#1_2012_protest by north eastern architect

#1 2012

north eastern architect | revistă de arhitectură şi alte mofturi

PROTEST / ovidiu gherasim proca / cătălin gheorghe / camelia

grădinaru / augustin ioan / wolf d. prix / ioana calen / edith lazăr / a.s.a.i. / clubul creatorilor / arhifoto /

cuprins 00

GUSTAV KLIMT LA PELEŞ GEORGIANA ŞERBĂNOIU 3

CAMELIA GRĂDINARU 33

ARKA ASOCIAŢIA STUDENŢILOR ARHITECŢI

CLUBUL CREATORILOR

‘CE SE ÎNTÂMPLĂ AFARĂ?’ - O ÎNTREBARE ÎN LUCRU CATALIN GHEORGHE 35

OTILIA CHITIC 9

PAPERGIRL IAȘI IOAN STOLERU 13

OCCUPY EXPERIMENTAL CULTURE - CUM, DAR MAI ALES CÂND PROTESTEAZĂ ARHITECȚII ROMÂNI? AUGUSTIN IOAN 39

ARHIFOTO ADRIAN POP, LAURIAN GHINIȚOIU

SEMNE AUTOFAGE ALE DISCURSULUI PROTESTATAR

FOTOGRAFIE DE STRADĂ LIVIU TERINTE 23

ARTA LUPTEI CU MORILE DE VÂNT ȘI CULTURA PROTESTULUI OVIDIU GHERASIM PROCA 29

DESPRE BIENALA DE ARHITECTURĂ DE LA VENEȚIA WOLF D. PRIX 43

PLAY MINCU IOANA CALEN 47

ISTORIA ÎNTR-UN GLONȚ GEORGIANA ŞERBĂNOIU 53

NEA #1 2012

echiparedacțională REDACTORI | ALEXANDRU SESCIOREANU, HORIA UNGUREANU

EDITORI | VALENTIN GHEORGHIAN, IVONA NIŢĂ, GEORGIANA ŞERBĂNOIU, OCTAVIAN PROCOPOV, LAURA OLTEANU, ANCA PROFIRI, SORIN SOPRON TEXT | OVIDIU GHERASIM PROCA, CAMELIA GRĂDINARU, CĂTĂLIN GHEORGHE, AUGUSTIN IOAN, EDITH LAZĂR, IOANA CALEN, ANA MARIA ALEXE, IOAN STOLERU, VLAD POPA, BOB BORSON, TYIN TEGNESTUE ARKITEKTER FOTO/GRAFICA | VLAD EFTENIE, ALEXANDRA ARAMĂ, ȘTEFAN ROTARU, LIVIU TERINTE, ASAI, LAURIAN GHINIŢOIU, LUCIANA SIMON COLABORATORI | ATELIERUL DE PROIECTARE, A.S.A.I., CLUBUL CREATORILOR, CENTRUL DE ARHITECTURĂ, CULTURĂ URBANĂ ŞI PEISAJ SUCEAVA, GRUPUL LIBRARIUM

STREET ART - ÎNTRE PERFORMATIV ȘI MEMORIE DIGITALĂ EDITH LAZAR 55

FIȚI REALIȘTI, CEREȚI IMPOSIBILUL!

TO PALAS OR NOT TO PALAS IVONA NIȚĂ 75

DUPĂ 5 ANI IVONA NIȚĂ 77

HORIA UNGUREANU 61

TIMELINE ANDREI COZLAC 80

VREI SĂ DEVII ARHITECT? BOB BORSON 63

UZINA DE APĂ SUCEAVA JURNAL DE ACTIVITATE 81

DESPRE PIXELI DE ELITĂ TUDOR GHERMAN 67

CUM SĂ [NU] FACI UN PAT SUSPENDAT

WE KHLONG TOEY PROJECT TYIN TEGNESTUE ARKITEKTER

INTERVIU ANA MARIA ALEXE [ARHITECT-ŞEF MUNICIPIUL ROMAN]

ANA RABINIUC 69

editorial +

text: alexandru sescioreanu foto: pussy riot

Arhitectura şi profesia de arhitect sunt greu de sintetizat în definiţii complete. S-a ajuns la folosirea termenilor în chip descriptiv, pentru a ilustra măiestria în general. Avem arhitectura unui PC, poţi fi arhitect al unui sistem, al unei bucătării sau reţete culinare în aceeaşi masură în care poţi fi un arhitect ce se rezumă strict la proiectarea unei faţade. Totodată, cunoştinţele arhitecturale se văd tot mai des în domenii precum scenografia sau industria jocurilor şi a filmelor. Prin creșterea ariei de acoperire şi nereuşind să intre în conştiinţa comună, termenul de „arhitectură” se dilată incontrolabil, generând confuzie pentru cei care o studiază/au studiat-o sau o predau/o profesează. Dacă pentru aceşti „iniţiati” profesia se află într-un impas, aşteptările din partea publicului consumator de arhitectură nu pot fi foarte înalte. Ne aflăm, din punct de vedere cultural şi istoric, la un punct de turnură – identificarea arhitecturii cu gestul cultural cel mai însemnat. O multitudine de argumente teoretice şi practice, cuplată cu experienţa solidă a altor societăţi civilizate, ne confirmă că această direcţie este cea mai favorabilă. În contextul ei, dorim să creionăm un viitor posibil şi dezirabil. Mai mult, avem îndrăzneala de a propune o serie de paşi care ne vor duce acolo. Până a ajunge în punctul în care să demonstrăm caracterul cultural al arhitecturii, avem o sumă de probleme care trebuie să ne preocupe. Faptul că prea puţine o fac este îngrijorător, la fel de îngrijorător pe cât este modul în care majoritatea arhitecţilor se complac în a respecta agenda politică sau economica ce le stă la baza sistemului de relaţii şi valori. Există, din fericire, exemple de

iniţiative individuale sau de grup care se manifestă în oraşele noastre prin acţiuni la prima vedere ciudate, cu scopuri aparent difuze. Între acestea: concursul de arhitectură, din ce in ce mai susţinut de organizaţiile profesionale (O.A.R. şi U.A.R.), reabilitarea unor clădiri şi punerea acestora în slujba oraşului (Uzina de apă în Suceava, Proiectul Turnul nostru în Iaşi) crearea unui spaţiu alternativ de manifestare intitulat Clubul Creatorilor, Festivalul de Arhitectura ARKA susţinut de Asociaţia Studenţilor Arhitecţi Iaşi, festivalul Filmul de Piatră în Piatra Neamţ, o blogosferă extrem de activă axată pe cultură şi multe idei în aer. Faptul că oamenii demarează astfel de inițiative certifică nu doar calitatea acţiunilor lor, ci și capacitatea de agregare socială pe termen lung atunci când în joc este binele comun. Felul în care oraşul este afectat de aceste proiecte se va vedea în timp. Considerăm că toţi actanţii publici - de la locuitorii urbei până la autorităţi - care vor încuraja şi sprijini aceste acţiuni, vor sesiza caracterul lor de investiţie pe termen lung, din care toată lumea are de câştigat. Fie că atrag atenţia asupra caracterului notarial al profesiei, birocraţiei exagerate, felului denaturat de a pune problema şi a face arhitectură; fie că se organizează în asociaţii, fac voluntariat sau pur şi simplu îşi desfăşoară activitatea respectând codul deontologic şi valorile morale, arhitecții și artiștii vor să ajute la evoluţia societăţii şi la creşterea calităţii vieţii. Manifestările pot fi diferite: activităţi de stradă, festivaluri, flashmob-uri, ateliere, însă toate posedă o energie şi o dezinvoltură ce premerge schimbări puternice şi benefice la nivel societal. Cu primul număr al revistei North Eastern Architect facem un apel la solidaritate. Chiar dacă debutează în mediul virtual, realul este în cele din urmă ținta. Toți cei ce vor și pot ajuta ca lucrurile să evolueze nu trebuie să aștepte, ei trebuie să fie schimbarea, acționând și antrenându-i pe cei din jur. Prin perpetuarea exemplului pozitiv, al acestei excepții sociale, putem înlocui o realitate nesatisfăcătoare.

NE-A #01 | 2012 | socializare

r1_socializare

secČ&#x203A;iune introductivÄ&#x192;

VIZUALE CLASICE

Gustav Klimt la Castelul Peles 15 septembrie-15 decembrie 2012

CASTELUL

Peleș devine unul dintre cele mai importante depozitare ale creației lui Gustav Klimt în cadrul atelierului KünstlerCompagnie. Realizate între 883-1886, la comanda Regelui Carol I, lucrările sunt semnate de către Gustav Klimt, Ernst Klimt si Franz Matsch. Künstler-Compagnie a fost un atelier de pictură, activ între 1879 - 1892, deservind edificii private și publice, atât în interiorul Imperiului Habsburgic, cât și în afara granițelor acestuia. În 1883 se primește prima comandă mare, și anume ilustrarea a trei programe tematice, pentru redecorarea reședinței regale de la Sinaia. Din mărturiile lui Gerbert Geise, se pare că Ernst Klimt a jucat, în cadrul acestui atelier, un rol subordonat, din cauza vârstei. Astfel, lui îi reveneau realizarea ancadramentelor și fundalurilor. Schițele inițiale erau supuse opțiunii beneficiarului, acesta alegând soluția finală. Probabil așa s-a întamplat și în cazul comenzii făcute de suveranul României, astfel încat interesul pentru identificarea schițelor inițiale pentru decorațiile de la Peleș este, cu siguranța, crescut. Mărturii precise stau doar trei documente: o chitanța semnată de Joseph Kott, pentru realizarea decorației micului teatru: friza și pictura de plafon și o serie de copii pentru Marele Salon, picturi pentru care artistul a primit 1886 de florini. Conform semnăturilor de pe lucrări, Sala de Teatru a fost realizată de Gustav Klimt și Franz Matsch, deci se poate deduce că, într-o primă etapă, Künstler-Compagnie a lucrat cu firma lui Joseph Kott. Pe lângă această chitanță, mai există și două chitanțe vamale ce dovedesc faptul că în 1885 și 1886 frații Klimt și Franz Matsch depuneau la punctul vamal al unei gări din Viena lăzi cu tablouri pentru a fi expediate la Peleș. Lucrările se pot grupa în trei categorii distincte: Galeria de stramoși a Castelului Peleș, stramoșii regelui din Casa de Hohenzollern; copiile dupș opere de mari maeștri și opere originale aflate în Sala de teatru și pe plafonul Scării de onoare. Toate acestea vor fi expuse, începând cu luna Septembrie, în sălile de expoziție ale Castelului Peleș. NE-A #01 | 2012 | socializare

VIZUALE ALTERNATIVE Festivalul de arhitectura ARKA Iasi aprilie-mai 2012

“

...a avut rolul de a scoate publicul din mediul său “natural”, şi de a crea un nou cadru la care toţi cei implicaţi să ne putem raporta, asemenea introducerii cititorului în atmosfera unei poveşti.

“

|once upon a town|

CONCRETIZAT

ca o ramură separată a activităţii noastre profesionale, Festivalul de Arhitectură, organizat în luna mai a acestui an, la Iaşi, a constituit un moment de repaus pentru studenţii Facultăţii “G.M. Cantacuzino”, o oprotunitate de a schimba mediul de lucru, în ideea relaţionării cu arhitecţi şi studenţi din afara oraşului, şi de a îşi extinde experienţa profesională în acelaşi timp. Deşi acest eveniment are o tradiţie relativ scurtă, fiind la a treia ediţie a sa, anul 2012 a reprezentat momentul în care festivalul a fost dus la o nouă extremă, a fost punctul în care membrii ASAI (Asociaţia Studenţilor Arhitecţi din Iaşi) au simţit nevoia ieşirii din tipare. Astfel, toate activităţile desfăşurate în perioada 23 aprilie-12 mai au devenit un discurs prin care să ne facem cunoscută activitatea în faţa publicului larg ieşean. Tema festivalului, una dintre cele mai importante decizii luate, s-a concretizat într-un joc de cuvinte: “Once upon a town”. Pe scurt, această frază a avut rolul de a scoate publicul din mediul său “natural”, şi de a crea un nou cadru la care toţi cei implicaţi să ne putem raporta, asemenea introducerii cititorului în atmosfera unei poveşti. Mai mult, tema a fost aleasă pentru a dezvolta comunicarea dintre studentul arhitect şi locuitorul oraşului, oferind un subiect care în zilele noastre a ajuns să fie o controversă şi o sursă de dramatism din care trăim zilnic, şi anume, Evoluţia Urbană. Acesta a fost impulsul de care publicul a avut nevoie. Luând în considerare faptul că teoretizarea se poate întinde la nesfârşit, festivalul a oferit cadrul potrivit unei discuţii menite să reamintească oamenilor de actualitatea problemelor, existente în orice mediu urban, şi să aducă convingerea că ele pot fi rezolvate prin entuziasm, inovaţie şi spirit de echipă. În spatele agendei încărcate propuse de ARKA stă însă şi o echipă de organizatori, ce a lucrat pentru a dezvolta semnificaţia acronimului pe

care îl reprezintă numele festivalului. Festivalul a fost structurat pe 4 mari direcţii: Architecture. Revolution, Knowledge, Art, fiecare din aceste domenii preluând o serie de activităţi; astfel, se poate spune că a existat atât o latură teoretică, cât şi una practică, suplimentată bineinţeles de nevoia de artă. La capitolul Knowledge, câteva locaţii cheie din Iaşi (Aula “Gheorghe Asachi” a Politehnicii, Sediul OAR, Facultatea de Arhitectură) au reprezentat de-a lungul unei săptămâni punctul de întâlnire a studenţilor şi a arhitectilor deopotrivă, pentru a lua parte la diverse conferinţe şi discuţii cu o temă comună: modul în care fiecare epocă şi-a lăsat amprenta asupra anvelopei urbane pe care o vedem şi în care trăim astăzi. De la istoria oraşului Iaşi, la parcurgerea diverselor etape, şi până la critica structurilor prezente, arhitecţii invitaţi au acoperit problematici generale, cât şi specifice, făcând apel la spiritul viitoarelor generaţii. Noutatea, anul acesta, a stat în organizarea unei mese rotunde, o scuză pentru a ne întâlni la o cafea, pentru o discuţie liberă cu moderatorii dezbaterii. Deşi în România nu acesta este modelul unei astfel de intâlniri, la Iaşi, a fost poate una dintre cele mai de succes activităţi. Trei invitaţi arhitecţi, nume sonore din domeniu, au oferit un “insight” asupra vieţii lor,al biroului pe care îl reprezintă, dar şi începutul de carieră şi primii paşi prin care au învăţat sa înoate în oceanul în care au fost şi ei aruncaţi, la rândul lor, odată cu terminarea facultăţii. Având în vedere specificul facultăţii, nu puteau lipsi din programă evenimentele artistice. Expoziţii de fotografie, de proiecte de arhitctură, precum şi proiecţii video outdoo, au fost pauza de meditare şi reflectare din câteva săptămâni în care ritmul alert a pus stăpânire pe participanţii festivalului. Un experiment plăcut a fost cel de la Baia Turcească, şi anume vernisajul prin care s-a materializat, mai mult sau mai puţin, Workshopul de fotografie urbană. Deşi totul s-a rezumat la fotografia de arhitectură, stabilirea unui parcurs inedit a generat modul de interacţiune cu imaginile proiectate pe diverse suprafeţe, astfel încât publicul a putut resimţi nevoia de a fi copil şi de

NE-A #01 | 2012 | socializare

a redescoperi jocul prin care necnoscutul şi surpriza dominau. Rar mai avem ocazia de a ne putea opri într-un cadru urban şi de a modela şi reinterpreta vizualul după placul fiecăruia, lucru care a fost realizat prin această expoziţie, asemenea unei rute ocolitoare, în care timpul se dilată, ritmul incetineşte iar atenţia distributivă lasă amprenta unor scenarii întiparite în minte. Cu toate acestea, dacă prin cele 3 săptămâni de activităţi în cadrul festivalului, am reuşit să creăm un nou univers pentru fiecare în parte, centrul acestui univers, coordonata de unde a plecat totul, trebuie să fie ceva strâns legată de arhitectură: Workshopul de Arhitctură. Activitatea acestei laturi s-a pliat pe mişcarea generală la care ia parte acum proiectarea: evoluţia tehnologiei şi a software-ului de generare a modelelor tridimensionale, ajungându-se astfel la ideea creării unui pavilion parametric, o premieră pentru spaţiul public al Iaşului. Rezultatul unui training în programele de modelare Grasshoper şi Rhino3D, precum şi al muncii depuse de echipa participantă la acesta, structura temporară, de sine stătătoare, a fost generată pentru a putea interacţiona cu fluxurile de circulaţie principale din Piaţa Naţiunii, o lacaţie repreyentativă a oraşului. De ce această modelare, bazată pe algoritmi şi tehnici de proiectare digitală? Deoarece generaţiile actuale trebuie să înţeleagă faptul că software-ul nu mai este doar un instrument folosit în redactarea unei idei, ci a devenit partenerul arhitectului în generarea acesteia. Nu mai vorbim aici de un simplu mobilier urban, un obiect de design, ci de o adevarată structură care poate implementa noi atitudini faţă de un spaţiu şi poate genera în fiecare acelaşi sentiment pe care îl naşte un monument de arhitectură. Pavilionul ARKA a devenit însă mai mult decât atât: fără a putea premedita cele întâmplate, această structură a pus bazele unui experiment. În perioada construcţei sale, precum şi în săptămânile ce au urmat, în care acesta a fost lăsat pentru interacţiune cu publicul larg, a devenit un instrument de introspecţie în caracterul uman, sau mai specific, în caracterul omului dominat de maşină/tehnologie. Multă lume a arătat curiozitate faţă de acest element neobişnuit, şi au păstrat nivelul de interes, însă nu au reuşit să explice rolul său, ajungând să fie luat ca atare, ca parte a pieţei pentru timp foarte scurt. Însă întrebarea a rămas fără răspuns, lucru nesatisfăcător pentru autorii acestuia, întrucât tot ceea ce gândim şi proiectăm are o logică transpusă în semnificaţie, aşadar şi un rol. Deci ce reprezintă? De ce există? Pavilionul parametric a reprezentat mai mult decât partea evidentă (o construcţie), acesta a fost un concept şi un manifest, un amalgam de idei bine individualizate. La un nivel global, manifestul a încercat să spună locuitorilor acestui oraş faptul că schimbarea poate fi făcută la un nivel mic, dar cu impact, nu neapărat la scara unui ansamblu urbanistic. Atât timp cât există entuziasm şi inovaţie, un obiect la scară umană poate genera spaţiul, poate altera realitatea în ceea ce vrem noi să fie, însă pentru acest lucru este nevoie de o echipă care să poată colabora constant. Aşadar, mesajul este acela că proiectarea în arhitectură şi toate intervenţiile actuale trebuie să aibă unitate şi să se concretizeze într-un tot unitar, cu un grad mare de diversitate într-adevar, dar până la urmă unitar. La un nivel mai restrâns al grupului ASAI, manifestul a dorit să atragă atenţia publicului larg şi să ii arate faptul că orice mediu urban este alcătuit dintr-o serie de cadre sociale, grupuri speciale şi individualizate mai mici, din care facem parte şi noi, studenţii de la Facultatea de Arhitectură. Suntem aici pentru a face o diferenţă, pentru a schimba în mai bine calitatea vieţii, şi avem multe lucru importante de povestit. În esenţă, rezultatul Workshopului de Arhitctură a pornit de la ideea modificării peisajului urban. Prin elemente de noutate care fuzionează arhitectura cu arta, ingineria, peisagistica şi urbanismul, proiectul a reuşit să scoată un cadru al peisajului din aspectul monoton. O intervenţie mică menită să rupă rutina de zi cu zi prin care omul modern trece, o încercare de a scoate cât mai multe personaje din oraşul dominat de tehnologie şi de a-i încetini ritmul până la trecerea într-un oraş construit de oameni, pentru oameni, care să îi răspundă necesităţilor materiale dar şi spirituale ale acestuia. Pavilionul provoacă imaginaţia şi iniţiativa fiecăruia dintre noi, urmând ca acum să aşteptăm răspunsul celor sustraşi de frumuseţea intervenţiei nonconformiste.

A treia ediţie a Festivalului bienal ARKA s-a încheiat cu promisiuni şi mai mari în ceea ce priveşte ediţiile viitoare şi cu speranţa că ce a devenit deja o tradiţie pentru ASAI va reuşi să atragă atenţia mai departe şi să nască noi iniţiative pentru îmbunătăţirea mediului urban, a studio-ului uriaş în care ne derulăm activităţile.

NE-A #01 | 2012 | socializare

VIZUALE ALTERNATIVE Clubul creatorilor - spaČ&#x203A;iu de manifestare

|clubul creatorilor| - OTILIA CHITIC Ideea inițială a fost crearea unui spațiu de confluență între artiști din toate artele. Inițiativa este una personală, născută din credința că arta este forța care destupă minți și suflete, iar artistul are rolul social de a transmite sensibilitatea cu care este înzestrat. A gazduit ”Elevatorul” de Gabriel Pintilei, regia Vlad Volf; ”Brut”, regia Vlad Cepoi și ”Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” de Matei Vișniec, regia Ovidiu Ivan. Apoi, prima parte a ZOOM art fusion festival, un eveniment de artă contemporană în premieră în Iași care a implicat peste 80 de artişti locali, naţionali și internaţionali. Dintre colaborări putem aminti găzduirea nocturnelor și o parte din atelierele Incubator107 Iași, proiectul Papergirl Iași, ateliere organizate de asociația MaiBine, prezentările Ecosofie despre case ecologice, agricultură organică, surse de energie alternativă. Am organizat şi câteva nopți cu muzică chill out și băutură ”de acasă”, Zero Gravity cu Vatt și Sant E. Am găzduit trupa Laboratorului Teatral FoosBook, Chișinău cu spectacolul ”CasaM”, spectacol documentar, regia Luminița Țîcu. Vom organiza în noiembrie Atelierul de Design de Obiect. Nu-mi vin în minte altele acum. Oamenii din spatele proiectelor, ei sunt totul provocarea constituind-o spațiul.

NE-A #01 | 2012 | socializare

â&#x20AC;&#x153;

Oamenii din spatele proiectelor, ei sunt totul

â&#x20AC;&#x153;

NE-A #01 | 2012 | socializare

VIZUALE ALTERNATIVE

Papergirl Iasi septembrie 2012

|papergirl iaşi|

DAI

laptopul şi cana încă murdară de cafea la o parte, desfaci rola şi le înşiri pe birou. Ai patru fotografii, trei desene, două colaje şi o pictură mare, pe pînză. Le împrăştii cu ambele mîini şi în timp ce începi să desluşeşti ce portretizează fiecare lucrare deja le cauţi posibile locuri prin cameră. Desenele ar merge undeva în spatele biroului, pe perete, fotografiile, trei dintre ele cel puţin, lipite pe dulap, la colaje încă te gîndeşti şi pînza unde altundeva decît lîngă pat. Pui deoparte fotografia cu tramvaiele 6 şi 13 intersectîndu-se în Piaţa Unirii. Îţi place, dar te gîndeşti s-o faci la rîndul tău cadou cuiva, aşa cum şi tu ai primit rola asta acum cîteva ore, în drumul obişnuit de la birou spre casă. Doar ce se făcuse verde şi te pregăteai să traversezi aglomeratul bulevard Independenţei, cînd o tipă îmbrăcată lejer, de vară, trece zîmbind pe lîngă tine, scoate rola cu lucrări din coşul bicicletei şi ţi-o înmînează din mers, fără să spună nimic. La început ai crezut că e o glumă, aşa că ai întors capul după ea şi-ai văzut cum împarte role asemănătoare, mai mari sau mai mici, şi altor trecători surprinşi. Ai aflat între timp că toată vara a durat strîngerea lucrărilor. Cele mai multe au fost făcute de oameni din Iaşi, dar sînt cîteva trimise şi de prin alte oraşe. De-a lungul proiectului au avut loc şi ateliere de creaţie, un workshop de biciclete mutant, proiecţii de visual-uri, animaţii şi un documentar, un atelier de fotografie şi unul de ipnografie. Cine ştie, poate la anu’ ai să participi şi tu. Cam asta îşi propune Papergirl Iaşi. Să unească nu doar artiştii, ci pe toţi cei care sînt pasionaţi de artă, măcar pentru cîteva zile pe an. Să le dea un loc în care să se întîlnească (anul ăsta ne-am văzut la Clubul Creatorilor, între 8 şi 16 septembrie) şi să împărtăşească idei despre lucrările lor şi ale altora sau măcar să se cunoască între ei. Să le dea ocazia tinerilor să-şi împartă ideile prin oraş, necunoscuţilor, fără obligaţii financiare. Noi încercăm să punem la dispoziţie la atelierele de creaţie culori, pensule, creioane şi tot ce trebuie, voi trebuie să veniţi echipaţi doar cu imaginaţie şi bună dispoziţie. Să facă parte măcar cît o zecime de procent din procesul de schimbare a Iaşului. Ne tot batem cu piatra în piept că trăim într-un oraş cultural, dar e loc de mult, mult mai mult. Şi, deşi e un oraş prăfuit şi amorţit, am văzut că atunci cînd o mînă de oameni entuziaşti şi plini de idei îşi pun ceva în cap, pot face o diferenţă. Proiectul Turnul Nostru e un exemplu foarte bun în sensul acesta. În fine, să însenineze măcar o zi pe an cîtorva cetăţeni ai Iaşului, care primesc fără să se aştepte o rolă cu cîteva lucrări originale.

“ E mult mai distractiv să primeşti ceva atunci cînd nu trebuie să dai nimic în schimb Papergirl este un proiect de artă iniţiat în 2006, in Berlin, de Aisha Ronniger. În stilul băieţilor care distribuie ziare în SUA, lucrări de arta sînt rulate şi distribuite de pe bicicletă pe stradă, în mod aleatoriu, trecătorilor. Oricine poate să participe! Între timp, proiectul a fost adoptat şi de alte oraşe din lume: Albany-NY, San Francisco, Cape Town, Manchester, Glasgow, Barcelona, Chişinau, Istanbul şi multe altele. În Iaşi a ajuns în 2010, anul acesta fiind a treia ediţie a Papergirl Iaşi. Ideea este aceea de a aduce arta către public într-un mod inedit; de a surprinde oamenii şi de a-i aduce în contact cu arta în viaţa lor de zi cu zi.

NE-A #01 | 2012 | socializare

“

| foto: laurian ghinitoiu | http://laurian.wikipages.ro

|arhifoto|

- ADRIAN POP, LAURIAN GHINIȚOIU Sub egida ARHIFOTO un grup de fotografi români susţin workshopuri de fotografie în diferite locaţii din ţară. Aceştia consideră fotografia un instrument de studiu și valorificare a arhitecturii și a comunităţilor din care provine. Evenimentele exploateaza 3 categorii: arhitectura rurală, arhitectura de obiect şi cadru urban. Până acum au avut loc mai multe evenimente între care la Horezu jud. Vâlcea, Ţibănesti jud. Iaşi, la Timişoara surprinzând arhitectura de obiect şi Iaşi axat pe ipostaze urbane. Cadrele ce fac obiectul acestui articol aparţin sesiunii de la Iasi condus de Radu Aneculăesi.

VIZUALE CLASICE

ARHIFOTO IAŞI mai 2012

NE-A #01 | 2012 | socializare

| foto: andrei bodnar |

| foto: vladimir negru |

NE-A #01 | 2012 | socializare

| photo: laurian ghinitoiu | http://laurian.wikipages.ro

NE-A #01 | 2012 | socializare

| photo: gabita scantei |

NE-A #01 | 2012 | socializare

|fotografie de stradă| - LIVIU TERINTE -

Instanţele surprinse în Bacău pot iniţia şi susţine un dialog pe marginea importanței câtorva dintre păturile sociale desconsiderate. Dincolo de influenţa pe care o au meseriile simple, dar atât de necesare este adus în discuţie cotidianul şi felul în care acesta încă surprinde.

NE-A #01 | 2012 | socializare

| foto: liviu terinte | http://laurian.wikipages.ro

NE-A #01 | 2012 | socializare

Încălecând pe Rosinanta, Ovidiu Gherasim Proca ne ia cu el în aventura ciocnirii frontale cu problemele fundamentale ale protestului: unde este conştiinţa civică, cum se manifestă ea şi, mai ales, la cine? De gardă este Cătălin Gheorghe, care face o radiografie a oraşului din care transpar poveşti ale abuzului şi ale traumei, precum şi energiile latente ale unui genius loci ignorant. Augustin Ioan pune experimentul arhitectural românesc din perioada postbelică în context şi constată natura astmatică a respiraţiei inovatoare. Wold D. Prix critică Bienala de Arhitectură de la Venetia. Impasibilă, Veneţia se scufundă în continuare. Cu meticulozitate filatelică, Ioana Calen ne ajută să punem ordine în clasoare şi prezintă pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia. În timp ce dăm o tură prin jungla urbană, Edith Lazăr ne traduce sensul şi semnificaţia elementelor vizuale ce decorează spaţiul construit.

r3_dosar > protest secțiune principală

ARTA LUPTEI CU MORILE DE VÂNT ȘI CULTURA PROTESTULUI

text: ovidiu gherasim proca foto: ştefan rotaru

Dar apar semne ce îndreptățesc optimismul, semne confirmate din plin de practica protestului digitalizat, neîngrădit de granițe. Lupta dintre autoritarism și libertate, într-o reinterpretare inedită a conflictului inter-generațional care a dus la revoltele din 1968, opune în întreaga lume pe tineri establishment-ului – s-a văzut pe parcursul anului 2011. Autoritatea oarbă și masele de tineri mobilizați de viziuni libertare se înfruntă din nou. Fenomenul, catalizat de dezvoltarea rețelelor de comunicații globale multidimensionale, are o amploare apreciabilă și consecințe incerte, dar e sigur că lucrurile nu vor rămâne în felul în care au fost până acum, nici măcar la periferia Uniunii Europene. Oricine poate observa că mentalităţile şi obişnuinţele culturale se schimbă destul de repede în preajma noastră. Se poate simţi chiar suflul unei transformări radicale. Astăzi se poate vedea limpede că generaţiile care nu au avut nimic de-a face cu experienţa dictaturii comuniste, că oamenii care nu au petrecut nici măcar un an din viaţă în carcera societăţii de tip totalitar au cu totul alte pasiuni, alte intuiţii, alte gânduri, alte naivităţi, în fine, alte valori şi o altă psihologie decât generaţiile anterioare. Complexul de factori ce face ca noile generaţii să se deosebească radical de cele vechi nu se explică doar prin

”

Protestul public, fiind practicat pentru a dovedi prezența politică a individului în cetate, este rezultatul unei experiențe îndelungate, cea a urbanității moderne de tip occidental. De aceea, chiar și atunci când pare că domină piața publică, am convingerea că protestul lipsește încă la noi.

”

OBIȘNUIESC

să privesc cu îngăduință orice efort protestatar – cu excepția cazului în care se dovedește a fi mai mult decât o simplă reacție egocentrică – în speranța că, prin încercare și eroare, prin exercițiu neîntrerupt vom dobândi ceea ce face din practica socială a protestului un bun valoros în orice comunitate civică. Pretind că valoarea aceasta stă în posibilitatea de a negocia un viitor comun ce poate adăposti individualități cu conștiință de sine, cu interese ori pasiuni diferite, cu putere de reflecție și autonomie mentală. Este una dintre puținele utopii pe care le cultiv, după ce m-am antrenat ani la rând în disciplina marțială a luptei cu morile de vânt. Sensul profund al protestului, la fel ca decriptarea imposibilității lui absolute în societățile înapoiate, se găsește în etimologie. Cuvântul protest vine din latinescul protestari, un compus lingvistic ce rezultă din unirea prefixului pro- (înainte, în față) cu verbul testari (a depune mărturie, a fi martor la ceva). Protestul implică o mărturie, o dovadă, o demonstrație. Atunci când protestezi aduci în sprijin propria responsabilitate. Nu doar în sensul că ești pregătit să răspunzi pentru afrontul adus autorității. Răspunzi doar atunci când autoritatea întreabă, când ai norocul să nu te afli în fața unei autorități simulate, care se limitează la o deghizare grosolană a forței brute în hainele fastuoase ale legii. Nu e suficient să fii dispus să-ți pui în pericol persoana sau confortul, să fii pregătit pentru luptă sau represalii. Când protestezi îți asumi și rolul de a dovedi, de a te face înțeles, de a arăta, de a schimba nu numai lumea, ci și pe cei ce te amenință. Așadar, pentru a protesta nu ai nevoie doar de o piață publică, un loc privilegiat în care să-ți expui perspectiva, să-ți târguiești liber ideile. Trebuie să ai ce să oferi, trebuie să ai cui să oferi. Orice protest poartă un mesaj. Uneori, destul de rar, simpla prezență în mijlocul pieței publice este un mesaj puternic. Este cazul mișcării Occupy, care țintește, în mod evident, gestul simbolic încântător al reapropierii spațiului public. Ocupând din senin un spațiu din care erau absenți (sau în care erau invizibili), protestatarii demonstrau că există și că revendică, în calitate de cetățeni, un bun comun fundamental, un loc, spațiul, apartenența. Ocupanții ofereau oricui era capabil să-i înțeleagă o imagine – imaginea structurilor impersonale ale puterii publice acoperite de viață, cu toată bogăția ei de zgomote, mirosuri și sentimente, cu amestecul de sublim și precar insuportabil pentru susținătorii fanatici ai ordinii. Ordinea confortabilă a spațiilor golite de orice conținut non-utilitar, gratuit, a fost atacată frontal de simpla prezență a corturilor multicolore și de corpurile tăvălite pe jos. Alteori, mai ales când indignarea spontană este prelucrată prin filtrele mediatice, ai nevoie de exprimare discursivă. Cel mai important e să ai unde să stabilești un punct de contact, să fii perceput și priceput. Totuși, cultivarea vocației publice a autorității este la noi un proces și mai dificil de dus la bun sfârșit decât articularea voinței colective. Cei ce construiesc spațiile publice urbane nu sunt aceiași cu cei care construiesc spațiul public, adică reprezentarea civilității și a solidarității urbane care face utilizabil edificiul public dându-i funcționalitate politică. Prea multe lucruri depind de persoane particulare, prea puține de instituții autonome.

NE-A #01 | 2012 | dosar

trecerea timpului. Adaptarea naturală la incertitudinile societăţii anomice, deschiderea graniţelor către eu-topia europeană, degradarea continuă a învăţământului public, explozia şi iradierea mediatică sunt toate implicate cumva. Dar nu e locul aici să intrăm în detalii sociologice. Faptul în sine este important. Astăzi, adolescenţii practică artele vizuale, compun muzică electronică, îşi asumă “iniţiative manageriale”, devin antreprenori, organizatori de grupări militante ori asociaţii de voluntariat civic fără să dispună aproape de nici un fel de antrenament instituţionalizat, fără să fi primit vreo autorizare formală de la o instanţă ce posedă autoritate. Multe din lucrurile pe care le află constituie experienţa împărtăşită a egalilor lor sau producţia culturală a întregii umanităţi, reflectată anarhic, dar cu detalii abundente de Internet. Ar fi posibilă această explozie creativă la scară de

masă fără tehnologiile comunicării digitale? Dar fără cei ce au construit ideologia comunicării libere ca formă fundamentală de emancipare? Probabil că nu. Exuberanța acestor energii va fi poate uitată după ceva timp. Dar există deja comunitățile autonome de tineri de absența cărora ne plângeam în trecut. Ele sunt atrase de pasiunile protestatare ale momentului și contribuie la reformularea principiilor autorității. Cultura protestului devine, într-un asemenea context social, cultivarea unui nou sens al acțiunii comune. Dacă arhitectonica urbană locală va favoriza acest proces social sau îl va împiedica, dacă îl va forma sau deforma, nu putem ști încă. E sigur însă că lupta cu morile de vânt nu va înceta prea curând. Nu mai este, din fericire, un război deznădăjduit pentru supraviețuire, ci o continuă hărțuire a neputințelor în care ne complăceam cu mult timp în urmă.

NE-A #01 | 2012 | dosar

SEMNE AUTOFAGE ALE DISCURSULUI PROTESTATAR text: camelia grădinaru schiță: alexandru sescioreanu

O societate civilă viabilă este inextricabil legată

de conceptul de opinie publică. Exprimarea liberă a persoanelor şi cristalizarea punctelor de vedere într-o sferă activă a opiniei publice demonstrează existenţa unei vieţi democratice. Posibilitatea de a protesta reprezintă, la rândul său, un element determinant pentru constituirea unui spaţiu public neconcentraţionar. Sigur, posibilitatea protestului nu este decât o condiţie prealabilă: acest lucru nu înseamnă că de fiecare dată când este respectată condiţia libertăţii de a obiecta sau de a te opune, protestul va prinde viaţă. Aşa cum nenumărate cazuri din istoria recentă o arată, această posibilitate rămâne nefolosită (nu cred că greşesc când afirm că România reprezintă un exemplu foarte bun pentru această situaţie). Pentru a o valorifica, avem nevoie de o cultură a protestului. Cultura protestului s-a dovedit, în timp, un ingredient decisiv al schimbării sociale, un vector central al acţiunii de blocare a reproducerii unor structuri politice şi sociale dăunătoare, depăşite sau inoperante. Multiplicarea formelor de protest în secolele XX şi XXI probează atât conştientizarea, de către opinia publică, a centralităţii protestului în cadrul unei societăţi libere, cât şi suportul pe care voinţa de a protesta l-a primit din partea ingeniozităţii şi creativităţii oamenilor, incluzând aici dezvoltările tehnologice (a protesta prin intermediul New Media a devenit deja o temă „respectabilă”, o temă în sine). Sensibilitatea postmodernă trebuie să îşi păstreze prospeţimea atunci când vine vorba despre un subiect precum parazitarea sau confiscarea nelegitimă a protestelor. Sigur, rămâne o dificultate teoretică şi practică majoră încercarea de a distinge, folosind criterii greu de criticat, protestele autentice, justificate, de protestele „aranjate”, „la ordin”, „regizate”. Şi uneori chiar dacă avem informaţiile, este dificil să probăm ceea ce deja ştim.

Protestele autentice (izvorâte din dorinţa de a corija un rău perceput, având o temă clară) sunt adeseori ţinte pentru actori social-politici (atât indivizi, cât şi organizaţii) care încearcă să urce pe valul capitalului de interes şi solidaritate generat de protest. În acest caz, melanjul dintre bine şi rău (deja sufocant pentru spiritele obişnuite cu o geometrie clară a acestui teritoriu) tinde să fie de nesuportat şi de neînţeles chiar pentru persoanele care îmbrăţişează un punct de vedere mai apropiat de relativism, sau au, vorba lui Rorty, suficientă ironie pentru a nu cădea în capcana unui absolutism conceptual. De fapt, cred că acest pericol al confiscării protestelor este chiar mai mare decât insuccesul lor: a nu avea succes în acţiunea ta nu înseamnă nimic altceva decât că obstacolele (aici şi acum) au fost prea mari. Rămâne însă reperul axiologic al intenţiei, solidaritatea şi chiar simpatia pentru outsider. Din contra, confiscarea protestului se traduce de obicei într-o rapidă înflorire a sentimentului de suspiciune: nici intenţia de început, nici onestitatea organizatorilor şi a participanţilor, nici efectele nu mai par credibile. Așadar, protestul pare a se fi constituit într-o formă firească de comunicare și acțiune, deși multe dintre elementele sale nu sunt pe deplin explicate. Implicarea individuală, la fel ca și dimensiunea solidarizantă a acestui tip de reacție construiesc un tip special de discurs, care își realizează propriul traseu dinspre vizibilitate către vizualitate și acțiune. De multe ori, discursul protestatar a devenit el însuși un act cultural prin excelență, și este suficient să ne gândim la mult teoretizatele graffiti, care s-au mutat acum de pe city wall pe net wall, întreținând cu migală o semiotică subversivă. În acest sens, este uluitoare dimensiunea rituală a protestului, care vine să dea o mai mare forță simbolicului inclus în mesajele critice, ironice sau/și parodice ale protestatarilor. De asemenea, mișcările de protest solidifică narațiuni specifice, care ajung să marcheze memoria colectivă, precum și rezultatul lor final. Retorica protestatară reîncarnează, de altfel, cele trei categorii aristotelice în dorința de a persuda (dacă nu chiar de a convinge) publicul și forurile decizionale de validitatea ideilor și de stringența deciziilor. Logos-ul, rațional-argumentativ, va da seama de consistența discursului protestatar, de logica și de claritatea cererilor, în timp ce ethos-ul pune în discuție credibilitatea, autoritatea și respectabilitatea protestatarilor sau a liderului de opinie. Nu în ultimul rând, pathos-ul (inflamatoriu în context protestatar) apelează la emoțiile, simpatia și imaginația audienței, care pot fi veritabile pârghii de putere în ceea ce privește mișcarea acesteia înspre decizie sau acțiune. Alegerile lingvistice și iconice pot influența astfel răspunsul emoțional al publicului, gradul de empatie și de reacție, care vor fi vizibile în nivelul de implicare sau în „indicele” de viralitate al respectivei mișcări. Participarea (inclusiv cea online, numită de cele mai multe ori „prefigurativă”) poate fi astfel obținută prin metode clasice. Rămâne, în schimb, deschis răspunsul la întrebarea recurentă: este protestul un act reactiv, critic, care propune schimbarea sau mai degrabă unul conservator? O ultimă imagine pe care țin să o evoc este aceea a protestului ca spectacol de consum, ca joc de semne și imagini care, prin repetiție, a condus la desensibilizare și la impotență participativă. Ne rămâne, pare-se, indignarea (sfânta) tocită și fără efect. În acest sens, o altă interogație se impune: reprezintă protestul, măcar în parte, un act autofag în societatea contemporană (românească)? Se hrănește el din propria-i atitudine și din propriul discurs tocmai pentru că societatea civilă autohtonă este muribundă și lipsită de sevă?

NE-A #01 | 2012 | dosar

Într-un oraş posturbanist, în care planificările de importanţă au fost deja desenate, unele dintre singurele proteste care au mai rămas de pus în aplicare sunt privirea critică şi intervenţia locală. Dacă

privirea critică înseamnă reconsiderarea orientării şi a comportamentelor creative pe străzile oraşului, intervenţia locală propune o re-ocupare a spaţiului public prin acţiuni de semnalizare a convieţuirii urbane.

bogdan teodorescu, Palatul Culturii, detaliu, ulei pe pânză, 80x115 cm, 2011

O ÎNTREBARE ÎN LUCRU text: cătălin gheorghe foto: alexandru sescioreanu

se poate ajunge la un consens dacă nu cumva gândirea utopică în construcţia oraşelor moderne a avut de-a face cu politica protestului, însă se poate argumenta faptul că reuşita parţială a unui posibil protest a făcut ca lucrurile să stea mai prost decât înaintea gândirii insuficiente a consecinţelor protestului. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în avântul reformist al planificărilor pseudo-moderniste în multe dintre oraşele din România, când rezultatul final a fost un disconfort eclectic de eseuri arhitecturale împrăştiate printre construcţii „patrimoniale” sau susţinute prin lobby circumstanţial. În final, nimic nu a rămas satisfăcut, nici viziunea comanditarului, nici orgoliul arhitectului, nici înţelegerea locuitorilor, nici curiozitatea turistului. În zilele noastre a ajuns să protesteze oraşul, ca un conglomerat de intenţii şi de rezolvări pragmatice, însă fără calitatea unei formaţiuni organizate. Personificarea antropomorfică a oraşului nu e o încercare poetică, ci o observaţie estetică. Estetica presupune o relaţie de fond între ceea ce cunoaşte şi simte cineva şi ceea ce constituie şi manifestă ceva. În acest sens, reacţia estetică are valoare cvasi-ştiinţifică dacă îndeplineşte condiţia împărtăşirii unei experienţe într-o comunitate căreia i se întâmplă acelaşi lucru. Ca atare, câtă vreme co-există mai multe comunităţi de gust într-un oraş, observaţia estetică partajată a locuitorului unei comunităţi poate să aibă o valoare chiar epistemică. Se poate cădea de acord că oraşul protestează împotriva tuturor. O reflecţie arheologică poate de-documenta observaţia comună că în construcţiile urbane ridicate, mai curând decât gândite, care dărâmă acum orice peisaj, nu s-a ţinut cont de design. Considerentele tehnice au dominat producţia de construcţii civile şi administrative, iar interesul de a ocupa un spaţiu s-a interpus plăcerii de a locui un design. Prin exacerbarea controlului pentru accesul facil la resursele oraşului şi prin ignorarea calităţii şi organizării vieţii cotidiene s-a construit un oraş care respiră mâhnire. În consecinţă, în anumite locuri oraşul pare

să se răzbune. De pildă, şantierele stradale ieşene nu sunt mai mult săpături utilitare ale constructorilor decât refuzuri ale oraşului de a se lăsa tranşat fără să vorbească despre trecutul său. La fiecare excavaţie, în fiecare axă a oraşului, comentează subconştientul arhitectural colectiv al altor oraşe de până acum, îngropate sub dealuri. Nu ştiu cât de mult ar funcţiona, aşa cum nu se poate decide nici reuşita gândirii moderniste utopice, crearea unui antidot împotriva protestului oraşului. Dacă privirea critică încercă să recartografieze condiţia locuirii într-un oraş excesiv tranşeizat, parcă pentru a se apăra ceea ce a fost demult pierdut în anti-planificarea improvizată a oraşului, un proiect de intervenţie (imaginată) locală ar putea funcţiona ca birou de relaţii secrete cu oraşul. De pildă, proiectarea unei piese de arhitectură mobilă, nomadică, situaţionistă, cu un vag potenţial de teatralitate, care să funcţioneze ca un spaţiu performativ în care oraşul să îşi găsească supapa răbufnirilor sale justificate împotriva locuitorilor vinovaţi de re-modernizări ale nemaipomenitelor eşecuri infrastructurale şi de peisaj, ar putea fi o tactică de protest critic şi estetic împotriva protestului la fel de justificat al oraşului hărţuit de pickhammere. Este cât se poate de adevărat că o astfel de declaraţie arhitecturală ar contraveni unui posibil contra-proiect, cu mult mai apreciat de mai mulţi locuitori sideraţi ai oraşului, respectiv un sublim proiect de voce-vociferare ridicată a oricărei forme de monument, într-un oraş în care istoria pare a scrie mult prea multă vocaţie de identitate pentru a mai lăsa vreun loc de răspăr şi pentru puţină revoltă faţă de judicioasa apologizare a tradiţiei culturale a fostului târg. Cu toată promisiunea perpetuă a monumentalizării spaţiilor publice pentru îmblânzirea furiei venită dinspre vestigiile oraşului şi în pofida muzeificării conştiinţelor cu rafinări ale colecţiilor memorialistice, într-o cultură frustrată de propriul ei prezent, desfigurarea arterelor oraşului predispune la căderi nervoase în amnezii metodice. Uităm de frumos, cum răspundeau copacii plimbărilor, uităm de linişte, cum se auzea vântul printre

“

De pildă, şantierele stradale ieşene nu sunt mai mult săpături utilitare ale constructorilor decât refuzuri ale oraşului de a se lăsa tranşat fără să vorbească despre trecutul său.

“

NE-A #01 | 2012 | dosar

“

“ CE SE ÎNTÂMPLĂ AFARĂ?

clădiri, uităm de reverie, cum străzile în pantă te ţineau pe dealuri. Acum, cu toată istoria noastră în sinapse, privim excavaţiile haotice, ascultăm sfredelirile ca o noapte de club cu o singură piesă de la deschidere până la închidere, şi simţim cum ne împotmolim în branhiile branconate ale reliefului, scufundat printre ţevi de canalizare. Răspunsul politic e simplu şi ne-au confirmat acest lucru, fără a servi neapărat drept model, taberele de protest ‒ chiar dacă ridicate în alte diferite contexte de insatisfacţie socială ‒ în Tahrir ori în răspunsurile civice ale „Occupy Mouvement”. Arhitectura radicală a corturilor ridicate în pieţile publice răspundea somptuozităţii trăirii în cercuri privilegiate şi cartiere exclusiviste, dar şi îndeplinea funcţia pragmatică a împuternicirii prezenţei

în locuri care aparţin tuturor şi din care se poate scrie o nouă istorie a ordinii sociale. Propunerea unei arhitecturi ipotetice şi relaţionale presupune un efect de imaginaţie care să creeze un forum pentru un răspuns critic faţă de protestul material şi cultural al oraşului. Piesa să fie extensibilă, acromatică, eventual vitrată. Nu e necesar să fie eco-prietenoasă, ieftină şi inteligentă. Important e să fie conspirativă, curativă şi suficient de anarhică pentru a nu lăsa vreo şansă deturnării ei instituţionale. Oraşul protestează, e în stare şi are suficiente motive să ridice probleme. Însă ce poate fi mai constitutiv unui oraş decât o formă respondentă de locuire, chiar şi în mintea noastră, în care, de pildă, cineva s-a oprit să citească o privire şi să contribuie la o intervenţie, locală.

NE-A #01 | 2012 | dosar

OCCUPY EXPERI MENTAL CULTURE! cum, dar mai ales când protestează arhitecții români? RENAISSANCE

Center din Detroit - patru cilindri de sticlă albastră în jurul unuia central este o vedetă incontestabilă şi poate fi văzut poate chiar prea des pe ecrane: conceptul hotelului cu atrium deschis pe toată înălţimea clădirii a demarat din Atlanta, de la Peachtree Center şi crează vertijuri vizitatorilor. Hyatt Atrium Hotels se găsesc astăzi peste tot, inclusiv la Budapesta, dar Renaissance Center rămâne totuşi vedeta genului. Dimpotrivă, există clădiri în care, noi fiind, se străvede nu viitorul, ci trecutul. Realismul socialist şi, în parte, post-modernismul sunt asemenea arhitecturi de “ariergardă”, îmbătrânite şi, în bună măsură, neputincioase. Deconstrucţia şi-a propus să se adăpostească în acest refuz al adăpostului confortabil şi, de la bun început, o face într-un mod programatic. Constructivismul se dorea tovarăş de drum al comunismului rus (şi, dacă nu a avut parte de beneficiile imediate oferite acestora de către Lenin, cu siguranţă a împărtăşit soarta lor sub Stalin), dar deconstructivismul este o demonstraţie cinică de abilitate intelectuală investită cu puterea de a manipula formele în moduri nemaivăzute până atunci. La limită, prin cuplul Eisenman-Derrida, putem vorbi despre înzidiri-ca-obiecte-ale-filosofiei celei mai noi; arhitectura pare că, în sfîrşit, iese dintr-o inerţie milenară în vremea căreia s-a mulţumit a importa concepte, teme, stiluri şi criterii de judecată valorică de oriunde altundeva decât din sine însăşi. Arhitectura românească este, cu excepţia anilor puţini ai lui Marcel Janco, una care şi-a refuzat experimentul, proiectivitatea, anticiparea.

Lipsită de motoarele “tradiţionale” ale unei avangarde cumsecade, ea se mulţumeşte să importe, să copieze, să nuanţeze sau, pur şi simplu, să stagneze. Dinscutăm despre influenţe, reacţii la aceste influenţe, dar niciodată despre priorităţi. Profesorul Alexandru Sandu, urbanist şi fost rector al Institutului de Arhitectură din Bucureşti, afirma adeseori în interviurile d-sale că nu s-au produs fapte culturale în arhitectura românească a ultimelor trei, patru decenii. În mod interesant însă, această lipsă de dimensiune culturală a arhitecturii edificate nu presupune cu necesitate o totală absenţă a cercetării care nu presupunea neapărat înzidirea, aducerea “în act” a proiectelor. Dimpotrivă, chiar. Anii șaizeci, șaptezeci și chiar optzeci, bunăoară, sunt terenul unor eforturi – discontinui, sporadice și individuale dar, mai cu seamă, fără consecinţă asupra discursului edificat al vremii – de cercetare arhitecturală pe care abia acum, când ele se suprapun peste cele două decenii pe cale să fi trecut după 1989, le re-descoperim. Documentându-mă pentru o – rămasă virtuală - expoziţie dedicată arhitecturii româneşti postbelice, am primit din partea colegilor din generaţia optzecistă – căci există şi un necunoscut optzecism arhitectural autohton, despre care, în afara modestelor mele încercări, nimeni, pare-se, nu a scris vreodată – o seamă întreagă de documente “de sertar”. Studii, proiecte, texte ale vremii, expoziţii locale sau participări la competiţii externe (cine mai ştie azi că România a avut mai multe participări la concursul mitterandist pentru Tête Defénse decât SUA? Sau că românii au luat cu regularitate premii şi menţiuni la competiţia dedicată arhitecturii de sticlă de la Shinkenchiku din Japonia?). Abia acum experimentele inter-artistice ale d-lui Ion Mircea

text: augustin ioan

Ceva din etimologia termenului de proiectare ne vorbeşte despre necesitatea de a protesta la adresa prezentului prin a anticipa, a pro-pune în permanenţă, prin intermediul proiectului de arhitectură, ceva în permanenţă inovator, provocator. Nou. Termenii la modă astăzi sunt diferiţi într-o oarecare măsură: “uncanny”, “unheimlich” sau acel “ne-acasă” heideggerian. Și totuşi, anxietatea pe care o produce “arhitectura proiectivă” (odinioară “de avangardă”, azi experimentală - ca în cartea lui Peter Cook din 1970 - dar întotdeauna “fantastică”, cum o proclamă eponim chiar titlul cărţii lui Conrads şi Sperlich din 1963) este, în durată lungă, una fertilă. Căci arhitectura proiectivă anticipează casele viitoare, nu rareori pentru a rămâne blocată în viitor fără a produce urmaşi reali. Multe filme SF se turnează şi astăzi în clădiri ale avangardei arhitecturale.

Enescu de la Costinești capătă importanța cuvenită, la fel cum reies la suprafață, tot prin comparația nefavorabilă contemporaneității, experimentele tehnologice cu structuri atipice pentru proiecte social-culturale și sportive, sau cele din arhitectura industrială a vremii. Iată un corpus de efort exploratoriu care părea să funcţioneze ca o supapă de defulare a presiunii acumulate din pricina realităţii din activitatea reală a industriei construcţiilor româneşti. Explorarea funcţiona aşadar ca evadare din contingent şi nu – aşa cum trebuie de fapt să se petreacă lucrurile - ca un motor al optimizării practicii curente; iată de ce şi acest tip de cercetare era unul care oferea mai curând utopii decât soluţii: acele clusters de locuinţe individuale neo-medievale, cu loc de muncă la parter, strânse împrejurul unor curţi comunitare, pe care Bienala Internaţională de la Sofia i le-a premiat lui Florin Biciuşcă – în ce fel puteau fi ele altceva decât dulci evadări din ghettourile de blocuri de prefabricate ale ultimului deceniu de dictatură? Modul în care trebuie discutat despre experiment în arhitectură este aşadar deja contaminat de înţelesurile pe care avangarda istorică, mai cu seamă aceea occidentală, i le-a conferit conceptului. Prin urmare, discutăm despre experimentalişti ca despre „detaşamentul de avangardă” al artiştilor, cei ce se despart de starea de fapt – văzută fără excepţie drept retrogradă, academizantă, epuizată istoric – prin a o lăsa în urmă. Politic, ei sunt radicali şi excesivi: revoluţionari de toate denominaţiile, de regulă aflaţi la stânga spectrului politic, practică retorica desfiinţării status-quo-ului - manifestul, lozinca – şi îi descrie cel mai bine fractura ca topos al artei lor. Regula este

opoziţia, despărţirea de ceea ce este discurs dominant/dominator atât în societate (faţă de care practicanţii experiemntului se despart prin boemă) cât şi în artă. Ei doresc să rescrie societatea deodată cu arta care acesteia îi – horribile dictu! – place. Ajunşi aici, este bine poate să precizăm că, în sensul strict al termenului, experimentul aproape că lipseşte în arhitectura românească postbelică. Nu există neo-avangardă, nici experiment radical, cu atât mai puţin opoziţie deschisă şi totală faţă de discursul predominant. Acolo unde există despărţire faţă de acest discurs al establishment-ului, el este lipsit de program şi de sistemă, este izolat, ascuns în limburile societăţii totalitare: nemanifest. Cred însă că termenul cheie pentru a începe discuţia despre experimentul românesc este acela de „context”. Nu putem vorbi aşadar doar despre experiment, fără să menţionăm contextul căruia i se adresează şi faţă de care artistul experimentator se situează obligatoriu în răspăr. Dragoş Gheorghiu face o analiză temeinică a ceea ce, în diferenţă faţă de context, poate fi investigat în căutare de experiment, după cum, pe de altă parte, el priveşte la discursul oficial ca la unul în perpetuă re-localizare, capabil să colonizeze acele pliuri care i-ar putea scăpa controlului pe care altminteri îl exercită asupra întregii societăţi. Văzute, în termeni deleuzieni, drept „spaţii de fugă”, mediile artistice au fost supuse în anii de dictatură unui control încă mai riguros decât câmpul societal în ansamblul său. De îndată ce putea să pară că se coagulează un tip de discurs „escapist”, el era de îndată fie recuperat de chiar discursul oficial, fie redus de îndată la tăcere. Acele zone care puteau

NE-A #01 | 2012 | dosar

“

Cred că o arhitectură nu poate supravieţui fără încercări repetate de a se înnoi, de a se repune pe sine însăşi în perpetuă discuţie. Dacă această dimensiune auto-reflexivă lipseşte prea mult unei culturi - de orice gen, dar mai cu seamă uneia deja conservatoare în chip imanent, cum este cea arhitecturală - ea încetează de a mai reprezenta vreun interes, implodând curând.

“

fi controlate mai uşor puteau fi îngăduite să supravieţuiască însă, drept posibile supape deopotrivă pentru artişti şi pentru publicul lor, mai cu seamă acolo unde puterea însăşi întrevedea câştiguri viitoare. Este cazul de pildă cu acele experimente legate de folclor, arhitectura vernaculară şi tot acel câmp de investigare neo-primitivă care a impregnat atât de puternic arhitectura românească în anii şaptezeci şi optzeci, încât persistă şi astăzi aproape neatins. Se amestecau aici Blaga cu Noica; meditaţia transcendentală cu Matyla Ghyka şi proporţiile sale divine; masoneria cu pitagoreicii şi traseele regulatoare ale casei ţărăneşti cu cele ale piramidei lui Keops, via Brâncoveanu şi conacele sale peri-bucureştene. Post-modernismul românesc, atât cât a fost şi aşa cum a fost , era informat de acest discurs snobtradiţionalist, care, în raport cu ceea ce se întâmpla în discursul arhitectural majoritar, îndeplineşte, chiar dacă paradoxal, condiţia de alteritate pe care o presupune experimentul. La capătul cel mai conservator al acestui tip de discurs, experimente sunt şi acele îngemănări dintre tradiţionalismul cel mai rezistent – de care anterioare asocieri politice cu extrema dreaptă nu sunt străine – şi arhitectura contemporană. Înţeleg că este riscant să vorbim despre experiment în cazul operei lui Constantin Joja, mai cu seamă în ceea ce priveşte ipostazele sale teoretice. Cu toate acestea, studiile sale de înnoire a expresiei – pe o rută aparent ocolitoare: prin explorarea tradiţiei – merită însă mai mult decât desuetudinea şi uitarea în care au căzut deodată cu comunismul naţionalist de care, din nefericire, nu pot fi disociate. Tot în acele vremuri, un mediu interesant de experimentare – folosit cu mult mai copios atunci decât acum de către arhitecţi – îl reprezentau concursurile de arhitectură. Este mai puţin ştiut că arhitecţii din est au fost mai prezenţi la concursul pentru capul de perspectivă al cartierului parizian Defénse decât cei japonezi sau americani, bunăoară. În acei ani optzeci, tentativa apare aproape eroică. Ieşirea în afară înseamna evadarea din discursul local, cu toate limitările şi riscurile sale; prin urmare,

putea să reprezinte un teren propice pentru alternativă. Premiile obţinute de echipe româneşti la concursul Schinchenciku dovedesc acelaşi interes pentru „evadare” – geografică, dar şi din ordinea, excesivă, a discursului. Plasez în acelaşi context, dar cu mai multă precauţie decât în cazul concursurilor, o parte semnificativă a lucrărilor – executate, dar mai ales neexecutate – destinate străinătăţii. Lumea a treia nord-africană sau peninsulararabică, pe alocuri şi Africa neagră, conţin destule lucrări semnate de arhitecţii români. Revista Octogon le va dedica un număr special, întrucât ele nu verifică în aceeaşi proporţie criteriul experimentului: făcute de antreprize de stat, puternic controlate atât la plecare (i.e. în România) cât şi la sosire (i.e. adesea în regimuri totalitare mai aspre decât cel de acasă), lucrările româneşti din străinătate sunt cel mai adesea colective. Prin urmare, se diferenţiază destul de sensibil de concursuri, unde participarea era individuală sau pe echipe mici, în afara temelor de proiectare ale statului şi fără asistenţa sau supravegherea acestuia. Este evident că o parte dintre participanţii la concursurile obscure pentru ceea ce va deveni ulterior ansamblul Casa Republicii-Victoria Socialismului erau convinşi că experimentează – şi chiar o făceau, fără să ştie că participau la inventarea unui nou conformism de stat: unul antimodern, retrograd, lipsit de cultură arhitecturală şi anti-urban. Probabil – devotați tovarăși de drum sau doar ființe manipulabile - erau convinşi că se află în posesia acelor abilităţi necesare pentru a manipula, la rândul lor, Clientul/ Statul, care se identifica aici cu şeful regimului. Unii s-au crezut chiar în proximitatea unui pact faustic de genul celui făcut de Speer, precum biata Anca Petrescu. Alţii au crezut că vor avea libertatea ca, în oceanul de galimaţii, să strecoare „bofillisme” dintre cele mai stricte, așa cum reise dintr-o serie de interviuri de istorie orală pe care le-am făcut în anii nouăzeci cu arhitecți dintre cei ce au lucrat acolo. Or, s-a văzut ulterior că s-au înşelat cumplit. Puţini au recunoscut-o, precum dl. Alexandru Beldiman. Mulţi o perpetuează încă, explicând, explicând, explicând…

Dar tot anii post-belici ne propun, cu un început situat chiar în primii ani cincizeci, un mod aparte de „experiment”. Retraşi în acele zone ale arhitecturii care erau mai puţin interesante pentru puterea totalitară în a fi reprezentată monumental, unii autori s-au exersat de pildă în arhitectura industrială. Că există o fractură între arhitectura monumentală a puterii administrative sau politice – şi cea socială, respectiv „tehnică”, nu mai este un secret pentru nimeni. Că şi acele programe sociale care erau secunde în raport cu obiectivele primordiale ale puterii se puteau constitui în teritorii ale experimentului, iarăşi este banal. Acestei lipsă de proeminenţă socială şi urbană îi datorăm de pildă multe dintre reuşitele programelor de sport, industriale sau, cu osebire, cele pentru tineret care s-au realizat în anii optzeci de echipe succesive aflate sub bagheta lui Emil Barbu Popescu. În numărul omonim din ziarul Arhitext pe care i l-a dedicat în 1991, Radu Drăgan numea „arhitectură paralelă” această formă de blând evazionism care a produs lucrări remarcabile. Sintagma se susţine în măsura în care definim termenul care lipseşte, contextul cu care era „paralelă” această arhitectură care scăpa celui mai strict control etatist, dar nu oricărei forme de control. Desigur, nu toată această arhitectură, chiar atunci când este deosebit de riguros sau de interesant rezolvată, verifică şi criteriul experimentului. Folosirea unor structuri atipice pentru practica curentă din România, până la tridimensionalele metalice, ciudat de puţin practicate într-o ţară cu atât de mult oţel cum era România anilor acelora – aşa cum e cazul sălilor de sport ale lui Ion Mircea Enescu – este de recuperat ca procedeu experimental. Ceea ce trebuie însă spus este că s-au dus de haram două decenii, în care experimentul nici nu a fost practicat, nici încurajat. Doar Anuala OAR București a deschis calea proiectelor, dar nu mizează nici ea, încă, pe experiment, ci doar pe absența – deocamdată – a edificării. Or, încurajând doar lucrări terminate, sau lucrări neterminate încă, se contribuie la instituirea unui conformism înspăimântător, cel care umple sălile de expoziţie şi izolează unele de altele puţinele opere demne de remarcat. Şcoala este un

teren propice pentru o atare îndeletnicire şi ultimii ani par să fi declanşat o serie de resorturi în acest sens. Schimbarea curriculară va produce cu siguranţă efecte pozitive în timp mediu. Dar faptul că studenţii care s-au remarcat în USA la concursul pentru case în copaci, bunăoară, erau dintre cei ce obţinuseră note mici la schiţa cu aceeaşi temă şi, deci, nu printre cei „emininke” (după opinia dascălilor lor) ar trebui, poate, să îi îngrijoreze măcar pe aceştia din urmă. Cred că o arhitectură nu poate supravieţui fără încercări repetate de a se înnoi, de a se repune pe sine însăşi în perpetuă discuţie. Dacă această dimensiune auto-reflexivă lipseşte prea mult unei culturi - de orice gen, dar mai cu seamă uneia deja conservatoare în chip imanent, cum este cea arhitecturală - ea încetează de a mai reprezenta vreun interes, implodând curând. Arta supravieţuieşte lepădându-se sistematic de sine însăşi. Or, arhitectura românească este, din nefericire pentru viitorul ei, oricum una lipsită de la început de gena cercetătoare. De la lucrul Şcolii Naţionale încoace, investigarea noului nu a mai reprezentat tendinţa dominantă.

NE-A #01 | 2012 | dosar

DACĂ

cineva n-ar sti că media exagerează tot timpul, ar putea trage concluzia – la fel cum o face Süddeutsche Zeitung – că Bienala de arhitectură de la Veneția chiar este cea mai importantă expoziție de arhitectură. Cu toate că, în acest caz cred că termenul ‘expoziție’ nu este folosit cu sensul lui extins, în schimb se pastrează doar ideea de eveniment din definiția lui. Cu alte cuvinte ceea ce se petrece este o întalnire între specialiști, un târg în sensul în care se prezintă niște produse. Majoritatea criticilor esuează până și în a pune la îndoială scopurile expoziției, concluzionând că adunarea, întalnirea, păstrarea rețelei este aspectul cheie. Asta pe de o parte! Aș vrea să susțin totodată că felul sub care Bienala percepe argumentul teoretic își pierde constant din importanță începând cu prima ediție din 1980 - Strada Novissima avândul pe Paolo Portughesi curator. 43

Până și importanța pe care o are pentru participanți este foarte scazută în comparație cu Bienala de artă. Așa că haideți să nu ascundem adevărul. Acest eveniment este un dans macabru costisitor. Într-un oraș jefuit (o expoziție închinata jafului) hoarde de turiști (arhitecți) se desfăsoară de-a lungul unei infrastructuri deteriorate pentru a-și satisface micile plăceri burgheze pentru educație (în cazul arhitecților: orgoliul, invidia, suspiciunea). Până și farmecul pe care vizitatorii ar trebui să îl simtă este pătat și denaturat de către mass-media pentru care un starhitect nu se deosebește în nici un fel de un filmstar. În realitate totul este gol pe dinăuntru, intens, obositor, mohorât, plictisitor. Nu se mai pune problema discuțiilor vii și a criticii pe temele arhitecturii contemporane, în schimb avem de-a face cu cochilii goale pe dinăuntru, conservatoriste și probabil populiste încărcate cu înțelesuri timide. Ce Bienală frumoasă am fi avut dacă ar fi fost inițiate forumuri și ar fi fost discutate

WOLF D. PRIX

despre Bienala de arhitectură de la Veneția

teme, ceea ce ar fi creat oportunitatea de a privi în spatele cortinei unde se iau deciziile, în schimbul unor expoziții plictisitoare. Priviți spre exemplu disputa din jurul gării din Stuttgart. Sau motivele care fac costurile pentru unele clădiri remarcabile să explodeze, ca de exemplu Elbe Philharmonic Hall. Argumentele politice implicând moscheele și minaretele, cu alte cuvinte disputele legate de localizarea unei idei. De ce piața pentru locuințele unifamiliale din Statele Unite s-a prabușit și cum puterea politică este transmisă prin arhitectura asezărilor. Aceste subiecte ar fi demne de abordat – nu cine este și cine nu este un star arhitect. În schimb avem de-a face cu ‘People meet in architecture’ și acum ‘Common ground’. Cu alte cuvinte: compromisul. Nici că s-ar putea mai rău! Această situație trezește o imagine de carnaval venețian – ne putem și imagina toți arhitecții îmbrăcați asemenea lui Pierrot, înconjurați de critici în măsti de carnaval

dansând dansul banalului, sau, mai bine, arhitecții cântându-și ultimul cântec într-o gondola ce se scufundă, asemenea orchestrei titanicului, în timp ce afară, în viața reală negustoria noastră se adâncește în irelevanță și lipsă de putere. Toate acestea pentru că politicienii și managerii de proiect, investitorii și birocratii decid de vreme bună asupra mediului nostru construit. Nu arhitecții. În timp ce în Rusia artiștii rezistă cu încăpățânare împotriva regimului totalitar, actualul director al Bienalei consideră aceste lucruri ca fiind obstacole pentru profesia noastră și explică într-un interviu că spațiul trebuie detașat de geniu. Cineva ar trebui sa îi arate Pussy Riots pentru a-l face să înteleagă intr-un final în ce societate trăim. Mai mult, consider că Bienala de arhitectură de la Veneția trebuie reorganizată.

NE-A #01 | 2012 | dosar

one did not know that the media constantly exaggerates, one could almost conclude – as the Süddeutsche Zeitung has – that the Venice Biennale of Architecture really is the world’s most important architecture exhibition. However, I believe that the word “exhibition” is not intended to describe an exhibition in this case, rather that the notion only designates the event per se. In other words an industry meeting, like a product fair. Other critics fail to even question the purpose of the exhibition, rather they immediately conclude that the coming together, the meeting, the networking is the key aspect. That’s that! I would like to maintain at this juncture that the meaning of the Venice Biennale of Architecture for theoretical arguments has been increasingly losing significance since its beginnings with the Strada Novissima by Paolo Portoghesi in 1980. Even the personal significance for the participants is very low when compared to the Art Biennale. So let us not deny the truth. This event is an expensive danse macabre. In a city of plunder (an exhibition of plunder) hordes of tourists (architects) roll along broken infrastructure in order to satisfy their petit bourgeois desire for education (in the case of the architects: vanity, envy, schadenfreude, suspicions). Even the glamour that the visitors are supposed to feel is staid and faked by the media for whom a star architect is like a film star. In truth it is all hollow, arduous, exhausting, bleak and boring. It is no longer about lively discussion and criticism of topics in contemporary architecture, but rather about empty, conservative and perhaps populist shells that are charged with feigned meaning. What a great Architecture Biennale it would have been had they established forums and put out themes which would have provided a chance

to look behind the scenes at the decision-making, instead of boring exhibitions. Take for example the dispute about the train station in Stuttgart. The reasons for the cost explosion for prominent buildings such as, for example, the Elbe Philharmonic Hall. The political arguments about mosques and minarets, in other words the disputes about the localisation of an idea. Why the market for single-family homes in the USA has collapsed and how power politics is conducted through settlement architecture. These topics would be worthy of discussion – not who is and who is not a star architect. However, instead of that we face: “People Meet in Architecture” and now “Common Ground”. In other words: compromise. It cannot get any worse! This situation conjures an image of the Venetian carnival – one can imagine all the architects in Pierrot costumes surrounded by masked critics and dancing the Dance Banale, or, even better, the architects are playing on a sinking gondola like erstwhile the orchestra on the Titanic playing their last song, while outside in the real world our leaky trade is sinking into powerlessness and irrelevance. This is because politicians and project managers, investors and bureaucrats have been deciding on our built environment for a long time now. Not the architects. While in Russia artists are stubbornly resisting the authoritarian regime, the current director of the Architecture Biennale considers these characteristics to be obstacles for our profession and he explains in an interview that space must be taken from the genius. One would have to show him Pussy Riots in order for him to finally understand our society. Furthermore, I consider that the Venice Biennale of Architecture needs to be reorganised.

NE-A #01 | 2012 | dosar

PLAY MINCU text: ioana calen photo: vlad eftenie

Emil Ivănescu, curatorul proiectului, este lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, vicepreședintele Ordinului Arhitecților din România pe București și curatorul celui mai important eveniment local de arhitectură, Anuala de de Arhitectură. Paul Popescu este artist new media și fondatorul primului laborator de artă transmedia și tehnologie din București, Modulab. Ioana Calen este teoretician, consultant în comunicare și imagine și curator la Modulab. Laura Iosub este studentă la master la Facultatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” și Ana Constantinescu este co-organizatoare a unor workshopuri de design și urmează cursurile de masterat ale facultății de arhitectură. Irina Bogdan este specialistă în design parametric și interactiv și a organizat workshopuri și conferințe de arhitectură avansată și fabricație digitală.

NE-A #01 | 2012 | dosar

Pavilionul Play Mincu a fost conceput ca o instalație interactivă construită în jurul conceptului de timbru de arhitectură, ce interoghează nu structurile arhitecturale ci mai degrabă suprastructurile arhitecturii și fața ei invizibilă. Jocul pe care îl urmărește pendulează între latura creativă și inovatoare a acestei profesii și limitele impuse în cadrul procesului birocratic sau în relația cu clientul. Cititorul este invitat astfel într-un playground alegoric în care poate privi arhitectura prin prisma relațiilor de putere ce apar între arhitecți și clienți, între arhitecți și societate dar și instituțiile de guvernare, și care sunt faliile prin care arhitectura devine ea însăși un instrument extensiv de guvernare.

Expoziția Play Mincu – Pavilionul României la cea de-a treisprezecea ediție a Bienalei de Arhitectură de la Veneția a fost susținut de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și a fost realizată în parteneriat cu Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția și Uniunea Arhitecților din România.

SPAȚIUL

pavilionui este organizat în trei părți. Prima parte face trimitere la tradiție și istorie, precum și la statutul arhitecturii în conștiința națională și reprezintă o colecție de timbre poștale de arhitectură, atât românești cât și străine. Imaginile de pe timbre reflectă felul în care oficialitatea privește arhitectura prin selecțiile clădirilor prezentate pe timbre dar și prin felul în care sunt reprezentate și valoarea filatelică a acestora. Timbrul este componenta culturală în cadrul expoziției și este văzut ca mostră a iconografiei cultural-politice care dirijează, prin felul în care reprezintă arhitectura, o anumită atitudine națională față de acest domeiu. Văzută de pe timbrele poștale, arhitectura românească merge în două direcții: cea monumentală, încărcată de putere și cea vernaculară, cu elemente folclorice. Însă din punct de vedere vizual, timbrul poartă o sensibilitate specială a mesajului, adesea schematică, dar valoroasă la nivel stilistic. Constrastul care se crează între mărimea naturală adesea monumentală a clădirilor reprezentate și fragilitatea timbrului ca obiect filatelic pune și mai mult în valoare frumusețea arhitecturii. În a doua parte a expoziției, vizitatorul este simbolic investit cu puterea judiciară care transformă planurile arhitecților în documente oficiale prin intermediul timbrului sec notarial, fiind încurajat să se joace cu o serie de ștampile notariale reprezentând schițe de arhitectură românească și o selecție internațională de citate despre arhitectură, pe care aceștia le embosau pe stickere în formă de timbru. Vizitatorii din primele trei zile ale expoziției au epuizat întregul stoc de 10 000 de timbre au le-au fost puse la dispoziție în boluri. “Îmi este atât de rușine! Mi-am făcut 15 stickere”, ne-a dezvăluit o jurnalistă la ieșirea din pavilion. Majoritatea se jucau și cu cele două prese tipografice minaturale pentru a-și face cărți poștale (își imprimau textul

curatorial pe o parte) iar în locul în care trebuie scris mesajul lipeau stickerele embisate in pavilion cu citate din arhitectură. Expoziția a comunicat, astfel, cu oameni din diferite regiuni ale lumii, care au primit din partea prietenilor aceste vederi. Arhitecții operează în general pe trei nivele de birocrație: birourile de arhitectură, ordine și uniuni ale arhitecților și aparatul de stat care îi reglementează activitatea. Poziția de putere a acestei profesii este garantată de instituțiile în cadrul cărora aceasta operează. Ștampila notarială este un simbol al autorității oficiale, convertit în cadrul pavilionului în instalații mecanice cu ajutorul cărora vizitatorii embosează imagini sau citate despre arhitectură pe stickere care devin astfel obiecte colecționabile, pot fi luate acasă sau trimise prietenilor pe cărți poștale. Un alt aspect asupra căruia instalația Play Mincu încearcă să ridice probleme este dimensiunea normativă a arhitecturii și felul în care arhitectul își asumă funcția instrumentală în relație cu societatea. Normele legale în care arhitecții se încadrează în exercitarea profesiei lor funcționează ca un cadru limitativ, dar în același timp acest cadru este construit în colaborare cu specialiștii în arhitectură și urbanism (care își doresc în secret să se elibereze, de fapt, de propriile reguli). Arhitectura crează, pe de altă parte, norme ale locuirii, influențând în mod direct viața și acțiunile indivizilor. În raport cu beneficiarii, arhitectura joacă un rol dublu: atât de eliberare (prin crearea unui sațiu privat) cât și de oprimare (prin impunerea unor limite, direcții etc. spațiale). Jocul acesta este diferit în cazul proprietarului, al cumpărătorului, al chiriașului sau al oamenilor care interacționează din exterior cu clădirile. Normele sociale derivate din arhitectură își află legitimitatea în caracterul oficial al documentelor arhitecturale și pot fi citite ca o reflecție a politicilor publice ale societăților în care operează. Obiectele de arhitectură și planurile urbanistice au nu doar o funcționalitate practică, ci și una politică. Un exemplu este felul în care regimul Ceaușescu s-a folosit de arhitectură ca

NE-A #01 | 2012 | dosar

instrument de control și oprimare: Casa Poporului funcționa ca un instrument de intimidare chiar dacă în titlu era destinată, ironic, chiar celor care erau obligați să trăiască în apartamente mici și prost isolate tocmai pentru a se putea supraveghea reciproc mai ușor; iar această formă de oprimare persistă prin intermediul arhitecturii mult timp după căderea regimului. “Tema bienalei, Common Ground, reprezintă fundația conceptuală a pavilionului Play Mincu, întrucât ne-am dorit să identificăm un teritoriu comun arhitecților indiferent de naționalitate, stil sau filosofie. Iar acest loc comun este jocul de putere între arhitecți, beneficiari (public) și oficialitate, dar și jocul dintre impulsurile artistice, creatoare și inovatoare ale arhitectilor versus normele în care arhitectura este obligată să opereze și sistemul birocratic în care se produce ea”, spune Emil Ivănescu, curatorul pavilionului. A treia parte a expoziției vorbește despre trecerea de la o paradigmă mecanică în arhitectură la una digitală, trecând prin procesul de materializării, și constă într-o instalație de proiecție video în cadrul căreia imaginile unor timbre de colecție sunt scanate termic și transformate în

sunete pe care publicul le poate sculta la căști. Partea media-interactivă a expoziției a fost realizată în colaborare cu laboratorul trans-media Modulab iar sunetele corespunzătoare fiecărei ștampilă notarială au fost realizate de Silent Strike. Figura centrală a expoziției este arhitectul Ion Mincu, creatorul arhitecturii românești moderne, văzut ca o figură emblematică pentru toate fațetele profesiei de arhitect: vine cu o puternică forță creativă și inovatoare, dar este în același timp adânc angrenat în mecanismele politice și birocratice ale arhitecturii. În interiorul pavilionului vizitatorul se joacă de-a Mincu, fiind simbolic investit în cadrul expoziției cu același tip de putere pe care arhitectul și-o exercită asupra societății dar și pe cea pe care o suportă din partea societății. Instrumentul acestei puteri este, în acest caz, ștampila notarială, care investește schițele de arhitectură cu putere oficială (fără ștampila notarială documentele sunt doar desene pe hârtie, însă după obținerea timbrului sec notarial acestea se transformă în acte oficiale, văzute în acest caz ca o extensie a aparatului de guvernare).

NE-A #01 | 2012 | dosar

ISTORIA ÎNTR-UN GLONȚ text: georgiana șerbănoiu foto: 1989 Timișoara

APARENT,

PROTÉST ~e n. 1) Manifestare deschisă prin care o persoană își exprimă dezacordul față de o acțiune socotită ca fiind ilegitimă sau injustă.

dicționarul limbii române oferă o definiție destul de seacă a ceea ce înseamnă protest, acest termen înglobând o gamă mult mai largă de atitudini, de trăiri sufletești și de dorințe. De fapt, se poate spune că dorința este rădăcina protestului, crezul în altceva decât ceea ce a fost până acum este catalizatorul, iar omul este cel ce desăvârșește, prin acțiunile sale, actul complet de “protest”. Putem afirma, desigur, că există zeci de tipuri de protest. În mod normal, când spunem acest cuvânt, avem în minte revoluționari furioși, gloanțe zburând în stânga și în dreapta, scandări dure și oameni vădit atinși de înverșunare, porniți să distrugă, să cotropească. Revoluția română de la 1989 este cel mai elocvent tip de protest din această categorie. Astăzi mai există încă urmele gloanțelor pe fațadele clădirilor, lăsate acolo ca niște cicatrici dintr-un război de eliberare. Poate un element arhitectural, altminteri fără deosebită valoare, să devină simbol prin faptul că păstrează aceste cicatrici? Pot aceste semne să sugereze dorința de libertate, dusă până la sacrificiul suprem? Înclin să cred că da. Avem nevoie de acest tip de mărturie? Avem nevoie să ni se reamintească mereu de jertfa unor oameni care au luptat pentru un ideal? Din nou, înclin să cred că da. Noi, ca oameni, suntem sortiți să repetăm greșelile trecutului dacă nu avem în fața ochilor ceva ce să ne reamintească mereu de o pagină sângeroasă a istoriei noastre. Într-o anumită masură, putem afirma că acele simboluri nu țin neapărat de mândrie, cât de frică. Acelea sunt semnele care ne avertizează cât de ușor poate fi pierdută libertatea și cât de greu se recâștigă. Două clădiri, contradictorii în primă instanță, își pot caștiga același titlu, de martor mut al trecutului. Mă gândesc acum la Palatul Löffler, din Timișoara, un monument istoric și arhitectural în sine, având valoare intrinsecă, și una dintre casele de pe strada 15 Noiembrie din Brașov. Ambele

devin simboluri ale libertății, indiferent de gradul de valoare arhitecturală, ambele ne aduc aminte de un anumit context politic, căpătând valoare extrinsecă. Putem lua exemple și din alte țări, desigur. Trebuie doar să privim puțin peste gard, în stânga și în dreapta, înspre Egipt și înspre Marea Britanie unde, mai deunăzi, oamenii nemulțumiți au ieșit în stradă pentru lucruri în care ei credeau. Într-un fel, se poate spune că au ieșit pentru demnitate, animați de o dorința comună pentru dreptate, susținându-și cauza. Deosebirea, însa, constă în faptul că egiptenii au protestat împotriva unui regim totalitar, în timp ce englezii au manifestat împotriva măsurilor de austeritate impuse de criza economică. Totodată, revoluția din Egipt a încercat să fie reprimată brutal, ajungându-se la un număr oficial de 846 de victime. Putem compara protestele din Egipt cu protestele din Libia, din același an, scopul ambelor fiind îndepărtarea de la putere a ceea ce oamenii considerau a fi un regim dictatorial. Desigur, teorii ale conspirației au existat, exista și vor exista, dar important este felul în care oamenii au ajuns să se coaguleze în jurul unei idei și să fie în stare să se sacrifice pentru ea. Pe mine nu mă interesează cauzele din care s-a produs o manifestație de acest gen, cât metodele prin care oamenii au reușit să se adune, să se exprime si să lupte. La fel de tare mă interesează prin ce metode se poate manipula o masă atât de mare de oameni. Nu trebuie să fim ipocriți și să ne mințim că, cel puțin la început, toți oamenii respectivi au fost animați de sentimentul (înălțător, e drept) al libertății. La început, în mod sigur, au fost, daca nu “manipulați”, măcar “influențați”, inoculându-li-se o idee în care ei au crezut. Întotdeauna există un pretext, speculat la maximum de cei care au interese în manipularea maselor. Însă, cel mai interesant lucru este cum oamenii au ajuns să își însușească aceste idei, să le simtă și să ajungă să fie în stare să se jertfească pentru ele. Prin ce mecanisme funcționează această determinare care te face să mergi până în

pânzele albe pentru o idee care, poate, nici măcar nu este a ta? În Anglia, ca și în România, protestele au avut loc din cauza tăierilor salariale impuse de criza economică. Aici putem vedea o alta față a oamenilor, fața lacomă, egoistă, fața care nu poate și nu dorește să înțeleagă mecanismele economiei de piață. Nu îi condamn pe acești oameni, este absolut normal să fii nemultumit în momentul în care munca ta nu este remunerată corespunzător. Înteleg protestele pașnice, delegațiile trimise la autorități și încercările de negociere, pot intelege chiar și greva foamei, deși nu sunt de acord cu ea. Ce nu pot înțelege este dorința acestora de a distruge, de a incendia, de a intoxica totul în jur. Nu pot înțelege de ce este necesară spargerea geamurilor magazinelor, vandalismul, înjurăturile și bătăile. Nu pot înțelege mecanismul acesta care îi transformă pe oameni în niște fiare, gata să distrugă tot ceea ce nu le aparține. Nu stiu de ce fel de sentiment sunt cuprinși când se decid că dacă ei suferă, toți ar trebui să sufere, atentând astfel la proprietăți private sau chiar la viețile unor oameni inocenți. Geamurile sparte de gloanțele autorităților sau de pietrele vandalilor se repară. Clădirile, ciuruite de gloanțe și mânjite de sânge sau, din contră, mutilate de către protestatari, acești martori muți, obiectivi și implacabili ale evenimentelor, se pot repara, sau pot fi conservate în această stare, ca simbol pentru generațiile următoare. Viața își reia cursul firesc. Peste proteste se așterne liniștea. Doar uneori, când mai ridicăm privirea pe câte o fațadă și vedem niște găuri, clatinăm din cap, amintindu-ne ce s-a întamplat și gandindu-ne că “Degeaba au murit copiii ăia la <<rivoluție>>. Tot anapoda merg toate.”.

NE-A #01 | 2012 | dosar

STREE între performativ și memorie digitală

ET ART text: edith lazăr foto: banksy

Arta stradală este un fenomen în plină desfăşurare. Chiar dacă a depăşit perioada sa de practică inedită, respectiv ieşirea din zona underground, ea continuă să suscite interes datorită mediului în care se desfăşoară. Spre deosebire de spaţiul galeriei de artă care modifică percepţia obiectelor expuse, adică permite obiectelor să devină artă datorită ideilor de artă care sunt proiectate asupra lor1, oraşul, în schimb, este un spaţiu eterogen şi instabil, aflat în permanenţă sub semnul transformărilor. Mai mult decât atât, intervenţiile realizate în spaţiul public sunt întotdeauna reglementate de către autoritate şi în raport cu ideea de proprietate. Însă pentru cei implicaţi în experimente creative aşa cum sunt graffiti sau alte practici de artă stradală, spaţiul public a devenit mediul propice de lucru, pe de-o parte pentru că în cadrul acestor acte artiştii se pot lipsi de medierea sistemul artei, iar pe de altă parte fiindcă presupune şi o apropiere diferită a publicului. Maniera în care suprafaţa vizuală publică este tratată, printr-o intervenţie directă, constituie motivul principal pentru care arta stradală – de obicei graffiti-ul – este cel mai adesea acompaniată sau înţeleasă din perspectiva ilegalităţii, tocmai fiindcă lucrările ies din convenţia prestabilită de utilizare a imaginilor şi a modalităţilor de intervenţie în spaţiul public.

NE-A #01 | 2012 | dosar

PREJUDECATA

s-a format pornind de la ideea greşit înţeleasă că spaţiul public ar fi, prin acea reglementare a autorităţii, un teritoriu neutru. Spaţiul public nu a fost niciodată un spaţiu neutru, din contră, el reprezintă teritoriul unor nenumărate lupte pentru putere, a unor serii de acte performative, de intervenţie şi deturnare constantă care vizează cutume, modele predefinite şi puteri hegemonice, într-o manieră mai mult sau mai puţin evidentă din punct de vedere vizual – un spaţiu al educaţiei şi, simultan, unul al experimentelor. Bătălia pentru vizibilitate are în vedere uzul imaginilor, deoarece în societatea actuală ele deţin rolul central în formarea percepţiei pe care o avem despre lume, înţelegerea ei, precum şi construirea relaţiilor de comunicarea. Astfel, experienţa noastră vizuală este în mod primar o experienţă a imaginii, fie ea fotografică, cinematografică sau a ecranelor. Fascinaţia faţă de imagini a condus la o exploatare masivă şi, drep consecinţă, la o supra-saturaţie imagistică. Nu fără motiv cultura vizuală contemporană a ajuns să fie determinată tocmai de imaginea produsă şi/sau transmisă de aparate.2 În cadrul public, acest aspect s-a tradus în termeni de utilizare a tehnologiei digitale pentru panourile, afişele sau ecranele publicitare care împânzesc străzile, pereţii, clădirile sau chiar mijloacele de transport în comun, cu imagini ale diferitelor produse (comerciale sau culturale). Problema pe care o ridică excesiva întrebuinţare a imaginilor poate fi rezumată la posibilitatea de a expune şi la regula vizibilităţii. Distribuţia vizualului în spaţiul public ţine de un sistem ce reuneşte perspective şi modalităţi referitoare la ceea ce poate fi vizibil, auzibil, spus sau gândit, set coordonat atât de autoritate precum şi de obişnuinţele morale şi estetice ale comunităţii. Imaginile publicitare, reclamele şi mesajele lor sunt deja garantate în regim legal. În funcţie de manifestările lor şi de accepţiunea societăţii în ceea ce le priveşte, noi forme pot fi incluse sau excluse. Sistemul artei este singurul care poate depăşi aceste convenţii în

plan public reuşind, totuşi, să rămână acceptat.3 Însă arta stradală contestă regimurile de vizibilitate: atât cel legal şi instituit de guvern, apoi pe cel al artei, precum şi pe cel al esteticii sociale. Practicile artistice stradale scapă de funţionalism şi de ordinea urbană – cazul imaginilor publicitare –, realizând deviaţii şi chestionări ale spaţiului public. Astfel, ajunge ca simpla prezenţă a tagg-urilor, a desenelor pe pereţii clădirilor sau a unor obiecte ce nu se potrivesc spaţiului public să fie percepută ca intruziunea şi act subversiv, iar asta pentru că, prin contrast, ele pun în prim plan rolul imaginilor ca persuasiune şi monopol comercial. Graffiti-ul în special – de la tagg la arta murală –, prin forţa sa vizuală, refuză şi modifică utilizările prescrise ale imaginilor în mediul urban. Visele şi imaginaţia se întind pe pereţii oraşului fără a respecta relaţia produs-receptorachiziţie. Expresii precum graffiti, past-up (lucrările tipografice – în cerneală, ne-digitalizate; desenele pe hârtie transpuse direct pe perete) sau stickerele, întrerup omogenitatea vizuală şi predictibilitatea lumii urbane, dar, totodată, constituie o stimulare pentru cei care împart acelaşi mediu urban.4 Cu toate că diferite interacţiuni artistice au fost acceptate în spaţiul public odată cu activismul şi reclamarea străzii de către artişti, diferenţa constă în faptul că arta stradală se află într-un no man’s land. Desigur, ea a fost recunoscută ca parte a manifestărilor de artă şi inclusă în galerii la scurtă vreme de la ieşirea din zona underground, pe la sfârşitul anilor ‘70, când lumea artei era puternic marcată de apetitul pentru controverse şi inedit, de chestionarea calităţilor şi a posibilităţilor de a face artă în orice condiţii, oriunde, chiar şi pe stradă, toate pe filiera happening şi Fluxus.5 Dar dincolo de spaţiul galeriei, recunoaşterea artei stradale s-a materializat doar prin colaborări şi lucrări comisionate de anumite instituţii. În aceste condiţii, protejarea lucrărilor din spaţiul urban, ne-comisionate (urban gifts), a devenit o problemă majoră, care încă persistă. Din cauză că iese din perimetrul asigurat de sistemul artei şi, mai mult decât atât, arta stradală nu se supune ordinii proprietăţii, acceptarea ei din punctul de vedere al esteticii sociale este destul de redusă. Cel mai adesea practicile urbane sunt considerate vandalism

{ {

Spaţiul public nu a fost niciodată un spaţiu neutru, din contră, el reprezintă teritoriul unor nenumărate lupte pentru putere, a unor serii de acte performative, de intervenţie şi deturnare constantă care vizează cutume, modele predefinite şi puteri hegemonice, într-o manieră mai mult sau mai puţin evidentă din punct de vedere vizual – un spaţiu al educaţiei şi, simultan, unul al experimentelor.

NE-A #01 | 2012 | dosar

şi marcaje teritoriale ale unor găşti periculoase, de aceea multe dintre ele sunt rapid acoperite. Concesiile făcute sunt în principal raportate la celebritatea sau popularitatea artiştilor, un caz arhicunoscut fiind Banksy. Acest aspect nu constituie o soluţie a problemei şi nici nu este o reţetă care dă întotdeauna roade. Numeroase lucrări care îi aparţin lui Keith Haring – recunoscut mai întâi ca artist, datorită formaţiei sale, şi apoi ca urban performer, în perioada în care arta urbană deţinea şi calitatea ineditului7 –, nici lucrările comisionate nu au fost păstrate sau sunt într-un permanent pericol de a dispărea. Propunerile care vizează protejarea anumitor lucrări de graffiti sau chiar instituirea zonelor tolerate, sunt situate în strânsă legătură cu schimbări majore în arhitectură, managementul intern al oraşelor şi suburbiilor, precum şi transformările spaţiului industrial. Ele sunt însă cazuri excepţionale, chiar şi în stadiul de simplă propunere. În general, chiar dacă practicile de graffiti sunt acceptate de o parte a comunităţii, ele sunt respinse vehement de cealaltă. Orice iese din zona tolerată este privit ca efect negativ. Spre deosebire de modalităţile de documentare, conservare, dar şi de urmărire a traiectoriei unei lucrări de artă, în spaţiul public protejarea şi păstrarea lucrărilor de graffiti sau past-up, chiar şi a celor comisionate, nu a fost niciodată o prioritate. Adesea, creaţiile de pe clădiri dispar în timp, dacă nu cumva sunt păstrate întâmplător. În orice caz, ele nu sunt recunoscute ca importante, valoroase, reprezentative şi demne de a fi păstrate. Această atitudine provine tocmai de pe urma puternicei disocieri stabilite între spaţiul artistic şi cel non-artistic.8 De aceea, încă de la început, caracterul efemer al lucrărilor a fost acceptat ca atare de către artiştii muralişti, tagg-eri sau realizatorii de stenciluri (graffiti cu şablon). Un alt rol l-a deţinut înţelegerea riscurilor spaţiului public şi a legii proprietăţii. În acest context, asemeni actelor de performance şi happening, efemeritatea face ca arta stradală să fie dependentă de fotografie. Indiferent de autori, majoritatea lucrărilor murale au fost înlăturate de pe suprafaţa oraşului, dar prin intermediul fotografiei s-au păstrat reproduceri. Pe lângă acest gen de memoria alternativă, a fost posibilă şi înregistrarea transformările rapide din lumea graffiti-ului şi evoluţia practicilor creative în stradă. Dacă nu ar fi fost documentate pe această cale, nimeni nu ar mai fi ştiut de existenţa lucrărilor, mai ales a celor de la începutul mişcării.

Însă, în procesul de arhivare, principala problemă a fotografiei este faptul că, în loc să ofere o perspectivă transparentă, ea dă naştere unei serii de imagini fragmentate, despărţite de loc şi context9 , un efect cauzat de limitele aparatului şi a framing-ului, precum şi de intenţionalitatea fotografului. Înainte ca artişti să înţeleagă implicaţiile mediului în care se desfăşoară, lucrările au fost imortalizate de fotografi doar ca extravaganţă şi noutate, fără o dorinţă clară de înregistrare a cursului evenimentelor, bineînţeles cu unele excepţii. Revistele şi materialele printate au avut ca scop tot promovarea noului, acesta fiind unul dintre motivele pentru care informaţiile oferite de ele sunt disparate, lipsite de o schemă clară. Internetul, în schimb, a produs o restructurare a gândirii artei stradale, atât ca imagine cât şi ca arhivare. Utilizarea noilor tehnologii, de la fotografia digitală la înregistrările video (surprinderea performance-ului, nu doar a lucrării finite), toate au luat amploare odată cu imensa reţea de comunicare şi, implicit, cu website-urile dedicate ramurilor artei urbane. Problema de-localizării lucrărilor, semnalată prin fotografie, a fost rezolvată prin mapping: transpunerea oraşului în spaţiul virtual, dar într-o manieră alternativă, care bifează lucrări interesante, ruinele industriale sau cele mai bune spaţii pentru graffiti din perimetrul oraşului. Noua formă de practică instituită în arta stradală presupune realizarea de lucrări în oraşe multiple, documentate, apoi, în timp real, pe web. Ca urmare, conexiunile din spaţiul virtual au creat o reţea urbană globală a cunoaşterii şi practicii, difuzate de website-uri, publicaţii, dar şi de proiecte colective nomade.10 Au pus în legătură artişti proveniţi din medii culturale diferite şi cu o percepţie diferită a spaţiului, colaborări care s-au remarcat prin originalitate şi prin închegarea comunităţii de artişti stradali, la nivel global. Chiar dacă numărul mare de lucrări şi răspândirea lor geografică sunt o piedică în calea unui proces de arhivare unitară în sens clasic, actualul interes pentru susţinerea practicilor de artă stradală demonstrează că materialele înregistrate pot fi foarte bine organizate cel puţin în plan local. Pornind de aici, alternativa a constituit-o mapping-ul, capabil să unească arhivele fragmentate locale. În acest scop a fost demarat recent un proiect important de colaborare între site-urile specializate – Street Art View11 – prin intemediul căruia să fie aduse la un loc lucrări de artă stradală din întreaga lume.

1. O’Doherty, Brian; Inside the white cube: the ideology of the gallery space, ed. University of California Press, Berkley, 1999, p. 14-15 2. Groys, Boris; Promisiunea fotografiei în Topologia Aurei şi alte eseuri ed. Idea Design & Print, Cluj, 2007 p.41-42 3. Rancieré, Jacques; The Distribution of the Sensible ed.Continuum, New York, 2010 p.13-14 4. Tadai, Minday; Beautiful Losers.The Clashing of Culture and Capitalism in Graffiti, Intertext, 2007 p.10 (http://wrt-intertext.syr.edu/xv/beautifullosers. pdf ) 5. Eichhorn, Maria; The artist’s contract, ed. Verlag der Buchhandlung Walther Köning, Köln, 2009 passim 6. Kolossa, Alexandra; Keith Haring – a life for art ed. Taschen, Koln, 2009 p.8 7. MacDowal, Lachlan; In Praise of 70K: Cultural Heritage and Graffiti Style art. în Continuum: Journal of Media & Cultural Studies, Vol.20, No.4, ed. Routledge, New York, 2006 p.471 8. Groys, Boris; Despre Nou ed. Idea Design & Print, Cluj, 2003 p.63 9. MacDowal, Lachlan; The Graffiti Archive & The Digital City art. în Place. Local Knowledge and New Media Practice (coord.) Danny Butt, John Bywater, Nova Paul; ed. Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2008 p.140

Caracterul universal al spaţiului virtual a permis însă ca utilizarea hărţilor să funcţioneze în sens dublu. O dată la arhivarea mişcării artistice, iar apoi la dezvoltarea sistemului anti-graffiti, autoritar. Tehnologiile media sunt folosite la supravegherea anumitor zone, înregistrarea activităţii artiştilor ca dovezi ale infracţiuni lor şi la constituirea unei baze de date12; cu alte cuvinte, o arhivă foarte bine întocmită a lucrărilor de graffiti, dar ca acte ilegale. Alături de perspectiva asupra memoriei alternative – în sensul de înregistrare a performance-ului, a lucrării şi drept contextualizare a ei –, Internetul a semnalat o serie de acte de intersecţie şi interacţiune care au loc în mediul urban, subliniate prin utilizarea lor ca elemente de marcaj ale spaţiului virtual: tagg-urile. Probabil cea mai controversată practică a artei stradale, considerată de obicei o mâzgălitură indescifrabilă, tagg-ul rescrie spaţiul urban, trasează linii de demarcaţie şi introduce diferenţe care separă un loc comun de altele la fel de comune.13 În spaţiul internetului, tagg-urile sunt locul de întâlnire, punctele de intersecţie şi de ciocnire între utilizatori, în interiorul unui spaţiu în care mişcarea se face din loc în loc, continuu, fără ca cineva să se stabilească într-un anumit loc. Numeroase reţele de socializare aşa cum sunt Facebook, Flickr, Del.icio.us sau Metafilter l-au implementat. Astfel, prin revenire în real, percepţia oraşul ca reţea necesită şi o re-imaginare a modalităţilor în care ne mişcăm, a felului în care informaţiile sunt folosite în recunoaşterea locului – aşa cum se întâmplă în spaţiul virtual –, mai degrabă decât o simplă accentuare a experienţei trăite în acel spaţiu.14 O abordare de acest gen poate interpreta arta stradală sub formă de semn al interacţiunii vizuale în spaţiul public, de flux al mişcării şi existenţă, nu doar de simplu spaţiu publicitar. Folosirea mapping-ului, mai ales proiectul Street Art View, este un exemplu al felului în care, cel puţin în spaţiul virtual, percepţia asupra oraşului începe să fie modelată spre o altă direcţie, către participarea cetăţenilor la crearea imaginii spaţiului urban. Nu doar site-urile participă la realizarea hărţii, datorită materialului pe care l-au stocat, ci şi userii. Fiecare este invitat să dea tagg locului şi lucrării preferate, să împărtăşească cunoştinţele referitoare atât la lucrări, cât şi la aşezarea lor. Este acelaşi fel de întrebuinţare a imaginii cu scopul de re-scriere a spaţiului urban, sancţionate de legislaţie în realitate. Tagg-urile şi imaginile devin opera artiştilor şi a locuitorilor sau trecătorilor, implicaţi în construirea unei

colecţii globale de artă stradală. Chair dacă sancţionarea artiştilor continuă să fie făcută în baza unei legislaţii referitoare la proprietate şi la respectarea ordinii publice, acţiunile din spaţiul virtual, aprecierea de care lucrările se bucură, arată cum, treptat, va fi şterasă asocierea artei stradale cu ilegalitatea şi criminalitatea. Din cauza prejudecăţilor, a problemelor pe care mediul său de lucru le impune, a conformismului, a convenţiilor de prezentare caracteristice sistemului artei, totuşi, legitimarea artei stradale nu poate fi discutată nici astăzi decât prin instituţionalizare şi prin transpunerea ei în interiorul cubului alb al galeriei. Prezenţa ei recentă în cadrul muzeal, în sensul de istorie a mişcării – de menţionat expoziţia de la Muzeul de Artă Contemporană din New York, 201115 – este un pas important către păstrarea de mărturii şi lucrări ca parte integrantă a curentelor recunoscute din istoria artei. Pe de altă parte, chiar dacă tot ceea ce iese din perimetrul aurei galeriilor este privit ca irelevant şi efemer, tocmai spaţiul din afară serveşte ca rezervă pentru valorile culturale cu potenţial de noutate; el reprezintă alteritatea.16 Elemente din estetica literelor au fost preluate şi utilizate în advertising şi logo-uri pentru marii producători comerciali. Tratarea estetizantă a scrisului în publicitate şi artă nu este o practică nouă, dar estetica scrisului în arta stradală a experimentat cu tehnicile de modelare a literelor într-o manieră mult mai explozivă care a implicat culoare, iluzia tridimensionalului şi chiar conceptualizare, până într-acolo încât înţelesul cuvintelor se pierde în fluxul procesului creativ. Latura comercială a sesizat impactul vizual şi a folosit practicile ca părţi integrante ale designului, dar într-o variantă moderată. Spaţiul virtual a stabilit puncte de reper şi interacţiune pornind de la metoda tagg-urilor, în timp ce, influenţa artei stradale, a graffiti-ului ca stencil, s-a remarcat şi în ultimele tipuri de manifeste de activism politic ale artei şi încercări de a re-apropia arta de publicul său.

10. Irvine, Martin; The Work on the Street: Street Art and Visual Culture p. 2-3 (http://www9.georgetown.edu/faculty/irvinem/articles/IrvineWorkontheStreet-preview.pdf ) 11. http://streetartview.com/ 12. MacDowal, Lachlan; The Graffiti Archive & The Digital City art. în Place. Local Knowledge and New Media Practice (coord.) Danny Butt, John Bywater, Nova Paul; ed. Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2008 p.134 13. Shaviro, Steven; Connected: Or What It Means to Live in the Networked Society ed. University of Minnesota Press, Minneapolis, 2003 p. 5 14. Rice, Jeff ; 21Century Graffiti. Detroit Tagging (http://www.ctheory.net/ articles.aspx?id=484 ) 15. Expoziţia urmăreşte evoluţia graffiti-ului şi a a artei stradale din 1970 până la la mişcare global de astăzi. Ea reuneşte o parte din lucrările păstrate, precum şi lucrări actuale realizate de artişti cunoscuţi. Outside in: The story of Art in the Streets (http://vimeo.com/36179600) 16. Groys, Boris; Despre Nou ed.Idea Design & Print, p.63

NE-A #01 | 2012 | dosar

FIลขI REALIล TI, CEREลขI IMPOSIBILUL! text: horia ungureanu foto: 1848 Paris

UITAREA

este o reţetă sigură pentru repetarea greşelilor trecute. Cam aşa sună, reformulat, un dicton care întăreşte importanţa memoriei când vine vorba de acţiunile publice. Asocierile nefericite care se fac când discutăm despre protest ţin de 2 instanţieri (specii) ale sale, aflate la extremele comunicării. Este vorba, pe de o parte, despre ridicolul manifestaţiilor de stradă care, între 2 revendicări, iniţiază manevre vesele, precum „dansul pinguinului”. Sau, dimpotrivă, despre seriozitatea de tanc a celor care folosesc confruntarea violentă cu Poliţia drept indice al prestanţei şi statutului lor de „contra-cultura”. Exceptând aceste două variante, eu cred că e bine să se protesteze. Cât mai mult şi mai divers, la început. Cât mai fundamentat şi mai atent, pe urmă. De ce e bine să protestăm? Reprezentarea. Aproapiat de democraţia directă, protestul poate semnaliza sistemului că lucrurile merg într-o direcţie greşită. Inerţia sistemelor, faţă de capacitatea individuală de schimbare, este imensă. Asta face din proteste vectori purtători de mesaj dinspre societatea civilă către autorităţi. Dacă acestea au maturitatea să asculte şi să reacţioneze, cu atât mai bine. Responsabilitatea. Te pune în situaţia de a-ţi clarifica poziţia faţă de un subiect; a ieşi în piaţă pentru o persoană/acţiune/idee implică documentarea prealabilă, cântărirea argumentelor, alegerea informată a unei poziţii. Puţină lume riscă o atmosferă posibil conflictuală în spaţiul public (uneori la propriu, cu forţele de ordine) dacă nu se simte convins şi motivat de tema respectivă. Experienţa directă. Până acum, nici o aplicaţie din lume şi nici o reţea de socializare nu a reuşit să capteze energia specifică unui grup eterogen care e racordat la o energie comună. Ca exemple alternative, ne putem gândi la fenomenul religios şi la artele performative ca factori de coagulare a oamenilor (credincioşii, respectiv spectatorii). Fiecare loc conotat puternic devine generator de precedente. Încetîncet, se formulează o tradiţie a manifestărilor de un anumit tip, într-un spaţiu specific. Care sunt caracteristicile unui asemenea spaţiu, care să primească un protest eficient? Urbanitatea – toate protestele importante au avut loc în centre urbane majore, unde existau factori de susţinere a nemulţumirilor: conştientizarea unor probleme era garantată de mediile de infomare diverse, plaja demografică era vastă şi permeabilă la idei anti-establishment iar instituţiile spre care era îndreptată nemulţumirea erau prezente prin sediile lor

centrale. Proporţia/dimensiunea – zona de desfăşurare a mişcării trebuia să permită grupului de protestatari manifestarea liberă şi nestingherită, în unele cazuri vorbind de zeci de mii de cetăţeni. Protestele organizate de Mişcarea Occupy la Londra au generat discuţii foarte aprinse pe tema spaţiului public şi a legitimităţii statului de a interveni în delimitarea lui. Semnificaţia – orientat spre o instituţie sau spre o idee, protestul are cu atât mai mult succes cu cât locul în care el se produce este conotat la nivel simbolic. Gestul sacru al procesiunii este preluat de către marşul de protest care atinge, în timpul desfăşurării evenimentului, puncte-cheie pentru articularea discursului său contestatar. (sedii de instituţii, pieţe istorice, locuri intrate în conştiinţa colectivă drept reprezentative) De ce protestăm acolo unde o facem? De ce alegem spaţiile publice cu vizibilitate maxima şi cu valoare simbolică în defavoarea unor zone moderne, dar lipsite de identitate? Pentru că între memoria unui loc, numele său şi semnificaţia lui se crează un triunghi ce punctează identitatea unei comunităţi la fel cum triangulaţia GPS-ului poziţionează un vehicul pe un drum. Capitoliul american se legitimează prin referinţa la forţa Romei Antice, „Câmpiile elizee” pariziene insuflă ideea de tărâm de vis, eteric şi lipsit de griji, City-ul londonez rescrie vibraţia urbană cu impulsurile electronice ale tranzacţiilor on-line. Chiar dacă vorbim despre un obiect de arhitectură, de o stradă sau de un cartier întreg, acestea sunt markere ale identităţii comunitare şi nuclee tari în raport cu care oamenii se vor (auto) reprezenta. Monumentele (în general) şi memorialele (în special) reprezintă filtre între trecut şi viitor. Ele sunt forme simplificate de aducere aminte, shortcut-uri sau, dacă vreţi, link-uri către istorii la care nu avem direct acces. Există o relaţie firească, de comunicare directă între locul desfăşurării mişcărilor de stradă şi mişcările propriu-zise. N-ar fi avut prea mult sens ca mişcarea Occupy, cu agenda sa de responsabilizare (şi tragere la răspundere) economică, să pornească din altă stradă decât Wall-Street-ul. Este de la sine înţeles că revendicările de schimbare ale Guvernului au pornit din Piaţa Universităţii, supranumită „km 0 al democraţiei”. Mai mult, felul în care protestele (duse până la lupta de gherilă) interacţionează cu spaţiul construit, în speţă cu trama urbană, s-a constituit deja drept subiect de studiu în universităţile americane. Experienţa arată că numai căutând performanţe maxime se obţin rezultate medii sau bune. Că doar negociind de sus în jos pe o acţiune sau pe un proiect se poate atinge un echilibru între toate forţele implicate. Astfel, cred că atunci când vorbim despre proteste şi despre planul lor de îmbunătăţire a unei situaţii, una dintre devizele primăverii 1968 se potriveşte perfect: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!”.

“

Există o relaţie firească, de comunicare directă între locul desfăşurării mişcărilor de stradă şi mişcările propriu-zise.

“

NE-A #01 | 2012 | dosar

r5_probleme comune Î: Ce au în comun un vultur şi o cârtiţă? R: Amândouă pot zbura. În afară de cârtiţă. Fiecare profesionist are un cumul de gânduri şi de păreri în legătură cu meseria pe care o practică. Arhitecţii sunt mai speciali: ei au deseori nu una, ci două sau chiar trei păreri concomitent. NEA le doreşte, le cântăreşte, le publică. Ne plac opiniile puternice aproape la fel de mult cum ne place să fim de acord cu ele. Vă incurajăm să ne scrieţi, căci ar putea fi începutul unei frumoase prietenii. Sau măcar al unei intense dezbateri.

VREI SĂ DEVII ARHITECT?! anii de facultate text: bob borson foto: valentin gheorghian

+ Am fost arhitect toată viaţa. Când le spun oamenilor că eram sigur încă de la vârsta de 5 ani că vreau să devin arhitect, toţi se gândesc cât de norocos pot fi ! Cât de extraordinar este să ai un singur ideal, şi să îţi îndrepţi toate eforturile înspre carieră! E adevărat, m-am gândit uneori la cum pot unii să treacă prin facultate fără a şti defapt ce vor să facă cu vieţile lor în continuare - e ceva cu care nu m-am confruntat niciodată. Oare chiar sunt atât de norocos ?

Am absolvit Facultatea de Arhitectură din cadrul Universităţii statului Texas din Austin - clasată frecvent printre primele 10 dacă nu chiar primele 5 programe de arhitectură din SUA; este o şcoală foarte competitivă cu admitere extrem de selectivă. Nici măcar nu am aplicat în alte locuri la momentul respectiv. Poate suna a înfumurare, însă asta dovedeşte defapt cât de ignorant pot fi uneori. În ziua cea mare, când am apărut la facultate, m-am trezit dintr-o dată înconjurat de studenţi eminenţi şi foarte muncitori. Metoda mea de a “păcăli sistemul” nu mai funcţiona, şi la început am avut dificultăţi majore. Priveam în jur la colegi, şi îmi dădeam foarte bine seama că ce fac eu este un dezastru...fantastică criză de identitate. Îţi poţi imagina cum e să ştii de fiecare dată exact ce trebuie sa faci, şi cum să o faci, numai ca să-ti dai seama pe urmă că nu eşti capabil să faci asta ?

Timpuriu în facultate, la un atelier de proiectare, am primit o temă de desenat; la predare, am constatat cu surprindere că desenul meu, alături de alte 3-4, fusese postat pe panou de către profesor. Acesta ne-a spus că planşele sunt groaznice, şi demonstrează dezamăgirea sa faţă de efortul depus. Lucrurile nu mergeau prea bine pentru mine, iar la început notele au fost mici. Una dintre surorile mele m-a luat deoparte într-o zi, şi mi-a spus că dacă nu-mi bag minţile în cap, părinţii mă vor retrage de la facultatea de arhitectură. Iată-mă astfel student în arhitectură, un vis prezent dintotdeauna... şi mă descurcam groaznic. Ce era să fac? Am început să mă panichez...ceea ce s-a dovedit a fi exact ce aveam nevoie la momentul respectiv . Vroiam în continuare să fiu arhitect, însă sufletul meu mândru nu ar fi acceptat să fiu slab în domeniul ăsta. Nu aveam altceva de făcut decât să-mi schimb modul de a privi şi de a face lucrurile şi să devin un student

NE-A #01 | 2012 | probleme comune

“

Nu te-am mai întrebat pentru că ştiam că nu poţi veni niciodată - mereu ne spui că trebuie să mergi în atelier sau ceva, şi ştim că dacă găseşti puţin timp liber, ne suni, şi noi îţi putem spune ce facem.

“

mai serios: renunţ la trupa de jazz, renunţ la petreceri, renunţ la ieşirile cu prietenii, renunţ la întâlniri cu fete, încep să petrec TOT timpul in atelier. Ghiceşti ce s-a întâmplat? Am încetat să mai fiu un dezastru. Am pătruns într-un grup de proiectanţi pe care îi consideram printre cei mai buni. Nu mă mai interesa ce fac alţii, ci aproape exclusiv ce am eu de făcut. Teama de a pierde ceva la care ţineam atât de mult s-a dovedit a fi un puternic stimulent, şi o dată ce am reuşit să-mi canalizez teama de eşec în direcţia cea bună, nu am mai avut nici o problemă în şcoală. Un efect secundar al concentrării nou-dobândite a fost descoperirea unei laturi competitive pe care nici nu ştiam că o posed. O dată scăpat duhul din lampă, cu el a răsărit şi teama permanentă de eşec - unii o numesc <tensiunea performanţei>, alţii natura competitivă versus teama de eşec, bun şi rău, yin şi yang, etc - nu are importanţă cum îi spui, tot efortul şi munca depusă au plecat de la teama de a nu fi un ratat. Nimic valoros nu vine uşor, nu ? Mă bucuram de toate orele petrecute în atelierul de proiectare, şi sincer nu ţin minte să-mi fi părut rău de cât de mult sau des eram acolo. Aveam două grupuri distincte de prieteni, care foarte rar se intersectau unul cu celălalt. Pe de-o parte erau colegii de la facultatea de arhitectură, majoritatea foarte apropiaţi şi cu care încă păstrez legătura deşi locuim foarte departe unii de alţii, iar de cealaltă parte aveam vechii colegi de liceu...cu care petreceam orice oră liberă pe care o găseam, făcând chestii tipice anilor de studenţie. Am scris recent despre o conversaţie cu unul dintre aceşti vechi amici care au încetat treptat să mă mai sune să facem chestii împreună. Răspunsul său a fost :

Era aiurea să auzi aşa ceva, însă îl înţelegeam. Eram dispus să sar peste acest aspect al vieţii personale pentru a mă putea menţine în şcoala de arhitectură. Nu pot să spun că m-am bucurat mai puţin decât prietenii petrecăreţi de anii de studenţie - însă m-am bucurat probabil în alt mod. Într-un final s-a dovedit a fi decizia corectă pentru mine, însă nu mi-a fost niciodată uşor - nimic de valoare nu vine uşor.

YOU WANT TO BE AN ARCHITECT?! text: bob borson photo: valentin gheorghian

+ I have been an architect my whole life. When I tell people who I knew I wanted to be an architect by the time I was 5 years old, they think how lucky that must have been! How great it must be to have a singular drive and focus towards a career! Admittedly, I have spent time thinking about how people can go to college and not know what they want to do with themselves – it’s something that I never had to deal with. But am I really so lucky?

TODAY

I am going to focus on the architecture school experience. - which was both great and not so great. I’m not going to focus on the particulars of being in studio – I already did that when I wrote Design Studio: The Top 10 Things You Should Know. I graduated from the University of Texas at Austin School of Architecture – a program that is consistently in the top 10 and even top 5 of all architecture programs in the country – it is very competitive and extremely difficult to get accepted. I didn’t even apply anywhere else when it was time to send out my college application. It might sound cocky but it’s really an indication of how ignorant I can be at times. When the day came and I showed up at college, I was surrounded by a bunch of hard-working, type A personalities. My pattern of “working the system” wasn’t working for me and I had a horrible go at things. I looked around at what I was doing compared to everyone else and I was terrible …. talk about an identity crisis. Can you imagine always knowing what you were supposed to do and then learning that you couldn’t actually do it? Early on in my first studio class we had a drawing assignment; once they were all turned in, I found my drawing (along with 3 or 4 others) pinned up on the wall. The professor wanted to talk about how terrible these particular drawings were and how disappointed he was in the effort shown. Things were not going well for me and starting off my grades were not very good. One of my sisters pulled me aside and told me that if I didn’t get my act together, my mom and dad were going to pull me out of school. So here I was, enrolled in architecture school, always wanted to be an architect ….. and I sucked …. bad. Now what was I going to do? I started freaking out … which turned out to be just what I needed.

I still wanted to be an architect, but if I was going to be terrible at it there was no way my proud soul could have taken it. I had nothing left to consider except to change how I went about doing things and get serious Drop out of jazz band. Check No more parties. Check Stop going out with my friends. Check No more “dating” the ladies. *sad face* Check Spend ALL my time up at the studio. Check Guess what happened? I stopped sucking. I found myself in a group of what I considered to be the best designers of my peers. I stopped paying attention to what other people were doing and only worried about what I was doing. The fear of losing something that was this important to me was a remarkable motivator and once I channeled my inner fear of sucking, I never had any more issues in school. A by-product of my new-found focus was that I uncorked some competitive side in me that I never knew existed. Once I let that particular genie out of the bottle, along with it came the constant fear of sucking – most people call it performance anxiety – competitive nature vs. fear of failure; the whip and the carrot, good and bad, yin and yang, call it what you will, all of the effort and hard work I put in was a result of not wanting to suck. Nothing worthwhile comes easy does it? I enjoyed all of my studio classes quite honestly and don’t remember being bitter about how often or how long I was up there. I had two distinct groups of friends and they rarely crossed over with one another. There were my architecture school friends, the closest of which I still have some communication with even though none of us live even remotely close to the other, and then there were my high school friends … these were the ones that I spent whatever free time I had – doing the things that college age kids do (like panty raids). I recently wrote of a conversation I had with one of these high school friends because they stopped calling me to go do stuff. His response was

“We stopped asking because you never can come – you always tell us that you have to go to studio or something and we know that if you can do something, you will let us know and we’ll tell you what we’re doing”. Hearing that kinda sucked but at least I understood him. I was willing to forgo that aspect of my social life in order to stay in architecture school. That’s not to say I enjoyed college any less than my heavy partying business major friends – it was just different. It turned out to be the right decision for me in the end but it wasn’t ever easy – but then nothing worthwhile ever is.

NE-A #01 | 2012 | probleme comune

DESPRE PIXELI DE ELITĂ text: text:tudor tudorgherman gherman

Când se vorbeşte despre pixeli, li se atribuie neînsemnătatea ca trasatură definitorie a caracterului lor și noi toți considerăm că nu sunt valoroși decât grupați. Ne schimbăm însă părerea când unul dintre ei dispare și obținem “un pixel mort pe un desktop negru”.

+ FAC

vorbire despre pixel pentru că aceasta este imaginea pe care o am despre mine atunci când vorbesc despre viața în Mincu. De fapt aceasta este senzația pe care mi-o lasă facultatea dupa 5 ani de eșec emoțional, nimicnicie, frustrare, angoasă și deznădejde. Această experianță se va încheia curând, însă sunt convins că aceleași sentimente mă vor încerca și peste un an, și peste 10 ani. Voi fi doar un pixel tratat ca atare. Gândesc însă, nu într-o stare de resemnare ci mai degrabă în una de conștientizare a ceea ce mă înconjoară, ca și noi, pixelii, suntem de mai multe facturi și drept urmare calitatea este diferită, de la un pixel la altul. Spun asta pentru că problemele la care suntem supuși în facultate consider că sunt generate de sistem la fel cum cred că și atitudinea noastră este participativă prin lipsa unui interes minimal și a unei luări de poziție în ceea ce privește viitorul nostru. Nu mă refer la gesturi mărețe ci mai degrabă la disponibilitatea de a avea o atitudine. Nichita Stănescu aprecia la un moment dat că trebuie “să ai grijă cum vorbești, cuvintele atrag fapte”. Fiecare întelege ce vrea, însă eu vreau să înteleg “vorbește, cere, bate la uși, urlă și în cele din urmă cineva va trece la fapte pentru a ți se da ce îți dorești, ce meriți, ce este normal să ai”. De aceea zăbovesc să scriu acest articol, din dorința de a solidariza cu cei care

vor, cer, urlă și bat la uși. Istoria relației mele cu ceea ce înseamnă Mincu începe în toamna anului 2007. Euforie, mândrie, mulțumire, nerăbdare, interes și destul de multă sete de cunoaștere. Am primit în schimb harababură, nepăsare, mediocritate, cursuri tipărite în ‘68 sau ‘72, dezinteres și aroganță din partea oamenilor care se presupune că îmi vor schimba viața. În Mincu în momentul de față, starea generală este de somnolență. Nu este încă acutizată această stare pentru că printre actorii slabi ai scenei academice mai răsar și actori buni, care joacă uneori și rolurile neînvățate ale colegilor “nepregătiți”. Conștientizarea situației în care mă aflam s-a concretizat cu fiecare “nu se poate” primit de la o secretară, cu fiecare față nepăsătoare din jurul meu, cu fiecare discurs academic malițios, înjositor sau dezarmant ce îmi era dat să ascult. De fapt la aceasta se reduce totul: discursuri demagogice, măști și accentuarea superiorității unuia sau altuia. Primim cursuri anacronice, referate inutile, jurieri nejuste, indolență și lipsă de comunicare. Nu simțim complexitatea meseriei pe care o îmbrățișăm pentru că suntem învățați să plutim cu toții în aburii “învățământului de elită”, pentru că “a citi o carte” ține mai mult de derizoriu decât de realitate. Sunt mulți de “NU”- nu suntem învățați/ lăsați/ stimulați să lucrăm în echipă, nu suntem învățați să comunicăm, să fim creativi,

să visăm, să interacționăm cu alte discipline, să creăm conexiuni prin artă, să fim liberi în exprimare, să avem idealuri și mai mult decât atât, nu suntem pregătiți sub nici un aspect pentru ceea ce înseamnă lucrul propriu-zis într-un birou de arhitectură – așa că mă întreb dacă profesorii noștri, cei care mai proiectează încă, ar angaja un student din Mincu sau dacă consideră cu adevărat că nivelul cunoștințelor noastre este suficient sau mulțumitor pentru cerințele meseriei. Auzim des păreri despre cât de slabe sunt generațiile și nu mă pot gândi decât la o anumită incapacitate de raportare la tot ceea ce înseamnă noutate, un spirit și o gândire adecvate contemporaneității. Tindem cumva să rămânem împreună cu profesorii noștri într-o apă călduță și confortabilă a certitudinilor, a axiomelor și a nepăsării față de ceea ce se schimbă în jurul nostru. Cum privesc lucrurile după 5 ani de facultate? Îmi dau seama că nu avem un sistem de valori, că nu știm ce înseamnă etica, responsabilitatea, ideea de viitor arhitect având același contur vag, diferența constând doar în scepticismul cu care mă raportez la meserie și la calitatea sau buna-credință a oamenilor din jur.

ON ELITE PIXELS

+ WHEN

we talk about pixels we consider them valuable only as a group but we immediately change our opinion when one of them disappears and we are stuck with “a dead pixel on a black desktop”. I talk about pixels because this is the image I have about myself when I think about life in the Mincu University. In fact this is the feeling that I get after 5 years of emotional failure, frustration, anguish and even despair. This experience is going to end soon but I am sure that I am going to have the same feelings in one year or 10 years from now. I will be just a pixel and I will be treated as one. I think about these issues, not in a state of resignation but in a state of awareness and us pixels can be classified in different categories. I say this because the problems we are facing in school are, of course, generated by the system but also by our attitude that shows a minimum lack of interest for the wellbeing of our future. This does not require grand gestures but at least the willingness to take a stand. Nichita Stanescu said at one time that “you have to be careful the way you talk because words lead to actions”. Everybody can understand what they want but in my opinion this means that you have to speak up, make requests, knock on doors, scream if necessary and ultimately somebody will give you what you want, what you deserve and what is only

right for you to have”. That is why I wanted to write this article, for the people that want, demand or scream and want to change the way things are. The history of my relationship with what Mincu means begins in the autumn of 2007. I was feeling euphoria, pride, satisfaction, impatience, interest and a lot of thirst for knowledge. What I got in return was chaos, indifference, mediocrity, information from the 60’s and 70’s, lack of interest or arrogance from the people that supposedly were going to change my life. The general state of mind in the faculty is drowsiness that is somewhat still kept under control by a few good actors of the academic stage that are trying to fill in for their unprepared colleagues as well. My awareness grew with every “no” received, with every indifferent face around me, with every malicious or discouraging speech I listened. In fact this is what it has come to: demagogy, masks, the need to look superior, anachronic classes, useless essays, unjust grading, indolence and lack of communication. We do not feel the complexity of the work we are supposed to practice because we are taught to float in the

smoke of the “ elite education” and because to read a book is something that has more to do with the derisory than the reality. There are a lot of NOS: we are not encouraged to work in teams, to communicate, to be creative, to dream, to interconnect with other fields of learning, to create links through art, to have freedom of speech, to have ideals. Besides all of this we are not prepared at all for working at an architectural firm- so I ask myself if our teachers, the ones that are still building things, would hire a Mincu student or if they think the knowledge we get from school is satisfactory for a real job. We often hear opinions of how weak the current generations are and my opinion is that we are incapacitated to embrace the new, the spirit and the ideology of modernity. We tend somehow to join our teachers in the confort of the known, the certain and the indiference twords the changes around us. How do I look at things after 5 years of architecture school? I realize we do not have an organized system of values, that we don’t know anything about work ethic or responsibility. The idea of future architect is also very vague and it has a lot to do with taking a dim view of architecture and of the quality of people around.

NE-A #01 | 2012 | probleme comune

CUM SĂ FACI UN PAT SUSPENDAT text: ana rabiniuc

+ NU

pot decât să rememorez rapid momentul întâlnirii de zece ani de la terminarea liceului. Fiecare spunea că are familie, copii. Şi stând pe scaun, ca architect după şase ani de şcoala şi unul de master, după încă trei ani de muncă şi realizări mi-am dat seama că nu pot spune multe lucruri. Copiii mei erau lucrările mele. Zece ani cu mulţi copii. Să cristalizez într-o frază, într-un cuvant, zece ani: zece ani de lupte grele. Zece ani de paşi mărunţi. Am plecat din facultate cu aripile deschise şi gândurile mari. Totul se poate. Te trezeşti în realitate cu acte normative şi legislaţie care îţi ghidează zborul. Îţi dai seama că fiecare gest pe care îl faci se regăseşte în acte normative, că frumoasa şi înspăimântătoarea forţă a creaţiei pe care ţi-o asumi se conformează legii. O primă, grea şi mare luptă a mea personală a fost îmbunătăţirea spaţiului locativ din căminele studenţeşti. Ştiam cât de greu obţii o cameră curată la cămin şi cât de greu o mobilezi, cum trebuie să îi pui yală, să o văruieşti, să găseşti o saltea cât de căt curată şi altele. Iar acum aveam un camin nou şi unul vechi la dispoziţie pentru proiectare de mobilier nou. Când ai aşa o oportunitate, cum ar fi mai bine să o mobilezi pentru două sau trei persoane? Cu paturi suspendate, nu-i aşa? Şi din gând la faptă: mobilezi, adaugi frumoase paturi suspendate, scaune, rafturi, pui mobilier de colţ. Eşti fericit, ai făcut un lucru bun. Nu te grăbi! Conform legii, căminele au nevoie de aviz în faza de proiectare de la Direcţia de Sănătate a Populaţiei în cazul unei astfel de mobilări. Acolo, o doamnă doctor îţi spune că nu se poate. Că e imposibil. Rămâi siderat. De ce nu se poate? Volumul de aer este asigurat pentru două persoane, iluminare naturală ai, doi pe orizontală sunt tot doi pe verticală. Nu se poate! De ce? Unde scrie? Păi nu se poate că noi nu am mai văzut aşa ceva. Urmează să treci din scandal în scandal, din persoană în persoană, din uzură lumea începe să înţeleagă, să accepte, să vadă exemple interne şi internaţionale. Lucrarea se face. Eşti fericit. Publicul e mulţumit. Într-o zi, întâlneşti un cunoscut cazat acolo. Îl intrebi cu pieptul umflat dacă îi place,

îţi răspunde că nu. Că nu îi place să coboare din patul de sus. Are 19 ani. Te întristezi. Rezultate: ai depus un efort major, a curs un an de zile, te-ai luptat – căci luptă e aia unde transpiri, gesticulezi şi explici. Lucrarea s-a făcut, iar unul dintre cei căruia îi era destinată nu o apreciază pe măsura efortului tău. Înţelegi că nu eşti important. Că eşti doar piesa creativă care a mişcat mecanismul. Am vrut în cazul unei amenajări noi să o fac să pară de acolo şi nimeni nu mi-a mai spus nimic la finalizare. Deci am reuşit. Cred că asta e cea mai mare reuşită în aceşti ani. Să trec neobservată, efortul meu să pară uşor la finalizare. De fapt ce îţi doreşti în carieră şi ce primeşti? Vrei laude – nu vei avea. Vrei să nu ai scandal? Dacă vrei să lucrezi, vei avea mereu scandal. De la beneficiar, vecini, avizatori şi în final de la consumatorii de bun architectural. Mă uit în jur. Oare scrie pe obiectele uzuale din jurul nostru numele autorului şi data naşteri? Oare va mai şti altcineva decât mine cât de greu a fost să realizez această mică îmbunătăţire şi grandios efort? Într-o lume debusolată, care nu are respect pentru normative şi legi poate fi desuet să vorbesc despre acestea, dar formarea mea ca arhitect nu ar fi fost completă fără o bună însuşire a legislaţiei. În cazul de mai sus, avizul de la Direcţia de Sănătate a Populaţiei ţinea de personalul instituţiei, cadrul legislativ lăsând libertate de opţiune în alegerea şi gândirea mobilierului. În acest caz trebuie să lupţi cu preconcepţiile, să deschizi noi drumuri. Poate fi hilar să fii deschizător de drumuri în amenajări cu paturi suspendate, dar dacă acesta este nivelul societăţii în care activez, este de datoria mea să o fac. Faptul că eu, ca arhitect, am cunoştinţele necesare pentru a aduce beneficii societăţii în care trăiesc - beneficii aparent minuscule pentru utilizatorii direcţi - mă face să perseverez în a propune aceste schimbări. Acum, în incheiere, sper doar să clădesc ceva care să poată fi mai bun pentru voi, consumatorii de arhitectură, tineri sau bătrâni.

HOW [NOT] TO MAKE A BUNK BED

+ I

can only pass quickly over the memory of my ten-year high school reunion. Each of my former class mates could brag about having a family, children. Sitting there in a chair, as an architect, after six years spent in pursuit of my college and master’s degree, after another three years of hard work and achievements, I realized that I could not say many noteworthy things about myself. My only real children were my own projects and achievements – ten years with many children. Let me rephrase that – ten years in a single phrase, as it were: ten years of bitter fights, ten years of petty steps. I left college with my mind’s wings spread wide, and also, with many great thoughts. Everything seemed possible. You wake up back to reality with a lot of regulations and laws that constrain your flight. You realize that each and every gesture of yours is to be found in laws, that the beautiful and frightening force of your creation must be subdued and made compliant with the law. My first heavy, meaningful struggle was to improve housing in student residences. I knew how hard it was to get a clean room in a dormitory and how difficult it was to furnish it – to equip it with a lock-bolt, to whitewash the walls and somehow find a clean mattress and all. And now I had a new dormitory, as well as an old one available for me to design their new furniture. When you have such an opportunity, how could you best furnish it for two or three people? With bunk beds, would you not? Now, let’s get down to work: you furnish it, add beautiful bunk beds, chairs, shelves, add corner furniture. You are happy; you have done a great job. But, don’t rush! According to the rules and regulations, when you design such furniture, the dorms need a special expert approval from the Department of Public Health. There you find a certain lady who serves as acting physician, and she says this cannot be done. That’s impossible! – You protest vehemently. You are stunned and flabbergasted. How can that be? you say. You know you’ve allowed for the adequate air volume necessary for two, as well as for natural light to come in. Also, you know the two people resting horizontally occupy the same space as those standing vertically… No way! Why? You’ve prob-

ably read the wrong book! “Well, it is not possible,” the lady doctor explains, “because we have just not seen anything like this before.” Then things keep getting worse. You just keep jumping from argument to violent argument, swamped in by frustratingly reluctant people. Only little by little do they finally begin to understand, to accept, only after they see some perfectly functional local and international examples. The work is done. You’re happy. People are also satisfied. One day, you meet an acquaintance of yours who happens to be living in the dormitory that you redesigned. You proudly ask him if he likes it, but to your dismay, he answers that he does not. H hates having to climb down from the top bunk. He is 19 years old. You can’t help but put on a long face… Results: you have made major efforts, one year has passed away, you fought – because you can only call it fighting when you have to sweat, make ardent gestures and explain yourself to finally achieve persuasion. The work is finally done, but its beneficiaries hardly appreciate the effort. You understand that you just do not matter, that you are just the small creative piece which moved the mechanism. I wanted to make architectural planning match its functions, to make it fit snuggly in its urban context, as though it had organically grown out of it. In the end, however, nobody said anything to me. So I guess I must have succeeded. I think this is the greatest success one can hope for in these years. I wanted to pass unnoticed and that my excruciating work should appear effortless to people. What do you actually expect from your career and what do you finally get? You expect praises – you will not receive them. You do not want to let yourself get dragged into a lot of troublesome scandals? If you want to work, you will always have a lot of them: from the beneficiaries, to their neighbors, to the approvers, and finally, to the consumers of architecture. I keep looking around. Will the name and the author’s birthday be carved onto the common objects around us? Will anyone else but me know how hard it was to achieve this small building improvement and will they appreciate my tremendous effort? Speaking about these things may seem a bit inadequate in a confused world that has no respect for any laws and regulations, but my training as an architect would not be complete without a good command of the legislation. In the above case, the notice from the Public Health Department only depended on the employees of that institution, because the legislative framework allowed them freedom in choosing both the furniture and its design. In this case, you have to fight prejudices and you must open new paths. It can be hilarious to come across as a pioneer in bunk bed facilities, but if this is level of our society, it is my duty to do it. Because I realize that I have the necessary knowledge to bring benefits to society – apparently small benefits to direct users – it makes me persevere in trying to enact these changes. In the end I can only hope to design and construct for you, the consumers of architecture, whether young or old.

NE-A #01 | 2012 | probleme comune

+ Descrieţi, pe scurt, parcursul dumneavoastră profesional - până în momentul de faţă. Sunt născută în jud. Cluj, am absolvit Liceul de arte plastice din Braşov şi am urmat Institutul de arhitectură «Ion Mincu » din Bucureşti ; în 1983 am fost repartizată la Primăria municipiului Roman, unde – din 1990 – sunt arhitect şef. Am urmat o serie de cursuri de perfecţionare în domeniul urbanismului, atât în ţară, cât şi în străinătate (IHS Rotterdam), dar şi în domenii conexe (evaluare imobiliară, expertizare, housing, reabilitare termică, etc.)

Ce lipseşte peisajului arhitectural din oraşul dumneavoastră ? Cum puteţi îmbunătăţi situaţia aceasta? Puţine sunt clădirile noi cu valoare arhitecturală reală, puţine sunt cele cu o imagine modernă, adecvată acestui secol; se lucrează după proiecte ale unor arhitecţi care şi-au găsit o manieră înainte de 1990, cei tineri finalizează mai puţin, poate şi din cauza costurilor pe care le implică folosirea unor materiale noi, estetice, durabile. Lipsesc spaţiile publice tip agora ; ultimele părculeţe din oraş s-au amenajat fără consultarea arhitecţilor şi sunt de un kitsch strigător la cer, dar şi-aşa sunt foarte căutate de oameni. Urbanistic vorbind, trama stadală suferă de subdimensionarea carosabilului, a trotuarelor şi lipsa spaţiilor verzi pe aliniamente, ca şi densitatea prea mare (moştenită) a construcţiilor – mai ales în zonele de blocuri. Pentru corectarea problemelor urbanistice am fundamentat noul Regulament aferent PUG, aprobat în 2010, însă calitatea proiectelor de arhitectură nu o putem influenţa, din păcate. Poate cumva, la luarea în evidenţa filialelor OAR a proiectelor să se poată « cerne » şi ce este adecvat, nu numai corect. Din nefericire, factorul decizional este cel politic, care nedeţinând o cultură arhitecturală reală, doreşte doar importarea până la copiere a soluţiilor văzute în prea desele deplasări în străinătate, iar specialiştii în domeniu sunt doar « personal executiv », urmărind aplicarea legii şi a deciziilor Consiliului local. Ca o concluzie, oraşul este un amalgam de stiluri fără personalitate, ca sumă a încercărilor neizbutite ale unor ingineri de a face arhitectură şi a unor arhitecţi de a executa ad literam comanda clientului.

INTERVIU valentin gheorghian ana maria alexe [arhitect-şef municipiul Roman]

Cât de importantă este pentru dumneavoastră vocea societăţii [a populaţiei] în luarea unor decizii legate de aspectul mediului construit?

Cum vedeţi principiul <unitate în diversitate> aplicat în arhitectură ?

Culmea este că această imagine place populaţiei, e chiar apreciată, şi e păcat. Aş fi interesată de părerea sinceră şi dezinteresată a cetăţenilor, însă nu prea şi-o afirmă. Exemplu : proiectul PUG-ului, proiectele locuinţelor pt. tineri, etc., au stat luni de zile pe site-ul nostru, au fost afişate în hol, am invitat la discuţii toate categoriile de public şi.......nimic, nici o singură observaţie, sugestie, critici.....deloc !

Eu personal nu-l văd, poate « armonie în diversitate », dar unitate arhitecturală în stiluri diferite ? Probabil teoria nu e punctul meu forte, dar în cel mai bun caz, la o amenajare urbanistică se poate lua în discuţie varianta creării unei imagini unitare a fronturilor stradale cu obiecte din perioade diverse, sau cam aşa ceva.

Este implicat publicul larg în luarea deciziilor la nivel de municipiu ? Dacă DA - cum ? Dacă NU - de ce ? Vocea societăţii nu prea se aude, în numele acesteia vorbesc doar pensionarii şi câţiva reprezentanţi ai unor instituţii ale statului, pentru că doar aceştia dau curs atât invitaţiilor la dezbateri cît şi sondajelor pe teme de urbanism ; iar opiniile lor sunt mereu aceleaşi : să se repare drumuri, să se reabiliteze blocuri, să plătim mai puţine taxe, etc.... cel puţin la noi.... Mai mult, nici specialiştii în domeniu nu prea se implică, sau când o fac au păreri subiective, sunt oarecum invidioşi pentru clienţi, nu există solidaritate de breaslă.

Care sunt punctele-forte ale oraşului dumneavoastră - raportat la altele din regiune din punct de vedere urbanistic-arhitectural ? Fiind la intersecţia drumurilor comerciale nord-sud şi est-vest, oraşul s-a dezvoltat pe o tramă stradală radial-inelară riguroasă, pe care am încercat s-o perpetuăm şi în extinderile intravilanului; aşezarea pe terasele succesive ale zonei de confluenţă Moldova-Siret a dictat zonarea funcţională: pe terasa superioară spaţiul economic industrial, urmat de centrul de interes social, apoi de zona de locuinţe şi pe ultima terasă – activităţi legate de agricultură.

Cât de importante credeţi că sunt tendinţele la nivel global în arhitectură? Cred că ne aflăm într-un moment de căutări, se încearcă abordări structurale şi forme noi, spectaculoase, se constituie noi «şcoli» care au, de această dată, cuprindere la nivelul mapamondului. Calculatorul «inventează» şi el, ajută la descoperirea unor volume şi dă soluţii de aplicare, e mult mai uşor pentru arhitecţi să-şi vizualizeze ideile, iar schimbul rapid de informaţii prin internet crează premisele găsirii unor soluţii inovatoare pentru construcţii în ceea ce priveşte economia de energie, energii alternative, materiale performante, etc.

Care ar fi principalele planuri de viitor ale oraşului dumneavoastră ? Ne străduim să schimbăm imaginea deplorabilă a cartierelor muncitoreşti de blocuri, atât prin reabilitarea faţadelor vopsite multicolor, cât – mai ales – prin intervenţii pe spaţiul public – spaţii verzi, alei, locuri de joacă şi odihnă, amenajare de parcări, desfiinţarea construcţiilor parazitare post revoluţie (garaje, ţarcuri, coteţe, etc). In plus, ne dorim revitalizarea activităţii economice şi redarea caracterului de « târg » celebru al Moldovei, profitând de aşezarea geografică şi de posibilitarea reconversiei zonei industriale funcţie de solicitările investitorilor. Avem proiecte cu finanţare guvernamentală sau UE în derulare pe toate palierele : dezvoltare urbană (PIDU), energie (microhidrocentrală pe Moldova), sociale (cămin pt. bătrâni, cantină socială, etc.), locuinţe (ANL, sociale, reabilitare termică), infrastructură (reabilitare străzi, reţele de apăcanal, etc.). Am iniţiat amenajarea unei vaste zone de agrement în extravilan, pe cunoscuta « Baltă a evreilor » care va aduce un spor de 12,5 hectare spaţii verzi la zestrea oraşului şi, în acelaşi timp, vom începe transformarea ştrandului municipal într-un spaţiu modern, cuprinzând şi alte funcţiuni conexe recreerii şi sportului. Îmi doresc să văd finalizate multele proiecte în derulare, dar şi concretizate ideile considerate « fanteziste » de unii, cum sunt cele 3 pasaje denivelate, absolut necesare pe E85 (zona pieţei, zona rampă şi zona Marsat), ocolitoarea vest pe DN2, închiderea definitivă a depozitul de deşeuri şi regularizarea cursului râului Moldova.

NE-A #01 | 2012 | probleme comune

INTERVIEW WITH ANA MARIA ALEXE [CHIEF ARCHITECT FOR THE CITY OF ROMAN]

Give a short description of your professional journey up to this moment

I was born in the county of Cluj and I graduated from the Plastic Arts Highschool from Brasov and afterwards from the Ion Mincu Institute of Architecture from Bucharest. In 1983 I was seconded to the Roman Municipal Hall where I have been professing since as chief architect. I also followed a series of professional courses in the field of urbanism in Romania as well as abroad (IHS Rotterdam) and in other relevant fields (real estate evaluation, housing, thermal rehabilitation)

What’s missing from the architectural outline of your city? How can you improve it?

”

Unfortunately, the decisional factor is political, and it doesn’t display any real architectural culture, which is why it only aims to import and to a certain extent copy the solutions observed during their frequent visits abroad. At the same time, field specialists are only ‘executive personnel’, who follow the application of the law and the Local Council’s decisions.

”

There are few new buildings with a real architectural value, a modern image that can relate to this century ; We are still following projects of architects formed before 1990 while the young architects do less of the finishing work, probably also because of the high costs of using new materials. The agora type of public spaces is missing: the last parks in town have been developed without consulting architects and are an outrageous display of kitsch. They are nonetheless still actively sought out by people. Urbanely speaking, the streets suffer from a poor approximation of the spaces required for cars, pedestrians and lack of adjacent green spaces as well as from an inherited high density of construction work surrounding apartment blocks. In order to correct these urban problems we established the new Regulatory framework adjacent to the General Urban Plan (GUP), approved in 2010, but unfortunately we cannot influence the quality of architectural projects. The OAR could monitor these in order to emphasize what’s appropriate and what’s not. Unfortunately, the decisional factor is political, and it doesn’t display any real architectural culture, which is why it only aims to import and to a certain extent copy the solutions observed during their frequent visits abroad. At the same time, field specialists are only ‘executive personnel’, who follow the application of the law and the Local Council’s decisions. In conclusion, the city is an amalgam of styles lacking any own personality, the result of the failed attempts of some engineers to make architecture and of architects to implement exactly their clients’ desire.

How important should civil society be in shaping the decisions affecting their surrounding built

How important do you think are global trends in architecture?

Surprisingly, the population likes and even appreciates the current developments and it’s a pity. I would be very interested to hear the honest opinion of citizens but they don’t express it much. For example : the GUP’s project, the projects for youth housing, etc., were published for months on our website, were displayed on our hallways, we initiated discussions and received absolutely no feedback.

I find that at the moment we are searching for new developments, various forms and structural approaches are being tried out, new schools are being established which are global. The computer facilitates this process as well, as it helps develop new volumes and provides new solutions ; it is easier for architects to visualize their ideas. At the same time, the rapid exchange of information over the internet can help in finding solutions regarding saving energy, alternative energies, performing materials, etc.

Is the wider audience involved in decisionmaking processes at municipal level ? Is YES – how ? If NO, why ? Society is not very vocal, only certain retired people and some local government employees speak out as it is only them that get involved in public consultations and their opinions are always the same: fix the roads, rehabilitate buildings, pay less taxes. Field specialists do not get involved and when they do they are very subjective, they are somewhat jealous of their clients and there is no professional solidarity.

What are the strengths of your town , compared to others, from an urban-architectural point of view ? Situated at the intersection of the north-south and east-west highways, the city has developed on a rigorous radial street pattern which we tried to perpetuate within the build-up areas. Its position on the successive terraces of the Moldova-Siret confluence area dictated its zonal functionality: the upper terrace hosts the economic industrial area, the following the centres for social interest, then the living area and finally architectural activities on the last terrace.

How do you see the principle of « unity in diversity» applied in architecture?

What are the main future goals for your city? We are struggling to change the appalling image of working class neighborhoods by rehabilitating their facades and investing in public spaces: alleys, playgrounds, parking lot, removing useless spaces built after the revolution (garages, cottages etc.) We also want to revitalize the local economic activity and give back that ’Town fair’ famous for Moldova, taking advantage of its geographic position and the possibility to revive the industrial area according to the requests of investors. We are currently developing projects with national and EU funding in various areas: urban development (PIDU), energy ( Hydroplant on Moldova), social (care homes, social canteen), housing (social, thermal rehabilitation), infrastructure (streets, water-sewage pipes) We started the arrangement of a vast area of recreation within the build-up areas on the known ‘Balta a evreilor’ which will bring a 12.5 hectares of green spaces to the town’s dowry and at the same time begin the transformation of the municipal pool into an urban space comprising other recreational and sports activities as well. I wish to see to the end many of the projects currently under development but also some of the ideas considered too daring by some, such as: the 3 uneven passages that are absolutely necessary on E85(market area, Marsat area, ramp area), the final closing of the waste deposit and the regularization of river Moldova’s flow.

I personally don’t see it. Maybe «harmony in diversity», but architectural unity in various styles ? Perhaps theory is not my strong point but at best an urban arrangement can take into account creating a unitary image of street patterns with objects from diverse time periods, or something like that.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

“ ” Ce loc minunat pentru plimbări și relaxare! “ ” Au obturat Palatul! “ ” Las’ că e bine, măcar sunt locuri de muncă..! “ ” Au avut pile la primărie. Au vândut centrul “ Iașiului pe nimic” E exact ca în afară!! “ ” E oribil! Nu-mi plac clădirile, sunt prea mari! “ ” E super, numai acolo aș sta!! “ ” Decât un ștrand plin de mizerii mai bine cafenele pline de fițe! “ ” Încă un mall în Iași!

r6_proiecte locale Întreaga arhitectură ţine de loc, de scară, de utilizatorii săi finali. Fiecare proiect amprentează in mod unic un spaţiu: îl ocupă, îl condiţionează şi în cel mai bun caz, îl însufleţeşte. În rău, spaţiul îşi poate ignora beneficiarii rămânand inert sau poate fi pur şi simplu haotic şi necontrolat, respingându-i pe aceştia. Confruntaţi cu particularităţile fiecarei situaţii, specialiştii în construcţii şi arhitectură trebuie să se adapteze la toţi factorii obiectivi sau subiectivi cu care intră în contact. Despre oameni şi arhitecţii din spatele lor, precum şi despre impactul celor din urmă asupra celor dintâi, în materialul următor. 75

Acestea sunt reacțiile ce se ivesc după 2-3 ture în jurul fântânilor arteziene și a cafenelelor frumos aliniate. Se pare că Palatul Culturii, un monument de care și-au amintit toți odată cu proiectul Pallas și-a mutat fațada principală în locul celei secundare și poate fi observat în splendoarea lui atât la ieșirea din supermarket cât și în timp ce savurezi un capuccino și un fursec pe una din străzile comerciale, așa cum se întâmplă în marile capitale europeene.

SUNT

clădirile prea masive? Mall-ul e prea mare? Cafenelele prea mici? Gazonul nu e suficient de verde? este prea evidentă disonanța între complexul construit și tabloul existent al nordului Moldovei? Intimidează prin inovație și modernitate? Iesirea arhitecturii din scara umană cu care am fost obisnuiți până acum este mai mult decât evidentă prin însăși natura proiectului urbanistic. Obisnuiți fiind cu cei doi, trei copăcei plantați de-o parte și de alta a aleii ce marchează intrarea într-un bloc nou de locuințe, cu urmele remanente ale șantierului închis cu 1 an înainte și cu parcarea întotdeauna subdimensionată, “beneficiarii” Palasului s-au văzut dintr-o dată translați într-o dimensiune în care lucrurile par să poată fi făcute cum trebuie, în care există suficiente locuri de parcare, în care spațiul public este tratat cu respect, în care parcursul este atent studiat și totul pare a avea sens. Cu toate că principiile urbanistice ce stau la baza proiectului sunt unele primare, ele au fost abordate dintr-o perspectivă modernă discrepantă chiar vis-a-vis de partea existentă a Iașiului, fapt ce îi poate lua calitatea de parte integrantă în oraș, dar în același timp îi conferă statutul de reper măcar din punct de vedere compozițional. Țările comuniste în general, iar România în special, au pierdut în timp atât din punct de vedere fizic cât și social notiunea de spațiu public, libertățile aglomerațiilor urbane fiind mereu controlate și restricționate. Capitalismul ce a urmat nu a reușit în primă fază să readucă această libertate democratică înapoi în rândul orașelor și a oamenilor. Mai mult, preluându-se o fărâmă din algoritmul american, nevoia firească de spații publice cu rol polarizator și de loisir a fost acoperită de centrele comerciale gigant de tip mall. Acest concept se regăsește și aici însă, din fericire, au fost inserate elemente urbane autentice cum ar fi străzi comerciale și alei pietonale, scuaruri, fântâni arteziene și foișoare, toate închegând și subliniind parcursul. Cu toate că spațiile interioare comunică cu cele exterioare atât la nivel vizual cât și la nivel funcțional, se poate observa totuși o abordare ușor introvertită a conceptului constructiv. Accesul se face pe 2 laturi, prin străduțe de acces ce debușează în piața centrală sau prin partea nord vestică prin remodelarea și modernizarea grădinilor Palatului Culturii, care coboară abrupt spre zona comercială. Spații expoziționale în aer liber, un teatru de vară modernizat, concerte în parc sau pur și simplu spațiu verde ce în sfârșit poate fi călcat sunt doar câteva din elementele ce însuflețesc trecerea dintre arhitectura neo-gotica și cea modernă, dintre muzeu și centru comercial.

TO PALAS OR NOT TO PALAS text: ivona nită foto: valentin gheorghian

Asocierea aceasta, ce poate părea brutală, poate fi privită și din perspectiva conform căreia percepția unei clădiri se face în raport cu un alt edificiu. De aceea, o abordare modernistă în proximitatea unei arhitecturi istorice nu rivalizează întotdeauna cu aceasta din urmă. Mai mult, o poate chiar pune în valoare existând și o reciprocitate în acest sens, așa cum se întamplă cu Catedrala Sf. Ștefan din Viena, sau cu Karlsplatz în Munchen. Această monumentalitate s-a păstrat totuși la nivelul scărilor exterioare, decorațiilor și obiectelor ornamentale urbane, intrând în acord cu monumentul istoric. Abordarea s-a făcut într-o manieră din ce în ce mai modernistă și mai abstractă până la închiderea laturii de sud ce flanchează un lung lanț de blocuri de locuințe din perioada socialistă. Probabil acesta a fost și unul dintre motivele pentru care panorama cu care se delectau locatarii acestei străzi de pe canapeaua din sufragerie a fost brusc schimbată dintr-o imagine similară cu cea ce apare pe cărțile postale ale Iașiului cu sigla luminoasă a unui supermarket popular, însoțită și sonor de zgomotul aeratoarelor ce asigură prospețimea produselor comercializate. Introvertirea de acest tip îi conferă spațiului public și calitatea de element surpiză, de oraș în oraș, principiu ce este caracteristic grădinilor și locuințelor mesopotamiene, cetăților antice, orașelor de tip fortăreață în care orașul se dezvoltă radial. Caracterul unitar este accentuat de abordarea în aceeași manieră a tuturor celulelor construite, fapt ce face imposibil de înteles din lectura formei exterioare organizarea internă, dar maximizează atât suveranitatea compoziției planimetrice cât și principiul felxibilității. Excepție face însă clădirea de locuințe ce se ridică cu peste 10 niveluri deasupra parcărilor subterane și oferă rezidenților o priveliște privilegiată. Orașul Iași pare să accepte la început mai timid, dar din ce în ce mai ușor acest mic oraș ce i-a fost inserat, să-l absoarbă și să și-l asume ca parte integrată și poate chiar această expresie formală caracteristică, îi poate conferi acestuia valoare de semn arhitectural. La o primă și scurtă caracterizare - poate superficială ar spune unii - prin crearea complexului Palas a luat naștere un spațiu în care familiile sunt mai fericite, relațiile interumane înfloresc, problemele financiare parcă se disipă, copiii zburdă liberi pe iarba care poate fi acum calcată, coșurile sunt mai pline, cinele de tip junk-food parcă nu mai îngrasă atât de tare, reducerile sunt mai mari, tipologiile umane se uniformizează și inter-relaționează, nevestele parcă nu mai sunt atât de disperate, proaspeții absolvenți nu mai visează atât de acerb la job-uri transfrontaliere, toate acestea în timp ce consumismul este preamărit mai subliminal sau mai evident sub diverse forme si cortine.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

Pasajul Sfânta Vineri (pasajul de la Hala Centrală, cum îl numește lumea) a fost proiectat cu scopul de a fluidiza traficul pietonilor ce parcurg zona destul de aglomerată a Centrului Civic din Iași. Un alt efect scontat, nu greu de omis, este marcarea pieței subterane din fața Halei Centrale. Această piață are deja o vechime importantă şi reprezintă, alături de Hala Centrală, un punct de reper important pentru orașul nostru. Însă, cum era de așteptat, la prima lovitură de târnăcop în șoseaua Anastasie Panu au ieșit la iveală urmele unei așezări vechi de secole. Urme și ruine ce zăceau înecate de balast și pământ, acoperite de asfaltul pe care mii de mașini se perindau zilnic. Aproape că am zice “norocul nostru, al ieșenilor, că odată cu lucrările la acest pasaj am putut face cunoștință cu trecutul nostru îngropat”. Putem considera ca era de așteptat să se găsească ceva în această zonă, însă surprinderea a fost mare când s-a confirmat importanța acestor vestigii și stadiul destul de bun de conservare. Lucrările au fost oprite până ce, după confirmarea valorii ruinelor, echipa proiectare a găsit o soluție de a integra vechea așezare în noul pasaj modern.

REZULTATUL

e unul demn de luat drept exemplu, dacă uităm perioada lungă în care zona a fost în șantier pentru trecători și un calvar pentru șoferi. Lungindu-se pe o perioadă de aproximativ cinci ani, aporape că nu ne mai aducem aminte cum era orașul înaintea începerii acestor lucrări. Ca șofer, nu pot să nu-mi amintesc de impedimentele cu care m-am confruntat. Devieri ale traficului, blocarea comunicării bulevardului A. Panu cu Strada Sf. Lazăr, sugrumarea strazii de la doua benzi pe sens la una și multe altele. Șoferii nu se numără printre cei care se bucură de realizarea acestui pasaj. Traficul din această zonă este soluționat acum ca și în urmă cu cinci ani, doar că a fost desființată trecerea de pietoni. Din aceasta cauză, poți întălni pe neașteptate pietoni ce traversează strada printr-o zonă nemarcată. Dacă tot am pomenit de pietoni, putem să ne așezăm să privim și din unghiul acestora: ne bucurăm de posibilitatea traversării prin subteran şi de evitarea contactului cu şoferii colerici. Avem multe scări dar avem și alternativa scărilor rulante. Apreciem răcoarea, frumusețea ruinelor, suntem surprinși în cazul în care nu suntem prea grăbiți și, per ansamblu, rămânem cu așteptările satisfăcute sau depășite. Merită să mergem încet, observând pasajul din prisma unui om atent și interesat. Privind ruinele, ne imaginăm migala cu care arheologii au dezgolit zidurile de piatră. Ne imaginăm vechea tehnică de construcţie a arcelor, folosind pietre cu dimensiuni atât de variate. E impresionant faptul ca nu ne putem dezlipi mâinile, dorind să citim prin atingere istoria acestor ziduri, poveștile auzite de acestea, zgomotul vechii ulițe. Apreciem comunicarea foarte bună cu piața din fața Halei Centrale și ne bucură promisiunea viitoarelor magazine şi cafenele ce ne sunt promise. Suntem fermecați dar neștiutori dacă ne rezumăm doar la a privi, și atunci nu ne rămâne decât să ne documentăm pentru a afla mai multe. Nu e o

DUPĂ 5 ANI text, foto: ivona nită

sarcină dificilă întrucât mass-media a acordat o atenție deosebită acestei lucrări dar și a evenimentului de inaugurare. Aflăm, astfel, că pasajul găzduiște ruinele locuinței unui boier din secolul al XVII-lea despre care se presupune că a lucrat la Curtea Domnească. Locuința se afla în vecinătatea acesteia, la intersecția dintre ulița Sf. Vineri și ulița Cizmarilor. Observând incinta pasajului și oprindu-ne să discutăm modul în care este amenajat, putem puncta pozitiv rezolvările finisajelor care deși nu preiau textura ruinelor nici nu distonează cu acestea; mozaicuri, tavane false unde sunt poziționate spoturi aduc un aport important de lumină spaţiului subteran. Casetele metalice au rolul de a ne apropia mai mult de atmosfera urbană, iar suprafaţa lor reflectă pardoseala, generând reflexii luminoase ce fuzionează plăcut cu luciul plăcilor de ceramică neagră în care este scris numele vechilor ulițe. Valoarea acestor ruine este incontestabilă. Reprezintă demisolul și pivnița unei case boierești construite în secolul al XVIII-lea cu ulterioare modificări în secolul al XIX-lea. În situl arheologic s-au descoperit și urme care atestă faptul că a existat încă din secolul al XVIIlea o construcție despre care se presupune că la partea superioară avea o structură de lemn și care în secolul următor a fost înlocuită cu cea pe care astăzi o putem observa. Construcția devine astfel unul din cele mai vechi monumente urbane ieșene, după declarațiile directorului Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana din cadrul Academiei Romane, Stela Cheptea. Întreaga lucrare pare să mulțumească așteptările tuturor, reușind să surprindă prin calitatea finisajelor (marmura neagră care marchează vechile ulițe, spoturile mici intgrate la nivelul pardoselii). Sub nivelul străzii, în interiorul pasajului observăm frumusețea ruinelor ce sunt puse în valoare în variate moduri. Casetele metalice de la nivelul tavanului fals primesc reflexia zidurilor de piatra și o prezintă într-o continuitate puțin distorsionată care e menită să ne ofere imeginea reîntregită (prin oglindire) a vechii clădiri.

Astăzi, după inaugurare, pasajul încă favorizează fenomenul de ecou, nefiind populat de funcțiunile care să-l facă și atractivcomercial. Însa dacă în această situație avem încă speranțe și așteptări, în cazul celor 3 volume care marchează ieșirile din aceest nu ne rămâne decât sa le observăm. Modernul și trendul actual al inundării în sticlă și alucobond devine supărător la nivelul intrări pentru ca nu au capacitatea de a te pregăti, de a marca cumva ceea ce urmează după coborărea treptelor. Materialele, dar și rezolvarea volumetrică fac notă discordantă atât față de subteranul care s-a dorit valorificat dar și fața de construcțiile supraterane din imediata vecinătate a intrărilor în pasaj. Putem vorbi de o neintegrare în sit, de o tratare superficială a volumelor supraterane aferente pasajului care par a fi niște stații de autobuz sau guri de metrou neinspirate. Întrarea în pasaj dinspre Casa Județeană de Pensii pare prea expusă traficului auto întrucât prezintă accesul cumva în imediata vecinătate a carosabilului. Nu este amenajat un spațiu mai amplu, un spațiu de grupare, loc de întâlnire, înaintea intrării în pasaj și astfel, zona publică exterioară aferentă intrărilor se rezumă la câțiva metri pătrați insuficienți pentru a antrena un număr mare de pietoni. Din punct de vedere al volumelor acestor 3 intrări, tratate aproape identic se poate simți lipsa elementelor ce putea oferi specificitatea și integrarea in-situ. Trecătorul nu se bucură de nicio pregătire, de nicio imersare pregătitoare care sa-i capteze simțurile înainte de a vedea ruinele propriu-zise. Se simte nevoia pregătirii și cea a continuarii subteranului, a ruinelor, a secolelor trecute, și la nivelul suprateran; un fel de introducere și concluzie a cuprinsului plin de istorie și valoare arheologică. Însă elementele ce ar putea oferi specificitate acestor intrari în pasaj nu pot fi prefabricate, iar meșterii sunt mai greu de găsit; așa că nu ne rămâne decât să ne imaginăm cum ar fi fost dacă aceste intrări împrumutau ceva din ruinele subterane, pregătind astfel trecătorul pentru ce urmează să vada odată ajuns dedesubt.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

TIMELINE

Intrare public – sunet ///polimerix // wireless is dull//purici pe monolit În partea stangă personajul masculin este culcat pe jos, iar jumătate din corp este integrat în monolit (puțină mișcare din partea lui, el simte greutatea monolitului care îl strivește). Personajul feminin se află pe jos în fața monolitului, aproape de centru în partea dreaptă, încolăcită și numără pe degete repetitiv un cod de numere. Muzica scade în volum rămânând totuși sunete joase de atmosferă, dar mai simple, iar noisul de monolit devine mai șters. Personajul feminin se oprește din numărat pe degete și rămâne cu palma deschisă uitânduse la ea. Brusc lovește monolitul iar în momentul contactului din palma iei plec linii ramificate pe monolit până la personajul masculin. Această acțiune se repetă de trei ori. Personajul masculin tresare de fiecare dată când este activat, iar jumătatea lui de monolit se înroșește ușor. După această acțiune, un punct alb pâlpâie pe centrul monolitului, personajele sunt înghețate, iar dupa câteva secunde punctul explodează în multe imagini și sunete puternice. Personajele se așează în lateralele monolitului care este cuprins de imagine și sunet. Încep să acceseze datele din monolit introducând brațele în niște goluri din monolit. Datele se concentrează în jurul brațelor. Schimbul de date se face în diferite imagini până când cele două personaje accesează același tip de date și stabilesc un tip de conexiune. Heblu rămâne un punct alb pe centrul monolitului care clipește. (Sunet: Polimerix – Busy line) Pe HEBLU ( personajele se poziționează spre centrul monolitului aproape unul de altul, pe monolit se derulează imagini cu cei doi după o perioadă de timp) Cei doi se află aproape de centru, și schimbă informații personale, folosind monolitul. Mișcările lor sunt fluente, cu mici blocaje, mici sacadări. Schimbul devine din ce în ce mai intens până când ei ocupă același loc pe centru, în fața monolitului.//// Ea îl pune în monolit, și vorbește cu el, dar la un moment dat ea părăsește locul și își lasă silueta să vorbească. Între timp se duce și caută printre datele personajului din monolit. Schimb de culoare pe oameni din sfera plasma lamp = avatare de mess.

”

Proiectul pune în discuție diverse moduri în care omul își traduce existența fizică într-o lume digitală, și procesul de transformare a emoțiilor în ecuații și tipare. Un băiat și o fată își dezvoltă o relație într-un mediu virtual, care are la bază proprietățile unei rețele de socializare. Nu există nici un limbaj vorbit, ci doar codare și decodare. Ei folosesc un monolit, care practic constituie serverul acestei lumi. Obiectul în sine devine spațiu de joc.

3 4 5

Activitate personală

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

”

CENTRUL DE ARHITECTURĂ, CULTURĂ URBANĂ ŞI PEISAJ ‘UZINA DE APĂ’ SUCEAVA Jurnal de activitate

În 12-16 august avea loc la Suceava inaugurarea Centrului de arhitectură, cultură urbană și peisaj într-o fostă uzină de apă din zona industrială a orașului. Trebuie să marturisesc că, deși nu știam la ce să mă aștept de la vizita la Suceava, nici măcar nu îmi era clară ideea de cultură urbană. Revista Urbanismul – seria nouă făcuse o treabă bună într-un număr din 2011 în a detalia ideea. Totuși, din paginile acesteia cel mai clar lucru despre concept era că nu era ceva clar, puctându-se doar anumite caracteristici și expunânduse câteva exemple reușite. Lucrul pentru care eram mult mai entuziasmat era că aveam să pasesc pentru prima dată într-o incintă care a aparținut mașinilor și care acum era redata făuritorilor; spun asta fara urmă de ironie postapocalictică de inspirație stiintifico-fantastică. Noua funcțiune a spațiului este una cât se poate de nobilă, una civică – utilizarea în folosul comunității, Centrul urmând să devină un pol cultural pentru oraș și vecinătăți. Ansamblul aparține unei rețele de viitoare edificii, fie nouconstruite fie moștenind corpul unora vechi. Fiecare dintre acestea isi propune sa cumuleze interesele unei regiuni, studiind și venind în ajutorul comunităților, găzduind evenimente, popularizând științele construitului. Uzina de apă este o acumulare de spații, 6 dintre ele utilitare, 4 aflate în patrimoniul Primăriei orașului Suceava. Proiectată în 1908 de un inginer în construcții civile din Leipzig, este finalizată și dată în folosință în 1912. Realizarea ei este asociată cu actul de naștere a orașului modern Suceava.

În 1960 Uzina devine inactivă şi este abandonată, funcţiunea fiindu-i preluată de o staţie mai performantă. Dintr-un ordin al Ministerului Culturii şi Patrimoniului ansamblul este clasat în 2011 monument istoric categoria B. Importanţa Uzinei pentru patrimoniul oraşului Suceava devine incontestabilă. Ordinul Arhitectilor din Romania filiala N-E, în parteneriat cu Primaria Suceava iniţiază un proiect etapizat de reabilitare care isi propune caîn decurs de 3 ani să transforme ansamblul în Centrul de arhitectură, cultură urbană şi peisaj. Prima etapă a avut loc anul acesta odata cu evenimentele din cadrul inaugurării centrului. În 2011, în paralel cu lucrările de reabilitare şi conversie a spaţiilor a fost facut şi un studiu de impact, obiectivul acestuia fiind stabilirea unui mesaj, unei imagini şi unei atitudinii pe care viitorul centru le va avea vis-à-vis de societate. Studiul a fost elaborat în cadrul unui workshop la care au participat studenţi de la facultăţile de arhitectură din ţară, din strainatate şi doi tineri sociologi. În cadrul inaugurării de anul acesta au fost prezentate şi ideile workshopului, o parte dintre acestea fiind deja implementate.

‘uzina de apă reprezintă în istoria Sucevei, momentul decisiv marcând intrarea în modernitate din punct de vedere urbanistic a unui oraș care, până la acea dată, încă mai păstra ceva din aerul patriarhal al vechilor zidiri medievale’ [Florin Hau – ‘Unele date istorice in legatura cu edificare Uzinei de apa din municipiul Suceava]

Articolele ce fac obiectul acestui prim jurnal de activitate a Uzinei de apă de la Suceava tratează workshopul din 2011 şi masa rotundă pe tema rolului centrelor de arhitectură, cultură urbană şi peisaj, din cadrul inaugurării de anul acesta. Acestea sunt completate de extrase din studiul sociologic facut de Alma Pricopianu şi Ciprian Iosif Pantea şi câteva dintre impresiile primilor vizitatori ai centrului din zilele porţilor deschise ce au succedat inaugurarea.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

În luna august a anului 2012, la Suceava s-a vorbit despre cultură. Rolul centrelor de arhitectură, cultură urbană şi peisaj mai bine zis. Structura evenimentelor din cadrul inugurării a fost urmatoarea: prezentările individuale ale invitaţilor urmate de o masă rotundă cu rol de concluzie. Luările individuale de cuvânt s-au dovedit a fi revelatoare pentru subiectul în discuţie: domnul Şerban Sturdza se axează pe probleme de racordare la existent, la societate şi diferitele unelte administrative

ale acesteia, domnul Şerban Ţigănaş prezintă câteva exemple de modele ce au funcţionat cu succes şi încă o fac în diferite părţi ale ţării, iar domnul Arpad Zachi vine în completarea exemplelor cu câteva din alte ţări şi observaţii pe marginea acestora în susţinerea ideii de dispozitiv urban. Prin prezentarea unor fragmente din expuneri împreună cu concluziile discuţiei de la final dorim sa inţelegem resorturile actuale ale proiectului şi evoluţile sale viitoare.

Şerban Sturdza – vicepreşedinte al ordinului arhitecţilor din România, arhitect, patron cultural si susţinător al iniţiativelor ce promovează salvarea patrimoniului şi păstrarea unor principii morale în societate.

restaurării, informaţiile căpătate de pe urma acestora fiind folosite în reabilitarea unor elemente de artă decorativă aparţinând casei Mincu care aparent n-au legătură cu arhitectura, dar vă garantez că au o mare legătură. Celalalt criteriu de evaluare a unui demers cultural de tipul centrelor de arhitectură, cultură urbană şi peisaj ar fi comunicarea. Exemplul aici este binecunoscutul StreetDelivery. La acest eveniment au aplicat 300 de proiecte fiind selectate şi expuse 150. Beneficiile unui astfel de eveniment se văd în posibilitatea unor tineri de a-şi exprima nişte idei imediat, de a le testa valabilitatea. Cealalta calitate principală a unui astfel de proiect este experimentul asupra spaţiului străzii ce demostrează să îşi poate schimba şi alura şi relaţiile cu vecinătăţile. Din asta putem uşor remarca că ideea de a avea un centru este valabilă, dar ideea de a expanda lucrurile în comunitate este şi mai importantă. Din acest punct de vedere încurajez ceea ce vreţi să faceţi cu cooperările şi propunerile de achiziţie şi cooperare în vecinătăţile imediate centrului de la Suceava. Defapt asta presupune apartenenţa la un cartier, mândria să faci parte dintr-un grup şi multe alte lucruri. Ideea de comunicare este una ce permite variaţii în abordare, care pune problema teritoriului şi a relaţiilor printre altele. ... Acum întrebarea „de ce ne interesează pe noi toate astea, când avem de lucru sau n-avem, dar cautăm?” Raspunsul ar fi că dacă toate aceste experienţe ar putea fi structurate adecvat ar putea să se transforme într-o politică pentru un program de pregătire continuă. Spun asta pentru că există moduri diferite de a vedea pregătirea continuă, există interese, gusturi diverse. Dezvoltând astfel de proiecte poţi descoperi unde sunt interesele şi necesităţile şi să faci grupuri de pregătire continuă în funcţie de conjunctură. Gândiţi-vă câte modalităţi de pregătire continuă s-au desfăşurat aici deja sau câte s-au propus deja, felul în care acestea se vor structura vom vedea. A exista pe piaţa de arhitectură este foarte important, dar a fi liber este poate la fel de important. A fi liber nu se experimentează doar în politică ci şi în profesie, zi de zi, acest lucru facându-se cu un profit foarte mare pentru fiecare dintre noi, în felul acesta având posibilitatea, cu timpul, de a provoca noi înşine proiectele.

întrebarea pusă, de multe ori cu cu năduf: „ce ne dă nouă Ordinul (Ordinul Arhitectilor din Romania)?” câteva raspunsuri ar putea fi: poţi fi reprezentat în societate altfel decât dacă eşti singur într-un birou, poţi beneficia de un sistem economic integrat (cotizaţiile putând fi trasformate în acţiuni precum cea de la Suceava), poţi acţiona în domeniul arhitecturii, peisajului, urbanităţii şi aşteptărilor pe care le au generaţiile următoare. ... Mi-am pus problema dacă centrul de arhitectură pe care-l faci este şi utilizat ca lumea sau nu şi dacă există cumva nişte criterii după care să judeci că un centru este mai eficient decât altul. Existând în plan un număr de 22 de centre plus cel naţional dar neexistând alte centre cu care acest studiu comparativ să se facă am luat exemplul casa Mincu cu care sunt în temă. Analiza acesteia s-a facut în trepte si sub diferite criterii. Între acestea, implicarea în societate realizată prin voluntariat s-a dovedit un exemplu de succes care cred că ar putea fi preluată. Din motive financiare am căutat între colaboratorii noştri să vedem dacă nu putem forma nişte grupuri de voluntari. La apelul postat pentru 5 persoane voluntare au venit 60. În procesul de selecţie am remarcat că lucrul cu voluntari are implicaţii şi asupra diversităţii sociale. Au venit si constructori şi restaoratori şi sociologi pe lângă majoritatea constituită de studenţi arhitecţi. Am organizat nişte cursuri de pregătire în vederea

ROLUL CENTRULUI DE CULTURĂ ÎN PEISAJUL MIORITIC VOI

continua într-un fel ce a început Șerban. Preocupându-mă problema unor activităţi culturale şi posibilităţile de realizare ale acestora m-am intrebat de ce în tările vest europene exista investiţii mari în echipamentele culturale atâta timp cât din punct de vedere economic ele nu aduc profit. Am ajuns la concluzia că între 75-80% din forţa de muncă activă din aceste tări lucrează în sectorul terţiar – cel al serviciilor, iar din aceştia peste 50% sunt în terţiarul superior. Terţiarul superior include băncile, firme de asistenţă, manageriale, comunicaţii. Evident aceşti oameni fiind şcoliţi au anumite pretenţii, iar din acest punct de vedere există o explicaţie legată de dezvoltarea acestor echipamente culturale. Aducându-mi aminte de anii 70 când îmi făceam şcoala şi eram preocupat de urbanism mi-am adus aminte de existenţa în legislaţie a unei planşe numită dotări publice. În 1995 apare termenul de echipament, dupa 2000 echipamentul incearcă să înlocuiască termenul de dotare, iar acum avem echipament şi dotare. Ca o paranteză, în legislaţie echipamentul nu ai cum să-l surprinzi în prezenţa dotării. Multe dintre observaţiile lui Şerban Sturdza se leagă un nou termen, cel de dipozitiv. Speculaţiile pe care le fac sunt mai mult pentru mine, pentru a-mi explica anumite lucruri. Sunt de părere că racordarea la noii termeni pentru generaţia mea se face cu efortul unei schimbări de perspectivă. La fel sunt convins că pentru cei tineri înţelegerea termenului de dispozitiv cu tot ce implică acesta vine natural. Aşadar relaţia pe care o surprinde, generarea în afara sistemului a unei dezvoltări, a unei efervescenţe, a unei motivaţii este ceva normal. Ideea de depăşit la fel ca în ştiinţele exacte nu există, lucrurile schimbându-se dar nefiind eliminate. Schimbarea acestora se face în funcţie de context. În explozia recentă în diferitele oraşe ale lumii a centrelor culturale un loc privilegiat îl are relaţia cu exteriorul, cu un context cultural mai larg. Exemplul evenimentelor de la Dealul Frumos transforma acest

Arpad Zachi - arhitect urbanist profesor facultatea de peisagistica din cadrul UAUIM București, redactor șef revista ARHITEXT loc într-un dispozitiv cultural. Existenţa unor oameni care au auzit despre evenimente fără să fi fost acolo şi felul în care rezonează acest loc în imaginaţia acestora dovedeşte acest lucru. Un alt exemplu ar fi Arhitextul. Inexistenţa unui sediu, a unui patrimoniu, face să dispară dotarea şi totul funcţionează, organizăm expoziţii, workshopuri, evenimente. Si echipamentul se schimbă, nucleul devine managerial, de relaţii cu publicul şi comunicare deci nici măcar cei care fac revista, dar sunt dispozitivul ce asigură existenţa acestui sistem. În cazul Arhitext-ului acest lucru a fost făcut din motive financiare, dar se pare că asta se întâmplă şi la nivel mondial chiar dacă sunt alte raţiuni la mijloc. Pentru noile generaţii criza în care ne aflăm este defapt realitatea. Pentru ceilalti va exista o permanentă criză, una de schimbare, o permanentă instabilitate. Acea stabilitate cu care am fost obişnuiţi nu va mai exista. Am fost învăţaţi ca în momentul când apare un element destabilizator să încercăm să găsim acea siguranţă. Orice sistem încearcă să îşi găsească un echilibru, doar că aceste perioade sunt scurte. Cert este că trebuie să învăţăm să gestionăm aceste instabilităţi. La Suceava avem de-a face deocamdată cu o dotare. N-am înţeles care e relaţia între instituţie şi dotare. Oricum ar fi evoluţia trebuie să se facă de la dotare către dispozitiv. Schimbările radicale din Suceava din ultimii ani, dincolo de clasificare în bune sau rele, trebuie gestionate cumva. Acest dispozitiv are acea flexibilitate şi deschidere ce poate prelua această evoluţie permanentă şi foarte rapidă. Deci pentru a deveni o instituţie viabilă el trebuie să plece de la această viziune de dipozitiv.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

Şerban Țigănaș - preşedinte al Ordinului din anul 2010. Profesează ca arhitect în Cluj şi ca lector la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism din cadrul Universităţii Tehnice Cluj-Napoca.

VREAU

să vă arăt ce cred eu că este un centru de cultură urbană şi anume liceul la care studiază fiul meu acum. Se numeşte Johannes Honterus şi este în Braşov. Gândindu-mă la el şi la şcoala lui am ajuns la această concluzie. Biserica Neargă este în curtea şcolii, iar aceasta nu este doar curtea şcolii, este şi un spaţiu public foarte interesant, lucrurile fiind destul de legate. De aceea imi permit să cred că acesta este un centru de cultură urbană. Ca o remarcă putem spune că acest loc are de toate: comunitate, case, educaţie, concerte de orgă, loc de plimbare, întrăgostiţi, tot ce trebuie. În căutarea ingredientelor unui astfel de spaţiu voi continua cu exemple pe care le consider relevante. La Cluj în fosta casă Tranzit, fostă sinagogă se dezvoltă de circa 13-14 ani ceea ce ar putea fi numit un centru cultural. Între cei ce se întâlnesc aici pot fi găsiţi destui arhitecţi şi artişti între care şi Dan Perjovschi. Bine perceput în anumite medii din Cluj, acest loc n-a evoluat din punct de vedere arhitectural pe langă lucrările de întreţinere a casei. Ritmul aşa-ziselor lucrăril de restaurare nu se compară însă cu ritmul în care locul a renascut şi şi-a regăsit caracterul, sau brandul daca ar fi să mă exprim aşa. Organizaţia Tranzit este o etapă naturală în evoluţia acestui loc, existând întâlniri regulate în care membrii discută despre viitorul locului. Instituţia s-a dovedit a fi destul de importantă în acest caz. Fabrica de Pensule este un alt spaţiu ce poate fi luat ca exemplu. Clădirea unei societăţi comerciale este închiriată de un grup de artişti şi e transformată într-o instituţie culturală alternativă. Manifestare de alt tip a unor artişti, curatori, expozanţi ce n-o iau pe căile binecunoscute: Uniunea Artiştilor Plastici, Consiliul Judeţean, Direcţia de Cultură. Au vrut să fie complet independenţi şi sunt. Acolo se întâmplă foarte multe lucruri într-un ritm ce face ca practic să nu existe zi în care să nu se întâmple ceva. Ceea ce mi s-a părut extraordinar de impresionant e că alte organizaţii s-au branşat la Fabrica de Pensule. Aş numi aici Institutul Fracez care îşi face de 3-4 ani Rancontre Culturel de Cluj în acest spaţiu care conectează o serie

întreagă de oameni din mediul cultural şi arhitecţii colaborează cu Fabrica de Pensule. A devenit defapt un terminal în care aceşti activatori au reuşit să atragă şi să susţină activităţi. Când spun activităţi mă refer la absolut orice de la o expoziţie, la o piesă de teatru, la club de dans, conferinţe academice, petreceri. Cu o evoluţie similară dispozitivelor de care vorbea Arpad, trecând prin dotare şi echipament găsim Turnul Croitorilor. Întorcându-mă în timp îmi aduc aminte de ideea lansată de Şerban Sturdza în 2004 a unui muzeu al arhitecturii româneşti. A existat o propunere făcută preşedintelui României din acel timp în vederea patronajului unui astfel de proiect, dar fără succes. Ideea a alunecat din punct de vedere semantic spre Cetru de cultură. Această titulatură a fost ataşată Turnului Croitorilor din Cluj ordinul venind cu 2 proiecte: cel de restaurare şi cel de instituţie (de sfat al bătrânilor într-un fel). Primul a fost îmbrăţişat de către autorităţi şi realizat, a fost singurul. La un moment dat a existat ideea de exclusivitate, monopol asupra spaţiului, arhitecţii din Cluj văzându-se la un moment dat instalaţi cu scaune, cu mese, cu toate acareturile care ne fac să funcţionăm. Acest al doilea proiect, care exista în continuare şi se numeşte Centru de arhitectura, cultură urbană şi peisaj a fost păstrat doar cu numele, Turnul se numeşte aşa acum, dar nu funcţionează aşa cum am propus noi. Lucrurile nu sunt însă nici pe departe pierdute. La cateva luni de funcţionare s-a întâmplat acolo o dezbatere şi am discutat despre cum să fie, asemănător cu ce se întamplă acum. Nu am ajuns încă la o concluzie, dar lucrurile se întâmplă în continuare de la sine. Activităţile care se întâmplă acum acolo sunt oarecum spontan totul făcânduse absolut gratuit. Semnalul extraordinar de interesant pe care l-am observat şi care e o etichetă în Cluj e că imediat după darea în folosinţă au început să apară mirese să-şi facă fotografii în faţă la intrare. Mare atenţie ăsta este un semn foarte bun! Uitându-mă acum câţiva ani la proiectele de diplomă vedeam că erau de două tipuri: centrele culturale şi celelalte. Toată lumea făcea, la finele şcolii de arhitectură, un mega-centru cultural, care mai de care mai interesant, pornind de la 2500 de metri pătraţi, cu sala mare de 1200 de locuri, arătând de fapt măiestria autorului. Dincolo de amploarea proiectelor rămâne preocuparea şcolii pentru un astfel de program.

Concluzii Constantin Gorcea – arhitect Suceava Acest centru nu va putea funcționa dacă vom aștepta să ne pice un program în brațe. Cred că acest centru se va baza pe inițiative. Finanțarea pe care am avut-o a fost doar pentru reabilitarea clădirii și lucrările concrete care s-au executat. Evenimentele ce fac publică existența centrului își au menirea în a colecta inițiative și a le patrona sau susține. Există în plan și înființarea instituției care să facă posibilă obținerea de fonduri pentru proiectele viitoare. Au existat câteva ședințe în care am încercat să gândim modul în care centrul va funcționa. Ideile de pană acum au oscilat între angajarea unui administrator care să întrețină centrul în ideea organizării unor manifestări. Datorită faptului că eforurile noastre au fost concentrate pe nevoile fizice ale centrului strategia de lucru efectiv este într-o fază incipientă.

Constantin Gorcea – arhitect Suceava Finanţarea de anul acesta a fost necesară, inaugurarea fiind un eveniment important. Pun problema ce se va întampla anul viitor când vom aplica din nou pentru un eveniment. Existând un precedent şi eventual demonstrând că ne putem descurca, vom mai putea beneficia de aceeaşi îngăduinţă?

Sânziana Roşca – Organizaţia Naţională Cercetaşii României Am tras o scurtă concluzie din ce a spus domnul Țigănaș; mi se pare foarte important, ca fiind un centru de cultură urbană să investim în tineri, pentru a pregăti generaţiile viitoare. Liceul de artă din Suceava are deja o secţie de arhitectură, există tineri care ar putea participa activ la evenimente organizate de centru, fie prin voluntariat sau alte forme de acţiune. În cadrul organizaţiei noastre lucrăm cu tineri şi încercăm să îi pregătim pentru viaţă. Sunt sigură că poate fi inaintată o invitaţie către toate ONG şi asociaţiile din Suceava şi punerea la dispoziţia acestora a spaţiului Uzinei pentru diferite evenimente.

Bogdan Popescu – membru al grupului de inţiativă interculturală a tinerilor din judeţul Suceava (INTERCOOLT) Pentru organizaţia din care fac parte ar fi foarte interesant să putem susţine câteva evenimente aici. Totodată informaţiile pe care dumneavoastra le-aţi colectat ne ajută, conducând şi noi o campanie de evidenţă a clădirilor vechi din judeţ ce sunt urme ale diferitelor comunităţi, cu predilecţie sinagogi şi case.

Şerban Ţigănaş – preşedinte OAR Ar trebui mizat pe un efect similar bulgărelui de zăpadă în ceea ce priveşte centrul de la Suceava. Atâta timp cât există şi vor exista evenimente pe care oamenii şi le doresc, repetarea acestora şi innoirea lor poate fi un bun inceput. Acelaşi lucru s-a întamplat şi cu Zilele arhitecturii la Cluj din 2011 şi până în prezent. Spus destul de superficial lucrurile vor merge de la sine.

Şerban Ţigănaş Am constatat în ultimii doi ani o manifestare intensă, o mişcare revigorantă în Republica Moldova. Câţiva studenţi şi arhitecţi au participat chiar la conferinţe în ţară şi cred că sunteţi destul de aproape încât să îi cointeresaţi.

Şerban Sturdza – vicepreşedinte OAR Ar mai fi un lucru. Ma gândesc, spre exemplu, Gelu Tudorache, prezent printre invitaţi, care se intoarce la Bacău neavând sediu. Cum poate el beneficia de ce se întâmplă aici? Sau în ce mod, fără a avea sediu, ar putea să îşi creeze oportunităţile ca peste un an să îl obţină? Astea sunt întrebări la care nu am răspuns, dar sunt destule filiale în această situaţie.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

ATELIER

text: horia ungureanu foto: uzina de apă

Ordinul Arhitecţilor din România, filiala N-E a iniţiat proiectul de refuncţionalizare a fostei Uzine de Apă a oraşului prin transformarea ei într-un Centru de Arhitectură, Cultură Urbană şi Peisaj. În perioada 12-20 august 2011 a avut loc atelierul studenţesc interdisciplinar cu tema “Integrarea în comunitatea locală a Centrului de Arhitectură, Cultură Urbană şi Peisaj / fosta Uzină de Apă din Suceava – soluţii de punere în valoare a potenţialului de relaţionare cu oraşul al noului obiectiv cultural”.

Obiectivul general al atelierului este valorizarea vechii Uzine de Apă a oraşului Suceava care va deveni Centrul de Arhitectură, Cultură Urbană şi Peisaj. Obiectivele specifice se referă la integrarea Centrului în viaţa urbană a oraşului Suceava, la identificarea soluţiilor pentru creşterea accesibilităţii Centrului şi la mediatizarea sa. În plus, se urmăreşte orientarea profesională a studenţilor participanţi prin identificarea intereselor şi disponibilităţilor individuale ale acestora (urbanişti, sociologi urbani,

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

ORGANIZATORII

au propus un program variat în cadrul căruia participanţii au asistat la conferinţe, dezbateri şi au realizat vizite la obiectivele culturale şi industriale importante din zonă. Printre temele conferinţelor s-au numărat: „Reabilitarea şi reconversia funcţională a clădirilor industriale”, “Cultura urbană şi centrele culturale în epoca Mall-urilor”, “Semnalistica urbană în era digitală”. În cadrul conferinţelor, invitat special a fost domnul arh. Serban Ţigănaş, președintele O.A.R. Deplasarea la fabrica Egger, din Rădăuţi, a reprezentat un intermezzo educativ în a cincea zi de workshop. Vizitarea clădirii administrative, premiate recent pentru sustenabilitate, a reprezentat o lecţie de arhitectură pentru toţi participanţii, iar turul zonei de producţie de PAL a revelat caracterul impresionant al automatizării industriale. Studenţii au fost împărţiţi în 4 echipe, fiecare cu responsabilităţi diferite: identificare şi documentare a patrimoniului industrial din oraşul Suceava, integrarea-relaţionarea-semnalizarea Uzinei de apă la nivel urban, relaţia cu vecinătăţile şi amenajarea de incintă a Uzinei, amenajarea interioară, signalistica şi promovarea Centrului de Arhitectură, Cultură Urbană şi Peisaj „Uzina de Apă”. Echipa 1 a identificat şi documentat o serie de obiective industriale şi culturale de la începutul secolului XX, aflate în diferite stadii de conservare. Se propune clasarea şi protejarea lor prin prevederi urbanistice speciale în P.U.G.-ul aflat în lucru. Echipa 2 a studiat relaţia cu vecinătăţile

şi amenajarea de incintă a Uzinei de Apă. Intervenţiile peisagere şi de amenajare au fost discrete şi orientate către utilizatori, iar relaţiile cu zonele înconjurătoare au fost flexibilizate. Echipa 3 a propus integrarea Uzinei de Apă în oraş prin (re)activarea unor trasee pietonale, pentru biciclete şi auto. Traseele leagă între ele obiecte cu specific similar – cultural si industrialprecum si puncte de belvedere orientate catre oras. Pentru creşterea vizibilităţii acestor parcursuri au fost gândite semnale urbane, puncte de belvedere şi un element ludic de signalectică, suspendat deasupra Uzinei (Căţelul nomad). Echipa 4 a abordat probleme de signalectică urbană, de promovare a Centrului A.C.U.P. în oraş şi de organizare a spaţiului interior al Uzinei, inclusiv iluminatul spaţiului expoziţional. Au fost propuse mijloace de promovare clasice (calendare, agende, afişe) cât şi mijloace alternative (bilete de autobuz cu imagini de epocă, obiecte inedite inscripţionate cu „Uzina de Apă Suceava”). Ideea „Un metru cub la schimb” e o metodă de promovare alternativă, concretizată printr-o intervenţie temporară şi sustenabilă asupra spaţiului verde. Componenţa interdisciplinară a echipelor, alături de comunicarea constantă dintre acestea au fost elemente cheie în elaborarea unor propuneri fezabile, cu maximum de impact şi aplicabile într-un interval scurt. Selectarea invitaţilor din toate centrele universitare ale ţării, dar şi a unor studenţi din afara graniţelor a adus un plus de diversitate şi a constituit un teren fertil pentru dezbateri constructive. Propunerile realizate, precum şi alte informaţii utile din cadrul workshop-ului vor fi accesibile pe site-ul evenimentului: http://uzinadeapa. com/.

”

Componenţa interdisciplinară a echipelor, alături de comunicarea constantă dintre acestea au fost elemente cheie în elaborarea unor propuneri fezabile

” NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

The N-E branch of the Romanian architectural order (OAR) started a project of reabilitation on the old waterplant just outside the center of Suceava city. The reinstated buinding will host the research center on urban culture, architecture and landscape. Between 12 and 30 august 2011 the site hoasted a interdiciplinary workshop on a very interesting theme: “The reintegration of the old Uzina de apa building in the comunity”.

+ THE

main reasons for the workshop where the different ways of reinstating the building and helping the new cultural place relate trough it’s qualities with the city. Suceava’s urban life was put into question in relation to the new research center, also the need for accesability and ways of signaling the place where discussed. The other main objective of the workshop was an educative one, students beeing able to learn while investigating based on individual interess and disponibility twords urbanism, sociology, architecture, landscape or even art. The program proposed by the hosts varied from conferences, debates and visits on important cultural and industrial places. Among the themes of the debates that the participants had to choose from where: “Reabilitation and fucntional reconversion of industrial buildings”, “Urban culture and cultural centers in the age of the Mall”, “Urban signlas in the digital era”. These debates had as special guest – the OAR president, arh. Serban Tigans. In the fifth day of the workshop was a field trip conducted at the new wood factory in Radauti. Other administrative buildings, that recently received prizes for theyr sustainbable qualities, where also visited. All these visits had an educative side to them, architecture beeing part of the teaching that they could provide, among the buildings visited, the tour at the wood factory asembly line for the PAL production was one of the most impresive one, showing an insight into the machine work needed for the wood to be prelucrated. The actual workshop was conducted by spliting the students into 4 groups with different responsibilies: research and identification of the industrial heritage of Suceava, integration-relations-signaling of the building at the urban level, imediat vecinity relations the design of the interior and graphical promotion material for the Uzina de apa urban culture center. The first team identified a series of industrial and cultural buildings dated from the beginning of the last century, within different stages of conservation. It was proposed that the buildings be idexed and submited

WORKSHOP 2011 text: horia ungureanu photo: uzina de apă

for protection in the regulations of the next PUZ [zonal masterplan]. The students in the second team studied the relations between the imediat vecinities and at the same time the insight of the Uzina de apa site. The focus of these studies was on the discreet visitator oriented designs of the landscape around the building, among which flexibility was the issue intensively adressed. The third team had the job of thinking about interesting ways to integrate de urban culture center building in the city. This was done by activating new sidewalk and pietonal, bike and car crossings and reactivating old ones. At the same time the routes proposed tie together a similar cultural landmarks and high spots from which the city can be viewed. For increasing the vizibility of these routes a series of signs and signals where concieved, among these a dog shaped balloon tied from the main building [the dog, part of a ongoing project at the country level, it simbolises the fact that public space in romania is asociated with no man’s land, where dogs can run free and mark the teritory as there’s]. The forth team atended the issues concearning mediatization of the center in the city and the design of it’s interior, including the lighting deisgn of the expozitional space. Besides the clasic way of promotion [posters, calendars, etc.] the team proposed alternatives [bus tickets with images of the old city and other objects imprinted with the Uzina de apa logo]. At the same time a very interesting way of interpromotion was thought in the shape of ‘a square meter to spare’ – a temporary and sustainable intervention on the green space. Working in interdisciplinary teams, with increased comunication between them was a key element in the impact and useability of the proposals dispite the short time given to adress the problems. The guests invited where from all the universitary centers of the country, and among the students that answered the call for help there where some from other countryes. All this turned out to be a greatth thing for the debates providing constructive medium trough a divers set of opinions and experiences. The proposal and other infomations related to the workshop and it’s conclusions can be found at http://uzinadeapa.blogspot.com/.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

UN MODEL DE REGENERARE URBANĂ: O UZINĂ DE APĂ SAU UN CENTRU DE ARHITECTURĂ, CULTURĂ URBANĂ ȘI PEISAJ? text: ciprian pantea, alma procopianu foto: alexandra aramă

Reconversia clădirilor industriale a devenit o practică obișnuită în peisajul urban și se datorează, în principal, schimbărilor culturale din societățile post-moderne. Nevoia de a refolosi un spațiu, care în trecut a reprezentat un mijloc spre sustenabilitatea individului, a fost generată de dorința de integrare a unui trecut industrial aflat într-o continuă degradare. Păstrându-se specificul industrial și adăugându-se un nou scop, clădirea suferă o mutație și, în același timp, o trecere de la un imobil nefolosit și degradat, într-unul care simbolizează asumarea unui trecut. Totuși, la nivelul reconversiei nu stă doar nevoia de valorizare extremă a spațiului exindustrial, ci și o valorificare a sa.

INDIFERENT de rațiunile economice sau estetice care le determină, analizele culturale ale gentrificării identifică reprezentații claselor creative drept agenți de inițiere ai procesului de reconversie. Teorii alternative afirmă că fluxul de capital urmărește artistul în locurile gentrificate, transformând astfel spațiul locuit (Cameron și Coaffee, 2005, 1). Acest fenomen se întâmplă pentru că, după cum spune Ley, „spațiile colonializate prin comerț sau de stat sunt spații pe care artiștii le refuză” (Cameron și Coaffee, 2005, 5) pentru că, în orice societate, există un ansamblu de poziții sociale care este unit printr-o relație de omologie cu un ansamblu de activități sau de bunuri (Bourdieu, 1999, 12). Totuși, în privința locurilor frecventate de artiști, antipatia nu este reciprocă, ci dimpotrivă, aceste spații devin foarte populare și prin urmare surse importante de capital (Cameron și Coaffee, 2005, 5). În România, reconversia industrială reprezintă un fenomen prea puțin cunoscut, un ecou al spațiului postmodern occidental. Cert este că și aici reconversia este inițiată, de cele mai multe ori, tot prin reprezentanții claselor creative. Expunerea la modelul vestic al reconversiei a declanșat interesul claselor creative românești pentru transformarea spațiilor industriale cu importanță istorică, economică sau socială în spații reutilizabile. Particularitatea Uzinei de Apă de la Suceava este dată de contextul inițierii și demarării proiectului de reconversie. Proiectul a fost inițiat prin redescoperirea simbolisticii și potențialului clădirii de către arhitect ca reprezentat al clasei creative, a fost susținut de sectorul non-guvernamental prin Ordinul Arhitecților și de autoritățile locale prin acordarea dreptului de concesiune al clădirii. Reconversia Uzinei de Apă din Suceava poartă o încărcătură istorică și simbolică care a favorizat reintegrarea clădirii în circuitul urban. Prima Uzină de Apă din Suceava marca la vremea respectivă intrarea orașului în modernitate prin efortul de urbanizare depus de autoritățile Imperiului Austro-Ungar. Acum, Uzina de Apă reprezintă o moștenire a timpului și a tehnicii din acea vreme, moștenire care merită a fi apreciată și onorată. Dar nu numai atât, monumentul istoric Uzina de Apă a reprezentat, în opinia inițiatorilor, pretextul pentru regenerare urbană și valorificarea spațiului ex-industrial în care este amplasată. În reconversia Uzinei de Apă a existat o caracteristică morală prin demersurile de integrare și promovare a unei clădiri cu importanță istorică, axându-se pe nevoia utilizării ei ca spațiu cultural și, nu în ultimul rând, deține un scop pragmatic, economic prin utilizarea ei ca spațiu de birouri și întâlniri pentru Ordinul Arhitecților, filiala N-E. Societatea românească este definită printr-un cadru social spontan care preia din modelele vestice diverse patternuri, contribuind, astfel, la crearea unui spațiu eterogen compus din elemente ale societăților preindustriale, industriale și postindustriale. Conceptul nostalgiei după spațiile

industriale pentru vestici este preponderent de valorizare și acceptare a spațiului în cadrul comunității, în timp ce pentru România nostalgia pentru industrie este de a regreta o sursă de venit. Reconversia industrială în România se realizează la propunerea unor elite cu aspirații postmoderne orientate spre valorificarea spațiilor neconvenționale. Orașul postmodern se consitituie ca o succesiune de istorii uitate care și-au pierdut din însemnătatea socială, fiind consemnate doar în cărți și documente, ele revin în atenția publică doar prin evenimente marcante. O astfel de istorie este și Uzina de Apă care și-a recăpătat poziția atât prin trăinicia clădirii și aproprierea spațiilor interioare, cât și prin orientarea culturală actuală care a favorizat valorificarea și utilizarea ei. Uzina de Apă este un obiect simbol, căruia i se adaugă un nou sens. Din punctul de vedere al utilizării spațiului, Uzina de Apă nu se înscrie în niște funcționalități tipice de utilizare, ci reprezintă un mix între nevoia pragmatică de utilizare ca spațiu de birouri și nevoia morală de promovare culturală și muzeificare. Se constată o dihotomie de tipul profit/non-profit sau public/privat integrată în complexul arhitectural prin amenajarea interioară a uzinei. Vechile rezervoare de apă devin spații de expoziție, implicit, spații publice, iar camerele de întreținere ale uzinei sunt transformate în birouri - forme ale spațiului public. Spațiul ambiguu, precum Uzina de Apă, care nu poate fi încadrat într-o categorie, este perceput ca fiind impur, un obiect nelalocul lui (Mary, Douglas, 1966 apud Chelcea, 2008, 362 ). Uzina de apă este un astfel de spațiu care, prin pierderea funcționalității, a detaliilor istorice și prin amplasarea sa în Lunca Sucevei a favorizat crearea unei imagini a spațiului ambiguu. Această percepție a început să se schimbe odată cu derularea proiectului de reconversie și, în timp, clădirea uzinei va fi integrată în totalitate în realitatea cotidiană a orașului. Această integrare se va face pentru că proiectul este perceptul de către locuitorii urbei ca fiind pozitiv pentru dezvoltarea orașului, dar și datorită faptului că orașul se dezvoltă, „se mărește, cercurile concentrice menționate anterior se dilată încorporând zone care, inițial, aveau alte funcțiuni” (Chelcea, 2008, 25). Pentru Lunca Sucevei și implicit pentru Uzina de Apă această dezvoltare va contribui la frecventarea zonei și la creșterea vizibilității. Uzina de Apă ca spațiu al ambiguității se distinge prin simpla comparare a celor două grupuri de respondenți, participanți și respectiv non-participanți, constatându-se o diferențiere a gradului de conştientizare asupra potențialului clădirii. Prin proiectul de reconversie industrială Uzina de Apă nu se reinventează doar Lunca Sucevei, ci orașul ca întreg, reconturându-se zonele de accesibilitate, apropriere și dominație conducând, astfel, la noi percepții și comportamente spațiale într-un oraș în continuă schimbare. Uzina de Apă sau Centrul de Arhitectură, Cultură Urbană și Peisaj este un proiect inovator care a suscitat un mare interes pe plan local și reprezintă un viitor punct de interes în peisajul urban contribuind la dezvoltarea identității culturale a zonei de imediată apropiere.

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

A MODEL OF URBAN REGENERATION : WATER PLANT OR ARCHITECTURE-URBAN CULTURE-LANDSCAPE CENTRE text: ciprian pantea, alma procopianu photo: alexandra aramă

+ INDUSTRIAL building reconversions have become normal practice in the urban landscape and are mainly due to the cultural changes in post-modern societies. The need to reuse a space that once represented a tool for the individual sustainability was generated by the wish to integrate a continuously degrading industrial past. By keeping its industrial character and adding a new purpose, the building suffers a mutation and - in the same time - crosses the limit from a disused and rundown object to one that assumes its own past. At the reconversion level there is more than just the extreme need to take advantage of the post-industrial space, there is the need to put it to good use. Gentrification cultural analysis identify members of creative classes as the agents of reconversion processes, no matter what the economical or esthetical reasons determined them. Alternative theories state that capital flow follows the artist in gentrified places, transforming the living space (Cameron and Coaffee, 2005, 1). This phenomenon happens because - according to Ley - “spaces colonized by commerce or the state itself are spaces refused by artists” (Cameron and Coaffee, 2005, 1) because in any society we find an established set of social positions united by a subsequent parallel relation with a group of activities or assets (Bourdieu, 1999, 12). Nonetheless, in regard to places frequented by artists, the animosity isn’t reciprocated, these spaces becoming very popular and thus important sources of capital(Cameron and Coaffee, 2005, 1). Industrial reconversions are not well known in Romania, being merely an echo of western postmodern industrial space. Here reconversions are nonetheless also started most of the time by representatives of creative classes. The exposure to the western way of reconversion sparked an interest among creative classes to transform historically, economically or socially

important industrial sites into reusable spaces. What’s original about the Suceava Water Plant is the context in which its reconversion took place. The project began by rediscovering the symbol and its potential by an architect - as representative of the creative class, and was supported by the Order of Architects as part of the NGO sector and by local authorities by giving concession rights over the building. Suceava Water Plant’s Reconversion bears a symbolical and historical load which helped reintegrate the building in the urban tissue. The city’s first water plant marked - at the time Suceava’s emergence into modernity thanks to the efforts of the Austro-Hungarian administration. Nowadays it stands as a legacy of past times and techniques, a legacy worth appreciating and honoring. Besides that, the water plant as a historic monument symbolized - for the organizers - a pretext for urban renewal and improved post-industrial sites. The reconversion also had a moral side through the efforts undertaken to integrate and promote a historically important building by concentrating on the need to use the space as a cultural environment and, last but not least, a practical and economical purpose : using it as office space and meeting rooms for the Order of Archiects’s North-Eastern branch. Romanian society is defined by a spontaneous social frame that takes different patterns from western models, contributing, thus, to the creation of a heterogeneous space made up from different elements of preindustrial, industrial and post-industrial societies. The concept of industrial space nostalgia in western terms is mainly one of putting to use and accepting the site as part of the community, while in Romania the nostalgia concentrates on feelings of lost sources of income. Romanian industrial reconversions are launched by elites with postmodern aspirations

oriented towards using unconventional spaces. The postmodern city is a succession of forgotten stories that lost their social meanings, being remembered only in books and documents, coming to public attention only through dramatic events. One such story is that of the water plant, that regained its position through the quality of the building itself, the flexibility of its interiors and through the cultural potential that sparked the renovation and reconfiguration. The Water Plant is a symbol given a new meaning. In terms of functionality, the Water Plant does not show a typical interior layout, being oriented somehow between the practical need for office space and the moral need for cultural marketing and exhibition space. We distinguish a profit/nonprofit or private/public dichotomy integrated in the architectural complex through the interior layout. While the former water tanks become exhibition spaces, and thus, public space, maintenance chambers are transformed in office space - types of public space. An ambiguous space such as the Water Plant, which cannot be isolated into one category, is perceived as impure, a lost object (Mary, Douglas, 1966 apud Chelcea, 2008, 362 ). The Water Plant is thus a space which, through it’s loss of purpose, historical details and its setting in Suceava’s meadow helped set an image of ambiguous space. This perception began to change with the launch of the reconversion project and - in time - it will be fully integrated in the city’s daily urban reality. This integration is possible in part because locals perceive the project as a positive thing for their city’s development, but also because the city is developing itself, “growing, aforementioned concentric circles are expanding and incorporating zones that used to have different functions” (Chelcea, 2008, 25). The developement will contribute to the popularisation and visibility of the Water Plant and Suceava’s waterside. The Water Plant’s ambiguity is easily observed by comparing the answers of the two respondent groups, participant and non-participant -we see a difference in awareness of the building’s potential. The Water Plant Reconversion Project does not reinvent only Suceava’s waterfront but the town as a whole, rethinking accessibility zones, approach and dominant, leading to new perceptions and spatial behavior in a city continuously changing. The Water Plant - Architecture, Urban Culture and Landscape Center is an innovative project that sparked great interest locally and represents a landmark in the urban landscape, contributing to the development of a cultural identity in its surroundings.

ÂŻ @

}

NE-A #01 | 2012 | proiecte locale

Proiectul ‘We Khlong Toei’ (noi Klong Toei) este unul urbanistic şi arhitectural bazat pe colaborarea dintre TYIN Tegnestue, Leva Urban Design, Apostrophy, colaboratori individuali şi comunitatea din Khlong Toei, Bangkok, Tailanda. Proiectul are ca scop crearea unui canal de cooperare pe termen lung ce se poate extinde într-o transformare graduală şi revitalizare a spaţiilor publice din districtul Khlong Toei. Location: Klong Toey Lock 1-2-3, Bangkok, Thailand Client: Klong Toey Community Project: Public space Cost: 35.000 NOK / 4.500 EUR Building period: February 2011 - March 2011 Area: 91 m2 Built by: TYIN tegnestue with Students and Community Architects: Kasama Yamtree, Andreas Grøntvedt Gjertsen, Yashar Hanstad, Jeanne-Francoise Fischer, Karoline Markus, Madeleine Johander, Paul la Tourelle, Nadia Müller, Wijitbusaba Marome Students: Natthanan Yeesunsri, Sarinee Kantana, Nuntiwatt Chomkhamsingha, Nantawan Tongwat, Supojanee Khlibngern, Nattaporn Seekongplee, Sarin Synchaisuksawat, Nuchanart Klinjan, Panyada Sornsaree, Porawit Jitjuewong, Amornrat Theap-un, Ponjanat Ubolchay, Yaowalak Chanthamas, Boosarin khiawpairee, Praopanitnan Chaiyasang, Kritsana Srichoo, Mario Vahos, Carla Carvalho, Inês Correia, Sarah Louati, Pola Buske, Tabea Daeuwel, Johannes Drechsler, Lisa Gothling, Alessa Hansen, Albert Hermann, Karl Naraghi, Alexander Neumer, Nandini Oehlmann, Fabian Wolf Sponsors: LINK Arkitektur, RATIO Arkitekter AS

r5_despre comunități Când am să-mi termin stagiul, am să-mi scriu pe cartea de vizită: Arhitect - rezolv probleme. Cu atât mai mare este provocarea unei arhitecturi care contribuie la rezolvarea problemelor sociale, iar efortul se triplează atunci când beneficiarii finali aparţin unei plaje demografice cu care nu eşti obişnuit. Cum se poate face? Prin ajustarea la scara umană şi prin identificarea unor activităţi care să mobilizeze comunităţi indiferente, sărace şi/sau fără perspectivă. Prin rezolvări punctuale (arhitectura ce acţioneză precum acupunctura în cartierele rău-famate) prin determinarea efectelor ce reverberează în cercuri mai largi. Acum, exemple!

NE-A #01 | 2012 | despre comunități

than adults to collaborate in activities” ¨we never understand them, we only think about what we want to “It’sgive¨ easier to gather children than adults to collaborate in activities” ¨we never understand them, we only think about what we want to “It’sgive¨ easier to gather children than adults to collaborate in activities” ¨we never understand them, we only think about what we want to “It’sgive¨ easier to gather children than adults to collaborate in activities”

“It’s easier to gather children than adults to collaborate in activities”

FF11 FF11 FF122 FF22 FF233 FF33 FF344 FF44 FF455 F5

Khlong Toei este în momentul de faţă cea mai mare şi mai veche zonă de construcţii distribuite haotic din Bangkok. Se estimează că aici locuiesc peste 140000 de oameni, majoritatea în construcţii sub standardele necesare locuirii cu foarte puţine drepturi şi fără nici un ajutor din partea guvernului. În zonă, principalele obstacole în faţa unei bunăstări sociale sunt lipsa serviciilor publice: sănătatea, educaţia accesibilă, sanitaţia şi electricitatea. Climatul social este grav afectat şi de existenţa unei dependenţe de droguri în rândurile membrilor comunităţii, urmată de o rată accentuată a şomajului, violenţei si criminalităţii.

Prima parte a proiectului a fost realizată în iulie-august 2010, cea de a doua în februariemartie 2011. Cea din 2010 a fost împărţită în 5 faze, respectând un proces şi o idee de lucru în echipă în contextul şi environmentul respectiv. Aceste faze au fost înregistrate într-un raport fiind ilustrate prin text, hărţi şi imagini într-un fel în care analiza, activităţile şi workshopurile facute la faţa locului, impreună cu concluziile şi reflecţiile să poată fi înţelese cât mai bine. Faza1 – „Oamenii” a fost realizată de-a lungul primei saptămâni şi a însemnat colectarea unor informaţii cu privire la rezidenţii diferitelor zone ale districtului. Întrebările au ţinut de: vârsta, ocupaţia, componenţa familiei, motivele pentru care au ales să trăiască în comunitate, visele şi planurile de viitor. Faza2 – „Rutele” a însemnat constituirea câtorva workshopuri cu scopul descoperirii rutinei zilnice a locuitorilor, circulaţiilor importante, zonelor de întâlnire, spaţiilor comune. Copii şi adulţii din diferite părţi ale zonei au participat în activităţile acestei etape, împărtăşind informaţii despre locurile plăcute, cele neplăcute şi a cele preferate în care îşi petrec majoritatea timpului. Faza3 – „Spaţiile” sunt 6 dintre cele mai des menţionate locuri de întâlnire din comunitate. În această etapă am ordonat spaţiile în funcţie de calităţi şi am rugat locuitorii să aleagă 3 dintre acestea, cu cel mai mare potenţial de impact asupra vieţii comunităţii. Deasemenea aceştia au fost rugaţi să vină şi cu sugestii legate de cum ar putea imbunătăţi zonele. Faza4 – „Curăţirea şi designul”. După selecţia şi reducerea spaţiilor la 3 a fost necesar un nou nivel de analiză a fiecăruia. Am realizat câteva workshopuri la faţa locului pentru a cunoaşte ce cred oamenii despre spaţii, ce lipseşte, ce şi cum putem face să îmbunătăţim lucrurile. Workshopurile au fost pentru toată lumea, dar cei ce s-au implicat cel mai mult au fost copiii. Desenele pe care le-am strâns de la participanţi au constituit idei pe care puteam lucra şi pentru că majoritatea menţionau gunoiul ca fiind una din problemele majore, am organizat câteva „zile de curăţenie”. Faza5 – „Construitul”. Bazându-ne pe ideile de la workshopul de desen şi cu ajutorul locuitorilor din zonă, am putut avea o mică intervenţie fizică pe unul dintre siturile alese. Intervenţia a fost un punct iniţial pentru viitoare imbunătăţiri şi o dovadă că schimbările în bine sunt realizabile. În concluzie, am adunat majoritatea lucrurilor pe care le-am crezut ca fiind importante, totodată, am adunat câteva reflecţii ce pot ajuta la o bună înţelegere a contextului şi a lucrului făcut în această primă parte a proiectului.

NE-A #01 | 2012 | despre comunități

”

Am început primul workshop al etapei 4 la Football court 2 copiii fiind cel mai entuziasmaţi de acest loc. Iniţial am vrut să aflăm cum simt, cum folosesc aceştia spaţiul totodată cum ar putea fi acesta îmbunătăţit şi trasformat întrunul mai atractiv. După aceasta am împărţit coli de hârtie pentru ca fiecare să îşi poată desena ideile şi a le prezenta celorlalţi la sfârşit. Subiectul desenelor a variat cu vârsta. Această activitate a fost refacută, a doua oară în grupuri, unde au trebuit să se organizeze şi sa gandească ţinând cont şi de alte idei decât cele proprii. Acest exerciţiu a trezit un sentiment de lucru în echipa, a discuţiilor şi în final a gasirii unei idei comune. Majoritatea copiilor erau sub 8 ani, aşa ca au existat certuri pe spaţiu de desen, pe creioane, pe zona efectivă, dar toată lumea a participat. Lucrul cu mai mult de cincisprezece copii în acelaşi timp nu este uşor şi trebuie ţinuţi ocupaţi altfel devin nerăbdători.

”

101

Timpul pe care l-am petrecut în mijlocul comunităţii a fost foarte important, folosind diferite activităţi ca unelte de interacţiune. Interesul pe care l-am avut în spaţiul public s-a bazat pe faptul ca acesta este considerat ca „neaparţinând nimănui” şi „aparţinând tuturor” în acelaşi timp. A fost nevoie să se ţină cont că nu am fost decât oaspeţi, prezenţi temporar pentru a lucra cu utilizatorii ce folosesc cu regularitate spaţiul. A trebuit să renunţăm la ce am fi vrut noi să introducem în spaţiu, să ascultăm ce are de spus comunitatea şi să încercăm să ajungem la un numitor comun. Procesul interactiv a fost necesar pentru a da importanţa necesară „schimbului şi cooperării”. Diferitele activităţi pe care le-am organizat se schimbau în funcţie de percepţia noastră asupra comunităţii şi ce se întâmpla în anumite momente. Interviurile de la început au fost importante pentru că aveam nevoie să începem de undeva, dar şi întrebările pe care le-am pus s-au adaptat

pe parcurs. Când am organizat seri de film şi workshopuri părerile au fost tot timpul împărţite. Au existat momente când totul mergea foarte bine şi alte momente când acţiunile noastre păreau în van si credeam că nu vom schimba nimic. Cu informaţiile colectate în primele trei faze am putut înţelege şi judeca mai bine calităţile diferitelor puncte de întâlnire, diferitele spaţii publice din interiorul comunităţii. Fiecare sit prezenta un potenţial enorm, dar era necesară o focalizare pe cele cu impactul maxim asupra oamenilor din zonă. Am vizitat fiecare sit pentru încă o data şi am comparat feedbackul ce l-am avut din partea locuitorilor cu percepţia noastră asupra spaţiilor, astfel am ales trei dintre ele: Rotary court, Football court 2 şi Boxing Court.

NE-A #01 | 2012 | despre comunități

103

NE-A #01 | 2012 | despre comunități

”

Proiectul a avut momentele sale, dar după ce am devenit cunoscuţi şi mai puţin „străini” oamenii au început să se implice mai mult în ceea ce incercam să facem.

105

NE-A #01 | 2012 | despre comunități

Terenul de fotbal nr. 2 se situează la una dintre intrările în comunitate, în faţa fostei biblioteci şi vis-a-vis de gradiniţă. Majoritatea oamenilor numesc locul „Partea cu imaginea lui Buddha”. Acest spaţiu gol a fost într-un timp un loc popular de întâlnire şi teren de fotbal pentru adolescenţi şi adulţi, dar în prezent este o zonă abandonată în care sunt întinse rufe la uscat şi parcate cărucioare de mancare. Curtea este dispusă rectangular, betonată şi înconjurată pe trei laturi cu un gard din plasă metalică. Cealaltă latură este un zid de beton aparţinând unor magazine. De-a lungul zidului există o zonă de 1m lăţime, aici era adunat gunoiul. Acesta a fost colectat iar în spaţiu se gaseşte acum o bancă realizată in cadrul unui workshop. Unul dintre becuri mai functionează, dar inexistenţa iluminatului public face ca acesta să fie alimentat de la o clădire învecinată. În acest moment, copii dependenţi de aracet par a fi principalii utilizatori ai spaţiului, atât pe timpul zilei cât şi noaptea. Alţi copii folosesc spaţiul pentru a juca fotbal, neregulat însă. Cu o săptămână înainte să plecăm o tonetă de sucuri si gustări se deschisese în faţa bibliotecii acaparând spaţiul şi atrăgând noi utilizatori temporari. Ceilalţi utilizatori sunt oamenii care locuiesc în zonă şi care folosesc spaţiul pentru a-şi parca bicicletele de-a lungul gardului şi cei care îşi agaţă haine la uscat în timpul zilei. Zona pare abandonată. Câţiva locuitori din apropiere ne-au spus ca nu mai utilizează spaţiul pentru ca e plin de gunoi, miros de aracet şi pentru că e loc de întâlnire a copiilor dependeţi de aracet. Pentru unii, locul este infiorător iar unii părinţi nu îşi lasă copiii mici să se joace aici. Este totuşi situat

107

în apropierea uneia dintre intrările în comunitate mulţi oameni trecând pe aici tot timpul şi creând un tip interesant de utilizator. Pe lângă funcţiunea principală de teren de fotbal şi spaţiu de joacă, proiectul vrea sa lucreze ca o unealtă prin care comunitatea să îşi poată rezolva unele dintre problemele sociale cu care se confruntă. Un aspect important în implementarea proiectului de la Klong Toei este faptul ca face parte dintr-o strategie pe termen lung. Intervenţia, deşi de mică amploare, are capacitatea de a putea aduce schimbări pozitive. Meţinând în plan local legătura cu comunitatea si în acelaşi timp o legătură cu profesioniştii din Thailanda proiectul are şanse de a deveni unul sustenabil din punct de vedere social. O pregătire de un an a dat posibilitatea echipei să finalizeze intervenţia in mai puţin de trei săptămâni. În această perioada dedicată analizei, echipa s-a implicat în cunoaşterea comunităţii prin interviuri, workshopuri şi întalniri publice. Designul final al intervenţiei de la terenul de fotbal nr.2 îmbină mai multe idei şi concepte simple, inglobând mai multe elemente necesare în zonă: coşuri de baschet noi, o scenă pentru manifestaţii şi întâlniri publice, ziduri de escaladat, locuri de stat. Spaţiul pe sit a fost limitat, fiind necesară respectarea dimensiunilor terenului de joaca existent. Constrângerile au rezultat într-o structură cu o amprentă la sol de 12x12m, înălţimea totală fiind de aproximativ 5m. Condiţiile precare ale terenului de amplasare a facut necesară realizarea unui soclu de beton pentru ca acesta să suporte noile încărcări. Simplitatea structurii, caracterul repetitiv şi durabilitatea dau localnicilor posiblitatea adaptării acesteia

la nevoile în permanentă schimbare fără a pune în pericol siguranţa construcţiei sau folosirea spaţiului de joacă. În acest fel proiectul merge în paralel cu permanentele schimbări din jurul său şi admite posibilitatea de a se alătura unei intervenţii la scară mai mare pentru un development sustenabil al zonei. Câteodată pot fi greu de acceptat alte moduri de gândire, rolul nostru a fost unul nonintrusiv, nu am vrut sa forţăm oamenii să facă „ce voiam noi”. Era totuşi nevoie ca ceva sa fie făcut, chiar dacă pentru noi nu arăta bine, dar trebuia să fim acolo să înţelegem cum funcţionează unele lucruri, cum lucrează oamenii pentru a găsi o modalitate de lucru împreună. Intervenţiile mici se pot coordona mai uşor de către echipe cu nucleu restrâns, mulţi oameni nu ar avea efectiv ce face. Pe lângă nucleul echipei, s-a dovedit a fi benefică alegerea

unei intervenţii legată de gurpul ţintă. Atât programul cât şi locul trebuie să corespundă grupului căruia îi este destinat proiectul. Oricum trebuie conectat cu un loc familiar si cu natura. Oamenii se mişcă preponderent în jurul caselor în care locuiesc, spaţiu pe care îl numesc „al lor” şi preferă să meargă în afară decât să socializeze în spaţii din interiorul comunităţii. Inexistenţa spaţiului limitează posibilităţile de intervenţie. După cum am aflat, nu este realist să crezi că o intervenţie într-o comunitate va afecta pe toţi locuitorii, oamenii folosind de cele mai multe ori spaţiul din jurul locuinţei. Intervenţii mai mici, distribuite punctual, subîmpărţind comunitatea în zone controlabile se dovedeşte în astfel de ţesut o metodă mia sigură decât un proiect mare.

NE-A #01 | 2012 | despre comunități

Numărul al doilea tratează problema indentității.

Dincolo de a fi o problemă particulară aceasta se ridică la nivel de obsesie care macină de ceva timp zona pe care periodica noastră o tratează. Încercăm să aflăm până în aprilie ce ne definește ca români, ca moldoveni, ca oameni de cultură. Care sunt particularitățile pe care ar trebui să mizăm, ce ne face să ne comportăm în felul în care o facem, cât de mult influențăm mediul urban în care ne desfășurăm, cât suntem influențați de acesta și de regiunea în care traim. Revista va deveni pentru următoarele luni acel loc în care sperăm să ne întâlnim, să redescoperim ce am fost și să aflăm ce suntem. Asteptăm proiecte și articole pe adresa redacțieiredactie.nearch@gmail.com în perioada următoare. Vă mulțumim!

North Eastern Architect [NE-A] este un proiect editorial ce vine sa popularizeze arhitectul ca persoană care, în colaborare cu alți specialiști, contribuie activ la îmbunătățirea mediului construit. Proiectul este unul inter-regional inițiat de tineri arhitecți în colaborare cu importante personalități publice ale mediului academic, cercetători si profesioniști din domeniul arhitecturii, designului, artei din zona Moldovei.