” etc.

(Paul Drogeanu) „Cred totuşi că era un spaţiu de libertate supravegheat, îmi amintesc de o secvenţă cu un avion care a survolat plaja arhiplină de la Vama Veche şi a făcut fotografii. Pentru intimidare sau cu scopuri de voayeurism – asta nu vom şti niciodată. Dar sigur că exista o supraveghere prezentă (...) în acelaşi timp se discuta foarte liber, nu existau inhibiţii, nu existau reţineri.” ( Luca Piţu) „Supravegherea era mai laxă decât în alte locuri, asta e clar. Eu n-am de nicăieri ştire că ar fi fost inventariaţi doimaioţii şi că există menţiuni în dosarele Securităţii, că X mergea la 2 Mai şi reprezenta deci un potenţial duşman. Ce a determinat oficialităţile să lase locul ăsta cât de cât în pace mi-e foarte greu să spun. Trebuie efectiv scobit prin informaţiile oficiale dacă a existat un motiv clar pentru ca lucrurile să fie lăsate aşa.” ( Liviu Papadima)

77

Faptul că în România deceniilor comuniste a existat acest spaţiu alternativ, presupune cel puţin trei ipoteze: 1. oficialităţile au fost direct interesate în a permite şi a tolera o anumită relaxare într-un anumit loc, pentru a lăsa nişte posibile tensiuni ce ar fi putut să influenţeze, să se auto-regleze; 2. această structură alternativă s-a format de la sine, s-a impus şi s-a dezvoltat corespunzător; 3. mecanismul se află undeva la mijloc: ivit de la sine, ulterior acceptat, sau, aşa cum spune domnul Vintilă Mihăilescu, „tolerat pe măsură ce a devenit semnificativ. Ori acest lucru s-a întâmplat în toate ţările comuniste”, a adăugat dumnealui. „Fiecare ţară a avut micul ei refugiu, unul, două, Bulgaria de pildă a avut un echivalent în altă parte, undeva puţin mai în sud, cu acelaşi tip de populaţie intelectual-artistică, uşor boemă, cu o plajă mai în afara circuitului mare - similarităţile sînt perfecte.” În afară de aceste aspecte, trebuie avut în vedere momentul anilor ’68 - ’71 (cu aproximaţie) cu ale sale mişcări şi culturi ale rezistenţei (countercultures) , cu evenimente cum ar fi Primăvara de la Praga, pe fondul cărora s-a resimţit şi în România un val de relaxare şi libertate. Anii cu pricina au reprezentat totodată şi prima perioadă de vârf în succesiunea generaţiilor la 2 Mai. Faptul a fost confirmat mai ales de cei ce au făcut parte din generaţia tânără a acelor ani, dar şi de localnici. „Bum-ul 2 Mai-ului, ca să-i zic aşa, a fost după ’68, şi nu este întâmplător - era o anumită generaţie, o anumită atmosferă - nu înseamnă că generaţia’68 a descoperit sau a construit 2 Mai-ul dar s-a lărgit, au venit brusc mult mai mulţi. Colegi de-ai mei din liceu mai mari nu fuseseră, deci era clar că odată cu noi ăştia care prin ’68 eram într-a zecea, a unsprezecea, s-a coborât în populaţie la nivelul elevi/studenţi mult mai mult, a fost un moment, am trăit asta foarte puternic - în’68 după Praga, se ştie şi teoretic dar eu am trăit-o, a fost brusc o efervescenţă, doi-trei ani, (...) ori această generaţie şia găsit o localizare foarte bună în 2 Mai, cu un anumit gen de preocupări, de semifrondă”. (Vintilă Mihăilescu)

78

Al doilea moment de vârf , de data aceasta pe un alt plan, are loc, aşa cum am spus, după 1989. Pe plan mondial, începutul anilor’90 echivalează cu instaurarea a ceea ce numim globalizare. Compresia spaţiu-timp, mediată în primul rând de telefonul mobil şi Internet, se regăseşte totodată şi în explozia fără precedent a turismului. „And part of this sense of compression of space overall the 1990s, has stemmed from the rapid flows of travellers and tourists, physically moving from place to place, and especially from hub airport to hub airport” , afirmă sociologul John Urry, discutând de asemenea conceptele de reteritorializare şi collective visual consumption (consumul colectiv vizual care se practică în turism şi care seduce simţul privirii). În 2 Mai fluxul turistic începe de asemenea să curgă.

Nu sugerez nici un fel de coincidenţă, prezint doar asocieri care se pot face.

Ceea ce s-a petrecut la 2 Mai în deceniile premergătoare anilor’90 se încadrează în sferele unui tip de turism care la acea dată, din câte ştiu, nu se mai practica nicăieri la fel de intens. „Erau şi alte locuri de întâlnire dar nu erau aşa de interesante ca 2 Mai”, spune domnul Luca Piţu. „De exemplu universitarii ieşeni se întâlneau la Vatra Dornei cu clujenii, era cam la jumătatea distanţei. Sau întâlnirile de la Braşov, la schi, între ieşeni şi bucureşteni. Dar altceva este să te întâlneşti în vacanţe, când eşti disponibil, rupt de lume, ai chef.” „(...) În primul rând era singurul loc din ţară, nu ştiu dacă mai era alt loc care să aibă un soi de libertate”, confirmă şi domnul Şerban Anghelescu.

Ce anume a făcut locul special şi a reuşit să închege o comunitate, ar putea fi câteva coordonate, care, redate esenţial, ar arăta astfel: 1.Poziţia satului la capăt de ţară; 2. Răgazul practicat într-un anumit fel; 3. Liniştea specifică; 4. Existenţa unor gazde „de suflet”, asimilate cu timpul unei a doua familii; 5. Vocaţie elitistă, sau altfel spus, legături bazate pe încredere şi afinităţi uneori spontane între oameni aparţinând aceluiaşi univers mental, reluate în fiecare an, ceea ce a condus la conturarea unei anumite familiarităţi şi a unui anumit „sentiment al continuităţii”, cum l-a numit domnul Vintilă Mihăilescu. Între timp, un alt tip de continuitate s-a suprapus celei originare. Atât aspectul cât şi spiritul clasic al locului s-au schimbat. Ceea ce se petrece acum în 2 Mai, dar mai ales în Vama Veche, poate rămâne subiect deschis pentru o altă lucrare, mai ales în cazul în care instituţionalizarea studiilor de antropologie a turismului se va impune şi la noi.

79

ANEXA I CU PERSOANELE INTERVIEVATE 1. Şerban Anghelescu (Muzeul Ţăranului Român), ianuarie 2004, Bucureşti 2. Camelia Pârjol (Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”), ianuarie 2004, Bucureşti 3. Luca Piţu (Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi), februarie 2004, Focşani 4. Paul Drogeanu (Institutul de Etnografie şi Folclor „C.Brăiloiu”), februarie 2004, Bucureşti 5. Dan Vujdea (Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”), februarie 2004, Bucureşti 6. Ioana Popescu (New Europe College), martie 2004, Bucureşti 7. Liviu Papadima (Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti), martie 2004, Bucureşti 8. Ileana Lucaciu (România Liberă), aprilie 2004, Bucureşti 9. Eugen Ciocan (Maître Photographe de la Belle Epoque, FotoCabinet, Calea Victoriei), mai 2004, Bucureşti 10. Călina Coliban (an pregătitor ATF, material expediat prin email), mai 2004, Bucureşti 11. Vintilă Mihăilescu (SNSPA, Dilema), iunie 2004, Bucureşti

80

ANEXA II CU PERSOANE INTERVIEVATE 1. Alexoiu Ion, strada Şcolii, 2 Mai, decembrie 2003 2. Petrescu Victoria, strada M. Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie/martie 20032004 3. Naum Roman, strada Şcolii, 2 Mai, decembrie 2003 4.

Silvean Ivan, strada Poştei, 2 Mai, martie 2004

5.

Trofinenco Lucreţia, strada Şcolii, 2 Mai, decembrie 2003

6. Petrescu Elena, strada Şcolii, 2 Mai, martie 2004 7. Gheorghe Maria, strada M. Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie 2003 8. Cuţa, strada M. Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie 2003 9. Fedea, strada M. Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie/martie 2003-2004 10. Mihailov Maura, strada Portului, 2 Mai, decembrie 2003 11. Vava, strada M. Kogălniceanu, decembrie 2003 12. Enescu Evdochia, strada M.Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie/martie 20032004 13. Tutan Niculina, 2 Mai, martie 2004 14. Şteoiu Marina, 2 Mai, martie 2004 15. Fenia, strada M. Kogălniceanu, 2 Mai, martie 2004 16. Davidov Paraschiva, strada Mihail Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie/martie 2003-2004 17. Corbeanu Ion, strada Gh. Bunoiu, 2 Mai, decembrie 2003 18. Caloianu Jeri, Mircea, Florin, strada Ion Dragomir, decembrie/martie 20032004 19. Jean, pescar, 2 Mai, decembrie 2003 20. Tudosilă Romică şi Marcela, 2 Mai, martie 2004 21. Dumitru Angela, strada Gh. Bunoiu, 2 Mai, decembrie 2003 22. Davidov Cristina, strada M. Kogălniceanu, 2 Mai, decembrie, 2003

81

BIBLIOGRAFIE ŞI REFERINŢE Bucuţă Emanoil, Balcic, 1931, Ramuri, Colecţia oraşe şi locuri de artă, Craiova Biciuşcă Florin, Centrul lumii locuite, 2000, Paideia David le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, 2002, Amarcord Bauman Zygmunt, Etica postmodernă, 2000, Amarcord Copans Jean, Introducere în etnologie şi antropologie, 1999, Polirom Derrida Jacques, Despre ospitalitate, 1999, Polirom Drăgan Radu, Lumile răsturnate, 2000, Paideia Drogeanu Paul, Practica fericirii, 1986, Eminescu Eliade Mircea, Drumul spre centru, 1991, Univers Gaivoronschi Vlad, Matricile spaţiului tradiţional, 2002, Paideia Arnold von Gennep, Rituri de trecere, 1996, Polirom Laqueur Thomas, Corpul şi sexul de la greci la Freud, 1998, Humanitas Nicolau Irina, Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele,2001, Ars Docendi Nicolau Irina, Ioana Popescu, O stradă oarecare din Bucureşti, 1999, Nemira Noţiunile-cheie ale etnologiei (Marie-Odile Geraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier), 2001, Polirom Mauss Marcel, Eseu despre dar, 1997, Polirom Mihăilescu Vintilă, Socio hai- hui, 2000, Paideia Nordon Didier, Plictiseala - melancolie fecundă, 2001, Amarcord Oişteanu Andrei, Mythos şi Logos, 1998, Nemira Omul secolului XX (capitolul Turistul), 2000, Polirom Piţu Luca, Însemn(i)nările Magistrului din Cajvana,1992, Institutul European Piţu Luca, Fragmente dintr-un discurs incomod, 2000, Institutul European Segalen Martine, Etnologie, concepte şi arii culturale, 2002, Amarcord Stahl H. Paul, Triburi şi sate din sud-estul Europei, 2000, Paideia

82

Informaţii virtuale de pe următoarele site-uri: www.anthrobase.com www.savevamaveche.home.ro http://encyclopedia.thefreedictionary.com www.arasite.org/pspage2.htm http://www.ebape.fgv.br/academico/asp/dsp_opb_resumos.asp? cd_artigo=972&origem=professor http://www.untamedpath.com/Ecotourism/what_is_ecotourism.html#eco-links www.christiania.org http://www.comp.lancs.ac.uk/sociology/papers/urry-globalising-the-tourist-gaze.pdf http://tash.gn.apc.org/mckay.htm http://www.maps.org/news-letters/v08n3/08359gru.html http://www.ids.ac.uk/ids/particip/research/critiques/tuxtlas.pdf http://www.commurb.org/features/return.html

La care se adaugă studiul expediat prin email de Augustin Ioan – Arhitectură românească postbelică – recuperarea unei epoci.

83

PS : Îi mulţumesc lui Ciprian Voicilă (Muzeul Ţăranului Român) pentru că mi-a sugerat ideea acestei lucrări.

84