Monografia Sectorului 1

Sectorul 1

la a 80-a aniversare 1926-2006

Edităm această broşură cu ocazia aniversării a 80 de ani de la prima descentralizare oficială, prin lege, a Bucureştiului.

Descentralizarea şi apropierea deciziei de cetăţeni (subsidiaritate) sunt două concepte extrem de actuale şi în Bucureştiul de astăzi, la 16 ani de la înlăturarea regimului comunist. Primarii şi autorităţile locale cunosc cel mai bine realităţile teritoriului pe care îl administrează, problemele cu care se confruntă cetăţenii precum şi soluţiile de rezolvare a acestora.

Prin Legea Municipiului Bucureşti din 1 martie 1926, intrată în vigoare în 1927, Capitala a fost împărţită în patru sectoare, fiecare având primarul şi consiliul său. Parlamentul din acea perioadă a considerat în mod just că un oraş de peste 600.000 de locuitori poate fi administrat eficient doar dacă o parte din atribuţii sunt transferate către autorităţile sectoarelor. Această reformă administrativă şi creşterea economică a întregii ţări au determinat o dinamică fără precedent a Capitalei României. În perioada interbelică s-au croit arterele principale din Bucureştiul modern şi pieţele mari (Piaţa Victoriei, Piaţa Palatului, Piaţa Universităţii, Piaţa Romană etc), s-a realizat canalizarea şi alimentarea cu apă, s-a pavat şi asfaltat un număr foarte mare de străzi, au fost ridicate numeroase clădiri de interes public, printre care şi Palatul Comunal din Bulevardul Banu Manta nr. 9, muzee (Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român), au fost construite şcoli, spitale, s-a sistematizat cursul râului Colentina şi s-a creat salba de lacuri Buftea, Mogoşoaia, Străuleşti, Griviţa, Herăstrău, Băneasa, Floreasca, Tei, s-au creat parcurile din nordul Bucureştiului, Parcul Naţional (astăzi Herăstrău), Parcul Bordei, Parcul Kiseleff, s-au amenajat ştrandul şi stadionul Tineretului. În darea de seamă citită în data de 15 martie 1937 cu ocazia împlinirii a trei ani de mandat şi a zece ani de la intrarea în vigoare a reformei administrative, Primarul Sectorului I Galben, Ioan Săbăreanu ilustra progresele evidente care au fost determinate de împărţirea Bucureştiului în sectoare. „O altă mare reformă în administraţia comunală a fost înfăptuirea la 1927, când dintr-o necesitate a timpurilor şi pentru o mai bună îngrijire a Capitalei, s-a hotărât împărţirea pe sectoare a întregului Bucureşti, luând astfel naştere Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde. Prin acest sistem s-a

urmărit ca edilii, având un câmp de activitate mai restrâns, să se ocupe îndeaproape de sectorul lor. Cred că s-a realizat un progres simţitor şi tendinţa de azi (1937, n.n.), prin care se încearcă restrângerea iniţiativei primăriilor de sectoare şi instituirea unei tutele exagerate, va fi sigur în detrimentul sectoarelor şi o piedică serioasă în dezvoltarea rapidă a Bucureştiului. Că acesta este adevărul o dovedeşte faptul că Sectorul I Galben, care de la 1927 până la 1930 a rămas alipit la municipiu, a fost oprit în dezvoltarea lui faţă de celelalte sectoare. Administrat de organele municipiului, a trebuit să se rezume la ceea ce era în 1927 şi, în afară de deschiderea Bulevardului I. C. Brătianu, nicio altă mare lucrare de estetică nu s-a realizat până când şi-a căpătat independenţa, ca şi celelale trei sectoare”. Afirmaţiile făcute în anul 1937 de Primarul Sectorului I Galben, Ioan Săbăreanu, sunt mai actuale ca oricând. În ultima perioadă, au fost elaborate diverse proiecte de reformă administrativă, care prevedeau, printre altele, restrângerea atribuţiilor primăriilor de sectoare sau chiar desfiinţarea acestora şi transformarea lor în direcţii. Ca primar de sector, consider dimpotrivă, că pentru o mai bună administrare a Bucureştiului ar trebui extinse atribuţiile primăriilor de Sector şi nicidecum restrânse. Astfel de iniţiative nu ţin cont de interesele bucureştenilor şi sunt în contradicţie cu principiile Uniunii Europene. Împărţirea Bucureştiului în sectoare a condus la o mai corectă alocare şi o mai judicioasă utilizare a resurselor financiare în interesul cetăţenilor.

Sectorul 1 este, fără îndoială, una dintre cele mai dinamice zone ale Capitalei, aici dezvoltându-se în ultimul timp mari proiecte imobiliare şi de afaceri. Cu o suprafaţă de 67,5 kilometri pătraţi şi aproape trei sute de mii de locuitori, cu zone rezidenţiale şi găzduind importante obiective economico-sociale ale României şi multe din societăţile comerciale cele mai importante, sectorul 1 a devenit ceea ce este astăzi nu numai datorită aşezării sale geografice ci şi prin efortul nostru, al Primăriei, un loc atractiv pentru investitori.

Lucrarea de faţă este rezultatul evoluţiei Sectorului 1 pe parcursul a 80 de ani de descentralizare administrativă în favoarea cetăţenilor. Rezultatele acestei măsuri administrative în Sectorul 1, ca şi în celelalte sectoare din Bucureşti, au fost remarcabile.

Sectorul 1, la fel ca şi celelalte sectoare din Bucureşti, trebuie să rămână independent, cel puţin aşa cum este acum. Numai astfel putem fi aproape de cei care ne-au ales să gestionăm bugetul public în favoarea lor şi a viitorului lor.

Surse foto: Arhiva Academiei Române, Rompres, Reu Studio, Francisc Vaida, Tudor Marian, arhive personale.

Lucrare realizată de Serviciul Imagine, Cultură, Presă, editor coordonator Tudor Marian.

Copyright © 2006 Primăria Sectorului 1, Bucureşti.

Istoria unui oraş este un drum cu două sensuri. Într-un sens, succesiunea evenimentelor social-politice, trecerea implacabilă a timpului, modificarea gustului estetic în arta construcţiei editilitare, altfel spus toţi factorii obiectivi sau subiectivi care condiţionează evoluţia urbei, lasă, fiecare în felul său, un semn în imaginea contemporană a oraşului. În celălalt sens, istoria unui oraş poate fi reconstituită din aceste semne pe care imaginea oraşului le păstrează de-a lungul timpului. Cu cât istoria oraşului este mai bogată, cu atât este mai interesantă descifrarea ei.

SECTORUL DE VERDE la a 80-a aniversare

Bucureştiul, ca mai toate capitalele bătrânului continent, are o istorie atât de bogată, încât aceasta nu poate fi cunoscută doar prin contact direct cu imaginea contemporană a oraşului, ci necesită un studiu aprofundat al numeroaselor documente referitoare la evoluţia sa istorică. Ca existenţă documentară, el a depăşit o jumătate de mileniu, iar pe teritoriul său există dovezi ale prezenţei umane cu o vechime de peste 150.000 de ani şi, mai mult, dovezi clare ale continuităţii locuirii pe aceste meleaguri.

Din punct de vedere al organizării administrative a aşezării, primele informaţii ne parvin din secolele XV-XVI, când autoritatea comunală se compunea dintr-un judeţ (cârmuitor de oraş, primar), ajutat de 12 pârgari aleşi dintre bătrânii, negustorii sau boierii din comunitate. Între atribuţiile judeţului şi ale pârgarilor erau următoarele: preschimbarea actelor vechi de scutiri şi a drepturilor întărite de foşti domnitori, judecarea pricinilor târgoveţilor, stabilirea păcii între părţi, efectuarea de cercetări, fixarea tuturor dărilor, întărirea actelor de vânzare, strângerea de amenzi, măsurarea terenurilor şi verificarea unităţilor de măsură, apărarea locuitorilor aşezărilor împotriva răufăcătorilor, protejarea obştii împotriva calamităţilor.

O catagrafie realizată de austrieci, datată 1798, arată că Bucureştiul era împărţit în cinci „plăşi”, cu 21 de mahalale (cartiere) şi cu 6006 case. Ceea ce a devenit ulterior Sectorul de Verde a fost mai întâi plasa Mogoşoaia, cu 21 de mahalale şi cu multe case domneşti

ISTORIE

şi boiereşti. Din 1807, s-a făcut despărţirea oraşului în cinci culori numite „văpseli” (ce au înlocuit vechile plăşi), suprafaţa actuală a Sectorului 1 fiind cuprinsă atunci în „văpseaua verde”. În timpul Războiului Ruso-Turc (1806-1812), culorile sau „boielile”, cum li se spunea pe vremea aceea, erau în număr de cinci, respectiv: Roşu, Galben, Negru, Albastru şi Verde.

Culoarea de Roşu, cu cea mai mică suprafaţă, care includea centrul comercial şi o porţiune de pe malul drept al Dâmboviţei, a fost desfiinţată la începutul secolului al XX-lea, iar suprafaţa sa asimilată de celelalte patru culori.

Sfatul orăşenesc

O nouă organizare administrativă a fost realizată în timpul Regulamentului Organic. Bucureştenii administrau oraşul prin reprezentanţi aleşi de ei.

Astfel, în noiembrie 1831 s-a format primul „sfat orăşenesc”, compus din cinci „mădulari” (membri), fiecare cu atribuţii precise, iar la 2 decembrie 1832, prin „ofisul” dat de generalul Pavel D. Kiseleff în timpul administraţiei militare ruse (1829-1834), se validează proiectul pentru administraţia orăşenească. Sfatul orăşenesc decidea, astfel, înfiinţarea „Casei sfatului” sau a „magistratului”. În 1848, sub influenţa curentului european revoluţionar, „Guvernul vremelnicesc” îi va schimba denumirea în „Sfat municipal”. În 1862, Bucureştii devin Capitala Principatelor Unite, astfel că se creează condiţiile care vor permite desfăşurarea unor acţiuni mai largi de sistematizare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, transformările din domeniul arhitectural sunt tot mai evidente. Numărul clădirilor construite din materiale durabile creşte semnificativ.

Modernizarea oraşului reclamă organizarea acestuia după un plan de ansamblu. Progresele devin evidente. Străzile sunt pietruite, într-un ritm mai accentuat decât în perioada anterioară. Se amenajează noi pieţe şi o serie de grădini publice.

Prin noua Lege Comunală din 1864, a lui Alexandru Ioan Cuza, „Sfatul” îşi modifică numele, după model francez, în „Consiliul Comunal”. Preşedintele sfatului se va numi „primar”, iar numărul consilierilor va creşte. Aşadar, în 1864 se înfiinţează Primăria oraşului Bucureşti, treburile gospodăreşti ale Capitalei fiind conduse de Consiliul Comunal.

ISTORIE

În perioada 1866-1906, timp de 40 de ani, s-au succedat 23 de primari care au contribuit, fiecare în felul său, la schimbarea imaginii oraşului, dintr-un târg oriental într-o Capitală europeană. Nicolae Creţulescu, C. N. Brăiloiu, Pake Protopopescu sunt doar câţiva dintre primarii care s-au implicat cu dăruire în modernizarea oraşului.

Influenţele preponderent franceze din administraţie, observate, de altfel, în mai toate domeniile de activitate (cultură, industrie, arhitectură, comerţ), l-au făcut pe istoricul Neagu Djuvara să aprecieze într-una din cărţile sale că: „voinţa de occidentalizare a fost aşa de mare, încât se poate spune că românii au fost colonizaţi practic de francezi fără prezenţa colonizatorului, ceea ce reprezintă una din cele mai mari reuşite ale epocii moderne”.

Procesul de modernizare şi organizare administrativă va fi continuat prin legea lui Lascăr Catargiu din 1874, rămasă în vigoare timp de 20 de ani. Astfel, era necesară o nouă formă de organizare administrativteritorială a capitalei României, în conformitate cu noua conjunctură.

Micul Paris se naşte din ideea unor primari vizionari Prin Legea Comunală din 1894 s-a dat putere consiliilor orăşeneşti pentru a întocmi regulamente, dispoziţii, decizii care, după îndeplinirea procedurilor legale, căpătau putere de lege în oraşele respective. În urma unor astfel de dispoziţii au fost create pentru Bucureşti, începând cu 1894, o serie de legi specia-

ISTORIE

le: Legea pentru mărginirea oraşului, Legea sanitară, Legea casei lucrărilor oraşului.

Bucureştiul ajunsese una dintre cele mai frumoase capitale europene, fiind adeseori numit „Micul Paris”, ca o recunoaştere a strălucirii vieţii sale sociale, culturale şi economice. În anii interbelici, oraşul a realizat o nouă etapă de dezvoltare, reflectată şi de creşterea populaţiei de la 382 853 de locuitori în 1918, la 631 288 în 1930 şi la 992 536 în 1941. În numai 20 ani, suprafaţa oraşului s-a dublat.

Organizarea comunală din 1894 a fost viabilă până când mărirea suprafeţei locuibile a Bucureştiului, administrarea tot mai complexă şi problemele cu care se confruntau edilii Capitalei au făcut indispensabilă trecerea la o nouă formă de organizare administrativteritorială a oraşului.

Astfel, în februarie 1926 s-a adoptat Legea de organizare a Municipiului Bucureşti, Capitala fiind împărţită în patru sectoare: Galben, Negru, Albastru şi Verde.

Cele patru sectoare deveneau persoane juridice autonome, cu bugete distincte. Sectoarele din acei ani erau conduse de câte un Consiliu Comunal, care alegea primarul şi cele două ajutoare, viceprimarul şi secretarul. În urma acelei legi fundamentale, descentralizarea administrativă a devenit evidentă.

Organizarea legislativă a funcţionat până la 27 martie 1936, când a fost aprobată o nouă lege administrativă. Astfel, s-au adus unele modificări în conducerea sectoarelor: bugetul unic pentru întreg Municipiul Bucureşti, regulamentele, dispoziţiile, hotărârile intrau în competenţa Municipalităţii. De asemenea, încasarea taxelor (cotelor) adiţionale de la Ministerul de Finanţe se făcea tot de către organele municipalităţii, iar primarul de sector nu mai îndeplinea atribuţiile unui prim gospodar de reşedinţă urbană, el devenind un simplu administrator.

În perioada interbelică, Municipiul Bucureşti avea patru sectoare: de Galben, de Negru, de Albastru şi de Verde şi 13 comune suburbane (foste aşezări rurale), respectiv Băneasa, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudeşti-Cioplea, Popeşti-Leordeni, Şerban Vodă, Militari, Roşu, Regele Mihai, Griviţa şi Lupeasca.

ISTORIE

Primăria Generală şi primăriile de sector nu aveau la acea vreme sedii proprii. Primăria de Negru funcţiona într-un imobil din Strada Călăraşi; Primăria de Galben şi-a ridicat în Piaţa Amzei, între anii 19351936, un sediu impunător, cu birouri, sală de teatru şi magazine moderne la parter şi era o entitate arhitectural distinctă; Primăria de Verde (actuala Primărie a Sectorului 1) şi-a construit un edificiu impozant pe un teren cumpărat în Banul Manta. Primăria Sectorului 1 a fost singura primărie din Bucureşti construită din temelie, în acest scop, între 1927-1936.

Clădirea construită în stil neoromânesc dispune de o scară somptuoasă, de 50 de birouri, o sală mare de marmură pentru consilii şi festivităţi, iar turnul Primăriei, cu înălţimea de 56 de metri, era în momentul construirii, cel mai înalt din oraş. Operă a arhitecţilor N. Georgescu şi G. Cristinel, clădirea dăinuie şi astăzi şi îndeplineşte acelaşi rol de primărie de sector.

Sala mare este decorată în frescă, în 1936, de cunoscuta pictoriţă Olga Greceanu (1880-1978).

Administraţia Municipiului şi a comunelor suburbane era condusă de Consiliul General şi de primarul Capitalei, ca edil şef. Consiliul General se compunea din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare, din primarii comunelor suburbane şi consilierii, care aveau drept de vot consultativ. În timpul guvernării Mareşalului Ion Antonescu, cele patru „culori” au fost desfiinţate, dar după câteva luni s-a revenit la vechea formă de organizare. După 23 august 1944, Bucureştiul a fost împărţit în trei sectoare, diferenţiate prin culori (sectorul I - Galben, sectorul II Negru, sectorul III - Albastru). Instaurarea unui nou regim politic în 1947 a adus şi schimbări în organizarea ad-

ISTORIE

ministrativă a oraşelor. În 1950, prin legea dată de Marea Adunare Naţională a R.P.R., teritoriul ţării a suferit o nouă împărţire teritorial-administrativă: regiuni, raioane, oraşe şi comune. Municipiul Bucureşti a fost structurat în opt raioane şi anume: I. V. Stalin, 1 Mai, 23 August, 16 Februarie, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, V. I. Lenin, Griviţa Roşie. Actualul Sector 1 corespundea teritoriului aflat în administrarea raioanelor I. V. Stalin şi Griviţa Roşie. În 1968, cele opt raioane în care era împărţit Bucureştiul redeveneau sectoare. Astfel, municipiul Bucureşti cuprindea atunci opt sectoare, 12 comune suburbane şi 23 de sate. Apoi, în 1979, cele opt sectoare ale Capitalei s-au redus la şase, cele care există şi astăzi.

După 1989, prin legile administraţiei locale s-au delimitat competenţele dintre Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, Primarul şi Consiliul General pe de o parte şi primăriile celor şase sectoare, primarii şi consiliile locale de sector pe de altă parte.

Descentralizarea treptată a permis ca primarii de sector să aibă, în acest moment, importante atribuţii.

Conform legii, primarul de sector asigură: - respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; - dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean; asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect; - prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări privind starea economică şi socială a sectorului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere la înde-

10

plinire a hotărârilor consiliului local;

ISTORIE

- întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local; - exercită funcţia de ordonator principal de credite; - verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică de îndată consiliului local cele constatate; - ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor, împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile publice din comună sau din oraş, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre; - asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii; - îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale; - ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică; - controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate; - ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii; - asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu; - asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;

11

ISTORIE

- asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, aflate în administrarea sa, în condiţiile legii; - exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora; - conduce serviciile publice locale, asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară, supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social; - îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă; - emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege; - propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate; - numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes local; - răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al sectorului; - organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din sector şi pune la dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe; Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte normative, precum şi însărcinările date de consiliul local.

12

ISTORIE

13

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu monografic al Sectorului 1 care, desigur, nu epuizează tematica bogată a acestei zone importante a Capitalei. În lucrare sunt evidenţiate locurile cu valoare istorică şi culturală. Fără angajamente ferme de protejare a memoriei oraşului, de valorizare a vestigiilor şi fără promovarea unei politici urbanistice care să îmbogăţească zestrea edilitară a Capitalei, nu se poate păstra identitatea zonei. În acelaşi spirit, trebuie să ne amintim contribuţiile arhitecţilor, constructorilor, artiştilor, oamenilor de cultură sau ale cetăţenilor simpli la ridicarea oraşului lor.

MONOGRAFIA LOCULUI

17

MONOGRAFIE

Localizare geografică şi istorică Acoperind cea mai mare suprafaţă din nordul Capitalei şi prelungindu-se pe Câmpia Vlăsiei din Judeţul Ilfov, spre localităţile Otopeni, Snagov, Mogoşoaia, Buftea, Chitila, Sectorul 1 are o întindere de 67,5 kmp şi o populaţie de circa 238.217 de locuitori, având un număr de 101.517 gospodării.

Pornind, ca şi celelalte sectoare, din centrul Capitalei, respectiv din apropierea kilometrului 0, Sectorul 1 se învecinează în partea de vest cu Sectorul 6 (prin Calea Giuleşti şi Calea Plevnei), în partea de est cu Sectorul 2 (de-a lungul Căii Floreasca), iar în sud cu zone din sectoarele 3 şi 5, limitele sale fiind următoarele: Vecinătăţi

· la nord, către oraşul Otopeni şi comuna Mogoşoaia, limita se găseşte pe Şoseaua Odăi şi Şoseaua de Centură. · la est, către oraşul Voluntari şi către sectorul 2 al municipiului Bucureşti, limita traversează pădurea Tunari pe strada Vadul Moldovei, apoi continuă pe Câmpul Pipera, Şoseaua Pipera, Calea Floreasca, strada Polonă, strada A.D. Xenopol, strada Pitar Moş, bulevardul Nicolae Bălcescu, ajungând în Piaţa Universităţii.

· la sud, către sectoarele 3 şi 5 ale municipiului Bucureşti, limita se găseşte pe bulevardul Carol I, bulevardul Regina Elisabeta, Bulevardul Kogălniceanu, Calea Plevnei, Splaiul Independenţei. · la vest şi nord-vest, către sectorul 6 al municipiului Bucureşti, limita se găseşte pe strada Mircea Vulcănescu, strada Dinicu Golescu, strada Witing, Calea Plevnei, Calea Giuleşti, linia CF până la staţia CF Chiajna şi de aici cu comuna Chitila, de-a lungul drumului Rudeni-Chiajna şi a Şoselei de centură până la limita comunei Mogoşoaia.

18

Cadrul geografic

MONOGRAFIE

Suprafaţa Sectorului 1 este dominată de un relief plat de câmpie străbătut în partea de nord de cursul râului Colentina, cu meandre largi care au favorizat amenajarea lacurilor Străuleşti, Griviţa, Băneasa, Herăstrău şi Floreasca. Pe întinsa Câmpie a Vlăsiei, acoperită odinioară de codrii bogaţi, ce protejau Bucureştii în partea lor nordică, s-au păstrat pâlcuri de păduri situate de-a lungul Şoselei Bucureşti-Ploieşti şi pădurile Băneasa, Tunari, Snagov, astăzi amenajate ca locuri de agrement.

Râuri şi lacuri Teritoriul sectorului este străbătut de la vest către est de râul Colentina, pe o lungime de 14,3 km; râul are o lăţime care variază între 7-15 m şi o adâncime de la 1 la 3 m; viteza apei este de 3 m/s. Pe cursul inferior al râului Colentina, în centrul sectorului, se află o reţea de lacuri amenajate începând cu deceniul patru al secolului al XX-lea, după cum urmează: Lacul Străuleşti are o suprafaţă de 33 ha, un volum de 0,7 mil. m³, un debit vehiculat de 2,5 m/s, o lungime de 2,3 km, lăţimea între 100 şi 300 metri şi o adâncime de la 1 la 5 m; Lacul Griviţa are o suprafaţă de 53 ha, un volum de l.000.000 m³, un debit vehiculat de 2,5 m/s, o lungime de 3,8 km, lăţimea între 50 şi 500 metri şi o adâncime de la 1 la 4 m; Lacul Băneasa are o suprafaţă de 40 ha, un volum de 600.000 m³, un debit vehiculat de 2,5 m/s, lungimea de 3 km, lăţimea între 50 şi 400 m şi o adâncime de la 1 la 3 m; Lacul Herăstrău are o suprafaţă de 77 ha, un volum de 2.300.000 m³, un debit vehiculat de 2,5 m/s, o lungime de 2,8 km, lăţimea între 50 şi 1.000 metri şi o adâncime de la 1 la 5 m;

19

MONOGRAFIE

Lacul Floreasca are o suprafaţă de 70 ha, un volum 1.600.000 m³, un debit vehiculat de 2,5 m/s, lungimea de 3 km, lăţimea între 100 şi 800 m şi o adâncime de la 1 la 5 m. În Sectorul 1 se află şi un alt lac, amenajat, situat în cel mai vechi parc din Bucureşti. Lacul Cişmigiu, ce are o suprafaţă de 2,9 ha, lungimea de 1,3 km, lăţimea de 50 m şi adâncimea de la 1 la 2 metri.

Păduri Suprafaţa totală a pădurilor este de 1.352,1 ha.

Pădurea Mogoşoaia: are o suprafaţă de 61,8 ha.

Pădurea Băneasa: are o suprafaţă de 625,5 ha.

Pădurea Tunari: are o suprafaţă de 664,8 ha.

Parcuri: Suprafaţa totală a parcurilor este de 1.644 kmp.

Parcul Bazilescu - Bd. Bucureştii Noi, cu o suprafaţă de 125.400 mp; Parcul Sf. Maria - Str. Karol Knappe, cu o suprafaţă de 19.350 mp; Parcul Copilului - Str. Siret, cu o suprafaţă de 975 mp; Parcul Stadionul Tineretului - Bd. Mărăşti, cu o suprafaţă de 1.350 mp; Parcul Herăstrău - Şos. Kiseleff, cu o suprafaţă de 1.295.000 mp; Parcul Cişmigiu - Bd. Regina Elisabeta, cu o suprafaţă de 139.000 mp; Parcul Kiseleff - Şos. Kiseleff, cu o suprafaţă totală de 31. 690 mp; Parcul Bordei - Bd. Aviatorilor, cu o suprafaţă totală de 12.260 mp; Parcul Gării de Nord - Piaţa Gării de Nord, cu o suprafaţă de 18.940 mp;

20

MONOGRAFIE

21

Muzee şi case memoriale în Sectorul 1 1. Casa Memorială George Călinescu, Str. G. Călinescu nr. 53 2. Colecţia Maria şi dr. George Severeanu, Str. Henri Coandă nr. 26 3. Colecţia particulară, Maria Filotti, Str. Vasile Pârvan nr. 12 4. Institutul Naţional de Arheologie, Str. Henri Coandă nr. 11 5. Muzeul Aviaţiei, Sos. Bucureşti-Ploieşti km 16,5, zona aeroport „Henri Coandă“ 6. Muzeul George Enescu, Calea Victoriei nr. 141 7. Muzeul Theodor Aman, Str. C.A. Rosetti nr. 8 8. Muzeul Victor Babeş, Str. Andrei Mureşanu nr. 14A 9. Muzeul Căilor Ferate Române, Calea Griviţei nr. 193B 10. Muzeul Colecţiilor de Artă, Calea Victoriei nr. 111 11. Muzeul de Artă Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck, Str. Vasile Alecsandri nr. 16 12. Muzeul Literaturii Române, Bd. Dacia nr. 12 13. Muzeul Memorial Cornel Medrea, Str. G-ral Constantin Budişteanu nr. 16 14. Muzeul Militar Naţional, Str. Mircea Vulcănescu nr. 125-127 15. Muzeul Mina Minovici, Str. Dr. N. Minovici nr. 3 16. Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţilor Vechi, Str. Londra nr. 39 17. Muzeul Naţional de Artă, Calea Victoriei nr. 49-53 18. Muzeul Naţional de Geologie, Şos. Kiseleff nr. 2 19. Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, Şos. Kiseleff nr. 1 20. Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, Şos. Kiseleff nr. 28-30 21. Muzeul Teatrului Naţional, Bd. Nicolae Bălcescu nr. 2-4 22. Muzeul Ţăranului Român, Şos. Kiseleff nr. 3 23. Muzeul Zambaccian, Str. Zambaccian nr.21A 24. Observatorul Astronomic al Municipiului Bucureşti „Amiral Vasile Urseanu“, Bd. Lascăr Catargiu nr. 21

15

5

20

1

23 8

16 22

18 19

11 6

9

24

2

4 12 10 13 14 17

3

7

21

Inimă culturală a Bucureştiului, Sectorul 1 găzduieşte principalele muzee şi case memoriale ale Capitalei.

Muzeul Naţional de Artă al României Situat într-un edificiu-simbol pentru arhitectura românească a secolelor XIX-XX, pe Calea Victoriei, alături de Ateneul Român - centru al vieţii muzicale - şi de Biblioteca Centrală Universitară - depozitar al culturii scrise - Muzeul Naţional de Artă reprezintă o instituţie fundamentală pentru viaţa cultural-artistică din România. Muzeul Naţional de Artă al României a fost înfiinţat în anul 1948, în fostul Palat Regal. Acesta a fost ridicat pe locul casei stolnicului Dinicu Golescu, construită între anii 18121815. În anul 1837, vechea locuinţă a stolnicului a devenit Curtea Domnească a lui Alexandru Ghica.

Mai târziu, între anii 1859-1866, a locuit aici primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, iar din 1866, Principele Carol I şi-a stabilit reşedinţa aici. Palatul Regelui Carol I (1881-1914) s-a dezvoltat pe parcursul câtorva decenii. Casei lui Dinicu Golescu, care adăpostea apartamentele particulare ale suveranului, îi fuseseră adăugate mai multe corpuri: unul central, cu faţada spre curtea de onoare, paralelă Căii Victoriei, pentru spaţiile cu destinaţie oficială, de ceremonial, şi altele laterale, perpendiculare pe bulevard, cu destinaţie administrativă. În 1926, un incendiu a distrus corpul central - realizat între 1882-1885 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau - fără a afecta însă corpurile laterale. În perioada 1935-1936, vechea casă Golescu a fost dărâmată pentru a face loc unei construcţii noi, moderne. Palatul Regal datorează aspectul său de astăzi transformărilor radicale întreprinse în vremea şi sub directa îndrumare a Regelui Carol II (1930-1940).

Edificiul are proporţii monumentale, funcţia oficială fiind subliniată prin folosirea vocabularului clasic (coloane canelate şi pilaştri angajaţi, capiteluri corintice, ove, denticuli etc.). Lucrările de refacere, încredinţate unui colectiv condus de arhitectul Nicolae Nenciulescu, şef al serviciului de arhitectură a Do-

OBIECTIVE CULTURALE

25

OBIECTIVE CULTURALE

meniilor Regale, au urmărit iniţial o reconstituire a planului original. Faţadele au fost redesenate. Decoraţia interioară a căpătat mai mult fast. Corpul central a fost inaugurat la 1 ianuarie 1935. Palatul a fost reşedinţa familiei regale până la 30 decembrie 1947.

Astăzi, Palatul Regal găzduieşte Galeriile de Artă ale Muzeului Naţional: Galeria de artă medievală, Galeria de artă românească, Galeria de artă europeană, Galeria de artă orientală, Cabinetul de desene şi gravuri, în care sunt expuse 25.000 de lucrări de pictură, sculptură şi gravură.

Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ Prin decretul princiar nr. 142, semnat la data de 3 noiembrie 1834, de către domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842), este fondat „Museul Naţional” din Bucureşti. Iniţiativa a aparţinut fratelui domnitorului, marele Ban Mihalache Ghica, „mare vornic al trebilor dinlăuntru”. El a fost şi primul donator important al nou înfiinţatului muzeu, oferind instituţiei culturale o colecţie de 1.250 de monede greceşti, romane şi bizantine, o colecţie de 150 de minerale şi o alta cuprinzând 213 cochilii de moluşte. În 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Regulamentul pentru Administrarea şi Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti. La 1 aprilie 1893, Take Ionescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, hotăra numirea lui Grigore Antipa în funcţia de director al secţiei de zoologie a muzeului. Antipa va conduce muzeul timp de 51 de ani (1893-1944). În 1903, directorul îi prezintă primului ministru, Dimitrie Sturza, un memoriu în care demonstra necesitatea existenţei unei clădiri special construite pentru a organiza „un Muzeu de Istorie Naturală, demn de capitala ţării”. Cu toate că ţara traversa o perioada de dificultăţi financiare, Consiliul de Miniştri a aprobat proiectul şi alocarea sumei de 350.000 lei, necesară ridicării clădirii pe terenul de 25.000 m², situat la capătul dinspre sud al Şoselei

26

Kiseleff. Începute în 1904, lucrările de construire a noii clădiri destinate muzeului au fost terminate în 1906. Proiectul clădirii şi al instalaţiilor a fost realizat de inginerul Mihail Rocco, după indicaţiile lui Grigore Antipa. Faţada a fost realizată cu ajutorul arhitectului Petre Antonescu. La 24 mai 1908 are loc inaugurarea oficială a muzeului în noua sa clădire, în prezenţa Regelui Carol I, a Prinţului Ferdinand şi a Prinţesei Maria. Cu această ocazie, se deschid 16 săli pentru vizitatori, dintre care una dezvăluie publicului 4 diorame bio-geografice (deşertul Sahara, savana africană, preeria americană şi tundra, introduse pentru prima dată în lume). În noiembrie 1996, încep lucrările de consolidare la clădirea Muzeului, ca urmare a şubrezirii structurii de rezistenţă din cauza cutremurelor din anii 1940, 1977, 1986 şi 1990, dar şi a lucrărilor de construcţie a metroului. La 7 iunie 2002, se redau circuitului public două dintre sălile aflate la etajul clădirii Muzeului: cele dedicate păsărilor din fauna României şi primatelor din fauna mondială.

OBIECTIVE CULTURALE

Muzeul Naţional de Geologie Muzeul Naţional de Geologie adăposteşte, în cele 22 de săli special amenajate pentru public, un impresionant patrimoniu cultural-ştiinţific reprezentat prin remarcabile colecţii geologice (de minerale, roci şi fosile) din ţară sau din străinătate. Palatul Muzeului Naţional de Geologie, destinat de la început Institutului Geologic al României, a fost clădit în 1906-1908, după proiectul renumitului arhitect Victor Stephănescu. Legea din 1906, de înfiinţare a Institutului, promulgată în vremea Regelui Carol I, prevedea în regulamentul său de aplicare că „se vor alcătui colecţiuni de roci şi minerale din ţară care, cu învoirea directorului, vor putea fi vizitate şi consultate de public”. Muzeul este depozitarul unui tezaur ştiinţific inestimabil, reprezentat prin colecţii ştiinţifice stabile (mineralogice, petrografice şi paleontologice), recunoscute pe plan internaţional. Aici se

27

OBIECTIVE CULTURALE

poate face o incursiune în lumea mineralelor frumos cristalizate (numite sugestiv „flori de mină”), colorate sau fluorescente (cea mai mare colecţie de acest tip din ţară).

Muzeul Ţăranului Român Istoria muzeului acoperă aproape un secol de existenţă agitată, cu perioade de glorie, de recunoaştere internaţională, graţie părinţilor fondatori. Clădirea impozantă a fost ridicată între anii 1912-1940 după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti.

Muzeul Ţăranului Român este continuatorul unor îndelungate tradiţii muzeale datând încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul Naţional de Antichităţi, cea dintâi secţie de artă textilă, cu „lucrări făcute la ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri”. Strădaniile altor personalităţi vizionare, îndeosebi ale ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Spiru Haret, au culminat cu înfiinţarea la 1 octombrie 1906 a unui muzeu autonom al artei ţărăneşti: Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială cu sediul în clădirea fostei Monetării.

Eminentul istoric de artă, academician Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952), numit în funcţia de director, va conferi instituţiei un înalt prestigiu ştiinţific şi cultural, schimbându-i şi numele, mai întâi în Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională, iar din 1912, în Muzeul de Artă Naţională. De-a lungul celor peste 40 de ani de directorat, Alexandru Tzigara-Samurcaş va reuşi, să ridice şi să menţină neîntrerupt muzeografia etnografică românească în avangarda mişcării de idei europene şi mondiale. În 1953, clădirea este ocupată de Muzeul de Istorie a Partidului Comunist Român, iar colecţiile muzeului sunt transferate în clădirea Palatului Ştirbei din Calea Victoriei unde s-a organizat şi a funcţionat timp de 25 de ani, Muzeul de Artă Populară al Republicii.

Anul 1978 va aduce muzeului o schimbare forţată a sediului şi denumirii, devenind Muzeul Satului şi de Artă Populară în urma comasării a două instituţii.

28

Din 5 februarie 1990, în clădirea din Şoseaua Kiseleff, se creează, în tradiţia muzeului etnografic naţional, noul Muzeu al Ţăranului Român. Sub conducerea lui Horia Bernea, muzeul a cunoscut cea mai prolifică perioadă din devenirea sa.

OBIECTIVE CULTURALE

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ În 1936, în Parcul Naţional, azi Parcul Herăstrău, a luat fiinţă unul dintre primele muzee etnografice în aer liber din lume: Muzeul Satului, conceput de academicianul Dimitrie Gusti împreună cu Henri H. Stahl şi Victor Ion Popa, ca un „muzeu sociolog“.

Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări teoretice şi de teren, intense şi susţinute, ca şi a unor experimente muzeografice coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti, membru al Academiei Române din 1918.

Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui Carol al II-lea, iar pentru public, muzeul a fost inaugurat o săptămână mai târziu la 17 mai 1936. În discursul inaugural, profesorul D. Gusti sublinia că Muzeul Satului va fi un muzeu original şi nu va fi creat după modelul muzeelor în aer liber existente la acea vreme în Europa, acestea fiind, după opinia lui, „prea etnografice” şi „în mare măsură romantice”. Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci să înfăţişeze lucruri adevărate”. În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 6,5 ha de teren. Pe acest teren au fost amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud.

Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, mori de apă şi de vânt, fântâni şi un scrânciob. În 1948, când Muzeul Satului îşi redeschidea porţile pentru public, iar la conducerea sa a fost numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, s-a înregistrat începutul unei noi etape în evoluţia instituţiei. Patrimoniul din expoziţia în aer liber s-a îmbogăţit, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură

29

OBIECTIVE CULTURALE

populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice si ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 de obiecte.

Până la Revoluţia din 1989, muzeul a fost ameninţat cu strămutarea într-un alt amplasament, în afara Bucureştiului, pe locul său fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii comuniste. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului a putut să-şi recapete identitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase (Muzeul de Artă Populară, acesta din urmă devenind Muzeul Ţăranului Român). În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului, cât şi de extinderea spaţiului rezervat expoziţiei permanente în aer liber. În urma solicitărilor muzeului, acesta a obţinut terenul situat între Arcul de Triumf şi Palatul Elisabeta, teren aflat în prezent în curs de amenajare. Se preconizează organizarea, în acest perimetru de 2,85 hectare, a unui sat şi a unei „alei” a minoritarilor. În toamna anului 2002 a fost inaugurată o clădire modernă, multifuncţională, destinată adăpostirii colecţiilor de patrimoniu mobil, bibliotecii, fondurilor documentare şi laboratoarelor de conservare-restaurare, fapt ce a rezolvat problema spaţiilor de protecţie a patrimoniului. În luna noiembrie 2003 s-a inaugurat aripa clădirii în care se află sediul Ministerului Culturii şi Cultelor.

Muzeul „Theodor Aman” Muzeul se află pe Strada C. A. Rosetti, la nr. 8, în casa unde a locuit pictorul şi sculptorul Theodor Aman (1831-1891). Revenit la Bucureşti după studii pariziene, a fost numit profesor şi director la Şcoala Naţională de Belle-Arte. A organizat primele expoziţii colective cu caracter periodic, precum şi cea dintâi pinacotecă bucureşteană.

Casa a fost construită în 1869 în stil neoclasic italian, după planurile artistului, acesta fiind şi autorul mobilierului, al picturilor murale din hol şi al decoraţiunilor din interior şi exterior. Muzeul păstrează

30

lucrările artistului: peisaje, naturi moarte, portrete, gravuri, statui, precum şi mobila executată de artist pentru salonul casei sale. În muzeu mai pot fi văzute, de asemenea, diferite obiecte de artă, arme vechi, măşti, costume, uneltele pictorului (pensule, şevaletul, presa de reprodus gravuri) şi violoncelul la care obişnuia să cânte.

OBIECTIVE CULTURALE

Muzeul de Artă „K. H. Zambaccian“ Muzeul Zambaccian, inaugurat la 1 martie 1947, adăposteşte colecţia care poartă numele donatorului: Krikor H. Zambaccian. Colecţia este alcătuită în principal din artă românească şi conţine 165 de picturi, 71 de desene şi gravuri şi 40 de sculpturi. Acestora li s-au adăugat alte 310 piese de artă europeană, în special franceză (Cezanne, Renoir, Sisley, Matisse, Utrillo), dar şi câteva piese de mobilier. Printre picturile româneşti, se numără şi câteva opere celebre ale lui Nicolae Grigorescu („Cap de fată”, „La Posada” şi „Intrarea în pădurea Fontainbleau”), Ion Andreescu („Pădurea desfrunzită” şi „Iarna la Barbizon”), Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza („Nina în verde”, „Cap de fetiţă”), Nicolae Dărăscu („Cimitir tătăresc la Balcic”) şi Theodor Pallady („Autoportret”). De asemenea, aici se găsesc sculpturi de C. Baraschi, Oscar Han, I. Jalea, C. Negrea, C. Brâncuşi („Portret de copil“). Din 1978, Colecţia Zambaccian a devenit parte a Muzeului Colecţiilor de Artă, la rându-i, un satelit al Muzeului Naţional de Artă al României. După 1990, colecţia s-a întors în Muzeul Zambaccian.

Muzeul Colecţiilor de Artă Muzeul Colecţiilor de Artă găzduieşte o serie de colecţii de artă românească şi europeană, modernă şi contemporană: obiecte de artă comparată Alexandra şi Barbu Slătineanu, colecţia de artă orientală Marcu Beza, Hortensia şi Vasile G. Beza, apoi cele ale lui Beatrice şi Hrandt Avakian, Clara şi Anatol E. Baconsky, Elisabeta şi Moise Weinberg, Elena şi dr. Iosif Dona, Sică Alexandrescu şi dr.

Sandu Lieblich.

31

OBIECTIVE CULTURALE

Muzeul funcţionează într-o clădire construită în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea de către boierul Constantin Facca şi apoi de noul proprietar, vistierul Grigore Romanit. Între 1822-1828, reşedinţa Romanit a fost pusă la dispoziţia principelui Grigore IV Dimitrie Ghica pentru recepţiile şi balurile sale.

După moartea lui Romanit, în 1834, surorile acestuia au vândut casa statului, în 1836 instalându-se aici Curtea Administrativă. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în clădire a funcţionat Ministerul de Finanţe, prilej cu care edificiului îi sunt adăugate aripile laterale. Casa Romanit este un monument reprezentativ pentru arhitectura de inspiraţie clasică din secolul al XIX-lea.

Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Minovici” Muzeul a fost înfiinţat de Dumitru Minovici (18971982).

Mărturie a perioadei înfloritoare dintre cele două Războaie Mondiale, Casa Minovici este unică în arhitectura Bucureştiului, atât prin stilul ei cât şi prin colecţia pe care o adăposteşte. Finalizată în anii ‘40, casa a fost donată în anul 1945 Academiei Române, devenind primul muzeu creat în întregime de un particular şi dăruit statului.

Inginerul Dumitru Minovici a fost director al filialelor din străinătate ale Creditului Minier din 1927 până în 1945, perioadă în care a achiziţionat obiectele de artă care se află acum în muzeu. Clădirea poartă semnătura arhitectului italian Canella.

Muzeul Dr. „Nicolae Minovici” Proiectată în 1905 şi executată de arhitectul Cristofi Cerkez (1872-1955) în stil neo-românesc, pentru doctorul Nicolae Minovici, „Vila cu Clopoţei” conţinea colecţia de artă populară a proprietarului, colecţie pe care sperăm să o revedem cât mai curând. Arhitectul a utilizat motive ale arhitecturii brâncoveneşti, stabilind cu multă sensibilitate proporţiile clădirii.

32

Muzeul Naţional „George Enescu”

OBIECTIVE CULTURALE

Muzeul Naţional „George Enescu” adăposteşte manuscrisele compozitorului George Enescu, viorile şi pianele sale, mobilierul original, biblioteca muzicală, tablouri, gravuri, obiecte de artă decorativă, scrisori, afişe, cronici, fotografii şi diverse alte documente legate de viaţa muzicianului. Muzeul este amenajat într-unul dintre cele mai frumoase palate din Bucureşti, Palatul Cantacuzino, construit între 1898-1900 după planurile arhitectului I.D. Berindei (1871-1928) pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), poreclit „Nababul”. După decesul proprietarului, palatul revine fiului acestuia, Mihai Cantacuzino, iar în 1929, îi revine prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită ulterior cu marele compozitor George Enescu (1881-1955). Începând cu 1955, Palatul Cantacuzino găzduieşte Uniunea Compozitorilor şi Muzeul „George Enescu”. Palatul este construit în stil academist francez.

Muzeul Literaturii Române Muzeul, înfiinţat în 1958 la iniţiativa academicianului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, înfăţişează vizitatorilor un bogat fond (peste 15.000 piese) de manuscrise, documente, fotografii, ediţii princeps, publicaţii literare şi o bibliotecă ce reuneşte peste 25.000 de volume, inclusiv ediţii cu autograf.

Casa impunătoare în care se află Muzeul Literaturii Române a fost construită de marele vornic Alexandru Villara, în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi dăruită fiicei sale Elena Villara, la căsătoria acesteia cu boierul Scarlat Kretzulescu. Casa a fost renovată de noul proprietar.

După moartea lui Scarlat Kretzulescu, edificiul va fi un timp închiriat, iar în 1885 vândut baronului Frank, directorul Băncii „Bank of Rumania”. Intrată în proprietatea statului, aici a funcţionat Laboratorul de Electricitate al Universităţii Bucureşti condus de Dragomir Hurmuzescu, iar după 1945, clădirea va fi sediul Muzeului Româno-Rus. Din 1970, clădi-

33

OBIECTIVE CULTURALE

rea devine sediul principal al Muzeului Literaturii Române. Construcţia a fost renovată şi restaurată în întregime între anii 1991-1997, conform planului arhitectonic iniţial.

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“ Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” este singurul observator public al Municipiului Bucureşti. A fost construit în jurul anului 1910, când casa amiralului Vasile Urseanu a fost reamenajată pentru a găzdui instrumentele astronomice. În fiecare seară cu cer senin, observatorul este deschis publicului.

Muzeul Militar Naţional Primele iniţiative de înfiinţare ale unui muzeu militar apar încă din anul 1865, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când drapelele, uniformele şi armele din dotarea Armatei au fost depozitate la Arsenalul Armatei din Bucureşti. În acest lăcaş, în 1893 s-a creat Muzeul Artileriei, care a devenit în 1914 secţie a Muzeului Naţional de Antichităţi. La 18 decembrie 1923 a fost fondat Muzeul Militar Naţional, care a avut misiunea de păstrare a unui inestimabil patrimoniu istoric militar, organizat în 32 de colecţii unice ca profil.

Din 1988, sediul Muzeului Militar Naţional a fost mutat în clădirea din Strada Mircea Vulcănescu în care funcţionează şi azi. Clădirea a fost construită în 1898 şi în ea a funcţionat Regimentul IV Ilfov nr. 21, păstrătorul tradiţiei primului regiment de infanterie creat în Moldova în 1830.

Muzeul Militar Naţional are un patrimoniu compus din peste 1.200.000 de repere din domeniile: carte rară, documente, brevete, desene, albume, fotografii originale, clişee pe sticlă şi peliculă, Arhiva “Cultul Eroilor”, periodice şi cărţi cu tematică militară, uniforme românesti şi străine, arme albe şi de foc, armuri, ordine şi medalii, drapele şi stindarde, caleşti şi accesorii de călărie etc.

34

În curtea muzeului sunt expuse 150 de piese de artilerie (tunuri, obuziere, mortiere, tancuri), care de luptă, avioane, elicoptere, rachete, mine marine etc.

OBIECTIVE CULTURALE

Muzeul Tehnic al Căilor Ferate Române La 10 iunie 1939, în cadrul serbărilor „Ceferiadei”, când se aniversau 70 de ani de la deschiderea liniei de cale ferată Bucureşti Filaret-Giurgiu, s-a inaugurat Muzeul Ceferiştilor. Găzduit de parcul şi arenele Stadionului Giuleşti, nucleul viitorului muzeu s-a constituit începând din 1924 prin salvarea de la dezmembrare sau de la distrugere a mai multor locomotive şi vagoane vechi rătăcite prin diferite depouri, printre care şi legendara locomotivă „Călugăreni“, una din primele locomotive care au circulat pe linia Bucureşti Filaret Giurgiu.

Muzeul Tehnic al Căilor Ferate a fost amenajat în primăvara anului 1953 în actuala clădire din Calea Griviţei şi a fost deschis cu ocazia sărbătoririi Centenarului liniei Bucureşti Filaret-Giurgiu, în 1969.

Trei săli generoase adăpostesc exponate valoroase, din care se poate reconstitui istoria căilor ferate: machete de locomotive cu abur; plăci ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur (Maffei, Hanomag, Reşiţa ş.a.); piese originale de la vechile locomotive cu abur; o dioramă enormă înfăţişând evoluţia vagoanelor şi a locomotivelor de-a lungul timpului, în mijlocul căreia se află o garnitură a unui tren de epocă; o machetă funcţională pe care circulă minitrenuleţe; machete de vagoane de marfă şi de călători reproducând cele mai mici detalii ale modelelor adevărate; o masă a impiegatului de mişcare din secolul al XIX-lea, dotată cu toată aparatura specifică; o centrală de ceasoficare Siemens-Halsche; o bicicletă mecanică (drezină) care circula pe calea ferată în perioada interbelică; firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857 de concesionare a liniei de cale ferată Cernavodă-Constanţa; dosarul de răscumpărare a liniei, în 1862, de către Statul Român; medalii de o valoare deosebită; uniforme, şepci, ceasuri din toată Europa.

35

Clădiri reprezentative din Sectorul 1 1. Ateneul Român, Piaţa Revoluţiei 2. Academia Română, Calea Victoriei nr. 125 3. Cercul Militar, Str. Constantin Mille nr. 1 4. Biblioteca Central Universitară „ Carol I“, Str. Boteanu nr. 1 5. Casa Oamenilor de Ştiinţă, Piaţa Lahovari nr. 9 6. Palatul Kretzulescu, Str. Ştirbei Vodă, nr. 39 7. Casa Vernescu, Calea Victoriei nr. 133 8. Casa Cleopatra Trubetzkoi, Calea Victoriei nr. 194 9. Casa Dissescu, Calea Victoriei nr. 196 10. Casa Monteoru, Calea Victoriei nr. 115 11. Gara de Nord

9 8 7 11

2 5

10

1 6

4

3

Ateneul Român Situată în centrul istoric al oraşului, clădirea Ateneului este considerată un simbol al Capitalei. Impozantul edificiu a fost realizat la iniţiativa Societăţii „Ateneul Român“, fondată în 1865 de naturalistul, medicul şi diplomatul român Constantin Esarcu împreună cu V. A. Ureche, N. Kretzulescu şi alţii. Construcţia a fost ridicată cu fonduri provenite din diverse donaţii şi din colecte publice. Rămâne în istoria acestei urbe celebra punere în vânzare a 500.000 de bilete de loterie, fiecare în valoare de un leu, de unde şi celebul slogan: „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Terenul donat de către Primăria Capitalei aparţinuse mai înainte „Societăţii Ecvestre Române”, care intenţionase să construiască un manej de mari dimensiuni, pentru care se şi turnaseră fundaţiile. De la acestea s-a pornit construirea Ateneului Român, rezultând forma circulară a corpului central.

OBIECTIVE ARHITECTONICE

Proiectul cunoscutului arhitect francez Albert Galleron a fost pus în execuţie sub asistenţa unei comisii tehnice formate din arhitecţii români Al. Orăscu, I. Mincu, I. Socolescu, Gr. Cerchez şi C. Băicoianu.

Piatra de temelie a fost pusă la 26 octombrie 1886, lucrările fiind terminate la 5 martie 1889. Încă din primele decenii ale existenţei sale, clădirea Ateneului a necesitat unele completări şi modificări: au fost ridicate două aripi între 1893-1897 sub conducerea arhitectului Albert Galleron, cuprinzând săli de expoziţie, ce au adăpostit pentru o vreme Pinacoteca statului. În perioada 1924-1928, au avut loc noi schimbări în scopul amenajării unui spaţiu destinat bibliotecii, a unei săli de cinematograf şi a altor două pentru expoziţii şi concerte. Pe faţada clădirii se află 5 medalioane reprezentând domnitorii Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab şi Regele Carol I (acoperite în vremea comunismului). În faţa Ateneului se află statuia în bronz a lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului Gheorghe Anghel. Ateneul Român, construit în stil academist francez, are aspectul unui templu ionic cu şase co-

39

OBIECTIVE ARHITECTONICE

loane frontale. Coloanele ce străjuiesc intrarea principală au proporţii similare celor ale templului Erechteion de pe Acropole. Partea centrală a clădirii are 41 de metri înălţime şi adăposteşte în interior un hol impunător la parter, iar deasupra acestuia sala mare, ambele având o formă circulară. Holul de la intrare are 12 coloane dorice din metal, placate cu marmură, dispuse şi ele circular, iar patru scări în spirală asigură accesul spre sala de concerte. Acestea au tot formă circulară, cu un diametru de 28,50 metri şi o înălţime de 16 metri. Deasupra cupolei, de jur împrejur, se întinde pe 70 m fresca istoriei românilor, realizată de pictorul Costin Petrescu. Sala de concerte a fost gazda unor evenimente culturale de răsunet, dirijori şi instrumentişti de marcă interpretând creaţii ale celor mai cunoscuţi compozitori ai lumii. În prezent, clădirea Ateneului este sediul Filarmonicii de Stat precum şi locul de desfăşurare a numeroase concerte şi festivaluri, dintre care cel mai important este Festivalul Internaţional „George Enescu”.

Academia Română Academia Română, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al României, a fost înfiinţată la 4 aprilie 1866 de către Locotenenţa Domnească, sub denumirea de Societatea Literară Română. În anul următor, s-a desfăşurat cea dintâi sesiune, când s-a impus noua titulatură de Societatea Academică Română. Primul preşedinte al acesteia a fost scriitorul Ion Heliade Rădulescu. După obţinerea Independenţei de Stat a României, titulatura sa s-a schimbat din nou, în anul 1879, în Academia Română. Încă de la începuturile sale, Academia a primit în mijlocul ei cele mai mari valori ştiinţifice, cărturari din întreg spaţiul românesc. Sub cupola sa s-au strâns nu numai moldoveni şi munteni dar şi transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, laolaltă cu ei, găsindu-şi loc şi reprezentanţi ai macedo-românilor. Academia Română a fost şi rămâne un sanctuar al unităţii şi spiritualităţii naţionale.

40

La întemeiere, principalele obiective ale societăţii au fost elaborarea şi întocmirea unui Dicţionar complet al Limbii Române. Acestui prim obiectiv i-a fost adăugată, cu prilejul primei sesiuni din anul 1867, studierea istoriei naţionale. Primele secţii ale acestei societăţi au fost cea Literar-Filologică şi cea Istorică. În 1872 a fost organizată secţia Ştiinţifică urmărindu-se, în primul rând ca prin activitatea membrilor ei să se sprijine modernizarea şi dezvoltarea economică a ţării. Organizarea secţiilor a fost păstrată până în 1948 şi în fiecare dintre ele au fost primiţi reprezentanţi ai altor domenii: arte, filosofie, sociologie, ştiinţe exacte şi ştiinţele naturii.

OBIECTIVE ARHITECTOICE

După Marea Unire de la 1918, când România a cunoscut un ritm de dezvoltare economică marcant şi o înflorire culturală fără precedent, cele mai de seamă personalităţi ale naţiunii au fost chemate la conducerea Academiei Române. Cei mai de seamă învăţaţi români şi străini li s-au adăugat ca membri de onoare. În această perioadă de modernizare a ţării, Academia Română a fost o instituţie deplin autonomă, neexistând nici un fel de ingerinţă în activitatea sa din partea autorităţilor statului.

Transformările politice şi sociale nu au ocolit nici Academia Română. Comunismul a supus-o unui proces de epurare a mai multor membri. O nouă etapă istorică a fost inaugurată în 1990 când s-a revenit la vechea denumire de Academia Română, instituţia redobândindu-şi autonomia. Principalele realizări ale Academiei, în cadrul celor 14 secţii ale sale, au constat în editarea Tratatului de Istoria Românilor şi a Dicţionarului General al Literaturii Române, ca şi a altor opere de valoare inestimabilă. Academia Română continuă să ocupe un rol important în societatea românească, ea dezvoltând legături multiple cu lumea ştiinţifică internaţională, având acorduri de colaborare cu peste 35 de academii din întreaga lume şi o activitate susţinută în cadrul Academiei Europene şi a Uniunii Academice Internaţionale.

41

OBIECTIVE ARHITECTONICE

Cercul Militar Naţional Istoria acestei instituţii începe la data de 15 decembrie 1876, când a luat fiinţă Cercul Militar al Ofiţerilor din Garnizoana Bucureşti. Statutul Cercului preciza următoarele obiective: strângerea legăturilor de camaraderie între ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, între ofiţerii activi şi cei în rezervă, stabilirea legăturilor între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă, punerea la dispoziţia elitei Armatei şi a membrilor de familie a unui local propriu, în care să-şi poată dezvolta educaţia culturalartistică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele generale şi de specialitate sau să-şi poată petrece în mod util, plăcut şi reconfortant timpul liber.

Timp de aproape 50 de ani, instituţia a funcţionat cu chirie în diverse clădiri din Bucureşti. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional, actualul sediu al instituţiei, a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, iar construcţia propriu-zisă a clădirii a început în 1911 şi s-a finalizat abia în 1923, lucrările fiind întrerupte în anii Primului Război Mondial.

Fondurile necesare realizării acestei clădiri au fost constituite din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor, precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. Dintre toate acestea, circa 80% au fost contribuţii ale ofiţerilor. Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, important lăcaş monahal al vechiului Bucureşti. Palatul dispune de săli şi saloane de conferinţă şi recepţii: Sala Bizantină, Sala Norvegiană, Sala Gotică, dar şi de cinema şi terasă de vară.

Aşezat la intersecţia a două importante artere de circulaţie ale Bucureştiului, Calea Victoriei şi Bulevardul Regina Elisabeta, Palatul a fost construit în stil academist francez, după modelul Operei din Paris realizată de arhitectul Charles Garnier.

42

Casa Oamenilor de Ştiinţă

OBIECTIVE ARHITECTOICE

Fostă casă a familiei Assan, Casa Oamenilor de Ştiinţă se află în Piaţa Lahovary şi a fost finalizată în 1914, după planurile arhitectului I. D. Berindei.

Parte a patrimoniului Academiei Române, Casa Oamenilor de Ştiinţă găzduieşte în mod tradiţional reuniunile oamenilor de ştiinţă români şi străini, atât pentru conferinţe, simpozioane, mese rotunde, expoziţii cât şi pentru diverse aniversări.

Palatul Kretzulescu Situat pe Strada Ştirbei Vodă, lângă Cişmigiu, operă a arhitectului Petre Antonescu, palatul a fost ridicat în 1902 şi a aparţinut iniţial prinţesei Elena Kretzulescu. În 1927, clădirea a intrat în proprietatea statului, având mai multe utilizări, printre care şi acela de sediu al Muzeului de Artă Religioasă, desfiinţat ulterior de către regimul comunist. În prezent, palatul găzduieşte sediul UNESCO. Casa Vernescu În timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Constantin Racoviţă, în 1763, Jean-Baptiste Linche, nobil din Marsilia, a devenit secretarul de limbă franceză al domnitorului. Contele s-a căsătorit cu românca Lisabeta Balotescu, fiul său Filip Lenş devenind mai târziu boier valah. Filip Lenş a ridicat în 1821 acest palat pe care l-a oferit ca dar de nuntă soţiei sale.

Nobilul românizat a murit în 1853. De-a lungul timpului, casa a găzduit, pe rând, Colegiul Militar şi Statul Major al Armatei Ruseşti. Clădirea a luat foc în 1882, iar în 1886, moştenitorii lui Filip Lenş au vândut-o lui Guţă Vernescu, avocat şi politician, fondator al Partidului Liberal. Între 1887 şi 1889, Guţă Vernescu i-a solicitat marelui arhitect Ion Mincu refacerea palatului. Interioarele transformate de Mincu şi decorate de pictorul G. D. Mirea au făcut ca palatul Lenş-Vernescu să devină unul dintre cele mai elegante de pe Calea Victo-

43

OBIECTIVE ARHITECTONICE

riei. După război, clădira a fost transformată în casă de protocol pentru diverse ministere, apoi în sediu al Uniunii Scriitorilor.

Gara de Nord Gara de Nord, sobră şi primitoare, este poarta de intrare în oraş, semnificând pentru bucureştean şi nerăbdarea plecării, dar şi bucuria întoarcerii acasă. Cel mai important centru de trafic feroviar al oraşului, Gara de Nord este amplasată între Bulevardul Dinicu Golescu şi Calea Griviţei.

Denumirea iniţială de „Gara Târgoviştei” vine de la vechiul nume al Căii Griviţei. Inaugurată la 13 septembrie 1872, odată cu deschiderea circulaţiei pe linia Bucureşti-Ploieşti, gara a fost extinsă şi modernizată ulterior, în mai multe etape. Prima denumire a fost schimbată, în 1888, în Staţia Bucureşti Nord. În urma planului general de realizare a staţiei Bucureşti Nord, elaborat în 1889, au fost executate lucrări de demolare şi de amenajare de noi spaţii. La încheierea acestora, staţia Bucureşti Nord dispunea de şapte linii, în 1920 ajungând la 10 linii de primire expediere a trenurilor. În 1930, pe baza studiilor arhitectului V. Stephănescu, care a încercat să dea un aspect unitar şi modern întregii gări, se realizează şi sistematizarea liniilor de primire-expediere, cu extindere de la 10 la 16 linii. În 1932 a fost terminată şi zona de ieşire spre sud, prevăzută cu trei uşi mari şi coloane exterioare.

Pentru rezolvarea circulaţiei pietonale, carosabile şi a tramvaielor din zonă, în 1941, Primăria Capitalei a iniţiat sistematizarea Pieţei Gării de Nord. Cu ocazia lucrărilor de electrificare executate între anii 19661969, s-au realizat şi lucrări de modernizare a Gării de Nord: lungirea peroanelor, reamenajarea sălilor de aşteptare, reabilitarea fluxului de călători la casele de bilete etc.

Odată cu deschiderea Metroului Bucureşti, la 24 decembrie 1987, au fost necesare şi unele modificări ale accesului în gară, dinspre Calea Griviţei, dar şi unele modificări ale geometriei peroanelor la liniile 13 şi

44

14, generate de şantierul deschis pentru noua linie de metrou către Laromet. După 1990 au continuat acţiunile de modernizare a porţii principale de intrare în Capitala ţării.

OBIECTIVE ARHITECTOICE

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“ Biblioteca Centrală Universitară, aflată în centrul Capitalei, a fost construită în două etape: prima aripă a fost terminată în 1895, iar în 1914, odată cu construirea aripii către piaţă, clădirea a fost adusă la înfăţişarea pe care o are şi în prezent. La baza întemeierii acestei instituţii a stat dorinţa Regelui Carol I de a înfiinţa o fundaţie înzestrată cu o bibliotecă care să ajute la formarea unei elite intelectuale, prin sprijinirea studenţimii. Fundaţia Universitară Carol I a acordat timp de 50 de ani burse, premii şi subvenţii pentru studenţi şi a ajutat la tipărirea multor lucrări valoroase.

Concepţia edificiului a fost încredinţată arhitectului francez Paul Gottereau, autor al Palatului CEC şi al vechiului Palat Regal. Lucrările de construcţie au început în 1891, inaugurarea având loc în 1895. După 20 de ani, în 1911, începe extinderea vechiului local sub coordonarea aceluiaşi arhitect. Dat în folosinţă la 9 mai 1914, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, edificiul se va impune drept unul dintre principalele repere arhitecturale ale Bucureştiului.

Edificiul a fost renovat de mai multe ori ca urmare a unor incendii; un astfel de incendiu a avut loc în timpul bombardamentelor germane din 1944, când clădirea a suferit distrugeri importante. Dar cel mai devastator a fost cel din timpul Revoluţiei din 1989, care a dus la dispariţia a peste 500.000 volume, numeroase ex-librisuri, hărţi vechi şi aproape 3.700 de manuscrise aparţinând unor mari personalităţi ale culturii române, între care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coşbuc, Blaga, M. Eliade. Astăzi, Biblioteca a renăscut, graţie ajutorului UNESCO, în prezent având trei corpuri. Biblioteca a fost redeschisă la 26 noiembrie 2001.

45

Bisericile din Sectorul 1 1. Biserica Adormirea Maicii Domnului, KRETZULESCU, Calea Victoriei nr. 47 2. Biserica Adormirea Maicii Domnului /Sfântul Nicolae, PRECUPEŢII NOI, Str. G-ral Broşteanu nr. 12 3. Biserica Adormirea Maicii Domnului, MIRON PATRIARHUL, Str. Iani Buzoianu nr.2 4. Biserica Sf. Ana şi Cuvioasa Paraschiva, BATIŞTEI, Str. Batiştei nr. 19 5. Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, SFINŢII VOIEVOZI, Calea Griviţei nr. 58 6. Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Str. Nicolae Caramfil nr. 28 7. Biserica Sf. Apostol Andrei, SF. ANDREI – CHITILA, Şos. Chitilei nr. 138 8. Biserica Sf. Gheorghe/Sf. Varvara, BOTEANU, Str. Boteanu nr. 8 9. Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, Str. Sf. Împăraţi Constantin şi Elena nr. 33 10. Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, PODEANU, Str. Dornei nr. 70 11. Biserica Sf. Cuvioasa Paraschiva, GALILEEA STRĂULEŞTI, Str. Nazarcea nr. 17 12. Biserica Sf. Cuvioasa Paraschiva, SF. VINERI – PAJURA, Şos. Jiului 13. Biserica Sf. Cuvioasa Paraschiva, SF. VINERI NOUĂ, Bd. N. Titulescu nr. 157-161 14. Biserica Sf. Sf. Gheorghe /Sf. Nicolae, SF. GHEORGHE GRIVIŢA, Calea Griviţei nr. 218 15. Biserica Sf. Gheorghe, SF. GHEORGHE – PLEVNA, Calea Plevnei nr. 122 16. Biserica Învierea Domnului, COSTEASCA, Str. Navigaţiei nr.54 17. Biserica Izvorul Tămăduirii MAVROGHENI Str. Monetăriei nr. 4 18. Biserica Naşterea Maicii Domnului, FLOREASCA, Calea Dorobanţi nr. 166-168

19. Biserica Naşterea Maicii Domnului, SF. MARIA HERĂSTRĂU, Str. Trifeşti nr. 3 20. Biserica Sf. Nicolae, AMZEI, Str. Biserica Amzei nr. 12 21. Biserica Sf. Nicolae, Parohia ALBĂ, Calea Victoriei 110 22. Biserica Sf. Nicolae, BĂNEASA, Şos. Bucureşti - Ploieşti 3-5 23. Biserica Sf. Nicolae, SF. NICOLAE TABACU, Calea Victoriei nr.180 24. Biserica Sf. Nicolae / Sfânta Ecaterina, BAZILESCU, Bd. Bucureştii Noi nr. 116 25. Biserica Sf. Nicolae / Sfântul MC. Miron, DĂMĂROAIA, Str. Victor Daimaca nr. 1 26. Biserica Sf. Nicolae, MANEA BRUTARU, Str. Budişteanu nr. 46 27. Biserica Sf. Nicolae, SF. NICOLAE – BUZEŞTI, Bd. Alexandru I. Cuza nr. 2-4 28. Biserica Sf. Nicolae, SF. NICOLAE DINTR-O ZI, Str. Academiei nr. 22 29. Biserica Sf. Nicolae / Sfântul Ioan Botezătorul, POPA TATU, Bd.Gen. H. M. Berthelot nr. 51 30. Biserica Pogorârea Sfântului Duh MĂICĂNEASA, Bd. Apicultorilor nr.2 31. Biserica Sf. Sofia, SF. SOFIA, Calea Floreasca nr. 216, 32. Biserica Sf. Visarion, SCHITUL MĂGUREANU, Str. Schitu Măgureanu nr. 47 33. Biserica Sf. Ştefan, SF. ŞTEFAN - CUIBUL CU BARZĂ, Str. Ştirbei Vodă nr. 95 34. Biserica Sf. Vasile cel Mare /Sfinţii Români, SF. VASILE CEL MARE – STRĂULEŞTI, Şos. Odăi 35. Biserica Sf. Vasile, SF. VASILE POLONĂ, Str. Polonă nr. 50 36. Biserica Sf. Vasile, SF. VASILE VICTORIA, Calea Victoriei nr. 198 37. Biserica Sf. Visarion, SF. VISARION, Str. Visarion nr. 14

7

24 11

34

30

25

22

19

12 6

16

OBIECTIVE ARHITECTOICE 10

31

3 18

17

14

13 27

36

35

37 2 23

5

26

21 20

15 29 33

8

32

4 28

9

47 1

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (Kretzulescu) Se află pe Calea Victoriei în vecinătatea Muzeului Naţional de Artă al României. Biserica a fost ridicată între 1720-1722 de marele logofăt Iordache Kretzulescu, la bariera de nord a oraşului, pe locul unei biserici mai vechi din lemn. Edificiul se înscrie în arhitectura religioasă a epocii brâncoveneşti. Între 1859-1860, biserica a fost reparată, iar pictura refăcută de Gheorghe Tattarescu. A mai fost restaurată în 1935-1936 de către arhitecţii Ştefan Balş şi P. Em. Miclescu acestora datorându-li-se înfăţişarea actuală. Pictura în ulei refăcută de Tattarescu la 1859 a fost îndepărtată cu excepţia portretelor ctitorilor, scoţându-se la iveală fresca din anul 1722.

BISERICI cu valoare de patrimoniu

Biserica „Sf. Ierarh Nicolae din Mira Lichiei” (Albă) Amplasată pe Calea Victoriei, Biserica Albă a fost ridicată la sfârşitul secolului al XVII-lea, probabil de către Vişa (Vişica), jupâneasă din Băjeşti, împreună cu preotul Neagu Dârvaş şi cu soţia sa Rada. Din acest motiv, mahalaua a fost numită a „Vişichii” sau a lui „Popa Dârvaş”, nume sub care a fost cunoscută şi biserica până în secolul al XIX-lea, când s-a impus denumirea de „Biserica Albă”. Între 1868-1910, biserica a fost refăcută după planurile arh. Johann Sperl. În această perioadă, structura arhitectonică a suferit modificări: i-au fost adăugate două turle şi un portic, acoperişul a fost schimbat, iar ferestrele mărite. Pictura, aparţinând lui Gh. Tattarescu a fost curăţată şi restaurată în mai multe rânduri. Ultima consolidare şi restaurare a avut loc în 1977, după cutremurul din 4 martie. Una dintre comorile acestei biserici este catapeteasma sculptată în lemn de tei, o adevărată capodoperă a şcolii brâncoveneşti.

49

BISERICI

Biserica „Sf. Ierarh Nicolae din Mira Lichiei” (Dintr-o zi) Este situată pe Strada Academiei, lângă Facultatea de Arhitectură. La începutul secolului al XVII-lea a fost construită o bisericuţă din lemn căreia i se spunea „Dintr-o zi”, deoarece a fost târnosită în aceeaşi zi a anului următor celui în care s-a început construcţia. În locul acesteia, Doamna Marica Brâncoveanu a zidit, în 1702, un nou lăcaş. Aceasta este una dintre puţinele biserici bucureştene cu plan în formă dreptunghiulară, cu absida altarului, poligonală, în exterior. Din 2005 s-au început ample lucrări de restaurare conduse de arhitectul Niels Auner.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (Boteanu-Bradu) Situată pe strada cu acelaşi nume, Biserica Boteanu a fost construită pe locul unei biserici mai vechi din lemn (sec. XVII), ridicată de jupân Mihul Cămăraşul. Biserica este menţionată cu numele de Boteanu, de M. Cantacuzino şi D. Fotino. Ajunsă în stare de ruină, a fost demolată la începutul secolului XX. Pe locul acesteia, între anii 1908-1911, a fost construit lăcaşul actual, de către arhitectul Nicolae Mihăescu, pictura aparţinând lui Vasile Damian. În zidul de la intrarea bisericii noi s-a încastrat valoroasa pisanie a vechii biserici.

Biserica „Primul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan” (Cuibul cu Barză) Situată pe Strada Ştirbei Vodă colţ cu Strada Berzei, lăcaşul a fost construit pe la 1760, pe locul unei biserici mai vechi, de către Clucerul Dona şi soţia sa, Zamfira. Pe acoperişul de şindrilă al bisericii îşi făceau berzele cuib, de unde şi numele de „Cuibul cu Barză”. Construită în plan trilobat, cu turla octogonală peste naos şi turn cu baza pătrată aşezată peste

50

pronaos, lăcaşul are un pridvor cu coloane şi arcade în acoladă. În 1877 biserica a fost reparată după planurile arhitectului T. Dobrescu iar pictura refăcută de Vasile Damian. Biserica a fost salvată de la demolare, fiind translată în spatele unor blocuri noi, la data de 22 februarie 1988, fiind ultima dintre cele opt biserici translate de echipa de specialişti condusă de inginerul Eugeniu Iordăchescu.

BISERICI

Biserica „Izvorul Tămăduirii” (Mavrogheni) Aşezată la capul Podului Mogoşoaiei, respectiv pe actuala Stradă a Monetăriei, Biserica Mavrogheni a fost zidită de Domnitorul Nicolae Mavrogheni şi soţia sa Măria, între anii 1785 şi 1787. Având hramul „Izvorul Tămăduirii”, lăcaşul fusese ridicat întrun loc pitoresc, la marginea oraşului. În 1971-1973, biserica a fost repictată de Constantin Ioanid, vechea pictură fiind degradată şi neprezentând o valoare artistică. În preajma bisericii există mormintele lui Ion Heliade Rădulescu, principesa Zoe Bagration (Văcărescu), prinţul Constantin Mihail Şuţu şi soţia sa.

Biserica „Sf. Constantin şi Elena” (Livedea Gospod) Aflată la întretăierea străzii Sf. Constantin şi Elena cu Calea Plevnei, biserica „Sf. Constantin şi Elena”, a fost ridicată în 1785 de breasla cojocarilor, probabil pe locul unei biserici mai vechi. Biserica are proporţii echilibrate, un pridvor deschis cu arcade şi coloane în stil brâncovenesc. Pictura iniţială, în frescă, a fost acoperită cu alta în ulei, de către pictorul Gheorghe Ioanid. Din 1995, sub supravegherea inginerului Alexandru Cişmigiu se lucrează la consolidarea şi restaurarea bisericii.

51

BISERICI

Biserica „Sf. Nicolae din Mira Lichia” (Băneasa) Lăcaşul a fost construit pe malul lacului Băneasa, lângă casele de pe moşia Văcăreştilor. Începută în 1755, de Ştefan şi Ecaterina Văcărescu, biserica a fost terminată de fiul lor, poetul Enăchiţă Văcărescu, în 1792 (data pisaniei). Biserica a servit de paraclis familiei Văcărescu. Structura este în plan treflat, cu o turlă octogonală (clopotniţa) pe pronaos şi o cupolă mică pe naos. Picturile din interiorul bisericii au fost refăcute şi doar pe boltă s-au păstrat fragmente din fresca originală. Pridvorul are forma dreptunghiulară cu două coloane în faţă şi două angajate în zid. Faţada bisericii are registrul superior decorat cu medalioane, iar cel inferior este împodobit cu firide simple, înalte, cu arcatură trilobată.

Biserica Amzei („Sf. Nicolae din Mira Lichia”) Impunătoarea biserică se află în cartierul „Piaţa Amzei”. O primă biserică, de dimensiuni mici, cu o singură turlă, a fost zidită între anii 1805 - 1810, din banii polcovnicului (colonelul) Nicolae Dărăscu şi ai nepotului său Amza Năescu, vistier, de la care s-a păstrat şi numele bisericii, având hramul „Sf. Nicolae”. În anul 1898, biserica veche a fost demolată din temelie pentru construirea noului lăcaş, cel actual, pe acelaşi amplasament, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. Iconostasul, amavonul şi stranele au fost făcute sculptorul Gheorghe Babic. Biserica a primit şi hramul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” şi „Buna Vestire“.

Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (Schitu Măgureanu) Prima biserică a fost ridicată în 1751 de Constantin Văcărescu şi soţia sa Măria (fiica Vornicului Iordache Creţulescu şi a Saftei Brâncoveanu). Vechea biserică a fost dărâmată şi în locul ei, între 1881-1884, a fost construită o alta, de către Anica Văcărescu. Pictura

52

a fost realizată de pictorul Gheorghe Ioanid, în stil realist de şcoală italiană. Iconostasul a fost sculptat în lemn şi este opera lui Costache Georgescu care l-a pictat în 1884.

BISERICI

Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril (Caşin) Iniţiativa construirii bisericii parohiei Parcului Domenii, a fost luată în 1935 de către un consiliu parohial format din personalităţi ale vremii, profesori din Institutul Agronomic, în frunte cu Gheorghe Ionescu-Siseşti, scriitorul Vasile Militarul, arhitectul Ion Bălăcenu şi alţii. Proiectul bisericii a fost făcut de D. Ionescu-Berechet, arhitectul şef al Patriarhiei Române. Piatra de temelie a fost pusă în august 1937. Datorită izbucnirii celui de al II-lea Război Mondial, lucrările s-au finalizat în 1959. Iconostasul de marmură şi alabastru, cu icoane din mozaic a fost realizat între 1952-1959 de către artiştii Ion Dumitriu-Bârlad, Constantin Baraschi şi Mihail Wagner.

Biserici în construcţie În urma protocolului încheiat la 12 ianuarie 2006, între Arhiepiscopia Ortodoxă a Bucureştilor şi Consiliul Local al Sectorului 1 pentru demararea Programului Naţional „Lăcaşurile de cult - centre spirituale ale comunităţii”, Primăria Sectorului 1 participă cu sume considerabile la construirea de trei noi lăcaşuri de cult: „Sf. Martiri Brâncoveni” din Cartierul Pajura, cu 10, 5 miliarde lei vechi. Lucrările sunt executate de „Proiect Bucureşti”, coordonator de proiect inginer Alexe Popescu Greaca; „Sf. Mina” în Cartierul Vatra Nouă, din Str. Salva, cu 4,2 miliarde lei vechi. Lucrările sunt executate de „Proiect Bucureşti”, coordonator de proiect inginer Mihaiela Popovici, arhitect Decebal Popa; „Învierea Domnului” din Cartierul Chitila, Str. Navigaţiei, cu 4 miliarde lei vechi. Lucrările sunt exe-

53

BISERICI

cutate de „Proiect Bucureşti”, coordonator de proiect inginer Pamfil Furtună.

Biserica Luterană Situată pe strada cu acelaşi nume din fosta mahala a Stejarului, Biserica Luterană a fost construită între anii 1851-1853 după planurile ingenioase ale arhitectului Monbach. Având 36 metri înălţime, era la acea vreme cea mai înaltă clădire din Bucureşti.

Pentru construcţia bisericii au donat fonduri personalităţi importante, printre care împăratul Austriei, prinţul Bibescu, compozitorul Franz Liszt, iar mai târziu principesa Elisabeta, care era de confesiune luterană. În 1852 s-a deschis aici o şcoală de fete, iar în 1881 un gimnaziu. Biserica a suferit în timp distrugeri cauzate de incendii şi cutremure; în 1994 s-au realizat lucrări de consolidare şi restaurare. În incinta bisericii se află mormântul prinţului Wilhelm Friedrich Heinrich von Wied (1876-1945), principe domnitor al Albaniei şi nepot al Reginei Elisabeta.

Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif ” Catedrala metropolitană şi arhiepiscopală „Sfântul Iosif ” a fost construită între anii 1873-1884, după planurile arhitectului vienez dr. Friedrich von Schmidt, având stil romanic combinat cu elemente gotice.

Ctitorul Catedralei este Episcopul Ignatius Paoli, din Congregaţia Călugărilor Pasionişti, primul Arhiepiscop al Arhidiecezei de Bucureşti. Banii pentru construirea Catedralei au provenit de la credincioşii din Bucureşti, de la diferite personalităţi înstărite, dar şi de la binefăcători din străinătate, cunoscuţi sau prieteni ai Episcopului Paoli. În ziua de vineri, 15 februarie 1885, a fost celebrată Sfânta Liturghie Pontificală de către Arhiepiscopul Ignatius Paoli pentru consacrarea şi inaugurarea Catedralei „Sfântul Iosif ”. Arhiepiscopul era înconjurat şi de reprezentanţii autorităţilor civile: Delegatul

54

Consiliului de Miniştri, Ministrul Afacerilor Externe, Preşedintele Senatului, Prefectul Poliţiei, Primarul Capitalei, întregul corp diplomatic acreditat la Bucureşti.

BISERICI

Altarul mare al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara, după planurile arhitectului Friedrich Schmidt şi apoi montat la Bucureşti de specialistul Niccolo Orassi. Lucrările au fost conduse de arhitectul Alfons Zegers. Pictura decorativă a navei centrale a fost executată de către Georg Roder din München, iar cele din capela baptisteriului şi din navele laterale ale Catedralei, de pictorul Fr. Elsner.

Orga Catedralei este una dintre cele mai bune orgi de concert din România.

După fiecare cutremur, Catedrala a fost reparată şi consolidată, dar numai pe porţiuni, până când, în 1991, au fost începute lucrări complexe de consolidare. Aceste lucrări au fost executate după un plan gândit unitar pentru întregul edificiu al Catedralei. În 1986, au fost terminate lucrările de pictură din Catedrală, începute de pictorul Toma Lasconi şi finalizate de către echipa condusă de Petru Ciobănică.

Biserica Italiană Situată pe Bulevardul Magheru, Basilica Italiană a fost construită în stil romanic, din cărămidă aparentă, între anii 1920-1930, de către Legaţia Italiei.

Planul realizat de arhitecţii Mario Stoppa şi Giuseppe Firaboschi cuprinde două nişe dreptunghiulare laterale, absida poligonală, pridvor închis pe latura de vest. Turla octogonală, cu baza pătrată, este situată deasupra navei, în interior, coloane şi arcadele susţin spaţiul orgii.

Altarul este separat de navă printr-o balustradă curbă, cu colonete de marmură. Ferestrele au decoraţii de piatră sculptată. Partea din faţă este realizată în tehnica „sgraffitto”. Ferestrele semicirculare şi circulare sunt prevăzute cu vitralii, învelitoarea este din olane, iar alături se află o casă parohială.

55

Ansambluri şi grupuri statuare 1. Arcul de Triumf, arh. Petre Antonescu, monument comemorativ, în Piaţa Arcului de Triumf 2. Monumentul Eroilor Aerului, arh. Lidia Kotzebue, Iosif Fekete, grup statuar, pe Bd. Aviatorilor 3. Monumentul Aerului, Emil Ludovic Gové, monument Mircea Zorileanu, în Piaţa Quito 4. Avântul Ţării, Emil Backer, grup statuar, în Piaţa Valter Mărăcineanu 5. Alexandru Lahovary, Marius-Jean Antonin Mercier, grup statuar, în Piaţa Lahovary 6. Alergătorii (spre ideal), Alfred D. Boucher, grup statuar, în Calea Victoriei nr.

142-146 7. Eroii C.F.R., Cornel Medrea, Ion Jalea, grup statuar, în Piaţa Gării de Nord 8. Dinicu Golescu, Wladislav Hegel, Carol Storck, Dimitrie Mirea, grup statuar, Bd. D. Golescu, nr. 15 9. Ing. George I. Duca, Filip Marin, Ştefan Burcuş, grup statuar, în Piaţa Gării de Nord Statui monumentale şi Monumente 10. Ion Brătianu, Ivan Mestroviç, statuie, în Bd. Dacia 11. Mihai Eminescu, Gh. Anghel, statuie, în Scuarul din faţa Ateneului Român 12. Monumentul Eroilor Francezi, Ion Jalea, grup statuar, în Parcul Cişmigiu 13. Lupoaica Romană, statuie, în Piaţa Romană 14. Crucea Secolului, Paul Neagu, sculptură monumentală, în Piaţa Charles de Gaulle 15. Monumentul Eroilor de la 1916-1918, Ion Pantazi, grup statuar, Bd. Gloriei 16. Monumentul Eroilor de la 1916-1918, Emil Backer, obelisc, Şos. BucureştiPloieşti 17. Ultimul Străjer al Capitalei 1916, Ernest Doneau, obelisc, Şos. BucureştiPloieşti 18. Monumentul Infanterie, Ion Bolborea, în Parcul Kiseleff 19. Revoluţia Română, Ion Nicodim, statuie, în Piaţa Palatului, Biserica Kretzulescu 20. Monumentului Eroilor Revoluţiei, arh. Gh. Verona, arh. Dan Oproiu, în Piaţa Revoluţiei 21. Corneliu Coposu, Mihai Buculei, bust, în Piaţa Palatului 22. Iuliu Maniu, Mircea Spătaru, ansamblu monumental, în Piaţa Revoluţiei Busturi 23. Constantin Brâncuşi, Miliţa Petrşcu, bust, în Parcul Constantin Brâncuşi 24. Victor Eftimiu, Dimitrie Paciurea, bust, în Str. Victor Eftimiu nr. 9 25. Dr. Haralambie Botescu, Dimitrie Măţăoanu, arh. Petre Cullina, în Piaţa Buzeşti 26. Nicolae Titulescu, Ion Irimescu, bust, Şos. Nicolae Titulescu 27. Napoleon III, bust, în Piaţa Napoleon III

28. Ion Ghica, bust, în Calea Victoriei nr. 182 29. Nichita Stănescu, Paul Vasilescu, bust, în Calea Victoriei nr. 182 30. Instrument Muzical, Alexandru Ţîpoia, în Piaţa Palatului 31. Simon Bolivar, Mihai Buculei, statuie, pe Calea Dorobanţilor, 32. George Călinescu, Constantin Popovici, bust, în Parcul Filipescu 33. Parcul Kiseleff Altorelief cu personaj feminin, George Apostu, statuie Copii jucându-se, George Apostu, statuie Fetiţa cu păpuşă, George Apostu, statuie Maternitate, George Apostu, statuie Tată şi Fiu, George Apostu, statuie Ovidiu, Cornel Medrea, bust Monumentul Infanteriei, Ion Bolborea 34. Parcul Cişmigiu Nimfa, statuie Atlas, statuie Gheorghe Panu, Gheorghe Horvath, bust Elena Phereckyde, Oscar Spaethe, obelisc 35. Rotonda Scriitorilor din Cişmigiu 36. Parcul Kiseleff Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Cornel Medrea, bust Nicolae Leonard, Oscar Han, bust 37. Parcul Floreasca – Bordei Patinatoare, Roman Victor, statuie Maternitate, statuie Copii Jucându-se, Neculai Enea, grup statuar Două Fete, grup statuar 38. Parcul Herăstrău Fântâna Modura, Constantin Baraschi, fântână Ştefan Luchian, Constantin Lucaci, statuie Béla Bartók, Ghyarmath János, bust Lev Tolstoi, Alexandru Mircea Hanuc, bust Fata care citeşte, Ilinca Veturia, statuie Anton Pavlovici Cehov, Alexandru Mircea Hanuc, bust Aleea Cariatidelor, ansamblu statuar Honoré de Balzac, Gheorghe Angel, bust Stauia lui Charles de Gaulle Fântâni de Artă 39. Fântâna Mioriţa de la Şosea, Miliţa Petraşcu, Şos. Bucureşti-Ploieşti 40. Luigi Cazzavillan, Filip Marin, fântână, în parcul Luigi Cazzavillan 41. Fântâna cu Copii, arh. Ion Iordănescu, fântână, în Str. Dionisie Lupu

39 15

16

17

OBIECTIVE ARHITECTOICE

38 1 14 31

37 32

2

23

36 33 18

3 27

26

7

13

29 28

9

10

8

5

6

25

41

40 19 11 30 20

12

21

4

34 35

24

57

22

ARCUL de TRIUMF Arcul de Triumf a fost înălţat în 1922, cu prilejul victoriei armatelor române în Primul Război Mondial.

Iniţial din lemn şi stuc, monumentul va fi înlocuit cu unul din piatră, operă a arhitectului Petre Antonescu, între anii 1935 - 1936.

MONUMENTE ŞI STATUI

Faţada sudică este frumos împodobită cu două medalioane de bronz, ce înfăţişează chipurile Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, care le înlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist după anii `80. În locul lor au fost aplicate două mari flori de piatră, care au fost date jos după 1989, iar chipurile regale şi-au reluat locul.

Deasupra fiecărui medalion se află câte o „Victorie” în relief, opere ale sculptorilor C. Baraschi şi M. Constantinescu. Pe faţada nordică, alte două medalioane au sculptate chipurile Bărbăţiei şi Credinţei. Bărbăţia este înfăţişată de un războinic cu sabie, lucrarea arh. I. Jalea, iar Credinţa de un tânăr cu o cruce, autor C. Baraschi. Victoriile de deasupra lor sunt executate de sculptorii D. Onofrei şi C. Medrea.

Pe pietrele de boltă ale Arcului de Triumf sunt înscrise bătăliile de la Mărăşeşti, Oituz, iar pe faţadele laterale sunt înscrise proclamaţiile Regelui Ferdinand către popor, făcute atunci când ţara a intrat în război.

59

MONUMENTE ŞI STATUI

Monumentul Eroilor Aerului Este înălţat pe Bulevardul Aviatorilor, între 1930-1935, de I. Fekete şi Lidia Kotzebue, şi are ca element principal un Icar impunător, cu aripile larg deschise.

Monumentul Aerului - Mircea Zorileanu Monumentul este opera sculptorului F. L. Gové şi a fost ridicat în 1937 în memoria maiorului Mircea Zorileanu (14 octombrie 1883-10 februarie 1919), primul aviator român care a traversat Munţii Carpaţi, zburând la 2500 de metri înălţime. Monumentul este amplasat în Piaţa Quito, la intersecţia Străzilor Paris, Praga şi Varşovia. În structura monumentului se află inserată urna cu cenuşa aviatorului.

Monumentul „Avântul Ţării” În Piaţa Valter Mărăcineanu, ce are ca fundal arborii bătrâni ai Cişmigiului, se înalţă monumentul dedicat celor căzuţi în cel de-al doilea Război Balcanic. A fost înălţat în 1929 şi este opera sculptorului Emil W. Backer şi a arhitectului Arghir Culina. Pe el stă scris „Avântul Ţării”.

Monumentul Alexandru Lahovary (1841-1897) Monumentul reprezintă pe juristul şi omul politic, ministru în câteva rânduri, Alexandru Lahovary, este amplasat în piaţa ce-i poartă numele şi este opera sculptorului Antonin Mercier.

Monumentul Dinicu Golescu Dinicu Golescu (1777-1830), cărturar iluminist, unul dintre fondatorii „Societăţii Literare Române - 1827” şi ctitor de şcoală românească la Goleşti (1826), este evocat în acest monument realizat de sculptorul W. Hegel în 1908. Marele profesor este redat stând în

60

picioare pe un soclu, îmbrăcat în hainele boiereşti din epoca sa. Pe fiecare latură a soclului, care susţine monumentul, se află câte o nişă având în centru busturile celor patru fii ai cărturarului din Goleşti.

Monumentul este amplasat pe B-dul Dinicu Golescu, colţ cu Str. Mircea Vulcănescu.

MONUMENTE ŞI STATUI

Monumentul Inginerului George I. Duca (18461899) Monumentul, închinat vieţii şi activităţii lui G. I. Duca, care a adus contribuţii la organizarea transporturilor feroviare române, este aşezat în Piaţa Gării de Nord pe un soclu din piatră de Dobrogea, înalt de 6 metri; în centrul grupului statuar se ridică bustul din bronz, înalt de un metru.

Monumentul a fost dezvelit în anul 1924, fiind opera sculptorilor D. Paciurea, Filip Marin şi a arhitectului Ştefan Burcuş.

Monumentul „Alergătorii” În apropierea micului scuar din faţa Ministerului Industriilor, fostul sediul al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, pe Calea Victoriei (la intersecţia cu Piaţa Amzei), se află un expresiv grup statuar din bronz, înfăţişând trei tineri în plină alergare, toţi trei cu braţul drept întins înainte într-un gest care sugerează efortul de a prinde, de a atinge ceva. Monumentul, înalt de 1,70 metri, este aşezat pe un soclu de piatră de 1,30 metri şi a fost realizat în 1913, de sculptorul francez Alfred de Boucher. El se mai intitulează şi „Spre Ideal”.

Monumentul Eroilor CFR-işti Este opera sculptorilor C. Medrea şi I. Jalea şi cinsteşte participarea ceferiştilor la Primul Război Mondial.

61

MONUMENTE ŞI STATUI

Monumentul Infanteriei Acest monument, creaţie a sculptorului Ion Bolborea, a fost inaugurat, pe 27 aprilie 2000, în primul rond de la şosea. A fost amplasat în aceeaşi zonă în care s-a aflat fostul Monument al Infanteriei, sculptat de Ion Jalea.

Monumentul Eroilor Francezi (1916 - 1918) Monumentul Eroilor Francezi, realizat din marmură de Carrara, reprezintă un soldat francez rănit pe câmpurile de luptă din România, în anii Primului Război Mondial (1916-1918), sprijinit de o soră de caritate. Monumentul, înalt de 2 metri, este opera sculptorului român Ion Jalea şi a fost dezvelit în anul 1920 în Grădina Cişmigiu.

Inscripţia de pe monument, scrisă în limbile franceză şi română, aminteşte eroismul soldaţilor francezi căzuţi la datorie pe pământ românesc.

Monumentul „Lupoaica Romei”, Piaţa Romană Statuia, realizată din bronz, reprezintă legendara „Lupoaică a Romei”, alăptând cei doi copii Romulus şi Remus; este aşezată pe un soclu de travertin de Deva. Înălţimea statuii este de 80 de centimetri, iar cea a soclului de 2,50 metri. În partea stângă a postamentului se află o stemă cu banderolă, având iniţialele S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus = Senatul şi Poporul Roman); pe partea dreaptă se află o stemă asemănătoare reprezentând un soldat roman. „Lupoaica” este o copie a vestitei opere sculpturale etrusce, căreia, în vremea Renaşterii, i s-au adăugat cele două figuri de copii. A fost dăruită Bucureştiului de către Primăria oraşului Roma în 1906 şi a fost aşezată iniţial în Piaţa Sf. Gheorghe la intersecţia străzii Lipscani cu Bulevardul Brătianu, apoi mutată pe Dealul Mitropoliei şi ulterior în Parcul Dorobanţi.

62

Monumentul I. C. Brătianu

MONUMENTE ŞI STATUI

În mijlocul unui mic parc pe Bulevardul Dacia este aşezată sculptura monumentală din granit a marelui om de stat I.C. Brătianu, preşedinte al PNL, om politic şi de stat unul dintre ctitorii României Mari.

Lucrarea este opera artistului I. Mestrovič, sculptor croat de renume mondial. Monumentul a fost dezvelit în 1938, pe amplasamentul pentru care a fost creată piaţeta Vintilă Brătianu din prelungirea Bulevardului Vintilă Brătianu (azi Dacia). După 1944, monumentul a fost dezafectat. În 1992, din iniţiativa Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Ministerului Culturii, statuia este adusă pe amplasamentul iniţial care are ca fundal, Aşezămintele Brătianu. Lucrările de restaurare a parcului au fost realizate în 2005 de Primăria Sectorului 1, după un proiect al Secţiei de Peisagistică a U.S.A.M.V.B. Bustul Napoleon al III-lea (Împăratul Franţei 1852-1870, Mare prieten al românilor) Într-un frumos părculeţ din Strada Paris, a fost ridicată după 1989 statuia lui Napoleon al III-lea, cu sprijinul Societăţii Bouygues România, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat de împăratul francez la înfăptuirea Unirii Principatelor Române şi a constituirii statului modern român.

Bustul Barbu Ştefănescu Delavrancea Scriitorul Barbu Ştefănescu Delevrancea (18581918) a fost un fiu al Bucureştiului născut în mahalaua Delea Nouă. A profesat avocatura şi ziaristica şi a fost ministru în câteva rânduri. Ne-a lăsat numeroase creaţii literare, proză, dramaturgie („Apus de soare“).

Bustul este cioplit în piatră de către sculptorul Cornel Medrea şi este amplasat pe Şoseaua Kiseleff, la intersecţia cu Str. Ion Mincu.

63

MONUMENTE ŞI STATUI

Bustul Gheorghe Panu Om politic şi publicist, Gh. Panu (1848-1910) a fost unul dintre apropiaţii lui C. A. Rosetti. A înfiinţat ziarul „Lupta”, în care a publicat articole antimonarhice. Bustul, ridicat de către ziarul „Adevărul”, este realizat din bronz de sculptorul Gheorghe Horvath şi este amplasat în Grădina Cişmigiu.

Fântâna Mioriţa Monumentala Fântână Mioriţa a fost inaugurată în cadrul ediţiei a doua a serbărilor „Luna Bucureştilor” din 1936, organizate în Parcul Carol al II-lea, Parcul Herăstrău de azi. Odată cu Fântâna Mioriţa au mai fost inaugurate şi Primăria Sectorului de Verde, Hala din Piaţa Domeniilor, noile tribune de la ANEF şi Ştrandul Obor, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a altor personalităţi ale vremii. Fântâna Mioriţa este opera arhitectului Octav Doicescu (1902-1981) şi este decorată de mozaicul alb-negru al sculptoriţei Miliţa Petraşcu (1892-1976, eleva lui Brâncuşi). Cea mai populară baladă românească, Mioriţa, îşi găseşte plăsmuirea în monumentale ziduri de piatră, paralele din care ţâşnesc scânteietoare jocuri de apă.

Fântâna Mioriţa a fost restaurată în 2005 de către Primăria Municipiului Bucureşti.

Fântâna cu copii Amplasat între străzile Dionisie Lupu şi Pitar Moş, monumentul este format dintr-un grup de trei copii jucându-se. În partea de jos a monumentului, o fetiţă ţine în mâini un peşte din a cărui gură ţâşneşte apa.

Operă a sculptorului I. Iordăchescu, fântâna este realizată din marmură. În faţa sa se află un bazin de apă.

64

Fântâna Luigi Cazzavillian

MONUMENTE ŞI STATUI

Parcul situat în inima Bucureştilor se află la intersecţia străzii Transilvaniei cu strada Luigi Cazzavillan.

Monumentul central îl reprezintă pe Luigi Cazzavillan (1852-1903), o personalitate europeană remarcabilă, jurnalist, corespondent de război pentru România în 1877, care în 1884 a fondat ziarul Universul, ziar cu mare renume şi tiraj în epocă. Autorul monumentului care decorează parcul, sculptorul Filip Marin (1865-1928) a fost profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.

Monumentul este amplasat în centrul unui scuar, configurat în manieră italiană, cu trasee geometrice, având alei circulare şi accese pe diagonală străjuite de arbori columnari. Întreg ansamblul, împreună cu fronturile clădirilor din jur, este reprezentativ pentru Bucureştii începutului de secol XX. La iniţiativa Primăriei Sectorului 1, a început proiectul de restaurare a ansamblului, finalizat în mai 2005.

Pentru Restaurarea peisagistică şi punerea în valoare a scuarului Luigi Cazzavilan, Direcţia de Administrare a Monumentelor şi Patrimoniului Turistic din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 au primit o Diplomă de Merit în cadrul festivităţii de decernare a Premiilor Ministerului Culturii şi Cultelor pentru Patrimoniu Cultural Naţional pe anul 2005.

Fântâna Sissi-Stefanidi Ansamblu peisagistic realizat de sculptorul Ion C. Dumitriu-Bârlad în Parcul Cişmigiu. Sculptura reprezintă o mamă, îndurerată de moartea fiicei sale, ce toarnă apă cu ulciorul.

65

HOTELURI ŞI RESTAURANTE

66

Hoteluri şi Restaurante

HOTELURI ŞI RESTAURANTE

Hotelul Athénée Palace Hilton Construit în 1914, Hotelul Athénée Palace Hilton are o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte ospitalitatea. Mulţi ani, numele său a fost sinonim cu serviciile de cea mai înaltă clasă în confort şi artă culinară.

Renovat în 1997 de către noua administraţie Hilton, corpul vechi al hotelului evidenţiază elementele de tradiţie, faţadele sale intrând în dialog, prin stilizare, cu cele ale Muzeului Naţional de Artă al României.

Cu prilejul acestei renovări, în incintă a apărut un corp nou, minimalist, ce se constituie ca fundal valorizant al corpului vechi.

Restaurantul Capşa Fondat în 1881, restaurantul Capşa, urmat foarte curând şi de hotel, a devenit cel mai cunoscut din Capitală şi astfel a rămas timp de mai bine de un secol.

Decenii la rând, restaurantul a fost punctul de întâlnire al lumii bune bucureştene şi locul unde erau invitaţi oaspeţii străini de seamă. În cafenea, scriitorii, criticii de artă sau de teatru şi artiştii, ori boemii vremurilor se întâlneau purtând discuţii nesfârşite.

La Capşa s-a născut de fapt boema bucureşteană, primele cronici mondene ale oraşului descriind-o drept cel mai important centru de informaţii cultural-mondene. Între 2002-2003, la Casa Capşa, au avut loc lucrări de restaurare realizate de arhitect Adina Dinescu.

67

HOTELURI ŞI RESTAURANTE

Hotel Ambasador Fondat în 1937, Hotelul Ambasador are o lungă tradiţie, fiind plasat în centrul administrativ, politic şi comercial al Bucureştiului. Hotelul are o capacitate de 209 camere precum şi două săli de conferinţe cu capacitatea de 20, respectiv 50 de locuri. La parterul hotelului: un elegant bar de zi, un casino modern şi numeroase spaţii comerciale. Hotel Ambasador este amplasat pe Bd. Magheru nr. 8-10. Şi a fost construit după planurile arhitectului Arghir Culina.

Hotel Lido Hotelul Lido se află în centrul oraşului, pe bulevardul principal al Bucureştiului, Magheru, nr. 5-7, la mică distanţă de magazine, centre comerciale sau de afaceri, muzee şi alte atracţii ale zonei centrale, dar şi de Piaţa Universităţii, zonă de referinţă a Capitalei. Hotelul dispune de 114 camere şi apartamente, aşezate pe 6 niveluri. Hotelul mai dispune şi de o piscină, prima piscină cu valuri din Europa. A fost construit în 1934 după planurile arhitectului Ernest Doneaud.

Hotelul Majestic Hotelul Majestic a fost inaugurat în 1996 şi extins în 2003, când s-a adăugat o nouă aripă, ajungânduse la o capacitate de 111 locuri de cazare. Clădirea a fost realizată după planurile arhitecţilor Alexandru Beldiman, Doina Butică şi Moise Mathé Hotelul Howard Johnson Hotelul este localizat în Calea Dorobanţilor nr. 57, chiar în centrul oraşului, vizavi de Academia de Studii Economice, la intersecţia Bulevardelor Dorobanţi, Dacia şi Strada Eminescu. Fostul Hotel Dorobanţi, astăzi modernizat, este o clădire de 18 etaje cu 285 camere şi apartamente elegante.

68

GRĂDINI ŞI PARCURI

69

GRĂDINI ŞI PARCURI

Grădini şi parcuri Bucureştiul a fost cunoscut ca un oraş al grădinilor, majoritatea caselor având propriul lor petic de verdeaţă. Oraşul este înzestrat cu numeroase grădini publice care au rolul de înfrumuseţare şi crearea de locuri de recreere şi de plimbare pentru cetăţeni.

Parcul Herăstrău Parcul Herăstrău, cel mai mare parc al Bucureştiului, este situat in partea de nord a oraşului, pe amplasamentul delimitat de B-dul Gen. Prezan, B-dul Aviatorilor, Şos. Nordului, Str. Elena Văcărescu, Şos.

Bucureşti - Ploieşti, Şos. Kiseleff şi are o suprafaţă de cca 110 ha. Înainte de 1930, zona respectivă era un teren mlăştinos, asanat în perioada 1934 - 1935. Cu această ocazie, s-a pus problema amenajării întregii suprafeţe rămase libere, ţinând cont de faptul că în zonă exista deja Arcul de Triumf.

Proiectele pentru „Parcul Naţional”, (inaugurat în 1935) au fost făcute de arhitecţii Pinard şi Rebhuhn.

De-a lungul timpului s-a considerat necesar că parcul trebuie să fie amenajat în două zone: una liniştită, rezervată odihnei şi o zonă destinată sportului şi distracţiilor. Această a doua zonă a fost proiectată astfel încât să se obţină o unitate armonioasă între cadrul natural şi partea proiectată, ţinând cont şi de arhitectura celeilalte zone a parcului Muzeul Satului, a fost inaugurat în 1936, planul muzeului fiind realizat de Victor Ion Popa, scriitor şi etnograf.

Zonele dinspre Şoseaua Nordului au fost finalizate în 1953 de arhitectul Vişan şi Alexandru Mateescu (horticultor). Punctele de atracţie deosebite le constituie: Zona Expo Flora, organizată pe o suprafaţă de 15 hectare, Insula Trandafirilor şi Grădina Japoneză, amenajată în anul 1998 cu sprijinul Ambasadei Japoniei în România.

70

Grădina Cişmigiu

GRĂDINI ŞI PARCURI

Grădina Cişmigiu este o adevărată bijuterie a Sectorului 1. Ea este cea mai veche şi mai frumoasă grădină publică a Bucureştiului. Aşezată în centrul oraşului, atrage zilnic mii şi mii de persoane.

Are o suprafaţă de circa 16 hectare şi este mărginită de două importante artere de circulaţie: Bulevardul Regina Elisabeta şi Strada Schitu Măgureanu; în partea de răsărit se afla vechiul local al Operei, astăzi câteva blocuri masive, iar la vest, Liceul Gh. Lazăr. Este amenajată în genul parcurilor engleze şi are două intrări, două pe Bulevardul Elisabeta, două prin Strada Schitu Măgureanu, una pe Strada Ştirbei Vodă, iar altele prin intrarea Nordului, Piaţa Walter Mărăcineanu, Str. Dr. Marcovici şi Strada Zalomit.

Grădina Cişmigiu a fost începută în anul 1840 de arhitectul peisagist Carl F. W. Meyer, care a dat prima formă a grădinii în anul 1843. A fost amplasată pe un teren mlăştinos, cu multe bălţi, cu izvoare subterane. Încă de pe timpul domnitorului Gh. Bibescu s-a ridicat problema secării bălţii din centrul Bucureştiului, fiind un focar de infecţie. Din 1851 a început o activitate febrilă, aducându-se zeci de mii de care de pământ, executându-se noi plantaţii, materialul fiind adus de la Viena (platani, magnolii, aluni, peri, frasini pletoşi, meri decorativi). Lucrările de înfrumuseţare a grădinii au fost terminate în 1854.

Suprafaţa actuală este de cca 14 ha. Carl Meyer s-a preocupat cu trasarea judicioasă a aleilor de-a lungul cărora a plantat specii arborescente spre a feri publicul de căldura verii bucureştene şi de praful oraşului; s-au construit grote artificiale. Zonele de promenadă sunt reprezentate de alei largi, drepte sau sinuoase, ce conduc spre obiective interesante. Pentru odihnă s-au prevăzut colţuri izolate, liniştite, cu bănci comode. În centru există un pavilion unde duminica au loc concerte ale Fanfarei Militare. Între 1878-1884, Grădina a fost extinsă către bulevard de peiagistul V. Hoffmann.

71

GRĂDINI ŞI PARCURI

Actuala înfăţişare a grădinii, datând din prima jumătate a secolului al XX-lea, se datorează arhitectului F. Rebhuhn.

Parterul central este conceput ca un imens covor, neîntrerupt de alei. De-a lungul acestor alei, a fost plantat un rând dublu de tei, arbori care se tund în forme geometrice. Lacul din mijloc a fost amenajat în 1910 de F. Rebhuhn. Vara se pot face plimbări cu barca, iar iarna se transformă în patinoar. Alt punct de atracţie este Rotonda scriitorilor, cu busturi sculptate în piatră de artişti renumiţi ca: Oscar Spaethe, Ion Jalea, Constantin Baraschi etc. Şoseaua şi Grădina Kiseleff Şoseaua Kiseleff este situată în nordul oraşului şi a fost croită pe vremea ocupaţiei militare ruseşti, când în Principatele noastre se afla ca guvernator Pavel Dimitrievici Kiseleff.

Pentru meritele sale, printre care se numără stăpânirea ciumei, înlăturarea foametei, măsuri împotriva răufăcătorilor, lucrări edilitare, administrative, divanul l-a naturalizat la 18 martie 1841 şi i-a acordat marea cinste ca una din marile artere să-i poarte numele. Primăria de atunci a trebuit să taie o bună parte din pădurea care acoperea acele locuri pentru a trasa planul şoselei. Întreaga arteră a fost realizată şi plantată între anii 1832 - 1833 şi a devenit loc de promenadă al boierimii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ulterior „Şoseaua” atrăgând şi celelalte clase sociale. Grădina a fost realizată între 1843 - 1844 de peisagistul F.W. Meyer, în partea sudică a Şoselei, ulterior, extinzându-se către nord. „Pentru odihna călătorului”, în zonă se află bufetul „La Şosea”, opera arhitectului Ion Mincu realizată în stil naţional românesc, lucrare de referinţă a arhitecturii noastre.

72

GRĂDINI ŞI PARCURI

73

TEATRE

Teatre Teatrul Odeon Construit pe locul casei lui Costache Ghica şi Al. Şuţu, Teatrul Odeon este unul dintre cele mai reprezentative teatre din Bucureşti. Fondat în anul 1946, a purtat la început numele de Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti. Sala Majestic a aceluiaşi aşezământ dramatic a fost inaugurată în 1974, în localul vechiului teatru construit în primii ani ai secolului XX, aceasta fiind cea mai elegantă sală de teatru din Bucureşti şi singura din Europa cu tavan glisant.

Teatrul Odeon este una dintre cele mai prestigioase instituţii teatrale din ţară.

Teatrul Act, un altfel de Teatru Încă de la inaugurarea sa în 1995, Teatrul Act nu a făcut decât să răspundă unui orizont de aşteptare caracteristic atât publicului de teatru din România, cât mai ales tinerilor regizori şi actori, care au ales să facă un altfel de teatru.

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti este o instituţie publică de spectacole, de interes naţional.

Activitatea teatrului este organizată pe principiul stagiunilor, stagiunea teatrală începând, de regulă, la data de 15 septembrie a fiecărui an.

De la începuturile sale, acesta a fost un mediu cultural unde s-a creat o dramaturgie naţională, unde publicul românesc a fost familiarizat cu cele mai noi şi mai interesante scrieri dramatice universale, unde s-a afirmat întâia şcoală de regie românească şi unde au jucat generaţii de mari actori, de dramă şi de come-

74

die. În aproape 150 de ani de existenţă, Teatrul Naţional Bucureşti a reuşit să reprezinte un permanent reper de valoare şi demnitate artistică. A fost inaugurat în 1852, iar apariţia sa s-a datorat schimbărilor de ordin social şi politic apărute după Revoluţia de la 1848. Statutul teatrului a fost reglementat în 1864, când, printr-un Decret al lui Mihail Kogălniceanu (prim-ministru al lui Al. I. Cuza), „s-a hotărât să se ia pe contul statului şi să devină instituţie naţională”. Prima „lege pentru organizarea şi administrarea teatrelor din România” a fost votată de Parlament în 1877. În 1908, Pompiliu Eliade reglementează organizarea Teatrului Naţional printr-o nouă lege, în pas cu dezvoltarea artei europene. Prin aceasta s-a dat o importanţă deosebită încurajării dramaturgiei române şi s-au pus bazele colaborării teatrului cu instituţiile fundamentale ale ţării, Academia şi Universitatea.

Teatrul Naţional devenea astfel un punct de referinţă al culturii române.

TEATRE

În perioada comunistă, activitatea acestei instituţii teatrale, ca şi a întregii culturi române, a avut de suferit datorită interferenţei politicului în activitatea sa.

Printr-o nouă lege a teatrelor, adoptată la începutul anilor ‘70, în repertoriu intrau numai acele piese care preamăreau realizările regimului comunist şi care slăveau trecutul glorios al ţării.

Având în vedere că teatrul nu avea sală proprie - vechea clădire a Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei a fost bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - în 1973 a fost inaugurat un nou local, în Piaţa Universităţii. Arhitecţii clădirii au fost Horia Maicu şi Romeo Belea. Istoria Teatrului Naţional se confundă în mare parte cu istoria dramaturgiei româneşti. Aici au debutat cei mai importanţi dramaturgi români.

75

TEATRE

Teatrul pentru Copii „Ion Creangă“ Pe 24 decembrie 1964 are loc debutul Teatrului „Ion Creangă” în lumea spectacolului cu premiera Harap Alb, în regia lui Ion Lucian. Decretul de constituire a teatrului este emis pe 4 mai 1965; tot în acest an ia fiinţă A.S.S.I.T.E.J. Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, din care face parte şi Teatrul „Ion Creangă”. La Gala UNITER, ediţia 2005, Teatrul „Ion Creangă” primeşte Premiul special pentru Teatru de Copii.

Teatrul Naţional de Operetă ,,Ion Dacian” Teatrul Naţional de Operetă a fost inaugurat la 7 noiembrie 1950, în urma unei experienţe care a existat în ţară şi în Bucureşti încă de acum 100 de ani. Meritul aparţine trupelor care au evoluat în vestita Grădină Oteteleşanu, la începutul secolului XX. Companiile Grigoriu şi Leonard au cultivat şi au întreţinut interesul publicului bucureştean pentru operetă. În perioada interbelică, este meritul Teatrului Alhambra şi al directorului Nicolae Vlădoianu de a fi readus în atenţia publicului spectacolul de operetă, după perioada de uitare în care căzuse. Între 1946-1950 secţia muzicală a Teatrului Armatei a impus şi a statornicit buna tradiţie a şcolii româneşti de operetă.

Personalitate de marcă, maestrul Vladimir Maximilian a polarizat în jurul său noi generaţii de actori, cântăreţi şi dirijori, dând o nouă strălucire genului.

De-a lungul anilor, succesele artiştilor Teatrului de Operetă au depăşit graniţele ţării, numeroasele turnee întreprinse în mai toate ţările europene, făcându-i cunoscuţi şi apreciaţi, baletul teatrului cucerind chiar şi continentul american.

Teatrul Nottara Situat pe Bulevardul Magheru, Teatrul Armatei a fost fondat în 1947, căpătând mai târziu drept patronim numele marelui actor Constantin Nottara

76

(1859-1935). Teatrul Nottara a căutat să menţină constant atenţia publicului, propunând un repertoriu variat şi incitant în scopul deschiderii culturale şi înnoirii estetice. Teatrul Nottara a dobândit, de-a lungul anilor, numeroase premii naţionale şi internaţionale, reprezentând arta românească la mari festivaluri din lumea întreagă. În fiecare stagiune, repertoriul cuprinde cel puţin 15 titluri care se joacă atât la Sala Magheru „Horia Lovinescu” cât şi la Sala Studio „George Constantin”.

TEATRE

Teatrul Ţăndărică A fost fondat în 1945, iar prima sa secţie, cea de marionete, a fost condusă de actriţa Lucia Calomeri.

Teatrul a montat spectacole care au impus noi modalităţi de expresie în teatrul de animaţie. În 1978, Teatrul Ţăndărică a câştigat Premiul Erasmus pentru contribuţia importantă la formarea profilului estetic al teatrului de păpuşi contemporan. Teatrul a întreprins numeroase turnee, a participat la festivaluri pe aproape toate continentele, obţinând şi alte premii de creaţie şi interpretare.

Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” Revista românească modernă este legată de numele şi activitatea lui Constantin Tănase şi a Companiei „Cărăbuş” înfiinţată la 2 iulie 1919. După dispariţia marelui actor C. Tănase, în 1945 Teatrul a funcţionat sub denumirile de: Ansamblul de Estradă, Teatrul de Stat de Estradă şi, Teatrul Satiric Muzical „Constantin Tănase” 1962. Din 1990, funcţionează cu denumirea de Teatrul de Revistă „„Constantin Tănase”.

77

EDUCAŢIE Instituţii de învăţământ Reţeaua de învăţământ a sectorului 1 cuprinde toate treptele de învăţământ: preşcolar, şcolar, mediu şi superior. Există 33 de şcoli generale şi 24 de licee.

Şcoli de veche tradiţie Clădirea Universităţii, instituţie datând din 1864, a fost ridicată pe locul fostei Mănăstiri „Sf. Sava”, începând cu 10 octombrie 1857, după proiectul inginerului arhitect Alexandru Orăscu, participant la revoluţia din 1848 şi fost secretar al Comitetului Unirii. Inaugurarea Universităţii a avut loc la 14 decembrie 1869.

Decoraţiile exterioare au fost executate în 1862, de sculptorul Karl Storck. Pe frontispiciul central se afla o compoziţie alegorică în stil clasic, care o înfăţişa pe Minerva încununând artele şi ştiinţele. Sculptura a fost distrusă de bombardamentul din 1944 şi refăcută ulterior, împreună cu partea centrală a clădirii.

Aripa nouă a clădirii, care formează fronturile străzilor Academiei, străzii Edgar Quinet şi Bulevardelor N. Bălcescu şi Elisabeta a fost realizată în perioada interbelică de arhitectul Nicolae Ghika-Budeşti.

Alături de Universitatea Bucureşti se află Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Învăţământul de Arhitectură a fost înfiinţat în temeiul decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1 octombrie 1864, cu denumirea de „Şcoala de Ponţi şi Şosele, de Mine şi Arhitectură”. Această primă secţie de arhitectură a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti a dispărut în scurt timp, din lipsa fondurilor şi a elevilor. În aprilie 1891, Comitetul de Conducere al Societăţii Arhitecţilor Români a luat hotărârea să înfiinţeze, sub auspiciile sale, o şcoală particulară de arhitectură. Aprobată în august 1892 şi tutelată de

78

Alexandru Orăscu, Şcoala de Arhitectură a Societăţii Arhitecţilor Români a funcţionat neîntrerupt timp de 5 ani. Această şcoală particulară a fost oficializată ca învăţământ de stat, sub denumirea de Şcoala Naţională de Arhitectură, secţie a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti. Ulterior, printr-o decizie ministerială, în toamna lui 1904, arhitectura a fost scoasă de sub tutela Şcolii de Belle Arte, creându-se Şcoala Superioară de Arhitectură, ca instituţie independentă de învăţământ superior, director fiind Ermil Pangrati.

Corpul central a fost construit în stil neoromânesc, de către arhitectul Grigore Cerchez, între anii 19121927. În 1952, instituţia devine independentă, sub de numirea de Facultatea de Arhitectură, ulterior, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. După 1995, devine Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. După 1963, clădirii i s-au adăugat, în două etape, corpuri noi, cu spaţii funcţionale moderne.

EDUCAŢIE

Printre clădirile care ilustrează tradiţia învăţământului românesc trebuie amintit edificiul Casei Şcoalelor, sediul actual al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (Str. General Berthelot).

Colegiul Naţional „Sf. Sava” (fostul Liceu N. Bălcescu) este una dintre celei mai vechi instituţii şcolare din Bucureşti, ale cărei începuturi datează din 1694, când domnitorul Constantin Brâncoveanu deschidea primele cursuri în chiliile Mănăstirii Sf. Sava.

Academia de Studii Economice a fost înfiinţată în 1919 şi funcţionează într-o clădire impozantă din Piaţa Romană, care a fost construită în 1926, în stil clasic, de arhitecţii Grigore Cerchez şi Edmond van Saanen-Algi. După 1955, i-au fost adăugate alte corpuri, conform noilor cerinţe ale învăţământului economic.

79

EDUCAŢIE

La intersecţia Căii Griviţei cu Str. Gh. Polizu se află clădirile Institutului Politehnic, astăzi Universitatea Politehnică Bucureşti, fiind construite în anul 1920. Învăţământul tehnic superior a debutat în 1818, când Gheorghe Lazăr a înfiinţat prima şcoală de inginerie în limba română din Bucureşti.

Plasată în mijlocul unei grădini cu arbori vechi, clădirea Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Siseşti” (Bulevardul Mărăşti nr. 59) a fost construită între anii 1953-1955 de arhitecţii Florin Stănculescu, Ştefan Peternelli, Radu Udroiu, perpetuând tradiţia generaţiilor de reprezentanţi iluştri ai învăţământului agro-silvic românesc.

Universitatea Naţională de Muzică are tradiţii îndelungate, începând cu Societatea Filarmonică din 1833. Generaţii de interpreţi vocali şi instrumentali au dus prin arta lor prestigiul României în întreaga lume. Clădirea actuală a Conservatorului a fost construită după 1966, lângă vechiul corp de clădire al Liceului Carmen Sylva, aflat în apropierea Cişmigiului. Este dotată cu săli de concerte şi de studii, săli de înregistrare şi bibliotecă. Şcoala Naţională de Arte Frumoase se înfiinţează la 5 octombrie 1864 prin decretul dat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, şi ca urmare a demersurilor făcute de pictorii Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Şcoala funcţionează cu secţiile pictură, sculptură, gravură, arhitectură, desen linear, estetică, istorie şi perspectivă. În 1904 se înfiinţează şi Şcoala de Arte Decorative. În 1909, Spiru Haret aprobă Regulamentul pentru administrarea interioară a Şcolii de Arte, regulament care instituie examenul de admitere, confirmă desprinderea Şcolii de arhitectură şi

80

aprobă o metodă de selecţie până la sfârşitul anului I. Durata studiilor era de 7 ani. Prin Legea învăţământului superior din 1931, şcolile de Arte frumoase din România sunt transformate în Academii de Belle Arte. Primul rector al Academiei de Belle Arte din Bucureşti este numit Camil Ressu. În 1942, Academia îşi schimbă din nou titlul în Şcoala Superioară de arte din Bucureşti. În 1948 este înfiinţat Institutul de Arte din Bucureşti, având în structura sa Facultăţile de Teatru şi Muzică, Coregrafie şi Arte Plastice, Arte Decorative şi Istoria Artei. În 1950 ia fiinţa Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Din 1990 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” îşi schimbă numele în Academia de Arte, iar, în prezent, în Universitatea Naţională de Arte.

EDUCAŢIE

Dintre studenţii şi profesorii Facultăţii de Arte Plastice îi amintim pe: Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Constantin Brâncuşi, Ştefan Luchian, Ioan Andreescu, Dimitrie Paciurea, Francisc Şirato, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Victor Brauner, Cornel Medrea, Alexandru Ciucurencu, Catul Bogdan, Corneliu Baba; istoricii de artă George Oprescu, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Ionel Jianu, precum şi profesorul doctor Gheorghe Ghiţescu, cu toţii personalităţi de talie naţională şi inernaţională.

81

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Artere de circulaţie Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi străzi din Bucureşti, fiind amenajată, în 1692 în partea sa sudică de principele Constantin Brâncoveanu (16881714), pentru a lega Curtea Domnească din Bucureşti (astăzi Muzeul Curtea Veche - Palatul Voievodal) de reşedinţa sa de la Mogoşoaia (astăzi Centrul de Cultură „Palatele brâncoveneşti de la porţile Bucureştiului”). Prima denumire cunoscută a Căii Victoriei este cea de “Drumul de la Braşov”, deoarece reprezenta principala cale de legătură a oraşului Bucureşti cu zona Transilvaniei. Din secolul al XVIII-lea, după intervenţia principelui Brâncoveanu, artera s-a numit Podul Mogoşoaiei. Denumirea de „pod” vine de la modul de pavare al drumurilor principale din Bucureşti, cu „podele“ de lemn, procedeu care a dispărut treptat în prima parte a secolului al XIX-lea. Toate străzile principale din Bucureşti au purtat denumirea de „poduri”. În 1878, „Podul Mogoşoaiei” îşi schimbă numele în „Calea Victoriei” în urma Războiului Ruso-Româno-Turc din 1876-1878, când Principatul României şi-a dobândit Independenţa de stat şi Armata României victorioasă a intrat în Capitală pe această cale.

Calea Victoriei a devenit în timp unul dintre cele mai îndrăgite locuri de promenadă din Bucureşti, cu precădere la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Privirile trecătorilor sunt atrase şi astăzi de unele dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti, ridicate în mare parte în cursul secolului al XIX-lea, de cele mai bogate familii din România, alături de clădiri moderne construite în anii interbelici. Aici poate fi observată succesiunea de stiluri de arhitectură şi de artă decorativă care defineşte Bucureştiul. Calea Victoriei este una dintre cele mai cunoscute artere din Bucureşti, cu numeroase instituţii de cultură, biserici, hoteluri, ministere, Biblioteca Academiei Române, sedii de firmă, cazinouri, cafenele, baruri şi restaurante, magazine de lux ş. a.

82

Bulevardul Kiseleff, amenajat între 1832-1833, a fost de la bun început destinat promenadelor şi plimbărilor. Pe Bulevardul Pavel Kiseleff, în afara muzeelor deja prezentate, se află o serie de palate impunătoare construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX; astăzi, multe dintre acestea sunt sedii de ambasade. Bulevardul Pavel Kiseleff este o continuare a Căii Victoriei în ceea ce priveşte frumuseţea şi eleganţa clădirilor.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Promenadele se ţineau „de două ori pe săptămână duminica şi joia” când „era corso deosebit de mare, în care se desfăşoară un lux extraordinar. Echipagiile luxoase şi caii focoşi şi de toate nuanţele sunt desfătarea stăpânilor şi a tuturor privitorilor. (…) Fiecare familie cu stare îşi are echipajul propriu, iar boierii cei mari, ofiţerii superiori şi o parte din medici au câte două rânduri”. (George Potra - 1941). Primăvara, „o deosebită atracţie la şosea erau şi bătăile cu flori. Cu această ocazie, între primul şi al II-lea rond, defilau care alegorice, echipaje, breckuri şi trăsuri împodobite cu flori, iar cei din trăsuri îşi aruncau unii altora cu flori”. Iarna, „zăpada nefiind ridicată, plimbările continuau pe şosea cu săniile. Peste cai se întindea o plasă brodată în diferite culori, ce se numea valtrap, care oprea zăpada aruncată în viteză de copitele cailor. Pe spate, unele atelaje purtau hamuri cu clopoţei de argint, sau în jurul gâtului coliere cu zurgălăi” (Dumitru Minovici -1974).

Bulevardul Aviatorilor, alături de Bulevardul Pavel Kiseleff, reprezintă limita zonei rezidenţiale de lux dezvoltată în perioada 1919-1949, cu numeroase palate şi vile ridicate de înalta societate bucureşteană, acum în parte, sedii de ambasade, instituţii culturale sau politice. Acest bulevard, lărgit la începutul secolului XX, s-a numit mai întâi „Şoseaua Nouă” şi după 1910, „Şoseaua Jianu”. Înaintea celui de al doilea Război Mondial s-a numit Bulevardul Gheorghe Buzdugan, apoi după război, Mareşal Kalinin şi Bulevardul Aviatorilor, ultima denumire fiind şi cea actuală.

83

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Bulevardele Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru şi Lascăr Catargiu au fost definitivate după 1895. La început a fost lărgit tronsonul nordic al străzii Colţei între Universitate şi Strada Clemenţei (astăzi C.A. Rosetti), ulterior (deceniul trei al secolului al XXlea), realizându-se şi tronsonul central, între Strada George Enescu şi Strada C.A. Rosetti. Bulevardul a purtat iniţial, integral, numele străzii lărgite „Bulevardul Colţei” pentru ca mai târziu să primească numele prim-ministrului Lascăr Catargiu, în tronsonul nordic, cel al prim-ministrului Take Ionescu (astăzi Bulevardul Gheorghe Magheru) în tronsonul median şi al prim-ministrului I.C. Brătianu (astăzi Bulevardul Nicolae Bălcescu) în tronsonul sudic.

De-a lungul fostului Bulevard al Colţei s-au grupat clădiri reprezentative, locuinţe ale personalităţilor începutului de secol XX precum şi hoteluri, clădiri de birouri, cinematografe datând din perioada interbelică. În perioada comunistă au fost construite câteva clădiri de mari dimensiuni blocurile din Piaţa Romană, blocurile Cassata-Grădiniţa, Eva, O.N.T. În 1926, când s-a înfiinţat „Primăria de Verde”, în cuprinsul sectorului erau 375 de străzi, lungimea totală fiind de circa 150 km. Astăzi, suprafaţa sectorului include o reţea de peste 1000 de străzi, importante artere, bulevarde, şosele, având nume legate de evenimente sau personalităţi din istoria Capitalei.

La începutul secolului al XIX-lea se produce o dezvoltare surprinzătoare în evoluţia urbană a Bucureştiului. Acum are loc asimilarea modului de viaţă şi a civilizaţiei occidentale, în care „modelul” francez a marcat toate domeniile de activitate ale cotidianului.

Această influenţă este evidentă mai ales în transformările de natură morfologică ale oraşului Bucureşti, care, în această perioadă, trece printr-un proces de „tranziţie”, devenind o adevărată Capitală modernă, occidentală.

84

Prezenţa în arhitectura Bucureştiului (şi a Sectorului 1, parţial fostul Sector de Verde), a multor edificii publice şi private realizate în diferite stiluri de influenţă, i-au dat o tentă specifică, datorită căreia i s-a atribuit Bucureştiului începutului de veac XX supranumele de „Micul Paris ”.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Atunci s-a definitivat ideea de trasare a marilor axe ale oraşului: axul nord-sud, prin actualele bulevarde Lascăr Catargiu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, I. C. Brătianu, care dublează Calea Victoriei Podul Mogoşoaiei, apoi axul est-vest, prin actualele bulevarde Kogălniceanu, Regina Elisabeta, Carol I, Pache Protopopescu, care dublează Calea Moşilor şi fac legătura cu Gara de Est. Începute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceste proiecte de deschidere a unor axe de mari bulevarde de inspiraţie franceză s-au finalizat doar în perioada interbelică şi chiar după cel de-al Doilea Război Mondial.

Pe toate aceste axe au fost construite clădiri în stil academist şi Art Nouveau, la început de către arhitecţi străini, apoi de arhitecţi români şcoliţi, în marea lor majoritate, în Franţa. În timp, se creează, la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX, o puternică reacţie autohtonă, de afirmare a specificului naţional al şcolii româneşti de arhitectură. Patru arhitecţi români s-au situat în fruntea mişcării de afirmare a şcolii naţionale de arhitectură: Ion Mincu (1852-1912), Petre Antonescu (1873-1965), Nicolae Ghika-Budeşti (1870-1943), Cristofi Cerchez (1872-1955). Opera lor se materializează printr-o suită de clădiri inspirate de arhitectura românească tradiţională, clădiri ce împodobesc astăzi chipul marelui oraş. Dintre edificiile concepute de aceşti patru mari arhitecţi (pe raza Sectorului 1), amintim Bufetul de la Şosea (opera arhitectului Ion Mincu), Muzeul Ţăranului Român (opera arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti) şi Vila Mina Minovici, de lângă Fântâna „Mioriţa” (operă a arhitectului Cristofi Cerchez).

85

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Între cele două războaie mondiale, zona centrală a Bucureştiului, deci şi o parte importantă a Sectorului 1, cunoaşte o puternică dezvoltare urbanistică. Astfel se va accentua contrastul dintre centru (unde se aflau sediile ministerelor, băncilor, Bursei, restaurantele), cartierele de vile de lux şi periferiile cvasirurale, alcătuite din case de paiantă şi chirpici.

Dintre realizările de marcă ale acestei perioade amintim imobilul ce adăposteşte Cinematograful „Patria”, operă a arhitectului Horia Creangă şi lucrările arhitectului Duiliu Marcu, realizatorul câtorva dintre cele mai importante şi reprezentative edificii ale Bucureştiului: Palatul Victoriei şi Palatul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor din faţa Gării de Nord. În timp, actualul Bulevard Bălcescu - Magheru era considerat, prin anii 1938 - 1940, drept unul dintre cele mai frumoase, îndrăzneţe şi moderne bulevarde din Europa.

Instaurarea regimului comunist a adus schimbări majore în planurile urbanistice. Vechile proiecte edilitare „burghezo-moşiereşti“ nu mai corespund cu viziunea urbanistică a noii epoci. În 1960, a început construcţia oraşelor-satelit ale Bucureştiului, ridicate pe terenurile libere. După 1977 s-au început intervenţii asupra centrului istoric şi s-a trecut la etapa sistematizării arterelor principale de circulaţie din sector dintre care amintim Şoseaua Banu Manta, Calea Dorobanţilor, Bulevardele Titulescu, 1 Mai; s-a încercat în unele locuri îmbinarea ansamblurilor arhitectonice vechi cu noua viziune urbanistică comunistă. În paralel, Sectorul 1 s-a îmbogăţit cu numeroase edificii de cultură, ştiinţă, învăţământ, sănătate, comerţ, realizându-se ample construcţii, cum sunt: actuala „Casa Presei Libere”, Opera Română, Aeroportul Băneasa, Aeroportul Otopeni, Palatul Radiodifuziunii, Sala Palatului, Televiziunea Română, Hotelul „Intercontinental”, Teatrul Naţional.

86

Cartiere noi

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

În prima jumătate a secolului al XX-lea, extinderea oraşului s-a realizat prin parcelarea unor terenuri de mari dimensiuni. Acestea s-au transformat în parcuri cartiere de locuinţe de lux sau pentru o populaţie cu venituri medii. Astfel apar Parcul Bonaparte (la nord faţă de Şoseaua Bonaparte, astăzi Iancu de Hunedoara), Parcul Filipescu (zona Aleii Alexandru) şi Parcul Jianu (Bordei, Marmosch-Bank, în zona Bulevardului Primăverii), toate destinate unei locuiri de lux. Către vest, se dezvoltă cartiere de locuinţe medii: parcul Domeniilor (pe un teren aparţinând Ministerului Domeniilor, între Bulevardul Ion Mihalache şi strada Ion Mincu), Parcul Delavrancea. În vestul oraşului, în dreapta Căii Griviţei, chiar în faţa Gării de Nord, s-a dezvoltat, după 1930, cartierul ceferiştilor.

Pentru cei cu venituri modeste s-au construit locuinţe pe măsură, grupate uneori după profesiile noilor proprietari: ceferişti, muncitori de fabrică, setebişti (de la tramvaie), reangajaţii militari, mici funcţionari.

S-a dezvoltat în mod similar, Cartierul Dămăroaia, la sud-est de Bucureştii Noi. În perioada 1930 - 1940, pe locul fostului hipodrom Negroponte s-a realizat o parcelare, transformată după război (1950-1960) în cartierul Cartierul Floreasca. Aşezat în apropierea lacului cu acelaşi nume, ansamblul cuprinde pe lângă locuinţe şi echipamentele colective un parc şi un cinematograf şi este proiectat de arhitecţii Corneliu Rădulescu şi Virgil Niţulescu.

După 1989, în nordul Capitalei se construiesc noi cartiere de vile: Satul francez, Băneasa, Aviatorilor.

87

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Cartierul Primăverii. Zona în care a fost amplasat „cartierul elitei politicii româneşti” era la începutul secolului un teren viran, ca multe alte locuri din actuala Capitală.

Locul neamenajat era situat în exteriorul oraşului Bucureşti. Exista în schimb o altă Stradă a Primăverii, în centrul Capitalei, dar denumirea ei a fost schimbată în anul 1907, prin decizie a Consiliului municipal, în Strada Nicolae Bălcescu.

Scurt istoric. În nordul Bucureştiului vechi se afla o suprafaţă de teren numită Grădina Bordei situată pe o moşie de aproximativ 40 de hectare. Ea se întindea de la Şoseaua Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor) până la Monumentul Aviatorilor şi Lacul Herăstrău. În anul 1937 zona grădinii a fost integrată în ansamblul Parcului Naţional, creat de Regele Carol al II-lea Parcul Jianu. O parte a Grădinii Bordei a fost parcelată şi transformată în ceea ce va purta denumirea de Parcul Jianu. Amplasamentul Parcului Jianu va deveni mai târziu Cartierul Primăverii. Parcul Jianu era delimitat la vest de Bulevardul Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor) până la intersecţia cu Bulevardul Mircea Eliade şi actuala Piaţă Charles de Gaulle. La sud se întindea până la Calea Dorobanţi şi Strada Teheran. Spre est, Parcul Jianu ajungea până la actualul Liceu Jean Monnet şi la sediul vechi al Televiziunii Române, iar la nord, era delimitat de străzile Mircea Eliade, Gogol şi Turgheniev.

Cartier de funcţionari. La sfârşitul anilor`30 ai secolului trecut, Banca Marmosch-Bank a parcelat terenul. O parte a acestuia, situat la nord de Bulevardul Primăverii, a fost cumpărat de Uzinele Comunale Bucureşti pentru angajaţii proprii. Parcelele erau mici sau medii ca suprafaţă, iar casele trebuiau

88

să aibă cel mult parter cu un etaj. Construcţiile au fost realizate, în 1937, de arhitectul Octav Doicescu.

Celălalte părţi ale parcelării au fost construite parţial până la începutul războiului.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Cartierul demnitarilor comunişti. După terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, Cartierul Primăverii, devenit parte integrată a Bucureştilor, a cunoscut o dezvoltare uimitoare. După modelul sovietic, comuniştii români au căutat un amplasament pentru a construi (într-un singur loc) locuinţe pentru demnitarii vremii. S-au oprit asupra Cartierului Primăverii. În anii ‘50 au început a fi clădite aici vilele impunătoare şi somptuoase care există şi astăzi.

Cartierul a fost amenajat corespunzător, cu arbori, flori şi oaze de verdeaţă. Aici erau repartizaţi să locuiască nomenclaturiştii ţării pe timpul cât se aflau în funcţie. Puteau comunica mai uşor între ei şi puteau fi mai bine supravegheaţi. Cartierul Primăverii era închis accesului pentru ceilalţi locuitori ai Bucureştiului, fiind, totodată, şi cel mai bine păzit cartier al Capitalei.

89

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Clădiri reprezentative ridicate în ultimii 80 de ani 1925-1926. Imobilul Societăţii Politehnica - Sediul AGIR, în stil neoromânesc. Una dintre primele clădiri bucureştene pentru birouri, săli pentru conferinţe şi întruniri, bibliotecă, club. Arhitect Petre Antonescu, inginer Emil Prager.

1927-1936. A fost construit Palatul Primăriei Sectorului 1, din Bulevardul Banu Manta. Edificiul este realizat după planurile arhitecţilor N. Georgescu şi G. Cristinel. Frumuseţea arhitecturală este sporită de turnul cu acoperiş ascuţit, dominat de statuia unui străjer în armură medievală.

1929-1931. Blocul ARO (Imobilul ARO), imobilul comandat de Societatea Asigurarea Românească iniţiază seria de arhitecturi moderniste ce a schimbat scara centrului şi a imprimat axei nord-sud inconfundabilul său caracter. Arhitect Horia Creangă şi colaboratori.

1929-1934. Palatul Telefoanelor, primul „zgârienori” din Bucureşti, cea mai înaltă clădire din oraş până la 1970. Arhitecţii Walter Froy, Louis Weeks, E. Van Saanen-Algy.

1930. Imobilul „Universul”, clădire de birouri şi tipografie pentru un mare cotidian din perioada interbelică. Arhitect Paul Smărăndescu, inginer Emil Prager.

1933-1936. Blocul Edilitar Comunal al Sectorului „Galben” astăzi imobilul din Piaţa Amzei 13, unde se află Teatrul „Ion Creangă“, realizat într-o epocă

90

de expansiune economică; blocul cuprinde magazine, o sală de teatru, judecătorie, birouri. La vremea construirii sale, clădirea a confirmat orientarea spre forme simplificate a administraţiei locale în investiţiile publice. Arhitect Nicolae Georgescu.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

1944-1952. În faţa Gării de Nord a fost începută construcţia Palatului CFR, după proiectul unui colectiv de arhitecţi conduşi de Duiliu Marcu, şi finalizată după război.

1935-1937. Blocul Burileanu-Malaxa, pe Bulevardul Magheru, un imobil compact ce aduce un nou tip de organizare a spaţiului (interioarelor), pentru exercitarea noilor profesiuni liberale, în locuinţă, prin încorporarea unei secţiuni separate, arhitect Horia Creangă.

1936. A fost construit localul Gării Băneasa, destinat oficialităţilor, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu.

1936-1941. Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (CAM); palatul prezintă o arhitectură modernistă cu un caracter vădit cubist. La inaugurare imobilul dispunea de climatizare, comunicaţii interne, echipament tehnic de vârf la acea dată. Arhitect Duiliu Marcu.

1935-1937. Blocul AGIR - arhitect Richard Bordenache ridicat la comanda Asociaţiei Inginerilor, cuprinde o sală de expoziţii, sală de conferinţe şi locuinţe la standard ridicat.

1936-1937. Blocul Adriatica - arhitecţi Rudolf Fraenkel, Dem Savulescu. Imobil de birouri format din corpuri simple, astăzi deschide unul din segmentele moderniste ale Căii Victoriei.

91

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

1937-1944. Palatul Victoria, actualul sediul al Guvernului României, a fost proiectat pentru Ministerul de Externe. O clădire caracteristică pentru edificiile publice realizate la sfârşitul anilor ´40. Arhitect Duiliu Marcu.

1938. Sediul UGIR (Uniunea Industriaşilor), bloc ce introduce, pe ultima parte a axei nord-sud, o formulă monumentală, concordată cu destinatarii imobilului.

Arhitect Constantin Moşinschi.

1938-1946. Sediul Ministerului de Interne. Clădire monumentală, impunătoare, „clădire publică ce susţine prestigiul autorităţilor de stat”. Arhitect Paul Smărăndescu, continuat după război de Emil Nădejde.

1947. Reconstrucţia postbelică a început cu Aerogara Băneasa, o construcţie cu corp central în formă de elice. Zborurile comerciale de la Aeroportul Băneasa au fost introduse în 1919 de o companie aviatică franco-română. Arhitecţii Nicolae Bădescu, Cleopatra Alifanti, Ascanio Damian, Al. Şerbănescu.

1949. Complexul sportiv Floreasca cuprinde un bazin acoperit şi o sală pentru jocuri sportive. Complexul marchează începutul preocupărilor pentru „construcţia socialistă”. Arhitecţii Titus Evolceanu, Sofia Ungureanu.

1948-1955. Astăzi Casa Presei Libere, fosta Casă a Scânteii, realizată şi prin subscripţie publică pentru a fi asemuită Ateneului Român. Această construcţie reprezintă o primă manifestare majoră a „realismului socialist” în arhitectura bucureşteană. Construirea edificiului a fost încredinţată unui colectiv condus de arhitectul Horia Maicu (printre care Nicolae Bădescu, Mircea Alifanti, Marcel Locar) şi a fost finalizată în anul 1956. Clădirea găzduieşte redacţiile celor mai

92

importante cotidiane şi reviste, Agenţia Română de Presă, principalele edituri şi, mai nou, sediu de televiziune.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

1950-1953. Cartierul Bucureştii Noi, cu cinematograful Înfrăţirea Între Popoare, azi Teatrul Masca.

Arhitecţii Nicolae Porumbescu, Traian Stănescu, Pascal Georgescu.

1952. Spitalul Polizu (pe atunci Maternitatea Ana Pauker), în plină perioadă de „realism socialist”, proiectat de arhitectul I. M. Enescu, realizează o clădire de excelentă modernitate.

1953. Noul „Bloc Carlton”, construit pe amplasamentul Blocului Carlton, distrus la cutremurul din 1940. Arhitect Nicolae Nedelescu.

1957-1960. Sala Palatului se construieşte ca centru de congrese de circa 4000 locuri, care se poate folosi şi pentru spectacole. Sala Palatului se afla în centrul oraşului Bucureşti, într-o clădire juxtapusă fostului Palat Regal şi Muzeului Naţional de Artă. Clădirea a fost construită în 1959-1960. De-a lungul timpului, aici s-au ţinut lucrările Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa, Congresul Mondial al Populaţiei, Congresul Mondial al Energiei şi Congresul Mondial al Crucii Roşii, numeroase alte congrese şi conferinţe. Clădirea adăposteşte: sala mare cu capacitatea de 4.060 de persoane; şi opt săli cu capacităţi de 20-30 de persoane, dispuse pe trei niveluri.

Holul de la intrare, are 2.000 m şi este dotat cu mobilier adecvat şi instalaţii speciale pentru organizarea de expoziţii. Aici există şase cabine pentru traducere simultană în două sau mai multe limbi, precum şi şase staţii de amplificare. Arhitecţi: Horia Maicu,

93

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

Tiberiu Ricci, Ignace Şerban, Romeo Belea.

1958-1965. Lucrări pe Calea Griviţei, începute din Bucureştii Noi şi continuate cu blocuri pe toată lungimea la nord de Gara de Nord, formulă repetată în anii 1970 şi pe alte artere mari: 1 Mai (astăzi Ion Mihalache), Dorobanţi. Arhitecţii Titu Dan Elian, Mircea Bercovici.

1959-1960. Blocurile-turn Floreasca, o succesiune de cinci blocuri-turn de 12 niveluri s-au construit pe terenul obţinut în urma asanării gropii „Floreasca”.

Arhitect V. Agent.

1960. Construirea Palatului Radiodifuziunii. Studioul de concerte „Mihail Jora“, o clădire de mari proporţii, caracteristică pentru orientarea perioadei comuniste către investiţii în instituţii de cultură de prestigiu. Edificiul Radiodifuziunii Române este prevăzut cu studiouri şi aparatură tehnică modernă.

Acesta dispune de o sală de concerte, cu o capacitate de 1000 de locuri, înzestrată cu o orgă cu 7000 de tuburi şi 80 de registre. Pe scena sălii de concerte au evoluat solişti iluştri, acompaniaţi de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii, sub bagheta unor reputaţi dirijori români şi străini. Arhitecţii Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci, Sebastian Moraru.

94

1963-1965. Pavilionul Central al Târgului Internaţional Bucureşti, conceput pe plan circular a fost construit după demolarea tribunei hipodromului din Bucureşti. Cupola a fost refăcută după ce în 1964 structura a cedat datorită încărcări asimetrice cu zăpadă. Arhitecţii Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

1960-1970. Ansamblul rezidenţial Arcul de Triumf, amplasat într-o zonă agreabilă, pe Şoseaua Kiseleff lângă Arcul de Triumf, cuprinde apartamente special construite pentru înalţi funcţionari ai sistemului politic. Arhitect Leon Garcia.

1967 - 1970. Sediul principal al Academiei de Studii Economice a fost extins în mai multe rânduri şi a primit două corpuri paralele spre Calea Dorobanţi.

O pasarelă peste strada H. Cihoschi uneşte cele două copruri ale ASE. Arhitect Cleopatra Alifanti.

1968-1970. Complexul Televiziunea Română, un ansamblu de studiouri şi un bloc-turn pentru birouri.

Importanta instituţie a Televiziunii Române, care a funcţionat mai mult de un deceniu în primul său sediu din Str. Molière nr. 2, este găzduită din 1968 în complexul modern de clădiri din Calea Dorobanţilor. Ocupând o suprafaţă de 60.000 mp, întregul complex, realizat după planurile arhitecţilor T. Ricci, T. Iacoban şi Mircea Căciulă, este dotat cu platouri de filmare, studiouri de înregistrare, ateliere de producţie, asigurând funcţionarea optimă a posturilor naţionale de emisie.

1968-1970. Se construieşte Hotelul Intercontinental, cea mai înaltă clădire din România, de cca. 100 m înălţime. Arhitecţi: Dinu Hariton, Gh. Nadrag, Ion Moscu.

95

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

1968-1970. Pentru „Şcoala veche” a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” s-au construit noi corpuri în Strada Academiei. Arhitecţi: Elena Voinescu, G. Filipeanu, Al. Beldiman.

Anii 1970. Ca urmare a unei politicii mai flexibile ce a încurajat consumul şi turismul, se construiesc hotelurile Turist, Parc şi Flora. Arhitecţi: Dinu Gheorghiu, Gabriel Tureanu, Gabriel Iordăchescu, Şerban Manolescu, Al. Moţoc.

1985. Restaurantul „La Doi Cocoşi”, rezultat ca urmare a politicii pentru turism din anii ´80, are o atmosferă rustică, fiind alcătuit din pereţi văruiţi, acoperişuri de olane, stuf şi şindrilă, forme libere, cerdacuri, fier forjat, multe referinţe balcanice. Arhitecţi: Ion Barabaş, Paul Georgescu, Vasile Marcu.

1990. „Satul Francez” este primul ansamblu rezidenţial realizat după 1990 după un plan general de vile unifamiliale. Arhitect Iuliana Bogoescu.

1992-1994. World Trade Center, hotel de cinci stele, cu săli pentru evenimente, conferinţe şi o galerie comercială, este prima investiţie imobiliară străină semnificativă în spaţiul Bucureştiului. Arhitecţi: Ruxandra Fotino, Nicolae Ţarălungă.

1997 - 2001. „La Mesteceni”, Strada Grigore Gafencu, ansamblu cu vile cu standard înalt, destinate închirierii, în apropierea Lacului Floreasca. Arhitecţi: Alexandru Beldiman, Doina Butică, Moise Mathe.

2000. Blocul U.A.R., sediul Uniunii Arhitecţilor şi imobil de birouri, cu bar la subsol. Proiectul păstrează faţadele fostei clădiri, monument de arhitectură,

96

ca pe o coajă din care creşte un volum simplu, semitransparent. Arhitecţi: Dan Marin şi Zeno Bogdănescu.

DEZVOLTAREA SECTORULUI 1

2001 - 2002. Imobilul Europe House, situat la capătul dinspre Piaţa Victoriei al Bulevardului Lascăr Catargiu, pune în valoare fondul construit existent printr-o faţadă minimalistă, semitransparentă, semireflectantă, realizată în continuarea faţadei imobilului de locuinţe sociale şi birouri. Arhitect Vladimir Arsene.

2003 - 2005. Centrul Internaţional din Piaţa Charles de Gaulle, o clădire de birouri ce aduce o nouă perspectivă în zona Cartierului Dorobanţi - Primăverii.

Arhitect Vladimir Arsene.

2005 - 2006. Blocul BRD. Situat la intersecţia dintre Bd. Ion Mihalache şi Şos. Nicolae Titulescu reprezintă prima dominantă verticală din Piaţa Victoriei.

97

BIBLIOGRAFIE ***Biserici şi Mânăstiri Ortodoxe din România, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1997 Bacalbaşa Constantin, Bucureştii de altă dată, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987 Berindei Dan, Bonifaciu Sebastian, Bucureşti. Ghid turistic, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978 Cruţescu Gheorghe, Podul Mogoşoaiei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987 Djuvara Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000 Djuvara Neagu, Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne: (1800-1848), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002 Enache Emilia, Bucureşti, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999 Florescu Costin Docus, Bisericile Bucureştiului, Bucureşti, 1992 Georgescu Florian, Cernovodeanu Paul si Cebuc Alexandru, Monumente din Bucureşti: Ghid, Ed. Meridiane, Bucureşti 1966 Gion Ionnescu, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, Bucureşti, 1899 Giurescu C. Constantin, Istoria Bucureştilor, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1966 Graur Florescu Gheorghe, Bucureşti week-end: Ghid, Ed. Stadion, Bucureşti,1971 Harhoiu Dana, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Ed. Simetria, Arcub, Bucuresti, 2001 Ionescu Grigore, Oraşul şi monumentele sale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1956 Ionescu Grigore, Bucureşti: Ghid istoric şi artistic, Fundaţia pentru Literatură şi „Artă Regele Carol II”, Bucureşti ,1938 Iorga Nicolae, Istoria Bucureştilor, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1939 Leahu Gheorghe, Bucureştiul dispărut, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1995 Papazoglu Dimitrie, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Ed. Minerva, Bucureşti 2000 Potra George, Din Bucureştii de ieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990 Stahl Henri, Bucureştii ce se duc, Imprimeriile E. Marvan, Bucureşti, 1935 Stela Checiu, Vizitaţi România, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999 Stoica Lucia, Ionescu-Ghinea Neculai, Ionescu D. Dan, Istoria şi arhitectura lacăşurilor de cult din Bucureşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Ergorom ‘79, Bucureşti,1999 Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987

99