Dorina Neculce, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de limba română, membră a Societăţii Scriitorilor indieni, Kafla International, fostă membră a Societăţii Junimea 90 din Iaşi (20102014)
DUNA Când ploile ne umplu sufletele cu picături cristaline de lacrimi, bisericilor li se face frig, sfinții simt umezeală în oasele albite și coboară pe furiș în poveste. Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor iluzorii. Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare. Visele strigă uneori prin gura vântului turbat și în iarna asta mai albastră decât celelalte a nins cu aripi culese de păsările fără zbor. La marginea copcii ies peștii să își atingă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer, parcă șoptind fără de glas: -N-are rost să gândim prea departe, chiar dacă lacul acesta înghețat seamănă cu un cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară. Spusele lor se rotunjeau în piepturi sidefii și piereau pe buzele umede ale tăcerii. Tăcerea durea atunci când nu era ascultată… Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri ascuțiți ce alunecau zgomotos în cămășile sfâșiate. Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă, și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului… Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii.
Cântec de veacuri Locul acela e numai al meu. Acolo pasărea trandafirie Ibis pășește îngândurată pe limbile aurii ale nisipului şi se hrănește cu peștișori din poveștile fermecate. Ea îndeplinește toate dorințele... Bătrânii sunt înțelepții care înșiră metănii de chihlimbar pe sfoara timpului şi aruncă rugăciuni de cristal înspre cerul de mătase. Ei știu a răspunde suferințelor omenești. Într-o zi mi-au povestit că locul acela începe acolo unde se termină suferința. Exact din locul unde cerul sărută pământul începe un alt tărâm străjuit de palmierii umbroși, primitori. În fiecare palmier sălășluiește câte un șarpe verde hrănit de doi pământeni cu mană cerească, cu faguri de miere şi cu pâine sfințită...Șerpii chiar au început a-şi șlefui fețele asemănându-se cu oamenii, contopindu-se printre ei...crezând chiar şi ei că sunt oameni. Nu departe de aici, murmură marea același cântec de veacuri... Pe țărmul mării mele, vezi înșiruite castelele fericirii, castele de nisip ridicate-n amintirea oamenilor care și-au pierdut sufletul. Sufletele lor stau ascunse în interiorul lugubru al castelului şi nu pot să iasă. Se aud doar strigăte fără ecou... Ei sunt oamenii care au găsit pe pământ
fericire... La fiecare ușă a castelului stă de strajă câte un balaur cu 3,5,7,9...capete. Castelele se înmulțesc pe măsură ce unui balaur îi cresc încă două capete. Nimeni nu știe cine înaltă castele de nisip şi nici cine înmulțește capetele de balaur... Uneori copiii aleargă pe valul pătimaș care sărută nisipul şi scriu mesaje de iubire pe buza întinsă a falezei...1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 sar pe într-un șotron imaginar şi aruncă pietrele. Zădărnicie... Apa nu are milă. Amintirile sunt șterse. Lacrimile se amestecă cu apa sărată. Nu se mai cunoaște lacrima. Ochiul şi-a schimbat cu totul forma. Seamănă a mare necuprinsă. S-au strâns la sfat bătrânii. Au decantat apa mării. Aşa s-a născut lacrima. Lacrima pe care au pierdut-o cândva niște gene de mătase. Uşa castelului se deschide. Iese un suflet. Balaurul străjer doarme. O fetiţă se apropie cu pasi fară urmă. Îmi pune degetul arătător pe buze, mă privește prin ochiul de chihlimbar, îşi aranjează fundițele şi îmi șoptește tainic: -Sssss! Apleacă-te şi trăieşte! Plimbă-te! Cheia e la tine. Încă mai ai condurii fermecați. Cu paşii împleticiți, privind înapoi, suflă ploi de aur şi lumină peste femeia din mine... De atunci, timpul nu s-a mai măsurat în clepsidre...Timpul meu s-a măsurat în fascicole de lumină.
Dochiţa Auzeam în copilărie poveşti despre Dochiţa, fata din Mileanca, puţină cu duhul, care venea adeseori pe la noi, ca să muncească. Dochiţa în sus, Dochiţa în jos... Devenisem curioasă şi abia aştreptam să vină într-o bună zi să o descos, să îi aflu farmecul. Dar a trecut mult timp. Dochiţa era plecată din bordeiul ei de lut, pe undeva, prin lumea largă. ,,O fi murit...gândea mama cu voce tare. Cine mai ştie pe unde îi putrezeşte trupul?,,. Însă, într-o noapte năprasnică de iarnă, când vântul şuiera ca un turbat, am auzit bubuituri în uşă, apoi ciocănituri insistente în fereastră: -Ţăţucă, striga femeia cu glasul cutremurat de frig, dă drumul!! Sunt eu, Dochiţa! -Doamne, spune mama, aprinzând pe bâjbâite lampa...Cum di-o fi ajuns,saraca, pi vremea aiasta, în miezul nopţii, tocmai aicia, la marginea câmpului.? Şi îi deschide grabnic. În cadrul uşii se arată chipul, încă păstrând urme de frumuseţe, al unei femei cu îmbrăcăminte precară. Un palton ros îi acoperă trupul slăbit, o bertă îi ascunde părul încâlcit şi din picioare îşi scot botul crăpat nişte ghete scofâlcite. Femeia are ochii aprinşi. Genul acela de ochi care ştiu a privi bărbatul, pentru că aflasem destule poveşti despre bărbaţii care îi treceau pragul bordeiului, când se lăsa întunericul pe uliţele satului. Dochiţa a spus ce a spus, apoi mama i-a zis să se culce în patul de lângă fereastră. A doua zi, nouă, copiilor, ne împarte gumă de mestecat sub formă de tigaretă. Mama o ceartă. Dochiţa râde: -Taci, ţaţaie, că asta e gumă, se mestecă, uite aşa... Începe a mesteca, clămpănind ca o iapă încă în putere. Şi noi mestecăm guma, cu toţii, deodată, ca la comandă, admirând-o, în ciuda dizgraţiei, pe femeia asta puţină la minte, apărută în miez de noapte şi care ne adusese aşa minunăţii, până atunci nemaiştiute.
Mama primeşte în dar o basma neagră înflorată, dar îi spune cu bândeţe: -Doamne, trebuia să mai cheltui şi cu mine...Trebuia să îţi iei ţie ceva de încălţat, Dochiţă, că ţi-o fi frig... -Vai, ţăţucă, tu ai fost ca o mama pentru mine. Da` cum o murit bădiţa? Mama dă să se încrunte. -O murit că i-o venit moartea...Ce-s eu de vină? se întreabă ea, parcă pe sine. Cândva, uzisem o poveste despre tata şi Dochiţa. Se spunea că într-o zi, pe când mergeam cu toţii la câmp, ei ar fi rămas împreună, mai mult decât ar fi fost nevoie, în casă... Mama ne întreba, prostită, neţinând cont că suntem doar nişte copii şi mai ales că suntem copiii lui: -Oare să fie aşa de nebun, să se încurce cu proasta asta? Pe atunci nu aveam idee cum ar putea să se încurce tata. Pentru mine era eroul, era neegalul vreunui bărbat. Şi dădeam din umeri, în necunoştinţă de cauză. Lucrurile, cu adevărat, le-am înţeles mult mai târziu şi acum văzând-o pe femeie, încă frumoasă, toate vorbele mamei m-au răscolit. Nu aş fi vrut ca tata să fie ca toţi oamenii. Aş fi vrut ca Dochiţa să fie bătrână, uscată şi urâtă, şi el să nu o placă nciodată. Dochiţa curăţă nişte peşti,. Solzii parcă zboară prin cameră. Părul i se umple de fulgi strălucitori. Mama o ceartă: -Tot nebună ai rămas!! Mai uşor, că nu te zoreşte nimeni... Dochiţa scoate guma din gură şi mi-o întinde. Sunt puţin scârbită şi dezgustată, dar parcă cineva ascuns într-o umbră mă obligă. Iau guma şi încep să o mestec. Are gustul sărat, de timpuri apuse...