Capitolul25 LegealuiDumnezeudeNeschimbat

„Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său” (Apocalipsa 11, 19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Sfânta Sfintelor, a doua despărțitură a Sanctuarului. În serviciul sanctuarului pământesc, care slujea ca o preînchipuire și „o umbră a lucrurilor cerești”, această despărțitură era deschisă numai în marea Zi a Ispășirii pentru curățirea sanctuarului. De aceea, anunțarea că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri și a fost văzut chivotul legământului Său arată către deschiderea Locului preasfânt din Sanctuarul ceresc, în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire încheierea lucrării de ispășire. Aceia care, prin credință, L-au urmat pe Marele lor Preot când Și-a început lucrarea în Locul Preasfânt au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul sanctuarului, au ajuns să înțeleagă schimbarea locului slujirii Mântuitorului și au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoșilor.

Chivotul din sanctuarul de pe pământ conținea cele două table de piatră pe care erau înscrise preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un locaș pentru tablele Legii, și prezența acestor precepte divine îi dădea valoare și sfințenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Sfânta Sfintelor din Sanctuarul din cer,Legeadivinăesteînconjurată desfințenie LegeacareafostvestitădeÎnsușiDumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai și scrisă cu degetul Său pe table de piatră.

Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh (cele cinci cărți ale lui Moise n.tr.) erau o transcriere fără greș. Aceia care au ajuns la înțelegerea acestui punct important au fost conduși astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înțeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului. „Câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5, 18). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veșnic, „ca un martor credincios în ceruri”. Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau o frântură de slovă din ea n-au fost schimbate. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci în ceruri; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie” (Psalmii 119, 89; 111, 7.8).

Chiar în centrul Decalogului se găsește porunca a patra, așa cum a fost pentru prima dată proclamată: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile, și să-ți faci tot lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exod 20, 8-11). Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acelor cercetători ai Cuvântului Său. A pus stăpânire pe ei convingerea că din neștiință călcaseră preceptele și nesocotiseră ziua de odihnă a Creatorului. Atunci au început să cercetezetemeiurilepentrucare primazi a săptămâniierapăzităînloculzilei pe care osfințise Dumnezeu. Și n-au putut găsi nici o dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desființată sau că Sabatul a fost schimbat; binecuvântarea care la început a sfințit ziua a șaptea n-a fost niciodată îndepărtată. Ei căutaseră ca în mod corect să cunoască și să facă voia lui Dumnezeu; acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, durerea le-a umplut inimile și și-au arătat credincioșia față de Dumnezeu începând a păzi Sabatul Său cel sfânt.

Multe și stăruitoare au fost eforturile făcute pentru distrugerea credinței lor. Nici unul n-a putut să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era o preînchipuire sau un model al celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o copie exactă a Legii din chivotul din ceruri; și că primirea adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc cuprindea și recunoașterea cerințelor Legii lui Dumnezeu, și obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt se datorează înverșunata și hotărâta ostilitate față de armonioasa învățătură a Scripturilor, care descopereau lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. Oamenii căutau să închidă ușa pe care Dumnezeu o deschisese și să deschidă ușa pe care El o închisese. Dar „Acela care deschide și nimeni nu închide și care închide și nimeni nu deschide” declarase: „Iată că ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3, 7.8). Hristos deschisese ușa, sau slujirea, în Sfânta Sfintelor, lumina strălucea prin ușa aceea a Sanctuarului din ceruri, iar porunca a patra se vedea cuprinsă în Legea care se afla acolo; ceea ce Dumnezeu întemeiase, nimeni nu putea desființa.

Aceia care au primit lumina, cu privire la mijlocirea lui Hristos și la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, au găsit că aceste adevăruri erau prezentate în Apocalipsa capitolul 14. Soliile din capitolul acesta constituie întreita avertizare (vezi notele suplimentare) care trebuie să-i pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Vestirea: „A sosit ceasul judecății Lui” arată către încheierea lucrării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea face cunoscut adevărul care trebuie vestit până când va înceta mijlocirea Mântuitorului și El va reveni pe pământ pentru a lua la Sine pe poporul Său. Lucrarea de judecată, care a început în anul 1844, trebuie să se continue până când se vor hotărî cazurile tuturor oamenilor atât ale celor vii, cât și ale celor morți; de aceea va continua până la încheierea probării neamului omenesc. Pentru ca oamenii să fie pregătiți să stea la judecată, solia le poruncește să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă „și să se închine Aceluia care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”.

Iar rezultatul primirii acestor solii este arătat prin cuvintele: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. Pentru a fi pregătiți pentru judecată, este necesar ca oamenii să țină Legea lui Dumnezeu. Această Lege va fi măsura caracterului la judecată. Apostolul Pavel declară: „Toți cei ce au păcătuit având Lege, vor fi judecați după Lege ... în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor”. Și tot el mai zice că „împlinitorii Legii vor fi socotiți îndreptățiți” (Romani 2, 12-

16). Credința este necesară pentru a putea păzi Legea lui Dumnezeu; căci „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”. Și „tot ce nu vine din încredințare este păcat” (Evrei 11, 6; Romani 14, 23). Prin întâia solie îngerească, oamenii sunt chemați „să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă” și să I se închine ca fiind Creatorul cerului și al pământului. Pentru a face lucrul acesta, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înțeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12, 13). Fără ascultare de poruncile Sale, nici o închinare nu poate fi plăcută lui Dumnezeu. „Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă.” (1 Ioan 5, 3; Proverbe 28, 9)

Datoria de a ne închina lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul că El este Creatorul și că Lui Îi datorează existența toate celelalte ființe. Și peste tot în Biblie, unde este prezentată porunca Sa cu privire la respect și închinare mai presus de zeii păgânilor, acolo este citată și dovada puterii Sale creatoare. „Căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmii 96, 5). „«Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice CelSfânt.«Ridicați-vă ochiiînsus,șipriviți! Cineafăcutacestelucruri?»”„Căciașavorbește Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul: ...«Eu sunt Domnul, și nu este altul!»” (Isaia 40, 25.26; 45,18). Psalmistul zice: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100, 3). „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95, 6). Iar ființele sfinte care se închină lui Dumnezeu în ceruri declară, ca motiv pentru care închinarea lor este datorată Lui: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile” (Apocalipsa 4, 11).

În Apocalipsa capitolul 14, oamenii sunt chemați să se închine Creatorului, iar profeția scoate în evidență o categorie care, datorită întreitei solii, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una din aceste porunci arată direct către Dumnezeu în calitate de Creator. Porunca a patra declară: „Ziua a șaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău ... căci în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exod 20, 10.11). Cu privire la Sabat, Domnul spune mai departe că este „un semn ca să știți că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20, 20). Iar motivul dat este: „căci în șase zile a făcut Domnul cerurile și pământul, iar în ziua a șaptea S-a odihnit și a răsuflat” (Exod 31, 17).

„Importanța Sabatului ca monument al creațiunii este că el păstrează totdeauna prezent motivul adevărat pentru care închinarea se cuvine lui Dumnezeu” pentru că El este Creatorul, iar noi suntem făpturile Sale. „De aceea Sabatul stă chiar la temelia închinării divine, căci el ne învață acest mare adevăr în modul cel mai impresionant și nici o altă instituție nu face lucrul acesta.

Adevăratul temei al închinării divine, nu numai acela din ziua a șaptea, ci al întregii închinări, se găsește în deosebirea dintre Creator și creaturile Sale. Acest fapt important nu se poate învechi niciodată și nu trebuie uitat niciodată”. (J.N.Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Totdeauna trebuia păstrat acest adevăr în mintea oamenilor, că Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden; și câtă vreme faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care să ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie semnul și memorialul Său. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile și afecțiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării și al închinării și niciodată n-ar fi fost vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al credincioșiei față de adevăratul Dumnezeu, „Acela care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Urmează ca solia care poruncește oamenilor să se închine lui Dumnezeu și să păzească poruncile Sale să ceară în mod deosebit să păzească porunca a patra.

În contrast cu aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au credința lui Isus, îngerul al treilea arată către o altă categorie, împotriva rătăcirilor cărora este vestită o avertizare solemnă și înfricoșată: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei, și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14, 9.10). O interpretare corectă a simbolurilor folosite este necesară pentru înțelegerea acestei solii. Ce este reprezentat prin fiară, prin chip, prin semn?

Seria profețiilor în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalipsa capitolul 12, cu balaurul care căuta să-L distrugă pe Hristos la nașterea Sa. Balaurul este Satana (Apocalipsa 12, 9), el este acela care l-a determinat pe Irod să-L dea la moarte pe Mântuitorul. Dar unealta principală a lui Satana, care a făcut război cu Hristos și cu poporul Său în primele secole ale erei creștine, a fost Imperiul Roman, în care păgânismul era religia predominantă. Astfel, în timp ce balaurul reprezintă în primul rând pe Satana, în al doilea rând este un simbol al Romei păgâne.

În capitolul 13 (Ver 1-10) este descrisă o altă fiară „ca un leopard”, căruia balaurul i-a dat „puterea lui, tronul lui și o stăpânire mare”. Acest simbol, așa cum au crezut majoritatea protestanților, reprezintă papalitatea care a urmat puterii, tronului și autorității deținute odinioară de Imperiul Roman. Despre fiara care seamănă cu un leopard se spune: „I s-a dat o gură,carerosteavorbe marișihule....Și-adeschisgurașiaînceputsărosteascăhuleîmpotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruie. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam.” Această profeție, care este aproape la fel cu descrierea cornului mic din Daniel capitolul 7, arată fără îndoială către papalitate.

„I s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni.” Iar profetul spune: „Am văzut unul din capetele ei rănit de moarte”. Și iarăși: „Cel care duce pe alții în robie trebuie să meargă și el în robie”; „cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis de sabie”. Cele patruzeci și două de luni sunt același lucru ca o vreme, două vremi și o jumătate de vreme, trei ani și jumătate sau 1260 de zile din Daniel capitolul 7 timpul în care puterea papală urma să persecute pe poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, așa cum se spune în capitolul precedent, a început cu supremația papală, anul 538 d.Hr., și s-a încheiat în anul 1798. La data aceasta, papa a fost făcut prizonier de către armata franceză, puterea papală a primit rana de moarte și astfel s-a împlinit profeția: „Cine duce pe alții în robie va merge și el în robie”.

În momentulacesta, esteintrodusun alt simbol.Profetulspune:„Apoi amvăzut ridicânduse din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel” (Apocalipsa 13, 11). Atât apariția acestei fiare, cât și modul în care s-a ridicat arată că poporul pe care îl reprezintă nu se aseamănă cu acela reprezentat în simbolurile precedente. Marile împărății care au stăpânit lumea au fost prezentate profetului Daniel ca niște fiare de pradă, ridicându-se atunci când „cele patru vânturi ale cerului au suflat peste marea cea mare” (Daniel 7, 2). În Apocalipsa capitolul 17, un înger a explicat că apele reprezintă „popoare, mulțimi, națiuni și limbi” (Apocalipsa 17, 15). Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de luptă și revoluție prin care împărățiile au ajuns la putere.

Dar fiara cu coarne ca de miel a fost văzută „ieșind din pământ”. În loc să distrugă alte puteri pentru a o întemeia pe a ei, națiunea reprezentată astfel trebuie să se ridice într-un teritoriu neocupat mai înainte și să se dezvolte treptat și pașnic. Nu putea deci să se ridice dintre popoarele aflate în luptă și frământate, din Lumea Veche acea mare tulburată de „popoare, mulțimi, națiuni și limbi”. Trebuie căutată deci în continentul apusean.

Care națiune din Lumea Nouă, în anul 1798, se dezvolta, având perspectiva puterii și măreției și atrăgând atenția lumii? Aplicația simbolului nu admite nici o îndoială. O singură națiune și numai una împlinește toate amănuntele acestei profeții, indicând fără greș spre Statele Unite ale Americii. Foarte adesea, ideile sau exact cuvintele scriitorului sacru au fost folosite, fără să-și dea seama, de oratori și istorici care au descris nașterea, ridicarea și creșterea acestei națiuni. Fiara a fost văzută ridicându-se din pământ; și după traducători, cuvântul profeției redat prin „ieșind” înseamnă literal „a crește, a se înălța ca o plantă”. Și, așa cum am văzut, națiunea trebuie să se ridice într-un teritoriu neocupat mai înainte. Un scriitor renumit, descriind dezvoltarea Statelor Unite, vorbește despre „taina ieșirii ei din gol” și spune: „Ca o sămânță tăcută ne-am dezvoltat într-un imperiu” (G. A. Townsend, The New World Compared With the Old, p. 462). O revistă europeană, din anul 1850, vorbea despre Statele Unite ca despre un imperiu minunat, care „se ridică” „în tăcerea pământului, adăugând zilnic la puterea și mândria lui” (The Dublin Nation). Edward Everett, într-un discurs cu privire la Părinții Pelerini, întemeietorii acestei națiuni, spunea: „Au căutat ei un loc retras, inofensiv prin obscuritatea lui și sigur în singurătatea lui, unde mica biserică din Leyden s-ar fi putut bucura de libertate de conștiință? Iată regiuni puternice, peste care, în cuceriri pașnice, ... ei au purtat steagurile crucii!” (Vorbire ținută la Plymouth, Massachusetts, 22 decembrie 1824, p. 11)

„Și ea avea două coarne ca ale unui miel.” Coarnele ca de miel arată tinerețe, nevinovăție și blândețe, care reprezintă exact caracterul Statelor Unite, arătate profetului ca „ieșind” în anul 1798. Printre creștinii exilați, care au fugit în America și au căutat adăpost de persecuția regală și de intoleranța preoților, erau mulți care s-au hotărât să întemeieze o guvernare pe temelia solidă a libertății religioase și civile. Vederile lor și-au găsit întruchiparea în Declarația de Independență, care a stabilit marele adevăr că „toți oamenii sunt creați egali” și înzestrați cu dreptul inalienabil la „viață, libertate și căutarea fericirii”. Iar constituția le-a garantat oamenilor dreptul la autoguvernare, dând asigurarea că reprezentanții aleși prin votul poporului sunt împuterniciți și pot să aplice legea. Libertatea credinței religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i îngăduit să se închine lui Dumnezeu după glasul conștiinței lui. Principiile republicane și cele protestante au devenit principiile fundamentale ale țării. Aceste principii sunt secretul puterii și prosperității ei. Toți cei persecutați și asupriți din întreaga creștinătate s-au îndreptat către această țară cu interes și cu nădejde. Milioane de oameni au căutat țărmurile ei, iar Statele Unite au ajuns curând printre cele mai puternice națiuni ale pământului.

Dar fiara cu coarne ca de miel „vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.... Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia” (Apocalipsa 13, 11-14). Coarnele ca de miel și glasul de balaur, din punct de vedere simbolic, indică o contradicție flagrantă între mărturisirile și practicile națiunii reprezentate în felul acesta. Vorbirea acestei națiuni reprezintă acțiunile puterilor ei legislative și juridice. Prin astfel de acțiuni vor fi contrazise principiile liberale și pașnice pe care le pusese odinioară la temelia politicii ei. Profetizarea că va vorbi „ca un balaur” și va folosi„toatăputereafiareidintâi”prevesteșteînmodclardezvoltarea unuispiritdeintoleranță șipersecuție,pecarel-audatpefațănațiunilereprezentateprinbalaur șiprinfiaracaresemăna cu un leopard. Iar declarația că fiara cu două coarne „făcea pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi” arată că autoritatea acestui popor urmează să fie folosită pentru impunerea unei respectări care va constitui un act de închinare, de respect față de papalitate.

O astfel de acțiune va fi contrară principiilor acestei guvernări, geniului instituțiilor ei libere, mărturisirilor solemne și directe din Declarația de Independență și din Constituție. Întemeietorii națiunii au căutat cu înțelepciune să vegheze împotriva folosirii puterii pământești din partea bisericii, cu urmarea ei inevitabilă intoleranța și persecuția. Constituția prevede că „Congresul nu poate da nici o lege care să respecte stabilirea unei religii sau să interzică exercitarea liberă a ei” și că „nici o probă religioasă să nu fie cerută ca o calificare pentru un serviciu public în Statele Unite”. Numai printr-o violare flagrantă a acestor garanții ale libertății națiunii poate fi impusă o lege religioasă de către autoritatea civilă. De altfel, inconsecvența unei asemenea acțiuni nu putea fi mai bine exprimată de cum o exprimă simbolurile: o fiară care are coarne ca de miel pretinzându-se curată, amabilă și nevinovată care vorbește ca un balaur.

„A zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei.” Aici este prezentată clar o formă de guvernare, în care puterea legislativă aparține poporului, o dovadă izbitoare că Statele

Unitesuntnațiuneaarătatăînprofeție.Darceeste„chipulfiarei”și cumvafirealizată? Icoana este făcută de fiara cu două coarne și este făcută pentru fiară. Mai este numită și icoană a fiarei. Pentru a vedea cu ce se aseamănă icoana și cum va fi realizată, trebuie să studiem caracteristicile fiarei însăși papalitatea. Atunci când prima biserică a decăzut, depărtânduse de simplitatea Evangheliei, și a primit riturile și obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul și puterea lui Dumnezeu; dar, pentru a stăpâni totuși conștiințele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământești. Astfel a rezultat papalitatea, o biserică ce a subjugat chiar și puterea statului și a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, mai ales pentru pedepsirea „ereziei”. Pentru ca Statele Unite să facă un chip fiarei, puterea religioasă trebuie să stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât însăși autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-și ajunge scopurile ei.

Oriunde biserica a câștigat putere pământească, ea a folosit-o pentru pedepsirea celor abătuți de la învățătura ei. Și bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianță cu puterile lumești, au dat pe față aceeași dorință de a restrânge libertatea de conștiință. Un exemplu de felul acesta este dat de persecuția Bisericii Anglicane asupra unor disidenți, care a durat mult timp. În secolele XVI și XVII, mii de slujitori care nu s-au supus au fost constrânși să plece din bisericile lor și mulți, atât pastori, cât și laici au fost supuși la amendă, închisoare, tortură și martiriu.

Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă și aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalității a fiarei. Pavel spunea: „Va veni lepădarea de credință, și se va descoperi omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2, 3). În felul acesta, apostazia în biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei. Biblia spune că înainte de venirea Domnului va exista o stare de decădere religioasă, asemănătoare cu aceea din primele veacuri. „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3, 1-5). „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor” (1 Timotei 4, 1). Satana va lucra „cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii; și toți aceia care n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți vor fi lăsați să primească o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2, 9-11). Când se va ajunge la această stare de nelegiuire, vor urma aceleași consecințe ca în primele secole.

Largadiversitate adoctrinelorbisericilor protestanteesteprivităde mulțicafiind odovadă hotărâtoare că niciodată nu se va putea face vreun efort pentru a se asigura o uniformitate forțată. Dar s-a văzut, de-a lungul anilor, în bisericile de credință protestantă, un sentiment puternic și mereu crescând în favoarea unei uniri întemeiate pe punctele comune de doctrină. Pentru a se asigura o astfel de unire, este neapărat necesar să se renunțe la discutarea subiectelor asupra cărora nu sunt de acord oricât de importante ar fi din punct de vedere biblic.

Charles Beecher, într-o predică în anul 1846, a afirmat că „lucrarea denominațiunilor evanghelice protestante nu numai că s-a dezvoltat pe tot parcursul sub presiunea grozavă a fricii omenești; dar ei trăiesc, se mișcă și respiră într-o stare de lucruri radical coruptă, făcând apel la orice element josnic al firii lor, pentru a aduce la tăcere adevărul și pentru a-și pleca genunchiul înaintea puterii apostaziei. Nu astfel s-au întâmplat lucrurile cu Roma? Nu trăim noi viața ei din nou? Și ce vedem chiar în fața noastră? Un alt conciliu general! O adunare mondială! O alianță evanghelică și un crez universal!” (Sermon on „The Bible a Sufficient Creed”, ținută la Fort Wayne, Indiana, 22 febr. 1846). Când acest lucru va fi realizat, atunci, în efortul de a asigura o uniformitate totală, va fi numai un pas până la recurgerea la forță.

Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influența statul pentru a impune decretele lor și pentru a susține instituțiile lor, atunci America protestantă va face o icoană bisericii Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenților va fi rezultatul inevitabil al acestor acțiuni.

Fiara cu două coarne „va face (va porunci) ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte: și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul sau numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13, 16.17).

Avertizarea îngerului al treilea este: „Dacă se închină cineva fiarei și chipului ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea din vinul neamestecat al mâniei lui Dumnezeu”.

„Fiara” menționată în această solie, a cărei închinare este impusă de fiara cu două coarne, este prima, sau fiara care seamănă cu leopardul, din Apocalipsa capitolul 13 papalitatea.

„Chipul fiarei” reprezintă acea formă a protestantismului decăzut, care se va dezvolta atunci când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru impunerea dogmelor lor.

„Semnul fiarei” rămâne să fie definit în viitor.

După avertizarea împotriva închinării la fiară și la chipul ei, profeția spune: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. Deoarece aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu sunt puși în felul acesta în contrast cu aceia care se închină fiarei și chipului ei și primesc semnul ei, urmează ca păzirea Legii lui Dumnezeu, pe de o parte, și călcarea ei, pe de altă parte, să facă deosebirea dintre închinătorii lui Dumnezeu și închinătorii fiarei.

Caracteristica deosebită a fiarei, precum și a chipului ei, este călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Daniel spune despre cornul cel mic, papalitatea: „se va încumeta să schimbe vremile și legea” (Daniel 7, 25). Iar Pavel numea aceeași putere „omul fărădelegii”, care urma să se înalțe pe sine mai presus de Dumnezeu. O profeție este completată de alta. Numai prin schimbarea Legii lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalțe mai presus de Dumnezeu; oricine va păstra cu bună știință Legea, așa cum a fost ea schimbată, va da cinste supremă acelei puteri prin care s-a făcut schimbarea. Un asemenea act de ascultare de legile papale va fi un semn de supunere față de papa, în locul supunerii față de Dumnezeu.

Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, a fost scoasă din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în așa fel, încât să autorizeze păzirea zilei întâi ca sabat, în locul zilei a șaptea. Dar papistașii susțin, ca motiv pentru scoaterea poruncii a doua, că aceasta nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, și că ei dau Legii înțelesul exact pe care Dumnezeu l-a intenționat. Dar aceasta nu este schimbarea prevestită de profet. Profeția vorbește despre o schimbare intenționată, deliberată: „Ea se va încumeta să schimbe vremile și Legea”. Schimbarea poruncii a patra împlinește exact profeția. Pentru aceasta, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică pe față mai presus de Dumnezeu.

În timp ce adevărații închinători ai lui Dumnezeu se vor deosebi prin păzirea poruncii a patra pentru că ea este semnul puterii Sale creatoare și dovada dreptului Său de a pretinde omului ascultarea și închinarea închinătorii fiarei se vor caracteriza prin eforturile lor de a desființa Ziua de amintire a Creatorului și a înălța instituția Romei. Tocmai în susținerea duminicii și-a rostit papalitatea primele ei pretenții arogante (vezi notele suplimentare) și primuleiapellaputereastatuluiafostpentruaimpunepăzireaduminiciica„ZiuaDomnului”. Dar Biblia arată către ziua a șaptea, și nu către ziua întâi, ca fiind ziua Domnului. Hristos a spus: „Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului”. Porunca a patra spune clar: „Ziua a șaptea este Sabatul Domnului”. Iar prin profetul Isaia, Domnul o numește ca fiind „Ziua Mea cea sfântă” (Marcu 2, 28; Isaia 58, 13).

Susținerea atât de des folosită că Hristos a schimbat Sabatul este dezaprobată de cuvintele categorice ale Domnului Hristos. În Predica de pe Munte, El a zis: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, șiva învăța pe oameniașa,va fichematcel mai mic înÎmpărățiacerurilor;dar oricine le va păzi, și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor” (Matei 5, 17-19).

Este un fapt în general admis de către protestanți că Scripturile nu oferă nici o autoritate pentru schimbarea Sabatului. Acest lucru este clar arătat în publicațiile editate de Societatea Americană de Tractate și de American Sunday School Union. Una dintre aceste lucrări recunoaște „tăcerea totală a Noului Testament cu privire la o poruncă clară în favoarea Sabatului (Duminica, ziua întâi a săptămânii) sau a unor reguli precise pentru păzirea ei”. (George Elliot, The Abiding Sabbath, p. 184). Un altul spune: „Până la moartea lui Hristos, nu s-a făcut nici o schimbare cu privire la această zi; și, atât cât ne arată rapoartele, ei (apostolii) n-au ... dat nici o poruncă lămurită care să încurajeze părăsirea Sabatului zilei a șaptea și păzirea lui în prima zi a săptămânii.” (A. E. Waffle, The Lord’s Day, pp. 186-188)

Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor și declară că protestanții, prin păzirea duminicii, recunosc puterea ei. În Catholic Catechism of Christian Religion, într-un răspuns la întrebarea care zi trebuie să fie ținută, potrivit poruncii a patra din Decalog, se face această declarație: „În legea veche, sâmbăta a fost ziua sfințită; dar biserica, învățată de Isus Hristos și dirijată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit sâmbăta cu duminica; așa că acum noi sfințim ziua întâi, nu a șaptea. Duminica înseamnă și este acum Ziua Domnului”.

Ca semn al autorității Bisericii Catolice, scriitorii papistași menționează „chiar actul schimbării Sabatului în duminică, pe care protestanții îl admit; ... deoarece, prin păzirea duminicii,eirecunoscbisericiiputereadearânduisărbătorișideaimpunepăzirealor”(Henry Tuberville, An Abridgment of the Christian Doctrine, p. 58). Ce este atunci schimbarea Sabatului, decât semnul sau dovada autorității Bisericii Romane, „semnul fiarei”?

Biserica Romano-Catolică nu a renunțat la pretenția ei de supremație; și când lumea și bisericile protestante acceptă un sabat creat de ea, în timp ce leapădă Sabatul biblic, admit în realitate această încumetare. Ele își pot întemeia schimbarea pe autoritatea tradiției și pe aceea a sfinților părinți; dar, făcând lucrul acesta, trec cu vederea însuși principiul care-i desparte de Roma și anume „Biblia și numai Biblia este religia protestanților”. Papistașii pot vedea că se amăgesc atunci când închid ochii cu bună știință la faptele în cauză. Pe măsură ce mișcarea pentru impunerea duminicii capătă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că aceasta va aduce în curând întreaga lume protestantă sub steagul Romei.

Romaniștii declară că „păzirea duminicii de către protestanți este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorității Bisericii Catolice” (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 213). Impunerea păzirii duminicii din partea bisericilor protestante este o impunere a închinării la papalitate la fiară. Aceia care, înțelegând cerințele poruncii a patra, aleg să păzească sabatul fals în locul celui adevărat aduc prin aceasta închinare acelei puteri prin care a fost poruncită. Însă, chiar prin actul impunerii unei datorii religioase de către puterea civilă, bisericile vor face un chip fiarei; de aceea, impunerea păzirii duminicii, în Statele Unite, va fi o impunere a închinării la fiară și la chipul ei.

Dar creștinii din generațiile trecute au păzit duminica, fiind convinși că, făcând astfel, ei păzesc Sabatul biblic; și astăzi mai există creștini adevărați în fiecare biserică, inclusiv în cea Romano-Catolică, ce cred cu sinceritate că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu. Dumnezeu primește sinceritatea scopului lor și integritatea lor înaintea Lui. Dar atunci când păzirea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi lămurită cu privire la obligația Sabatului adevărat, atunci toți aceia care vor călca porunca lui Dumnezeu, pentru a asculta de un precept care nu are o autoritate mai înaltă decât aceea a Romei, vor onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu. Ei aduc cinstire Romei și puterii care impune instituția rânduită de Roma. Ei se închină fiarei și chipului ei. Când oamenii leapădă instituția pe care

Dumnezeu a declarat-o ca fiind semnul autorității Sale și cinstesc în locul ei ceea ce Roma a ales ca semn al supremației ei, prin aceasta ei aleg semnul supunerii față de Roma „semnul fiarei”. Și lucrul acesta nu se va produce până când problema nu va fi pusă lămurit înaintea poporului, iar oamenii vor fi aduși să aleagă între poruncile lui Dumnezeu și poruncile oamenilor, iar aceia care continuă în nelegiuire vor primi „semnul fiarei”.

Cea mai înfricoșată amenințare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în a treia solie îngerească. Este un păcat groaznic acela care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsați în întuneric cu privire la această problemă importantă; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte de venirea judecăților lui Dumnezeu, pentru ca toți să cunoască ce îi așteaptă și să aibă posibilitatea de scăpare. Profetul declară că primul înger își face cunoscută vestirea „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod”. Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeași întreită solie îngerească, trebuie să fie larg răspândită. În profeție este prezentată ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, care va atrage atenția lumii .

Toată creștinătatea se va împărți în două clase cu privire la această problemă aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus și aceia care se închină fiarei și chipului ei și primesc semnul ei. Cu toate că biserica și statul își vor uni puterea pentru a-i constrânge pe „toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi” (Apocalipsa 13, 16) ca să primească „semnul fiarei”, poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos vede cum „pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei”, cântând cântarea lui Moise și a Mielului (Apocalipsa 15, 2-3).

Lucrarea de reformă a Sabatului, care urma să fie adusă la îndeplinire în zilele de pe urmă, este prevestită în proorocia lui Isaia: „Așa vorbește Domnul: «Păziți ce este drept, și faceți ce este bine; căci mântuirea Mea este aproape să vină, și neprihănirea Mea este aproape să se arate. Ferice de omul care face lucrul acesta, și de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul, ca să nu-l pângărească, și stăpânindu-și mâna, ca să nu facă nici un rău!... Și pe străinii, care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească, și să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, și pe toți cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, și vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, și-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune»” (Isaia 56, 1.2.6.7).

Aceste cuvinte își au aplicația în era creștină, așa cum este arătat în context: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiți ai lui Israel: «Voi mai strânge și alte popoare la cei strânși acum din el»” (Ver. 8). Aici este profetizată adunarea neamurilor de către Evanghelie. Și o binecuvântare este rostită asupra acelora care cinstesc Sabatul. În felul acesta, obligativitatea păzirii poruncii a patra se extinde dincolo de răstignirea, învierea și înălțarea lui Hristos, până în timpul în care slujitorii Săi urmau să predice tuturor popoarelor vestea cea bună.

Domnul poruncește prin același profet: „Învelește această mărturie, pecetluiește această descoperire, între ucenicii Mei” (Isaia 8, 16). Sigiliul Legii lui Dumnezeu se găsește în porunca a patra. Dintre toate Cele Zece Porunci, numai aceasta scoate în evidență numele și titlul Legiuitorului. Ea Îl declară a fi Creatorul cerului și al pământului și în felul acesta arată cerințele Sale cu privire la respect și închinare mai presus de toți ceilalți. În afară de această poruncă, nu mai este nici una în Decalog care să arate prin a cui autoritate a fost dată Legea. Când Sabatul a fost schimbat de puterea papală, sigiliul a fost scos din Lege. Ucenicii lui Isus sunt chemați să-l reabiliteze prin ridicarea Sabatului poruncii a patra la poziția lui legitimă, ca memorial al Creatorului și ca semn al autorității Sale.

„La Lege și la mărturie.” Când doctrine și teorii contradictorii abundă, Legea lui Dumnezeu este măsura fără greș prin care sunt puse la probă toate părerile, doctrinele și teoriile. Profetul zice: „Dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Ver 20). Și din nou este dată porunca: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” Nu lumea păcătoasă, ci aceia pe care Domnul îi arată ca fiind „poporul Meu” trebuie să fie mustrați pentru nelegiuirile lor. El declară mai departe: „În toate zilele Mă întreabă, și vor să afle căile Mele, ca un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, și n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său” (Isaia 58, 1.2). Aici este scoasă în evidență o clasă de oameni care se socotesc drepți și, în aparență, dau pe față un mare interes pentru slujirea lui Dumnezeu; dar mustrarea solemnă și categorică a Cercetătorului inimilor îi dovedește ca pe unii care calcă în picioare poruncile divine.

Profetul arată în felul acesta către rânduiala care a fost uitată: „Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile, și face țara cu putință de locuit». «Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul»” (Ver 12-14). Această profeție se aplică și timpului nostru. O spărtură a fost făcută în Legea lui Dumnezeu atunci când Sabatul a fost schimbat de către puterea Romei. Dar a venit timpul ca această instituție divină să fie restabilită. Spărtura trebuie refăcută, iar temelia multor generații să fie reclădită.

Sfințit prin odihna și binecuvântarea Creatorului, Sabatul a fost ținut de Adam, în nevinovăția sa din Edenul sfânt; de Adam cel căzut și pocăit, atunci când a fost alungat din starea lui fericită. A fost ținut de toți patriarhii, de la Abel până la Noe cel neprihănit, la Avraam și la Iacov. Când poporul ales era în robia Egiptului, mulți, în mijlocul idolatriei care predomina, au pierdut cunoașterea Legii lui Dumnezeu; dar când Domnul l-a eliberat pe Israel, El a vestit Legea Sa într-o măreție înfricoșată adunării poporului, ca să-I cunoască voia, să se teamă și să asculte de El pe vecie.

Din ziua aceea și până astăzi, cunoașterea Legii lui Dumnezeu a fost păstrată pe pământ, iar Sabatul poruncii a patra a fost ținut. Cu toate că „omul fărădelegii” a reușit să calce în picioare ziua sfântă a lui Dumnezeu, chiar și în timpul supremației lui, în locuri tăinuite, au fost ascunse suflete credincioase care i-au dat cinstire. Din timpul Reformei au existat unii, în toate generațiile, care au respectat păzirea lui. Chiar dacă adesea au făcut lucrul acesta în mijlocul persecuției, a fost dată o mărturie permanentă cu privire la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu și a obligației sfinte față de Sabatul creațiunii.

Aceste adevăruri, așa cum au fost prezentate în Apocalipsa capitolul 14, în legătură cu „Evangheliaveșnică”, vordeosebibiserica lui Hristos lavremeaveniriiSale. Căci, carezultat, întreita solie îngerească spune: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. Această solie este ultima care va fi dată înainte de venirea Domnului. Îndată după proclamarea ei, Fiul omului este văzut de profet venind în slavă pentru a culege secerișul pământului. Aceia care au primit lumina privitoare la Sanctuar și la imutabilitatea Legii lui Dumnezeu s-au umplut de bucurie și de uimire când au văzut frumusețea și armonia sistemului de adevăruri care s-a deschis înțelegerii lor. Ei doreau ca această lumină, care li se părea atât de prețioasă, să o împărtășească tuturor creștinilor și nu puteau decât să creadă că va fi primită cu bucurie. Dar adevărurile care aveau să-i pună în conflict cu lumea n-au fost primite de mulți dintre aceia care pretindeau că sunt urmași ai lui Hristos. Ascultarea de porunca a patra cerea o jertfă de la care marea majoritate s-a dat înapoi.

Când erau prezentate cerințele Sabatului, mulți judecau din punct de vedere omenesc. Ei spuneau: „Totdeauna am ținut duminica, au ținut-o și părinții noștri și mulți oameni buni și evlavioși au ținut-o fericiți până la moarte. Dacă ei au avut dreptate, și noi avem. Păzirea acestui Sabat nou ne va scoate din armonie cu lumea și nu vom mai avea nici o influență asupra ei. Ce poate nădăjdui să realizeze o grupă mică de păzitori ai zilei a șaptea în fața lumii întregi, care sărbătorește duminica?” Prin argumente asemănătoare au încercat și iudeii să justifice respingerea lui Hristos. Părinții lor fuseseră primiți de Dumnezeu prin prezentarea jertfelor și de ce n-ar putea și copiii lor să găsească mântuirea urmând aceeași cale? Tot astfel și în zilele lui Luther, papistașii socoteau că adevărații creștini au murit în credința catolică și deci acea religie este îndestulătoare pentru mântuire. Raționamente ca acestea se vor dovedi o adevărată piedică în calea oricărei înaintări în credința și practica religioasă.

Mulți susțineau că păzirea duminicii fusese o doctrină întemeiată și un obicei foarte răspândit în biserică timp de multe veacuri. Împotriva acestui argument s-a arătat că Sabatul și păzirea lui erau mult mai vechi și mult mai răspândite, tot atât de vechi cât lumea, având aprobarea îngerilor și a lui Dumnezeu. Deja atunci când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineții au cântat și toți fiii lui Dumnezeu au strigat de bucurie, atunci a fost pusă temelia Sabatului (Iov 38, 6.7; Geneza 2, 1-3). În mod îndreptățit deci, această instituție cere respectul nostru; n-a fost rânduită de o autoritate omenească și nu se sprijină pe nici o tradiție omenească; a fost întemeiată de Cel Vechi de zile și poruncită de Cuvântul Său cel veșnic.

Atunci când atenția oamenilor a fost atrasă asupra subiectului reformei Sabatului, slujitorii populari au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu, interpretând mărturia lui astfel încât să liniștească mințile întrebătoare. Iar cei care nu cercetau Scripturile pentru ei s-au mulțumit să accepte concluziile care erau în armonie cu dorințele lor. Prin argumente, prin falsificări, prin tradițiile părinților și prin autoritatea bisericii, mulți au încercat să se împotrivească adevărului. Apărătorii lui au fost conduși la Biblie pentru a apăra validitatea poruncii a patra. Oamenii umili, înzestrați numai cu Cuvântul adevărului au respins atacurile celor învățați care, cu surpriză și mânie, au constatat că falsificarea lor era fără putere împotriva judecății simple și deschise a oamenilor care erau versați în Scripturi mai mult decât în subtilitățile scolastice.

În lipsa Testimonieslor Bibliei în favoarea lor, mulți stăruiau cu o perseverență neobosită, uitând cum același raționament fusese folosit împotriva lui Hristos și a apostolilor: „Pentru ce mai marii noștri nu înțeleg problema Sabatului? Doar puțini cred ca voi. Nu se poate ca voi să aveți dreptate și toți bărbații învățați din lume să fie greșiți”. Pentru a respinge aceste argumente, nu era nevoie decât să citeze învățăturile Scripturii și istoria procedeelor lui Dumnezeu cu poporul Său din toate veacurile. Dumnezeu lucrează prin aceia care aud și ascultă de glasul Său, prin aceia care vor vorbi, dacă va fi nevoie, adevăruri nepopulare, prin aceia care nu se tem să mustre păcatele zilei. Motivul pentru care El nu alege prea des oameni învățați și din poziții înalte, ca să inițieze mișcări de reformă, este că ei se încred în crezurile lor, în teoriile și în sistemele lor teologice și simt că nu au nevoie să fie învățați de Dumnezeu.

Numai aceia care au o legătură personală cu Izvorul înțelepciunii pot înțelege sau explica Scripturile. Oamenii care au mai puțin din învățătura școlilor sunt adesea chemați să vestească adevărul, nu pentru că sunt neînvățați, ci pentru că nu sunt prea mulțumiți de ei înșiși și pot fi învățați de Dumnezeu. Ei învață în școala lui Hristos, iar umilința și ascultarea îi fac mari. Încredințându-le cunoașterea adevărului Său, Dumnezeu le acordă o cinste pe lângă care onoarea pământească și mărirea omenească sunt fără valoare.

Majoritatea adventiștilor au lepădat adevărurile privitoare la Sanctuar și la Legea lui Dumnezeu și mulți au renunțat chiar și la credința lor în mișcarea adventă, adoptând concepții nesănătoase și contradictorii cu privire la profețiile care se aplicau acestei lucrări. Unii au fost duși în rătăcire din cauza repetatelor fixări de date ale venirii lui Hristos. Lumina care strălucea acum asupra subiectului Sanctuarului ar fi trebuit să le arate că nici o perioadă profetică nu se întinde până la a doua venire, că timpul precis al venirii Sale nu este profetizat. Dar, întorcând spatele luminii, au continuat să stabilească dată după dată pentru venirea Domnului și tot de atâtea ori au fost dezamăgiți.

Când cei din biserica din Tesalonic au acceptat învățături eronate cu privire la venirea lui Hristos, apostolul Pavel i-a sfătuit să probeze nădejdile și așteptările lor, cu grijă, prin Cuvântul lui Dumnezeu. El le-a îndreptat privirea către profețiile ce descopereau evenimentele care aveau loc înainte ca Hristos să vină și le-a arătat că nu aveau nici un temei să-L aștepte în zilele lor. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel” (2 Tesaloniceni 2, 3) sunt cuvintele avertizării lui.

Dacă și-ar fi îngăduit așteptări care nu erau aprobate de Scripturi, ar fi fost duși pe un drum greșit de acțiune; dezamăgirea urma să-i expună disprețului necredincioșilor și aveau să fie în primejdia căderii în descurajare și ispitiți să se îndoiască de adevărurile esențiale pentru mântuirea lor. Îndemnul apostolului către tesaloniceni conține o lecție importantă, pentru aceia care trăiesc în zilele de pe urmă. Mulți adventiști au socotit că, dacă nu-și pot fixa credința pe un timp precis al venirii Domnului, atunci nu vor fi zeloși și stăruitori în lucrarea de pregătire. Însă, când nădejdile lor au fost însuflețite mereu și mereu numai pentru a fi nimicite, credința lor a primit o așa lovitură, încât au ajuns în imposibilitatea de a mai fi impresionați de marile adevăruri ale profeției.

Predicarea unui timp precis pentru judecată, în vestirea primei solii, a fost poruncită de Dumnezeu. Calcularea perioadelor profetice, pe care s-a întemeiat solia aceea, fixând încheierea celor 2300 de zile în toamna anului 1844, a fost discreditată. Eforturi repetate de a găsi date noi pentru începutul și încheierea perioadelor profetice și judecata nesănătoasă pentru a susține aceste poziții nu numai că a îndepărtat mințile de la adevărul prezent, ci au și aruncat dispreț asupra tuturor eforturilor de a explica profețiile. Cu cât se stabilește mai des un timp pentru a doua venire și cu cât acesta este mai mult predicat, cu atât mai bine se slujesc planurile lui Satana. După ce a trecut timpul, el a provocat batjocura și disprețul asupra apărătorilor lui și, în felul acesta, a aruncat ocara asupra marii mișcări advente din anii 1843 și 1844. Aceia care stăruie în această rătăcire vor stabili până la urmă o dată prea îndepărtată în viitor pentru venirea lui Hristos. În felul acesta, vor fi determinați să se bazeze pe o siguranță falsă și mulți nu se vor trezi la realitate decât atunci când va fi prea târziu.

Istoria Israelului din vechime este o ilustrare izbitoare pentru experiența trecută a poporului advent. Dumnezeu l-a condus pe poporul Său în mișcarea adventă așa cum i-a condus pe copiii lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credința lor a fost încercată așa cuma fost și a evreilor la Marea Roșie. Dacă ei și-ar fi pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experiența lor trecută, ar fi văzut salvarea lui Dumnezeu. Dacă toți aceia care au lucrat uniți în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea și ar fi vestito în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizați, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său.

N-a fost voia lui Dumnezeu ca Israel să rătăcească patruzeci de ani în pustie; El dorea săi ducă direct în țara Canaanului și să-i împământenească acolo, ca un popor sfânt și fericit. Dar „n-au putut intra din cauza necredinței” (Evrei 3, 19). Din cauza abaterii și a apostaziei, au pierit în pustie și alții au fost chemați să intre în țara făgăduită. La fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie amânată atâta vreme, iar poporul Său să rămână atâția ani în această lume a păcatului și durerii. Dar necredința i-a despărțit de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să facă lucrarea pe care El le-o dăduse, alții au fost chemați să vestească solia. Din milă față de lume, Hristos Își amână venirea, pentru ca păcătoșii să aibă ocazia să audă avertizarea și să găsească în El un scut înainte de a se revărsa mânia lui Dumnezeu.

Și acum, ca în primele veacuri, prezentarea unui adevăr care mustră păcatele și rătăcirile timpului va trezi împotrivire: „Căci oricine face răul, urăște lumina, și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3, 20). Când oamenii văd că nu-și pot menține poziția cu ajutorul Scripturilor, mulți se hotărăsc să o susțină cu orice risc și, cu un spirit de răutate, atacă motivele și caracterul acelora care apără un adevăr nepopular. Același procedeu a fost urmat în toate veacurile. Ilie a fost declarat ca fiind cel care îl nenorocește pe Israel, Ieremia a fost socotit trădător, Pavel, un profanator al templului. Din zilele acelea și până astăzi, aceia care au vrut să rămână credincioși adevărului au fost denunțați ca fiind răzvrătiți, eretici sau dezbinători. Mulțimile care sunt prea necredincioase pentru a primi cuvântul sigur al profeției vor primi, cu o credulitate indiscutabilă, o acuzație împotriva acelora care îndrăznesc să mustrepăcatelezilei.Acestspirit sevadezvoltadince înce mai mult. IarBiblia învață lămurit că se apropie o vreme când legile statului vor fi atât de mult în conflict cu Legea lui Dumnezeu, încât oricine va voi să asculte de toate preceptele divine va trebui să facă față acuzației și pedepsei ca un răufăcător.

Văzândtoateacestea,careestedatoriavestitoruluiadevărului?Vaajungeoarelaconcluzia că adevărul n-ar trebui să fie prezentat, din moment ce singurul efect al lui este să-i trezească pe oameni, să fugă sau să reziste în fața cerințelor lui? Nu; la fel ca primii reformatori, el nu are nici un motiv temeinic să rețină mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că provoacă împotrivire. Mărturisirea de credință făcută de sfinți și de martiri a fost scrisă pentru folosul generațiilor care au urmat. Acele exemple vii de sfințenie și de integritate statornică ne-au fost lăsate pentru a inspira curaj acelora care acum sunt chemați să dea mărturie pentru Dumnezeu. Ei au primit harul și adevărul nu numai pentru ei, ci ca prin ei cunoașterea lui

Dumnezeu să lumineze întregul pământ. A dat Dumnezeu lumină slujitorilor Săi în această generație? Atunci ei trebuie să o lase să lumineze în lume.

În vechime, Dumnezeu a spus unei persoane care vorbea în numele Său: „Dar casa lui

Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte”. Cu toate acestea, El a spus: „Ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta” (Ezechiel 3, 7; 2, 7).

Slujitorului lui Dumnezeu din acest timp îi este dată porunca: „Înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și arată poporului Meu nelegiuirile lui și casei lui Iacov păcatele ei”. (Isaia 58, 1)

Pe măsura ocaziilor pe care le au, toți aceia care au primit lumina adevărului se găsesc sub aceeași solemnă și înfricoșată răspundere cum a fost profetul lui Israel, căruia Cuvântul Domnului i-a spus: „Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea, și să-i înștiințezi din partea Mea. Când zic celui rău: «Răule, vei muri negreșit!» și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul” (Ezechiel 33, 7-9).

Piedica cea mare în primirea și vestirea adevărului este faptul că aceasta implică neplăceri și batjocură. Acesta este singurul argument împotriva adevărului, pe care apărătorii lui nu lau putut contrazice. Dar lucrul acesta nu i-a făcut pe adevărații urmași ai lui Hristos să se clatine. Ei nu așteaptă ca adevărul să devină popular. Fiind convinși de datoria lor, ei primesc de bunăvoie crucea pe care apostolul Pavel socotea că „încercările noastre ușoare de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”; împreună cu cel din vechime, care „socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului” (2 Corinteni 4, 17; Evrei 11, 26).

Oricare ar fi mărturisirea lor, numai aceia care slujesc lumii în inima lor lucrează din interes, mai degrabă decât din principiu, în lucrurile religioase. Trebuie să alegem dreptatea, pentru că este drept, și să lăsăm urmările pe seama lui Dumnezeu. Bărbaților de principiu, de credință și de curaj, lumea le este în mare măsură îndatorată pentru reformele ei mari. Prin astfel de oameni trebuie dusă mai departe lucrarea de reformă pentru timpul acesta. Așa zice

Domnul: „Ascultați-Mă, voi care cunoașteți neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea!

Nu te teme de ocara oamenilor, și nu tremura de ocările lor. Căci îi va mânca molia ca pe o haină, și-i va roade viermele cum roade lâna; dar neprihănirea Mea va dăinui în veci, și mântuirea Mea se va întinde din veac în veac” (Isaia 51, 7.8).