Monitorul de Poezie 51.2023

Monitorul de poezie

Editorial

Al cincilea an de existenţă

Aproape nimeni nu credea că această revistă va rezista atât de mult timp, că va reuşi să aibă constanţa lunară propusă.

Energia pentru a persevera a venit, în cea mai mare parte, desigur, datorită numeroasele voastre mesaje de apreciere, mesaje ale cititorilor. Deşi există în România multe reviste literare şi apar mereu unele noi, iar altele dispar, Monitorul de Poezie şi-a definit locul aparte, unic.

Fiecare număr devine un fel de colecţie a celor mai bune poezii din acea lună, evident, având amprenta gustului nostru subiectiv şi a surselor pe care reuşim să le monitorizăm.

Ne propunem şi în acest an să ne îmbunătăţim activitatea, să aducem proiecte noi, aşa cum facem încă din acest număr cu rubrica de specialitate dedicată poeziilor haiku.

Întorcându-mă la momentul iniţial, îmi amintesc că ţinta a fost promovarea poeziei actuale româneşti în care figurile de stil, metafora în primul rând, sunt utilizate cu predilecţie. Am căutat în permanenţă poezii care să ne surprindă prin emoţie, magie, imaginaţie. Pot să spun că am lucrat cu bucurie şi pasiune la fiecare dintre cele 50 de ediţii de până acum, iar ceea ce îmi doresc mereu cel mai mult este să simţiţi şi voi de fiecare dată că aveţi o lectură de calitate, memorabilă.

Ionuţ Calotă, director revista Monitorul de Poezie

*Lucrarea de pe coperta 1, Flori de gheaţă, aflată pe simeze la expoziţia colectivă, Între cer şi pământ, de la Centrul Cultural al Ministerului deInterne, aparţine Danielei Toma

Poezie de colecţie

La început a fost cuvântul. Şterg şi tot şterg

Sunt tentat să scriu despre Basarab. Dar ce să caute Neagoe Basarb în poemul meu scris în staţia de metrou ca un graffiti pe creier.

Şterg şi tot şterg, toată dimineaţa până spre altă dimineaţă, recitesc şi tot şterg apoi rescriu.

Poate că mamele ar vrea să recapete naşterea, s-o ia de la capăt, poate chiar să nu mai nască, să şteargă şi să tot şteargă, să facă lucrurile ca la început, să lase cuvintele pe râuri

duse către cei născuţi din cărţi, iviţi odată cu foşnetul paginilor, ca să dispară cu zgomotul discret al unei cărţi închise.

Mihai Firică

din volumul Dragostea cu parfum de migdale amare,

Editura Vinea, 2022

Poezie de colecţie

Evadare

Noaptea, statuile coboară incognito de pe soclu

și redevin pietoni.

Trec strada

și merg încet să nu ne tulbure somnul

și starea de bine.

Vorbesc, fără să fie recunoscute, cu oamenii legii cu măturătorii

și cu câini hămesiți despre noua dezordine mondială.

Spre ziuă se întorc la locurile lor împietrite de spaima

că, într-o noapte, descoperindu-li-se identitatea, li s-ar putea impune domiciliu forțat.

Constantin Voinescu

Poezie de colecţie

Cum plâng eu

Eu nu plâng niciodată din ochi sau cu lacrimi. Eu întotdeauna plâng din altceva sau cu altceva.

De cele mai multe ori plâng cu litere mici, de argint, care mi se desprind de pe degete și se așază pe obiectele din jur.

De aceea, atunci când se întâmplă să am o durere mare, în urma mea rămâne o pulbere sclipitoare, în care poți citi. Constantin Ciucă

Poezie de colecţie

doi pe stradă printre oameni pari un om obișnuit

și nimeni nu ar zice

că ești poet

îmi mărturisește un prieten

ce îi citise în original pe homer pindar sappho un așa compliment

nu știu cum să-l trăiesc

prima reacție e să mă uit pe strada aia pe unde merg de obicei ca să îmi cumpăr pâine

într-adevăr

nimic care să facă diferența

ci doar

un om puțin adunat de spate

aflat printre ceilalți oameni ce își ridică privirea atunci când îi strig numele

și nu înțelege

într-adevăr

sunt doi

ce aproape nu știu unul de altul

decât atunci

când

cel care a cumpărat pâinea

se întoarce pe canapeaua din dreptul geamului unde celălalt

îl așteaptă ca să dea de mâncare cerului

Doru Arăzan Jr.

Poezie de colecţie

trag după mine o linie frântă, o fotografie cu mirese

şi niște ochi bulbucați din care verdele s-a împrăştiat cu intenții necuviincioase nu ştiu de ce un zâmbet crispat rămăsese atârnat

într-o alură de oră exactă fix lângă o garoafă măritată de mai multe ori cu un deal gol-puşcă şi fără căpătâi am văzut fotografia dimineața prin crăpăturile de plastic ale unui contur neciteț, dar n-am habar nici acum de ce somnul de frumusețe se amestecase cu bonurile de benzină

şi, prin adăugare, rochia de mireasă trăgea singură concluziile într-o parcare sepia

Daniela Toma

Vântul suflă asupra soarelui dimineţii

ca peste o lumânare

Aerul se umezeşte

când se loveşte de inimile noastre

ferestre transparente

Dacă îmi torni ceaiul

timpul se opreşte un pic

şi muzica se întinde

ca un şnur

care ne leagă unul de altul

Am pus gândurile tale

lângă streaşină

să topească zăpezile

Acum îmi ating degetele de tine

iar ele se aprind

în timp ce toate cuvintele

ning peste noi

fără să ne atingă

Poezie de colecţie

Alelúia!

Simțim tot. Mai ales lucrurile, obiectele.

Pe oameni mai puțin. Doar atunci când nu mai sunt.

Ce vine după moarte, numărăm.

În gând, în tăcere, în vis.

Mai ales după cuvântul acela. Alelúia!

Gabriel Dinu

Un haiku veritabil poate fi recunoscut ușor prin faptul că folosește cu precădere limbajul aluziv. Limbaj în care conotația cuvintelor este preponderentă față de denotație. Iar comunicarea informației este eclipsată de sugestie și evocare. În bună parte, fragmentarismul textului dislocă propoziția și contracarează șansa lui de a informa, a îndemna sau a convinge.

Limbajele se diferențiază cel mai bine după funcția pe care o realizează. Limbajul retoric este cel învățat la școală și utilizat pentru a informa și a comunica eficient în activitățile grupurilor. Limbajul aluziv este unul care nu poate îndeplini asemenea funcții, el este rezervat vorbirii colocviale, familiare și nu respectă rigorile protocolare învățate la școală. Funcționează însă perfect în alte împrejurări. Atunci cînd oamenii se simt bine, se relaxează, glumesc sau se distrează. Și sînt dispuși să-și amintească vorbele de duh cu care se duelează verbal.

Fiind neglijat oficial, considerat inferior sau chiar incult, cel mai adesea limbajul aluziv nu este cultivat. Este unul dintre motivele pentru care, aflat în fața haiku-ului, începătorul educat este pus în dificultate. Se confruntă cu o funcționare a limbii pe care nu numai că n-o înțelege, dar nici n-o apreciază.

Vorbirea aluzivă face parte din arsenalul persoanelor glumețe, mucalite. Cele care sînt mai interesate de a stîrni hazul în dauna seriozității prețioase sau a gravității marțiale. Acest lucru se întîmplă

Limbajul aluziv

pentru că în lumea civilizată corectitudinea și eficiența limbajelor profesionale i-au transformat pe mulți în roboți ai solemnității vorbirii Rolul vorbirii aluzive este acela de a desolemniza vorbirea colocivală. Aceea de toate zilele. De a o menține în zona unei prestații care să lase omul să respire încă, să nu-l sufoce cu ceremonialul limbilor de lemn. Fie ele și cele ale lirismului excesiv.

Cine vrea să înțeleagă, să trăiască și să savureze haiku-ul trebuie să sesizeze că limbajul folosit de acest poem este unul aluziv. Unul care nu abordează lucurile direct, fățiș, ci vorbește pe departe, pe ocolite. Că adesea vizează lucruri, persoane, stări sau fapte fără să le pomenească numele. De multe ori, spunînd un lucru ne face să ne gîndim la altul. Este modul ironic de a face un apropo. De a spune doar pe jumătate ca să ne dea de gîndit. Spusa parțială, fragmentară, este o tehnică a evitării și a ascunderii premeditate. Mimînd discreția. Provocîndu-l pe cititor și solicitîndu-i cooperarea.

Toate acestea sînt în mod evident procedee care tensionează poemul. Densitatea aluzivă a textului este totdeauna un mod de a crește vibrația sa estetică. Și de a da cu tifla lirismului obosit.

Așa se prezintă un haiku bun:

cu bietul cariu – / din aceeaşi lingură / de lemn cu nesaţ (Șerban Codrin)

Cu bietul cariu pare un fragment dintr-un text, o sintagmă nesaturată, neterminată. Din aceeași lingură de lemn sugerează, fără s-o numească, acțiunea pe care o face cariul împreună cu… omul. Ambii se hrănesc. Omul cu ea, cariul din lemnul ei. E de înțeles că duc o viață sărăcăcioasă, chinuită. Vrednică de plîns. Și totuși, în ciuda a tot și a toate, o fac… cu nesaț.

E clar că nu se vorbește de cariu, de lingură, de lemn, ci, alegoric, de neresemnata înverșunare cu care poate fi asumat destinul.

Praful și pulberea (limbajul aluziv)

Textul haiku-ului este întrerupt de o linie de pauză. Cele două părți ale sale sînt doar alăturate. Autorul are grijă să evoce doar fragmente dintr-un posibil text mai dezvoltat, imagini dintr-un context real mai amplu. Suficiente însă pentru a-l provoca pe cititor și a-i da de gîndit.

vechiul imperiu –câteva pietre lângă o floare de mac

Vechiul imperiu pare a fi o scurtă exclamație. Suficientă pentru a trezi în mintea cititorului nu numai ce știe despre imperii, ci și toată aroganța și fudulia care le caracterizează. Credința atotputerniciei și a veșniciei.

Alături (textual și aievea) sînt relicvele imperiului – câteva pietre. Printre care crește o floare de mac. Și de data asta, biruitoare, fără niciun pic de sfidare, este floarea. Mai răbdătoare și mai operativă.

Altfel însă, delicată, fragilă. Aproape sfioasă.

În poemul următor, pe aceeași temă, se anunță, tot printr-o exclamație, o sentință fără drept de apel.

dintotdeauna –păianjeni îndărătul

imperiilor

Din toate imperiile s-a ales doar praful și pulberea. Îndărătul lor au așteptat cu infinită răbdare păianjenii. Nu mult, doar cîteva mii de ani. Nimica toată pentru specia lor. Apoi le-au acoperit cu plasa uitării. Și-n urma lor le-a acoperit colbul.

Haiku-ul se scrie cu un limbaj aluziv. Un limbaj care nu beneficiază de ample posibilități retorice. Tot ce poate face aluzivul este să sugereze, subtil și ironic, prin mijloace mult mai precare, prin alăturări, prin vagi insinuări, prin fel și fel de apropouri.

Ciocîrlia deasupra (cooperarea autorului cu cititorul)

Limbajul aluziv este unul abreviat care uzează de omisiuni și de elipse. O bună parte a relațiilor dintre cuvinte rămîne să fie suplinită de cititor.

trudind pământul –ciocârlia deasupra fără odihnă

Dispunerea aparte a cuvintelor în poem poate da de gîndit. Primul cuvînt și ultima sintagmă par a spune același lucru. Și truditorii pămîntului, și pasărea cîntătoare se străduiesc în fapta lor fără preget.

E adevărat, truda sugerează cazna, chinul, istovirea. Iar cîntul pare despovărat și, aparent, doar aducător de bucurie și reconfortare. Să fie vorba de o diferențiere nedreaptă a soartei? Una fără de scăpare?

Cele două destine astfel diferențiate dau de gîndit. Poate că ele compun totuși într-o singură poveste. Și cei doi protagoniști sînt distribuiți complementar, fără ca nimeni să se gîndească la vreo discriminare. Plugarul mai ridică și el capul din cînd în cînd. Și atunci știe că cineva îl veghează din înalt și îi laudă munca. Că nici fapta ciocîrliei nu este doar desfătare sterilă. Și, în scurtul răgaz în care-și reface suflarea, îi mulțumește pentru însoțire. Și pentru viersuire.

Dacă gîndește un pic mai mult, cititorul poate înțelege că civilizația urbană nu mai are nici timp, nici loc unde să simtă că povestea de mai sus poate continua. Rămîne însă, pentru cei care nu renunță cu totul la spiritualitate, o amintire aproape mitică, o pildă de bunăcuviință.

Textul haiku-ului evită să spună pe șleau ceea ce vrea să comunice cititorului. Preferă formularea succintă și apropoul. Vrea să ofere cititorului nu doar bucuria de a savura un înțeles complex, ci și pe aceea de a-și folosi cu succes abilitățile de a-l descoperi cooperînd cu autorul.

De ziua muncii (imagini prinse în țesătura aluzivă)

Calitatea textului unui haiku este simplitatea, naturaleţea, faptul că nu ţine în niciun fel să atragă atenţia asupra lui sau să creeze o (altă) lume construită din cuvinte sofisticat articulate cu care să ne ispitească şi în care să ne atragă. Din acest punct de vedere, textul său este foarte aproape de exprimarea banală şi prozaică, de gradul zero a unei formulări fără relief ornamental sau fiorituri sforăitoare.

Din punctul de vedere al celor care gustă haiku-ul, acest stil despovărat şi despuiat de podoabe este însă, în sărăcia şi lipsa lui de strălucire, unul sobru, modest şi eficient. Căci, numai în acest fel, textul îşi îndeplineşte cu brio rolul de vehicul verbal care ne aduce la faţa locului pentru a ne pune faţă-n faţă cu o întîmplare, un eveniment, o scenă, o înscenare. Odată ajunşi în faţa imaginilor pe care le evocă textul, importantă devine activitatea exploratorie şi imaginativă în contact direct cu ele, activitate care ne dezvăluie, pe calea sensibilităţii (care nu verbalizează), sensurile poemului. Textul unui haiku este deci auster şi arid stilistic, neînsemnat şi nepretenţios, umil pînă la estompare şi uitare în spatele sugestiilor pe care le-a declanşat.

de ziua muncii –la soare uscându-se pielea unui cal

De ziua muncii este o menţionare uzuală, comună a momentului în care ne aflăm, la soare localizeză unde se petrece faptul

că pielea unui cal se usucă. Niciunul din cuvintele de mai sus şi nici modul în care ele sînt articulate nu le face să se remarce, să iasă din registrul stilistic al vorbirii cotidiene prin care comunicăm în mod curent (şi plat) ceea ce este sau se întîmplă. Limbajul este unul de proces verbal constatativ. Neutru pînă la a da impresia absenţei oricărei implicări în ceea ce este doar notat.

La soare, întinsă pe pămînt sau pe un gard, pielea unui cal se usucă. Am abandonat cuvintele şi sîntem în faţa faptului, a imaginii sale evocată prin intermediul cuvintelor. O imagine mai mult sau mai puţin pitorească, deşi, acolo unde poate fi văzută în realiltate, ea este cît se poate de firească. Contemplînd pielea întinsă la soare şi amintindu-ne că este 1 mai, Ziua Muncii, nu se poate să nu simţim ironia amară a poemului.

Ce ne ajută să lăsăm în urmă şi pielea uscîndu-se la soare, imaginea la care ne trimisese textul haiku-ului? Faptul că seminficaţia a trei dintre cuvinte filează, pîlpîie nesigur şi ne stimulează să căutăm şi alte posibile aluzii, să găsim şi alte legături între ele. Ziua muncii poate fi şi sărbătoarea muncii, dar şi ziua de muncă obsesiv repetată. Uscarea virează pe nesimţite dinspre neutralitatea zvîntării şi a deshidratării către ariditatea vieţii şi uscăciunea sufletului. Calul cu nobleţea irosită, a cărui înjosire ne umple de o uriaşă nostalgie şi ne face să înţelegem deturnarea nefastă a destinului nostru. Ele sînt fisurile apărute în imaginea care mima o realitate anostă, fisuri care ne permit să scrutăm prin deschiderea lor orizontul simbolic al poemului.

De obicei, calul este resimţit ca un animal nărăvaş şi nobil. Aici însă a rămas numai relicva animalului de povară care şi-a isprăvit viaţa de trudă. Din animalul istovit, uscat, piele şi os, se odihneşte acum la soare numai pielea.

E posibil ca, pe o bancă, sprijinită de gardul pe care e întinsă

pielea calului, să stea la soare, şi el ostenit, doar ciolane şi piele, un truditor oarecare. Pielea lui se soreşte, simţindu-se pe moment, ca şi pielea calului, scăpată de corvoada cotidiană. Ziua Muncii e zi de

sărbătoare. De mîine însă, zilele muncilor îl vor usca încet, încet, aidoma pieii de cal.

Scena văzută, la fel ca textul la început, a declanşat şi ea spiritul nostru căutător. Ambiguitatea unui simplu nume, ziua muncii, luată la propriu şi la figurat, asociată cu imaginea pieii uscate, ne-a trimis pe o pistă meditativă extrem de fructuoasă. Nu ştim dacă, doar văzînd pielea pe gard, autorul a vibrat la toate aceste asocieri. E de ajuns că, aşa sărăcăcios cum sînt formulate, ele sînt suficiente pentru a ne face să resimţim, cu un efort de imaginaţie, un evantai de semnificaţii debordînd dintr-o banală piele de cal care se usucă la soare. Să resimţim că ea spune ceva important despre viaţa umană. Sau mai curînd inumană.

Haiku-ul nu este expunerea discursivă pe care am făcut-o eu mai sus. Stilistic, el nu face nici afirmaţiile, şi nici comparaţiile de care m-am folosit. El dă cititorului numai un succint instrumentar: cremenea, amnarul şi iasca. Închipuirea lui trebuie să ştie să le mînuiască, să le ciocnească pe primele pentru a isca scînteia care să aprindă mocnit iasca ironiei.

Prezența unor imagini simbolice în haiku este la fel de importantă ca și cuvintele cu mai multe înțelesuri ale textului. Stratul primar al imaginilor evocate este doar un pretext pentru țesătura aluzivă în care vor fi prinse. Totul dă de gîndit. Contează, în cele din urmă, doar ceea ce sugerează această combinație hibridă.

Corneliu Traian Atanasiu

Poezie de colecţie

în numele cui

#se dedică lui Nichita Stănescu, îngerului şi păsării

în numele cui cânţi tu pasăre cine

ţi-a dat voie pe nesfârşita scenă

e cântecul tău sau te-ai împiedecat

în solfegiile imaculate ale îngerilor

ca în broboade de sudoare nu e păcat

să le iei lor din gură cântul fără

a le cere drepturi de autor

cum se cuvine după regulile raiului

în numele cui vorbeşti tu pasăre

ştie poetul când i te furişezi cu zorii

la geam că ai venit cu furatul

ştie el că schiţele sale perfecte pentru

înţelegerea universului vor prinde

os şi carne făcându-se aripi

ştie ce-l aşteaptă când va fi luat

pe sus într-o scamatorie prin nori

Daniel Marian

Poezie de colecţie

Zmeul portocaliu

Tulburat ieşi uneori noaptea pe balconul înghețat (uiţi pur si simplu că garsoniera ta nu are balcon) trezit brusc de un coşmar, de un lătrat de câine de tusea ofticosului din camera de-alături.

Priveşti uluit cum sângele tău ia forma şi culoarea lunii şi o ia razna peste câmpurile întunecate peste arbori, peste ziduri şi case plutind ca un zmeu de hârtie creponată.

Uneori prin noaptea plină de stele zmeul portocaliu pluteşte purtat de vânt, de respirația mea peste arbori şi ziduri, peste case străine vorbind într-o stranie, neînțeleasă limbă pe care copil fiind o înțelegeam, Doamne, atât de bine.

Poezie de colecţie

m-a trezit mirosul de portocală

soarele matinal parcă stătea la stors

în camera nu prea înaltă

umbra copacului apăsa butonul imaginar al aparatului

zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde pe un pervaz răsfirate de vânt își petrecuseră ultima noapte grăunțele

viața îmi intra ca un ac de lumină în venă

am adulmecat cu nări de căprioară rătăcită prin pielea netedă străpungea o încântare leneșă

mi-am întins brațele să cuprind aerul dar el intra și ieșea ca dintr-o sală de cinema după fiecare film de acțiune care se termina victorios

fereastra devenise un filtru vedeam o mare inundată de portocale cu soarele bălăcindu-se printre ele

mi-am pus repede ceva pe mine și am plecat să înot

Ottilia Ardeleanu

Poezie de colecţie

Stare 11

Când mi s-a tăiat un deget a curs

puţin sânge

Când mi s-a tăiat un braţ din umăr sângele a curs ȋn valuri

Dar când am fost despicat din creştet până ȋn tălpi

Am observat că înăuntru nu era nimeni

Poezie de colecţie

M-am ascuns într-un pahar de marți seara –

crăpat și gol

degetele tale lungi pun în el o floare –

că voi rămâne să-l umplu.

Maria Vasilescu

Poezie de colecţie

* orice fiară are iarba ei

pasărea trăiește printre zmei aripă ignorând resemnarea.

orice semn de întrebare are un punct în cătare

cu o ultimă reverență pe caldarâmul visului iernarea

Carmen Șendroiu

Poezie de colecţie

Au lupii Crăciun?

Dacă nu au să-i punem cu noi la masă

şi muşchiul inimii

să fie liber ca o bucată de cupru

la miezul nopţii vom urla în locul lor

şi

îi vom trage de pleoape până când puii vor fi mari.

Hirth

Maria

Poezie de colecţie

Mă caut

Mă trezesc în fiecare dimineață

Și mă amestec

Cu leagănul meu din copilărie, Mă uit pe fereastra

Ce dă spre sufletele poeților, Mă strecor afară din celălalt

Și număr cinci ceruri, Fac un semn

Și apoi sap, Sap la rădăcina unui mesteacăn, Mă întorc spre stânga, Mai fac patru pași

Și iar mă apuc de săpat, Nu mai știu, cineva ... mi-a ascuns geneza, Îmi caut geneza.

Vicu Cojocaru

Poezie de colecţie

Cubism

Rimează cu genunea această veșnicie, Un vișin se usucă visând o primăvară

Și felinarul șubred de lângă prăvălie Aprinde o tristețe în agonii de seară.

O lună tâmpă iese să fluture pierzare, A nu știu câta oară mușcând din întuneric, Iubite înșelate pe-o stradă care moare

Își plâng îmbrățișarea în cadrul periferic.

Clădiri ce se îndoaie sub tragedii eterne

Închid pe sub vopsele algebrice săruturi, Se vor sfârși în lacrimi ca visurile-n perne Acele perspective ce nu au începuturi.

Pe lângă geamul nostru se sinucide ploaia, Din vieți care se surpă cad inimi de șindrilă; Cu ultimele aripi îmi luminezi odaia, O umbră de fereastră s-a prefăcut în milă.

Un peisaj haotic aleargă dimineața, Zăvozii urlă timpul secundelor albastre, Mai plânge nu știu cine și se ridică ceața; Se scutură zăpada în gândurile noastre.

Goglea Bogdan-Sorin

Poezie de colecţie

E târziu

-Este atât de târziu!

Marmura nopții îngroapă în cai cioburi de stele

Ușa pământului se deschide plângând

Pasărea adoarme între pleoapele mele

M-or afla lăutarii sătui de dorul de ducă, Scrum în lumina peste scrumul de ierbi

Vor veni oaspeți,vor tăia mielul din rai

-A început, Doamnă, vânătoarea de cerbi!

Vor trage în mine cu flinte de gheață,

Păsări vor îmbrăca noi imagini,

Ape albastre și vii or să m-absoarbă

O să-mi ascult, singur, prin vene,

Nescrisele pagini

Constantin Sârghiuță

Poezie de colecţie

ceasuri prelungi

s-a prăbușit cu un strigăt ninsoarea

trandafirii s-au uscat în ulcica de lut - au petale casante este ziua cu ceasurile prelungi

numărate-n secunde de marmură

îi așez pe o coală albă sfărâmându-i pe rând din pulberea lor degetele-mi îmbobocesc explodând roșii pe sticla ferestrei

un fulg urcă la cer purtând în el avalanșa

Nora Isac

Poezie de colecţie

sincopă

zăpada desfigura statuile publice noi ne păstram cu încredere inima în trupurile lor lătra gerul la paşii

noştri tăcuţi

haita muşca

rămânea

sângele gol

cineva striga eu nu-mi găseam ochelarii de aceea totul părea distorsionat zăpada desena cercuri aurii

în jur galopau copitele

nopţii cu sărutarea

noastră pe obraz

se opreau sicriele la răscruci

făceau pace cu Dumnezeu un deget scheletic desena tăcut

în ţărână

Nuţa Crăciun

Poezie de colecţie

frica e prietenul ce mimează moartea

copacii se mișcă amenințător asemenea câinilor turbați vântul vorbește ca un psiholog iar umbrele se pun la masă

îți amintești și aprinzi lumânări frica e prietenulul ce mimează moartea te convinge că ești singur ca insecta blocată în butoiul umplut de ploaie spiritele fac liniște ca spectatorii la teatru iar culorile ocolesc pereții frica e un paznic de far ce ascultă viscolul te ține treaz

și spune

„când nu mai percepi realitatea îți inventezi propria atmosferă”

Antonio Doda

*

nu te uita că timpul aproape ne-a îngenuncheat

că pasul ne este acum șovăielnic

că umblăm mai mult cu sufletul

și de obicei înapoi vezi și tu că această iubire e ca vinul vechi

și ne umple de viață ca atunci când eram foarte tineri

și moartea părea atât de departe

încât credeam că nu există

Cristina David

Poezie de colecţie

Rege

mă-nchid

în azilul umbrei tale.

Timpul câinele

pe care l-am hrănit cu viața acum mușcă din mine.

Fericirea s-a strecurat printre cei patru pereți.

Mă mut

într-o carne nouă fără sânge.

Rege al întâmplărilor trecute.

Cătușe pe aripi.

Cornel Florin Cubleșan

Poezie de colecţie

răstignire

pe un umăr asprimea pe un umăr blândețea

tinerețea ta e o cruce

pe care ți-o poartă

femei

în loc de haine

Nicoleta Crăete

Poezie de colecţie

Priveghi

Deasupra timpului, țipătul ochilor. În labirintul pieptului, două mame, bucuria și durerea.

Cu memoria strivită în călcâie, ecoul soarbe, din țipăt, o lacrimă de soare.

Așa, numai așa se moare... Priveghiul e o Lună... de haită nebună... Pande

Poezie de colecţie

Omul cu valiza

Un trup de balerin fusese-n tinerețe, Cu păru-n vânt, căzând peste sprâncene, Sclipea și-atunci și-acum de frumusețe

Și ochii îi râdeau scăldați în sânziene.

De-o viață de actor, pe multe meridiane, Își poartă maiestuos sfânta valiză, Ducând în ea tot teatrul, cu actrițe și soprane...

Să-l văd altfel, aș face-o criză.

Cu pas semeț impetuos, ca de actor,

O dată-n viață îl întâlnești și ți-e destul.

O lume-ntreagă, așa îl vede: cel veșnic, cu umor, De laude și critici, fiind de mult sătul.

De fiecare dată-și joacă rolul-n scenă, Dar niciodată nu-i la fel ca ieri

Și-ntr-un târziu, același om apune, pe rampa lui, supremă,

A cerului ce știe ce dor sau ce dureri

L-a apăsat întruna, noapte și zi

Fără să-i știe nimeni talentul de... a fi.

Vasile Aioanei

Poezie de colecţie

* Ai tu un Nichita? ai tu?

în parc striga o fetiţă la un bunic adormit nu am nu am de unde să am eu comori nepământene copilă?

uite tata mi-a luat un nichita din cer

unul mic pentru buzunarul inimii

şi toate cuvintele

s-au făcut necuvinte bunicule

şi armăsarii au trecut un pod nebun

între vrabia de piatră

şi vrabia de carne

„te rog eu pe tine: să nu mai treci cu armăsarii peste el”

bunicule

„pasărea phoenix mă ocolește și nu mă bea. ea se duce în deșert

să moară arsă de sete pe ucigașul nisip. ”

„cruciada copiilor abia acum se pregătește. după plecarea zeilor”

bunicule

bunicule

nichita

„a început să se transforme în perlă încet-încet.

chip de perlă, piept de perlă, unghii bombate de perlă.

i-au crescut și aripi. niște aripi rigide, de perlă.

încă de pe vremea când era un simplu bărbat

el avea ochii înghețați”

şi de atunci

„niciodată piatra nu va mai fi moale

și nu va mai curge la vale. niciodată, niciodată, niciodată. ”

bunicule dacă ţi-l dau pe nichita promiţi să te faci înger?

Adrian Păpăruz

Erai și tu

erai și tu lipit de ochi de buze de respirație pauza venea în salturi alergarea era alături ne împărțeam cuvintele

în toate limbile pământului

linia dreaptă ne purta simplu și neînțeles

pentru că era cald sau poate era frig un vid paralel ne mai caută încă

Poezie de colecţie din Cenaclul Maximinist

Poezie de colecţie din Cenaclul Maximinist

Chiromanţie

Uneori, când treci prin fața oglinzilor, li se taie respirația

cuvintelor, cerul intră în casă cu toate poemele, în livadă se face din nou primăvară, închizi ochii

și cineva îți ghicește în palmă, linia vieții, până la mine...

Marin Rada

* zăpada e goală

ca o femeie pe care-am așteptat-o dintotdeauna cu bețișoare parfumate cu petale de trandafir răsfirate peste tot

c-o sticlă de vin vechi în frapiera inimii

și multă multă cerneală simpatică dar uite că vine o gaiță

și-mi strică feng shui-ul cu croncănituri metalice

trăgând la indigo

știri mucegăite despre sfârșitul războiului

undeva în cer

se-aud scârțâind arcurile unui pat

sau poate că-s stelele

împietrite prin livezi de prea mult ger cu un rest de căldură

scrijelesc febril foaia virgină

ca pe-un loz o răzuiesc

și deodată sângele poemului prinde să se închege

printre noduri și suturi

în rosturi

Poezie de colecţie din Cenaclul Maximinist

Florin C. Ciobică

Poezie de colecţie din Cenaclul Maximinist

Zăpezi în amurg

Eu te aştept şi-acum sub felinarul stins, Cât de străină-mi este iarna fără tine!

Şi mi-amintesc doar umbra ta cu părul nins

Şi timpul dispărând opac printre ruine

Îţi desenam conturul într-un alb decor, Absenţa ta-ngheţa prin geruri ucigaşe

Şi te-nveleam cu zborul ultimului nor, Cu fumul care se-nălţa de prin oraşe

Şi te pierdeam acut în frigul dintre zări, Iar rănile-mi creşteau sub lovituri de hamuri, Dar te iertam, bătând la porţi de depărtări Cu bulgări de-orizont, cu mugurii din ramuri

Acum te iert din nou, rememorând tăceri Când ne lăsăm ninsorii şi patimilor pradă, Dar port pe trup stigmatul păcatului de ieri

Şi tropotul de cai cu aripi de zăpadă

Când norii cenușii din ochii tăi dispar, Un zgomot ancestral prin noapte mai străbate, Doi oameni de zăpadă aprind un felinar

Și un amurg în noi, şi focuri în cetate

Iubirile apun pe margini de gheţar

Și mi-e definitivă iarna fără tine

Şi–aş vrea să ne mai ningă tiranic şi polar, Când te aduc ofrandă, zăpezii asasine!

Marian Florentin Ursu

Haiku de colecţie din grupul Dincolo de retină

cu iarna în prag -

fumurile din hogeag

unduind spre cer

vechea mea casă -

doar soarele luminând

pagina de scris

iluminare –

nedesprinsă pe ramuri

roua de iarnă

fulgii exersând

caligrafia iernii –

plapuma albă

nimeni acasă -

doar ţurţurii străjuiesc

streaşina veche

Ion Cuzuioc

Ana Irina

Maria Oprea

Elisabeta Luşcan

Cornelia Georgescu

Haiku de colecţie din grupul Dincolo de retină

broderii pe geamcoșurile fumegând spoiesc văzduhul

noapte de iarnăsub perna satinată

flori de lavandă

lacul tremurând –salcia dezgolită-n

văzul tuturor

noul calendardoar cuiul din perete tot mai ruginit

Lăcrămioara Vasuian Apostu

Lucia Cezara Plătică

Vasilica Grigoraş

Mirela Brăilean

iarna secretăîn șopronul bunului ninge ca-n povești

rafale de vântşoaptele de dragoste aproape stinse

Andrei Andy Gradinaru

Mihaela Băbuşanu

Poezii de colecţie recomandate de Grupul Literar Art Creativ

Început de toamnă

vântul bate în dungă în cimitir, pe câmp se rostogolesc scaieţii

vălătuci de ciulini

culcat pe pământ desnudez un bujor rătăcit

pe mirişte

şi-ngân: mă iubeşte nu mă iubeşte…

crucile în cimitir au dat în frunză

rătăcite în visele mele de lumină

clopotul bate în dungă

Mihai Ciobanu

Poezii de colecţie recomandate de Grupul Literar Art Creativ

GABRIELLE SAVA

Traduceri din creaţiile poeţilor cuprinşi în antologia, Zece poeţi, care a apărut de curând la editura Poemania, sub îngrijirea domnului profesor Mihai Ciobanu şi va apărea foarte curând în Franţa ·

Quelques rayons de soleil aujourd’hui en Alsace et des traces dans le peu de neige qui reste, cela suffit à me rappeler ce superbe poème de Daniela TOMA (extrait de la traduction en cours):

Mélanges

parfois je me cachais sous le bureau, dans la pièce avec des lambris

qui avait été à mon grand-père, mais qui me l’a offerte en échange des trois petits bâtons parfaitement calligraphiés au CP moi, j’aurais préféré une montre, mais il y avait du monde à la fête

les choses s’étaient un peu entremêlées et ils m’ont envoyée me coucher

47 | Anul 5, numărul 51, ianuarie 2023

le bruit courait que la robe de grand-mère aurait été teinte en bleu électrisant et nerveux, et qu’elle allait jouer une pièce acoustique je regardais par la fenêtre: traces dans la neige quelqu’un d’invisible dessinait avec ma propre main sur la vitre une carte des émotions et un volcan, quelqu’un d’autre, bien plus âgé, aspergeait le feu rouge avec des passions aux tempes pour qu’il se relève avec ses pirouettes aussi et qu’il fasse l’amour jusqu’à l’épuisement avec tous les cœurs frais réunis en un seul cœur maintenant, c’était peut-être plutôt mon grand-père qui se cachait sous le bureau tandis que je m’opposais à ma robe de neige avec un champ qui aurait pu être brun la mélodie de la grand-mère était devenue un cri que d’autres avant elle avaient pas mal porté pendant de longues années

Ionuț CALOTĂ

Vous tous, comment allez-vous?

Vous, tous, où êtes-vous?

Moi, j’habite le centre-ville de cette agglomération labyrinthe et je sais que j’ai 1001 vies.

Je les vis toutes à présent au premier jour après la fin du monde.

Je porte encore la culpabilité des vivants comme une empreinte oubliée dans ce vide de la pensée dans les interstices entre les rêves et les virus. J’apprends le nouvel alphabet.

Je suis captif dans le recoin de la ville suspendu dans l’air comme dans un oiseau recroquevillé dans ce livre arbre de fumée et la lumière des hommes me fait fleurir.

Mihai CIOBANU

Bacovia se moque des automnes et moud des pluies

il pleut à faire couvrir de rouille les dents de sagesse au cimetière la terre se desquame de ses os le vent fait frémir ses plis grippaux on dirait une scalpation une femme mendie une croûte de pain et chante son chagrin à déraciner les immeubles du quartier

Titan

je suis vivant et je n’ai pas de clous dans la plante du pied allongé sur le ventre, j’attends le dénouement final

il pleut à fendre le toit et grincent ses poutres de soutien

météo d’automne attardé

le déluge se déverse tonnant par-dessus nous Dieu veut de temps en temps

nous ressusciter…

Costel

STANCU

laissez le poète dormir la tête sur la table ne le réveillez pas il demandera un verre de vin pour lui et un os pour le chien qu’il était en train de rêver ensuite il parlera de la noblesse de la mendicité qu’est l’écriture des tessons glissés sous les draps nuit après nuit de l’instant où il s’est rendu compte qu’on pouvait ôter au malheureux y compris le malheur en vain l’interrogez-vous sur le portillon qui s’ouvre avec la petite clé qu’il a au cou il ne saura pas répondre il montrera toujours l’autre rive c’est là qu’il faut la chercher une fois le brouillard levé ne le réveillez pas buvez tranquillement vos verres et en partant baissez les volets et recouvrez la taverne de terre n’ayez crainte pour la vie du chien qui surgira du rêve et le sauvera

Constantin SÂRGHIUŢĂ

Prière

Brûlent à l’extrémité de la journée

Des instants dans mon corps crucifiés

Que voulez-vous que je vous dise?

Point je n’y parviens et alors je me brise.

Seigneur, donne-moi, s’il te plaît, La force de dans le temps reculer

Juste en pensée, ce n’est pas assez

Que deux l’on soit mais pas tout seul!

Des éclats de cuivre se meurent

En langues de cloches, longuement

Égarés dans les nuits perdues

La pluie cogne ma fenêtre follement

Nuitamment se perd une étoile nouvelle

Seigneur, dis-moi où ira-t-elle?

Nos yeux les voilà, ils sont en larmes

Cherchant une sainte croix pour ce drame!

Que voulez-vous que je vous dise?

Point je n’y parviens et alors je me brise.

Donne-moi, Seigneur, la nécessaire paix

En mon corps égarée!

Gabriel DINU Le chien aux yeux bleus

Après avoir remercié ceux qui t’avaient offensé, tu es sorti dans la rue.

Là t’attendait un chien aux yeux bleus et purs.

Tu l’as caressé et tu l’as pris dans tes bras convaincu que c’était Dieu.

Tu n’avais jamais vu encore, chez personne de tels yeux.

Tu n’aurais pas pu en voir à cause de toutes ces lunettes, de tous ces mouchoirs.

Carmen Maria MECU

la poésie

ma drogue de soirée

la plus simple façon de traverser la vie sans la blesser

le plus beau

cadeau que j’ai reçu: deux petits plants de ginkgo biloba

espoir d’un futur printemps

le plus beau

cadeau offert par les quartets

du frère eliot

acathistes pour une nuit d’automne

car aujourd’hui hier

demain automne printemps

même temps

un seul poète sans commencement ou sans fin

toi, l’ange

jette encore une plume

Valentin IRIMIA

Simplement simple

de nouveaux cris transpercent l’horizon ancien les secondes paraissent des brumes défaites des trésors de la mémoire l’automne se glisse dans nos pupilles en catimini à l’instar d’un étranger qui se cache dans un autre étranger

le ciel est simple

le gel est simple

le simple est simplement simple

la solitude ne se fier pas à l’arrogance viens

prends place près de mon état d’éveil et adoucis ses rides

nos cœurs vont rassembler leur souffle depuis le tintement des mondes à venir

George MIHALCEA – in memoriam

de simples lettres ensevelies dans les mots les silences qui les séparent ont une fragrance de femme fiancée avec tes nuits et exhalent le départ vers des dimensions parallèles à l’ombre de son nom c’est presque ça la poésie si elle ne comprenait pas en-soi aussi ce balancement sans fin de significations aussi amères que le gel qui s’empare lentement mais plus sûrement que ta mort du lestage empoisonné de ta mémoire

Radu ULMEANU

Nuit après nuit

Nuit après nuit tu te penches sur moi et pleures et tu me barbouilles les joues avec le sang des anges

Et tu me murmures sur l’amour, sur la mort, sur la dernière des nuits où on se dirige les yeux fermés

Et tu me touches avec le regard à l’instar du claquement d’un lys

Et les mains tu me les lies

et les pieds tu me les couvres dans ta chevelure éclatante comme l’acier

Et tu m’envoies vers la lumière

comme un dieu qui chante colportant avec soi

l’horizon allumé

Et tu me fais descendre

comme un oiseau et tu me caresses jusqu’à la blancheur des cendres

Muzica imposibilă

Crezi că voi refuza să-L întâlnesc pe Dumnezeu, nu-i așa?

L-a văzut cineva vreodată, Nebuloase gemene cu aceeași ochi?

E frumos să fii tânăr și cu sufletul la gură, Nemuritor și drept.

Știu că încă ești lângă mine, Deşi acum răspunzi la un alt nume.

Lumea te vindecă oarecum, Însă doar o floare te salvează de la moarte.

Au fost vremuri mai bune cândva, Puteam respira printr-un pai subţire.

Dintre toate nopțile din această cameră, Am ales-o pe cea fără stele.

Vedeam în ochii tăi că ai vrut asta, Să-mi dai cea mai profundă viziune.

Îți garantez o iubire veșnică,

cea care nu este mișcată nici măcar de vântul din Sahara.

Dacă ați auzit de Ister-Danubius, atunci știi că Parathetis este raiul.

Dumnezeu este în perpetuă mișcare, dar este Deschis doar duminica.

Realitatea, ca și moartea, există Doar în mintea celor bolnavi.

Maria închide ușa casei noastre Construită din ziduri vechi și ruine!

Adam Puslojid (11 Martie 1943 - 31 Decembrie 2022)

Traducere de Ionuţ Calotă

SEMNAL DE CARTE

Ion Scorobete, Spaimele de deunăzi şi alte nelinişti, Editura Art Creativ, 2022

Frumuseţea cuvântului poate fi stabilită în afara contextului, în afara definiţiilor...

Stă în firea poetului autentic să experimenteze limitele nedefinitului, ale inumanului chiar, cele de criză estetică, care, însă, nu deformează sub nicio formă frumuseţea de netăgăduit a poeziei, dimpotrivă, ea devine mai sofisticată, mai liberă în a-şi arăta toate atuurile. În temeiul acestui potenţial estetic neobişnuit, poezia este la fel de generoasă, are capacitatea de a ne emoţiona, de a ne fascina şi de a crea, desigur, şi mai multe întrebări decât aveam înainte de a o citi, de a o percepe.

Chiar dacă mediul şi societatea devin din ce în ce mai periculoase, inspiraţia se poate naşte din atitudine, pentru că, aşa cum afirma Titu Maiorescu, „poezia nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei”, sau nu numai în lumea fizică, aş adăuga eu… „frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic trebuie să reproducă această formă”, ceea ce se şi întâmplă în volumul Spaimele de deunăzi şi alte nelinişti al poetului Ion Scorobete, unde, „terra e cocina de porci în

care/simțurile strâmbe se dau în spectacol/nu mai e zăgaz în mister/zdrențele artei de a urca fiecare etaj al gândului/se limpezesc în smârcul fetid din marginea cartierului cuprins de igrasie” şi „dincolo de așteptări/circulă pe străzi precum un evadat/relativitatea beznei/la braț cu absolutul permeabil până la necesitate”.

Cuvintele definesc de data aceasta stări pe care, în mod normal, le-am respinge, acestea se creează unele din altele, întro continuă explozie interioară, poetul nefăcând altceva decât să ţină piept valului de nelinişti, de spaime, pentru a se ridica peste un nivel dat, exclusiv intelectual de percepere, ceea ce se şi întâmplă, de altfel.

Forţa cuvintelor trezeşte „arvuna de sentimente, de la ură şi silă, până la durere şi deznădejde, „mulţumiri şi nemulţumiri”, nervi întinşi la maxim, „în cerul gurii amărăciunile se duelează aprig”, „o nebuloasă care dăinuie/îndârjind năluca mâniei”. Sensul profund al acestor asocieri e îndelung gândit şi se află dincolo de ele şi de necesarul emoţional receptat, desigur, în mod diferit de către fiecare cititor.

Imaginea îşi are locul între frumuseţe şi adevăr, la limita de suportat a celei dintâi şi de dezavuat a celui din urmă. Pentru a le atinge e nevoie de îndelung şi obligatoriu travaliu, de orizont deschis al nesupusului în forma lui cea mai sensibilă, de reproducere a intenţiei, de adăugare a încă şi încă unui alt obiect, până la confruntarea cu tensiunea, până la infinit… „o deslușire între bine și altfel/la fereastra din care ochiul își

caută/nădăjduind sursa/adâncul fără margini de vertical/și mut/dar risipit în sublimul vacarm de tot hazul...” altfel spus, se resuscitează şi se sensibilizează imaginaţia cititorului în mod evident prin sursă de şoc, nimic nu se închide în sine, substanţa poetică nu poate fi respinsă, mesajul devine foarte clar, prin urmare, garanţia nu poate fi decât de valoare.

„Între reprize de zbucium” poetul înnoieşte profunzimea trăirilor sale, „clatină o rază umilă de soare” şi „anunță schimbarea anotimpului”. Ce minunat ideal!

şi ce-aș mai dormi iar

somnul se retrage alungat

în văgăuni sordide

mă vânează mereu alt drum care se prăbușește

în ruina celui de ieri

înghițit de abisul stărituor în coasta

căreia am prins să urc precum aș aluneca

într-un canal dejector

noaptea e cu circuit închis

întunericul coboară în substanța activă a nervilor

pozează în lumină incertă

se oglindește în deznădejdea mea în

neorânduiala ce pute vâscos

în casa scării

Daniela TOMA

dinspre bordura lichidă

cu fereastra blocată de gângăniile unui neuron din V509

cassiopeiae

Ion Scorobete

Iulia Popovici, Idoli, Editura Art Creativ, 2023

„Precum obligația eternă a soarelui de a răsări”

În acest volum de poezii, Iulia Popovici îşi asumă un univers de atitudini şi consecinţe, se arată lumii în cel mai firesc mod, folosindu-se de fiecare emoţie pentru a vorbi despre realitate, despre viaţă şi, implicit, despre dragoste, fără de care nimic nu e posibil.

Experienţele cu care se confruntă, mai cu seamă cele de iubire, constituie tema atractivă a volumului, împărtăşită fără a fi, însă, pretenţios elaborată, se ştie, de altfel, că lucrurile sunt frumoase prin însăşi simplitatea lor, prin intensa lor sensibilitate. De fapt, e vorba despre mersul firii, despre temeri, despre speranţă, despre tristeţe, despre curaj, despre conştientizare şi autodepăşire.

Cugetările despre identitate, prin urmare, se vor strânge într-un întreg mix de emoţii şi reîntoarceri ale conştiinţei, mereu şi mereu, în ea însăşi.

Expresiv şi chiar tensionat uneori, spaţiul de confort vibrează, se animă şi se multiplică parcă, timpul nu mai poate să zboare de aici, poate doar să se deschidă spre meditaţie şi să se materializeze treptat în lumină, „poate că soluția ar fi să înghețăm

timpul/tu și cu mine/doar sufletele pereche să se miște/într-o infinitate de lumi”.

Supremaţia dragostei are capacitatea de a transforma, la nivelul imaginaţiei, simplul gând în întâmplare de iubire, sau măcar în iluzia acesteia. Iubirea este mai mult dorită decât reală, se petrece în dorinţă şi apare sub diverse forme, este rememorată fie copilăros, fie senzual. Există prin această stare de visare un mod de comunicare între îndrăgostiţi, ceva care îi salvează de la uitare. Tonul oferă speranţă, nu răneşte într-atât încât rana să nu se vindece, valul are flux şi reflux, iubirea găseşte mereu energie luminoasă pentru a renaşte. Chiar dacă unul devine idol pentru celălalt, odată ce conştiinţa se detaşează, echilibrul se restabileşte, forţa autosugestivă este cea care conduce spre sinele protector, spre lumea interioară unde se află liniştea şi frumuseţea. Aceasta din urmă va aduce în prim-plan forţa cuvântului bine ales şi bine spus, el va stârni, neîndoielnic, încântarea cititorului.

Iubirea nu este altceva decât o călătorie de iniţiere. Se poate sfârşi la un moment dat, sau poate dura cât existenţa, dar şi într-o situaţie şi în cealaltă, se filtrează prin inimă, rareori prin minte, „mătase de sidef,/în pulbere de ceară/se-aruncă-n vals străvechi/spre-a lumii povară”...

Poezia uneşte pentru totdeauna oamenii, nu îşi epuizează niciodată şansele, în ciuda fragilităţii şi a sensibilităţii pe care le dezvoltă uneori cea mai frumoasă dintre toate artele.

Cu larga sa dispoziţie, poezia motivează orice scenariu, orice acţiune de recuperare a entuziasmului, prin urmare, poeta îi va decanta sensurile până la cel al sacrului, care poartă în el facerea şi desfacerea tuturor lucrurilor, actul poetic devenind, astfel, salvatorul umanităţii. Şi nu, nu e prea mult acest lucru! Numai poezia poate dezlega necunoscutele taine ale sufletului! Iubirea şi poezia, sufletul şi trupul cuvântului se vor afla mereu într-o continuă căutare de frumuseţe, de profunzime şi intensitate remarcabile.

Daniela TOMA

Precum obligația eternă a soarelui de a răsări

Stăm la masă cu dorințaspânzurată de neputință și impregnată de plăcere, căci orice durere concretizează iubirea

și orice răsărit e un viitor apus.

Propagandă subtilă a sentimentelor pe hârtie...

O mișcare haotică în lanțuri de puf

Atârnă în lupta pentru prinderea

Unui fluture.

Iulia Popovici

Radu-Alexandru Dincă, Antidisforii. Rătăcirile unui om de graniţă, Editura Art Creativ, 2023

POEZIA E UN FENOMEN NATURAL

Radu-Alexandru Dincă nu seamănă cu generația din care face parte. Nu îmi dau seama dacă e bine sau e rău. Diferențele îți sar, însă, în ochi, te trag de pleoape, de sprâncene, de obraji, numai să le vezi. La fel stau lucrurile și cu poezia lui de dată recentă, în sensul că iese în lume împovărată de toate semnificațiile actualității. Altfel spus, este ea însăși, definindu-se prin raportare la ce propune stilistic și chiar tematic majoritatea.

Radu este om de lume, cunoaște uzanțele, conduita lui este impecabilă. Dar în poezie își ia libertatea de a spune lucrurilor pe nume, are curajul să le rostească, știind că rostirea produce, mai devreme sau mai târziu, efecte. Rostirea nu e deloc ceva simplu și de la sine înțeles, ci e unitate de măsură a conștiinței. Prin urmare, să simți energia care hrănește cuvântul, s-o aliniezi la propria simțire, să-i chibzuiești formula, astfel încât ea să desfacă sau, după caz, să construiască miraje, nu stă în puterea oricui. Sunt necesare, cum spuneam, curajul și un anume grad de libertate, dublată această libertate de

receptivitatea la adevăr: „Mamă, eu nu m-am născut când/ Trebuia,/ Nici unde trebuia, nici cum trebuia./ M-am născut totalmente nepotrivit/ Și mă simt ca o piesă stricată de puzzle.../

Știu că ți-e greu să mă asculți/ Jelindu-mi de milă/ Toate regretele și neputințele./ Sunt doar un copil care a făcut/ Riduri

și cearcăne prea devreme./ Mă simt ca un copil obosit/ Care nu e lăsat să doarmă.../ Am devenit irascibil și intolerant,/ Oamenii

spun că sunt arogant.../ De-ar ști ei la ce mă gândesc eu/ Noaptea,/ Când exersez motivarea pentru viață.../ Da, fac un exercițiu mai profund/ Decât e rugăciunea, mai profund/ Decât yoga sau alte practici./ Eu mă conving, cu riscul de a mă minți,/ Că viața merită trăită,/ Că merită să umblu pe stradă,/ Să mă spăl pe dinți,/ Să-mi dau cu creme pe fața/ Mea urâtă și îmbătrânită./ Mă trezesc și mi-e foame de sens!...”

Când afirmam că poezia lui Radu-Alexandru Dincă poartă centura de siguranță a actualității, mă refeream mai ales la forma în care ea se exprimă. Din punctul meu de vedere, de ani buni, în poezie s-a insinuat discursul ca specie a genului oratoric. Astăzi, textele lirice sunt, cel mai adesea, discursuri. Nu știu dacă această „schimbare de personalitate” e de comentat. Ce știu e că aștept ca textul în cauză să mute din loc munții din mine, să facă apele să cânte și păsările să curgă. Versurile lui Radu-Alexandru Dincă se antrenează în direcția pomenită. Retorul cu premii naționale și internaționale a găsit o nișă și o valorifică. În anul 2022, în plin proces de transmutare planetară, poezia, la fel ca memoria, se tulbură, caută, urcă și coboară, se

împotmolește și zboară, scopul rămâne, însă, întotdeauna acela de a se reechilibra, de a ajunge la un acord cu tot ceea ce presupune marea schimbare: „Uitarea e un fenomen natural./ Mi-am dat astăzi și eu seama./ Uit constant informații,/ Senzații, sentimente./ Cred că uitarea e foarte omenească./ Am mai zis că mie/ Îmi displace teribil/ Să fiu om./ Aș vrea să fiu Om,/ Dar miau băgat ăștia/ În vene, la naștere,/ ADN de perisabil,/ De baltă cu noroi,/ De pervers, de egoist,/ De ignorant./ Nu-mi place să fiu om,/ Frații mei, oameni!/ Mi-aș scoate genele astea/ Cu un forceps mistic,/ Dar am stricat orice relație/ Cu Dumnezeu./ Eram prieteni, dar nu știu/ De ce s-a supărat pe mine./ Eu am tot vrut să ne împăcăm, El a tot tăcut./ Uitare, uitare,/ Uscată precum o floare/ Dintr-un ghiveci simbolist”.

Poetul nostru este consilier existențial – profesie nouă, recunoscută ca atare în România – și se pregătește să devină psihoterapeut existențial. Precizarea contează, fiindcă termenii de specialitate, termenii cu sens particular se străduiesc din răsputeri să îmbobocească artistic, să dobândească valențe grațioase. Dacă admitem că lumea trece prin prefaceri radicale și că viitorul arde cum arde ceara, e bine să acceptăm și că textul poetic, așa cum îl cunoșteam, cum îl consideram, cum îl simțeam, se modifică, primește alt trup, altă consistență. Poezia

lui Radu-Alexandru Dincă este dovada la îndemână.

DENISA POPESCU MARTIN

Spinozistă

Să mă acopăr cu înțelepciune

Ca să nu mă mai atingă nicio patimă.

Să mă învelesc în virtute

Ca să nu mă mai strâmbe niciun viciu.

Să respir iubire

Ca să nu mă mai sufoce nicio invidie.

Să mă învelesc cu recunoștință

Ca să nu mă mai înghețe nepăsarea.

Să-mi golesc buzunarele prin dărnicie

Ca să nu mi se umple sufletul de venin.

Să mă înarmez cu visare

Ca să nu mă îngenuncheze disperarea.

Să mă prind în joc cu poezia

Ca să nu simt căderea ca pe o cădere, Ci ca pe un zbor;

Ca să pot să mă gândesc cel mai mult La viață

Și cel mai puțin la moarte, Devino-mi, tu, fericire, Cea mai mare virtute!

Radu-Alexandru Dincă

START ART POEZIE, FORMĂ, CULOARE ŞI LUMINĂ

Dorin Macovei - pictor profesionist, UAPR Bacău, născut în 16.03.1961, Iasi, absolvent al Liceului de Artă Bacău, promoţia 1980, secţia pictură, la clasa prof. pictor Gh.Velea. Licenţiat Artă Sacră, Universitatea „A.I.Cuza” Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, secţia pictură bisericească, 2009. Master Patrimoniu Cultural, Dr. Arte Vizuale, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Iaşi, la UAIC, Iaşi, profesor la Şcoala Populară de Arte şi Meserii Bacău.

Golgota, din Ciclul Crucea, acril pe carton, 26x26 cm, 2022

Golgota, din Ciclul Crucea, Tehnică mixtă

din Ciclul Crucea, Iris

În tinereţe, Luchian spunea: „Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile

când sunt presate în ierbar“ …

„Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște" Nicolae Steinhardt

Libertatea de expresie este esenţială.

Sentimentul, emoţia se află pe pânză, ele o colorează… şi înflăcărarea, desigur, şi pasiunea…

Ideile nu luptă unele împotriva celorlalte, ci se aşază în linişte pe pânză, exact aşa cum au fost conturate mai înainte în gând, în dorinţă…

rubrică realizată de Daniela

Expoziţia colectivă de artă plastică, Culori - Între cer şi pământ, deschisă la Centru Cultural al Ministerului Afacerilor Interne în perioada 20 ian - 10 febr, 2023, organizatori, Carmen Florian şi

Daniel Chelaru

Vernisajul expoziţiei a avut loc în 26 ianuarie2023

Iată ce spune pictorul şi scriitorul Daniel Chelaru, organizator al evenimentului, alături de frumoasa şi talentata pictoriţă, Carmen Florian

„O poveste frumoasă care a început ca o provocare, în care protagoniștii, unii alături de prieteni, alții alături de familii, iar unii alături doar de lucrările pe care le-au expus ca și mulți alți invitați au participat aseară spectacolul de gală și anume vernisajul Expoziției ” Culori – Între cer și pământ”. Am reușit, alături de artistul plastic Carmen Florian să ducem la bun sfârșit o muncă de echipă, în care absolut tot ce s-a făcut, s-a făcut fără sprijin din afară. A fost încununarea unei munci de multe zile, de pregătire a expoziției și a vernisajului, cu tot ce ține de buna organizare și desfășurare a unui astfel de eveniment: titlul expoziției, certificate de participare, cronica evenimentului, protocol și nu în ultimul rând preluarea lucrărilor și așezarea lor în forma finală, pentru a fi admirate de cei care vor vizita expoziția. În al treilea rând pentru că am fost alături de oameni frumoși, talentați, împreună cu care am dat culoare și savoare acestui eveniment. Artistul plastic și principalul organizator al evenimentului, Carmen Florian a deschis seara, apoi, talentata actriță Doina Ghițescu a trecut la prezentarea invitaților în stilul ei inconfundabil. A vorbit maestrul Valentin Tănase, o somitate

în domeniul artelor vizuale de la noi, participant ca invitat de onoare, atât la vernisaj cât și ca expozant. A urmat, apoi, un moment artistic de excepție susținut de soprana Rodica

Anghelescu împreună cu doamna Angelica Todea la pian și de

artistul plastic Mirela Vișan, iar la final am citit cronica pe care am făcut-o pentru acest eveniment. A fost o întâlnire cu oameni excepționali, atât din domeniul artelor vizuale cât și din domeniul literelor. Membrii Centrului Cultural al MAI, Lidia Obeadă, Andrei Zaharia și Roxana Drăghici, au fost alături de noi în permenență, fapt pentru care le mulțumim, așa cum le mulțumim absolut tuturor celor care ne-au fost aproape, invitați și expozanți! Am plecat de acolo, înfierbântat de căldura cu care am fost înconjurați, iar ploaia rece care cădea neîncetat și care m-a însoțit pe drumul spre casă, a avut darul să mă răcorească, să-mi dea o stare de bine și de satisfacție pentru lucrul bine făcut”.

Carmen Florian: „Iată că această instituție, Centrul Cultural al Ministerului Afacerilor Interne, unde aproape că ne simțim ca acasă, datorită atmosferei pe care o creează în jurul nostru, ne-a facilitat încă o dată organizarea unui eveniment care dă posibilitatea atâtor artiști să se manifeste .

Arta şi iubirea pentru Dumnezeu, pentru tot ceea ce ne înconjoară frumos, pot învinge mereu”.

Daniela Toma: „Frumusețea este un triumf asupra haosului, asupra morții și asupra timpului. Modul nostru de a fi, de a ne manifesta, chiar și acela de a saluta conturează caracterul și cultura fiecăruia.

Pictura, ca și poezia, e libertate, este experiență afectivă, emoție și voință, căutare neobosită de sens, nevoia de

cunoaștere, de exprimare... și dacă e socotită o nebunie, oamenii ar trebui nu numai să o ierte, dar să o și caute...

Noile începuturi se adaugă vechilor începuturi, noilor, vechilor

și minunatelor povești... pentru că, așa cum spunea un prieten „dacă nu s-ar povesti, n-ar fi, și se tot povestește și ce se găsește și ce lipsește..."

Centrul Cultural al MAI: „Între cer și pământ este tot ce ne înconjoară. Aceste cuvinte au răsunat ieri, la vernisajul expoziției cu același titlu, care a avut loc în Foaierul „Nicolae Grigorescu”.

Artiștii plastici care și-au expus lucrările s-au bucurat de un real succes, iar noi, Centrul Cultural al M.A.I., le-am oferit în dar momente muzicale de excepție alături de Rodica Anghelescu, Angelica Todea și Mirela Vișan.

Expoziţia reuneşte 63 de lucrări ale următorilor artişti plastici din Bucureşti şi din țară: Valentin Tanase, Vali Irina Ciobanu, Carmen Florian, Daniel Chelaru, Victoria Soare, Cristina

Machedonski, Daniela Toma, Claudia Carianopol, Anda

Petrache, Mirela Vişan, Marin Dobre, Răzvan Andreescu, Mioara

Du, Erna Berger Moise, Mariana Frum, Marieta Răceală, Rodica

Scarlat, Maria Stoian, Luciana Cristina Ionescu, Ana Dragnea, Gabriela Hintia, Daniela Roman, Georgiana Ştefănescu, Veronica Ispas, Emil Sicoe, Oprea Gabriela, Sorina Lambrino, Luminița

Săvulescu, Felicia Pană.

Câteva dintre lucrările acestora:

maestrul, Valentin Tănase

Carmen Florian

Daniel Chelaru

Daniela Toma

Georgiana Ştefănescu

Cristina Machedonski

Claudia Carianopol

Maria Dobre

Carmen Florian şi Daniel Chelaru, organizatori ai impecabilului evenimen

actriţa Doina Ghiţescu, cu talentul ei de inegalat, a moderat evenimentul

portret realizat de Daniel Chelaru pentru Andrei Zaharia, ca semn de apreciere pentru ajutorul acordat ca acest eveniment

să fie unul de excepţie

portret realizat de Daniel Chelaru, drept semn de apreciere

pentru Dan Ștefan, cel care a imortalizat evenimentul

Rodica Anghelescu şi pianista Angelica Todea

În momente prea puţin omeneşti, poezia, pictura, muzica nu încetează să-şi susţină esenţa pentru ca aceasta să le fie din ce în ce mai mult resursă a frumuseţii, parte din ele însele, capabilă să capete forme profunde în intimitatea tăcerii sau în vacarmul străzii…

Este semnificativ rolul fiecărui cuvânt, al fiecărui sunet, a fiecărei culori în parte şi mai cu seamă al celor răspunzătoare în mod atât de absolut de diversitate, de idei ce supravieţuiesc prin materialitate, devenind preocupare esenţială pentru artistul aflat în febra îndeletnicirilor preferate, unindu-l pe acesta în timp şi spaţiu, orice s-ar spune, cu opera sa valoroasă…

rubrică realizată de Daniela TOMA

POŞTA REDACŢIEI

Reamintim, am lansat această rubrică deoarece una dintre regulile revistei Monitorul de Poezie e aceea că nu primim poezii direct de la autori pentru a fi publicate. Dacă aveţi disponibilitatea să suportaţi părerea noastră sinceră, dar posibil subiectivă, despre creaţiile dv, puteţi să ne trimiteţi un grupaj de maxim 5 poezii către adresa de email monitoruldepoezie@gmail.com urmând să primiţi un răspuns în numerele următoare ale revistei, în măsura timpului nostru disponibil.

Rubrică coordonată de Fabiana Catrenescu

Pagina redacţiei

Reamintim că autorii nu ne pot propune direct poezii proprii pentru publicare în această revistă! Publicăm doar poezii pe care le selectăm dintre cele pe care le „monitorizăm”. Puteţi

însă publica fără restricţii poezii în grupul literar pe care îl monitorizăm cel mai frecvent:

https://www.facebook.com/groups/ateliermonitoruldepoezie/

P

uteţi propune poezii ale altor autori, dacă vi se par atât de bune încât trebuie neapărat reţinute între paginile acestei reviste. De asemenea, puteţi propune traduceri din poezia universală contemporană, interviuri cu poeţi, recenzii ale unor

cărţi de poezie, eseuri despre poezie etc. Materialele acestea le puteţi trimite prin mesaje pe pagina oficială de facebook a revistei Monitorul de Poezie: fb.me/monitoruldepoezie

Responsabilitatea juridică pentru conformitatea celor trimise

şi acordul autorilor cade în sarcina colaboratorilor care trimit aceste materiale, conform art. 26 din Codul Penal.

Nu garantăm, însă, publicarea.

Vă mulţumim pentru lectură!

Această revistă este distribuită gratuit.

Director revistă: Ionuţ Calotă

MONITORUL DE POEZIE - ISSN 2668-0440