Utilizarea decorativă şi practică a plantelor medicinale şi aromaticedin grădinile tematice

Oana IACOBESCU inginer peisagist

Utilizarea decorativă şi practică a plantelor medicinale şi aromatice din grădinile tematice

Editura …………………

2006 3

4

Cuprins Introducere 1. Istoria plantelor medicinale şi aromatice în lume şi în România 1.1. Istoria utilizarii plantelor medicinale şi aromatice în medicina medicină şi în grădinile lumii 1.2. Grădinile de plante medicinale şi aromatice în România 1.3. Plantele folosite în medicina populară 2. Elemente de ecologie în cultivarea în scop ornamental a plantelor medicinale şi aromatice 2.1. Factorii ecologici abiotici şi zonarea plantelor medicinale şi aromatice în România 2.1.1. Temperatura 2.1.2. Umiditatea 2.1.3. Lumina 2.1.4. Vântul 2.1.5. Solul 2.1.6. Zonarea 2.2. Interacţiunile biotice ale plantelor medicinale şi aromatice în cultură 2.2.1. Plante medicinale şi aromatice care favorizează plantele vecine 2.2.2. Plante medicinale şi aromatice care defavorizează plantele vecine 2.2.3. Plante medicinale şi aromatice insectifuge 2.2.4. Plante medicinale şi aromatice care elimină dăunătorii 2.2.5. Plante medicinale şi aromatice care atrag insectele benefice 3. Bolile şi dăunătorii plantelor medicinale şi aromatice 4. Elemente de tehnologie a plantelor medicinale şi aromatice în grădinile ornamentale 4.1. Realizarea planului grădinii 4.2. Recoltarea, condiţionarea şi depozitarea plantelor medicinale şi aromatice 4.2.1. Recoltarea şi condiţionarea plantelor medicinale şi aromatice 4.2.2. Depozitarea plantelor medicinale şi aromatice 4.3. Pregătirea grădinii de plante medicinale şi aromatice pentru condiţiile de iarnă 5. Prezentarea principalelor teme compoziţionale abordate în amenajarea grădinilor ornamentale de plante medicinale şi aromatice 5.1. Grădina biblică 5.2. Grădina istorică 5.3. Grădina victoriană 5.4. Grădina naţională 5.5. Grădinile publice 5.6. Grădina farmacistului sau vrăjitoarei 5.7. Grădina de plante tinctoriale 5.8. Grădina de plante aromatice 5.9. Grădina pentru pot-pourri 5.10.Grădina nemuritoare 5.11. Grădina de plante alimentare şi condimentare (grădina bucătarului) 5.12. Grădina florilor Bach 5.13. Grădina de plante melifere sau grădina pentru fluturi 6. Principiile active din plantele medicinale şi aromatice 7. Principalele forme farmaceutice sub care sunt administrate medicamentele de 5

origine vegetală 8. Aromoterapia 9. Plantele medicinale şi aromatice în cosmetologie 10. Pericolele generate de utilizarea necorespunzătoare a plantelor medicinale 11. Scopurile cultivării plantelor medicinale Referinţe bibliografice

6

Introducere Această lucrare reprezintă o abordare selectivă a problematicii plantelor medicinale şi aromatice din perspectiva amenajării ornamentale, ceea ce nu poate exclude însă terminologia medicală şi farmaceutică.

Ingineria peisagistică este legată indisolubil de domeniile botanicii, horticulturii şi ecologiei şi nu în ultimul rând, este tributară societăţii prin aportul economic. Peisagistica nu ar trebui să fie doar o artă pentru artă, fiind subordonată în primul rând -dorinţelor şi posibilităţilor beneficiarului. De aici rezidă interesul acordat acestei categorii de plante într-o manieră mai mult decât estetică, vizând necesităţi cotidiene, ca hrana şi sănătatea.

Una dintre peisagistele începutului de secol XX - o pasionată a plantelor şi grădinilor rustice, poeta V. Sackville-West obişnuia să spună cu convingere: “o grădină este un prieten pe care îl poţi vizita oricând” - dar acest adevărat prieten se poate uşor transforma într-un duşman, atunci când nu cunoaştem pericolele unor plante comune şi prin aceasta, aparent inofensive, sau ale unei plante necunoscute primite în dar şi aşezate în zona de joacă a copilului, căruia îi vine ideea de a-i gusta fructele, florile sau frunzele cu aspect apetisant.

Plantele medicinale şi aromatice sunt considerate în marea lor majoritate plante practice şi cultivarea lor are în general scopuri economice precise. Exemplarele decorative sunt cultivate pentru aspectul lor, dar şi în cazul acestora prea des se trec cu vederea însuşirile lor biochimice, care pot furniza neplăceri majore. Înafara speciilor cunoscute şi cultivate ca ornamentale, în grupa plantelor medicinale şi aromatice se află plantele din care preparăm ceaiuri, cu care ne condimentăm zilnic mâncarea, care ne sunt recomandate în tratamentele naturiste.

Aspectul lor rustic, cu flori mărunte, cu frunze şi port de cele mai multe ori nesituat în canoanele frumuseţii clasice, le-a conferit un rol de “cenuşărese”, preferate doar de insectele polenizatoare. În lume aceste plante rustice se cultivă ornamental; astfel, au fost obţinute forme decorative ale unor specii cunoscute la noi ca buruieni în culturi, precum macul (Papaver sp.), fumariţa (Fumaria officinalis), priboiul (Geranium robertianum) şi chiar scaieţii (Eryngium campestre). În grădinile ţărăneşti din România, cultivarea plantelor medicinale şi tinctoriale se practică tot mai puţin pentru acoperirea unor necesităţi casnice, dar fără nici o intenţie estetică, în grupuri sau straturi care urmăresc doar utilizarea eficientă a spaţiului.

Cu toate acestea, în prezent amenajarea unei grădini de plante medicinale, aromatice şi/sau condimentare poate oferi prilejul redescoperirii unor stiluri pe care istoria grădinăritului lea instituit drept clasice, precum şi posibilitatea de a alege dintre numeroase moduri moderne (din punct de vedere artistic) de dispunere a plantelor,. Totuşi, în alegerea unui teme a grădinii de amenajat, istoria rămâne sursa principală de inspiraţie, înafara regulilor compoziţionale impuse de alegerea unui stil, cum ar fi cele geometric, peisagist sau mixt.

Putem alege stilul formal, geometric, caracterizat prin modele regulate, cărări drepte şi straturi rectangulare. În acest caz ne putem baza opţiunea de amenajare pe o tematică medievală, cu straturi cultivate cu o singură specie, înguste, înălţate, bordate cu diferite materiale tradiţionale (pietre, cărămizi, ţăruşi), despărţite prin alei largi, cu dispunere simetrică.

O “grădină paradisiacă” sau “a plăcerilor” – destinată excusiv odihnei şi relaxării - poate de asemenea constitui o opţiune tematică cu regulile ei, stabilite încă din antichitate. O altă grădină, “de efect”, care este recomandată mai ales atunci când există posibilitatea de a fi privită de la înălţimea unui balcon sau a unei terase, este grădina tip parter - fie de inspiraţie engleză, fie franceză.

Stilul peisager – bazat pe linii curbe şi forme neregulate, cu un aer natural, este foarte potrivit pentru amenajarea grădinilor de plante medicinale şi aromatice. Acest stil este chiar 7

recomandat în realizarea grădinilor rustice de orice dimensiune. Aceste două stiluri clasice pot fi îmbinate, rezultând o grădina în stil mixt, a cărei amenajare nu este restricţionată decât de regulile bunului gust.

Munca peisagistului nu constă doar în concepţie şi realizare practică a unui proiect, el fiind responsabil de fiabilitatea, rezistenţa şi siguranţa amenajării. El trebuie să ofere beneficiarului informaţia completă în ceea ce priveşte munca lui, aceasta deoarece o grădină nu este un obiect inert, ea având calităţi şi avantaje, dar şi necesităţi şi pericole – uneori letale celor dragi: copii, bătrâni, animale, câteodată chiar persoane mature şi conştiente, care au de suferit în urma unei incomplete sau greşite informări.Cultura plantelor medicinale şi aromatice este justificată aici nu doar din punctul de vedere al economiei, ecologiei sau medicinei, ci mai ales prin prisma necesităţii profund umane de frumos – cea care constituie chiar premiza amenajisticii. Plantele medicinale, aromatice sau condimentare, adesea pe nedrept ignorate, îşi aduc pe deplin contribuţia de magie în alcătuirea lumii noastre - fie şi numai din acest motiv, ele ne merită atenţia şi un loc al lor în grădinile ornamentale.

8

1. Istoria plantelor medicinale şi aromatice în lume şi în România 1.1. Istoria utilizării plantelor medicinale şi aromatice în medicină şi în grădinile lumii Scurt istoric al utilizării plantelor medicinale în medicină Istoria plantelor medicinale şi aromatice este o istorie a evoluţiei botanicii, medicinei, artei şi economiei. Plantele folosite de om în scop alimentar, medical, aromatic, cosmetic sau artistic, au o importanţă de netăgăduit în evoluţia civilizaţiei umane. Cu siguranţă plantele au chiar un rol central în aceasta, povestea lor având interacţiuni cu toate domeniile de interes ale evoluţiei: cultural, social sau economic.

Plantele sunt celebrate datorită unor multiple utilizări, dar cea mai recunoscută calitate a lor pare să fie cea medicinală. Aceasta poate şi pentru că cele mai vechi scrieri de de uz medical erau alcătuite de medici - botanişti – cu puţin diferite de determinatoarele actuale de plante, dar care evidenţiau în primul rând virtuţile medicinale ale speciilor descrise. Alte utilizări şi calităţi: aromatice, melifere, culinare sau tinctoriale erau, iar unele sunt în continuare, considerate ca fiind proprietăţi curative sau igienice ale plantelor.

Plantele medicinale, aromatice şi condimentare au fost folosite în cadrul celor mai vechi metode de tratament al bolilor şi de întreţinere a stării de sănătate, cunoscute de medicina actuală, cum sunt metodele vechilor chinezi, indieni sau egipteni..

- Medicina chineză Vechea medicină chineză, care a supravieţuit până în prezent, este adesea prezentată ca fiind printre cele mai complexe şi mai eficace sisteme de tratamente tradiţionale cu plante medicinale.

Cea mai veche farmacopee chineză, Pen-ts’ao („Ierbar”), este cunoscută ca fiind rezultatul muncii împăratului Sheng-nung - considerat un mare „erou cultural”, care ar fi trăit din 3737 până în 2697 î.C. Despre Sheng-nung se spune că a compus sute de preparate din ierburi testate chiar pe el, ajutat fiind de un abdomen transparent – lucru care i-ar fi permis să observe activitatea organelor interne ale acestuia ! Condiţia sa neobişnuită era desigur un dar atribuit de legendă, mai degrabă decât un dar al naturii. Din cele 365 de preparate medicinale descrise în Pen-ts’ao împăratului Sheng-nung, doar 51 nu sunt preparate din plante medicinale. Împăratul care l-a succedat pe Shen-nung a fost de asemenea interesat în medicină şi a lăsat moştenire posterităţii propriul său text medical. Cartea Huang-ti Nei-ching („Tratatul clasic de medicină internă al Împaratului Galben”) este un manual mai puţin botanic şi mai comprehensiv al stării artelor medicale din China. Este prezentat ca dialog între Împăratul Galben, Huang-ti şi şeful cabinetului său Ch’i Po. Huang-ti a domnit din 2697 până în 2595 î.C. Autenticitatea ambelor cărţi este destul de îndoielnică - vechii chinezi având o înclinaţie de a atribui scrierilor lor surse mai vechi, în speranţa că vor creşte valoarea acestora.. Studiile iau plasat pe cei doi în primul mileniu înainte de Hristos, atribuindu-le o perioadă nu atât de îndepărtată ca cea menţionată. În ciuda discrepanţelor dintre date, s-a dovedit că împărăţii Pents’ao şi Huang-ti Nei-ching au avut cu adevărat preocupări în studiul aprofundat al botanicii şi medicinei.

Din sec. III î.C. până în sec. VII d.C. medicina chineză a fost puternic influenţată de exemplul filozofiei şi religiei taoiste care propovăduiau prevenirea bolii prin moderaţie. Chinezii au folosit acupunctura, plantele medicinale, aromatice şi condimentare, masajul, dieta şi exerciţiile uşoare pentru a corecta cu succes până şi disproporţiile corpului.

Prima lucrare chineză tradusă în vest a fost “Materia Medica of Li-Shih-Chen”(“Materia Medica a lui Li-Shih-Chen”). Aceasta a fost publicată în 1596.

Un compendium de remedii, arată un număr de de 12.000 de prescripţii şi formule şi analize, 1.074 substanţe din plante, 443 de substanţe animale şi 354 de substanţe minerale.

9

Cartea este încă studiată de medicii chinezi, care practică medicină tradiţională.

Reprezentare a grădinilor Oraşului interzis din Beijing.

Sursa: http://www.gardenvisit.com/g arden_history/garden_types/c hinese_garden.htm - Medicina indiană Sistemul medical indian este cunoscut ca Ayurveda - însemnând „ştiinţa vieţii îndelungate”. În acord cu mitologia, ştiinţa Ayurveda vine din tărâmul zeilor şi a fost făcută accesibilă unui mic grup de discipoli. Aceştia au transmis apoi cunoştinţele lor unor „aleşi” – care apoi s-au împrăştiat prin India şi în cea mai mare parte a lumii antice.

Ayurveda a fost încorporată în cele mai multe texte ale Vedelor - scrieri antice care au constituit baza culturii şi religiei hinduse. Scrierile vedice datează estimativ din jurul anului 10.000 î.C. Deşi nu a rămas nici o înregistrare scrisă, este sigur că Ayurveda era deja foarte dezvoltată prin 1000 d.C. şi a continuat să evolueze până în aproximativ 1100. Prin sec. XIId.C., datorită invaziilor, Ayurveda îşi pierde treptat statutul în lumea hindusă. Dar evoluează încă, mai ales în ceea ce priveşte elaborarea tratamentelor cu minerale şi plante. În Rig-Veda, una din vechile scrieri hinduse, sunt menţionate peste 1000 de plante medicinale, precum şi un grup de înţelepţi care deţineau secretele acestor plante. Despre aceştia se afirma că ar fi făcut membre artificiale; ar fi vindecat boli cronice; ar fi folosit anumite plante ca anestezic (se presupune că, printre altele, ar fi utilizat în acest scop, ciuperca Amanita muscaria); ar fi realizat cauterizări şi ar fi deschis vase sanguine obstrucţionate cu instrumente chirurgicale.

Charaka Sambita - unul dintre cele mai faimoase texte indiene medicale, care se presupune că datează dinaintea timpurilor cunoscute istoric, a fost conservată timp de multe generaţii prin tradiţia orală. Scrisă în cele din urmă, în sec.I d.C., textul menţionează 500 de leacuri realizate din plante medicinale.

Sistemele medicale indian şi chinezesc popularizează metodele de menţinere a sănătăţii şi de prevenire a bolilor prin abordarea similară a unor seturi asemănătoare de reguli: diete, exerciţii fizice, meditaţie şi igienă. Tratamentele includ nu doar plantele medicinale, aromatice şi condimentare, ci şi alte substanţe naturale (apa de mare sau de izvor, anumite minerale sau organe de animale) incluse dietei, exerciţiul fizic, dar şi practici mentale menite să ajute persoana bolnavă sau sănătoasă să îşi dezvolte calităţi mentale şi emoţii pozitive. Aceste practici denumite yoga, au paralela lor în medicina chineză. Toate aceste discipline au scopuri comune - de reglare a energiilor vitale ale corpului şi de rafinare a modului de gândire.

Numeroase referiri la plantele medicinale, aromatice, condimentare şi tinctoriale şi la tratamentele indiene sunt găsite în celebrele scrieri ale grecului Dioscoride, din sec. I d.C. Lucrările acestuia atestă influenţa medicinei indiene în lumea occidentală şi nu constituie singurul exemplu de curgere continuă a informaţiei medicale din India către zona 10

mediteraneeană, începând chiar din perioada cuceririlor romane şi până în prezent.

- Medicina egipteană În aproximativ aceeaşi perioadă în care indienii şi chinezii dezvoltau tradiţiile lor de vindecare bazate pe plante, egiptenii îşi dezvoltau propriile metode medicale pornind de la alte premize – legate paradoxal de moarte şi nu de viaţă.

Poate că mai mult decât pentru medicină, vechiul Egipt este cunoscut pentru practicarea îmbălsămării ca o înaltă artă. Pentru ”a îndeplini voia zeilor”, trupurile personalităţilor vremii şi nu numai erau astfel conservate pentru viaţa de după moarte. Una din etapele îmbălsămării era curăţarea interiorului abdomenului, urmată de spălarea sa cu diverse condimente considerate a avea calităţi aseptice, ca: anason, chimion, maghiran, siminichie şi scorţişoară. Îmbălsămarea a avut un mare impact în celelalte zone ale lumii prin crearea unei importante cereri de esenţe şi arome exotice obţinute din plante, stimulând astfel comerţul mondial. În vechiul Egipt medicina a reunit magia, rugăciunile, vrăjile şi sacrificiile cu tratamentele empirice şi chirurgia. Majoritatea papirusurilor egiptene au fost datate între 2000 şi 1000 î.C. şi se referă la tradiţiile imemoriale, transmise oral.

Un vechi document egiptean, datând din 1550 î.C., denumit "Papirusul lui Eber", de către egiptologul german Georg Eber în 1874, conţine informaţii complexe despre chirurgia şi medicina internă practicată la acea vreme. Mai important pentru istoria plantelor medicinale, aromatice şi condimentare este că sunt prezentate aproximativ 800 de medicamente incluzând anasonul, chimenul, siminichia, coriandrul, chimionul, cardamonul, ceapa, usturoiul, lămâiţa, muştarul, susanul, schinduful, şofranul şi seminţele de mac.

Egiptenii au folosit în special plantele aromatice în medicină, unguente cosmetice, parfumuri, uleiuri aromatice, gătit, fumigaţii şi desigur în îmbălsămare.

Imagine a grădinii Templului din Karnak, reconstruită în 1984.

Sursa: http://www.gardenvisit.co/g ot/1/Amun/sphinx_avenue2 .htm - Medicina greco-romană Rădăcinile mediciniei romane, din care a înflorit medicina europeană pentru următorii 100 de ani, erau de fapt adânc ancorate în medicina greacă. Atât pentru medicină cât şi pentru botanică, consideraţi mari personalităţi în lumea romană, au fost Galen (130 -200 d.C.) şi Dioscoride (sec. I d.C.), ambii greci.

Galen, medic a lui Marcus Aurelius, a scris un amplu reţetar, care cuprindea 130 de 11

antidoturi şi leacuri obţinute din plante. Pedanios Dioscoride, de asemenea medic, a călătorit cu legiunile romane. A scris primul tratat botanic - în încercarea de a descrie plantele medicinale din zonea mediteraneeană şi funcţiile lor. Cartea lui, „De materia medica” („Despre materia medicală”) conţine descrierile a 704 specii de plante. Galen, Dioscoride şi Teofrast au fost consideraţi cei mai mari experţi în botanică din Europa, până în sec. XVI, când o mulţime de noi plante aduse de exploratori, au forţat reevaluarea botanicii şi medicinei. Până în acest moment toţi specialiştii în domeniu citându-l pe Dioscoride – autorul a ceea ce a fost o lucrare de referinţă pentru o foarte lungă perioadă.

Cea mai nouă copie a tratatului „De materia medica”, care a rezistat până azi este manuscrisul bizantin realizat în anul 512 d.C, numit „Codex Constantinopolitanus” sau „Vindobonensis” sau „Codex Vindobonensis”. Acesta are 400 de pagini cu desene extrem de reuşite ale plantelor. Modul de realizare al codexului este atât de realist - comparativ cu picturile naive şi stilizate ce apar în următorii 1000 de ani - încât este atribuit celui mai mare ilustrator botanist al antichităţii, Krateuas, medicul legendar al regelui tiran Mithridates VI Eupator, care avea odioasa faimă de autor a numeroase crime prin otrăvire. Codexul a fost cel mai bun determinator de plante, din punctul de vedere al ilustraţiilor, până la apariţia în 1542 a tratatului „De historia stirpium” a lui Leonhard Fuchs, caracterizat de ilustraţiile specifice cuprinzând diferitele organe ale plantelor – inovaţie ce le făcea foarte uşor de recunoscut.

- Medicina greco-arabă Pământurile arabe se întind între ţările estice producătoare de condimente şi ţările vestice consumatoare de condimente. În mileniul de dinainte de Christos, arabii au profitat din plin de poziţia lor şi au stabilit monopol în comerţul dintre Orient şi Occident. Toate drumurile, care legau cele două mari regiuni, treceau prin ţinuturile lor. Drumurile pe mare erau periculoase şi consumatoare de timp. În aproximativ anul 40 d.C. secretul vânturilor de peste Oceanul Indian a fost descifrat de comerciantul grec numit Hyppalus. El a observat că de două ori pe an vânturile predominante numite musoni îşi schimbau direcţia. Din aprilie, până în octombrie, vântul predominant sudvestic favoriza călătoria din Egipt până în India. Apoi din octombrie până în aprilie, musonul de vest era favorabil pentru călătoria de întoarcere. Hyppalus a arătat că folosind avantajul oferit de aceste vânturi, o călătorie între Egipt şi Coasta Malabar producătoare de piper putea fi făcută în mai puţin de un an. Până la descoperirea lui Hyppalus, un asemenea voiaj lua cel puţin doi ani.

Descoperirea musonilor a permis romanilor să navigheze direct de pe un pământ pe care ei îl controlau, Egipt, până la sursa de condimente şi alte bunuri pe care le doreau. Acest fapt a redus cu mult importanţa rutelor de uscat pentru condimente.

Istoria plantelor medicinale, aromatice şi condimentare şi a medicinei – cu care încă mergea în paralel (din 641 - căderea Alexandriei, până în 1096 - prima cruciadă) era influenţată în vestul şi nordul Europei de biserică - pe de o parte şi de aşa-zişi cunoscători ai virtuţilor ierburilor - pe de altă parte.

Mânăstirile au preluat doctrinele de vindecare şi cunoştinţele despre plante ale lui Galen şi Dioscoride; în timp ce vindecătorii populari au perpetuat un amestec al cunoştinţelor antice despre plante cu rezultatele unor tratamente empirice, alături de ritualuri şi incantaţii păgâne.

Istoria aminteşte şarlatanii epocii, care, mai rău decât vrăjitorii, ar fi preparat şi vândut orice în schimbul unor plăţi: de la remedii populare recunoscute ca eficienţă, până la otrăvuri avortive, la poţiuni şi elixiruri dezgustătoare sau mortale. Biserica însăşi a adoptat versiuni ale superstiţiilor primitive, precum legarea mănunchiurilor de ierburi la uşi pentru a ţine vrăjitoarele la distanţă sau purtarea amuletelor de bălegar uscat ca protecţie împotriva unor boli. În acest timp, regiunea mediteraneană era sub dominaţie arabă. Arabii cuceritori ai Africii de Nord în sec. VII, au capturat nenumărate textele medicale greceşti şi romane, care au fost colectate la Bagdad şi studiate îndeaproape de medici arabi. Practica arabă medicală a înflorit sub influenţa acestei comori de cunoştinţe greco-romane, suferind modificări majore.

Arabii au fost iniţial empirici în descoperirile lor, până să ajungă în cele din urmă, la 12

conceptul galenic al medicinei, descris de principiile hipocratice, bazat pe legile mecanice ale anatomiei, precum şi pe legile logicii şi fizicii. Galen afirma cu convingere că doctorii ar trebui să fie conduşi în acţiunile lor de teorie mai degrabă decât de observaţie. Arabii au acceptat acest concept, ghidaţi fiind de puterea exemplului şi de scrierile lui Ibn-Sina. Cunoscut în vest ca Avicenna, Ibn-Sina a fost o personalitate medicală ale cărui practici au repurtat un mare şi bine cunoscut succes. Tratatul său - „Canonul medical” - a reprezentat o încercare de a ordona toate cunoştinţele sale medicale în acord cu principiile galenice şi aristotelice. Până când în sec. XVII, „Canonul” lui Avicenna a fost considerat cea mai înaltă autoritate medicală. Acest tratat a fost cel căruia i-a dat foc Paracelsus în 1527, demonstrându-şi prin acest gest respingerea faţă de principiile mediciniei galenice.

O şcoală de medicină, stabilită în sec. XVIII, în Salerno (Italia) a fost cea dintâi care a răspândit învăţările medicilor arabi în Europa. Musulmanii arabi aveau credinţa că Allah, în înţelepciunea Sa, a dat problemelor de sănătate toate corespondentele terapeutice necesare, în natură (o credinţă care se regăseşte şi în Vechiul Testament). Înarmaţi cu acestă credinţă, medicii arabi au cercetat entuziaşti plantele medicinale, adunând astfel o vastă cantitate de informaţii despre plantele vindecătoare din Europa, Persia, India şi Orientul Îndepărtat. Oamenii de afaceri arabi au acordat de asemenea o mare atenţie plantelor medicinale, aromatice şi condimentare: aceştia au fost primii farmacişti occidentali care şi-au deschis „spiţeriile” în Bagdad la începutul celui de-al IX-lea secol. O altă contribuţie arabă a fost folosirea astrologiei în medicină. În cultura arabă astrologia a fost privită ca ştiinţa care ar putea ajuta în selectarea medicamentelor şi tratamentul bolilor.

După cruciade, farmacia arabă, cu toată experienţa acumulată, a prins rădăcini în Europa.

Preparate puternic îndulcite şi exotic aromate, preparate din plante aduse de departe, au devenit leacuri populare. Oricum, studiul speciilor endemice nu a găsit încă atenţia cuvenită. Botaniştii – adepţi şi practicanţi ai vechilor tratamente tradiţionale au fost legal şi social separaţi de cei consideraţi a fi „mai potriviţi” în practicarea medicinei. Remediile populare şi tradiţionalele folosinţe ale plantelor medicinale, au devenit din ce în ce mai mult o ameninţare la adresa academiilor medicale.

Cruciadele sunt în general acreditate ca fiind responsabile de ieşirea vestului şi nordului Europei din bezna culturală a Evului Mediu, din cauza faptului că au introdus noi mărfuri în Orientul Mijlociu şi din aceasta, înapoi în Europa. Supremul lux al Orientului erau condimentele.

Aceste condimente au produs averi şi au constituit un îndemn pentru expploratorii lumii.

Frederick Rosengarten Jr., scria astfel despre cum erau privite condimentele în Evul Mediu, în cartea sa numită „Cartea Aromelor”: „Hrana nu era grozavă - nu era nici măcar acceptabilă. Vitele tăiate în octombrie, erau sărate şi carnea păstrată până în primăvara următoare. Condimentele erau considerate ca fiind buni conservanţi pentru carne. Cartofii nu erau cunoscuţi şi foarte puţine legume puteau fi obţinute în sau în afara sezonului. Aveam doar câteva lămâi pentru a aroma băuturile, dar nu era zahăr care să le îndulcească. Nu existau nici ceai, nici cafea şi nici ciocolată. Oricum, condimentele, precum: piperul, scorţişoara, ghimbirul şi nucşoara - amestecate cu hrana cea mai respingătoare sau grosolană, ar putea să o facă mai gustoasă. Condimentele erau folosite pentru a ascunde mirosurile şi gustul neplăcut şi se mai credea că prin consumul lor, se pot preveni diverse boli. Vinurile condimentate erau foarte populare - de fapt, cu cât mai multe condimente erau în vin, cu atât mai delectabil era considerat acesta.”

Iniţial marile centre comerciale ale Europei erau în Italia, mulţumită asociaţiilor italiene cu arabii înainte de Cruciade. Fraţii Polo, Nicolo şi Maffeo, au plecat în călătoriile lor din unul aceste centre – Veneţia – intenţionând să exploreze, în jurul anului 1260, luându-l pe fiul cel mic a lui Nicolo, Marco cu ei. Un sfert de secol mai târziu, poveştile lui Marco Polo de despre viaţa şi luxul intâlnite în Orientul Îndepărtat, au asigurat o motivaţie în plus pentru găsirea unor căi noi spre Orient. Închiderea rutelor terestre cauzată de expansiunea Imperiului Otoman a condus la creşterea galopantă a preţului aromelor. Aceasta a constituit un motiv în plus pentru continuarea expediţiilor, cu scopul găsirii de noi teritorii care să furnizeze înafară de aur şi piperul negru, 13

scorţişoara, cardamomul, lemnul de santal, nucşoara, cuişoarele, macul şi alte arome exotice cerute în aprope orice tranzacţie, ca mărfuri de schimb.

La sfârşitul anilor 1400, vasele portugheze, comandate de Bartholomeu Dias şi Vasco da Gama, au înconjurat Africa, deschizând o rută directă pe mare spre India şi dincolo de India, dezvoltând o nouă rută de distribuţie a aromelor exotice. Vasele spaniole comandate de Cristofor Columb, au traversat Atlanticul şi au descoperit o nouă lume. Şi din această Lume Nouă s-au adus în Europa plante noi, ca roşiile; scoarţa denumită a lui Iisus (scoarţa copacului de chinină, care era utilizată ca medicament eficient împotriva malariei – chinina, azi încă folosit în scăderea febrei şi aromatizarea băuturilor răcoritoare) şi tutunul.

Scurt istoric al utilizării plantelor medicinale în grădinile lumii Grădinile suspendate din Babilon - cunoscut acum ca Irak, sunt considerate ca făcând parte dintre cele şapte minuni ale lumii. Legenda spune că grădinarii au construit-o în timpul Regelui Nabucodonosor al II-lea pentru soţia lui favorită, căreia îi era dor de arborii şi munţii din ţinuturile ei natale, în Câmpia Mesopotamiei lipsită de relief.

Legendele exagerează oricum, fie şi doar prin denumirea de „grădini suspendate” – doar dacă, viile înălţate pe pergole pot fi considerate suspendate. Grădinile suspendate erau de fapt grădini terasate, construite pe masive fundaţii din piatră şi camere uriaşe de depozitare.

Acoperişurile acestora au fost izolate împortiva umezelii cu straturi de bitum, trestie, cărămidă, plumb, iar pământul a fost adăugat la o adâncime potrivită pentru arbori. Fântânile adânci furnizau apa pentru grădini prin intermediul unor maşini hidraulice, care funcţionau pe principiul aspersiei – invenţie pierdută şi regăsită apoi peste mai mult de 100 de ani.

Despre plantele cultivate în aceste grădini (şi nu numai) la acea vreme, înregistrările babiloniene arată că erau des întâlnite lămâiţa, coriandrul, şofranul, anasonul, macul, mătrăguna, rozmarinul şi cânepa, precum şi, exclusiv în scop ornamental: trandafirii, lupinul şi anemonele.

Din fericire au rezistat până în prezent, mai mult decât liste de remedii vechi, interesante mai ales pentru horticultori, medici sau istorici. Artele şi scrierile au conservat unele fragmente ale unor „grădini de plăceri” – cum erau numite în epocă; cum ar fi frescele regelui Ashurbanipal din Asiria (670 î.C.), care îl înfăţişau împreună cu regina sa într-o grădină a plăcerilor. De asemenea arheologii au avut succes în coroborarea unor legende vechi - precum cea a existenţei celebrelor grădini suspendate ale Babilonului.

14

Una din variantele de reprezentare a legendarelor grădini suspendate babiloniene

Sursa: http: // josephberrigan.tripod.com/id14.htm l Puţin mai târziu, perşii cu ale lor grădini paradisiace ne-au dat o viziune asupra Edenului şi au modificat aspectul grădinilor din Orient până în Occident pentru o perioadă de o mie de ani.

Influenţa lor este vizibilă chiar şi în prezent în amenajarea parterelor, cunoscute ca fiind de inspiraţie elisabetană. Istoricul grec Xenophon a descris grădinile paradisiace ale regelui Darius cel Mare (521-486 î.C.) şi Cyrus (401 î.C.), accentuând asupra modului de trasare perfect drept al rândurilor, a perfecţiunii unghiurilor şi a dispunerii regulate a plantărilor. Grădinile paradisului aveau arbori şi arbuşti, precum şi plante aromatice şi erau de obicei decorate cu canale şi bazine de apă de forme geometrice, aşezate în dispuneri simetrice.

Când Alexandru cel Mare (356-323 î.C.) a cucerit Persia, conceptul de grădină de plăcere bine ordonată s-a răspândit în Grecia – din lumea elenă, ajungând apoi la Roma, iar de aici stilul de amenajare ajunge să fie practicat, cu modificări în timp, în grădinile castelelor medievale şi mănăstirilor.

Desigur, Grecia a avut grădini cu mult înainte de cuceririle militare ale lui Alexandru cel Mare. Grădinile greceşti tipice sunt descrise în poemul epic Odiseea.

Cele mai faimoase grădini greceşti au aparţinut lui Teofrast, discipol al lui Platon şi Aristotel şi considerat întemeietorul botanicii ca ştiinţă. Teofrast (371 – 287 î.C.) a elaborat „Istoria Plantelor”, care menţionează aproximativ 450 de plante, sistematizate pe categorii, ca: arbori, arbuşti, plante erbacee şi specii endemice. Deşi Teofrast a avut o contribuţie considerabilă în studiul plantelor şi mai ales în clasificarea plantelor, romanii au fost cei care au dezvoltat adevărata artă europeană a grădinăritului.

Romanii au perfectat ideea de grădină-curte închisă. Ei au încorporat în amenajările lor simetria geometrică şi elementele de apă ale perşilor şi plantarea în ghivece de la egipteni, dar au adăugat propriile inovaţii, precum „arta topiaria” – arta de a tunde artistic speciile lemnoase 15

(mai ales cimişirul). Chiar casele din oraş aveau camere-grădini plantate, deschise către cer şi pictate cu peisaje murale pentru a extinde sentimentul dat de straturile de flori şi tufişurile decorative. Dar amenajarea grădinilor şi-a găsit locul optim de desfăşurare pe domeniile vilelor nobilimii romane.

Grădinile vilelor romane erau în general geometrice, împodobite cu coloane şi statui (romanii erau entuziaşti colecţionari de statui greceşti); cu numeroase figuri tunse din specii arbustive; canale, bazine şi fântâni decorative. În rondouri geometrice şi rabate înălţate erau plantate specii aromatice de trandafiri, irişi, narcise, verbine, zambile şi violete, precum şi plante condimentare ca: mărar, coriandru, pătrunjel, chimion, rozmarin şi multe alte plante de uz medicinal şi tinctorial.

Odata cu extinderea Imperiului Roman conceptul de vilă cu grădină închisă pătrunde tot mai mult în Europa. Arheologii au descoperit grădini romane clasice în Herculaneum şi Pompei, dar şi în Anglia şi în Portugalia. Acolo unde romanii şi-au adus grădinile şi-au adus de asemenea şi plantele medicinale, aromatice şi condimentare, florile, legumele şi speciile lemnoase, precum şi cunoştinţele lor despre folosirea în scop medicinal a plantelor.

Plantele au fost cultivate în scopuri medicinale, aromatice şi condimentare încă din antichitate, aşa cum atestă descrierile romanului Hortus şi frescele egiptene. Dar de fapt, grădinile mănăstireşti de la începutul erei creştine, după căderea Romei, au fost cele care au stat la baza tradiţiei occidentale a grădinilor de plante medicinale şi aromatice. În toate ţările din Europa, între secolele VII şi IX, sunt promovate în cultură plantele medicinale şi de cult religios. Clasic în acest sens este planul mănăstirii benedictine a Sf. Gall din Elveţia, datând din 812 d.C., în care apare organizarea grădinii tipice bisericeşti – care constituia una dintre preocupările monastice majore în acea perioadă. Această grădină era împărţită în zone distincte. Una dintre ele era grădina de plante medicinale, care conţinea: salvie, rozmarin, virnanţ şi trandafiri. În spatele mănăstirii era plasată grădina de legume şi plante condimentare împărţită în optsprezece sectoare diferite, cultivată cu: ţelină, ceapă, usturoi, coriandru, mac, mărar, pătrunjel, fenicol, asmăţui, varză, salată. O altă zonă a grădinii era constituită de livadă. Aceasta includea mormintele din incinta mănăstirii şi era împărţită în patru părţi egale, simetrice de două alei care se intersectau central în unghi drept. În centrul zidurilor care înconjurau mănăstirea era prevăzută o zonă cultivată cu plante aromatice, decorative şi plăcut odorante, care erau folosite şi la împodobirea altarului în zilele de sărbătoare. În legenda planului, acestă zonă a amenajării era numită “grădina paradisiacă”, iar speciile plantate aici erau trandafiri, crini, liliac şi alte specii, nu doar decorative, ci şi parfumate. Acestă grădină paradisiacă era realizată cu intenţia de a oferi relaxare prin arome, locuri de şedere şi umbra oferită de arbori seculari.

Trăsătura comună a grădinilor mănăstireşti şi a castelelor medievale, era constituită de zidurile înalte care înconjurau orice fel de proprietate, deoarece modul de viaţă nu prezenta o prea mare siguranţă în acea perioadă – de aici şi caracterul mai mult utilitar al speciilor plantate în grădinile din interiorul fortăreţelor. Între secolele X şi XIV, creşte în toate ţările Europei Occidentale numărul plantelor aromatice şi ornamentale aduse de exploratori, cum ar fi: rozmarinul, laurul, crinul, diverse varietăţi de trandafir, liliacul, leandrul, iasomia, mimozele, zambilele. Tot acum apar primele grădini publice în Italia şi Franţa, modă care va cunoaşte între secolele XIII şi XIV un avânt deosebit în întreaga Europă. Între apariţia complexelor herbarium-uri (determinatoare botanice de plante medicinale) ale lui Dioscoride (în sec. î D.C.) şi cele ale lui Leonhard Fuchs se întinde era întunericului cultural al Evului Mediu, în care dezvoltarea ştiinţelor şi artelor a suferit un regres considerabil. În timpul acestei perioade, manăstirile au constituit locul de refugiu al cărţilor şi ştiintei.

Tratatele vechi au supravieţuit datorită copiştilor – majoritatea călugări.

16

Era plantelor medicinale şi aromatice debutează în 1530, în Germania, unde Otto Brunfels şi Leonhard Fuchs, consideraţi întemeietorii botanicii germane, au publicat determinatoare ilustrate de plante, care nu au fost egalate de nici unul dintre tratatele botanice care au urmat. Notabil în munca lui Otto Brunfels este că artistul a desenat plantele extrem de realist (cu frunze ofilite, flori uscate). "De historia stirpium" a lui Leonhard Fuchs (1542 - ediţia germană publicată în 1543), pe de altă parte, s-a focalizat pe ilustrarea unor specimene perfecte.

Tratatul botanic a lui Fuchs conţinea imaginile a mai mult de 500 de fragmente de plante, clare şi uşor de recunoscut, fără text îngrămădit în jurul ilustraţiilor – cu adevărat o premieră între publicaţiile genului. Din păcate, textul lui este o largă compilaţie de scrieri anterioare, încluzându-le desigur, pe cele ale lui Teofrast şi Dioscoride. Ca medic şi profesor de medicină, Fuchs pare să se fi simţit obligat în a scrie tratatul său botanic, din cauza ignoranţei totale privind plantelor medicinale şi aromatice chiar şi a colegilor săi doctori. El a făcut de asemenea efortul de adăuga plantelor indigene europene cel puţin încă o sută de „noi descoperiri”, încluzând: porumbul, fasolea verde şi crăiţele.

O altă trăsătură a grădinilor mănăstireşti, care apare şi mai târziu, în perioada Renaşterii, începând din sec. XV, este modelul lor rectangular, cu zone simetrice formate de aleile încrucişate. Centrul compoziţional era realizat de obicei, dintr-un boschet sau un rondou decorativ, un bazin sau o fântână arteziană. Specialiştii au lansat ipoteza că, o influenţă majoră în acest gen de proiectare, care urmareşte a fi perfect simetrică şi oarecum tip “tablă de şah” (chiar dacă este impărţită în romburi, dreptunghiuri sau alte forme poligonale regulate) – ar fi reprezentată de către grădinile persane şi islamice. Aceasta din cauză că aceste grădini orientale aparţineau originar unor zone calde şi secetoase şi erau concepute astfel pentru a uşura şi estetiza reţeaua canalelor de irigaţii neapărat necesare. În Anglia, fascinaţia şi moda grădinilor-parter – în prezent denumite elisabetane (astfel de amenajări luând un avânt considerabil în perioada domniei reginei Elisabeta I-a Angliei) – a debutat la începutul sec. XVI, la curtea regală a lui Henric al VIII-lea, menţinându-şi popularitatea încă 200 de ani. Amenajările peisagiste ale perioadei aveau modele complicate, realizate din garduri vii, tunse şi intercalate, care necesitau o atentă întreţinere – constituite din specii ca: isop, cimişir, dumbeţ sau lemnul Maicii Domnului (specia sempervirescentă).

Decorul era completat de pietre decorative, precum şi cu alte plante medicinale şi aromatice.

Paradoxal, un nou curent contrar formalismului în peisagistică, debutează tot începând cu sec.

XVI şi tot în Anglia: stilul englezesc peisager, cu influenţe din grădinile chinezeşti şi japoneze.

La începutul sec. al XVIIlea, moda grădinilor formale se orientează spre grădinile-parter franţuzeşti – considerate mult mai decorative din cauza modelelor lor elaborate, elegante, care includeau cercuri şi volute graţioase. Tot acum, în timpul sec. XVII, sunt introduse în Europa plante noi, aduse de către exploratori din periplurile lor prin Lumea Nouă. Plantele ajunse în Europa includeau floarea soarelui, călţunaşii, tutunul, arborele de chinină, roşiile – aduse fiind din America de Nord. Aceste plante ajungeau în grădinile medicilor, în cele ale familiilor bogate şi în grădinile botanice care începeau să împânzească Europa. În acea perioadă, pe vechiul continent studiile botanice aveau un curs paralel cu cele medicale, iar schimburile de plante aveau două sensuri – specii europene fiind, la rândul lor, aclimatizate de către colonişti în America. Între Dioscoride şi Fuchs se întinde era cavalerilor, a monastirismului, a grădinilor ascunse între ziduri înalte, era ciumelor şi a leprelor, foametei şi cruciadelor. Majoritatea lăcaşurilor dedicate studiului ştiinţific rămase în Europa medievală, erau mănăstirile, unde literatura şi ştiinţele au fost dezvoltate,. Iar manuscrisele au fost copiate cu sârguinţă. În cea mai mare parte cercetările în domeniul botanic şi medical au stat pe loc, la fel ca de artele.În timp ce majoritatea călugărilor s-a mulţumit cu copierea lui Dioscoride cu credinţă sau altfel, câţiva şi-au scris şi propriile păreri despre grădinărit. Un asemenea gânditor original a fost Walahfrid Strabo 17

(d.C. 807-840), un grădinar din pasiune şi totodată abatele mănăstirii Reichenau din Elveţia. În poemul său „Hortulus” („Mica Grădină”), Strabo a scris o celebrare a grădinăritului, în care dedică fragmente entuziaste, dar şi realiste, etapelor obligatorii ale muncii în grădină („Cultivarea grădinilor”, „Dificultatea realizării săpăturilor” şi „Perseverenţa grădinarului şi fructele muncii sale”). Strabo a dedicat de asemenea numeroase secţiuni ale scrierilor sale unor plante pe care le prefera, ca: salvia, virnanţul, pepenele, pelinul, chimionul, crinul, macul şi menta. El a descris modurile de cultivare şi metodele de folosire ale unor numeroase plante şi, la fel ca romanii, le-a cultivat pe straturi înălţate.

Grădinile de plăcere, supranumite „paradisiace” au supravieţuit şi în timpul întunecatului Ev Mediu. Chiar Albertus Magnus, marele teolog dominican, şi-a îndreptat atenţia către necesităţile unei grădini paradisiace în cartea sa „Despre legume şi plante” (cca. 1260).

Albertus a descris grădina paradisiacă ideală ca fiind aşezată central pe o peluză, înconjurată de plante aromatice (el a recomandat virnanţul, salvia şi busuiocul) – acestea reprezentând „covorul floral” - care trebuia să aceentueze grădina propriu-zisă constituită din pomi fructiferi şi arbori cu coroane mari, umbroase, precum şi „mobilier de grădină”, ca: fântâni şi bănci din pământ bătut înconjurate de flori.

Grădinile de plăcere erau aproape invariabil închise şi era de obicei mici – mai mici de 300 mp. Inspiraţia persană a jocurilor de apă era evidentă în grădinile medievale. Vara - fructele proaspete umpleau grădina, după ce ofereau spectacolul ramurilor înflorite din primăvară.

Plantele medicinale, aromatice şi condimentare erau nelipsite: rozmarinul şi lavanda erau foarte populare. Ocazional, păunilor sau altor păsări decorative le era permis să se plimbe libere.

Locurile tipice de şedere – amenajate lângă ziduri sau sub copaci şi mărginite de cărămizi, decoraţiuni din fier forjat, împletituri, uneori chiar pictate – par să fie o inovaţie specifică Evului Mediu.În timpul secolului următor se întinde ceea ce specialiştii numesc „marea epocă a plantelor medicinale, aromatice şi condimentare”, centrată pe obiceiurile curţii regale ale reginei Elizabeta I (1558 – 1603).

Una din cele mai populare tratate botanice europene a fost cel al belgianului Rembert Dodoens, a cărui „Cruydeboeck”, apărut în Olanda, în 1554, a fost revizuită şi publicată în latină ca „Stirpium historiae pemptades sex” în 1583, şi a continuat să apară în numeroase alte limbi, încluzând engleza, în care atât o versiune completă cât şi versiune prescurtată („Little Dodoens”, după Ram), s-au tipărit în numeroase exemplare. Dodoens - medic şi profesor ca şi Fuchs, nu a realizat el însuşi ilustraţiile cărţii sale, preferând să îşi angajeze artişti pe care îi aproviziona cu plante proaspete şi cărora le supraveghea îndeaproape munca.

Deosebite în felul lor sunt şi tratatele botanice englezeşti, pline de înflorituri şi explicaţii picante. Câteodată vieţile autorilor erau cel puţin la fel de colorate ca şi scrierile lor. John Gerard este cel mai cunoscut şi, cu excepţia lui Culpeper, cel mai controversat dintre botaniştii englezi.

Controversa pare să fi luat naştere din disputa asupra observaţiilor realizate de Gerard în documentarea privind cărţii lui, „Herbal or General Historie of Plantes”, din 1597 („Ierbar sau istoria generală a plantelor”). În general, Gerard a fost considerat un martor de încredere al celor redate în publicaţiile sale. El a descris locaţiile plantelor spontane din jurul Londrei şi perioadele lor de înflorire, spulberând poveştile vechi pe această temă. A adunat de asemenea cu scrupulozitate numele celor care întenţionau să cultive plante exotice sau deţineau noi cultivare. Dar unele dintre afirmaţiile sale au fost elucubraţii făcute în tradiţionalul spirit al epocii. Gerard, ca şi mulţi alţi botanişti, a studiat medicina la fel de aprofundat ca şi grădinăritul şi era membru al Asociaţiei frizerilor şi chirurgilor. El recomanda o serie de tratamente „de o neîndoielnică eficacitate”, ca: seminţe de bujor în mahmurelile cauzate de vin, vin cu miere împotriva coşmarurilor şi rozmarin pentru „alinarea creierului” ! Gerard a decedat în 1612, iar în 1633 botanistul Thomas Johnson îi va reedita tratatului. Johnson a corectat multe dintre informaţiile greşite a lui Gerard, a adăugat 2850 de plante şi l-a ilustrat cu imagini culese din cele mai prestigioase publicaţii botanice ale zilei.

18

Cel mai ambiţios dintre botaniştii englezi a fost John Parkinson, a cărui masivă „Theatrum Botanicum” ( „The Theater of Plants” sau „An Universal and Complete Herbal”) acoperă 3800 de plante în aproape 1800 de pagini, a fost publicată în 1640, când Parkinson, autointitulat „farmacistul Londrei şi botanist regal”, avea 73 de ani. Plantele descrise proveneau din cele patru zări ale pământului: Europa, Asia, Africa şi America. În adevărata tradiţie a botaniştilor vremii, Parkinson a încorporat lucrării sale munca a doi botanişti continentali: „Pinax”- ul lui Caspar Bauhin (care conţinea un sistem de nomenclatură a plantelor) şi majoritatea ilustraţiilor, de la Gerard. „Theatrum Botanicum” este o lucrare pe cât de deosebită pe atât de comprehensivă.

Parkinson a grupat plantele în 17 „clase sau triburi”, incluzând „plante veninoase cu efect somnifer şi vătămătoare, precum şi măsura toxicităţii lor”, „plante iuţi si înţepătoare”, „tribul plantelor fără legătură sau neordonat” şi „plante ciudate şi venetice”. El a mai recomandat cititorilor săi un antidot pentru poţiunile de dragoste şi un leac Rabelais-ian „pentru a întreţinerea unui oaspete nedorit şi nepoftit la masă, pentru a te împrieteni cu el şi pentru a-i înfrânge încăpăţânarea”.

Afirmaţiile aiurite au continuat în tratatele lui Gerard şi Parkinson, dar ele pălesc comparativ cu elucubraţiile din tratatele lui Nicholas Culpeper, cu siguranţă cel mai scandalos – şi poate cel mai popular – dintre toţi botaniştii. Culpeper a fost un nonconformist. Scopul lui declarat era preluarea accesului la cunoştinţele medicale, din mâna Colegiului De Medici – şi implicit, a unor doctori „încrezuţi, obraznici şi aroganţi a căror învăţătură s-a născut cu aproximativ cinci sute de ani înaintea lor” – şi de a plasa aceste cunoştinţe la îndemâna farmaciştilor, care de fapt realizau majoritatea reţetelor prescrise, precum şi a familiilor, care nu îşi puteau permite să consulte un doctor. Pentru aceasta, el a tradus Farmacopeea Londoneză din latină în engleză şi a publicat-o în 1649 ca „Physical Directory”(„Cartea de referinţă a medicului”, atrăgându-şi în acest fel mânia lumii medicale şi devotamentul publicului cititor.

Din păcate pentru cei care s-au încrezut în sfatul lui, Culpeper a fost mai mult decât excentric. El a subscris cu sinceritate la aşa-numita „doctrină a semnăturilor ” – al cărei crez era: „cheia utilizării unei plante stă în aspectul său”. În acea perioadă exista părerea larg răspândită că unicul scop al plantelor era să fie de folos oamenilor – singura diferenţă fiind scopul diferit al fiecăreia. Doctrina Semnăturilor afirma că Dumnezeu a lăsat mici indicii în forma sau culoarea plantei pentru a indica valoarea sa medicinală sau de alt fel, de exemplu, dacă o plantă are frunze în formă de ficat sau pătate, atunci, aceasta însemna obligatoriu că vindecă bolile de ficat !

Culpeper a fost de asemenea fascinat de botanica astrologică, care a asociat plantele cu planetele în comformitate cu culoarea şi forma şi apoi a conectat influenţa astrologică a planetei asupra plantelor asociate. Combinaţia de astrologie şi doctrină a semnăturilor a creat amestecurile vrăjitoreşti, pe care Culpeper le-a strecurat cu dărnicie exagerată alături de plantele medicinale, aromatice şi condimentare descrise în tratatul său „Medicul englez” (denumit şi „Tratatul botanic complet”), publicată în 1651. În ciuda sau chiar din cauza acestor conţinuturi dubioase şi senzaţionale, tratatul lui Culpeper a avut un succes răsunător.

Munca lui Culpeper a fost de asemenea privită ca un „cântec de lebădă” de către botanişti, pentru că apăreau la orizont zorii erei ştiinţifice. Oamenii de ştiinţă începeau să examineze şi să dezaprobe superstiţiile promovate de Culpeper. Unul dintre cei mai faimoşi vânători de „greşeli ştiinţifice” a fost Sir Thomas Browne, având titlul de ”dr. în medicină”, a cărui "Vulgar Errors", din1646 („Erori comune”) şi „Pseudodoxia Epedimica” („Falsa cunoaştere a bolilor”) sau „Enquiries Into Very Many Received Tenets and Commonly Presumed Truths” („Investigaţii asupra numeroase dogme împământenite şi adevăruri considerate în general valabile”), din1658, au atacat multe din „adevărurile” păstrate în tratatele botanice.

Datorită atmosferei create de afirmaţii, precum cele a lui Browne, şi de apariţia a 19

numeroase plante noi aduse de exploratori, farmaciştii s-au întors la o abordare mult mai empirică a plantelor. În 1673, o societate a farmaciştilor, denumită Worshipful Society of Apothecaries, înfiinţează Grădina Medicală de la Chelsea, amenajată pe cca. 4 acri de teren şi plasată de-a lungul Tamisei. Fondatorii au sperat că prin aceasta vor ajunge la noi descoperiri în botanica medicală şi că vor avea posibilitatea de a cultiva cât de multe plante importate posibil, în scopul determinării valoarii lor medicale. Aceştia au grupat plantele sistematic în straturi, au împrejmuit grădina şi în 1722, l-au angajat ca grădinar pe cel mai proeminent horticultor din Anglia; Philip Miller. „Dicţionarul grădinarului”- scris de Miller poate fi privit indiscutabil ca o carte de grădinărit de mare succes, care a fost entuziast primită şi reeditată atât din Anglia cât şi în coloniile engleze.

Imaginea provine de site-ul www.apothecaries.com

Bilet de intrare în Grădina Medicală de la Chelsea datând din 1785

Grădina Medicală de la Chelsea Imaginea provine de pe site-ul www.bascketfullofengland.com În perioada în care o parte a englezilor colectau cunoştiinţe botanice în cărţi, alţi englezi 20

porneau entuziaşti spre tărâmurile necunoscute ale Lumii Noi, alăturându-se spaniolilor şi francezilor în explorarea şi exploatarea ţinuturilor şi resurselor sale. Coloniştii englezi şi-au luat în expediţiile lor, plantele medicinale, tinctoriale şi condimentare din propriile grădini. Istoria consemnează că aceşti dintâi colonizatori ai Lumii Noi s-au bazat pe virtuţile plantelor medicinale, aromatice şi condimentare în noua lor viaţă. Acestea erau folosite în toate domeniile traiului cotidian pentru calităţile lor salutare: proprietăţile vindecătoarea s-au dovedit eficace în combaterea diferitelor boli; parfumul lor ascundea igiena defectuoasă; iar aroma masca mirosul neplăcut sau chiar mâncarea stricată. Împreună cu plantele lor, coloniştii au adus cu ei din Europa şi stilurile lor de grădinărit.

Elizabetinii nu aveau grădini separate pentru plante medicinale, aromatice şi condimentare, flori sau legume, toate speciile fiind plantate împreună într-o „grădină a bucătarului” - în care majoritatea speciilor îşi găseau utilitatea culinară.

Coloniştii au urmat această practică în grădinile lor cultivate chiar în faţa uşii de la intrare, pe care obişnuiau să le îngrădească pentru a ţine la distanţă animalele sau alţi oaspeţi nepoftiţi. Grădinile coloniştilor erau amenajate geometric, plantarea se făcea pe brazde înălţate de pământ înconjurate de borduri. Plantele erau cultivate haotic din punct de vedere al stilului, fără o ordine a rândurilor sau urmărind o anume monocultură. Astăzi putem numi „metodele” de grădinărit ale coloniştilor grădinărit intensiv şi interpltare, folosind ierburi şi flori în diverse asocieri pentru a deruta sau respinge dăunătorii.

Pentru colonişti, plantele medicinale, aromatice şi condimentare erau cel puţin la fel de importante ca şi legumele. Ei obişnuiau să cultive o varietate impresionantă din specii, ca: levănţică rozmarin, , mărar, muşeţel, chimion, roiniţă, mentă, busuioc, pătrunjel, limba mielului, asmăţui, tarhon, virnanţ, tătăneasă, precum şi plante tinctoriale ca: alkanet, gălbenele, şofran, calapăr, drobuşor şi roibă – cu care îşi colorau costumele. De asemenea cultivau plante mai ales condimentare, în ghivece la interior, cum ar fi: măcrişul, iarba grasă, sorbestreaua şi cresonul – care îşi aduceau contribuţia aromată în salatele şi supele din anotimpurile mai reci.

Dar Lumea Nouă nu era populată doar de colonişti şi plante noi. În scurt timp coloniştii au descoperit că băştinaşii aveau propriile ierburi şi cunoştinţe aprofundate despre acesteaşi au mai realizat că unele dintre plantele aduse nu supravieţuiau în Lumea Nouă, în timp ce altele se dezvoltau chiar bine. Rezultatul a fost apariţia unor noi studii despre plante şi utilităţile lor, realizate de către americanii naturalizaţi.

Primele înregistrări scrise despre plantele medicinale, aromatice şi condimentare au fost făcută de Juan Badianus, un medic mexican nativ indian. Badianus a fost educat de preoţi şi în 1552 a scris în latină un manuscris despre practicile native americane privind tratarea unor diverse afecţiuni medicale.

Schimbul de cunoştinţe despre plantele medicinale între Lumea Nouă şi Lumea Veche a început în sec. XVII prin intermediul a doi englezi, William Wood şi John Josselyn. În 1634, Wood a publicat în Londra o carte întitulată „New England Prospect”(„Cercetări în Noua Anglie”), raportând observaţiile sale despre Lumea Nouă. Cartea a înclus şi un capitol „ Despre ierburi, fructe, , copaci, ape ...” Cartea lui Josselyn a fost publicată în Londra în 1672, iar titlul său aproape interminabil a captat admirabil esenţa textului: „Descoperirile rarităţilor Noii Anglii, în: păsări, bestii, peşti, şerpi şi plantele acelei ţări. Împreună cu remediile medicale şi chirurgicale pe care nativii le folosesc în mod constant pentru vindecarea bolilor, rănilor şi umflăturilor. De asemenea o descriere perfectă a indiencei Squa şi a tuturor faptelor ei curajoase împreună cu un poem - nu întâmplător, dedicat ei. În cele din urmă, o tabelă cronologică a celor mai remarcabile momente trăite în acea ţară printre englezi ...”.

Au urmat alte scrieri şi cercetări despre folosirea plantelor. La sfârşitul sec. XVII, primul parc dendrologic din America a fost înfiinţat de bavarezul pe nume Johannes Kelpius, care locuia în Germantown, în afara Philadelphiei. Kelpius a fost interesat de testarea plantelor 21

medicale, despre care a auzit de la indieni.

Philadelphia a constituit de asemenea rezidenţa altor doi medici respectaţi, educaţi în cadrul aceluiaşi colegiu, care au examinat cunoştiinţele medicale ale indienilor şi au ajuns la concluzii diferite. Cel mai cunoscut dintre cei doi, dr. Benjamin Rush, a popularizat activ bogata moştenire a metodelor de vindecare populare ale indienilor. După studierea tehnicilor de vindecare indiene, Rush a concluzionat: „Nu avem noi descoperiri în studiul medicinei practicate de indienii din America de Nord. Ar fi o ofensă pentru şcolile noastre medicale dacă medicii moderni nu ar avea mai mult succes decât indienii, chiar în tratamentul propriilor boli”.

Dimpotrivă, dr. Benjamin Smith Barton a studiat materialele şi metodele de vindecare folosite de indieni şi curând după aceasta, a publicat „Colecţia provocărilor pentru şcoala medicală a Statelor Unite”. Munca lui a produs o nelinişte febrilă în rândurile iniţiaţilor şi apariţia unor noi compilaţii - ca urmare, în curând era disponibilă publicului larg o varietate de ghiduri pentru medicamentele indiene.

Interesul colonial pentru plantele medicinale, aromatice şi condimentare a continuat neabătut, constituind în acea perioadă chiar o pasiune prezidenţială. Preşedintele Thomas Jefferson a cultivat 26 de astfel de specii în grădina sa tipic colonială, în general populată cu plante de uz culinar, care se întindea pe aproximativ 300 mp în Monticello.

La fel ca predecesorii săi - coloniştii, Jefferson a interplantat legumele cu plantele medicinale, aromatice şi condimentare. El a cultivat: usturoi, pătrunjel, salvie, mentă, roiniţă, lămâiţă, calapăr, muşeţel, rozmarin, lavandă, sorbestrea, isop, măghiran, măcriş, haşme, hrean, virnanţ, pelin, muştar şi călţunaşi, iar după ani de căutare, a a reuşit chiar să-şi procure mult doritul şi adevăratul tarhon franţuzesc, în timpul mandatului său prezidenţial.

Plantele preferate ale lui Jefferson, erau călţunaşii (Tropaeolum majus). Aşa cum se procedează şi astăzi, el a obişnuia să folosească florile şi frunzele acestora în salate, iar mugurii îi considera delicatese asemenănătoare caperelor. În 1824, favoriţii săi călţunaşi ocupau în grădina de la Monticello o suprafaţă de 9 m x 17 m – cu siguranţă oferind o privelişte deosebită vara. Trebuie să ne amintim totuşi, că acea perioadă grădinile nu erau zone nivelate, întinse, ci erau cultivate pe dealuri ca viile sau dovlecii astăzi – ca urmare, în viziunea proprietarului 153 mp nu păreau o „mare de flori” ci mai mult „un tufiş”.

Deşi perioada colonială a grădinilor a reprezentat probabil apogeul vindecării cu plante, ea a marcat totodată o desfăşurare concurentă de cercetări ştiinţifice care au încheiat, poate prea devreme, evoluţia folosirii plantelor într-un nou tip de medicină, care se ghida după un set de reguli diferite.

Practicile medicale considerate corecte ştiinţific erau cu adevărat agresive, având un mod de acţiune extrem de invaziv şi în general constau în administrarea unor doze masive de purgative violente, considerate curative precum şi în provocarea „terapeutică” de sângerări.

Doctorii vremii credeau cu adevărat că vor obţine rezultate bune în urma aplicării acestor metode, dar de fapt se întâmpla frecvent ca pacienţii să moară – nu e de mirare că acest tip de medicină a fost ironic denumită „eroică”.

Din acest motiv terapiile alternative au înflorit. Una dintre cele mai semnificative în acest secol a fost fondată de Samuel A. Thompson (1769-1843), din New Hampshire. Experienţele lui Thomson în medicina clasică a vremii l-au făcut un duşman al sângerărilor provocate şi al medicamentelor bazate pe minerale. El a perfectat metode care erau urmăreau, comform propriilor afirmaţii: „ajutarea corpului pentru a se vindeca singur”. El folosea aburi şi băi fierbinţi pentru a induce transpiraţia, precum şi reţete din plante depurative pentru a ajuta corpul în autovindecare. El a fost în întregime un autodidact - Thomson atribuindu-şi din proprie iniţiativă titlul de „doctor”.

Realizarea notabilă ale lui Thomson a fost fondarea unei adevărate şcoli de medicină populară. Confruntat cu destituirea şi declarat în opoziţie faţă de medicina considerată corectă ştiinţific, Thomson şi-a dezvoltat propria strategie de subzistenţă profesională şi materială, prin 22

protejarea terapiilor naturiste cunoscute până atunci de influenţele noilor practici ale vremii şi a răspândit cunoştiintele sale celor care aveau nevoie de el. În 1813 patentează „Sistemul botanic de practică a medicinei”- vânzând apoi, pentru câte 20 de dolari doritorilor, drepturile de autor pentru instrucţia în sistem şi, pentru alţi câte 2 dolari, copii ale „Noului ghid de sănătate sau medicul naturist în familie”. Cumpărătorii au devenit membrii a uneia din multele societăţi de prietenie botanică pe care el le-a organizat. Aceştia aveau acces direct la medicamentele din plante, preparate şi distribuite prin agenţi, de către Thomson.

Noi frontiere ale ştiinţei erau în acest timp depăşite de către chimişti care au reuşit izolarea a numeroase principii active din plantele medicinale. Încurajaţi de succesul lor, aceştia au continuat cu noi încercări de replicare sintetică a acestor substanţe.

Noul avânt ştiinţific şi tehnologic început în cel de al XII-lea secol, conduce la creşterea folosirii produselor farmaceutice sintetice. Cu toate acestea rămâne o mare proporţie de principii active, care pot fi extrase doar din plante. Potrivit experţilor în domeniu, „cel puţin 25 % din prescripţiile medicilor moderni conţin ingrediente active extrase din plante”. Concluzia ar fi că, dacă medicina populară nu exista, acum nu ar fi fost atât de multe medicamente excelente disponibile pentru medicina modernă.

Vechii botanişti au fost redescoperiţi şi retipăriţi, iar fiecare an aduce recolta de noi plante şi cărţi despre plante. Pepinierele şi grădinile ornamentale de plante medicinale şi aromatice, ghirlandele şi buchetele de flori pentru orice ocazie, poţiunile şi parfumurile obţinute pe cale naturală din plante, fără a menţiona şi ceaiurile, produsele cosmetice obţinute din plante medicinale – toate au găsit un loc în tiparul vieţii moderne.

Poate că totuşi secretul continuei fascinaţii pe care, din ce în ce mai puţin misterioasele plante medicinale o exercită asupra noastră, constă în faptul că acestea ne leagă atât de concret de gloriile trecutului. Manuscrisele de peste tot din lume şi din cele mai îndepărtate perioade le menţionează, apar în Renaşterea Europei, Anglia Elizabetană; Bizanţ, Grecia, şi Roma, îndepărtatul Egipt şi misterioasa China. În sec. XVIII, şcolile peisagistice impun în amenajările vremii o linie tot mai naturală. Se renunţă la complicatele grădini-parter specifice castelelor. Grădinile farmaciştilor îşi pierd treptat din importanţa medicală, iar studiul botanicii se distanţează tot mai mult de medicină ca ştiinţă – care ajunge chiar să-şi abandoneze tratamentele cu plante, promovând în schimb noi terapii “stiinţifice” (una dintre acestea ar fi terapia cu minerale, a căror administrare empirică, mai târziu s-a dovedit a fi letală majorităţii pacienţilor). Plantele medicinale şi aromatice erau desigur, încă mult cultivate, dar nu în cadrul unor grădini decorative, ci mai degrabă ca plante folositoare, în cadrul grădinilor de pe lângă casă, alături de legume. Aici erau plantate în amestecuri menite să ţină dăunătorii la distanţă, pe suprafeţe neregulate – funcţie de necesităţi şi spaţiu (mai ales în grădinile coloniştilor) sau în straturi înălţate, după modelul grădinilor romane (pe vechiul continent).

Aceasta se întâmplă până la începutul sec. XX, când Vita Sackville-West şi Gertrude Jekyll – pioniere ale peisagisticii începutului de secol, promovează moda amenajarii neformale – în stil peisagist şi mixt, cultivând specii rustice de plante medicinale şi aromatice, considerate în zorii erei industriale ca fiind demodate într-o grădină decorativă.

1.2. Plantele medicinale şi aromatice şi grădinile dedicate lor în România Cunoştinţele etnobotanice ale poporului român se încadrează într-un bogat tezaur cultural tradiţional, de importanţă deosebită pentru studiul etnogenezei sale, al formării şi dezvoltării culturii şi dezvoltării culturii materiale şi spirituale.

Preluarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor moştenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanţa pe care au avut-o şi o au până în zilele noastre plantele, în satisfacerea complexelor cerinţe vitale. Şi în acest domeniu al culturii populare, vechimea cunoştinţelor este atestată în 23

primul rând de fondul lexical. Atât termenii privitori la morfologia plantelor, cât şi numele populare româneşti ale speciilor utile, se încadrează în fondul originar al limbii române. Unii sunt autohtoni, dacici, alţii sunt de origine mediteraneeană, din lumea antică greco-romană. În acestă moştenire culturală se includ nu numai numele majorităţii plantelor cultivate, ci şi principalele specii utile spontane, folosite în alimentaţie, în medicina populară umană şi veterinară, la vopsit. Odată cu numele plantelor s-au însuşit şi cunoştinţele privind rosturile lor.

Activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista a fost descrisă în cuvinte entuziaste de către istoricul Iordanes, care afirma că: Deceneu i-a învătat pe geto-daci morala, dezbărându-i de “năravurile lor barbare”, că i-a introdus în domeniul ştiinţelor şi de aceea “puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia stelelor, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor...”. Din relatările lui Iordanes reiese că în lumea geto-dacă, de la observaţiile şi practicile empirice, se trecuse la studierea plantelor. În aceste condiţii nu este întâmplătoare consemnarea, de către Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, a mult discutatelor denumiri dacice ale plantelor. Celebrul medic şi botanist grec, Pedanios Dioscoride din Anazarba, în temeinica sa lucrare De materia medica, sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice din secolul I D.C., terminată pe la 77-78 D.C., menţionează 40 (după unii cercetători 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor greceşti, romane şi ale altor popoare antice. Numele dacice de plante sunt menţionate şi într-o lucrare în limba latină, al cărei autor, Pseudo-Apuleius, şi titlul, De medicaminibus herbarum sau De herbarum virtibus, sunt convenţionale, deoarece lucrarea s-a păstrat numai sub formă de copii executate în sec. VII - XV D.C. În lucrare sunt indicate 32 (după unii cercetători 26) nume dacice de plante, dintre care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride (cum ar fi cele indicate pentru: boz, cinci-degete, iarbă grasă, măselariţă, mentă, museţel, negelariţă, păpălău, scaiete, limba boului şi scaiete de câmp), dar unele apar stâlcite.

Plantele ale căror denumiri dacice sunt menţionate de Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, privite prin prisma întrebuinţărilor, se împart în două categorii. O primă categorie, mai numeroasă, este aceea a speciilor comune, cu multe şi vechi întrebuinţări medicale. A doua categorie o formează plantele cu întrebuinţări mai restrânse, dar frecvente în floră, folosite, ele sau specii înrudite, până în zilele noastre în medicina populară. Întrebuinţările, credinţele, obiceiurile, practicile magice, în legatură cu lumea plantelor, sunt în mare parte moşteniri tradiţionale originare, în cultura poporului român. Cunoştiinţele poporului român asupra plantelor spontane, datorită multiplelor întrebuinţari din trecut, sunt foarte bogate şi de o vechime apreciabilă. Importanţa unora a crescut în timp, cum este cazul esentelor lemnoase.

Importanţa altora a scăzut odată cu dezvoltarea industriei: cum este cazul coloranţilor vegetali şi chiar a plantelor medicinale. Ca şi plantele cultivate, plantele spontane au creat numeroase credinţe şi obiceiuri.

Numeroase plante comune au constituit un important supliment de hrană pentru populaţia sătească.. Preferate erau cele care completau calitativ hrana din perioada primăverii (urzica, măcrişul, măcrişul iepurelui, ştevia, loboda). În trecut, femeile îşi procurau din timp plantele necesare pentru vopsit. Plantele culese în perioada in care părţile intrebuinţate erau mai bine dezvoltate, se uscau şi şi se păstrau în locuri ferite de umezeala, fum şi praf, până la întrebuinţare.

Din cele 876 de specii de plante considerate utile, aproape toate au fost folosite într-o formă sau alta în medicina populară. În practicile magice, ca de altfel la toate popoarele, plantelor le-a revenit un rol important. Credinţele şi practicile legate de plantele cultivate şi spontane constituie capitole de un deosebit interes în istoria religiilor. Astfel lumea vegetală a dominat nu numai cultura materiala populară, ci şi cultura spirituală.

Năvălirea diverselor popoare nomade va influenţa dezvoltarea artei grădinilor, care a înflorit doar acolo unde s-au dezvoltat aşezări temeinice şi prospere sub aspect material.

Tranzitul numeroaselor popoare, comerţul şi navigaţia au prilejuit o îmbogăţire a sortimentului de seminţe de plante, flori şi specii lemnoase care au fost cultivate în preajma locuinţelor, curţilor şi mănăstirilor. În cadrul cetăţilor erau mici grădini interioare cu scop utilitar, dar şi estetic.

Plantele erau cultivate în straturi de formă geometrică, în ghivece la ferestre şi balcoane, în vase 24

de piatră pe lângă fântâni şi eleştee. Începând cu sec. al XVI-lea apar preocupări privind protecţia grădinilor (un document emis în Transilvania, în 1522, prevede sancţiuni în vederea protecţiei grădinilor). Patrimoniul plantelor se conservă nu doar în rezervaţii, dar şi în grădinile utilitare. Aceste grădini utilitare sunt cele care găzduiesc plantele de leac, condimentare, aromatice, tinctoriale şi melifere, cu tot mai multă preocupare pentru estetic, funcţie de viziunea fiecărui proprietar. Decorative sau nu, amenajările aveau scopuri practice clare. Plantele nu erau cultivate atât pentru aspectul lor, cât pentru ceea ce puteau oferi într-o gospodărie. La fel se întâmpla din curţile oamenilor de rând până în curţile conducătorilor. Chiar dacă grădinile acestora din urmă erau mai bine întreţinute şi aveau stiluri de amenajare împrumutate din cele ale lumii cutreierate de călătorii ajunşi aici – fiecare plantă avea proprietăţi - altele decât cele estetice, pentru care era cultivată.

Urmează apoi un oarecare avânt în adoptarea unor stiluri cunoscute de arhitectură peisagistă europeană, între sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea, după care arhitectura spaţiilor verzi devine prioritară şi în România.

La noi în ţară, grădinile botanice sunt cele care găzduiesc zone de acces public cultivate cu plante utile, ca: medicinale, aromatice, condimentare, tinctoriale şi melifere în scop didactic.

Exemple în acest sens ar fi cele din: Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi, Sălaj (Grădina Botanică Jibou), Tulcea. Sectoarele dedicate acestor categorii de plante sunt tratate diferit: unele ca floră spontană sau endemică, altele ca plante utile, iar unele sub tematica de “grădină romană” – adresându-se plantelor aduse de către coloniştii romani în Dacia şi care erau de uz medicinal, aromatic sau condimentar.

- Grădina Botanică din Bucureşti aflată sub conducerea prof. Dimitrie Brândza se mută în 1884 pe Dealul Cotroceni, în dreapta mănăstirii, unde se află şi azi. Amenajarea ei a fost făcută sub îndrumarea savantului Dimitrie Brândza, pe baza proiectului întocmit de celebrul Leonhard Fuchs din Bruxelles. Grădina se întinde pe 17 ha şi cuprinde 10.000 de plante de întregul Glob incluzând şi specii utile spontane din România.

- Grădina Botanică din Cluj (actuală) este destul de tânără, deşi in oraş a existat, din anul 1872, o mică grădină cu aceeaşi destinaţie. Flora spontană este expusă pe regiuni. Important este şi sectorul de plante mediteraneene care amintesc de plantele aduse la noi de romani (cimişir, mirt, leandru, salvie, laur). Aceasta grădina dispune de un sector reprezentativ de plante medicinale şi aromatice.

- Grădina Botanică din Craiova (actuală) a luat fiinţă după 1960 şi are o suprafaţă de 15 ha. Grădina este amplasată în apropierea Universităţii de Ştiinţe Agricole. În interiorul ei este amenajată un interesant sector sistematic, care pune în valoare flora spontană din România, dar mai ales aceea cu valoare specific locală.

- Grădina Botanică din Iaşi este amplasată astăzi pe ambii versanţi ai văii Podgoria Copou. Este organizată pe o suprafaţă de 100 ha, pe baza unui plan de amenajare elaborat în 1964, cu ocazia sărbătoririi Centenarului Universităţii, de arh. Ştefan Pavel, completat în 1976 de arh. Vserlad Carmazinu-Cocovschi. Aceasta dispune de un complex de sere (3000 m 2), sectorul ornamental, taxonomic, biologic, plante utile, rozarium, sector didactic – experimental, dendrologic, flora Globului şi a României, precum şi sectorul plantelor “memoriale”.

- Grădina Botanică din Jibou, jud. Sălaj, înfiinţată prin strădania prof. Vasile Fati, în 1968. Activitatea de organizare a început cu un parc mai vechi, amenajat în jurul castelului în anii 1785 în stil neoclasic prin refacerea şi extinderea lui cu noi plante lemnoase şi ornamentale.

Dispune de o grădină utilitară, amenajată în scop didactic.

- Grădina Botanică din Tulcea a fost dată în folosinţă în anul 1983, în zona Bindea pe o suprafaţă de 12 ha. Astăzi grădina se află pe teritoriul S.C. Silvodelta S.A. Grădina dispune de specii autohtone şi exotice, rozarium, dendrarium, colecţii, specii de stâncărie şi plante medicinale.

- Parcul Botanic din Timişoara are la bază iniţiativa Societătii de Ştiinţe Naturale din anul 1877, care s-a materializat în 1941 pe terasele Begăi şi pe jumatate din mai vechiul Parc al Copiilor. De la data la care a fost dată în folosinţă a parcurs multe etape de declin şi reveniri.

25

Această grădină a fost renumită până la sfârşitul decadei a III-a a sec. XX, când aici se produceau 500.000 de trandafiri din cca. 2000 de varietăţi prin strădania familiei Ion Săbăteanu şi a horticultorului M. Demetrovici. Deşi au existat mai multe proiecte de amenajare şi propuneri, niciodată nu a fost amenajată o zonă sistematică anume a plantelor medicinale şi aromatice.

După anul 1980, în urma unor hotărâri luate în necunoştinţă de cauză şi a sistării fondurilor de către conducerea de atunci a municipiului şi judeţului şi odată cu desfinţarea Facultăţii de Ştiinţe Naturale – în grija căreia fusese încredinţată – parcul a fost abandonat. După această dată, numeroase specii proaspăt plantate s-au uscat sau au dispărut, împrejmuirea s-a deteriorat şi unele zone au devenit locuri de depozitare a gunoaielor. Mai târziu, în urma unor dispoziţii aberante, parterul central destinat sectorului sistematic a fost cultivat cu plante medicinale. Asta în condiţiile în care parcul rămâne de acces public, dar etichetat ca fiind “un parc obişnuit” şi dat în grija serviciului de spaţii verzi. Aceste plante medicinale urmau să rentabilizeze un spaţiu considerat la acea vreme, probabil, nu suficient de util populaţiei, intenţionându-se recoltarea şi comercializarea plantelor. Sectorul sistematic, caracteristic oricărei grădini botanice, dispare odată cu caracterul ilustrativ-didactic al grădinii. Sectorul de plante medicinale, care îl inlocuieşte, nu are scopuri decorative si educative, ci mai degrabă economice.

La 5 martie, 1986, este aprobată o nouă schiţă de proiect elaborată de consiliul ştiintific, condus de prof. Ioan Coste. Această nouă schiţă de proiect prevedea, printre altele, crearea sectorului de plante medicinale pe o suprafaţă de 0,25 ha, aceasta după desfinţarea sectorului economic - considerat dificil de întreţinut în parametrii optimi de productivitate în cadrul unei grădini botanice. În anii 1987-1989 grădina a funcţionat în condiţii de normalitate şi obiectivele prevăzute în proiect s-au finalizat.

Perioada confuză care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, ce au dus la înlăturarea dictaturii comuniste au marcat din nefericire, o nouă perioadă de declin a proaspetei grădini botanice timişorene. După anul 1992, personalul grădinii a fost dispersat, schimburile internaţionale au fost sistate cu toate că mult timp, grădinile botanice din lume credeau în existenţa uneia şi în Timişoara, trimiţând cataloage de schimb. Colecţia de specii ierboase a fost practic distrusă, astfel că în prezent Parcul botanic este constituit în majoritate din specii lemnoase şi câteva specii ierboase anuale, plantate în rabate decorative la intrare.

1.3. Plantele folosite în medicina populară Plantelor le revine un rol preponderent în medicina populară în primul rând datorită accesibilităţii şi tradiţiilor lor. Medicina populară este totalitatea procedeelor cunoscute şi folosite în popor în vederea lecuirii. Deosebirea dintre medicina populară şi cea cultă (doctă, ştiinţifică sau academică) se face numai după apariţia profesiilor de medic şi de farmacist. Timp îndelungat medicii s-au bazat şi ei pe cunoştinţe empirice, îmbogăţite treptat prin experienţa personală transmisă generaţiilor viitoare prin documente scrise. În tratatele de plante de leac ale botaniştilor şi medicilor botanişti din perioada Renaşterii şi până în secolul al XVIII-lea, între care îi cităm pe celebrii autori: Bock, Fuchs, Matthiolus, Cordus, Tabernaemontanus, Clusius, Bauhin, apar de obicei atât datele cunoscute din medicina populară, cât şi cele rezultate din observaţiile făcute de medici.

Medicina populară (medicina tradiţională, folclorul medical) este foarte bogată în date privind plantele de leac. Avem de-a face cu un amestec de cunoştiinţe străvechi, rezultate din observaţiile poporului, cu date provenite din izvoare culte. Datele cele mai valoroase ale folclorului nostru medical sunt cele empirice care se bazează pe cunoaşterea plantelor şi a proprietăţilor lor tămăduitoare dintr-o experienţă acumulată în decurs de secole sau milenii.

Trăinicia unor asemenea se explică prin eficacitatea remediilor folosite. Cu puţine excepţii se menţin şi se propagă numai acele leacuri empirice cu care s-au obţinut rezultate bune.

Medicina populară românească este deosebit de bogată în elemente originale, inedite. Pe lângă multe specii cunoscute şi în alte părţi ale Europei, folclorul nostru medical cuprinde specii 26

care nu sunt folosite decât la noi în ţară, de multe ori numai în unele regiuni sau localităţi. În funcţie de relaţiile lor cu terapeutica oficială, plantele cunoscute în medicina populară din ţara noastră pot fi grupate după cum urmează: Plante întrebuinţate în acelaşi scop ca şi în medicina stiinţifică.

Este vorba: fie de remedii vechi care s-au menţinut şi în terapeutica oficială, fie de o influenţă inversă a medicinii docte asupra celei empirice. Exemple: Equisetum arvense, Juniperus communis, Hyhericum perforatum, Sambucus nigra.

Plante medicinale străvechi sau vechi care nu se mai întrebuinţează în terapeutica stiinţifică de azi, dar care s-au păstrat în tezaurul etnobotanic şi indică, odată în plus, caracterul conservator al medicinei populare. Exemple: Parnassia palustris, Veronica beccabunga, Artemisia abrotanum.

Plante medicinale folosite şi în terapeutică, dar în alte scopuri decât în medicina populară. De pildă seminţele de Aesculus hippocastanum se folosesc de localnici prin unele părţi ale ţării pentru băi de reumatism; ele servesc însă la obţinerea pe scară industrială de medicamente venotonice.

Plante înrudite cu cele folosite oficinal. În medicina nostră populară se utilizează spre exemplu diferite specii Inula şi nu numai Inula helenium, diferite specii de Verbascum sau de Gentiana în loc de cele oficiale în Farmacopeea Română.

Cele mai interesante şi mai valoroase sunt întrebuinţările care prezintă caracter etnobotanic specific, fiind caracteristice medicinii populare româneşti. Exemple semnificative de plante a căror acţiune a putut fi confirmată prin investigaţii experimentale sunt: Hibiscus trionum - folosit empiric ca diuretic; Philadelphus coronarius - deosebit de activ în leucoree; Heliathenum nummularium - antitusiv bogat în substanţe mucilaginoase; diferite specii de Centaurea, Lysimachia numularia - cu spectru antibiotic bine definit; Achillea critmifolia antihelmintic în ascaridoză. În medicina populară se folosesc şi plante toxice, puternic active. De obicei se cunoaşte efectul lor tare asupra organismului şi se respectă anumite doze maxime stabilite empiric (este cazul tuberculilor de Corydalis cava, al frunzelor de Robinia pseudoacacia). Utilizarea de remedii otrăvitoare cum ar fi seminţele de Ricinus communis, capsulele de Papaver somniferum, seminţele de Hyoscyamus niger prezintă întodeauna un pericol de intoxicaţie. În zilele noastre medicina populară reprezintă nu atât o valoare în sine, ci o sursă de inspiraţie pentru cercetări experimentale. Leacul sau remediul popular care a supravieţuit până azi poate deveni medicament. Condiţia este să se cunoască principiile active, mecanismul lor de acţiune, eventuala lor toxicitate, doza terapeutică, indicaţiile şi contraindicaţiile, iar tratamentul, bazat pe diagnostic, să fie prescris de medic.

Deşi speciile utilizate de poporul nostru şi păstrate în zestrea tradiţiei populare, însumează peste 850 de specii, în Farmacopeea română sunt indicate doar 200 de specii cu efecte terapeutice.

27

2. Elemente de ecologie în cultivarea ornamentală a plantelor medicinale şi aromatice 2.1. Factorii ecologici abiotici şi zonarea plantelor medicinale şi aromatice în România Plantele au cerinţe specifice faţa de factorii climatici (temperatură, umiditate, lumină etc.) pe tot parcursul vegetaţiei. La plantele medicinale şi aromatice condiţiile climatice sunt foarte importante în stabilirea momentului recoltării din punctul de vedere al conţinutului în principii active.

2.1.1. Temperatura. Cerinţele pentru temperatura solului şi a aerului depind de specie şi de faza de vegetaţie. Ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora, reacţiile chimice şi procesele fiziologice din plante (creşterea şi dezvoltarea sunt dependente de regimul termic). De exemplu, pentru germinare temperatura solului trebuie să fie de 12-15° C la Datura innoxia, de 10-12 °C la Papaver somniferum, de 8-10 °C la Digitalis lanata, 6-8 °C la Foeniculum vulgare şi de 4-6 °C la Coriandrum sativum. Germinaţia se va desfăşura şi temperaturi mai scăzute, dar pe o durată mai mare de timp. Indicele de evaluare a necesarului de căldura este constanta termică sau suma de grade, suma temperaturilor zilnice de peste 5 °C, pe întreaga perioadă de vegetaţie (sau pentru o anumită perioadă de vegetaţie). Suma de grade determinată pe întreaga perioadă de vegetaţie la Coriandrum sativum a fost de 1889 °C, la Pimpinella anisum de 2126 °C, la Sinapis alba de 2078 °C. Plantele pretind pentru fiecare etapă de creştere şi dezvoltare o anumită temperatură (minimă, optimă) pentru desfăşurarea proceselor fiziologice. Spre exemplu, Papaver somniferum preferă temperaturi moderate în faza de butonizare şi ceva mai ridicate între înflorire şi maturizare. La această specie se acumulează mai multă morfină şi papaverină în zonele mai calde, iar în zonele mai reci este favorizată sinteza cofeinei. La plantele bianuale şi perene trebuie să se cunoască rezistenţa la iernare. La toate plantele, anuale, bianuale şi perene se impune cunoaşterea rezistenţei la gerurile târzii de primăvară şi la cele timpurii din toamnă. Reglarea regimului termic se face prin cultivarea plantelor în zonele cele mai potrivite, folosirea expoziţiilor celor mai favorabile, stabilirea densităţii şi distanţei dintre rânduri, orientarea rândurilor la semanat, combaterea buruienilor, lucrările solului etc.

2.1.2. Umiditatea. Ritmul germinaţiei seminţelor, apoi a creşterii şi dezvoltării plantelor, este dependent de umiditatea solului. Aceasta este condiţionată de regimul de precipitaţii si de aportul freatic. În cursul perioadei de vegetaţie, consumul de apa al plantelor este variabil.

Perioadele când lipsa apei influenţează în mai mare măsură evoluţia plantelor sunt fazele critice care coincid obişnuit cu cresterea intensivă. La plantele medicinale şi aromatice cu seminţe mici, sunt foarte importante ploile mici şi dese, până la răsărire şi în primele faze de creştere. Plantele medicinale şi aromatice se diferenţiază mult în cee ce priveşte cerinţele faţă de acest factor. Sunt plante care rezistă în condiţii de umiditate mai redusă, cum ar fi: Lavandula angustifolia, Coriandrum sativum, Salvia sclarea, Artemisia absinthium, altele însă nu se pot cultiva neirigate decât în zone cu precipitaţii mai bogate: Carum carvi, Valeriana officinalis, Vinca minor, Rheum sp.

2.1.3. Lumina. Este factorul determinant al fotosintezei, al creşterii şi dezvoltării, precum şi al acumulării principiilor active. Sunt plante medicinale şi aromatice care pretind condiţii ridicate de iluminare (lumină directă), cum sunt cele producatoare de uleiuri volatile, iar altele care suportă sau pretind condiţii de semiumbră: Vinca minor, Chelidonium majus.

28

2.1.4. Vântul. Este considerat în general unfactor nefavorabil, deoarece în zone secetoase reduce umiditatea solului, măreşte coeficientul de transpiraţie şi în general reduce rezistenţa la cădere a plantelor. Calitatea materiei prime este influenţată de vânt. În zonele călduroase vântul reduce conţinutul în ulei volatil al plantelor. La cele plantele toxice, intensificarea transpiraţie duce la deplasarea mai rapidă a alcaloizilor din sevă, din rădăcini spre organele aeriene. Astfel în zilele calde si cu vânt creşte conţinutul de alcaloizi în frunze.

2.1.5. Solul. Însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului influenţează puternic capacitatea de producţie a plantelor medicinale şi aromatice. Textura, structura, pH-ul şi gradul de aprovizionare cu elemente nutritive, precum şi expoziţia terenului, condiţionează amplasarea culturii acestor plante. Solurile nisipoase sunt valorificate de plante ca: Glycyrrhiza glabra, Saponaria officinalis, Gypsophilla paniculata etc. În general plantele care formeaza stoloni şi au sistem radicular bine dezvoltat, pretind soluri cu textură uşoară spre mijlocie, bine drenate şi aerate. Aici se încadrează speciile de la care se recoltează organele subterane, ca: Valeriana officinalis, Angelica archangelica, Rheum sp. Sunt şi plante care au rizom, cum este obligeana (Acorus calamus), care pretinde terenuri băltite (cu inundări periodice. Unele plante cresc bine doar pe soluri bogate în azot (nitrofile), iar altele cresc bine doar pe soluri bogate în calciu (calcifile).

2.1.6. Zonarea. Pe baza cerinţelor plantelor medicinale şi aromatice faţă de factorii climatici şi sol, se stabilesc zonele favorabile pentru cantitate şi calitatea producţiei. Având in vedere că în ţara noastră condiţiile ecologice sunt foarte diverse, existând zone de cultura din stepă până în zona premontană, plantele medicinale şi aromatice se pot cultiva în locuri unde găsesc condiţiile cele mai favorabile de cultură. Fapt posibil, deoarece aceste plante se cultivă pe suprafeţe mici. Pentru ţara noastră s-au delimitat două zone mari de cultivare (care cuprind la rândul lor diferite subzone), având în vedere principalii factori de vegetaţie: - Zona umedă si răcoroasă, cu regimul pluviometric de 600-750 mm anual şi temperaturi medii anuale de 7,5-8,5 °C, cuprinzând regiunile subcarpatice, depresiunile intramontane etc.; - Zona uscată şi călduroasă, cu precipitaţii între 475-600 mm anual şi temperaturi medii anuale între 10-11 °C, cuprinzând Câmpia Bărăganului, Burnazului, Olteniei, Timişului, Moldovei şi Podişul Dobrogei.

2.2. Interacţiunile biotice ale plantelor medicinale şi aromatice în cultură Ideea că plantele – în special cele aromatice – prin conţinutul de uleiuri volatile, au un anumit efect asupra celorlalte plante din grădină poate fi la fel de veche ca şi grădinăritul însuşi.

De-a lungul timpului, grădinarii au aflat că, funcţie de locul din grădină în care sunt plantate, plantele medicinale şi aromaticele pot face orice: de la a ţine la distanţă omizile enervante şi a proteja şi îmbunătăţi aroma unor plante vecine, până la a cauza altora usucarea, aparent fără nici un motiv.

Astăzi cercetătorii nu doar iau în considerare aceste idei, dar îşi conduc experimente funcţie de ele, căutând răspunsul unor vechi întrebări ale grădinarilor: ”De ce se ofileşte o plantă într-o locaţie şi se dezvoltă repede într-o alta, unde apa lumina şi solul sunt la fel ?”, “Poate o plantă vecină să influenţeze de fapt creşterea acesteia şi să atragă anume insecte ?” - aceste subiecte sunt de interes special mai ales pentru alcătuirea unei grădini constituite din plante medicinale şi aromatice. Comform cercetărilor unele plante trebuie protejate de asocierea cu alte genuri, iar altele, dimpotrivă favorizate în această direcţie. Plantele considerate benefice, ar trebui cultivate intenţionat şi de către grădinarii obişnuiţi, pentru a creşte printre pomi, legumele şi florile cărora le vor sprijini dezvoltarea. Până acum, experimentele au stabilit nişte principii de urmat în alcătuirea asocierilor de plante. Mai multe cercetări sunt de acord că grădinile cultivate 29

cu mai multe genuri de plante – pot fi mai sănătoase decât cele cu culturi singulare exclusive, din cel putin două motive: - diferenţele de înflorire şi fructificare determină o competiţie mai redusă pentru nutrienţi şi umiditate; - amestecul de mirosuri, culori şi texturi dintr-o cultură foarte diversificată, pare să încurce dăunătorii, astfel încât acestora le devine mai dificilă găsirea hranei favorite.

Aceste experimente controlate mai arată că unele grădini obişnuite de plante medicinale şi aromatice şi legume influenţează într-adevăr sănătatea şi dezvoltarea vecinilor lor. Cât de multe plante exercită această putere şi până unde se extinde aceasta, mai rămâne de descoperit.

Astfel s-a stabilit că sunt şase tipuri de influenţe exercitate de plante asupra plantelor în aceeaşi cultură: - prin îmbunătăţirea sănătăţii şi aromei plantelor vecine; - prin influenţa nefavorabilă exercitată asupra creşterii şi dezvoltării plantelor vecine; - prin respingerea dăunătorilor (plantele din categoria celor insectifuge); - prin eliminarea dăunătorilor; - prin atragerea prădătorilor incluşi sistemelor ecologice de protecţie fitosanitară integrată (a insectelor benefice prin faptul că se hrănesc cu dăunătorii) – sprijinind hiperparazitismul; - prin atragerea polenizatorilor, sprijinind astfel relaţiile forice ale plantelor vecine.

Plante medicinale şi aromatice obişnuite se încadrează în fiecare aceste categorii - care vor fi tratate în paragrafele următoare: 2.2.1. Plante medicinale şi aromatice care favorizează plantele vecine specia medicinală sau aromatică recomandată anason

coriandru

specia medicinală sau aromatică recomandată leuştean, hrean

fasole

busuioc

piper şi roşii

crăiţe

cartofi, trandafiri, roşii

asmăţui, roiniţă limba mielului

roşie fasole, căpşuni, roşii

mentă muştar

muşeţel

castravete, ceapa şi majoritatea ierboaselor cultivate ridiche morcov, strugure, trandafir, roşii lăptuci

ceapă

varza şi roşie fasole, struguri şi pomi fructiferi fasole

asmăţui ceapă crizanteme

plantele pe care le favorizează

rozmarin virnanţ (ruta de grădină) salvie

fasole smochin

fasole şi ceapă mure, zmeură, trandafiri majoritatea legumelor vinete, cartofi, roşii

coriandru păpădie urzica moartă, ridiche mărar usturoi

anason pomi fructiferi cartof

praz calapăr (vetrice)

varză, ceapă, lăptuca trandafir

tarhon cimbru

isop

varză, struguri

coada şoricelului

nemţişor

fasole şi varză

30

plantele pe care le favorizează

varză, morcov, căpşuni, roşii, măghiran

majoritatea plantelor medicinale şi aromatice

Intercultura reprezintă practica de cultură a două sau mai multe specii de plante în acelaşi timp, în acelaşi câmp sau strat de grădină. Culturile pot fi interplantate între rânduri sau în rânduri alternative, blocuri, cercuri sau chiar plantări alternative care nu au un tipar geometric.

Grădinarii au pretins întotdeauna că anumite legume şi fructe par să aibă gust mai bun dacă sunt crescute în vecinătatea unei anumite plante. Adesea aceste afirmaţii par să aibă o asociere culinară. Se spune că orice planta condimentară, ce sporeşte gustul unei legume în gătit, are acelaşi efect atunci când aceasta este plantată împreună cu leguma respectivă. Astfel busuiocul şi oregano pun în valoare roşiile, mărarul ajută varza, asmăţuiul poate fi un bun companion pentru ridiche. În aceeaşi idee de plantă favorizantă pentru o altă plantă, dar din punctul de vedere al unei grădini nu atât practice, cât ornamentale, se pare că trandafirii se asortează până şi estetic cu ceapa decorativă (Allium schoenoprasum).

Plantele medicinale şi aromaticele pot proteja recoltele învecinate chiar de uscarea totală.

O plantă care necesită puţini nutrienţi sau apă şi care fixează azotul în sol, cu siguranţă va fi o companie mai bună decât o plantă care are necesităţi foarte mari, demonstrând o relaţie trofică de comensalism. De aceea se recomandă, de exemplu, plantarea muştarului lângă fasole.

O reacţie chimică poate avea loc chiar între plante. Păpădia a fost mereu o prezenţă nelipsită în livadă şi considerată un bun companion al pomilor şi în grădina de legume. În prezent se cunoaşte faptul că păpădia nu doar atrage insectele polenizatoare, dar emană etilenă, un gaz care încurajează formarea fructelor şi coacerea acestora. Rămâne de demonstrat dacă un măr înconjurat de păpădii va produce mai multe mere decât unul înconjurat de trifoi.

2.2.2. Plante medicinale şi aromatice care defavorizează plantele vecine plante medicinale şi aromatice nerecomandate anason ceapa crizantemă coriandru mărar fenicol usturoi

plantele pe care le defavorizează morcov fasole, mazăre lăptuci fenicol morcov, roşie fasole, piper fasole, mazăre

plante medicinale şi aromatice nerecomandate nemţişor muştar ceapă virnanţ salvie măr pelin

plantele pe care le defavorizează sfeclă gulie fasole, mazăre, salvie busuioc, varză, salvie ceapă măr, păr, gutui majoritarea legumelor

Multe plante, de la mărunte plante ierbacee medicinale, aromatice şi condimentare la arbori, au fost trecute pe listele negre ca fiind companii periculoase pentru speciile comune din grădini. Există numeroase interdicţii privind asocierile de plante: iarba dăunează dezvoltării arborilor, salvia nu se împacă bine cu ceapa, există o documentată adversitate naturală între varză şi struguri.

Oamenii de ştiinţă au demonstrat că unele plante practică un război chimic împotriva unora dintre vecinii lor, chiar şi florile tăiate, de exemplu: garoafa grăbeşte moartea trandafirului (de fapt nici nu arată bine în acelaşi buchet), la fel ca asocierea dintre narcise şi lalele. Acestea reuşesc acest lucru prin eliminarea fitotoxinelor, care inhibă creşterea sau dezvoltarea altor plante. Spre exemplu nucul elimină o fitotoxină denumită juglonă care împiedică creşterea multor plante în umbra sa, printre care: majoritatea legumelor, azaleea, rododendronul, murul, liliacul, bujorul şi mărul.

Fenomenul este numit alelopatie, o mare parte din cercetarea plantelor fiind dedicată acestui fenomen. Alelopatie fiind procesul prin care o plantă elimină substanţe chimice sau fitotoxine, care inhibă creşterea sau dezvoltarea unor alte plante din jur.

31

Mai există un proces derivat din acesta şi reprezentând tot o relaţie de concurenţa trofică denumit autoalelopatie, definită ca: procesul prin care o plantă produce fitotoxine, care inhibă creşterea membrilor aceleiaşi specii. Astfel rădăcinile unui măr pot elimina substanţe care ar vătăma alte sămânţoase care cresc în apropiere, inclusiv alţi meri.

S-a demonstrat că fitotoxinele eliminate de majoritatea speciilor, au un spectru de acţiune specific, afectând doar anumite specii. Adesea acestea sunt prezente în cantităţi atât de mici încât efectul lor asupra altor plante sau organisme este abia observabil. Mai mult decât atât, aceste toxine trebuie să călătorească prin sol sau aer, să atingă planta ţintă şi să fie absorbite, toate acestea fără pierderea în intensitatate a toxinei. În plus, fitotoxinele se evaporă sau se filtrează, pierzându-se sau alte substanţe chimice le neutralizează înainte să îşi atingă ţinta. Planta care ar trebui să ofere un motiv de îngrijorare cultivatorilor, practicanţi amatori ai metodelor de protecţie ecologică, ar fi pelinul, cu un conţinut mare de substanţe toxice, folosit încă uneori în scopuri culinare.

Dintre plantele studiate în interculturi în scopul demonstrarii alelopatiei, se pot menţiona: crăiţele împotriva fasolei, unele crizanteme împotriva lăptucilor şi pelinul împotriva mazărei şi a fasolei. În mod clar experimentele nu au dovedit încă totul. Atunci când o plantă nu se dezvoltă normal în grădină şi explicaţiile uzuale nu par să funcţioneze, trebuie luat în considerare şi ceea ce creşte în jurul acesteia, pentru că plantele medicinale şi aromatice, florile sau copacii din vecinătate pot fi vinovate.

2.2.3.Plante medicinale şi aromatice insectifuge dăunătorul respins furnicile afidele gândacul sparanghelului fluturele verzei musca minieră a verzei viermele verzei musca morcovului molia mărului gândacul de Colorado al cartofului urechelniţa porumbului gândacul castravetelui puricele viermele verzei gândacul japonez puricele frunzelor gândacul fasolii mexicane şoarecele cârtiţa viermele piersicii iepure limax şi melc căpuşa gândacul de dovleac viermele dovleacului şi viţei de vie 32

planta insectifugă recomandată izma, izma creaţă, pelinul majoritatea plante medicinale şi aromatice, inclusiv cătuşnică, arpagic, nemţişor, crăiţe, muştar, călţunaş, izmă, iarbă creată busuioc, pătrunjel şi roşii pelin mărar, eucalipt, usturoi, isop, mentă, călţunaş, ceapă, salvie, pelin, iarbă creată, cimbru, pelin usturoi, crăiţe, ridiche, salvie, pelin praz, lăptuci, ceapă, rozmarin, salvie, tutun, pelin usturoi, pelin cătuşnică, coriandru, eucalipt, călţunaş, ceapă şi calapăr cosmos, muşcata şi crăiţe cătuşnică, crăiţe, călţunaş, ridiche, virnanţ cătuşnică, mentă, virnanţ, iarbă creată, pelin, calapăr, tutun, pelin mărar, usturoi, muşcată, isop, mentă, călţunaş, ceapă, salvie, pelin, calapăr, cimbru cătuşnică, arpagic, usturoi, cimbru muşcată, petunie gălbenele, rozmarin, cimbru pelin fasole, ricin, narcise usturoi usturoi, crăiţe, ceapă usturoi, rozmarin coriandru cătuşnică, călţunaş, mentă, petunie, ridiche, iarbă creaţă, busuioc ridiche

viermele tomatelor musculiţa albă de seră

mărar, limba-mielului, busuioc călţunaşi, mentă, cimbru, pelin

Poate majoritatea insectelor se bazează pe gust şi miros pentru a-şi găsi hrana. Pentru a găsi planta potrivită, spre exemplu puricii plantelor şi molia verzei au nevoie să „miroasă varza”, de aceea se poate pulveriza planta cu extract de salvie sau cimbru şi aceşti dăunători par să fie dezorientaţi. Ca rezultat, molia verzei va lasă câteva ouă în zona de atac, dar nu mai rămâne pe varză pentru a se hrăni. Mulţi cultivatori pretind că intercultivarea verzei cu cimbru sau salvie are acelaşi efect. În mediul rural se mai obişnuieşte plantarea busuiocului în vecinătatea fasolei şi ca rezultat rar vor apărea puricii sau vor fi în număr mic; usturoiul plantat în apropierea trandafirilor are ca rezultat doar apariţia câtorva afide; pătrunjelul lângă sparanghel – rar apar câţiva gândaci. Pelinul se plantează din loc în loc pentru a respinge melcii.

Există prea puţină documentaţie ştiinţifică despre materia în cauză, luând în calcul numărul de afirmaţii făcute. În studiile realizate asupra plantelor specific aromatice, au apărut mai multe situaţii contradictorii: companionii nu au avut absolut nici un efect asupra dăunătorilor sau au redus numărul de dăunători, dar nu suficient pentru a reduce realmente dauna sau chiar au reprezentat o atracţie exact pentru acei dăunători, pe care se presupunea că îi vor descuraja ! Din aceste motive domeniul rămâne deschis cercetarilor ştiinţifice viitoare. Totuşi multe plante medicinale şi aromatice s-au comportat bine, demonstrând calităţi ştiinţific certificate, ca plante insectifuge: călţunaşul împotriva fluturilor albi; pelinul împotriva fluturilor verzei; tutunul împotriva puricilor; cătuşnica, coriandrul şi calapărul împotriva gândacilor de Colorado; cătuşnica şi călţunaşul împotriva omizilor piersicii; cătuşnica şi calapărul împotriva gândacilor dovleacului şi crăiţele împotriva unor nematode, puricilor fasolei mexicane şi posibil împotriva gândacilor de Colorado. Efectul gălbenelelor asupra nematozilor rădăcinilor este cunoscut, conduraşii mai alungă şi păduchii, iar uleiurile eterice ale fenicolului, mărarului şi busuiocului ţin la distanţă musculiţele de varză, cele ale morcovilor şi alţi dăunători.

Din cauza mirosului puternic şi aparenţa de indiferenţă din partea atacului insectelor, plantele medicinale şi aromatice sunt folosite de mult ca insectifuge. O plantă pe care dăunătorii nu o atacă poate fi transformată în praf sau soluţie pulverizabilă, ce va fi aplicat pe plantele valoroase, dar susceptibile de atacul insectelor. Persanii cunoşteau puterile ucigaşe ale pyrethrum-lui conţinut în mai multe specii de crizantemă (Chrysanthemum coccineum, C. cinnerarifolium). Indienii americani au fost printre primii care au înventat insectifugele pe bază de nicotină din frunzele de tutun. Alte insectifuge cu arie largă de utilizare înclud „praful de sabadilla”, „ryania” sau „pudra de ryania” şi "rumeguşul de quassia”. Toate aceste substanţe derivate din plante sunt otrăvuri şi au efecte dăunătoare asupra mediului. Spre exemplu, nu sunt întotdeauna prea selective cu insectele pe care le distrug – prădătorii pot muri de asemenea o dată cu dăunătorii vizaţi, astfel că: pulverizatoarele cu nicotină, prafurile sau chiar fumul omoară aproape orice însectă în calea sa şi odată cu omizile, afidele, tripşii şi mulţi alţi gândaci. Deci mult mai sigure decât aceste otrăvuri, sunt plantele care menţin insectele la distanţă.

Majoritatea plantelor conţin atât substanţe chimice repulsive pentru insecte, cât şi substanţe chimice de atragere a insectelor – care vor trimite semnale pentru a atrage unele insecte şi a ţine altele la distanţă. Un compus conţinut în frunzele de tomate respinge gândacii de Colorado. Şi totuşi, în acelaşi timp, acelaşi sau alt compus atrage viermele tomatelor. Acelaşi ulei de muştar - care atrage tot felul de dăunători ai verzei, poate îmbolnăvi sau chiar distruge muştele, căpuşele şi gândacii fasolei.

Din cauza siguranţei relative a acestor substanţe, cercetările din acest domeniu continuă şi în prezent. Scopul este identificarea oricărei substanţe chimice conţinute în plantele considerate în mod tradiţional insectifuge, ca: pelinul, calapărul, menta, crăiţele, virnanţul, ceapa şi usturoiul. Substanţele chimice extrase din acestea pot fi pulverizate, sau folosite chiar la mulcirea dintre straturi. Succesul metodei depinde de concentraţia compusului natural insectifug şi de viabilitatea sa în timp. Chiar dacă substanţele insectifuge doar maschează mirosul atractiv al recoltei, fără a fi cu adevărat toxice, pot reduce problemele cu dăunătorii. Mai 33

multe experimente oferă rezultate încurajatoare. Pulverizările cu extracte insectifuge din salvie şi cimbru au înlăturat viermii verzei, pulverizarea cu usturoi pare să respingă afidele piersicii.

Seminţele de porumb tratate cu o emulsie de susai gonesc viermii mătăsii porumbului.

Reziduurile rezultate în urma distilării uleiului din mentă sunt eficace împotriva gândacilor de Colorado.

Deci, pentru rezolvarea problemelor create de diverşi dăunători, trebuie căutate acele plante medicinale şi aromatice ce nu sunt afectate de către insectă, şi se poate încerca prepararea unui ceai sau a unei emulsii. Regula generală pare să fie următoarea: cu cât mai puternic este mirosul plantei, cu atât mai mare este succesul insectifugului preparat din aceasta. În grădina privată se poate practica intercultivarea mai multor plante medicinale şi aromatice, cu speranţa că cel puţin una va conţine ceva care va îndepărta dăunătorul. Nu este indicată folosirea substanţele toxice extrase din: degeţel, nemţişor sau tutun pentru speciile sensibile.

2.2.4. Plante care elimină dăunătorii Se specula cu mult timp în urmă că, în timp ce unele plante sunt insectifuge, altele distrug dăunătorii constituindu-se într-o veritabilă momeală, care atrage şi distruge dăunătorii care le vor alege ca hrană. Scrieri din sec.VIII recomandă ridichea (Raphanus sativus) ca fiind “o veritabilă capcană pentru viermele verzei”. Se mai recomanda lumânărica (Verbascum sp.) împotriva plosniţei în livezile de meri, limba mielului (Borago officinalis) ca momeală pentru gândacii dăunători, splinuţele aurii (Solidago virgo-aurea) pentru a proteja castravetele de gândaci şi năsturelul (Nasturtium officinalis) împotriva afidelor. Din păcate nici una din afirmaţiile conţinute în aceste vechi manuscrise nu a putut fi probată ştiinţific, dar încă se mai fac experimente în acest sens pornind de la existenţa fitotoxinelor.

Fitotoxinele sunt substanţe chimice, produse de plante, care sunt dăunătoare altor fiinţe vii. Acestea conferă unor anumite plante protecţie faţă de o gamă de insecte dăunătoare sau alte animale. Aceste fitoxine sunt responsabile de caracteristicile unor plante de a distruge chiar dăunătorii: devenind o sursă de otravă prin hrana oferită, unele dintre aceste toxine sistând chiar capacitatea de înmulţire a unor anumiţi dăunatori.

Plantele mai pot elimina dăunătorii încurajând hiperparazitismul, atrăgând, atât paraziţii dăunătorilor cât şi prădătorii benefici grădinii, în defavoarea dăunătorilor. Paraziţii sunt insecte care, în stadiul larvar, trăiesc în şi se hrănesc cu alte insecte. Ei îşi depun ouăle pe altă insectă şi atunci când larvele eclozează, acestea îşi consumă gazda.

2.2.5. Plante medicinale şi aromatice ce atrag insecte benefice La plantare trebuie avute în vedere aşa-numitele gazde alternative: plantele (sau animalele) pe care se hrănesc insectele, când hrana lor preferată nu este disponibilă. Majoritatea insectelor sunt specializate în dieta lor, dar aproape nici una nu are doar o singură sursă de hrană.

Ideal pentru protecţia ecologică integrată a grădinii, ar fi eliminarea gazdelor alternative pentru dăunători sau menţinerea gazdelelor alternative pentru insectele benefice.

Nu toate insectele din grădini sunt dăunatoare, cele mai multe lucrează pentru a menţine plantele sănătoase. Insectele benefice se împart în trei grupuri de bază: - prădătorii ce vânează şi omoară celelalte insecte; - paraziţii ce îşi depun ouăle pe alte insecte, astfel încât larvele să se poată hrăni cu corpul gazdei; - polenizatorii ce transferă polenul de la florile mascule la cele femele. În grădină nu sunt de obicei suficiente insecte benefice pentru a ţine dăunătorii sub control şi pentru a oferi asigurarea că un număr mare de flori vor face seminţe.

Feromonii sunt substanţe chimice eliberate de insecte şi interpretate ca semnale de alţi indivizi din aceeaşi specie. Feromonii insectelor pot servi în atracţia sexuală, ca alarme sau ca marcatori teritoriali. Unele substanţe chimice emanate de plante mimează aceşti feromoni 34

atrăgând sau respingând insectele.

Ca şi dăunătorii, aceste insecte benefice au locurile lor favorite pentru a-şi depune ouăle şi a se hrăni. Plantele care le aprovizionează pe acestea din urmă (comensalele lor) cu adăpost şi polen sunt numite plante asistente.

Insectele prădătoare sunt acele insecte ce în timpul unui stadiu al creşterii lor atacă, ucid şi mănâncă alte insecte. Prădătorii ajung de la mărimea unei furnici, până la a unor gândaci mari.

Unele, precum călugăriţa pot fi procurate şi eliberate în grădină. Doar dacă plantele asistente sunt potrivite şi există suficiente insecte gazdă, prădătorii vor rămâne, la fel ca şi polenizatorii.

Numeroase plante medicinale şi aromatice sunt plante asistente ideale. Prădătorii tericoli, ca paianjenii şi gândacii, îşi caută adăpost în locuri întunecate, reci şi umede. Plantele dense, târâtoare ca: cimbrul, rozmarinul şi majoritatea speciilor de mentă ar trebui să atragă aceste insecte. Adăpostul este de asemenea important pentru insectele zburătoare, dar acestea necesită în plus nectar şi polen.

Paraziţii ai căror larve consumă omizi, cărăbuşi, afide şi unele ouă de dăunători; par să favorizeze locurile alese pentru depunerea ouălor, ca: ferigile, plantele sempervirescente şi toate tipurile de flori bogate în nectar. Viespile sunt paraziţi care controlează mulţi dăunători de grădină ca: omizile, afidele şi alţi dăunători cu corp moale. Cele mai multe preferă flori mici, cu corole deschise, ca mărarul şi anasonul. Toate umbeliferele găzduiesc cele mai multe dintre viespile parazite, iar susaiul şi cătuşnica ajută de asemenea la susţinerea anumitor specii. În acest scop se vor planta flori compozite (margaretă, muşeţel) şi diverse labiate (menta bună, izma şi cătuşnica) pentru a atrage viespile prădătoare. Plantele asistente trebuie plantate apropiat pentru a le asigura o zonă de adăpost pentru depunerea ouălor.

Mulţi dintre aceşti prădători şi paraziţi servesc o datorie dublă ca polenizatorii de primă clasă. Fără aceştia nu ar fi fructe sau seminţe în grădină. Florile cele mai strălucitoare, pe care noi le preferăm, nu sunt neapărat şi favoritele insectelor. Florile modeste, precum cimbrul, muşeţelul, lămâiţa vor atrage mai multe insecte benefice decât cele mai frumoase garoafe.

Pentru reuşita unei protecţii integrate: - trebuie înconjurate legumele şi florile de grădină cu amestecuri de plante asistente, în special plante medicinale şi aromatice; - trebuie combinate specii perene şi anuale, cu talia înaltă şi cu talia mică; - trebuie selectate varietăţi cu perioada de înflorire diferită, astfel ca florile să înflorească tot timpul: crăiţa , margareta, muşeţelul, calapărul şi iarba moale înfloresc o perioadă lungă şi sunt potrivite ca plante pentru borduri. Cimbrul, lămâiţa, levănţica, isopul, busuiocul, rozmarinul, şovârvul - au de asemenea o înflorirea prelungită. Cele mai multe umbelifere înfloresc din mijlocul verii până vara târziu, dar pătrunjelul şi morcovul de doi ani înfloresc mai devreme, la fel ca şi chimenul şi mărarul. Cruciferele, menta, limba mielului şi lumânărică de asemenea au o înflorire timpurie.

Pentru a încuraja albinele - cei mai buni polenizatori, se vor alege plantele melifere din categoria plantelor medicinale şi aromatice, ca: levănţica subfrutescentă (Lavandula vera), anghinarea bună (Cynara scolymus), anghinarea de grădină (Cynara cardunculus), isopul (Hyssopus officinalis), specii de salvie (Salvia officinalis, S. pratensis, S. nemorosa, S. splendens), roiniţa (Melissa officinalis), nalba de grădină (Althaea rosea), menta bună (Mentha piperita), feniculul (Foeniculum vulgare), mătăciunea denumită şi busuiocul stupului (Dracocephalum moldavica) şi hrişca (Polygonum fagopyrum).

Unele dintre cele mai accesibile insecte benefice sunt buburuzele, care pot consuma anual cantităţi impresionante de purici ai plantelor.

35

3. Bolile şi dăunătorii plantelor medicinale şi aromatice Plantele medicinale şi aromatice nu sunt imune la dăunători şi boli, doar par mai puţin susceptibile de a fi atacate – probabil din cauza concentraţiei ridicate a acestor plante, în uleiuri aromatice şi fitoncide sau a naturii lor mai sălbatice, faţă de celelalte plante ale grădinii. Dar la fel ca legumele şi florile, răsadurile de plante medicinale şi aromatice trebuie protejate de omizi şi viermi, afide, fluturi albi şi paianjeni; melci, limacşi şi mucegaiuri, tăciune şi ofilire care preferă de obicei plantele strâns plantate într-un sol drenat defectuos.

Prevenirea infestării cu boli şi dăunători include curăţarea promptă, menţinerea igienei culturale şi rotaţia culturilor - cu nimic diferit de măsurile impuse de orice tip de cultură.

Plantele tratate chimic împotriva bolilor şi dăunătorilor, au nevoie de o perioadă de timp înaintea consumului. Nerespectarea acestor perioade, în mod repetat, poate conduce la intoxicaţii.

Este de preferat adoptarea unui sistem de protecţie integrată, care presupune găsirea unui echilibru în cadrul micro-ecosistemului reprezentat de grădina din faţa casei sau de un parc public.

36

Tab. 1. 3. Dăunătorii comuni ai plantelor medicinale şi aromatice dăunătorul Numeroase specii de afide (Aphis, Macrosiphum, Myzus sp.)

plante afectate angelica, chimen, asmăţui, leuştean, condurul doamnei, măghiran, pelin, floarea soarelui.

mod de control Acoperirea cu folie, spray săpun insecticid, pământ de diatomee; se introduc prădătorii afidelor în cultură: buburuzele.

pătrunjel

Rotaţia culturilor, menţinerea igienei culturale.

omag

Plantele infestate se distrug imediat; pentru control se folosesc prădatori de omizi: Typhlodromus bellinus şi T. reticulatus

Urechelniţa (Forticula auricularia)

descriere Cu corp moale, insectă în formă de pară, mai mică de 3 mm lungime; poate avea aripi clare sau să fie fără aripi; verde spre albastru negru.

DAUNE: insecta perforează ţesutul plantei şi extrage seva; transmite boli virale; frunzele devin galbene.

Insectă maronie, 5mm lungime cu carapace tare, decolorată, fără picioare, larvă cu capul maro Paianjen microscopic, portocaliu-roz lucitor.

DAUNE: frunzişul prezintă zone roşietice; frunzele sunt contorsionate; florile sunt dungate şi pătate; bobocii florali nu se mai desfac.

Insectă roşie–maronie cu aripi scurte, pieloase şi cleşti pe abdomen; lungă de 2 cm.

angelica

Dăunătorii se adună manual; insecte tachinide (Bigonicheta spinigennis) introduse în cultură.

Omida irisului (Papaipema nebris)

Omidă verde sau violet 2-4 cm lungime; adultul este molie gri cu deschiderea aripilor de 2,5cm.

iris

Cărăbuşul japonez (Popillia japonica)

Gândac metalic strălucitor verde cu aripi de un maro cupru, de lungime aproximativă 1,2 cm., larva este lungă de 2,45 cm., albă.

DAUNE: adultul mănâncă frunze, lăsând doar scheletele de nervuri din frunzele franjurate, la fel şi din flori; larva se hrăneşte cu rădăcini şi tulpini subterane.

busuioc, echinaceea, degeţel

Se scutură viermii manual de pe frunze; Bt (Bacillus thuringiensis); se îndepărtează rizomii infestaţi.

Boala sporilor lăptoşi (Bacillus popiliae); Tiphia popilliavora.

Musca minieră a frunzelor (Liriomyza sp.)

Insectă mică, neagră, de obicei cu dungi galbene, larvă mică galbenă.

DAUNE: larva se hrăneşte în interiorul frunzei, provocând tunele şi pete albe pe frunze.

angelica, leuştean, măghiran, măcriş

Se îndepărtează şi se distrug frunzele afectate înainte ca larva să se matureze; se acoperă plantele cu folie pentru a preveni infestaţiile

Viermele alb (Pseudococcus sp.)

Femelă galbenă fără aripi acoperită cu pudră densă albă; 2mm lungime, masculul este un fluture mic.

DAUNE: se hrăneşte sugând seva, lasă dejecţii

Degeţel, rozmarin

Spray săpun insecticid; curăţirea cu alcool denaturat; se clătesc plantele cu aburi de apă sub presiune; se introduce în cultură distrugătorul

Gărgăriţa morcovului (Listronotus oregonensis) Păianjenul cyclamelor (Noctuidae)

37

Puricele mentei (Longitarsus menthaphagus) Viermele pătrunjelului (Papilio polyxenes asterius)

Nematodul galicol al rădăcinii (Meloidogyne sp.)

Păduchele verde (Coccideae sp.)

Numeroase specii de limax (Limax maximus, Deroceras reticulatum)

Melc

Numeroase specii de acarian roşu (Tetranychus urticae) 38

zaharoase, care atrag alţi dăunători.

Mic, întunecat, oval, ce sare atunci când este deranjat; larvă mică albă.

DAUNE: adulţii rod găuri rotunde în frunze; larvele se hrănesc din rădăcini.

Omidă verde, lungă 5 cm.; este punctată cu galben pe fiecare segment; larva are spatele negru.

DAUNE: se hrăneşte cu frunze de pătrunjel.

menta

viermelui alb: Cryptolaemus montrouzieri.

Se tratează cu var, pământ de diatomee; se plivesc buruienile; se acoperă paturile cu seminţe.

pătrunjel

Culegerea manuală; se tratează cu Bt (Bacillus thuringiensis).

Vierme microscopic, care produce numeroase ouă perlate la locul atacului.

DAUNE: provoacă gale în ţesutul plantelor vătămate, care blochează curgerea apei şi a nutrienţilor spre plantă, conducând la împietrirea, ofilirea şi îngălbenirea plantei; rădăcinile par acoperite de o crustă.

Femelă fără picioare, fără aripi, lungă de 0,5-3 cm., acoperită cu o substanţă cerată sau asemănătoare cu bumbac; masculul poate avea o pereche de aripi.

DAUNE: se hrăneşte prin sugerea sevei; cauzând împietrirea şi cloroza; dejecţiile zaharoase atrag furnicile şi provoacă mucegaiul negru.

Moluscă gri sau gri maro, fără picioare, subţire, lungă de 1-10 cm., cu antene, nocturn.

DAUNE: lasă găuri în frunze şi cauzează daune extensive.

lavandă, pătrunjel

Se adaugă materie organică petnru a încuraja ciupercile concurente; rotaţia culturii; monocultura cu gălbenele.

dafin, mirt, rozmarin

Buburuze introduse în cultură; spray săpun insecticid.

Gri, rozaliu, negru, maro sau pestriţ, cu corp moale subţire şi încolăcit în cochilie, lung de 1-8 cm, cu antene; de cele mai multe ori nocturn.

DAUNE: la fel ca şi limaxul.

Arahnidă microscopică, cu 8 picioare; unii cu 2 pete; verzi, galbeni, maro sau roşii.

DAUNE: se hrăneşte sugznd seva plantelor;

gălbenele

busuioc, gălbenele, salvie, Culegerea manuală; capcane cu bere plasate în măcriş, violete zone umede, care sunt verificate în fiecare dimineaţă.

Culegerea manuală; capcane cu bere; pământ de diatomee; benzi de cupru în jurul marginilor paturilor de pământ ridicate.

angelica, dumbeţ, verbină, Pulverizarea cu apă rece a frunzelor; spray săpun mentă, oregano, rozmarin, cu insecticid, terci de făină, unt şi apă, salvie,cimbru Cryptolaemus mountrouzierii şi Coccinelidae sp.,

Gândacul scuipător (Philaenus leucopthalmus)

Musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum)

frunzele arată pete de împunsături şi cu pliuri, cutate; slăbeşte plantele.

Insectă triunghiulară verde sau maronie, lungă de 1,2-0,8 cm; nimfa este verde înconjurată de mase de bule spumoase.

DAUNE: suge seva plantelor; le cauzează ofilirea şi moartea.

Adult mic, asemănător cu molia, prăfos, cu aripi albe, fără picioare, nimfă galbenă.

DAUNE: nimfa şi adultul sug seva frunzelor, mugurilor şi tulpinilor, slăbind plantele.

salvie

verbina, rozmarin,muşcate

predatori de omizi Phytoseiuluis persimillis şi Amblyseium californicus.

Se îndepărtează masele de bule; se plivesc buruienile din grădină şi zonele înconjurătoare.

Spray săpun insecticid; capcane galbene lipicioase; se introduce în cultură viespea parazită Encarsia formosa; insecticide pe bază de pyrethrum

Tab. 2.3. Bolile frecvente ale plantelor medicinale şi aromatice boala şi agentul patogen Antracoza (Collectotrichum sp.)

Putregaiul moale (Erwinia sp.)

Arsura bacteriană (Pseudomonas solanacearum) Pătarea neagră (Diplocarpon rosae)

Mucegaiul cenuşiu (Botrytis sp.)

Putregaiul inelar (Pellicularia rolfsii)

descriere Pete mici, umede, pe părţile plantei aflate aproape de suprafaţa pământului, care se decolorează şi cad; pete alungite, maronii pe tulpini; ciupercă.

Transformarea ţesuturilor moi în ţesuturi cu aspect apos sau subţiat; lăstarii se ofilesc şi se înnegresc la bază.

Plantele se ofilesc şi mor; nu are loc îngălbenirea; tulpinile se usucă, sistemul vascular se înnegreşte.

Cercuri negre, mai mari de 1,2 cm în diametru pe ambele feţe ale frunzei, cu margini neregulate; ţesutul din jurul petelor devine galben; frunzele cad; ciupercă.

Pete mici, galbene, portocalii sau maro pe frunze, flori, rădăcini sau bulbi, care se împrăştie şi se acoperă cu mucegai gri; băşici tari, negre, pe tulpinile plantelor; ciupercă.

Cute fibroase sau ciuperci albe aproape de baza plantei; crustă roşie sau maronie pe suprafaţa

plante afectate degeţel, mentă, violete iris coriandru, degeţel, condurul doamnei, salvie, muşcate parfumate spânz negru

mod de control Se rotesc plantele o dată la 2 ani; nu se cultivă atunci când plantele sunt ude; se îndepărtează imediat plantele bolnave.

Se îndepărtează imediat plantele vătămate; se evită rănirea plantelor; se menţine aciditatea solului în limita de toleranţă a plantelor.

Se îndepărtează imediat plantele vătămate; se evită rănirea plantelor; se menţine aciditatea solului în limita de toleraţă a plantelor.

Spaţierea plantelor pentru asigurarea unei bune aerisiri; plantele nu trebuiesc cultivate atunci când sunt ude; mulcirea solului; îndepărtarea frunzelor bolnave; udarea plantelor dimineaţa.

rozmarin şi muşcată parfumată

Îndepărtarea florilor moarte şi a frunzelor moarte.

omag, angelică, spânz negru, pătrunjel, violete

Rotirea plantelor la fiecare 3 ani, scoaterea şi arderea plantelor bolnave 39

Încreţirea frunzelor (Ruga verrucosans) Mana foliară (Phytopthora subsp.)

pământului în jurul plantelor; plantele se îngălbenesc şi mor.

Frunzele se cutează şi se rulează; provoacă căderea plantulelor; virus

degeţel

Dezinfectarea solului cu apa fiartă sau instalaţii de vapori; asigurarea de paturi calde, bine drenate.

Plantele se cultivă doar atunci când sunt uscate; se îndepărtează imediat plantele afectate; rotirea culturilor la fiecare 3 ani.

Rotaţia culturilor de plante la fiecare 3 ani; se evită fertilizanţii cu conţinut ridicat în azot; îndepărtarea promptă a plantelor bolnave.

Pete galbene pe suprafaţa superioară a frunzelor; mucegai pufos sau gri-violet pe părţile inferioare; frunzele se veştejesc şi mor; ciupercă.

Pete galbene pe frunze, graduat se brunifică; întreaga plantă este afectată, are loc căderea plantulelor; frunzele cad cu începere de la baza plantei; cloroză; înmuiere; ciupercă.

Pete negre murdare sau dungi pe frunze; frunzele se răsucesc şi se curbează; planta moare eventual; ciuperci

gălbenea, coriandru, dumbăţ, creţuşcă, tarhon, violete omag, coriandru, degeţel, mentă, condurul doamnei, salvie brânduşe de toamnă

Se îndepărtează plantele bolnave imediat; nu se plantează porumb în pământul infestat

Diverse pătări foliare

Pete mici, gri-galbene pe partea superioară a frunzei, care formează o pată albă, înconjurată de o bandă roşie, uneori cade lăsând o gaură; ciupercă.

echinacea, degeţel, dumbăţ, lavandă, condurul doamnei, floarea soarelui, violete

Plantele bolnave se îndepărtează promt; se dezinfectează uneltele de grădină; nu se cultivă plantele ude; trebuie spaţiate larg la plantare; se udă pământul, nu frunzele.

Virusul mozaic (Marmor sp.)

Pătate cu galben şi verde, frunzele se curbează , se înmoaie; frunze apar în rozete; apar flori diforme.

omag, degeţel

Tăciunele pudră (Erysiphe cihoracearum)

Mucegai alb, prăfos pe suprafeţele superioare ale frunzelor şi peţiol; frunzele se ofilesc şi devin maro, apoi cad; ciupercă.

Putregaiul rădăcinii (Rhizoctonia solani)

Rădăcini şi tulpini subterane putrezite, galbene maro spre negru; straturile exterioare ale rădăcinii se cojesc lăsând miezul central expus; ciuperci

Rugina (Puccinia sp.)

Pustule roşiatice, portocalii sau negre, cerate pe tulpini sau frunziş; frunzele pot cădea prematur; plantele se “înroşesc“; ciupercă.

Apar zone moarte la baza plantelor, care se întind;

omag, turiţă mare, smăoaică, gălbenea, coriandru, dumbăt, roiniţă, creţişoară, floarea soarelui, tarhon, coada şoricelului. salvie, schinduf, lavandă, lumânărică, mirt, maghiran, rozmarin, salvie, vinegretă, tarhon, lămâiţă şi cimbru smăoaică, dumbeţ, mentă, floarea soarelui şi coada şoricelului floarea soarelui , coada

Controlul afidelor şi menţinerea grădinii şi zonelor înconjurătoare libere de buruieni; plantele bolnave se îndepărtează imediat.

Se îndepărtează prompt plantele bolnave; bună igienă culturală.

Verticiloza (Verticillium albo-atrum) Tăciunele frunzei (Entyloma ellisii)

Putregaiul tulpinii 40

Rotaţia culturilor la fiecare 3 ani; asigurarea unui bun drenaj, îndepărtarea promptă a plantelor bolnave; buna igienă culturală.

Se îndepărtează prompt plantele bolnave; se prăfuiesc plantele cu sulfură; bună igienă culturală.

Se îndepărtează prompt plantele bolnave; rotaţia

(Phytophthora cactorum)

plantele se ofilesc, cad şi mor; ciupercă.

şoricelului

culturilor la fiecare 3 ani.

41

4. Elemente de tehnologie a plantelor medicinale şi aromatice în gradinile ornamentale Există mai multe moduri de a utiliza în scop ornamental plantele medicinale şi aromatice: prin folosirea acestora în amenajarea generală, ca elemente decorative sau prin folosirea în anumite perioade sau în cadrul unor teme speciale.

Dacă nu există spaţiu pentru o grădină, plantele medicinale, aromatice sau condimentare pot aduce totuşi o contribuţie armonioasă peisajului printr-un gard viu de levănţică sau rozmarin, care poate fi plantat în lungul unui gard sau zid sau pe linia unei alei.

O alternativă la gazonul care necesită o îngrijire pretenţioasă prin udare abundentă şi tuns frecvent, poate fi o pajişte colorată alcătuită din cimbrişor, muşeţel, mentă sau busuiocul cerbilor, chiar păpădie - care nu necesită aproape deloc îngrijire. De amintit totuşi că o pajişte de plante medicinale şi aromatice nu va rezista traficului intens; iar dacă totuşi se doreşte traversarea - cel mai bine este să se realizeze mici alei din pietre aşezate în „pas de pisică” sau „pas chinezesc”. La o scară mai mică, cimbrişorul (Thymus serpyllum) - care se întinde, acoperind solul, având în acelaşi timp o aromă plăcută şi pătrunzătoare şi florile de piatră (Portulaca oleracea), în culori roz, albe, roşii, galbene, portocalii sau mov, pot fi plantate între cărămizile sau pietrele unei cărări, pentru a forma un amestec colorat şi aromat.

Locurile umbrite sunt limitate în amenajare la iederă sau pachysandra, de asemenea se mai poate planta mentă parfumată sau violete sub coroanele arborilor. Dacă doar o parte din grădină este puternic umbrită: angelica, roiniţa, asmăţuiul, luminiţa, valeriana, pecetea galbenă, antonica, mierea ursului şi spânzul vor adăuga culoare şi textură. Un loc mlăştinos se poate amenaja cu leuştean, nalbă mare, mentă, iarbă mare, creţuşcă şi melisă.

Plantele medicinale şi aromatice pot fi de asemenea plantate ca bordură în grădina de legume: roiniţa cu flori strălucitoare aurii sau albe, coada şoricelului roşie, tufe de usturoi cu flori parfumate, salvie multicoloră, margarete, rută glaucă, omag panaşat cu albastru (Aconitum variegatum) şi degeţel roşu cu flori maiestoase în nuanţe de roşu, roz, galben şi alb . În grădina de legume, plantele anuale şi bianuale precum: călţunaşul, busuiocul, pătrunjelul, anasonul, mărarul, limba-mielului, asmăţuiul, coriandrul, crăiţele şi cimbrul de grădină - adaugă pe lângă diversitate şi posibilitatea protecţiei de insectele dăunătoare.

Pentru o organizare mai bună în grădina de legume, se pot cultiva plantele perene culinare, precum salvia şi cimbrul într-un loc al lor propriu în cadrul grădinii, alături de celelalte plante perene cultivate: sparanghelul, căpşunul, reventul şi anghinarea.

4.1. Realizarea planului grădinii Fie că amenajăm o grădină la scară mare sau doar un simplu rondou din plante medicinale, aromatice şi culinare în grădina casei, se vor aplica regulile cunoscute ale amenajării pesagiste. Dar cu cât mai formal, geometrizat va fi modelul ales şi mai mare scara amenajării, cu atât mai mare va fi volumul de muncă ce se impune în realizare şi cu atât mai necesară va fi întocmirea unui plan coerent al lucrarilor.

Se măsoară grădina, apoi se transferă schiţa pe hârtie la scară. Se marchează copacii, clădirile şi alte construcţii şi se stabileşte orientarea cardinală notând direcţia nordului. Trebuie păstrat suficient spaţiu pentru aleile de acces, care vor fi stabilite chiar în această primă fază a proiectării.

După realizarea proiectului de bază, se aleg plantele ce vor aduce viaţă acestuia. Alegerea poate fi făcută pe bază de culoare, înălţime, condiţii climatice sau tipul de grădină – spre exemplu, plante potrivite pentru o grădină tematică sau plante care vor fi folosite într-un anumit scop: condimentar, pot-pourri, pentru obţinerea unor vopseluri naturale.O regulă de bază a 42

plantării ar fi că întotdeauna se plantează grupuri de plante, pentru că plantele individuale se vor pierde, creând un efect neclar, amestecat, în timp ce masele de plante vor avea un aspect unitar.

Aceasta mai ales pentru că în domeniul plantelor medicinale avem de-a face cu exemplare mici, erbacee. În al doilea rând, se plantează în ordinea descendentă a înălţimii. Dacă o amenajare este protejată de un zid sau gard viu, se plantează cele mai înalte plante în spate – pentru fundal, cele mai mici în faţă – pentru a rămâne vizibile sau pentru a fi puse în valoare, dar şi pentru a dispune de suficientă lumină. Din aceleaşi motive, dacă se plantează o rabată izolată, se aşază plantele înalte în centru, iar cele mai mici la margine. În al treilea rând, se acordă o mare atenţie contrastelor – de exemplu în cazul grădinilor tip parter alcătuite din borduri sau gard viu trebuie avută în vedere culoarea ierburilor folosite pentru gazonul grădinii, care trebuie să contrasteze cu modelul complicat al bordurilor, altfel modelul acestora va rămâne neobservat pentru ochiul privitorului. Dacă amenajarea este menită a fi privită de la distanţă, se folosesc plante puternic contrastante – ca cele cu flori involte, viu colorate şi cu foliaje argintii, aurii, albăstrii sau divers panaşate.

De asemenea planificarea lucrărilor de întreţinere sau exploatare a unei grădini de plante medicinale şi aromatice trebuie să ţină seama de integrarea în amenajarea generală a unui anumit element, în afara faptului că grădina arată cel mai bine atunci când plantele sunt sănătoase. Acest lucru este vital atunci când un gard viu sau grup compact de plante se integrează în aranjament.

Constituie o practică utilă cultivarea unor plante de rezervă, într-un colţ al grădinii de legume sau dacă există posibilitatea, în seră sau solar, pentru umplerea golurilor ce pot fi produse de boli, dăunători sau extreme climatice.

4.2. Recoltarea, condiţionarea şi depozitarea plantelor medicinale şi aromatice 4.2.1. Recoltarea şi condiţionarea plantelor medicinale şi aromatice Metoda de recoltare depinde de ceea ce se recoltează şi de intenţiile pe care le avem cu materialul recoltat. Momentul recoltării se stabileşte in funcţie de produsul care se recoltează, de fenofaza plantei, de condiţiile climatice şi perioada din zi, pentru a obtine o recoltă bogată cantitativ si calitativ – în principii active).

Dacă este nevoie de câteva frunze de pătrunjel, mentă sau busuioc pentru salată, recoltarea se va face în momentul apropiat utilizării. Dacă scopul este să se conserve o anumită cantitate de plante medicinale, aromatice sau condimentare se vor pune în aplicare câteva reguli.

Cea mai potrivită perioadă pentru recoltare este dimineaţa într-o zi uscată, însorită, după ce roua s-a uscat de pe plante. Dacă se recoltează frunze, timpul cel mai potrivit pentru obţinerea unui maxim de aromă şi parfum este chiar înainte de înflorirea plantelor. Recoltarea poate continua pe măsura nevoilor şi cât atât permite creşterea plantei, până la căderea toamnei. Se elimină toţi butonii florali de la busuioc şi mentă pentru calitatea continuă a producţiei de frunze.

Funcţie de partea care se recoltează şi de perioada recoltării, se poate face o sistematizare a lucrărilor, astfel: organele subterane se recoltează în perioada de repaus din primăvară si toamnă; frunzele se recoltează de la apariţie până începutul înfloritului; iarba (întreaga plantă) se recoltează la începutul înfloritului; florile şi inflorescenţele se recoltează de la începutul până în toiul înfloritului; fructele şi seminţele se recoltează aproape de coacerea deplină.

Plantele anuale se pot recolta până la venirea toamnei – chiar până la primul îngheţ, dar perenelor trebuie să li să permită să crească cel puţin înca 40-60 de zile înainte de primul îngheţ, astfel încât să-şi adune suficiente resurse nutritive pentru iarnă. Recoltarea florilor se face înainte ca înflorirea să fie deplină pentru menţinerea aromei. În mod similar pentru recoltele de seminţe 43

de coriandru, anason, chimen şi altele asemănătoare, se taie tulpinile înainte ca seminţele să înceapă să se scuture.

Pentru recoltarea frunzelor, întoteauna se taie tulpinile, nu se colectează doar frunzele. Se pot tăia aproximativ trei sferturi din tulpinile crescute în sezonul respectiv pentru o recoltă. Se păstrează doar ceea ce a crescut sănătos, dar cu această ocazie se curăţă şi se verifică plantele.

Dacă recolta este mică, se poate usca pe un grătar într-o cameră bine ventilată fără a expune materialul la lumina solară în mod direct. Se foloseşte ca ecran protector: tifon sau prosoape de hârtie. Se aşază tulpinile într-un singur strat astfel încât frunzele să nu se suprapună.

Se întorc o dată sau de două ori pe zi până când se usucă şi se pot sfărâma uşor în mână.

Dacă este vorba de o recoltă mai mare, sunt câteva tehnici mai eficace pentru uscarea ierburilor: - pentru ierburile uscate la aer - se leagă mănunchiuri strâns cu un elastic, pentru că tulpinile se micşorează pe măsură ce se usucă şi se agaţă într-o încăpere caldă, întunecată, bine ventilată şi pe cât posibil fără praf. Dacă praful este o problemă, se va îmbrăca buchetul într-o pungă maro de hârtie, fără fund.

- pentru uscare seminţelor, se învelesc pungi de hârtie întregi în jurul tulpinilor şi se leagă; seminţele vor cădea în pungă pe măsură ce plantele se usucă.

Uscarea la aer durează cca. două săptămâni.

Dacă nu există spaţiu sau timp pentru uscarea la aer, se poate opta pentru o uscare forţată în cuptor: - în cazul unui cuptor pe gaz (se lasă aprinsă lumina de veghe) – temperatura se va fixa la 29,5-32 °C; se aşază un singur strat de plante pe o hârtie de copt.

Se întorc ierburile o dată sau de două ori pe zi; acestea se vor usca în una sau două zile; - în cazul unui cuptor electric, se pune fixează mai mică temperatură posibil şi se procedează la fel ca şi la cuptorul cu gaz; plantele se vor usca în doar câteva ore.

Uscarea în cuptor este potrivită mai ales pentru ierburile suculente precum busuiocul, menta, salvia etc.

4.2.2. Depozitarea plantelor medicinale şi aromatice Indiferent de metoda de uscare aleasă, tehnicile de depozitare sunt la fel. Atunci când frunzele sunt complet uscate, se vor elimina tulpinile.

Frunzele, florile sau seminţele se vor introduce în recipiente din sticlă – de preferinţă sticlă negră, brună, verde închis sau albastru sau borcane pentru conserve depozitate apoi în locuri întunecoase. Se va evita folosirea sticlelor din plastic, care pot fi permeabile la aer şi umezeală. Nu se depozitează direct în lumina solară, care albeşte şi deteriorează ierburile.

Dacă se preferă folosirea ierburilor proaspete, frunzele pot fi recoltate şi congelate. O alternativă ar fi măcinarea frunzelor într-un robot de bucătărie; produsul rezultat se va amesteca cu apă şi se va refrigera în taviţele pentru gheaţă sau în pungi de congelator etichetate – în acest caz nu e obligatorie amestecarea cu apă. Aroma şi parfumul acestor plante mai poate fi conservat şi în oţet, ulei sau sare.

4.3. Pregătirea grădinii de plante medicinale şi aromatice pentru iarnă Grădinile de plante medicinale şi aromatice, deşi constituite în mare parte din plante a căror rezistenţă la temperaturi scăzute este datorată originii lor spontane, au totuşi nevoie de o pregătire corespunzătoare pentru venirea iernii.

Se recoltează ultimele plante anuale înainte de primul îngheţ din toamnă.

Solul se mulceşte cu compostul rezultat din resturile vegetale. Când pământul a îngheţat, se va aşeza un strat protector, gros, de compost, paie sau alte materiale pentru a proteja plantele perene de pericolele iernii (atunci când alternează îngheţul cu dezgheţul, plantele au tendinţa de a ieşi din pământ, fenomen numit descălţare). Paiele sunt stratul protector ideal, pe când frunzele 44

umezindu-se, se pot lipi de plantele mici, provocându-le astfel sufocarea. Se aşază stratul protector deasupra şi în jurul plantelor, dar nu se tasează.

Plantele cu foliaj argintiu şi sempervirescente – levanţica, santolina, cimbrul, pelinul, cimişirul, laurul – au nevoie de protecţie adiţională peste iarnă în perioadele foarte reci.

Acoperirea cu crenguţe le va ajuta să supravieţuiască iernii.

Toamna târziu înainte de instalarea îngheţului, este de asemenea momentul adăpostirii plantelor perene mai fragile în interior, pentru iarnă. Cele care sunt plantate în recipiente ar trebui aşezate întâi într-o locaţie adăpostită, cum ar fi o verandă deschisă, aproximativ două săptămâni înainte de aducerea lor la interior, astfel încât să se poată obişnui cu tranziţia. Se examinează fiecare plantă îndeaproape pentru a depista eventuale boli sau insecte nedorite. Dacă se văd semne ale unor atacuri se vor stropi plantele cu alcool denaturat sau insecticid.

O săptămână înainte de a aduce înăuntru plantele, care se află deja în recipiente, se mută şi plantele perene fragile, aflate încă în pământ, în recipiente. La transbordarea acestor plante se va acorda o mare atenţie modului de lucru – pentru a nu provoca răni plantelor.Acestea se mută într-un loc adăpostit şi se procedează la fel ca la plantele aflate de la început în recipiente.

Plantele care se află în încăperi pe perioada iernii, au nevoie de cel puţin cinci ore de lumină directă. Dacă nu există o fereastră însorită, o lumină fluorescentă poate fi soluţia pentru asigurarea unei sume suficiente de ore de lumină directă.

45

5. Prezentarea principalelor teme compoziţionale abordate în amenajarea grădinilor ornamentale de plante medicinale şi aromatice Alegerea tematicii unei grădini este de asemenea importantă pentru stilul de amenajare adoptat. Tematica unei grădini implică alegerea unor plante medicinale sau aromatice - în cazul de faţă - unificate printr-o trăsătură comună, cum ar fi culoarea florilor sau funcţiunea. Exemple în acest sens sunt: grădina biblică sau mănăstirescă, care prezintă în general toate plantele menţionate în Biblie, unele incluzând şi plante asociate cu Fecioara; grădina istorică – a cărei amenajare va respecta regulile peisagistice ale perioadei alese; grădina victoriană - cu plante cărora li se atribuie diferite semnificaţii, cultivate pentru alcătuirea buchetelor cu mesaj (precum rozmarin pentru aducere aminte sau limba mielului pentru curaj), care erau specifice epocii victoriene, tot un fel de grădini istorice, dar acestea pot avea un stil de amenajare independent de epoca în discuţie; grădina naţională – amenajată cu plante medicinale specifice unei ţări - prin creştere spontană, prin endemisme, prin legende populare legate de ele; grădini publice de plante medicinale; grădina plantelor medicinale, a farmacistului sau chiar a vrăjitoarei – compusă exclusiv din plante toxice medicinale, a căror manipulare necesită cunoştiinţe aprofundate în domeniu; grădina de plante tinctoriale sau a vopsitorului; grădina pentru miresme – compusă din plante aromatice, care pot servi la prepararea parfumurilor, uleiurilor de baie, chiar a săpunurilor şi cosmeticelor în casă sau pur şi simplu pentru plimbare; grădini pentru pot-pourri; grădina nemuritoare alcătuită din plante medicinale şi aromatice perene şi/sau sempervirescente; grădina bucătarului – alcătuită din plante aromatice condimentare; grădina din plante pentru ceai – eventual amenajată în stil Zen şi dotată cu o casă de ceai în spiritul tradiţiei nipone; grădina cu semnificaţie literară, de exemplu grădina shakespeare-iană - cuprinzînd plantele menţionate în operele artistului, în stilul epocii sale sau al operei ce se doreşte personificată prin creaţia peisagistică; (în acest sens ţin să subliniez posibilitatea amenajării unor grădini dedicate scriitorilor români, care au creat opere literare cunoscute, închinate frumuseţilor naturii, cum ar fi: Eminescu, Sadoveanu şi mulţi alţii); grădina de plante destinate unei anumite terapii, cum ar fi cea a florilor Bach; grădina de plante melifere sau a stupineigrădina pentru fluturi.

Câteva din temele propuse pentru grădini vor fi dezvoltate în cadrul acestui capitol.

46

5.1. Grădina biblică sau mănăstirească Biblia este plină de referinţe la plante de leac.

Din familia Burseraceae: smirna (denumită în pieţele orientale: karam, iar ştiinţific: Commiphora myrrha sau Balsamodendron myrrha sau B. kunth var. Molmol Mirra) şi tămâia (denumită popular în zona Arabiei şi Somaliei, unde, ca şi smirna, creşte spontan, olibanum, iar ştiinţific: Boswellia thurifera sau Boswellia carterii) erau două dintre darurile aduse lui Hristos copilul de către magi. Ambele, tămâia şi smirna, pe lângă nenumăratele semnificaţii magice şi religioase atribuite, au fost folosite intens în tratarea diferitelor boli, încă din antichitate, astăzi au încă un important rol în aromoterapie.

Mătrăguna este menţionată în Geneză 30:14 ca o plantă care ar asigura concepţia !

Păpădia, andiva, cicoarea şi călţunaşul sunt ierburi amare tradiţional servite în timpul Paştelui evreiesc.

Un exemplu este cunoscuta grădina a catedralei Sfântul Ioan din New York. Aceasta conţine plante folosite în scop medicinal, aromatic sau condimentar, precum: coriandrul, muştarul, şofranul şi aloea cultivate printre pomi fructiferi ca: merii, gutuii, rodii şi mulţi alţii; crini şi alte flori şi specii lemnoase menţionate în Biblie. Grădina biblică de aici ocupă un sfert de acru. Bănci de piatră asigură locurile unde vizitatorii se pot odihni şi bucura de culorile şi aromele grădinii. Grădina este deschisă vizitatorilor de la răsărit până la apus.

Plantele menţionate în Biblie sunt plantate cu predilecţie în cadrul amenajărilor din grădinile mănăstireşti, atât în scop utilitar cât şi decorativ. Stilurile de plantare adoptate urmăresc mai ales un şablon geometric caracteristic Evului mediu – perioada de apogeu a grădinilor mănăstireşti.

Plantele medicinale şi condimentare, precum şi legumele, pomenite în Biblie sunt unele des întâlnite şi cultivate: ceapa, usturoiul, prazul, mărarul, muşeţelul, ridichea, muştarul, cicoarea, coriandrul, măghiranul, orzul, lăptuca, lintea, castravetete, pepenele verde si galben, castravetele, diferite specii de mentă, negrilisca, pătrunjelul, mazarea, ruta, salvia.

Plante cultivate în grădinile biblice, perene ierboase sau lemnoase, decorative, dar şi pentru utilizarea medicală sunt: bradul, diferite specii de pin, ienupărul, platanul, cedrul libanez, salcia, arborele lui Iuda, Cyperus alternifolius, Tamarisk ramosissima, Taxus x media „Densiformis”, ilexul, cimişirul, sălcioara, obligeana, nalba, anemonele, pelinul, şofranul, zambila, irisul, crinul, diferite specii de nufăr, macul, trandafirul sălbatic, Tulipa montana.

Pomii fructiferi sau plante culivate pentru consumul fructelor, cultivaţi într-o livadă biblică sunt: bineânţeles mărul ! dar după unii specialişti – acesta ar fi fost de fapt un piersic: gutuiul, dudul, prunul (Prunus mandishurica), murul, viţa de vie.

47

Imaginile grădinii biblice din exemplul următor provin de pe site-ul www. warshawbiblicalgardens.com. Grădina Biblică din Varşovia, Polonia.

Fântânile decorative

Grădina de plante medicinale şi condimentare

Livada grădinii biblice a bisericii din Varşovia

48

5.2. Grădina istorică Grădinile cu tematică istorică sunt complexe deoarece sunt limitate în amenajare la anumite stiluri, materiale, tehnici şi plante folosite într-o anumită perioadă istorică. De aceea, înaintea alegerii unei teme din acest domeniu, se realizează o documentare istorică privind perioada aleasă.

Atunci când se încearcă o recreere istorică ne vom limita la folosirea în amenajare a materialelor disponibile din perioada care se doreşte a fi evocată, de exemplu: lemn, împletituri de răchită, piatră, cărămizi, ţinînd cont că materialele locale erau de obicei folosite la construcţia grădinii. Această atenţie pentru detalii combinată cu un model bine ales şi o întreţinere potrivită, vor garanta succesul acestui tip de grădină şi nu numai.

O altă grădină istorică tipică, carateristică secolului XVI este grădina elisabetană.

Aceasta fiind de fapt o grădină-parter alcătuită din plante tunse, aranjate in modele geometrice complicate sau simple. De multe ori aceste modele descriau blazonul unei familii nobile. Se poate pune accent pe geometria formală a acestui model prin folosirea unei singure plante peste tot. De asemenea se poate folosi o singură plantă pentru accentele centrale şi să alte trei tipuri pentru periferie sau se pot folosi două feluri – una pentru conturul exterior al parterului şi a doua pentru realizarea modelului interior. Opţiunile sunt numeroase în alegerea plantelor şi a numărului de genuri folosite. Se va acorda o atenţie deosebită acoperirii pământului dintre plante – aceasta se poate realiza în diferite moduri: se pot folosi diferite lespezi de piatră pentru a face mozaic – lespezi albe de marmură în unele secţiuni, negre în altele şi granit de culoare grialbăstrui în altele, se poate folosi nisip sau pietriş colorat pentru a crea chiar modele elisabetane clasice, se poate mulci pământul cu rumeguş colorat sau se poate înnierba (dar întreţinerea va deveni şi mai dificilă), se pot folosi plante stolonifere, repente, ca cimbrul de câmp.

49

Imaginile provin de pe site-ul www.waycoolsites.com O altă opţiune este de a simplifica şi reduce mărimea grădinii elisabetane. Un boschet mai mare poate fi plasat central. Trebuie reţinut că grădinile-parter au fost create pentru fi văzute de sus – ca atunci când cineva se uită de la terasă sau de la fereastra unui castel. Cu cât bordurile sau gardurile vii sunt mai înguste şi mai joase, cu atât mai multă îngrijire va necesita grădina pentru a menţine aceste plante la cotele respective.

Plantele ce înfrumuseţează grădina-parter includ: plante pitice de bordură, isop, dumbeţ, lemnul Maicii Domnului, levănţica, numeroase specii de cimbru, muşeţel, rozmarin şi pelin. Grădina-parter mai poate fi împărţită cu piatră sau cărămidă (de preferat bucăţile folosite să nu fie nici mai largi, nici mai înalte decât bordurile de plante).

Astfel de grădini nu sunt uşor de întreţinut. În afara cerinţelor constante pentru tuns, protecţia de iarnă şi menţinerea fitosanitară a culturilor, acestea au nevoie de suplimentarea plantelor din amenajare. Bordurile cu pete goale, unde plantele nu au supravieţuit iernii sau unor boli sau dăunători, au un aspect foarte inestetic. Este ideală, din acest motiv, o pepinieră cu toate plantele, care se folosesc atât în centrul compoziţiei, cât şi în bordurile interioare şi exterioare, pentru a fi posibilă rapid o înlocuire.

Plante recomandate pentru realizarea bordurilor: - lemnul Maicii Domnului, minta femeiască (Santolina virens): o plantă perenă de un verde intens, cu frunze aromatice, flori galbene încă de timpuriu vara; plantele se ţin tăiate la înălţimea de aprox. 50 cm – o tundere serioasă în primăvara timpurie, urmată de o rărire uşoară la fiecare două săptămâni de la începutul lui mai până în iulie ar trebui să menţină aspectul elegant al grădinii; - lemnul Maicii Domnului, levanţica pufoasă (Santolina chamaecyparissus): o plantă perenă sempervirescentă sub formă de tufă cu frunziş plăcut parfumat, verde-argintiu şi flori galbene, ca de bumbac, vara - se tunde bine primăvara pentru a evita creşterea 50

lemnoasă, apoi se tunde uşor pentru a menţine îndesirea frunzişului constantă pe înălţime; - levănţica (Lavandula angustifolia subsp. angustifolia ‚Munstead’): o plantă perenă compactă, înaltă doar de max. 50 cm, cu frunze argintii aromatice şi flori spiciforme vara - se tunde doar dacă e necesară controlarea limitelor plantelor în timpul sezonului de creştere, dar se taie puternic primăvara devreme, pentru o creştere mai stufoasă; acestea pot avea nevoie de protecţie pentru iarnă ca de altfel şi tufele sempervirescente; - dumbeţ (Teucrium chamaedris): o plantă perenă cu frunziş verde-închis şi flori roz în miezul verii - se tunde ca şi santolina; - isop (Hyssopus officinalis): o plantă perenă cu frunziş verde aromatic şi flori albe, albastre sau roz ce înfloresc vara; care se poate tunde în forma dorită.

Un alt exemplu elocvent de grădină istorică este grădina medievală. Aceasta e caracterizată de punctul central, în jurul căruia se creează amenajarea. Acesta e de obicei reprezentat de o fântână arteziană, cu apă de băut sau un simplu bazin.

Exemplu de mică grădină medievală: (sursa: www.bhg.com)

Ca sugestie – ornamentul central poate fi o giruetă, ca în exemplul alăturat, aceasta putând fi înlocuită cu orice alt obiect decorativ de exterior, ales în spiritul epocii, cum ar fi: un ceas solar din piatră aşezat pe un piedestral, o mică fântână, o jardinieră înaltă din piatră. De asemenea, jardinierele – colţar pot fi confecţionate din orice alt material natural, ca: împletitura de nuiele, piatră sau cărămidă.

51

Legenda amenajării grădinii medievale: A Buxus sempervirens “Sufruticosa” B Lathyrus odoratus C Papaver somniferum D Brassica oleracea E Buxus sempervirens F Lavandula sp.

Dacă gradina este suficient de mare, modelul de bază al aleilor va fi asociat formei crucii – împărţind grădina în patru zone simetrice ca formă şi amenajare. Fântâna va fi înconjurată de plante cu flori ca: stânjenei, luminiţe, crini albi, margarete, cuişoare, violete şi căldăruşe.

Centrul acestui tip de grădină poate fi un copac preexistent în amenajare. Se poate construi o bancă circulară în jurul lui.

Dar cel mai tradiţional, aranjamentul medieval de bănci este un loc de şedere acoperit cu gazon din diferite ierburi perene sub coroana unui arbore. Locul cu gazon pentru şedere va fi un

52

dreptunghi plantat o cimbru de câmp sau muşetel. Bordura acestuia poate fi din cărămidă, piatră, lemn sau împletitură din răchită.

Simetria unei grădini coloniale poate părea formală. Şi într-o grădină colonială se trasează amenajarea după axe de simetrie reprezentate de alei.

Exemplu de grădină coloniala: (sursa: www.bhg.com)

53

Legenda amenajarii unei grădini coloniale: A Ipomaea alba B Daucus carota C ardei iute D swiss chard E Brassica oleracea F Buxus sempervirens G Lobularia maritima H Tagetes patula şi Tropeaolum majus I Lycopersicon esculentum J zuchini K Lycopersicon esculentum L Pisum sativum M Phaseolus vulgaris Coloniştii plantau adesea plante medicinale si aromatice amestecate la întâmplare cu legume şi flori. Grădinile de acest tip mai au o caracteristică importantă în afara simetriei bilaterale şi anume faptul că în interiorul părţilor delimitate rigid prin borduri de plante sau garduri vii, plantarea se realizează într-un stil liber.

Grădina se poate împrejmui cu: lemnul Maicii Domnului (Santolina virens), levănţică pufoasă, lemnul Maicii Domnului (Santolina chamaecyparissus), levanţică, rozmarin sau pelin.

Plantele folosite de primii colonişti americani, includ: sorbestrea, tătăneasă, mărar, busuioc, salvie, melisă, pătrunjel, călţunaş, rută, roibă, drobuşor, chimen, şofran, coriandru, muşeţel, angelica, chimen, limba mielului, asmăţui, tarhon, lemn dulce, leuştean, vetrice, izmă şi gălbenele.

54

5.3. Grădina victoriană Grădina victoriană nu are reguli fixe de compoziţie. Ea se poate constitui totodată într-o grădină istorică – atunci când realizarea ei urmăreşte regulile amenajărilor peisagistice ale perioadei istorice în discuţie, dar aceasta nu e obligatoriu. De cele mai multe ori poate părea o simplă grădină de plante medicinale şi aromatice pentru uz gospodăresc. Ceea ce îi dă calitatea de grădină victoriană este atribuirea de semnificaţii plantelor ce o alcătuiesc. Aceste semnificaţii rămânând cu aproximaţie aceleaşi din epoca victoriană.

Cu toate acestea există „accesorii” care vor putea promova amenajarea ca fiind o grădină victoriană, cum ar fi: scăldătorile pentru păsări – asemănatoare unor jardiniere cu picior, care se umpleau cu apă pentru păsările vizitatoare ale grădinii, căsuţe pentru păsări – adevărate machete ale caselor din epocă, statuete de grădină reprezentănd diverse personaje idilice, ca: îngeraşi, nimfe, copii sau animale, felinare din piatră si fier forjat, bănci decorate elegant cu motivele florale ale perioadei.

Grup statuar decorativ specific unei grădini victoriene.

55

Sus - de la stânga la dreapta: scăldatoare pentru păsări, şi o căsuţă pentru păsări reprezentând chiar miniatura unei case tipice victoriene; jos - bancă din fier forjat cu motive florale de epocă.

Imaginile provin de pe site-ul www.aileenannecollections.com 56

Buchete cu semnificaţii Produsul acestor grădini este tipicul buchet rotund, dar poate avea şi forma de farfurie sau jerbă, care şi-a mai pierdut din „podoabe” de-a lungul timpului (dantele, panglici), dar în care nici o plantă nu este aşezată întâmplător. Buchetele de genul acesta, în forme mai mult sau mai puţin dedicată, se vând şi în pieţele noastre, dar fără să li se atribuie vreo semnificaţie anume. În general sunt specifice verii şi de aceea sunt alcătuite dintr-o gamă de plante din flora spontană, care sunt în general de uz medicinal, aromatic sau condimentar – aşa-zisele flori de câmp.

Aceste mici buchete de flori au fost accesoriile familiare britanicilor timp de secole întregi, dar în epoca victoriană (între secolele al VIII-lea şi al XIX-lea) au avansat la nivel de limbaj - fiind codul folosit în flirturile vremii: un tânăr avea posibilitatea de a reasigura o doamnă distantă de sentimentele sale cu un buchet de nu-mă-uita (pentru dragostea adevărată) şi rozmarin (pentru reamintire) şi poate pelin (pentru constanţă); dacă ea nu găsea buchetul convingător, avea posibilitate să răspundă cu trandafiri galbeni (pentru infidelitate) şi nemţişor (pentru inconstanţă) şi în acest caz el ar fi indicat să răspundă cu violete albe (inocenţă) sau cu un imens buchet de virnanţ (pocăinţa). După trecerea de câteva graniţe florale, se considera problema rezolvată, sau poate că ea ar alege să pună punc legăturii cu o mână de fumariţă (pentru antipatie, ură).

Reînvierea modei buchetelor cu semnuificaţii pare să fi depăşit sfera îndrăgostiţilor, concentrându-se pe crearea de buchete frumoase, pline de înţeles şi înmiresmate – pentru mirese, proaspete mame, prieteni, vecini noi, şi pentru oricine care are nevoie de “o vorbă bună”. Micile buchete au întrat până şi în politică. Când propunerea de formare a Grădinii Naţionale de Plante Medicinale a trecut prin Congresul S.U.A., legislatorii care au sprijinit-o au primit mulţumiri pentru aportul adus în susţinerea propunerii, sub forma unor buchete cu semnificaţii. Propunerea a fost aprobată, ceea ce ar trebui să convingă pe oricine ar fi înclinat în a demite puterea unui buchet de flori.

Metoda de asamblare a unui buchet cu semnificaţii are următoarele etape: Selectarea plantelor: Planta ce reprezintă principalul mesaj se va folosi chiar la început şi va fi poziţionată central: busuiocul „Opal” poate semnifica „gânduri bune”, un trandafir pentru dragoste sau o pereche de trandafiri pentru un buchet aniversar. Se mai selectează alte plante cu înţelesuri complementare. În final se mai adaugă orice este în concordanţă cu mesajul intenţionat sau orice altceva care se asortează cu florile şi nu contrazice semnificaţia de bază. Buchetele pot fi constituite începând de la o specie şi ajungând la un număr egal cu cel al dorinţelor ce se vor exprimate.

Aranjarea plantelor: Aranjarea plantelor într-un buchet cu semnificaţii este, după unii specialişti, ca şi cum ai scrie o scrisoare, fiind o activitate atât de intuitivă şi personală încât regulile devin irelevante.

Planta-simbol pentru sentimentul principal va fi în centrul buchetului şi va fi înconjurată cu câteva frunze, poate de mentă pentru aromă şi întărirea semnificaţiei. Prima zonă concentrică va fi constituită din ceva mănunchiuri adăugate pentru contrast. În jurul acestui centru de o simetrie evidentă, se aranjează mici bucheţele din plantele rămase, asimetric în jurul cercului concentric exterior, deşi unii folosesc doar o singură ramură pentru fiecare sentiment, dar înmănuncherea ramurilor dă un aspect mai „dramatic”. În această secţiune exterioară se vor cauta mijloace pentru accentuarea culorii folosite central. Buchetul se încheie cu o „ramă” exterioară de frunze, de exemplu: din diferite specii de muşcate parfumate. Se indică realizarea alternanţei unei frunze triunghiulare cu una rotundă, de exemplu, sau se pot face două inele din frunze de forme diferite.

Asamblarea buchetului: Se pun ramurile culese în apă, apoi se spală şi se curăţă, tăind florile ofilite sau frunzele uscate, mai ales cele de pe tulpină, deşi unii reţin frunzele, strângându57

le împreună cu tulpinile - asta dacă se preferă o bază, deşi mai solidă - mai parfumată (totuşi acesta va scurta viaţa buchetului).

Pentru un buchet care va fi purtat, se înveleşte baza într-un pătrat de folie din plastic şi se pune puţină vată umedă la mijloc - răsucînd-ul în jurul tulpinii precum faldurile unei umbrele. Se leagă cu o spirală de bandă de florărie.

Buchetele de acest tip sunt adesea aşezate în hârtie decorativă dantelată. Hârtia se va asigura cu câte un ac cu gămălie din loc în loc, în caz că buchetul este eventual stropit cu apă şi astfel hârtia perforată se poate uda şi desface accidental. Hârtia perforată se poate proteja de apă, la nivelul tăieturii prin care se introduc tulpinile, cu ceară.

Se decorează cu o panglică într-o culoare, cu mai multe panglici într-o culoare sau cu mai multe panglici diferit colorate. Se pot lăsa capetele lungi ale panglicilor, să atârne.

Buchetul trebuie să stea proaspăt pentru câteva ore, iar pentru aceasta se recomandă desfacerea tulpinilor şi plasarea într-un vas cu apă. Dacă s-a inclus un număr mare de plante, înaintea livrării se usucă bine, se aşează buchetul într-un vas fără apă până se usucă. Apoi se îndepărtează orice ramură care nu s-a uscat frumos şi se rearanjează şi se leagă tulpinile în buchet.

Obligatoriu, se înclude un mesaj buchetului explicând ce intenţionezi ca plantele să simbolizeze. Chiar şi cei iniţiaţi în limbajul florilor pot aprecia clarificarea semnificaţiilor plantelor, care au câteva înţelesuri. Şi niciodată, în aceste circumstanţe, nu se ofera busuioc neetichetat, care poate însemna dragoste sau ură !

Câteva din plantele potrivite pentru alcătuirea „buchetelor cu semnificaţii” şi a grădinilor victoriene şi înţelesurile lor tradiţionale în S.U.A., ar fi următoarele: - aloe (Aloe barbadensis) = vindecare, protecţie; - angelica (Angelica arhangelica) = inspiraţie; - busuioc (Occimum basilicum) = dragoste, dorinţe de bine, ură; - dafin (Laurus nobilis) = faimă şi împliniri; - monarda, menta decorativă (Monarda dydima) = bravură; - limba mielului (Borago officinalis) = curaj; - gălbenea (Calendula officinalis) = tristeţe, speranţă; - muşeţel (Matricaria chamomila) = înţelepciune, noroc; - asmăţui (Anthriscus cerefolium) = sinceritate; - ceapa decorativă (Allium schoenoprasum) = profit; - calomfir (Tanacetum balsamita) = drăgălăşenie; - mărar (Anethum graveolens) = bună dispoziţie; - soc (Sambucus nigra) = ghinion, stăruinţă, simpatie; - fenicol (Foeniculum vulgare) = supărare, putere şi rezistenţă, premiu; - muşcate parfumate (Pelargonium odoratissimum) = fericire; - muşcate neparfumate (Pelargonium zonale) = nebunie; - smăoaică, splinuţe aurii (Solidago virga-aurea) = încurajare; - iris (Iris germanica) = inimă curată, curaj, soartă; - mantaua doamnei, creţişoară (Alchemilla vulgaris) = protecţie; - levanţică (Lavandula angustifolia) = devotament; - maghiran (Majorana hortensis) = bucurie; - mentă (Mentha piperita) = prospeţime, sentimente calde; - peliniţa (Artemisia vulgaris) = distracţie; - pătrunjel (Petroselinum crispum) = intenţie de căsătorie; - virnanţ, ruta (Ruta graveolens) = supărare; - salvie (Salvia sp.) = viaţă lungă, înţelepciune; - sorbestrea (Poterium sanguisorba) = veselie; - santolina (Santolina virens) = plin de virtute; - cimbrişor, cimbru de grădină (Satureja hortensis) = interes; - pelin (Artemisia absinthum) = constanţă; 58

- sânziană de grădină (Galium odorata) = spirit umil; - calapăr, vetricea (Tanacetum vulgare) = ostilitate; - tarhon (Artemisia dracunculus) = implicare permanentă; - cimbru (Thymus vulgaris) = îndrăzneală; - violete (Viola odorata) = modestie, devotament; - coada şoricelului (Achillea millefolium) = sănătate; - frunze de stejar (Quercus robur) = putere; - crizanteme: - roşii = te iubesc; - albe = adevăr.

- trandafiri: - roşii = fericire perfectă, dragoste, succes; - albi = inocenţă, puritate, secrete, supuşenie; - roz = fericire, gratitudine, apreciere, admiraţie; - galbeni = prietenie, bucurie, libertate; - crem = atenţie, farmec, graţie; - portocalii = admiraţie, fascinaţie, entuziasm; - mov = tristeţe; Asocierile unor plante de aceeaşi specie, dar în culori diferite au o semnificaţie distinctă, de exemplu: trandafiri albi şi roşii in acelaşi buchet simbolizează “unitate”.

Două variante de buchete alcătuite în scopul celebrării unor ocazii diferite, des întâlnite în viaţa fiecăruia dintre noi, comform tradiţiei victoriene, ar putea fi constituite din următoareale specii: -

Pentru naşterea unui copil – buchetul va conţine: frunze de Fatsia japonica = semnificând mâini de copil; frunze de Caladium sp. = plăcere; frunze de Hosta sp. = devotament; frunze de busuioc, varietatea purpurie = cele mai bune urări; iarbă neagră (Calluna vulgaris) = protecţie de pericole; flori roz de Bouwardia sp. = entuziasm; trandafiri portocalii = admiraţie; cale = frumuseţe.

Imaginea provine de pe site-ul www.bhg.com Pentru un buchet oferit în scopul celebrării unei reuşite, se pot asocia: 59

-

trandafiri galbeni = împliniri deosebite; cale = eleganţă; fenicol = premiu; iederă = ambiţie; frunze de stejar = putere.

Imaginea provine de pe site-ul www.bhg.com Iar un buchet care intentionează să transmită sentimente de simpatie, poate fi alcătuit comform canoanelor victoriene din: flori de Clematis sp. = neschimbat pentru eternitate; levanţică = devotament; rozmarin = reamintire; crini albi = revigorare, reînviere; frunze de stejar = putere.

-

Imaginea provine de pe site-ul www.bhg.com Multă vreme, aceste grădini şi astfel de buchete au constituit o modă, atăt în Lumea Nouă (adusă fiind de colonişti), cât şi pe vechiul continent. Astfel că pentru o lungă perioadă de timp, în Europa erau binecunoscute mini-dicţionarele care desluşeau semnificaţiile florilor – diferite de la ţară la ţară.

60

5.4. Grădina naţională Modestele plante medicinale sunt atât de importante pentru dezvoltarea omului şi civilizaţiei, încât este potrivită existenţa unor grădini naţionale în onoarea lor. Grădina Naţională de Plante Medicinale localizată în Arboretul Naţional al Statelor Unite din Washington, D.C., este un bun exemplu în acest sens: Imaginile din Grădina Naţională de Plante Medicinale din Washington provin de pe site-ul www.visiting.com

La intrare sunt situate grădinile-parter elisabetane, ale căror borduri erau formate din diferite plante pitice sempervirescente. Urmează apoi materializarea istoriei trandafirilor prin grădini proiectate folosind specii de trandafiri, ce îşi au originea înaintea anului 1867.

Acestea includ unii din cei mai frumoşi şi mai parfumaţi trandafiri cunoscuţi.

După plimbarea prin grădinile de trandafiri ajungem în grădinile dedicate plantelor medicinale, aromatice şi culinare - în număr de zece, aranjate în interiorul unui oval imens.

Fiecare grădină are o temă particulară bazată pe semnificaţia sa istorică sau utilizarea plantelor constituente. De exemplu: grădina Discoride are ierburi cunoscute şi folosite de faimosul medic grec; plantele folosite pentru obţinerea de vopseluri naturale sunt cultivate în grădina dedicată 61

lor; grădinile „primilor americani” sunt constituite din ierburile aduse şi folosite de colonişti.

Urmează apoi grădina dedicată amerindienilor, grădina plantelor medicinale, grădina plantelor culinare, grădinile industriale, grădinile plantelor aromatice, grădinile orientale şi grădina de plante din care se pot prepara băuturi. În România, din păcate, deşi se practică o medicină naturistă tradiţională bazată pe mii de ani de experienţă şi pe numeroase specii endemice, nu există o grădină naţională a plantelor medicinale şi aromatice - care să tezaurizeze istoric vorbind toate etapele şi obiceiurile incluse cultivării şi utilizării plantelor de acest fel.

5.5. Grădini publice În Occident există un adevărat cult al grădinilor particulare, dar şi publice, de plante medicinale şi aromatice. Spre exemplu în S.U.A., funcţionează chiar o societate ale cărei activităţi sunt exclusiv axate pe domeniul în discuţie, denumită Herb Society of America (Societatea Ierburilor din America) – termenul englezesc “herbs” - tradus prin “ierburi” acoperind sintetic înţelesul sintagmei româneşti “plante medicinale şi aromatice”. Aceasta a editat chiar o lucrare conţinând relatări referitoare la 480 de grădini publice de plante medicinale şi aromatice aflate în S.U.A. şi Canada, intitulată „The Travelers Guide to Herb Gardens” (Ghidul călătorului prin grădinile de ierburi).

Din acestă categorie, în România se află câteva grădini publice dedicate plantelor medicinale şi aromatice în general – grădini de uz didactic incluse grădinilor botanice din marile oraşe ca: Iaşi, Cluj, Bucureşti, Tulcea.

Un exemplu autohton şi reprezentativ de grădină publică de plante medicinale este sectorul dedicat acestor plante din Grădina Botanică din Cluj, organizat după cum urmează: Grădina Botanică Cluj – în prim plan echinaceea – extractul din această plantă fiind unul dintre cele mai cunoscute şi folosite imunostimulante

Foto: Jeff Csergezan Plantele medicinale îşi au locul în sectorul economic, alături de plantele alimentare, 62

tehnice, furajere şi melifere. Speciile care alcătuiesc această colecţie sunt grupate după afecţiunile în tratarea cărora pot fi utilizate, astfel: 1. pentru tratarea bolilor aparatului cardio-vascular: - cu conţinut de alcaloizi şi glicozide cardiotonice, cu rol în tonifierea muşchiului inimii şi tratarea nevrozelor cardiace: degeţel roşu (Digitalis purpurea); spânz (Helleborus purpurascens); - cu acţiune hipotensivă, determinând scăderea presiunii sângelui: flocoşele (Antennaria dioica); pătrunjel (Petroselinum hortense); - cu efect hemostatic, folosite pentru prepararea tincturilor folosite în stoparea hemoragiilor accidentale: coada şoricelului (Achillea millefolium); traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris); gherghetin, priboi (Geranium pratense); urzica moartă (Lamium album); - cu actiune stimulatorie asupra sistemului imunitar, contribuind la creşterea capacităţii de apărare a organismului: echinacea (Echinacea purpurea, E. angustifolia); lemn dulce (Glycyrrhiza echinata); trei fraţi pătaţi (Viola tricolor); 2. pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, cu efecte antiasmatice, expectorante, emoliente şi tuso-calmante: isop (Hyssopus officinalis); pătlagina (Plantago major); mierea ursului (Pulmonaria officinalis); cimbru (Thymus vulgaris); scai vânăt (Eryngium planum); 3. pentru tratarea bolilor aparatului digestiv: - laxative şi purgative: revent (Rheum officinale); ricin (Ricinus communis); - tonice stomacale: muşeţel (Matricaria chamomilla); creţuşca (Filipendula ulmaria); fragi (Fragaria vesca); - vermifuge: feriga mare (Dryopteris filix-mas); virnanţ (Ruta graveolens); 4. pentru tratarea afecţiunilor hepato-biliare: pelin alb (Artemisia absinthum); dracilă (Berberis vulgaris); gălbenele (Calendula officinalis); sunătoare (Hypericum perforatum); armurariu (Silybum marianum); rostopască (Chelidonium majus) – acestea prin acţiunea lor stimulează secreţia şi eliminarea bilei, având în acelaşi timp efecte hepato-protectoare; 5. pentru tratarea bolilor aparatului urinar, contibuind la depurarea organismului: anghinarea (Cynara cardunculus); barba împăratului (Mirabilis jalapa); zmeur (Rubus idaeus); porumb (Zea mays); 6. pentru provocare sau inhibarea glandelor sudoripare: - sudorifice: limba mielului (Borago officinalis); soc (Sambucus nigra); tei (Tilia cordata); - antisudorifice: jaleş (Salvia officinalis); 7. pentru inhibarea sistemului nervos central, inhibând durerile de natură nevralgică, cu efect sedativ – aceste plante sunt în majoritate toxice, utilizarea lor fiind condiţionată de o strictă supraveghere medicală: căldăruşă (Aquilegia vulgaris); mătrăgună (Atropa belladonna); mac (Papaver somniferum); saschiu (Vinca minor); levănţică (Lavandula angustifolia); 8. pentru tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii (eczeme, furunculoze, urticarie) sau arsuri, folosite în tincturi cu efecte bactericide, antiseptice, cicatrizante şi calmante: coada şoricelului (Achillea millefolium); vătămătoarea (Anthyllis vulneraria); brusture (Arctium lappa), aglice (Primula acaulis); 9. pentru tratarea afectiunilor reumatice: castan porcesc (Aesculus hippocastanus); albăstriţa (Centaurea cyanus); curpen (Clematis vitalba); păpălău (Physalis alkekengi); urzica vie (Urtica dioica). În cadrul colecţiilor adăpostite de Muzeul Botanic din Cluj se află colecţia de plante medicinale şi droguri farmaceutice cea mai mare din ţară, având peste 800 de exponate, care face 63

parte din patrimoniul cultural naţional al României. Tot aici se află expuse diferite plante melifere şi tinctoriale.

Plante melifere cultivate în Gradina Botanică din Cluj sunt: dintre fabacee: ghizdeiul (Lotus corniculatus); salcâmul (Robinia pseudoacacia); trifoiul alb (Tripholium repens); Onobrychis viciifolia; dintre lamiacee: vinariţa (Ajuga reptans); urzica moartă (Lamium album), roiniţa (Melissa officinalis); cinsteţ (Stachys annua); dintre apiacee: chimion (Carum carvi); anason (Pimpinella anisum); dintre asteraceae: albăstriţa (Centaurea cyanus); păpădia (Taraxacum officinalis); dintre rutacee – o specie meliferă deosebit de valoroasă şi prin faptul că înfloreşte mai târziu decât celelalte specii melifere, originară din China: Evodia hupehensis.

Plantele condimentare ocupă un loc aparte în cadrul grupei plantelor alimentare, grupate în: plante de la care sunt folosite frunzele şi fructele lor: tarhonul (Artemisia dracunculus); leuşteanul (Levisticum officinale); muştarul (Sinapis nigra); plante care se folosesc în intregime: mărarul (Anethum graveolens); cimbrul de grădină (Satureja hortensis); plante de la care se folosesc fructele: coriandru (Coriandrum sativum); fenicul (Foeniculum vulgare); anason (Pimpinella anisum) – pentru aromatizarea mezelurilor, dulciurilor si băuturilor alcoolice; plante de la care se folosesc seminţele: mac (Papaver somniferum); negruşca (Nigella arvensis) – pentru aromatizarea brânzeturilor şi produselor de patiserie; plantele de la care se folosesc inflorescenţele femele: hamei (Humulus lupulus) – care dau gustul caracteristic al berii; plante oleaginoase: floarea-soarelui (Helianthus annuus); porumb (Zea mays); dovleac (Curcubita maxima); soia (Glycine max) – pentru uleiul comestibil şi in (Linum usitatissimum), rapiţa (Brassica rapa ssp. oleifera), ricin (Ricinus communis) – pentru uleiuri industrialtehnice. În cadrul grupei de plante tehnice, o mică suprafaţă este ocupată de plantele tinctoriale – folosite mai ales în industria casnică pentru colorarea ţesăturilor. Deşi coloranţii vegetali sunt mai persistenţi, ei au fost înlocuit treptat cu cei sintetici, mult mai uşor de obţinut - azi se mai folosesc artizanal: coloranţi galbeni şi portocalii obţinuţi din flori de gălbenele (Calendula officinalis); şofrănaş (Carthamus tinctoria); drobiţa (Genista tinctoria); cârmâz (Phytolacca americana); coloranţi roşii şi negri, din scoarţa de anin (Alnus glutinosa); păducel (Crataegus monogyna); gorun (Quercus petraea); coloranţi violeţi din frunzele de drobuşor (Isatis tinctoria); taninuri pentru prepararea cernelurilor tipografice şi tăbăcirea pieilor, din scoarţa de mesteacăn (Betula pendula); brad (Abies alba); stejar (Quercus robur).

5.6. Grădina farmacistului sau a vrăjitoarei Astăzi grădina din plante medicinale este mai mult pentru spectacol, încetând să mai reprezinte o necesitate. Totuşi plantele nu şi-au pierdut rolul în menţinerii sănătăţii şi unii încă privesc grădina constituită din astfel de plante ca atare - necesară - dezamăgiţi fiind de efectele 64

secundare suferite în urma administrării medicaţiei alopate moderne. Este adevărat că oferă ocazia degustării unui ceai, preparat din tătăneasă sau muşeţel, a pregătirii unor bomboane cu aromă de voronic (Marrubium vulgare) sau poate, de a obţine buchete producţie proprie de omag frumos colorat sau degeţel - plante medicinale foarte otrăvitoare. Cel mai bine însă, pentru sănătatea celor neiniţiaţi, este ca aceste plante să fie cultivate şi admirate pentru calităţile lor estetice şi lăsate în grădină, nu folosite în cadrul a diverse reţete empirice, care pot periclita sănătatea şi chiar viaţa.

O formă sugestivă - de rinichi, inimă sau ochi - a acestei grădini, întăreşte subtil tema sa medicală. Se evită cultivarea unor astfel de grădini sau a unor astfel de plante, atunci când există posibilitatea de a fi vizitate nesupravegheat de copii, bătrâni sau chiar animale.

Exemplu de grădină a”vrăjitoarei” sau a farmacistului (sursă: www.bhg.com)

65

Plantele folosite aici prezintă diferite grade de toxicitate, dar au totodată şi binecunoscute proprietăti curative.

Legenda grădinii vrăjitoarei sau a farmacistului: A Artemisia absinthum sau Artemisia vulgare B Echinaceea purpurea sau Lobelia inflata C Platygodon grandiflorus sau Filipendula ulmaria D Mandragora officinalis sau Chelidonium majus E Marrubium incanum sau Stachys officinalis F Pulmonaria officinalis sau Arnica montana G Lilium candidum H Aconitum napellus sau Aconitum charmichaelii I Veronica spicata ‘Noah Wiliams” sau Salvia x sylvestris “Snow hill” J Juniperus virginiana sau Betula nigra K Chamaemelum nobile sau Chrysanthemum parthenium Plante care pot fi adăugate opţional amenajării: * Colchicum autumnale D Convalaria majalis O Digitalis garndiflora Plante recomandate aici sunt: - valeriana (Valeriana officinalis): o plantă perenă, cu frunze penate şi cu umbele de flori albe, roz, înflorită din iunie până în septembrie; uleiul din rădăcini este folosit ca sedativ şi analgezic; - genţiana (Gentiana lutea): o plantă perenă, cu frunze cu nervuri pronunţate şi care are ciorchini de flori galbene pînă vara târziu; rădăcina era folosită ca digestiv, vermicid şi antiseptic, pentru tratamentul rănilor şi în prepararea unor băuturi aperitive; - lumânărică (Verbascum thapus): o plană bienală cu o rozetă bazală de frunze mari şi spice de un galben-lămâie, înflorită din iunie până în septembrie, florile erau folosite pentru a trata tusea, congestia şi tuberculoza şi erau fumate pentru boli pulmonare; - iarba mare (Inula helenium): o plantă perenă cu frunze bazale mari şi calatidii de flori galbene; rizomul era folosit pentru a trata bolile respiratorii; - stirigoaia (Veratrum viride): o plantă perenă cu frunze vărgate şi flori spiciforme de culoare galben-verde, decorative în mijlocul verii; rizomul era folosit ca sedativ, emetic şi pentru a trata hipertensiunea - întreaga plantă e toxică; - tătăneasa (Symphytum officinale): o plantă perenă cu frunze mari, cele bazale hirsute, cu flori albe, roz, purpurii sau galbene, campanulate, înflorite din mai până la primul îngheţ; rădăcina era folosită pentru a reduce inflamaţia şi pentru a vindeca fracturile, comform ultimelor studii, folosirea constantă, pe o perioadă mai îndelungată de patru şase săptămâni, duce la fenomene de acumulare în organism a unor toxine specifice; - lobelia (Lobelia inflata): o plantă anuală cu frunze dinţate şi flori albe sau albastre din iulie până în august; planta întreaga era folosită pentru a trata astmul, ca stimulent nervos şi ca substitut pentru tutun; - iarba moale, granat (Chrysanthemum parthenium): o tufă perenă cu frunziş aromatic, butoni florali albi, înfloriţi din iulie până toamna; florile erau folosite ca sedativ şi tonic; - creţişoară (Stachys officinalis): o plantă perenă cu o rozetă bazală de frunze rotund 66

lobate şi flori spiciforme de culoare albă, roz sau roşu purpuriu, decorează din mijlocul verii până în vara târziu; frunzele erau folosite sub formă de cataplasmă, ca: emetic, tonic nervos, sedativ; - omag (Aconitum napellus): o plantă perenă de un verde închis, cu frunze fin divizate şi cu inflorescenţe spiciforme de un albastru marin, înflorită din iulie până în august; rizomii erau folosiţi ca sedativ, analgezic şi la tratarea reumatismului - toate părţile plantei sunt otrăvitoare; - degeţelul (Digitalis purpurea): o plantă bianuală cu frunze zbârcite şi flori mari de culoare albă, galben-crem, roz, roşu, levanţică sau purpurii în formă de degetar, adesea cu gura vărgată, care înfloresc în iunie şi iulie; frunzele erau folosite ca stimulent cardiac şi pentru tratarea hidropiziei – toate părţile plantei sunt otrăvitoare; - arnica (Arnica montana): o plantă perenă cu o rozetă bazală din frunze şi cu flori asemănătoare margaretei, ce înfloresc în mijlocul verii; calatidiile erau folosite ca şi comprese pentru contuzii, răni şi inflamaţii - toate părţile plantei sunt otrăvitoare; - echinaceea (Echinacea angustifolia): o plantă perenă cu frunze lungi, înguste, cu florile marginale ale calatidiului reflecte, înfloresc din mijlocul verii până târziu vara; rădăcinile sunt utilizate de unii terapeuţi ca antiinfecţios şi imunostimulator; - mandragora (Mandragora officinalis): o plantă perenă cu o rozetă bazală de frunze zbârcite şi flori în formă de clopot de culoare galben-verzui, înfloresc primăvara târziu; rădăcina era folosită ca analgezic şi sedativ - toate părţile plantei sunt otrăvitoare; - voronicul lânos (Marrubium incanum): o plantă perenă cu frunze păroase, care înfloreşte vara; frunzele şi florile albe sunt folosite pentru răceli şi gripe; - muşeţelul roman (Chamaemelum nobile): o plantă perenă cu frunziş cu aromă de fructe şi cu flori albe asemănătoare margaretelor, decorativ din iunie până în august; florile erau folosite ca sedativ şi pentru clătirea părului; - brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale): o bulboasă perenă cu frunze în formă de panglică care se veştejesc vara şi sunt urmate în septembrie de flori violet. seminţele şi boabele erau folosite pentru a trata guta şi reumatismul - toate părţile plantei sunt otrăvitoare.

5.7. Grădina de plante tinctoriale Amenajările cu o asemenea tematică pot părea demodate, dar alergiile produse de coloranţii chimici sunt încă, din păcate, cât se poate de actuale. Deşi plantele pentru obţinerea vopselurilor naturale au format o parte integrantă a celor mai multe grădini ale caselor particulare, înainte de inventarea vopselelor chimice, totuşi acestea nu au fost prea mult ameliorate, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea speciilor condimentare sau ornamentale, care se doreau a fi cât mai decorative şi productive. Ca rezultat, amenajările de acest tip sunt responsabile de inducerea unui sentiment de pitoresc, chiar şi privitorului neavizat. Un aranjament de bun gust, care utilizează astfel de plante, ar trebui să aibă aspectul accesibil al unei pajişti rustice. Din acest motiv acestor plante ar trebui să li se confere naturaleţe în amenajarea unei grădini tipice pentru vopseluri – în sensul că, sub nici o formă nu vor fi tunse decorativ, iar plantarea se va face în grupuri, pentru o recoltă consistentă.

Sugestiile de amenajare, pentru spaţii mici, pot include un grup de vase mari, chiar şi diferite, aliniate în lungul peretelui casei sau în balcon; lădiţe de lemn cu fundul căptuşit pentru a reţine umezeala, chiar ulcioare de lut lăcuite şi pictate – în care se vor planta buchete din plantele alese. Un gărduleţ din sârmă sau un zid din piatră constituie un fundal perfect pentru grădina vopsitorului.

Unele plante utilizate pentru extragerea de vopseluri naturale sunt flori anuale familiare – crăiţe, cârciumărese – acestea sunt plantate şi pentru petele de culoare pe care le oferă.

Plantele recomandate pentru obţinerea de pigmenţi naturali ar putea fi: - creţuşca (Filipendula ulmaria): o plantă perenă a cărei rădăcini dau naştere unei 67

vopsele negre, iar din frunzele şi tulpinile recoltate atunci când planta este chiar pe punctul de a înflori, se extrage o vopsea galben-verzuie; - drobinţa, rechiea (Reseda luteola): o plantă bianuală - din întreaga plantă în plină floare se prepară diferite nuanţe de vopsele ca: galben-lămâie, arămiu şi portocaliu; - floarea de perină (Anthemis tinctoria): o plantă perenă din florile căreia se prepară vopsele galbene şi arămii; - crăiţele (Tagetes patula): o plantă anuală a cărei flori proaspete sau uscate dau naştere unor nuanţe de vopsele: aurii, portocalii, maro, gri, verzi, galbene; - drăgaica, sânzîiana (Galium verum): o plantă perenă la care rădăcinile dau o vopsea de un roşu stacojiu, roşu purpuriu sau roşu arămiu, iar inflorescenţele dau o vopsea galbenă; - roiba (Rubia tinctoria): o plantă perenă la care rădăcinile în vârstă de 3 ani, uscate, dau vopsele roşii în mai multe nuanţe: roşu rubiniu, portocaliu sau ruginiu, roşu luminos sau roşu zis „turcesc” (pe bumbac) - roşul superb al cuverturilor vechi şi al carpetelor orientale erau create cu vopseluri de roibă; - şofranul (Crocus sativus), la care pigmenţii sunt conţinuţi în stigmatele florilor, ce dau naştere unor vopsele galbene şi aurii - aceste stigmate foarte mici trebuie recoltate manual în cantităţi mari pentru obţinerea unui extract suficient de vopsea; astfel culoarea rezultată din şofran se regăsea în îmbrăcămintea de apanajul elitei, care îşi permitea preţul producerii ei; - săpunariţă (Saponaria officinalis): o plantă perenă - săpunariţa nu este plantată pentru pigmeţii ei, dar este inclusă în grădina de vopseluri de dragul autenticităţii, pentru că rădăcinile erau folosite pentru a face o pastă spumoasă, în care erau spălate textilele înainte de vopsire; - şofrănaşul (Carthamus tinctorius): o plantă perenă la care florile uscate sau proaspete dau culoarea galbenă şi roşie - în soluţie alcalină - adesea numită şofranul săracului; - smăoaica (Solidago virgo-aurea „Goldenmosa”): o plantă perenă la care florile şi frunzele dau culorile: galben, auriu, bronz, galben-verde, avocado, verde măsliniu, maro, kaki şi arămiu, fiind una dintre plantele tinctoriale, foarte căutată; cultivarul „Goldenmosa” este cel mai indicat, dar poate fi aleasă oricare din varietăţile cultivate; - drobuşorul (Isatis tinctoria): o plantă bienală la care frunzele tinere, culese proaspete şi fermentate, dau culoarea albastră; frunzele mature tratate în aceeaşi manieră dau culoarea albastru-închis; soluţiile fermentate diluate dau verde – fiind în acelaşi timp singura dintre speciile de climă temperată care oferă astfel de pigment albastru (doar pigmentul indigo de provenienţă tropicală, mai oferă aceeaşi nuanţă); drobuşorul este de asemenea una din plantele cu trecut istoric documentat, fiind folosită pentru badijonarea rănilor în războaie (asemenea albastrului de metil azi) pe vremea cuceririlor romane; - sunătoare (Hypericum perforatum): o plantă perenă la care inflorescenţele dau culoarea galbenă şi aurie, iar planta întreagă dă culorile: galben-verde, auriu, bronz; - cârciumăreasă (Zinnia elegans): o plantă anuală care cere culori compatibile cu nuanţele sale vii de roşu, galben şi auriu pentru restul rondului în care se plantează şi la care florile dau pigmenţii: galben, bronz, auriu deschis, verde-gri, kaki – în funcţie de compusul folosit la extracţie; - miruţă, ochiul lupului (Anchusa italica „Grandiflora”): o plantă perenă, cu flori decorative albastre, denumirea botanică îi vine de la grecescul „anchusa”, ce înseamna „suliman”, ca aluzie la culoarea roşie care se extrage din rădăcină.

5.8. Grădina de plante aromatice Acest tip de grădină include plantelor aromatice pe cele floricole odorante şi plantele tipice grădinii bucătarului – cele condimentare. Oricum le-am denumi, scopul acestei grădini este 68

de a bucura şi simţul olfactiv, pe lângă cel vizual.

Sezonul de înflorire pentru grădina plantelor aromatice se întinde de la primele violete parfumate din aprilie, până la călţunaşi – ofiliţi de îngheţul toamnei târzii. În tot acest timp aceasta gradina va constitui un paradis pentru fluturi şi alte insecte polenizatoare. Vara, o astfel de grădină este o explozie de culoare, făcând ca doar parfumul florilor să constituie mai puţin de jumătate din atractivitatea unei astfel de amenajări, alături de frumuseţea şi aroma foliajului rozmarinului, salviei, busuiocului sau mentei.

Plantele recomandate pentru asigurarea parfumului, în gradină sunt: - trandafirii (Rosa sp.): plante perene clasice în alcătuirea unei grădini de plante aromatice, ei au de asemenea multiple utilizări în cosmetică şi alimentaţie; - toporaşii (Viola odorata): o plantă perenă, care înfloreşte între aprilie şi mai, are parfumul caracteristic - acestea preferând o umbrire parţială, se vor planta sub bănci, coroane sau în umbra zidurilor; există o gamă largă de varietăţi ca: „Royal Robe”, „Red Giant”, „White Cezar”, „Rosina”; - monarda, menta decorativă (Monarda didyma „Snow White”): o plantă perenă ce înfloreşte între iulie şi august, atât ciorchinii de flori roşii, în verticil capituliform terminal solitar, cât şi frunzele au o aromă de lămâie; - levănţica (Lavandula angustifolia subsp. angustifolia „Hidcote”): o plantă perenă ce înfloreşte între iunie şi iulie, având flori spiciforme de un albastru-violet specific - atât florile, cât şi frunzişul gri-argintiu sunt puternic parfumate cu aromă pătrunzătoare, caracteristică de levanţică; - cimbrul (Thymus vulgaris): o plantă perenă subarbustivă ce poartă flori mici violete între iunie şi august, întreaga planta răspândeşte o aromă pătrunzătoare; - muşcata (Pelargonium sp.) o plantă perenă cu numeroase specii cu flori divers colorate, au frunzişul verde bicolor puternic odorant, se pot cultiva specii amestecate din sortimentul extrem de bogat existent - favoritele includ: muşcatele cu parfum de lămâie (P. crispum), cu frunze mici gofrate; (P. crispum „Variegatum”), cu marginile frunzelor de un alb cremos; muşcatele cu parfum de trandafir (P. graveolens), cu frunze mari, alungite şi muşcatele cu parfum de mentă (P. tomentosum), cu frunze asemănătoare arţarului; - melisa, roiniţa (Melissa officinialis): o plantă perenă ce înfloreşte din iulie pănâ în septembrie, florile trebuie să fie tăiate pentru a opri expansiunea rapidă a plantei în grădină; frunzişul verde are un parfum puternic de lămâie; - iarba mâţei, menta mâţei (Nepeta mussini „Blue Wonder”): o plantă perenă ce formează tufe largi pline de flori albastre de primăvara până vara timpuriu; întreaga plantă miroase pătrunzător a mentă; se tund plantele după înflorire pentru a reînflori toamna; - usturoiul decorativ (Allium tuberosum): o plantă perenă ce formează tufe din frunzele în formă de panglică de culoare albastru-verde ce contrastează frumos cu plantele mai frunzoase; plantele se acoperă cu ciorchini de flori mici, stelate cu parfum de trandafir, la sfârşitul verii; se taie florile înainte să se coacă seminţele, altfel va răsări o adevărată pădure de usturoi în sezoanele următoare; - călţunaşi, condurul doamnei (Tropaeolum majus): o plantă anuală grimpantă, cu frunzele de un verde închis, suculente – atât frunzele, cât şi florile, care apar vara şi rezistă până la primul îngheţ, în nuanţe saturate de roşu, piersiciu, portocaliu şi auriu, au un parfum unic, piperat - se vor planta după ce a trecut pericolul îngheţului; - rozmarinul (Rosmarinus officinalis „Albiflorus”): o plantă perenă care necesită o medie anuală de temperatură mare (între 10 şi 20 ºC) - de aceea e de preferat să fie cultivate în casă şi scoase afară doar pe perioada caldă a verii, printre varietăţile rozmarinului sunt câteva cu flori albe, care înfloresc vara timpuriu, dar principala atracţie sunt ramificaţiile cu frunze aciculare, de culoare verde închis, cu aroma lor plăcut pătrunzătoare asemănătoare pinului.

69

Exemplu de grădina aromatică

Legenda grădinii de plante aromatice: A Buxus microphylla “Wintergreen” sau Dictamnus albus “Purpureus” B Achillea “Coronation Gold” sau Paeonia romanica C Allium schoenoprasum sau Tagetes patula D Dianthus barbatus sau Monarda didyma E hemerocallis sp. sau buddleia davidii F Iberis semperflorens “Snowflake” sau Phlox subulata G Iris pallida sau Acorus calamus H Lilium candidum I Monarda didyma sau Eupatorium fistulosum J Nepeta cataria sau Salvia sp.

K Perowskia atriplicifolia sau Filipendula rubra L Phlox paniculata sau Asclepias tuberosa M Clematis montana N Lonicera fragrantissima O Clematis terniflora P Nicotiana sylvestris Q Petunia integrifolia 70

R Lobularia maritima

5.9. Grădina pentru pot-pourri Există o îndelungată tradiţie a folosirii plantelor aromatice şi a florilor parfumate, în stare uscată, pentru împrospătarea aerului. Reţetare din secolele XVII şi XVIII includ numeroase recomandări pentru obţinerea de “pudre parfumate” şi “parfumuri” – termeni care în acea perioadă, îl înlocuiau pe cel de “pot-pourri”. Termenul – în sensul în care este inţeles astăzi, pentru a descrie “un amestec de frunze şi petale parfumate” – începe să fie folosit în mod curent abia în secolul XIX. Etimologia sa este legată de denumirea unui fel de tocană cu carne, tradiţional spaniol: “olla podrida”, tradus literal de coloniştii engezi ca “rotten pot”. Ambii termeni înseamnă in traducere exactă “oală putrezită” – această denumire fiind inspirată din obiceiul vremii de a fezanda carnea, care se credea că astfel devine mai gustoasă (procedeul consta în a lăsa carnea atârnată un număr de zile afară, înainte de a fi gătită, pentru “a se goli de sânge” până la apariţia primilor viermi). Francezii preiau termenul ca "pot-pourri", popularizându-l cu sensul actual, care descrie “orice fel de amestec sau aranjament mixt”.

Grădina poate fi compusă din plante perene care pot fi uscate pentru aranjamente, ce pot fi astfel păstrate o perioadă lungă de timp. Înaintea uscării florilor şi frunzelor pentru buchete sau ghirlande, se taie tulpinile într-o zi uscată, după ce roua s-a evaporat. Din cauza faptului că florile vor continua să se maturizeze pe măsură ce se usucă, se taie înainte să fie pe deplin deschise. Doar dacă frunzişul este ornamental atunci când este uscat, se vor păstra frunzele, altfel se poate ajunge la perioade mari de uscare şi există pericolul mucegaiului. Se taie tulpinile ţinând cont de faptul că se vor micşora pe măsură ce se usucă. Se agăţă ramurile cu vârful în jos într-o cameră întunecată, nu prea rece, bine ventilată (o cămară) pentru câteva săptămâni. Florile cu tulpini lemnoase pot fi plasate vertical, cu inflorescenţele deasupra, într-o sticlă.

Plantele favorite în acest tip de grădina sunt trandafirii, mai ales cei de culoare roz sau roşie – pentru calitatea lor de a-şi menţine culoarea dupa uscare, înafara parfumului care caracterizează majoritatea speciilor.

Plante potrivite în acest tip de grădină sunt în general cele aromatice, ca: levănţica, muşcatele parfumate, verbina, iasomia, lămâiţa, bujorii, majoritatea plantelor condimentare: cimbrul, menta, rozmarinul, coriandrul, fenicolul, precum şi plante cunoscute ca medicinale, cum ar fi pelinariţa; precum şi speciile tipice aranjamentelor uscate: boboneii (gomphrena Gomphrena globosa) – cu bractei pergamentoase, colorate în violet, alb, roz, lavand; imortelele albe, galben sau purpuriu – care prin uscare îşi păstrează culoarea; (ammobium Ammobium alatum "Grandiflorum"); florile de paie (Helychrysum bracteatum). Alte flori care se pot conserva prin uscare şi câteva luni, ar fi: Achillea sp., Gypsophila paniculata, floarea scoică (mollucela Mollucela laevis).

5.10. Grădina nemuritoare Grădină denumită “nemuritoare” se amenajează folosind mai multe categorii de plante a căror calităţi sugerează o legătură cu dezideratele eterne al umanităţii: “nemurirea”sau “tinereţea fără bătrâneţe”. Stilul propriu-zis de plantare potrivit unei asemenea grădini poate fi geometric – rezultând o grădina-parter elisabetană sau franceză. De asemenea poate fi o amenajare în stil peisager – cu plante netunse, dispuse în amenajare în mod asemănator cu cel din natural. Se pot combina stilurile – rezultănd amenajari mixte în care plantele cu forme libere vor fi plantate după tipare geometrice sau în cadrul unor amenajări libere se vor încadra garduri, borduri sau forme tunse.

O astfel de grădină verde tot anul va fi alcătuită majoritar din plante medicinale şi aromatice sempervirescente – în zona climatică a României avem de ales dintre speciile lemnoase răşinoase, care au numeroase folosinţe medicinale şi aromaterapeutice, datorate 71

răşinilor conţinute (brad, ienupăr, cetină de negi, pin, tuie) – completate cu plante ierboase şi floricole perene.

Multe alte plante pot fi alese pentru a adăuga culoare şi textură unei grădini nemuritoare.

Majoritatea acestora sunt considerate plante ornamentale, mai mult decât plante medicinale şi aromatice. Acestea includ: frunzele înţepatoare ale ghimpelui; florile albe, gabene, aurii, roz, mov, roşii şi purpurii ale florilor de paie; frunzişul argintiu al pelinului „Silver King”; frunzişul verde de eucalipt şi desigur cunoscutul cimişir împreună cu laurul (Ilex aquifolium) – ambele potrivite şi pentru decorul grădinilor-parter elisabetane.

Alte numeroase plante perene cunoscute şi cultivate ca decor şi nu pentru uzul lor medical şi din păcate fără cunoştiinţe despre toxicitatea unora dintre ele, cum ar fi: omagul, ciucuşoara, degeţelul, valeriana, săpunariţa, opaiţa, cafeluţa.

Plante care “dau bine” uscate sunt: pelinul negru (Artemisia vulgaris) cu parfum asemănător salviei, monarda, mărarul, iarba mare, salvia, hameiul.

Plantele recomandate pentru uscare mai pot fi: - levănţica pufoasă, lemnul Maicii Domnului (Santolina chamaecyparissus): o plantă perenă frutescentă ramificată cu frunze mici, cărnoase, îngust lanceolate, penate şi auriu tomentoase, sempervirescente, folosite în aranjamente - pelinul (Artemisia absinthium „Lambrook Silver”): o plantă perenă cu frunziş argintiu metalic, care devine verzui primăvara şi dă tulpini de flori mici, galbene în mijlocul verii; frunzişul este folosit în aranjamente; - levănţica (Lavandula angustifolia subsp. Angustifolia „Hidcote” şi subsp. Angustifolia „Munstead”- cu frunziş gri): plante perene care înfloresc din iunie şi iulie, având inflorescenţe spiciforme de un albastru-violet profund; atât florile cât şi frunzişul verde argintiu sunt puternic parfumate şi pot fi uscate ca aranjamente.

- smăoaica (Solidago „Golden Baby” sau S. „Goldenmosa”): planta perenă „Golden Baby” are cca. 40 cm, în timp de „Goldenmosa” poate ajunge la 60 cm; ambele au frunze erecte, subţiri, în formă de lance şi flori decorative galbene-auriu din august în septembrie - care sunt folosite pentru aranjamente: se culeg devreme pentru a nu îşi pierde petalele; - maghiranul (Origanum marjorana): o plantă perenă cu frunze rotunde, mici, cu capitule florale de un purpuriu închis - se comportă ca o plantă anuală în zonele temperate, iar florile sunt folosite în aranjamente; - calapărul, vetricea (Tanacetum vulgare): o pantă perenă cu frunziş penat şi flori mărunte, galbene din iulie până în septembrie; frunzişul înţepător este folosit în aranjamente; - iarba moale, granatul (Chrysanthemum parthenium): o plantă perenă, toxică, ce are unrunziş aromat, cu florile crem, înflorite din mijlocul verii până toamna - folosite în aranjamente; - coada şoricelului (Achillea filipendulina, Achillea millefolium „Cerise Queen”- flori cireşii, „Coronation Gold”- flori aurii şi „Moonshine”- flori crem): plante perene de la care florile sunt folosite în aranjamente; - ruta, virnanţul (Ruta graveolens „Blue Beauty”): o plantă perenă cu frunziş albastruverde şi flori galbene vara; seminţele aromate, culese când au culoarea verde sau maro, sunt folosite în aranjamente.

5.11. Grădina de plante condimentare şi alimentare sau a bucătarului Grădina bucătarului ar trebui să fie parte integrantă a oricărei gospodării, fie că ar ocupa un colţ al grădinii de legume sau doar un pervaz sau o jardinieră. Oricum ar fi, poate fi proiectată pentru a fi ornamentală, chiar compusă în majoritatea din ierburi condimentare care nu au faima unor plante decorative.

O serie de plante culinare sunt invadatoare, aşa că în cazul unei grădini pot fi plantate împreună cu ghivecele lor sau în cădiţe speciale, alte soluţii ar fi împrejmuirea lor cu bucăţi de metal sau plastic, cam la 20 cm adâncime sau plantarea în găleţi fără fund. În oricare din cazuri, 72

se lasă distanţă între genurile grupate de plante – pentru a avea lumină şi a fi accesibile pentru recoltator şi distanţă faţă de borduri şi eventual pereţi sau garduri – pentru a controla tulpinile volubile – în toate aceste cazuri 20-25 cm sunt suficienţi.

Plantele propuse în acest sens sunt următoarele: - busuiocul (Ocimum basilicum):o plantă anuală cu caractere morfologice diferite în funcţie de cultivar, astfel: “Dark Opal”are frunze de culoare purpurie întunecate şi flori roz din iulie în august; „Spicy Golbe” formează o tufă rotundă cu frunze numeroase, de culoare verde, cu flori verzi deschis în iulie şi august, foarte aromată; o varietate similară este „Green Globe”. Pentru o producţie mai bună a condimentului constând în frunzele aromate, se elimină butonii florali; - salvia (Salvia officinalis “Purpurascens”):o plantă perenă cu frunzele mature verzi brumate şi cu frunzele tinere de un roşu purpuriu, cu flori purpurii în iunie; frunzişul ei este aromatic; profitând de faptul că este o specie invadatoare se poate lăsa să crească până acoperă golurile inestetice din amenajare; - pătrunjelul creţ (Petroselinum crispum): o plantă bianuală, tratată ca anuală, cu tulpini stufoase de culoare verde închis, cu frunze gofrate, se îndepărtează după ce frunzişul moare la sfârşitul primului sezon – în anul următor, plantele se vor înălţa cu un frunzişul mai des, mai aromat, bogat în vitamine; - ceapa decorativă (Allium schoenoprasum): o plantă perenă care se poate planta în grupuri, având frunze fistuloase de un verde închis, cu umbele de culoare roz spre liliachiu-pal în iunie - plantele tind să se răspândească şi sunt uşor de înmulţit şi controlat prin divizarea tufei; - cimbrul (Thymus vulgaris): o plantă perenă subfrutescentă, cu frunze mici, de un verde închis cu flori mici mov în iunie şi iulie, este o plantă comună, dar aroma ei este inconfundabilă; - menta, izma bună (Mentha x piperita “Citrata”): o plantă perenă cu frunze alungite, de culoare verde închis, cu nuanţe de purpuriu în mijlocul verii şi o aromă puternică de citrice; rădăcinile se îngrădesc; se recoltează sau se tunde la înălţimea dorită; se mai tunde şi înainte de înflorire – menta este invadatoare chiar fără însămânţare; - menta de măr (Mentha suaveolens): o plantă perenă cu frunze rotunde gri-verzi, păroase, are flori violet în iulie şi un parfum plăcut fructat; se îngrădesc rădăcinile; se recoltează sau se tunde la înălţimea dorită înainte de înflorire; - menta proastă, izma calului (Mentha spicata sau M. lanceolata): o plantă perenă cu tulpina dreaptă pâslos-păroasă, cu frunze de formă lanceolate, cu inflorescenţe spiciforme de culoare verde strălucitor, roz, albe sau mov şi cu aromă inimitabilă de mentă; la fel se îngrădesc rădăcinile şi se tunde înainte de înflorire; - menta, izma bună (Mentha x piperita): o plantă perenă cu frunze lungi, de un verde întunecat, cu tulpini purpurii, cu flori lila-roz în mijlocul verii şi cu aromă de mentă inconfundabilă; se îngrădesc rădăcinile şi se recoltează sau se tunde pentru înălţimea dorită; se taie înainte de înflorire; - limba mielului (Borago officinails): o plantă anuală cu frunze păroase, mari, pentalobate, cu flori predominant albastre (la unele cultivare pot fi roz sau violet) în iulie; florile şi frunzele sunt comestibile - atât folosite la salate de legume, cât şi în salate de fructe, în timp ce florile sunt înviorătoare în băuturi; aroma amintind-o pe cea a castravetelui.

73

Exemplu de grădină a bucătarului:

Legenda amenajării grădinii bucătarului: 74

A Lycopersicon esculentum cv. Laura (cu fructe roşii-aprins) B Lycopersicon esculentum cv. Carolina (cu fructe galbene-portocalii) C Phaseolus vulgaris (pot fi alese trei soiuri urcătoare cu perioade diferite de maturaţie, cum ar fi: Costela, Clujană, Verba) D Pisum sativum cv. timpurii Lulu sau Rani E Cucurbita pepo var. oblonga sau Cucurbita pepo var. patissoniana F Capsicum annuum „Carmin” G Solanum melongena „Lucia” H Ocimum basilicum sau Lavandula angustifolia I Tagetes erecta J Daucus carota – hibrizi timpurii Napoli sau Bangor şi / sau Pastinaca sativa – soiul semitârziu „Alabaster” K Spinacea oleracea L Raphanus sativus cv. Rodos sau Redo M Lactuca sativa var. capitata sau var. crispa N Allium cepa şi / sau Allium porrum şi / sau Allium sativa Trellis – treiaje de 1,5 / 1,5 m pentru fasolea urcătoare

5. 12. Grădina florilor Bach O grădină cu o astfel de temă este dificil, dar nu imposibil de realizat în condiţiile ţării noastre. Faptului că are o serie de reguli obligatorii de respectat, pentru folosirea ulterioară a plantelor ce o compun, contribuie la aceasta, dar nu e singurul factor de dificultate, după cum se va vedea în cele ce urmează. Toate plantele ce compun acest tip de grădină sunt specii spontane şi sunt cultivate fără a li se aduce îmbunătăţiri genetice, iar majoritatea lor nu sunt nici măcar decorative, fără a mai pomeni faptul că unele sunt foarte puţin cunoscute.

Există o categorie de 37 de plante cărora mulţi dintre noi, văzăndu-le asociate într-o grădină sau pe pagina unei cărţi, nu le-am putea oferi un calificativ generic, în afara celui de a fi toate organisme vegetale. Proprietăţile care le clasifică în aceeaşi categorie, aceea de „flori Bach” au fost stabilite de dr. Edward Bach. În 1928, dr. E.Bach, un renumit fizician englez, obţine 38 de remedii diferite din 37 de specii de plante şi un al 38-lea remediu constituit de banala apa de izvor, administrarea lor având rezultate imediate şi pline de succes. Esenţele restabilesc balanţa emoţională, permiţând corpului să se vindece singur. Înainte de folosirea esenţelor Bach, este analizată starea emoţională a pacientului şi nu boala, deoarece se porneşte de la concepţia că boala este cauzată de un dezechilibru emoţional. Esenţele trebuie alese astfel încât să corespundă percepţiei emoţionale a pacientului asupra vieţii, permiţând o armonie a trupului şi sufletului şi astfel organismul să-şi recapete sănătatea.

Dr. Bach şi-a dedicat viaţa desăvârşirii acestei noi metode de vindecare naturistă - departe de a fi uitat, el a scris o nouă pagină în istoria medicinei holistice. El spunea : ,,Anumite flori de câmp, arbori şi arbuşti, au capacitatea datorată vibraţiei lor energetice, de a mări vibraţiile energetice umane şi de a deschide canale pentru mesajele propriului nostru eu spiritual.”

Cele 38 de esenţe pot echilibra anumite emoţii comune (frică, posesivitate), iar combinate pot corecta în total 292 de milioane de stări emoţionale dezechilibrante, care se produc atunci când ne ignorăm problemele, iar “energia furnizată de florile Bach ne poate aduce din nou în armonie cu noi înşine”. Esenţele Bach sunt 100 % naturale.

Procedeele de extracţie diferă funcţie de anotimp. Florile care înfloresc vara, sunt macerate în apă pură de izvor câteva ore la soare (până când se ofilesc – cedându-şi astfel energia apei ce va deveni “tinctura-mamă”), după care tinctura-mamă obţinută se adaugă în 75

alcool – ceea ce conferă produsului o garanţie limitată în timp doar de modul de depozitare şi etanşare al recipientelor din sticlă brună în care sunt păstrate. În anotimpurile mai reci, extracţia principiilor active se face tot în apă, dar florile sunt fierte, după care soluţia rezultată, filtrată este, de asemenea, transferată în alcool. În ambele tipuri de extracţie, acest transfer se poate realiza şi în apă distilată, dar garanţia produsului astfel obţinut este mai redusă. Dozele recomandate sunt de câteva picături diluate în cantităţi foarte mari de apă plată.

Terapia florilor Bach (ca dealtfel toate terapiile cu plante şi ca homeopatia) nu are legătură cu experimentatul efect Placebo. Filozofia care se află în spatele terapiei florilor Bach este aceea că “boala este o cale prin care corpul ne spune că facem ceva ce este împotriva întregii noastre fiinţe”. Funcţionarea “mecanismului” uman se bazează pe ansamblul armoniosfuncţional al tuturor elementelor şi structurilor sale fizice (biologice, psihice şi spirituale). Pe parcursul mai multor ani, Dr. Bach a perfecţionat o metodă naturistă de vindecare, acceptând faptul că oamenii reacţionează diferit la aceeaşi boală. Efectul florilor Bach nu poate fi explicat în întregime, la fel ca principiul de bază al homeopatiei potrivit căruia: “la o diluţie foarte mare a substanţelor active conţinute în remediu, deşi nu le mai poate fi demonstrată fizic existenţa, acestea vor acţiona direct şi subtil, la nivel informaţional, asupra dereglării energetice pe care o numim “boală” - pe care se bazează această terapie, dar la un nivel şi mai înalt şi mai subtil chiar decăt homeopatia. De aceea terapia florilor Bach este cea folosită de specialişti când homeopatia nu mai dă rezultate şi nu se recomandă, nici unui pacient, aceste două terapii în paralel. Tocmai datorită diluării, efectul esenţelor Bach este deosebit de intens şi de durată, de aceea, florile Bach pot fi folosite în tratarea celor mai diverse boli şi pentru a putea restabili echilibrul necesar însănătoşirii. În cele ce urmează, sunt prezentate cele 38 de esenţe primare şi efectul fiecăreia asupra organismului uman: 1. apa de izvor: negare de sine, rigiditate – singurul dintre remedii care nu este reprezentat de o plantă; 2. turiţa mare (Agrimonia eupatoria): depresie în spatele unei feţe zâmbitoare; 3. plop tremurător (Populus tremula): frică de necunoscut; 4. fag (Fagus sylvatica): intoleranţă; 5. fierea pământului, ţintaură (Centaurium umbellatum): incapacitatea de a spune ‘’nu’’; 6. Ceratostigma willmotthianum: lipsă de încredere în propriile decizii; 7. corcoduş (Prunus cerasifera): frică de nebunie; 8. muguri de castan porcesc (Gemmae Hippocastani): incapacitate de a învăţa din greşeli; 9. cicoare (Cichorum intybus): egoism, dragoste posesivă; 10. clematită, viţă albă, curpen (Clematis vitalba): visând la viitor fără a munci în prezent; 11. măr pădureţ pitic (Malus pumilla): remediu de purificare şi pentru ura de sine; 12. ulm (Ulmus procera): supraîncărcare de responsabilităţi; 13. genţiană de toamnă (Gentiana amarella): descurajare după un eşec; 14. Ulex europaea: lipsă de încredere şi disperare; 15. iarbă neagră (Calluna vulgaris): egocentrism; 16. laur (Ilex aquifolium): ură, invidie, gelozie; 17. caprifoi (Lonicera caprifolium): trăind în trecut; 18. carpen (Carpinus betulus): amânarea unei acţiuni şi oboseala la gândul de a face ceva; 19. slăbănog (Impatiens glandulifera): nerăbdare; 20. larice (Larix decidua): lipsă de încredere; 21. creţişoară (Mimulus guttatus): frică de lucruri cunoscute; 22. muştar (Sinapsis arvensis): tristeţe puternică lipsită de cauză; 23. stejar (Quercus robur): pentru oameni care nu încetează lucrul decât în starea de 76

epuizare; 24. măslin (Olea europaea): epuizare psihică sau fizică; 25. pin (Pinus sylvestris): vină; 26. castan roşu (Aesculus carnea): grijă exagerată pentru cineva drag; 27. iarba surpăturii (Scleranthus annuus): incapacitate de a face o alegere; 28. băluşcă (Ornithogalum umbellatum): şoc; 29. castan comestibil, castan dulce (Castanea sativa): depresie profundă, când totul pare a fi fost încercat şi nu mai există nici o soluţie; 30. verbină (Verbena officinalis): hiperexcitabilitate; 31. viţă-de-vie (Vitis vinifera): dominanţă şi inflexibilitate; 32. nuc (Juglans regia): protejare împotriva schimbărilor şi a influenţelor nedorite; 33. crin de apă (Hottonia palustris): plantă acvatică, sporadică în ape stătătoare sau lin curgătoare: mândrie şi detaşare; 34. castan alb, castan porcesc (Aesculus hippocastanum): gânduri nedorite şi discuţii mentale; 35. obsigă, ovăz sălbatic (Bromus ramosus): incertitudinea asupra alegerii direcţiei vieţii; 36. măceş (Rosa canina): tristeţe, respingere, apatie; 37. iarba osului (Helianthemum nummularium): stări extreme de panică; 38. salcie galbenă (Salix vitellina): lamentare şi silă de sine.

Cea mai mare grijă a unui deţinător unei „grădini de flori Bach” este să nu cultive din greşeală o formă asemanătoare sau un hibrid, pentru că efectul terapeutic nu va fi cel scontat.

Unii specialişti afirmă ca de fapt speciile trebuie importate din Marea Britanie - ţinând cont de locul unde terapia a fost pusă la punct. Locaţia unei astfel de grădini trebuie să aibă o expoziţie însorită şi e de dorit să includă un izvor natural (şi pentru simplificarea procesului de obţinere a produselor terapeutice) sau cel puţin un bazin cu apă stătătoare pentru cultivarea crinului de apă. În Marea Britanie, Canada, S.U.A. şi alte ţări occidentale există cursuri certificate, care dau şi dreptul de practică, pentru cei ce vor să cunoască şi să stăpânească aceasta terapie care are adepţi şi specialişti şi în România. Condiţia impusa acestora este o diplomă preexistentă în psihologie, medicină sau radiestezie, care să certifice modul de diagnoză a celui ce doreşte dreptul de practică legală a acestei terapii. În prezent esenţele Bach sunt în totalitate importate în România, fiind accesibile în comerţ prin farmacii autorizate.

5.13. Grădina de plante melifere sau grădini pentru fluturi Majoritatea plantelor medicinale şi aromatice au pentru crescătorii de albine calitatea de plante melifere. Amenajarea unei astfel de grădini poate impune criterii de selecţie a plantelor melifere, dupa cum urmează: 1) după anotimpul de înflorire al plantelor melifere, se vor alege plante care acoperă din acest punct de vedere, toată perioada considerată productivă a anului, dintre: - plante melifere de primăvară: anin negru, alun, corn, salcie, stejar, măceş, păducel, salcâm alb, ghiocei, zambile, dracilă, afin, cimişir, soc, porumbar, ulm de câmp, castan porcesc, caprifoi, viorele (Scilla bifolia), toporaşi (Viola cornuta), brânduşe de primăvară şi de munte (Crocus aureus şi C. heuffelianus) spânz, podbal, leurdă (Allium ursinum), ciuboţica cucului, păpădie, muştar alb, mac oriental, fag, mesteacăn; - plante melifere de vară: tei, sulfină, mur, zmeur, zămoşiţă, cârmâz, călin, cruşin, castan dulce, jaleş de câmp, busuioc de mirişte, mac de grădină, roşu şi de câmp, voronic, cimbrişor (cimbru de câmpie), talpa gâştei (Leonorus cardiaca), limba mielului, iarba şarpelui sau viperină, cicoare, luminiţă, pufuliţă sau sburătoare (Epilobium hirsutum), răchitan, busuioc de baltă sau ţepuh (Stachys palustris), izma 77

broaştei (Mentha aquatica), coriandru, anghinare bună, isop, salvie, roiniţă sau iarba stupului, nalbă mare şi de grădină (Althea officinalis şi A. rosea), mentă, fenicol, crăiţe sau vâzdoage (Tagetes patula şi T. erecta), sânzîiană de grădină, margarete galbene sau fluturei (Gaillardia sp.), cârciumărese, degeţel; - plante melifere de toamnă: mătăciune, mentă, busuioc de mirişte, iarba neagră, păpădie, limba mielului (în anii cu toamne lungi şi frumoase), cicoare, margarete galbene, gălbenea.

2) după natura hranei pe care o vor furniza albinelor, se pot alege plante melifere dintre: - plantele polenifere (de la care albinele colectează în general doar polen): plop, salcie albă, fag, alun, mac, ulm de câmp, stejar, soc, ciuboţica cucului, păpădie, mac roşu şi de câmp (Papaver rhoeas şi P. dubium), mesteacăn, măceş; - plante nectarifere: castan porcesc, castan dulce, caprifoi, zmeur, iarba neagră, busuioc de mirişte (Stachys annua), sulfină, voronic, cimbişor, iarba şarpelui (Echium vulgare), răchitan (Lythrum salicaria), izma broaştei, muştar alb, coriandru, salvie (Salvia officinalis, S. pratensis, S. nemorosa, S. splendens), nalbă mare si de grădină, mentă, mătăciune sau busuiocul stupului (Dracocephalum moldavica), degeţel; - plante nectaro-polenifere: isop, salcie, tei, mur, zămoşiţă, soc, cruşin, corn, călin, dracilă, ghiocei, viorele, podbal, spânz, leurdă, jaleş de câmp, luminiţa, pufuliţa, anghinarea bună (Cynara scolymus), sânzîiană de grădină şi splinuţe aurii (Solidago canadensis şi S. virgo-aurea), margarete galbene, cârciumarese. În afară de hrana pe care o procură albinelor, unele din plantele de mai sus sunt cultivate şi pentru alte produse care sunt comercializate odată cu mierea si ceara de albine: - propolisul – produs secundar al albinelor ce dau mierea de corn (Cornus mas), privită de medicina naturistă aproape ca un panaceu universal; - mana sau roua de miere – poate aparea din trei surse: a) mana de origine vegetală obţinută prin efectuarea de incizii în trunchiul de mojdrean (Fraxinus ornus) sau iarbă neagră (Calluna vulgaris) – care este un exudat la început brun, ce după întărire la aer devine albicios (utilizat ca aliment pentru diabetici şi ca laxativ); `b) mana de origine vegetală spontană, ce apare relativ în cantităţi mici, neimportante economic (secretată de frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor în anumite perioade ale anului), astfel: în anumite zone, primăvara timpuriu, apare pe ramuri de: mesteacăn, anin, tei, salcie etc., datorită fenomenului de lăcrimare ce se produce din cauza presiunii radiculare, determinată de trecerea plantelor de la starea de repaus la starea activă; de asemenea mai apare primăvara după înfrunzire, când seva este abundentă şi bogată în zaharuri – excesul eliminându-se prin hidatodele din vârful frunzelor în cadrul fenomenului de gutaţie; c) mana de origine animală - secretată de insecte.

3) după clasificarea botanică, eventual în cadrul unei grădini de cercetare, se vor alege plante din cadrul unor familii botanice, cum ar fi: - fam. Labiatae: salvie, levănţica, isop, roiniţa, talpa gâştei, busuioc, cimbru, cimbrişor, voronic, menta bună, izma broaştei, izma creaţă, cătuşnica, busuioc de mirişte, busuioc de baltă, mătăciune; - fam. Rosaceae: măceş, păducel, cireş, vişin, zmeur, porumbar, frag; - fam. Compositae: păpădie, anghinarea bună şi de grădină, cicoare, galbenele, floareaspoarelui, podbal, sânziană de grădină, margarete galbene, crăiţe, cârciumărese; - fam. Cruciferae: muştar alb, micşunea, traista ciobanului; - fam. Umbelliferae: coriandru, anason, angelică, fenicol, leuşten, mărar, salcâm mic; - fam. Leguminosae: sulfină, salcâm alb, salcâm japonez; 78

- fam. Ulmaceae: ulmul de câmp; - fam. Betulaceae: alun, anin negru, fag, mesteacăn; - fam. Tiliaceae: toate speciile de tei; - fam. Salicaceae: salcia albă; - fam. Populaceae: plop; - fam. Fagaceae: castan dulce, stejar; - fam. Hippocastanaceae: castanul porcesc; - fam. Oleaceae: mojdrean; - fam. Cornaceae: corn; - fam. Rhamnaceae: cruşin, verigariu; - fam. Caprifoliaceae: caprifoi, cârmâz (hurmuz), călin; - fam. Malvaceae: zămoşiţă, nalba mare şi de grădină; - fam. Berberidaceae: dracilă; - fam. Ericaceae: afin, coacăz de munte (merişor), iarba neagră; - fam. Ranunculaceae: spânz; - fam. Liliaceae: viorele, leurdă; - fam. Amaryllidaceae: ghiocel; - fam. Iridaceae: brânduşe; - fam. Primulaceae: ciuboţica cucului; - fam. Papaveraceae: mac de grădină,oriental, de câmp şi roşu; - fam Boraginaceae: iarba şarpelui, limba mielului; - fam. Oenotheraceae: luminiţă, pufuliţă; - fam. Lythraceae: răchitan; - fam. Scrophulariaceae: degeţel; - fam. Buxaceae: cimişir.

4) după caracteristicile biologice ale plantelor - în general - plantele melifere pot fi împărţite astfel: - arbori şi arbuşti; - plante erbacee.

Acest criteriu este important pentru organizarea spaţiului viitoarei grădini şi din acest punct de vedere, se aplică în cazul oricărei amenajări peisagiste.

Pe lângă plantele menţionate mai există şi alte câteva plante melifere care nu se în cadrează în categoria plantelor medicinale, aromatice sau condimentare – dar, aşa cum am precizat, marea majoritate a plantelor folosite de crescătorii de albine aparţin categoriilor în discuţie, de multe ori aceste plante fiind cultivate pentru deservirea mai mai multor scopuri: melifer – medicinal, melifer – condimentar, melifer – aromatic etc.

Plantele luate în discuţie sunt specifice tehnologiilor utilizate la noi în ţară, de către crescătorii de albine.

Aceleaşi plante atrag în egală măsură fluturii – binecunoscuţi ca polenizatori. Din acest motiv grădinile alcătuite din plante melifere în limbajul arhitecturii peisagiste se mai numesc şi „grădini pentru fluturi”.

Exemplu de grădină pentru fluturi (sursă: www.bhg.com)

79

Legenda amenajării grădinii pentru fluturi: A Asclepias tuberosa sau Achillea sp.

B Aster novae-angliae sau Aster novae-belgii C Buddleia davidii sau Syringa vulgaris D Echinacea purpurea sau Zinnia elegans E Liatris spicatasau „Floristan violet”F Monarda didyma „Petite delight” sau Mentha piperita G Calenduls officinalis H Iris sp. – orice varietate pitică I Solidago virgo-aurea sau Forsytia suspensa J festuca glauca sau Euphorbia polychroma K Allysum saxatilesau Lobularia maritima L Petroselinum crispum M Matricaria chamomila sau Rudbeckia bicolor

80

Obiecte introduse cu scop decorativ: ROCK bolovan de râu H2O fântână decorativă

81

6. Principiile active din plantele medicinale şi aromatice Plantele medicinale şi aromatice se întrebuinţează pentru substanţele pe care le conţin.

Substanţele cărora li se datorează proprietaţile terapeutice ale diferitelor produse vegetale se numesc principii active. Produsul vegetal cel mai bogat în principii active şi care, în consecinţă, se utilizează în terapeutică, se numeşte drog.

Ideea că nu întreaga plantă, ci numai anumite părţi constituente ale acesteia asigură proprietăţile ei terapeutice este veche. În secolul al XV-lea Paracelsus a căutat chintesenţa (quinta essentia) remediilor. Primul pas în direcţia obţinerii principiilor active era făcut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea de către Scheele atunci când a izolat în stare pură o serie de acizi organici. Cele mai însemnate grupe de principii active, adevărate chintesenţe ale drogurilor, erau izolate la începutul secolului al XIX-lea şi anume alcaloizii ca: morfina (1803) şi glicozidele ca salicina (1830), reserpina (1952) cu acţiune hipertensivă sau vincaleucoblastina (1958) cu acţiune anticanceroasă.

Principiile terapeutice active fac parte din compoziţia chimică a plantelor medicinale şi aromatice. Cele două noţiuni, cea de principiu activ şi cea de compoziţie chimică nu se suprapun. În compoziţia fiecărei plante se găseşte un număr foarte mare de compuşi chimici dintre care însă numai unii prezintă interes terapeutic. Multe grupe de substanţe intră în mod obligatoriu în compoziţia materiei vii, ele se găsesc în fiecare organism vegetal. Aceste substanţe ne interesează în calitate de principii active numai atunci când se formează într-un procent mare, respectiv dacă prin cantitatea lor poate fi explicată utilizarea medicinală.

Principiul activ dintr-o specie poate să fie o singură substanţă sau un complex întreg de substanţe. Primul caz se exemplifică cu florile de salcâm japonez (Sophora japonica) din care se izolează pe cele industrială o glicozidă cu proprietăţile vitaminei P; celelalte substanţe din compoziţia chimică a acestei materii prime industriale nu prezintă interes terapeutic. Cel de al doilea caz este reprezentat, de pildă, de complexul de derivaţi fluoroglucinici din rizomii de ferigă mare (Dryopteris filix-mas) datorită cărora extractul din acest produs se foloseşte în calitate de medicament antihelmintic. În multe produse vegetale se găsesc diferite principii active, aparţinând mai multor clase de compuşi chimici, ca de exemplu în cazul părţilor aeriene de sunătoare (Hypericum perforatum) care conţin ulei volatil, flavonozide şi un pigment roşu.

Principiul sau principiile active pot fi extrase din plante ca substanţe chimice pure (indivizi chimici) sau sub forma unui complex de substanţe (diferitele tipuri de extracte). După ce s-a stabilit structura indivizilor chimici izolaţi din plante, s-a ajuns la obţinerea prin sinteză a unui număr însemnat de principii active (compuşi de sinteza). În unele cazuri aceşti compuşi de sinteză au înlocuit în bună măsură produsul natural, de exemplu, la majoritatea vitaminelor.

Alteori, întrebuinţarea produsului vegetal continuă să fie rentabilă. Astfel, aproape la toţi alcaloizii s-a realizat sinteza totală, dar aceasta este rentabilă din punct de vedere economic numai în puţine cazuri (efedrină, papaverină, atropină), majoritatea alcaloizilor obţinându-se şi azi pe cale extractivă. Se cunosc şi situaţii când alcaloizii sunt activi numai sub forma în care se găsesc în plantă, molecula obţinută prin sinteză fiind lipsită de acţiune (exemplul unor alcaloizi din cornul secarei).

Plantele medicinale şi aromatice, respectiv organele sau părţile folosite în terapeutică (drogurile ), pot fi valorificate sub diferite forme: - ca atare, când planta proaspătă se aplică pe tăieturi (de exemplu frunzele de pătlagină, în medicina populară) sau când masa verde se foloseşte fie la obţinerea prin distilare a uleiului volatil, fie la obţinerea prin extracţie a diferitelor preparate galenice; - ca extract apos obţinut de obicei din părţile uscate ale plantei, sub formă de ceai 82

medicinal (infuzie, decoct); - ca preparate galenice obţinute din drogul uscat prin diferite procedee de extracţie (tincturi, extracte fluide, extracte uscate) dar, de fapt, şi infuziile sau decocturile sunt preparate galenice; - ca preparat purificat, mai cu seamă sub formă de complex de principii active obţinut prin îndepărtarea substanţelor care nu prezintă valoare terapeutică, numite substanţe balast (de exemplu complexul sau totalul alcaloidic din rădăcinile de mătrăgună este un preparat purificat); - ca principiul activ pur (individ chimic), deci, ca şi o singură substanţă unitară în întregul extract în cazul în care efectul terapeutic dorit poate fi realizat cu acest singur compus (de exemplu narcotina din capsulele de mac sau mentolul din frunzele de mentă).

Există o serie întreagă de medicamente realizate din materie primă vegetală sub forma totalului de principii active, cum ar fi: - extractul de fructe de păducel (Crataegus monogyna); - extractul din rădăcinile de odolean (Valeriana officinalis). În aceste cazuri nu se cunoaşte însă nici un component care in sine ar prezenta aceeaşi acţiune ca şi complexul întreg de principii active. Avem de-a face cu un efect sinergic: acţiunea terapeutică se realizează prin întărirea şi completarea reciprocă a acţiunilor parţiale ale fiecărui component. Totodată se asigură mai multe puncte de atac şi, în consecinţă, de pildă în cazul unei acţini antibiotice scade posibilitatea apariţiei rezistenţei microorganismelor.

Acest sinergism favorabil apare nu numai în cazul complexului de principii active dintrun anumit drog vegetal, ci şi, de multe ori, între diferite principii active ale mai multor produse administrate împreună. Nu întâmplător multe plante medicinale se folosesc în combinaţie cu altele care le întăresc acţiunea sau o completează. Noţiunea de „ceai medicinal” se referă de obicei la un număr de două sau mai multe plante medicinale folosite împreună.

Unii compuşi chimici sunt foarte larg răspândiţi în lumea plantelor. Este vorba, de pildă, de clorofila care asigură culoarea verde a întregului covor vegetal, de carotinoidele care însoţesc întotdeauna clorofila sau de acidul ascorbic (vitamina C) care se găseşte în fiecare celulă. Totuşi, nu orice plantă se utilizează ca materie primă în vederea obţinerii acestor substanţe, ci numai acele specii în organismul cărora principiul activ se acumulează în cantitatea cea mai mare sau din care extracţia este cea mai avantajoasă dintr-un punct de vedere sau altul. Clorofila se extrage pe scară industrială din frunzele de urzică, carotinoidele din lucernă, iar extracte bogate în vitamina C se prepară din măceşe. În măsura în care răspândirea în lumea plantelor a anumitor compuşi este mai puţin generală, creşte specificitatea lor, rolul pe care îl pot juca în clasificarea plantelor.

Astfel: - tioglicozidele caracterizează din punct de vedere fitochimic familiile Brassicaceae, Tropaeolaceae şi Resedaceae; - gentiopicrina se găseşte numai în cadrul unei singure familii, Gentianaceae; - morfina se formează numai în cadrul unui singur gen, Papaver (nu apare în alte genuri din familia Papaveraceae); - santonina caracterizează doar unele specii de Artemisia; - alantolactona caracterizeaza doar o singura specie: Inula helenium. În ultimii ani, urmărindu-se prezenţa sau absenţa unor compuşi chimici în diferite exemplare de plante aparţinând aceleiaşi specii, s-au putut descrie mulţi chemataxoni infraspecifici. Este vorba de rase chimice la care nu se pot observa deosebiri morfologice între indivizi aparţinând aceleiaşi specii. Acest caracter biochimic poate fi absolut, când substanţa lipseşte complet din unii indivizi, şi relativ, când substanţa este prezentă în toate exemplarele, dar în procente semnificativ deosebite. Azi se pot cultiva de exemplu indivizi de degeţel lânos (Digitalis lanata) care conţin în frunzele lor un procent mare de lanatozidă C, celelalte glicozide cardioactive găsindu-se numai în cantităţi foarte mici.

83

Clasificarea principiilor active se poate face în funcţie de : - natura sau structura lor chimică (de exemplu acizi organici derivaţi triterpenici, compuşi sterolici etc.); - proprietăţile lor fizico-chimice (de exemplu uleiuri volatile, saponozide); - acţiunea biologică, efectul farmaco-dinamic (de exempluantibiotice, antihelmintice, cardiotonice, etc).

Cele mai importante clase de principii active, grupate prin îmbinarea celor trei criterii de clasificare, sunt descrise în cele ce urmează.

Glucidele (hidraţii de carbon), produşi primari ai fotosintezei, sunt compuşi ternari cu funcţii cetonice (de exemplu fructoza) sau aldehidice (de exemplu glucoza). Sub formă de soluţii sterile, injectabile, glucoza se foloseşte în alimentaţia intravenoasă a bolnavilor, în hipoglicemie, în insuficienţe hepatice, renale şi cardiace, în diferite intoxicaţii. În reprezentanţii familiei Asteraceae amidonul este înlocuit de inulină, un produs de condensare al fructozei. Atât inulina, cât şi fructoza pot fi obţinute pe scară industrială din tuberculii de napi porceşti (Helianthus tuberosus) şi intră în regimul alimentar al diabeticilor ca sursă energetică. Asemătoare este structura poliolilor, dar molecula lor conţine numai grupări alcoolice, lipseşte funcţia cetonică sau aldehidică (manitolul).

Oligozaharidele prezintă de regulă gust dulce, se găsesc în stare liberă sau sunt cuplate cu molecule de altă natură.

Polizaharidele sunt alcătuite dintr-un număr mare de glucide simple, de acelaşi fel, fiind produşi de condensare ai glucozei, fructozei, manozei etc.

Poliholozidele joacă rolul de substanţe de rezervă (de exemplu amidonul) sau formează scheletul membranei celulare (celuloza). Amidonul este una din cele mai răspândite substanţe vegetale. La noi se obţine pe scară industrială din cariopsele de grâu, din cele de porumb, csu din tuberculii de cartofi şi este folosit ca excipient (substanţă inertă cu care se diluează principiulu activ) la prepararea comprimatelor, serveşte la obţinerea unor tipuri de unguente (a pastelor), a pudrelor medicinale şi cosmetice.

Proprietatea comună a pectinelor, mucilagiilor şi gumelor este că în contact cu apa dau soluţii coloidale vâscoase, fiind tot de naturǎ glucidicǎ.

Pectinele se găsesc alături de celuloză în peretele celular ca substanţe tampon şi de cimentare. Pot fi extrase din materia primă vegetală prin fierbere. Prezintă două proprietăţi terapeutice: măresc viteza de coagulare a sângelui şi prezintă acţiune antidiareică. Prima calitate poate fi valorificată numai prin administrarea unor specialităţi industriale sub formă de injecţii.

Pectine pot fi obţinute din fructe de gutui (Cydonia vulgaris), din roşcove (păstăile arborelui exotic Ceratonia siliqua). Proprietăţile antidiareice ale fructelor de măr (Malus domestica) se datorează de asemenea prezenţei pectinelor însoţite, în ambele cazuri, de substanţe fenolice cu acţiune dezinfectantă.

Substanţele mucilaginoase se îmbibă cu apă şi la temperatura camerei. Ele se găsesc în peretele celular din epiderma seminţelor de in (Linum usitassimum) şi de ochiul lupului (Plantago indica). Alteori se depozitează ca substanţe de rezervă în interiorul unor organe: în rădăcinile de nalbă mare (Althaea officinalis) sau în rădăcinile tuberizate de untul vacii (Orchis morio). Substanţele mucilaginoase formează soluţii (de fapt pseudosoluţii) vâscoase şi prezintă proprietăţi emoliente atunci când sunt aplicate pe piele. Folosite în vederea clătirii gurii, sub formă de gargarisme sau intern, ca ceai, protejează mucoasele faţă de acţiunea nocivă a unor agenţi iritanţi. Produsele bogate în mucilagii se administrează în inflamaţii ale căilor respiratorii: farigite, traheite, bronşite.Unele droguri mucilaginoase pot fi folosite în vederea prevenirii şi 84

tratamentului ulcerului gastric şi duodenal, al colitelor. Prin umflarea lor, seminţele de in, de ochiul lupului, de muştar acţionează asupra baroreceptorilor din intestine, declanşând sau mărind peristaltismul fiziologic. Soluţiile extractive obţinute din droguri, bogate în mucilagii, pot servi la mascarea gustului neplăcut al unor medicamente sau la atenuarea efectului iritant al acestora. La utilizarea ceaiurilor medicinale care conţin şi principii mucilaginoase trebuie să ştim că absorbţia diferitelor principii active este încetinită de prezenţa lor. Spre deosebire de gume, soluţiile apoase de mucilagii nu sunt cleioase, lipicioase.

Gumele apar de obicei în urma unor procese naturale sau provocate, pe trunchiul anumitor specii lemnoase din familiile Rosaceae şi Fabaceae. Cele mai cunoscute gume sunt exotice (Gummi arabicum). Pot fi parţial înlocuite de produsul gumozei cireşului şi al vişinului (Gummi cerasorum).

Uleiurile grase (lipidele vegetale) sunt substanţe de rezervă formate din esteri ai glicerinei (glicerolului) cu diferiţi acizi graşi. Aceştia din urmă sunt aproape fără excepţie alifatici şi pot fi saturaţi (de ex. acidul lauric, miristic, palmitic, stearic) sau nesaturaţi (de ex. acidul oleic, linolic, arahidonic). Uleiurile grase sunt lichide nevolatile („ uleiuri fixe”), unsuroase la pipăit, nemiscibile cu apa, solubile în aşa-zişii solvenţi organici ca benzelul, cloroformul, eterul etilic, eterul de petrol etc. Cu excepţia uleiului de ricin sunt insolubile în alcool etilic. Culoarea gălbuie sau galbenă a multor uleiuri grase se datorează conţinutului lor în carotenoide. Unele uleiuri grase (de ex. uleiul de măsline, numit şi untdelemn, Oleum Olivarum) rămîn lichide în contact cu aerul, motiv pentru care se numesc uleiuri nesicative; altele, întinse în strat subţire, se transformă cu timpul în peliculă elastică şi se numesc uleiuri sicative (de ex. uleiul de in, Oleum Lini). Uleiurile grase se obţin cu randamentul de 30-50 % din diferite seminţe, mai rar din fructe (măsline) şi se întrebuinţează în tehnica farmaceutică ca solvenţi ai unor substanţe medicamentoase liposolubile, precum şi la prepararea de unguente, emulsii şi a altor forme farmaceutice. Uleiurile grase, în componenţa cărora intră într-un procent mai mare acizi graşi nesaturaţi cu anumite particularităţi structurale, joacă rolul vitaminei F. Aceşti acizi graşi, numiţi şi esenţiali (indispensabili), contribuie la prevenirea aterosclerozei şi sunt folosiţi într-o serie de afecţiuni dermatologice.

Acizii organici (acizi carbonici) sunt larg răspîndiţi în lumea plantelor atît în stare liberă, cît şi sub formă de săruri sau esteri. Frecvent întălniţi sunt acizii: oxalic, malic, citric, tartric, chinic, cafeic etc. Acidul oxalic formează cu ionii de calciu o substanţă larg răspîndită: oxalatul de calciu, care se prezintă la microscop sub formă de incluziuni celulare cristaline, de multe ori caracteristice pentru speciile respective. Lipseşte în familia Brassicaceae. Acidul citric poate fi utilizat în vederea prevenirii formării calculilor urinari oxalici. În general, acizii organici contribuie la stabilitatea vitaminei C din produse vegetale.

Glicozidele se formează în plante prin condensarea unui component glucidic cu o moleculă de altă natură, neglucidică, numită aglicon sau genină. Partea glucidică poate să fie formată din una sau mai multe molecule de oze.

Cea mai frecvent întîlnită monozaharidă din compoziţia heterozidelor este glucoza. În cazul în care această oză reprezintă partenerul glucidic al moleculei, se foloseşte denumirea de glucozidă.

Când componentul ozidic nu este glucoza, ci un alt reprezentant al grupei glucidelor, se foloseşte denumirea generică de glicozide. Cînd componentul glucidic este reprezentat de un singur tip de monozaharidă, numele glicozidei poate fi derivat din acesta, astfel se poate vorbi despre fructozide , ramnozide , arabinozide, galactozide etc.

Atît biogeneza, cît şi descompunerea glicozidelor decurge în organismul vegetal în prezenţa enzimelor. De existenţa lor trebuie să se ţină seama atît la uscarea plantelor medicinale cu conţinut de glicozide, cît şi la prelucrarea lor, la obţinerea formelor farmeaceutice.

Din momentul recoltării şi pînă la uscarea completă, glicozidele pot fi decompuse sub 85

acţiunea enzimelor, iar valoarea terapeutică a produsului poate să scadă sau să dispară complet.

Pentru prevenirea acestei descompuneri, organele vegetale se usucă cît se poate mai repede, în vederea scurtării timpului de acţiune al enzimelor. În anumite cazuri se recurge chiar la aşa-zisă stabilizare a produsului, prin suspendarea activităţii enzimatice.

Stabilizarea se face prin încălzirea organelor detaşate la temperatura de 90-105°C, timp de o oră, continuîndu-se uscarea la temperaura prescrisă, de obiceila valori cuprinse între 4060°C, pînă ce se realizează conţinutul de umiditate admis. Stabilizarea poate fi efectuată şi cu vapori de solvenţi organici, în primul rînd cu vapori de alcool etilic, în autoclav. În cursul prelucrării trebuie să se ţină cont de faptul că enzimele care nu erau distruse pot acţiona asupra glicozidelor de îndată ce produsul ajunge în contact cu apa (hidroliză). În consecinţă, drogurile cu conţinut în glicozide se opăresc cu apă fierbinte şi nu se încălzesc împreună cu apa atunci cînd se prepară ceaiul pentru a se evita valorile critice de temperatură (sub 50°C) la care hidroliza decurge repede.

Glicozidele sunt combinaţii caracteristice plantelor. În organismul animal iau naştere relativ puţine substanţe de natură glicozidică. Glicozidele nu se găsesc însă în toate plantele, prezenţa lor este caracteristică unor unităţi taxonomice. Glicozidele se găsesc numai în cantitate foate mică în unele produse vegetale, dar conţinutul lor poate să ajungă pînă la 10% sau chiar mai mult la altele.

Glicozidele sunt clasificate pe baza structurii chimice a agliconului. Principalele grupe sunt: 1) glicozidele fenolice; 2) glicozidele cianogenetice; 3) glicozidele sufurate (tioglicozidele); 4) glicozidele antrachinonice; 5) glicozidele sterolice; 6) saponozidele; 7) derivaţii flavonici; 8) antocianidinele; 9) cumarinele.

Glicozidele fenolice sunt combinaţii ale unui compus cu nucleu aromatic şi ale unui compus glucidic. O serie de combinaţii aromatice, respectic fenolice, sunt foarte răspîndite în plante atît în stare liberă, cît şi sub formă de heterozide. Exemplu de glicozide fenolice sunt arbutina din merişor (Vaccinium vitis-idaea), geina din cerenţel (Geum urbanum), salicina din speciile de salcie (Salix sp.). Acţiunea antibiotică a multor plante poate fi atribuită prezenţei unor substanţe fenolice care joacă un rol însemnat în asigurarea imunităţii chimice a plantelor faţă de bacterii şi ciuperci patogene.

Glicozidele cianogenetice prezintă proprietatea comună de a pune în libertate acid cianhidric în urma dedublării hidrolitice. Pot fi de natură alifatică sau aromatică. Sunt răspîndite mai ales în cadrul familiei Rosaceae.

Glicozidele sulfurate (tioglicozidele) în urma hidrolizei pun în libertate un ulei volatil cu gust înţepător, iute, numit senevol. Tioglicozidele, răspîndite mai ales în cadrul familiei Brassicaceae, prezintă, după dedublare, proprietăţi hiperemizante, revulsive.

Glicozidele antrachinonice (antracenozidele sau antraglicozidele) prezintă culoare galbenă, portocalie sau roşie şi se colorează în roşu intens în contact cu soluţii alcaline. Sunt răspîndite mai ales la reprezentanţi ai familiilor Polygonaceae, Rhamnaceae, Fabaceae, Liliaceae. Acţiunea lor laxativă se datoreză efectului excitant asupra chemoreceptorilor din intestinul gros, mărind peristaltismul.

Glicozidele sterolice, cardiotonice (tonicardice, cardioactive) conţin în structura lor, în ceea ce priveşte partenerul glucidic, nu numai glucide larg răspîndite, ci şi unele specifice, cum ar fi de exemplu digitoxoza, digitaloza sau cimaroza. Glicozidele cardiotonice se găsesc mai ales în reprezentanţi ai familiilor Ranuculaceae, Brassicaceae, Scrophulariaceae, Apocynaceae, Asclepiadaceae, Liliaceae. Aceste glicozide se caracterizează prin acţiunea lor selectivă asupra 86

inimii. În terapeutică se utilizează în insuficienţa cardiacă, reprezentînd şi la ora actuală singura posibilitate de prelungire a vieţii bolnavilor cardiaci. Sub acţiunea acestor glicozide se normalizează tonicitatea miocardului, implicit forţa sa de contracţie, în consecinţă cordul execută un travaliu mai mare, creşte debitul cardiac, în felul acesta se îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, dispar edemele. Sub acţiunea glicozidelor cardiotonice din degeţelul roşu (Digitalis purpurea) scade frecvenţa bătăilor de inimă.

Saponozidele (se mai numesc şi saponide), agitate cu apă, dau o spumă abundentă şi persistentă, proprietate de la care derivă şi numele lor. Ele pot servi la obţinerea de emulsii stabile. Plantele cu conţinut de saponine sunt mult mai puţin toxice, doar unele vieţuitoare, de pildă peştii, fiind deosebit de sensibile la acţiunea lor. La om pulberea produselor cu conţinut de saponozide irită mucoasele, provoacă stranutul. Toxicitatea generală este în funcţie de absorbţia din tubul digestiv, saponozidele care se absorb bine fiind periculoase. Produsele vegetale bogate în saponozide prezintă acţiune expectorantă. Dacă se depăşeşte doza prescrisă pot declanşa vărsături. Prezenţa lor înlesneşte solubilizarea şi absorbţia în organism a altor principii active.

Solubilitatea unor saponozide este mai bună în mediu uşor alcalin, motiv pentru care la prepararea soluţiilor extractive apoase se utilizează cantităţi mici de bicarbonat de sodiu.

Proprietăţile diuretice ale unor droguri se datorează de asemenea prezenţei saponozidelor.

Unele saponozide sterolice (respectiv agliconii lor numiţi sapogenoli), obţinute de la plante ce aparţin monocotiledonatelor (specii de Dioscorea, de Agave, de Yucca) sau dicotiledonatelor (specii de Solanum), reprezintă materii prime industriale pentru obţinerea prin semisinteză a unor hormoni şi a altor substanţe medicamentoase din grupa sterinelor.

Compuşii triterpenici, pe de altă parte, pot avea acţiuni asemămătoare cu a cea a unor hormoni din suprarenală şi respectiv din hipofiză. Saponinele triterpenice sunt frecvent întîlnite la reprezenţi aparţinînd familiilor Caryophyllaceae, Primulaceae.

Materiile tanante (taninurile) sunt substanţe care pot fi întrebuinţate la tăbăcirea pieilor.

Prezintă proprietatea comună de a precipita proteinele şi alcaloizi din soluţii apoase - motiv pentru care pot fi folosite ca antidot în intoxicaţii cu alcaloizi.Se împart în substanţe hidrolizabile si nehidrolizabile. Gustul lor este astringent. Ele sunt mai uşor solubile în mediul alcalin, în care însă se autooxidează, iar cu sărurile de fier şi de alte metale grele dau coloraţii. Sunt răspândite mai cu seamă în cadrul familiilor Fagaceae, Polygonaceae, Rosaceae. Organele de plante care conţin cantităţi de peste 5-10% materii tanante sunt folosite în scopuri industriale şi respectiv medicinale. Acţiunea lor se explică prin coagularea proteinelor; pe această proprietate se bazează şi efectul lor hemostatic local. Empiric sunt folosite în tratamentul rănilor, mai ales a celor sângerânde. În terapeutică se folosesc în tratamentul arsurilor, al stomatitelor şi gingivitelor, în unele boli de piele. Administrate intern prezintă acţiune antidiareică datorită efectului asupra mucoasei intestinale şi calităţilor antiseptice. Toxicitatea materiilor tanante, mai ales dacă se aplică pe suprafeţe mari ale organismului, în arsuri, este o problemă încă controversată. Cert este că materiile tanante nehidrolizablile sunt mai puţin toxice decît cele hidrolizabile.

Principiile amare formează o grupă în care pot fi încadrate substanţe de diferite structuri datorită unei singure proprietăţi organoleptice comune şi anume gustul lor, care este amar chiar şi în diluţii mari. Din punct de vedere farmacologic proprietatea comună a acestor substanţe este mărirea poftei de mâncare , respectiv a secreţiei gastrice şi a tonusului peretelui stomacal.

Preparatele ce conţin principii amare se administrază în doze mici, cu 15-30 minute înainte de mesele principale. Se întîlnesc frecvent în specii aparţinînd familiilor Gentianaceae şe Asteraceae. Produsele amare se împart în: amare pure, amare mucilaginoase şi amare aromatice, acestea din urmă conţinînd şi ulei volatil.

Alcaloizii sunt compuşi naturali de diferite structuri care prezintă însă caractere comune, conţin azot în molecula lor, prezintă reacţie alcalină formînd săruri cu acizii şi exercită o puternică acţiune asupra organismului uman.

87

După proprietăţie lor fizice alcaloizii pot fi compuşi cristalini, sau cel puţin de consistenţă solidă (majoritatea lor) şi compuşi de consistenţă lichidă (de exemplu coniina din cucută - Conium maculatum, nicotina din tutun - Nicotiana tabacum). În funcţie de structura lor chimică, alcaloizii pot fi grupaţi astfel: 1) În prima grupă intră alcaloizii cu proprietăţi specifice: colchicina din brînduşa de toamnă (Colchicum autumnale) sau capsaicina din ardei (Capsicum annuum).

2) Alcaloizii din grupa a doua, alcaloizii propriu-zişi, pot fi clasificaţi în alcaloizi indolici, izochinolici, purinici etc.

3) Alcaloizii care se găsesc în combinaţie glicozidică se numesc glicoalcaloizi.

Nu în fiecare specie se găsesc alcaloizi, ci doar în 10-20 % din numărul total de specii de plante superioare. Bogate în reprezentanţi cu conţinut în alcaloizi sunt familiile Ranunculaceae, Berberidaceae, Papaveraceae, Solanaceae. Înr-o anumită specie se găsesc de obicei mai mulţi alcaloizi dintre care însă unul predomină cantitativ şi joacă cel mai însemnat rol din punct de vedere terapeutic. Acesta se numeşte alcaloid principal, ceilalţi sunt secundari.

Biosinteza alcaloizilor are loc la plantele din familiile Solanaceae şi Papaveraceae în sistemul radicular, de unde migrează apoi în organele aeriene.

La mac (Papaver somniferum) şi rostopască (Chelidonium majus) alcaloizii sunt localizaţi în sucul lăptos.

O serie de plante toxice conţin alcaloizi dar, beneînţeles, principiul toxic din plantele otrăvitoare poate să fie şi de altă natură (toxalbumine, glicozide cardiotonice, unele saponozide etc.).

La cele mai multe produse vegetale cu conţinut în alcaloizi, utilizarea în scopuri terapeutice este strict condiţionată de doză, iar folosirea lor se face numai sub supraveghere medicală.

Coloranţii vegetali sunt substanţe care datorită absorţiei parţiale a razelor solare apar în faţa ochilor noştri în diferite culori. Cel mai răspândit colorant de pe globul pământesc este clorofila, singurul pigment verde din plante. Clorofila este solubilă în alcool, iar clorofilinele, obţinute din colorantul natural pe scară industrială, sunt solubile şi în apă. Atât colorantul natural, cât şi clorofilinele prezintă proprietăţi dezodorizante, antiseptice, epitelizante, fiind folosite în industria cosmetică, uneori şi în scopuri terapeutice.

Clorofila este întotdeauna însoţită de carotinoide de culoare galbenă, portocalie sau roşie.

Diferiţi compuşi din această clasă sunt coloranţii din unele condimente folosite şi în scopuri medicinale (fructele de ardei, Capsicum annuum, stigmatele de şofran, Crocus sativus). În organismul uman unele carotinoide joacă rol de provitamina A. Carotinoidele sunt liposolubile.

Azi se cunosc peste 100 de substanţe din această clasă.

De culoare galbenă sunt şi derivaţii flavonici prezenţi în toate plantele superioare atât în stare liberă (se cunosc peste 300 de asemenea compuşi ), cât şi sub formă de glicozide flavonice, numite flavonozide. Aparţin categoriei vitaminelor (a se vedea la vitamina P).

Foarte răspâdiţi sunt de asemenea compuşii din grupa antocianinelor de culoare roşie (în mediu acid), albastră (în mediu alcalin) sau violetă (în mediu neutru). Din punct de vedere al structurii chimice sunt asemătoare cu flavonozidele.

Derivaţii incolori: leucoantocianidele sau proantocianidele contribuie atât la formarea unor tipuri de materii tanante, cât şi la asigurarea efectului terapeutic al unor produse vegetale (fructe de păducel, Crataegus monogyna, seminţe de castan porcesc, Aesculus hippocastanum).

Antibioticele sunt substanţe de origine vegetală care prezintă acţiune nocivă asupra altor vieţuitoare, inhibând dezvoltarea lor sau distrugându-le. Noţiunea de antibiotic prezintă caracter biologic şi include toate substanţele care prezintă efect inhibitor asupra altor organisme, 88

indiferent de structura sau provenienţa lor. Termenul de fitoncide este de asemenea folosit şi se referă la antibioticele elaborate de plante superioare. Delimitarea noţiunilor antibiotic şi fitoncid diferă de la autor la autor. La unii noţiunea de antibiotic este rezervată substanţelor elaborate de plante inferioare (bacterii, ciuperci, licheni), iar cel de fitoncid, substanţelor formate în organismul plantelor superioare (spermatofite). Alţi specialişti recomandă ca toate substanţele vegetale să fie numite fitoncide, indiferent de faptul că sunt elaborate de organisme superioare sau inferioare, iar antibiotice numai substanţele care au şi fost izolate în stare pură şi se utlizează astfel.

Antibiotice se găsesc în fiecare plantă. Ele asigură imunitatea faţă de diferiţi agenţi patogeni (bacterii sau ciuperci). Din punct de vedere terapeutic interesează acele substanţe care opresc dezvoltarea virusurilor, microbilor sau ciupercilor patogeni pentru om. Acţiunea antibiotică a mai multor plante superiore prezintă avantajul de a se îndrepta asupra suşelor patogene, fără să influenţeze flora microbiană normală din organism. În terapeutica contemporană se întrebuinţează mai ales antibiotice obţinute din plante inferioare. Antibioterapia prezintă două mari dezavantaje: apariţia frecventă a rezistenţei microorganismelor şi respectiv a reacţiilor alergice ale macroorganismului. Introducerea în terapeutică de noi antiboitice este impusă în primul rând de aceste inconveniente. În sens larg, antitricomonazicele şi antihelminticele aparţin de asemenea grupei antibioticelor.

Antitricomonazicele sunt acele principii care distrug protozoarul Trichomonas vaginalis care se instalează în organele genitale. Trichomonas vaginalis din grupa protozoarelor flagelate se distruge complet în câteva secunde sub acţiunea filadelfinei - principiu activ din florile de lămâiţă (Philadelphus coronarius).

Antihelminticele reprezintă, ca şi antibioticele în general, o categorie biologică de principii active. Este vorba de substanţe care sunt mai toxice faţă de paraziţii intestinali, decât faţă de macroorganism. Din punct de vedere chimic pot fi lactone (alantolactona, santonina), enzime (papaina) etc.

Vitaminele reprezintă o grupă de principii biologic active de diferite structuri chimice.

Lipsa lor duce la fenomene de carenţă. Sunt considerate vitamine substanţele naturale, de origine vegetală sau animală, indispensabile organismului omenesc, necesare în cantităţi foarte mici.

Spre deosebire de hormoni, substanţe de asemenea active în doze extrem de mici, dar sintetizate de organismul omenesc, vitaminele sunt exogene, ele ajung în organism de obicei prin alimentaţie sau se formează în urma activităţii metabolice a microorganismelor din flora intestinală.

Vitaminele se grupează şi azi în hidrosolubile (vitaminele B 1, B2, C, P, PP) şi în liposolubile (vitaminele A, D, E, F, K).

Vitamina A (axeroftol) se formează în organismul uman din anumiţi compuşi din grupa carotinoidelor care se găsesc în toate plantele verzi. Vitamina este indispensabilă celulelor epiteliale, joacă rol în metabolismul calciului, în mecanismul percepţiei razelor luminoase.

Vitamina B1 (tiamină, aneurină, vitamina anti beri-beri) se găseşte în cantităţi în drojdia de bere (Saccharomyces cereveisia), în diferite seminţe şi în rădăcina unor specii. Ea joacă un rol bine definit în metabolismul glucidelor, în asigurarea funcţiilor sistemului nervos.

Vitamina B2 (lactoflavină, riboflavină-9) se găseşte de asemenea în cantităţi apreciabile în drojdia de bere, cât şi în diferite părţi ale unor plante superioare. Joacă rol multiplu în metabolism.

Vitamina C (acid ascorbic, vitamină antiscorbutică) se formează în toate plantele. Este o substanţă care se distruge uşor în cursul fierberii şi a preparării extractelor, mai ales în prezenţa metalelor grele. Îi revine un rol însemnat în metabolism. Măreşte rezistenţa organismului faţă de infecţii. Intervine în procesul de coagulare al sângelui. Dintre toate vitaminele, vitamina C este necesară în cantitatea cea mai mare.

89

Vitamina D (calciferol, vitamina antirahitică) se formează şi în organismul omenesc din anumiţi compuşi sterinici sub acţiunea razelor solare (mai ales ultraviolete). Conţinutul în vitamina D al plantelor superioare este cu totul neînsemnat.

Vitamina E (tocoferol, factorul antisterilităţi) se găseşte în diferite organe verzi, cât şi în seminţe, mai ales când încep să germineze.

Vitamina F este un complex de acizi graşi nesaturaţi. Bogat în acest principiu este uleiul de in. Contribuie la menţinerea troficităţii pielii şi metabolismul normal al colesterolului.

Vitamina K (filochinona) se găseşte probabil în toate părţile verzi ale plantelor. Joacă un rol important în procesul de coagulare al sângelui.

Vitamina P (vitamina permeabilităţii capilare) este un complex de compuşi flavonici. Întăreşte acţiunea vitaminei C. Compuşi flavonici se găsesc în epiderma părţilor aeriene ale plantelor superioare, dar mai ales în flori albe şi galbene. Acţionează favorabil asupra capilarelor mărind rezistenţa lor mecanică, reglând permeabilitatea lor. Prezintă efect venotonic. Sub acţiunea unor compuşi flavonici scade uşor tensiunea arterială şi se previn stările spastice ale coronarelor. Mulţi derivaţii flavonici prezintă şi un efect diuretic. Azi noţiunea de vitamina P este înlocuită de cea de bioflavonoide.

Uleiurile volatile (uleiuri esenţiale, uleiuri eterice) sunt principiile active din plante aromatice. În natură se găsesc plante fără miros hotărât şi altele care degajă o mireasmă caracteristică. Aceste din urmă se numesc plante aromatice.

Cele două noţiuni cea de plantă medicinală şi cea de plantă aromatică se suprapun frecvent. De multe ori însă plantele medicinale nu sunt totodată aromatice şi, respectiv, multe plante aromatice folosite în scopuri alimentare sau cosmetice nu prezintă interes terapeutic.

Există şi plante care în natură sunt lipsite de miros caracteristic, dar acesta apare după uscare sau în urma altor intervenţii. Este vorba de plantele care conţin tioglicozide şi din care, după zdrobire şi umectare, se degajă mirorul îmţepător al senevolului. De asemenea şi plantele ce conţin glicozide ale cumarinelor permit să le simţim mirosul numai în cursul uscării când are loc o dedublare a heterozidei şi se pune în libertate cumarina frumos mirositoare.

Pentru a se putea deosebi uleiurile grase numite Oleia, ca: Oleum Ricini, Oleum Helianthi - de uleiurile volatile, acestea din urmă se numesc Aetherolea (de exempu: Aetheroleum Juniperi, Aetheroleum Lavandulae).

După cum rezultă din denumirea lor, proprietatea comună a uleiurilor volatile este volatilitatea lor. Ele prezintă totodată un miros caracteristic pe baza căruia se pot deosebi între ele diferitele uleiuri volatile în funcţie de provenienţa lor botanică. Astfel, se poate recunoaşte cu uşurinţă uleiul volatil de izmă bună (Aetheroleum Menthae), de uleiul de trandafir (Aetheroleum Rosae) bazându-ne doar pe o singură caracteristică, mirosul lor.

Obţinerea uleiurilor volatile se face de obicei prin distilare cu apă sau prin antrenare cu vapori de apă. Produsul obţinut poate fi apoi rafinat prin distilare.

Uleiuri volatile nu sunt solubile în apă, nu sunt miscibile cu apa dar, în proporţii mici pot ceda unele substanţe fazei apoase. Pe această proprietate se bazează prepararea apelor aromatice şi se explică de ce drogurile aromatice cedează principile lor active la obţinerea soluţiilor extractive apoase (ceaiuri medicinale şi respectiv infuzii). Cel mai bun solvent al uleiurilor volatile este alcoolul etilic, de la caz la caz de diferite tării. Aceasta este una din deosebirile faţă de uleiurile grase care, cu excepţia celui de ricin, nu sunt solubile în alcool.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, uleiuri volatile sunt amestecuri alcătuite dintr-un număr mare de compuşi care prezintă o singură proprietate fizică comună: volatilitatea. În cele mai multe uleiuri volatile se găsesc mai multe zeci de compuşi chimici, iar numărul total de compuşi descrişi până la ora actuală din compoziţia uleiurilor volatile este de peste 500. În cursul obţinerii uleiului volatil mai ales sub acţiunea căldurii, uneori şi sub influenţa reacţiei acide, unii compuşi suferă transformări. De obicei aceste transformări sunt nedorite, dar se cunosc şi excepţii. Astfel în cazul derivaţiilor azulenici asistăm la o degradare a precursorilor incolori în compuşi albaştri şi activi din punct de vedere terapeutic.

90

Volatilitatea diferitelor substanţe din compoziţia uleiurilor volatile este deosebită de la caz la caz. În consecinţă, în glandele de la suprafaţa unor plante aromatice compoziţia uleiului volatil se schimbă mereu, chiar în cursul aceleiaşi zile, în funcţie de permeabilitatea membranei celulare, de valorile termice ale atmosferei ambiante şi de alţi factori. Glande producătoare de ulei volatil se găsesc pe suprafaţa speciilor aparţinând familiilor Lamiaceae şi Asteraceae, pe când la reprezentanţi familiilor Pinaceae, Rutaceae, Apiaceae uleiul volatil se formează în canale sau pungi interioare.

Proporţia de plante aromatice din totalul numărului de specii de plante superioare este de 1-5 %.

Speciile care conţin saponozide sau alcaloizi de obicei nu sunt producătoare de ulei volatil.

Compoziţia chimică a uleiurilor volatile arată: - deosebiri mari în cadrul diferitelor unităţi taxonomice, astfel uleiurile volatile din speciile familiei Apiaceae pot fi caracterizate fie prin preponderenţa compuşilor alifatici (de exemplu uleiul volatil de anason); - deosebiri nete apar şi la plante aparţinând aceluiaşi gen, astfel mentolul caracteristic uleiului volatil de izmă bună nu se găseşte în izma creaţă în care predomină carvona; - deosebiri între exemplare apaţinând aceleiaşi specii denotă existenţa unor taxoni chimici infraspecifici, astfel în cazul busuiocului (Ocimum basilicum) se deosebesc exemplare în uleiul căreia predomină linaloolul, faţă de altele la care componentul principal este un derivat al acidului cinamic. În aceeaşi staţiune conţinutul în ulei volatil este în raport direct cu intensitatea razelor solare. Pe timp noros sau ploios, în orele de dimineaţă randamentul de ulei volatil este constant mai scăzut decât pe timp frumos, însorit, la prânz.

91

7. Principalele forme farmaceutice sub care sunt administrate medicamentele de origine vegetală Cele două situaţii extreme posibile sunt pe de o parte utilizarea unui extract care conţine ansamblul principiilor active din planta respectivă, pe de altă parte administrarea unei singure substanţe pure, al unui individ chimic izolat din materia primă vegetală. Între cele două extreme se situează extractele purificate, debarasate de substanţele inutile, de aşa-zisele substanţe balast.

Obţinerea de preparate care să conţină partea activă a plantei este legată de activitatea lui Galen (secolul al II-lea), motiv pentru care şi azi se utilizează termenul de preparate galenice în cazul formelor farmeceutice cu caracter de extract. Se cunosc mai multe tipuri de soluţii extractive şi respectiv extracte: Infuzia se prepară opărind părţile vegetale cu apă clocotită cu care se lasă în contact timp de 15-30 de minute (fără să se mai fiarbă). Se strecoară prin pânză, tifon sau vată. Se consumă ca atare sau îndulcite cu miere, cu zahăr (în cazul diabeticilor cu sorbitol sau cu zaharină). Se prepară infuzie când avem de a face cu organe vegetale gingaşe (flori, frunze subţiri, unele părţi aeriene) sau când principiile active s-ar putea volatiliza prin fierbere. Cantitatea de produs uscat este de obicei de 3-6 grame (cca. o linguriţă) la 100 ml apă.

Decoctul se prepară prin opărire, ca şi în cazul precedent, dar în contiuare lichidul se lasă să fiarbă încet timp de 5 până la 10 minute (uneori timp mai îndelungat). Urmează un repaus de circa 30 minute după care se strecoară. Se completează volumul la cantitatea de apă luată în lucru. Decocturile se prepară de preferinţă atunci când părţile vegetale sunt compacte (rădăcini, rizomi, scoarţe, frunze mai groase, seminţe) şi când principiile active rezistă la caldura aplicată. În farmacii, atât infuziile, cât şi decocturile se prepară cu apă distilată, conform prevederilor Farmacopeei Române. În condiţiile casnice aceste forme farmaceutice, preparate cu apă de fântână sau de robinet, se numesc ceaiuri medicinale. Ele pot fi conservate numai timp limitat, consumându-se în cursul unei zile.

Maceraţia se face prin extracţie apoasă la rece, la temperatura ambiantă. Pesteprodusul vegetal se toarnă apă fiartă şi răcită, se lasă în contact timp de 30 de minute în cazul drogurilor cu antraglicozide. În cursul extracţiei la rece, amestecul se agităde mai multe ori. Maceraţia se foloseşte în cazul drogurilor ale căror principii activesunt uşor solubile în apă, dar se alterează la temperaturi mai ridicate.

Tincturile sunt preparate hidroalcoolice la care raportul dintre drogul vegetal şi lichidul extractiv este de 1:10 sau de 1:5. Tincturile se prepară în farmacii sau în fabrici de medicamente.

Vinurile medicinale sunt, ca şi tincturile, preparate hidroalcoolice care pot fiobţinute în condiţii casnice. O metodă generală de obţinere a acestor preparate :din produsul vegetal uscat se prepară întâi o infuzie sau un decoct; se decantează soluţia extractivă apoasă, produsul vegetal se stoarce şi se extrage apoi cu vin la temperatura camerei sau prin uşoară încălzire, timp de 15-30 de minute. După un repaus de o jumătate de oră se filtrează şi se amestecă cele două soluţii extractive:cea apoasă cu cea hidroalcoolică. În cazul când se formează precipitat, se lasă să sedimenteze peste noapte şi se decantează lichidul limpede, eventual se şi filtrează. Din vinurile medicinale se consumă câte 50-100 mililitri de 3-5 ori pe zi. La calcularea dozei se ia în considerare cantitatea de produs vegetal luat în lucru.

Extractele sunt preparate farmaceutice obţinute prin concentrarea la vid (la presiune scăzută) a soluţiilor extractive hidroalcoolice. În cazul extractelor fluide, raportul dintre 92

produsul vegetal şi lichidul extractiv trebuie să fie de 1:1. Se mai folosesc şi extracte moi, respectiv extracte uscate. Extractele sunt preparate fie în farmacie, fie în industria farmaceutică. În unele cazuri se obţin rezultate mai bune cu extracte apoase, de pildă ceaiul de muşeţel este mai eficace decât extractul; alteori se preferă principiul activ izolat, de pildă codeina şi nu extractul de capsule de mac. Soluţiile extractive apoase (ceaiurile medicinale) se obţin din drogurile aromatice prin infuzare şi anume produsul se umectează în prealabil cu jumătate parte de alcool de 70º (de pildă 5 grame alcool la 10 grame produs uscat), apoi se adaugă apa în fierbere, iar după un contact de 30 minute se filtrează (nu se mai fierbe după adăugarea apei).

Dacă produsul conţine şi substanţe mucilaginoase, de pildă la florile de tei (Tilia sp) infuzia se prepară în mod obişnuit, fără adaos de alcool.

Siropurile sunt soluţii extractive apoase care alături de substanţele medicametoaseşi cele aromatizante mai conţin şi zahăr în procent de peste 50 % (până la 64 %).Reprezintă o formă farmaceutică destinată în primul rând adminstrării la copii.

Cataplasmele se aplică local, pe piele. Din produsul vegetal se prepară un terci cu apă călduţă sau caldă, se pune între două straturi de pânză sau tifon şi se aplică pe suprafaţa corpului.

Cataplasmele obţinute din produse cu efect iritant se lasă pe piele timp limitat.

Băile medicinale se obţin fie prin introducerea în apa de baie a infuziei sau a decoctului, fie prin extraţie directă a produsului cu apa de baie cât mai fierbinte. În cazul din urmă drogul se pune într-o pânză în care se ţine în apa fierbinte, timp de 10-20 minute.

Alte preparate industriale. Pe lângă formele farmaceutice de mai sus, azi se obţin diferite fracţiuni bogate în principii active sau substanţe pure care se administrează apoi pe cale bucală sub formă de comprimate (tablete), de drajeuri, de picături, de capsule, de perle sau pe cale parenterală (ca injecţii), pe cale rectală (ca supozitoare), pe cale vaginală (ca ovule, spălături), pe piele (unguente, paste, pomezi, pensulaţii) etc.

La folosirea plantelor medicinale trebuie să se cunoască şi să se respecte doza. Noţiunea de medicament sau cea de plantă medicinală include întotdeauna şi doza administrată, respectiv frecvenţa cu care se repetă această doză, şi durata totală a tratamentului. Nu se poate concepe un medicament cu care să se obţină rezultate făcându-se abstracţie de cantitatea administrată.

Atunci când plantele se folosesc sub formă de ceaiuri medicinale doza uzuală este de 1-2 linguriţe la o ceaşcă de apă, zilnic administrându-se 2-3 ceşti, timp de câteva zile (în cazul afecţiunilor acute) sau de mai multe săptămâni (în cazul afecţiunilor cronice). Multe plante medicinale fiind lipsite de orice efect secundar, nedorit, vătămător, pot fi folosite în tratamentul bolilor cronice luni sau chiar ani de-a rândul, în asemenea situaţii se intercalează însă pauze de 35 zile după 4-5 săptămâni de utilizare zilnică.

Produsele cu acţiune puternică se administrează numai la indicaţia medicului.

93

8. Aromoterapia Aromaterapia include totalitatea procedeelor terapeutice bazate pe utilizarea produselor aromatice de origine vegetală şi respectiv a uleiurilor volatile. Noţiunea de plantă aromatică este foarte veche. Termenul de „aromaterapie” a devenit însă consacrat numai începând cu anul 1928 când a apărut la Paris cartea astfel intitulată a lui R. M. Gattefossé. În medicina populară românească se folosesc multe plante aromatice. Numărul lor mare, raportat la cifra totală de plante folosite, se explică prin două argumente. Pe de o parte plantele plăcut mirositoare au atras atenţia asupra lor şi au permis să fie recunoscute cu certitudine. Pe de altă parte – după cum s-a dovedit ulterior – uleiul volatil dintr-o dintr-o serie de plante aromatice prezintă acţiuni farmacologice valoroase. În medicina noastră populară se utilizează unele produse aromatice cunoscute în toată Europa. Este cazul florilor de muşeţel (Matricaria chamomilla), al fructelor de chimion (Carum carvi), al frunzelor de jaleş (Salvia officinalis).

Alte plante sunt mai mult sau mai puţin specifice folclorului nostru medical: dumbravnicul (Melittis melissophyllum), şovîrvul (Origanum vulgare), cătuşnica (Nepeta cataria) etc.

Plantele aromatice joacă azi un rol important şi în terapeutica oficială, după ce proprietăţile lor farmaceutice erau elucidate sau confirmate experimental şi prin observaţii clinice. Plantele aromatice şi uleiurile volatile obţinute din acestea sunt folosite pe scară industrială nu numai în scopuri farmaceutice, ci şi în următoarele domenii: parfumerie, cosmetică, industria săpunurilor şi a detergenţilor, industria alimentară.

Principalele acţiuni şi utilizări ale plantelor aromatice respectiv uleiurilor volatile sunt prezentate în cele ce urmează: Acţiunea antibiotică. Proprietatea unor uleiuri volatile de a conserva produse biologice, de a opri dezvoltarea bacteriilor şi a ciupercilor, este binecunoscută. În Egiptul antic prepararea mumiilor se realiza prin utilizarea balsamurilor şi a uleiurilor volatile. În Evul Mediu, dar şi mai târziu, s-au făcut fumigaţii prin arderea plantelor aromatice în vederea stăvilirii epidemiilor. La conservarea cărnii se folosesc pe scară largă condimente care, pe lângă proprietăţilor lor gustative şi olfactive, contribuie la o mai îndelungată conservabilitate a acestor produse alimentare. În scopuri medicinale se folosesc de asemenea de mult timp, empiric, diferite droguri aromatice la tratarea rănilor, în vederea distrugerii sau cel puţin a îndepărtării paraziţiilor intestinali. Proprietăţile antibiotice, antimicotice, antihelmintice ale multor uleiuri volatile au putut fi dovedite experimental. Uleiurile volatile sau unele substanţe din compoziţia lor (timolul, carvacrolul, cineolul) opresc dezvoltarea bacteriilor chiar şi în diluţii de 1:5.000 până la 1:30.000. În experienţe microbiologice este suficient ca aceste uleiuri sau substanţe volatile să fie introduse în atmosfera din vasele de cultură, ele acţionează şi în felul acesta, fără să fie deci înglobate în mediul de cultură. O pronunţată acţiune antibacteriană era evidenţiată la Aetheroleum Thymi, Aetheroleum Origani, Aetheroleum Eucalypti, aceasta din urmă obţinânduse din frunzele arborelui exotic Eucalyptus globulus. Ascaridolul din compoziţia uleiului volatil de tămâiţă (Chenopodium ambrosioides var. anthelminticum) este o substanţă vermifugă.

Acţiunea asupra aparatului respirator. Multe uleiuri volatile tranzitează organismul în primul rând prin plămâni, înlesnind îndepărtarea mucusului patologic prin fluidificarea secreţiei (efect secretolitic) şi prin stimularea mişcărilor cililor epiteliului care captuşeşte arborele respirator (efect secretomotoric). Pe lângă aceste efecte este binevenită şi acţiunea antibiotică. În inflamaţiile căilor respiratorii (bronşite, traheite, laringite, faringite) se folosesc în mod curent medicamente cu conţinut de ulei volatil atât ca medicaţia generală (administrate bucal), cât şi sub formă de inhalaţii sau aerosoli. Acestui scop îi servesc uleiurile volatile de jneapăn (Aetheroleum Pini montanae), cel de anason (Aetheroleum Anisi) sau de cimbru de grădină (Aetheroleum Thymi). În inflamaţii ale căilor respiratorii se mai folosesc produse cu conţinut în 94

substanţe mucilaginoase şi în saponozide.

Acţiunea carminativă se interpretează prin efectul spasmolitic ce se manifestă la nivelul tubului digestiv. Pe lângă acţiunea antispasmodică este vorba în general de o restabilire a tonicităţii musculaturii netede din peretele stomacal şi cel intestinal,iar aceste remedii asigură o funcţionalitate echilibrată a tubului digestiv. Şi în acest caz este binevenită efectul antiseptic şi cel antiinflamator al diferitelor produse aromatice. În calitate de remedii carminative se folosesc fructele de chimion (Carum carvi), de anason (Pimpinella anisum), florile de muşeţel (Matricaria chamomilla) şi altele.

Proprietăţile stomahice, tonice ale produselor aromatice sunt legate parţial de efectele descrise în aliniatul precedent. Printr-o uşoară excitare a mucoasei stomacale unele produse aromatice stimulează secreţia de suc gastric. Ele acţionează totodată şi reflectoric prin mirosul lor plăcut, mărind în felul acesta pofta de mâncare. Multe băuturi aperitive şi condimente se folosesc în acest scop. În terapeutică se apreciază mai ales produsele amare-aromatice, de pildă pelinul (Artemisia absinthium), fructele de fenicul (Foeniculum vulgare var. amara) sau produsele aromatice asociate cu cele amare pure.

Acţiunea hepato-biliară a produselor aromatice se bazează pe două proprietăţi: cea colagogă şi cea coleretică. Efectul colagog constă în înlesnirea eliminării bilei din colecist prin declanşarea sau întărirea contracţiilor acestuia. Efectul coleretic constă în stimularea parenchimului hepatic înlesnind formarea bilei, care devine mai fluidă în urma utilizării uleiurilor volatile. La aceste două acţiuni se asociază cea uşor antiseptică şi efectul uşor spasmolitic. Un deziderat terapeutic este şi prevenirea formării calculilor biliari sau modificarea consistenţei lor; prin fragmentare se înlesneşte îndepărtarea lor pe cale naturală. Aceste proprietăţi sunt întrunite în bună măsură de extractul de mentă şi de uleiul volatil de mentă (Aetheroleum Menthae) cât şi de extractul din frunze de anghinare (Cynara scolymus) folosit la noi (medicamentul se numeşte Anghirol; produsul nu conţine ulei volatil). Utilizarea drogurilor aromatice sau a unor specialităţi farmaceutice pe bază de uleiuri volatile se face în funcţie de natura afecţiunii hepato-biliare. Uneori este de dorit să se aplice un asemenea tratament timp îndelungat (în afecţiuni cronice), alteori însă uleiul volatil poate să declaşeze colici, să agraveze situaţia bolnavului. Acelaşi lucru este valabil şi în folosirea unor condimente în alimentaţie.

Condimentele s-au introdus în arta culinară probabil şi datorită acţiunii lor colagoge, dar folosirea condimentelor este de multe ori contraindicată în hepatopatii şi în colecistopatii.

Acţiunea diuretică este una din proprietăţile multor uleiuri volatile, mai cu seamă a celui de ienupăr (Aetheroleum Juniperi), de anason (Aetheroleum Anisi), de fenicul (Aetheroleum Foeniculi). Pe lângă creşterea volumului de urină excretată, avem de a face – ca şi în cazurile precedente – cu încă o serie de efecte dintre care cele mai importante sunt cel antibiotic şi cel uşor spasmolitic. La acestea se mai adaugă capacitatea unor uleiuri volatile de a favoriza formarea şi eliminarea prin urină a coloizilor de protecţie, care diminuează posibilitatea formării calculilor renali. Medicamente preparate din uleiuri volatile sau din componenţii acestora (Renogal) sunt utilizate frecvent în litiază renală.

Extern, local, uleiurile volatile se administrază datorită proprietăţilor lor rubefiante. Pe piele produc o roşeaţă în urma irigării mai bune cu sânge, prin dilatarea vaselor de la suprafaţă.

Este o consecinţă a eliminării masive de histamină, binevenită în acţiuni reumatice. În acest scop se foloseşte uleiul de muştar negru (Aetheroleum Sinapis), în diluţii mari (este foate iritant), uleiul de terebentină (Aetheroleum Terebenthinae), cel de rozmarin (Aetheroleum Rosmarini).

La efectul menţionat se mai adaugă şi unul uşor analgezic local, scop în care se preferă uleiul volatil de mentă (Aetheroleum Menthae), cât şi principalul său component, mentolul.

Uleiurile volatile penetrează bine în piele, fiind transportate apoi până în ţesuturi şi organe 95

îndepărtate. Prin excitarea receptorilor din piele, unele uleiuri volatile, mai ales cel de muştar negru, declanşează o excitare a centrilor vitali ai respiraţiei şi circulaţiei.

96

9. Plantele medicinale şi aromatice utilizate în cosmetologie Termenul de „cosmetologie” a fost creat de medicul român Aurel Voina în anul 1932.

Cosmetologia reprezintă legătura între cosmetică (cu caracter empiric şi având drept scop îngrijirea tenului sănătos) şi cosmiatrie (cu caractec medical şi având drept scop perfecţionarea frumuseţii fizice a corpului omenesc). Cosmiatria, noţiune introdusă în terapeutică de asemenea de A. Voina, prezintă caracterul unei discipline medico-farmaceutice cu implicaţii neuroendocrinologive, de geriatrie preventivă, de chirurgie estetică şi în primul rând, de dermatologie estetică. Menirea cosmetologiei este asigurarea stării fiziologice cât mai perfecte a tegumentului (eudermia), a păstrării sau redării prospeţimii pielii, a prevenirii semnelor de îmbătrânire la nivelul acestui complex de ţesuturi. La aceste scopuri se mai adaugă tendinţa de înfrumuseţare, de accentuare a atractivităţii exterioare, îngrijirea danturii, prevenirea unor procese patologice la nivelul gingiei şi al dinţilor. Ansamblul intervenţiilor cosmetice, respectiv utilizarea diferitelor produse cosmetice, îşi propun crearea senzaţiei de plăcut pentru persoana care se îngrijeşte şi a impresiei de plăcut în contactele cu alte persoane. În sens larg, noţiunea de produs cosmetic include săpunurile, şampoanele, sărurile şi spumanţii de băi, pastele de dinţi, apele de gură, parfumurile şi cele mai diverse produse de machiaj. Alteori săpunurile, preparatele destinate îngrijirii cavităţii bucale, parfumurile se consideră categorii distincte, separate, respectiv produse de igienă şi toaletă - produsele cosmetice însemnând numai cele destinate îngrijirii tenului şi machiajul. Toate produsele cosmetice din aceste categorii se realizează în bună măsură din materie primă vegetală şi animală: uleiuri şi grăsimi (săpunuri, creme, emulsii), uleiuri volatile (parfumuri, săpunuri, săruri şi spumanţi pentru baie, paste de dinţi, ape de gură etc), coloranţi (produse pentru machiaj). În cele ce urmează se prezintă în mod sintetic importanţa plantelor medicinale şi aromatice în calitate de agenţi activi din punct de vedere cosmetologic.

Efect dezodorant. Produsele dezodorante utilizate sub formă de spray, de loţiune sau în calitate de ingredienţi în diferite alte tipuri de preparate cosmetice completează utilizarea cu regularitate a săpunurilor de toaletă sau a celor medicinale. Produsele dezodorante prezintă proprietăţi adsorbante, antiseptice şi în plus constituie şi un mijloc de parfumare. Există tendinţa de înlocuire a parfumurilor şi apelor de toaletă cu produse dezodorante care pe lângă proprietatea care rezultă din denumirea lor asigură şi parfumarea. În calitate de adjuvanţi activi la realizarea spray-urilor şi loţiunilor dezodorante se utilizează distilate obţinute din produse vegetale nearomatice (frunze de Hamammelis virginiana) sau aromatice (flori de Arnica montana, flori de Lavandula angustifolia, flori de Tagetes patula). În cazul săpunurilor, al apelor de gură şi al pastelor de dinţi se foloseşte frecvent clorofila naturală (relativ stabilă în mediu slab alcalin, respectiv solubilă în alcool şi într-o serie de grăsimi) şi clorofilina (derivaţi ai clorifilei, solubili în faza apoasă).

Efect antibiotic. La majoritatea produselor cosmetice acţiunea de inhibare a dezvoltăriidiferitelor bacterii şi ciuperci este binevenită. Se fac mai puţine referiri la asigurarea conservabilităţii produsului (care se realizează prin adaos de diferite substanţe aniseptice), şi mai mult la proprietăţile antibiotice necesare în vederea prevenirii apariţiei unor infecţii la nivelul pielii. În principiu, nu se vor utiliza antibiotice uzuale în terapeutică, din mai multe motive. Este vorba în primul rând de pericolul de a se sensibiliza organismul care după ce a ajuns în contact cu doze mici de antibiotice va putea să reacţioneze vehement (fenomele alergice) atunci când se vor administra doze terapeutice din acelaşi antibiotic. De menţionat şi faptul nedorit să se creează forme de bacterii rezistente la anitbiotice. Produsul cosmetic cu un efect antimicrobian şi fungistatic se realizează prin utilizarea de extracte vegetale cu acţiune antibiotică. Importante materii prime cu asemenea calităţi sunt: turiţa mare (Agrimonia eupatoria), lichenul de Islanda 97

(Cetraria islandica) şi alţii licheni, iarba şarpelui (Echium vulgare), răchitanul (Lythrum salicaria), cimbrul de cultură (Thymus vulgaris), cât şi o serie de alte produse şi respectiv uleiuri volatile obţinute din plante aromatice. Principiul antibiotic trebuie ales în funcţie de solubilitatea acestuia (în apă sau în alcool, în grăsimi), dependent de tipul de produs la realizarea căruia se foloseşte (spray dezodorant, apă de gură, loţiune după ras etc) şi bineînţeles după ce s-a determinat (printr-o antibriogramă specializată) sensibilitatea microorganismelor a căror dezvoltare se cere a fi inhibată.

Efect antiinflamator şi lenitiv (calmant). De la unele produse cosmetice se aşteaptă să prezinte calitatea de prevenire a apariţiei inflamaţiei sau chiar să contribuie la vindecarea inflamaţiei apărute. Ultimul deziderat depăşeşte competenţa cosmetologiei. Un efect antiinflamator se aşteaptă în cazul cremelor pentru îngrijirea pielii sugarilor, a produselor depilatoare, a loţiunilor după ras, ape de gură, paste de dinţi etc. Plantele medicinale şi aromatice oferă şi în acest caz multiple posibilităţi. Frecvent utilizate sunt preparatele pe bază de ulei volatil de Achillea millefolium, Artemisia absinthium, Matricaria chamomilla, care prezintă efect descongestionant, derivaţi ai acidului gliciretic din rădăcinile de Glycyrrhiza glabra, tincturile din inflorescenţele de Arnica montana, extractele de Echinacea purpurea obţinute atât din rădăcinile, cât şi din părţile aeriene ale acestei din urmă specii.

Efect astringent. După ce tenul era supus acţiunii vaporilor de apă, după aplicarea unor măşti cosmetice, după demachiaj, după ras sau în cazul tenului cu pori largi se folosesc frecvent loţiuni sau alte tipuri de produse cosmetice cu acţiune astringentă. Scopul folosirii lor este micşorarea porilor dilataţi sau exercitarea unei acţiuni hemostatice locale la nivelul micilor tăieturi, leziuni apărute în urma unor intervenţii mecanice (de exemplu, după ras). Efectul astringent este apreciat şi în cazul produselor de îngrijire ale cavităţii bucale, cu efect de întărire a gingiilor. Din numărul mare de produse vegetale indigene cu conţinut în materii tanante importante sunt frunzele de creţuşcă (Alchemilla vulgaris), rizomii de cerenţel (Geum urbanum), coada racului (Potentilla anserina), scoarţa de stejar (Quercus sp.), frunzele de jaleş (Salvia officinalis). Şi în acest caz se cere atenţie la alegerea solventului şi la stabilirea în timp a soluţiilor extractive.

Efect cicatrizant-epitelizant. În trecut se utilizau numeroase produse vegetale cu acţiune de înlesnire a vindecării rănilor. Aceste plante prezintă de fapt acţiuni multiple: de oprire a sângerării, antibiotic, de înlesnire a regenerării ţesăturilor, în ultima instanţă de favorizare a vindecării rănilor. Diferitele produse cosmetice folosite pentru îngrijirea tenului (creme, emulsii, loţiuni) se cere să prezinte şi o uşoară acţiune cicatrizantă pentru a preveni anumite fenomene nedorite (mici fisuri în uma folosirii îndelungate a unor produse de machiaj şi de demachiaj, apariţia de acnee, uscarea buzelor etc). Preparate cosmetice cu asemenea calităţi se pot obţine din florile de Calendula officinalis, din frunzele de Plantago lanceolata. Din rădăcinile de Symphytum officinale se extrage alantoina, care este un ingredient frecvent utilizat în industria produselor cosmetice. Uleiul de sunătoare (Hyperium perforatum) merită de asemenea toată atenţia în această direcţie.

Efect emolient. Se asigură de substanţele mucilaginoase care, în contact mai îndelungat cu pielea, reduc rigiditatea acesteia prin acţiunea lor hidratantă. Se pot aplica cataplasme calde pe bază de produse mucilaginoase obţinute din Althaea officinalis, Malva sylvestris, Tussilago farfara şi alge.

Efect nutritiv. Se asigură prin introducerea ăn compoziţia cremelor şi a emulsiilor cosmetice de vitamine importante pentru piele. Este vorba în primul rând de vitaminele A, E şi F. Extractul de morcovi (Daucus carota), uleiurile de germeni de seminţe (uleiul de germeni de porumb), uleiul din seminţe de in (Linum usitatissinum), extracte de măceşe (Rosa canina) etc.

98

sunt utilizate pe scară largă în industria cosmetică.

Efect protector, în sensul de a asigura o manta de protecţie la nivelul pielii, de a restabili reacţia slab acidă a suprafeţei pielii necesară după utilizarea repetată a produselor de machiaj şi a celor demachiante. Extractele apoase realizate din cele mai diferite plante, dar mai ales sucurile de legume şi fructe (de lămâie, castraveţi, roşii) sunt incluse în formula diferitelor emulsii, creme, loţiuni care au menirea să asigure ocrotirea pielii faţă de agenţi fizici sau chimici. Aceste produse se asociază frecvent cu cele nutritive.

Efect sedativ. Unele uleiuri volatile prezintă o uşoară ecţiune sedativă, calmantă, de liniştire. Se poate beneficia de această posibilitate mai cu seamă prin prepararea zilnică de băi călduţe cu flori de levănţică (Lavandula sp.), tei (Tilia sp.) sau prin folosirea preparatelor cosmetice obţinute cu adaos de ulei volatil de brad (Abies alba).

Efect tonifiant. Menţinerea elasticităţii pielii, redarea turgescenţei ţesuturilor, al tonusului muscular din straturile de la suprafaţa organismului sunt proprietăţi importante ale unor produse vegetale. Se folosesc extracte cu o uşoară acţiune rubefiantă, revulsivă, dar în diluţii foate mari pentru a putea rămâne în contact mai îndelungat cu pielea. Datorită acestor calităţi se apreciază tinctura de podbal de munte (Arnica montana), cea de ardei iuţi (Capsicum annum), uleiul volatil de rozmarin (Rosmarinus officinalis).

Efectul venotonic. Combaterea senzaţiei de oboseală este strâns legată de scopurile urmărite în cosmetologie. Senzaţia de oboseală la nivelul membrelor inferioare se poate influenţa în sens dorit prin utilizarea unor preparate venotonice cu conţinut de extract de seminţe de castan sălbatic (Aesculus hippocastanum) sau de escină (principiul activ al acestor seminţe).

Dar şi folosirea de fricţiuni, cu soluţii care conţin uleiuri volatile, este apreciată (uleiul volatil de ienupăr, Juniperus communis, de levănţică, Lavandula sp., de muşcată creaţă, Pelargonium roseum).

La realizarea diferitelor produse cosmetice se vor respecta unele reguli de ordin general: nu se folosesc plante sau principii puternic active; se evită folosirea de produse care ar putea duce la creşterea sensibilităţi organismului (fenomene alergice, idiosincrezie) sau care ajunse la mucoasă ar putea provoca iritaţie, inflamaţie.

Uleiurile volatile şi substanţele din compoziţia lor joacă un rol important atât în parfumerie, cât şi în aromatizarea (parfumarea) diferitelor produse cosmetice.

99

10. Pericolele generate de utilizarea necorespunzătoare a plantelor medicinale Plantele care, prin conţinutul lor in diverse substanţe active, produc oamenilor şi animalelor dacă sunt consumate in stare proaspată, uscată, însilozată sau sub formă de extracte îmbolnăviri trecătoare sau mortale, prin modificarea activităţii vitale a unor ţesuturi sau organe, indiferent de gradul acestor modificări, au fost denumite plante toxice.

Plantele medicinale si aromatice sunt plante minunate, unii le numesc “plantele miracol al naturii”. Prin definiţie, acestea sunt folositoare omului pentru alimentaţie sau psihic, prin gust, culoare şi miros sau pur şi simplu pentru frumuseţea lor. Cu toate acestea, în fiecare an, un număr foarte mare de oameni experimentează partea întunecată a plantelor medicinale, în general sub forma unor afecţiuni cauzate de o plantă medicinală sau aromatică. Se poate să fie o erupţie sau greţuri. În cazuri extreme, planta medicinală sau aromatică cauzează o urticarie – sau mai rău, o întâlnire faţă în faţă cu moartea.

Unele din speciile nocive sunt chiar cunoscute plante alimentare sau furajere. De exemplu: varza consumată în exces un timp îndelungat conduce la apariţia guşei, iar cartofii păstraţi la lumină, umiditate şi în general în condiţii improprii îşi maresc conţinutul de solanină, provocând astfel intoxicaţii grave oamenilor şi animalelor.

Ceea ce trebuie ştiut este că unele plante medicinale sunt pur şi simplu periculoase. Există un număr destul de mare de plante medicinale otrăvitoare: omagul şi cârmâzul pot ucide. Altele poate nu ucid, dar pot îmbolnăvi grav sau pot lăsa amintiri neplăcute. O altă categorie de pericole cuprinde acele plante medicinale, care printr-o folosire mai îndelungată, produc îmbolnăviri cronice organelor sau chiar cancer.

Toxicitatea unor plantelor medicinale rezidă din aceea că acestea pot prezenta un pericol pentru oamenii cu diabet, probleme cardiace sau alte boli cronice.

Din păcate, unii oameni nu acordă nici unei plante medicinale – periculoasă sau benignă – respectul cuvenit. Printre pericolele care înconjoară plantele medicinale şi aromatice şi folosirea lor sunt acestea: Identificarea greşită. Majoritatea celor care preferă sau comercializează plantele medicinale, le colectează din pădure, de pe marginea drumului, de pe o păşune oarecare sau chiar din propria grădină. Aceste plante, sub formă de ceai, salată sau o supă ar putea să aducă o surpriză neplăcută. Identificare plantelor, în cuvintele unui farmacist, este „o ştiinţă nici exactă şi nici uşoară”. Plantele de aceeaşi specie prezintă variaţii ce pun în dificultate un taxonomist experimentat, iar un amator înarmat cu un atlas de plante medicinale sau două, poate fi complet derutat. Din aceste motive trebuie să fi sigur că ştii ceea ce este planta din faţa ta înainte de a o ingera.

Etichetarea greşită. Se pot cumpăra plante medicinale uscate şi ambalate dintr-un magazin alimentar făra să existe nici o garanţie, din păcate, că eticheta ambalajului este corectă.

Din acest motiv este recomandată etichetarea ambalajelor de plante medicinale, inclusiv cu numele ştiinţific al plantei, precum şi ţara de origine şi un număr specific de lot, care poate fi urmărit printr-un specimen de bon păstrat pentru referinţă.

Informarea greşită. Eticheta plantelor medicinale din comerţ poate fi incompletă sau să conţină informaţii eronate. Din acest motiv e de preferat achiziţionarea plantelor medicinale şi aromatice sau a produselor din plante din centre de desfacere specializate, care îşi verifică în acest sens furnizorii. Sunt cunoscute cazuri în aşa-zisa literatură de specialitate, în care, probabil în urma unor cercetări insuficiente sau depăşite, apar informaţii total eronate şi foarte periculoase. Una dintre acestea ne spune că lăcrămioara (Convallaria majalis L.) - “nefiind otrăvitoare, nu provoacă nici un rezultat vătămător dacă este administrată pe o perioadă lungă de timp”. Totuşi toate autorităţile moderne caracterizează planta ca fiind otrăvitoare convallatoxina, principalul glicozid conţinut în aceasta este privit ca cel mai toxic glicozid cardiac existent.

100

Obiceiul automedicaţiei. Oamenii folosesc aceste plante ca medicamente şi în dorinţa de a evita un drum până la doctor sau folosirea unui „produs nenatural”. Din această cauză a apărut şi sintagma următoare: „Cel care practică automedicaţia are un doctor prost”. Plantele medicinale si aromatice, tind să îndepărteze doctorul de noi. Aceasta constituie şi calitatea şi totodată defectul lor. Credem că ne vindecăm cu o cană de ceai sau o prescripţie scrisă în casă cu plante medicinale. Pericolele auto-medicaţiei sunt severe: - nu se cunoaşte diagnosticul corect al bolii de care am decis să ne vindecăm.

- regimul automedicaţie poate fi nepotrivit pentru boala existentă, chiar dacă este diagnosticată corect.

- programul de automedicaţie poate întârzia radical tratamentul necesar şi potrivit.

- automedicaţia poate intra în conflict cu medicamentele prescrise de un doctor – alergie la medicamente datorată unor plante folosite impropriu.

- automedicaţia poate vindeca o boală minoră, dar poate agrava altă problemă de sănătate, precum hipertensiunea.

Aceste pericole apar când se folosesc plante medicinale şi, mai modern, diferite comprimate din plante, fără control. Proasta identificare, proasta etichetare şi informarea greşită concură la aceasta.

Plantele sunt medicamente, deşi mulţi oameni cred că plantele sunt doar condimente, pigmenţi naturali sau materiale pentru confecţionarea buchetelor şi împodobirea casei sau a grădinilor. Există autorităţi în domeniul alimentar, care clasifică plantele ca alimente sau aditivi pentru alimente, mai degrabă decât medicamente. Doar farmaciştii consideră plantele a fi medicamente şi adesea se referă la acestea întocmai: „ceaiurile din plante medicinale sunt medicamente, nu alimente - plantele fiind complexe crude ce conţin multe impurităţi şi componenţi activi cu o mare varietate de efecte posibile nedorite, unele sunt de fapt prea periculoase pentru a fi folosite”.

Un pericol comun în automedicaţia cu plante medicinale şi aromatice este „supradozarea”. Dacă o cană de ceai este bună, oamenii îşi închipuie că două ar fi şi mai bune.

Sau dacă un ceai este bun, unele extracte mai puternice din aceeaşi plantă trebuie să fie mai bune şi de aceea vor experimenta cu decocturi sau tincturi în loc de infuzii. Câteodată se înlocuieşte un ulei esenţial cu întreaga plantă fără să se ţină cont de faptul că, pe lângă uleiul esenţial respectiv, planta mai conţine şi alte substanţe, unele chiar toxice – prin natura lor sau prin concentraţie.

Unele uleiuri pot chiar provoca arsuri chimice pielii sau mucoaselor, administrate greşit, extern – de ex. uleiul de scorţişoară adăugat în apa caldă de baie, chiar într-o cantitate de căteva picături.

Uleiurile esenţiale de mentă sau busuiocul cerbilor pot avea efecte similare. Administrarea internă exagerată a acestor uleiuri poate fi letală. O boală minoră se poate agrava prin supradozarea medicaţiei cu plante.

Variabilitatea funcţie de specie, varietate sau chiar formă a plantelor medicinale participă de asemenea la creşterea pericolului automedicaţiei. Puterea de acţiune a plantelor medicinale şi aromatice variază nu doar de la specie la specie dar şi de la un eşantion la altul.

Indiferent dacă medicamentele din plante sunt procurare sau colectate, este important de reţinut următorul fapt: constituienţii lor activi pot varia considerabil, depinzînd de: condiţiile în care planta s-a dezvoltat, gradul de maturitate la timpul colectării, maniera de uscare, condiţiile de depozitare şi alţi factori. Deci automedicaţia poate într-un mod inocent să supradozeze sau să subdozeze doza recomandată, pur şi simplu din cauza specimenelor diferite ale aceleaşi plante, care pot fi foarte diferite în concentraţia de constituenţi activi. În cazul medicamentelor folosite în medicina convenţională - prin analizarea şi dozarea compuşilor chimici, prin încercările fiziologice, testări repetate şi apoi standardizarea acestora – medicamentul devine mai uşor de controlat din punctul de vedere al periculozităţii. Important este tipul de control utilizat pentru a fi asigurată o dozare corectă. Din păcate, plantele sunt rareori supuse la asemenea proceduri.

Tabelul care urmează descrie plante medicinale, care sunt într-un fel sau altul periculoase, 101

extrase din lista de plante medicinale nerecomandate a F.D.A. (Food and Drug Administration – autoritatea supremă în S.U.A., în ceea ce priveşte decizia de acces pe piaţă asupra tuturor produselor alimentare şi de larg consum) şi din clasificarea în funcţie de toxicitate, a cărţii Handbook of Medicinal Herbs (Manualul plantelor medicinale) a lui James Duke.

Lista plantelor medicinale periculoase nu este completă, dar acoperă majoritatea plantelor medicinale comune precum şi unele necomune.

Lista F.DA are trei categorii: plante medicinale nesigure, plante medicinale de siguranţă nedefinită pentru utilizarea alimentară, plante medicinale sigure.

Ultima categorie este adesea denumită lista G.R.A.S. - adică “general recunoscute şi sigure”.

Sintagma „pentru uz alimentar” este cheia F.D.A. de când aceasta priveşte plantele medicinale si aromatice nu ca pe medicamente, dar şi ca aditivi alimentari.

Raportul F.D.A. arată că: „Indiferent de utilizarea recunoscută a oricărei plante, folosirea exagerată sau abuzul pot induce probleme de siguranţă, care nu reflectă în nici nu fel siguranţa folosirii cu moderaţie a plantei. Prea mult dintr-o plantă medicinală este toxic”.

J. Duke a venit cu ideea de a compara plantele medicinale, individual, cu cafeaua larg consumată ca decoct sau infuzie: „Pe scara siguranţei de la zero la trei, eu dau cafelei calificativul de doi - nu chiar sigură, dar nu cu adevărat otrăvitoare. Un scor de zero înseamnă că eu cred că planta medicinală este mult mai toxică decât cafeaua, chiar mortală în anumite doze. Pentru un punctaj de unu, aş descuraja toate experimentele în afară de cele mai precaute. Un scor de doi înseamnă că sunt tot atât de circumspect în privinţa aceastei plante, ca în privinţa cafelei. Două căni pe zi de ceai preparat din aceasta se pot consideră sigure (sau periculoase) precum două căni de cafea. Un scor de trei indică faptul că este mai sigur decât cafeaua. Nu mi-ar fi teamă să beau trei căni pe zi. Ce este mai mult de trei căni pe zi, deja nu mai este moderat”.

Calificările individuale ale lui Duke, erau bazate pe cunoştinţele despre plantele medicinale la nivelul anului 1983. În clasificarea lui a luat în considerare toxicitatea părţilor plantelor şi alte variabile. El a adăugat că evaluarea lui s-ar putea schimba în faţa unor noi informaţii. Duke şi-a suplimentat cercetările cu evaluări bazate pe publicaţiile altor doi experţi în plante medicinale: Tyler - pe care Duke l-a caracterizat ca „mai degrabă conservator” şi Rose pe care Duke a caracterizat-o ca „mai degrabă liberală”. În The Honest Herbal, Tyler a inclus un tabel care listează toate plantele medicinale si aromatice pe care el le-a discutat, evaluând aplicarea acestora cu: un plus (+) pentru siguranţă şi eficacitate sau cu un minus (-) pentru nesiguranţă şi ineficacitate sau un plus şi un minus (±) acolo unde datele despre siguranţă şi eficacitate sunt neconcludente. Tabelul include o coloană de siguranţă şi o coloană de eficacitate. Astfel, o plantă poate avea un plus de siguranţă, dar şi un minus de eficacitate.

Zero în listarea lui Duke (şi în tabelele care urmează) înseamnă că Tyler a acordat plantei minusuri atât la siguranţă, cât şi la eficacitatea din tabelul său. Unu - înseamnă că Tyler a acordat un minus în coloana de siguranţă. Doi - înseamnă că Tyler a acordat un plus de siguranţă, „temperat cu un minus oriunde în altă parte”. Trei însemnă că Tyler a dat doar evaluări pozitive.

Duke a derivat evaluarea lui Rose din cartea ei Herbs and Things. În acesta Rose a utilizat un sistem de evaluare care consistă din marcaje cu asterixuri. Rose a explicat: „Plantele marcate cu trei asterixuri - sunt ori otrăvitoare şi/ori halucinogene. Plantele marcate cu două asterixuri - sunt potenţial periculoase. Pot cauza iritaţii cutanate, reacţii alergice, deranjamente gastrice sau alte probleme. Plantele marcare cu un asterix - sunt otrăvitoare sau periculoase în doze mari dacă sunt utilizate pe o perioadă lungă de timp”. Prin extensie plantele medicinale nemarcate se pot considera ca fiind sigure.

Duke a convertit evaluarea lui Rose invers. Semnul trei a lui Rose a devenit zero-ul lui Duke; doi-ul ei a devenit unul lui şi aşa mai departe. Diferitele evaluări sunt suplimentate cu comentarii extrase din scrierile publicate de F.D.A. 102

103

EXEMPLE DE PLANTE MEDICINALE PERICULOASE planta medicinală sau aromatică Aconit (Aconitum napellus)

Avertizare

FDA

Duke

Rose

Tyler

Comentarii

Nesigur

X

0

0

X

Aloe (Aloe barbadensis)

Nesigur

GRAS

3

2

3

Stirigoaie albă (Veratrum album)

Nesigur

X

0

0

X

Angelica (Angelica

Nesigur

GRAS

2

1

1

DUKE: Foarte toxică Omagul este otrăvitor şi nu ar trebui să fie folosit fără sfatul medicului. Supradoza ar trebui evitată mai ales că nu există antidot. Un miligram de aconit se spune că poate ucide un cal, 2 mg, pot ucide un om. Otrava , aconitină, poate fi absorbită prin piele.

ROSE: Este foarte nesigură şi poate cauza halucinaţii ciudate. Ar trebui să fie manevrată şi folosită cu mare atenţie.

PREVENIRE: Sucul proaspăt de aloe ajută la vindecarea rănilor şi arsurilor. Însă administrat intern, este un purgativ violent.

FDA: Aloea are acţiune purgativă, însă astăzi este administrată frecvent pentru utilizarea sa medicală.

DUKE: Aplicată local, rădăcina proaspătă de stirigoaie este foarte iritantă.

Sunt multe cazuri de otrăvire umană datorate confundarii cu alte plante medicinale (rizomii seamănă cu cei de Gentiana lutea - folosiţi în prepararea unor băuturi aperitive).

ROSE: Stirigoaia albă este un hipotensiv, în contrast cu stirigoaia neagră - care este un stimulator cardiac.

Frunzele proaspete cauzează mâncărime intensă în contact cu pielea, iar dacă este gătit, poate avea o acţiune asemănătoare cu acţiunea omagului.

PREVENIRE: Numele său dulce contrastează cu natura

104

archangelica)

Arnica (Arnica montana)

Nesigur

Nesigur

1

0

3

Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale)

Nesigur

X

0

X

X

sa diavolească: conţine carcinogene. Numeroase femei s-au otrăvit în încercări disperate de a-şi induce avortul.

TYLER: Poate induce fotosensibilitatea (la soare), rezultând un fel de dermatoză. Studiile au arătat că aceşti compuşi sunt fotocarcinogeni (cauzatori de cancer), iar pentru animalele de laborator planta este acut toxică şi mutagenă chiar în absenţa luminii FDA: Extractele apoase şi alcoolice din plantă conţin, în afară de colină, două substanţe neidentificate ce afectează sistemele circulator şi cardiac. Arnica este un iritant activ care poate produce gastroenterite violente toxice, perturbări nervoase, modificări ale pulsului, slăbire musculară intensă , colaps şi moarte.

TYLER: Studiile ştiinţifice au arătat efectele extractelor alcoolice de arnică, pe inima şi sistemul circulator ale animalelor mici. Nu are doar o acţiune toxică asupra inimii, dar cauzează şi presiune foarte ridicată în vasele sanguine. Aplicarea externă a drogului este o chestiune diferită.

PREVENIRE: Naturiştii o prescriu în tratamentul gutei şi în chimioterapia cancerului.

DUKE: Supradozele de colchicină (un alcaloid din plantă) poate cauza durere intestinală, diaree, vomitisme şi chiar moartea.

105

Sorbestrea (Sanguisorba officinalis)

Nesigur

Nesigur

1

X

X

Mătura (Cytisus scoparius)

Nesigur

Nesigur

1

0

1

Podbal (Tussilago farfara)

Nesigur

Siguranţă nedefinită

2

3

1

Tătăneasa (Symphytum officinale)

Nesigur

Siguranţă nedefinită

2

3

1

106

PREVENIRE: Folosită de indienii americani ca vopsea pentru piele şi în tratamentul cancerului, de sân, nu ar trebui să fie folosită de un terapeut respectabil.

FDA: Conţine numeroşi alcaloizi.

DUKE: Intern cauzează arsuri stomacale, o senzaţie intensă de sete, paralizie, vomitisme, leşin, ameţeli, colaps şi deprimare intensă cu reducerea ariei vizuale.

PREVENIRE: Acţiunea citisinei e asemanătoare acţiunii coniinei. Toxicitatea se manifestă prin excitaţie nervoasă, apoi paralizie fumată ca drog.

TYLER: Sunt medicamente mai sigure şi mai eficiente pentru acţiunile atribuite măturii.

PREVENIRE: Dacă se doreşte o plantă medicinală sau aromatică pentru răceală, se poate încerca coaja de ulm sau nalba, podbalul fiind suspect că ar conţine toxine cauzatoare de cancer al ficatului.

FDA: Singura valoare terapeutică, pe care o au frunzele este de fluidificare a secreţiilor rino-faringiene (pentru tuse).

TYLER: Nici florile şi nici frunzele nu pot fi folosite în siguranţă pentru scopuri medicinale.

FDA: Rizomul conţine alantonină. Conţine alcaloizi depresanţi pentru centrii nervoşi. Tătăneasa conţine mari cantităţi de mucilagii şi

Mătrăguna (Atropa belladonna)

Nesigur

Nesigur

0

0

X

Silur (Euphrasia officinalis)

Nesigur

X

2

1

0

tanin.

TYLER: Atât rădăcina cât şi frunzele acestei plante s-au demonstrat a fi carcinogene pentru şobolani.

PREVENIRE: Un component al „băuturii vrăjitoarelor”, denumirea sa latina înseamnă „frumoasa doamnă”, dar denumirile sale populare de „umbra nopţii” sau „transă” sunt mult mai reprezentative.

Este otrăvitoare.

DUKE: Seva plantei poate cauza dermatită. Oamenii care manipulează aceste plante pot face erupţii veziculo-pustulare pe faţă şi pot manifesta probleme ale acomodării vizuale.

ROSE: Proprietăţile sale sunt sedative, narcotice, calmante şi, ca toate medicamentele acţionează asupra sistemului nervos central: în doze mici stimulează, iar în doze mai mari paralizează. Otrăvirea se manifestă în timp de 15 minute după ingerare prin uscăciunea gurii, arsuri în gât, pupile dilatate, sete intensă, vedere dublă, ameţeli, arsuri în stomac, greaţă, halucinaţii, vorbire incoerentă, un puls foarte slab şi rapid.

PREVENIRE: Deşi poetul Milton a trimis un înger care să cureţe privirea lui Adam cu ea, această floare care arată ca ochi injectaţi poate răni, mai ales dacă nu este sterilizată.

DUKE: Experimentele germane au arătat că 10 până la 60 de picături de tinctură pot induce: confuzie şi cefalee; presiune violentă a ochilor, cu lăcrimare, mâncărime, înroşire; vedere slăbită, fotofobie, slăbiciune generală, strănutat, ameţeli, 107

Degeţel (Digitalis purpurea)

Nesigur

X

0

0

1

Pecete galbenă (Hydrastis canadensis)

Nesigur

Siguranţă nedefinită

1

3

2

X

Nesigur

0

0

X

Nesigur

Nesigur

0

0

X

Cucută (Conium maculatum)

Ciumăfaie, laur (Datura 108

dureri de dinţi, constipaţie, tuse, dispnee, căscat, insomnie, poliurie.

TYLER: Nici unul dintre constituenţi nu este cunoscut să posede vreo proprietate terapeutică pentru tratamentul bolilor ochilor.

DUKE: Multe fatalităţi au rezultat din ingestia degeţelului. Simptome de otrăvire cu degeţel includ: greţuri, diaree, dureri de stomac, dureri severe de cap, tahicardie, puls neregulat, crize de tremurături, convulsii şi chiar moarte.

ROSE: Digitalina are o acţiune cumulativ şi dacă este administrat relativ des în doze relativ mici, poate induce simptome de otrăvire.

PREVENIRE: Această plantă extrem de amară provoacă greţuri. Nu are efect sub dozele „aproape toxice”.

DUKE: O supradoză (chiar şi extern) poate cauza ulceraţii severe.

ROSE: Acest drog minunat natural este nontoxic, antiseptic noniritant, care atât vindecă, cât şi înmoaie suprafaţa corpului şi poate fi folosit pe cât de frecvent se doreşte TYLER: Efectele sale sunt prea nesigure pentru a fi terapeutic folositor medicament interesant, însă lipsit de valoare.

ROSE: În timpurile vechi se folosea ca otravă. Socrate, condamnat la moarte, a ales să bea această otravă din propria mână.

PREVENIRE: Multi oameni au murit încercând să se

stramonium)

drogheze cu această plantă.

Halucinaţiile pot fi plătite cu un ritm al inimii neregulat, hipertensiune şi convulsii.

FDA: O plantă otrăvitoare. A fost folosită greşit pentru producerea de efecte halucinogene.

DUKE: Consecinţe obişnuite ale otrăvirii cu aceasta sunt tulburarea vederii, dilatarea pupilelor, delir, câteodată se ajunge până la nebunie.

ROSE: Supradoza este în general fatală.

Ienupăr (Juniperus communis)

Nesigur

GRAS

1

3

2

Lemn dulce (Glycyrrhiza glabra)

Nesigur

GRAS

1

3

2

PREVENIRE: Nu este toxic în doze mici folosit pentru a aroma ginul (deşi se poate crede asta dimineaţa următoare). Dar în doze mici repetate poate cauza convulsii şi probleme la rinichi.

DUKE: Intern, simptome de la supradoză sau dureri în zona rinichilor, diureză puternică, albuminurie, hematurie, bătăi ale inimii accelerate şi presiune ridicată a sângelui şi rareori, apariţia convulsiilor, metroragie şi mai rar avort.

TYLER: În timp ce există medicamente diuretice şi carminative mai sigure şi mai eficace folosirea ienupărului în medicina populară ar trebui abandonată.

PREVENIRE: Oricine cu probleme de inimă şi tensiune ar trebui să o evite.

DUKE: În timp ce poate uşura ulceraţiile peptice, umflarea feţei şi a membrelor poate fi un efect secundar.

TYLER: Deşi are o aromă plăcută şi poate avea de asemenea utilitate în tratarea răcelii, trebuie să nu se uite că este de asemenea un drog puternic. Doze mari pe 109

Rădăcina vieţii, spălăcioasa (Senecio aureus)

Nesigur

X

1

X

1

Lobelia (Lobelia inflata)

Nesigur

Nesigur

1

0

1

Mătrăguna americană (Podophyllum peltatum)

Nesigur

Nesigur

1

0

X

Mandragora

Nesigur

Nesigur

0

X

X

110

perioade lungi de timp sunt foarte toxice.

PREVENIRE Numele său arată vechea sa folosire, uşurând durerile naşterii.

Cercetările arată că are un efect redus pe uter şi mai rău chiar, poate vătăma ficatul.

TYLER: Din cauza prezenţei senecioninei, planta nu este indicată pentru folosire.

PREVENIRE: Este mortală.

Câteodată aduce un ajutor pentru pierderea greutăţii efectul ei se datorează faptului că: „cei mai mulţi indivizi nu mănâncă mult atunci când au greţuri”, spune o carte. Poate fi fatală.

DUKE: Moartea poate rezulta din folosirea improprie, ca remediu casnic.

ROSE: Acesta este un remediu foarte folositor şi valoros, dar trebuie folosit cu mare grijă, deoarece a cauzat moartea, folosit în mod greşit.

TYLER: Administrată în doze normale, produce dilatarea bronhiilor şi creşte rata respiraţiei, dar supradozele au ca efect depresia respiratorie, precum şi alte efecte secundare nedorite precum edeme, bătăile de inimă rapide, presiunea scăzută a sângelui şi chiar comă urmată de moarte.

PREVENIRE: Chiar dacă este denumită „mătrăguna americană”sau „europeană” sau „mărul lui Satan”, mătrăguna este toxică. Specia europeană distruge inima, iar specia americană irită intestinele.

FDA: Mătrăguna americană este un narcotic otrăvitor similar cu beladona.

DUKE: Dozele mari pot

(Mandragora officinalis)

Vâscul american (Phoradendron serotinum)

Nesigur

Nesigur

1

0

1

Nesigur

Nesigur

1

0

1

Nesigur

GRAS

2

X

2

Nesigur

GRAS

2

X

2

sau Vâscul european (Viscum album)

Busuiocul cerbilor american (Hedeoma pulegioides) sau Busuiocul cerbilor european, izmă proastă (Mentha pulegium, Mentha longifolium)

cauza ameţeli, inflamarea stomacului şi a intestinelor, ceea ce s-a dovedit a fi fatal.

Amerindienii o foloseau în ritualuri sinucigaşe.

ROSE: Mandragora este un iritant puternic pentru intestine, fiind un emetic şi purgativ. Dacă este folosită greşit, poate fi periculoasă.

Rizomul este otrăvitor.

PREVENIRE: Ingestia de boabe şi frunze poate cauza o dereglare a ritmului cardiac şi eventual moarte.

DUKE: Au fost raportate decese în urma ingestiei de boabe. Copii au suferit frecvent de convulsii epileptiforme în urma ingestiei de boabe.

TYLER: Toate studiile ştiinţifice recente focalizează asupra naturii toxice a Intregii plante, în special a boabelor, dar şi a frunzelor, atât ale speciei americane cât şi a speciei europene. Astfel că folosirea produsului ca remediu sau ca băutură trebuie evitată cu desăvârşire.

DUKE: Atât uleiul din busuiocul cerbilor american cât şi cel european consistă din 85% până la 92% pulegionă şi sunt de aceea foarte toxice, cauzând probleme severe ale ficatului, chiar în cantităţi relativ mici.

TYLER: Dacă uleiul de busuiocul cerbilor poate induce într-adevăr avort, aceasta se întâmplă doar în doze letale sau aproape letale.

Asemenea cantităţi nu ar fi obţinute în mod normal din consumarea ceaiului preparat din această plantă.

111

Cârmâz (Phytolacca americana, P. decandra)

Nesigur

Siguranţă nedefinită

0

X

0

Virnanţ, ruta de grădină (Ruta graveolens)

Nesigur

GRAS

2

0

2

112

PREVENIRE: Cuvântul pentru această plantă este „nu” şi ar trebui să fie scris cu neon. Nu are nici un efect benefic, iar copii care au mâncat boabele negre ale acestei plante au murit.

FDA: Efectele narcotice erau observate. Era folosită intern în reumatismul cronic, dar nu este folositaore terapeutic şi nu mai este prescrisă.

Supradozele erau câteodată fatale.

DUKE: Cred că descrierea lui Tyler ( a se vedea mai jos) poate ajuta pe oricine a avut un incident cu această plantă.

TYLER: Această plantă nu este folositoare terapeutic, pentru nimic. Poate să se comporte ca vomitiv sau ca purgativ, dar acestea deoarece este extrem de toxică.

PREVENIRE: Vei regreta dacă vei mirosi rută ! Poate fi eficace aşa cum se pretinde: ca insecticid. Intern este probabil să cauzeze erupţii, poate irita stomacul, rinichii, poate chiar induce avort.

DUKE: Este o otravă acronarcotică în doze excesive intern şi extern - extrem de iritant şi înroşeşte pielea.

Uleiul, foarte periculos pentru că provoacă avort.

Manipularea frunzelor, florilor şi/sau a fructelor poate produce eritem, arsuri, mâncărime şi vezicare.

ROSE: Uleiul produce în mod eficient avortul şi în doze mari produce iritare nervoasă. Este otrăvitor, dar arareori cauzează moarte.

TYLER: Este puţin probabil ca acestă plantă să aibă o acţiune antispasmodică, existând o îndoială apreciabilă asupra ei - în

Sunătoare (Hypericum perforatum)

X

Nesigur

1

2

3

Sasafras, dafin american (Sassafras albidum)

Nesigur

X

2

3

1

Obligeană (Acorus calamus)

Nesigur

Nesigur

1

0

1

special pentru folosirea în stare proaspătă. Medicinal acestă plantă, proaspătă sau uscată, nu este recomandată pentru nimeni şi sub nici o circumstanţă nu trebuie să fie administrată femeilor însărcinate.

DUKE: La oi poate duce la pierderea lânii, umflarea feţei, iritarea generalizată a pieii, pierderea apetitului şi câteodată pierderea vederii.

TYLER: Majoritatea activităţilor raportate despre plantă sunt datorită prezenţei hipericinei ca pigment de înroşire a pielii. Doze foarte mici de hipericină produc o acţiune tonică şi uşor tranchilizantă oamenilor, aparent prin creşterea fluxului sanguin capilar. Reducerea fragilităţii capilare este o altă acţiune înregistrată a compusului.

PREVENIRE: O lingură de ulei volatil cauzează degenerarea inimii, ficatului şi a rinichilor.

DUKE: Safrolul şi uleiul de sasafras sunt interzise pentru folosirea alimentară.

TYLER: Safrolul era recunoscut ca agent carcinogenic pentru şobolani şi şoareci. Atât uleiul de sasafras, cât şi safrolul erau interzise de câtre FDA ca aromatizanţi în produsele alimentare. Planta nu are de fapt nici o utilitate terapeutică.

PREVENIRE: Această floare asemănătoare cu cala a căzut în dizgraţie când studiile pe animale au arătat că provoacă probleme de inimă, ficat şi chiar cancer.

FDA: Uleiul de stânjenel varietatea Jammu este 113

Vetrice (Tanacetum vulgare)

Salbă moale (Euonymus atropurpurea)

114

Nesigur

X

2

2

2

X

Nesigur

1

X

X

cancerigen.

DUKE: Uleiul de calamus era dovedit a fi cancerigen, probabil datorită conţinutului de asaron şi safrol. S-a dovedit că posedă o toxicitate considerabilă în studiile de nutriţie pe termen lung a şobolanilor.

TYLER: Studiile pe animale mici au implicat hrănirea cu acest drog pe perioade lungi de timp. Nu este indicat pentru consumul uman ocazional. Ideea este că aceasta nu are nici o abilitate terapeutică care nu este asigurată mai eficace de alte medicamente. Dar se foloseşte ca agent de aromatizare, ceea ce nu mai poate fi trecut cu vederea.

DUKE: Uleiul său este foarte toxic şi trebuie folosit doar cu precauţii extreme. Zece picături din acest ulei pot fi letale. Vetricea, se spune că este interzisă pentru comercianţii de plante medicinale şi aromatice şi nici nu poate fi vândută ca plantă uscată prin poştă.

Simptomele otrăvirii interne cu vetrice includ puls rapid şi slab, gastrite severe, spasme violente şi convulsii.

ROSE: Este periculos dacă este folosit în cantităţi mari şi supradozele au cauzat incidente fatale. Este mai sigur dacă este folosit doar extern.

FDA: Principiul otrăvitor nu era complet identificat.

Laxativ.

DUKE: Această specie este probabil toxică. Ingestia de fructe şi frunze poate cauza vomă, diaree, slăbiciune, frisoane şi convulsii urmate în aproximativ 12 ore de

inconştienţă.

Pelin (Artemisa absinthium)

Nesigur

Nesigur

1

0

1

PREVENIRE: Este un depresant al sistemului nervos.

FDA: Conţine ulei volatil care este o otravă narcotică activă.

DUKE: Folosirea obişnuită sau în doze mari cauzează convulsii, insomnie, greţuri, coşmaruri, nelinişte şi ameţeli.

TYLER: Pelinul şi-a câştigat reputaţia sinistră de otravă subtilă atunci când a devenit ingredientul principal în băutura alcoolică denumită absint. Practic, fiecare ţară civilizată în lume a oprit prepararea sau consumul de absint.

115

11. Scopurile cultivării plantelor medicinale Din punct de vedere economic valorificarea plantelor medicinale şi aromatice poate fi rezolvată prin introducerea lor în cultură - aceasta având un pronunţat caracter horticol, decorativ şi de protecţie ecologică.

Obiectivele urmărite sunt: - aclimatizarea unor specii care nu cresc spontan în flora noastră (Digitalis purpurea din vestul Europei, Lavandula angustifolia din bazinul mediteranean, Solanum laciniatum din Australia).

- asigurarea cantităţilor necesare la speciile indigene de la care se obţin, din flora spontană, cantităţi mult prea mici faţă de consum (Atropa bellandonna, Carum carvi, Digitalis lanata) - ocrotirea plantelor rare, dintre care unele sunt deja declarate monumente ale naturii (Angelica archangelica, Gentiana lutea).

- obţinerea unui produs mai valoros, mai bogat în principii active, mai omogen, mai aspectuos la plantele cultivate decât la cele din flora spontană (Gypsophila paniculata, Matricaria chamomilla, Valeriana officinalis etc.)

Cultura plantelor medicinale şi aromatice prezintă numeroase avantaje: - recoltarea poate fi facută în perioda optimă, când conţinutul în principii active este cel mai ridicat.

- uscarea poate fi efectuată imediat după recoltare, în cele mai bune condiţii sau produsul poate prelucrat în stare proaspătă.

- posibilitatea valorificării unor terenuri neproductive sau slab productive, protecţia solului, prevenirea eroziunii – astfel: pe nisipuri se pretează Glycyrrhiza glabra, Gypsophila paniculata, Hippophae rhamnoides, Hyssopus officinalis, Saponaria officinalis etc.; pentru combaterea eroziunii: Hippophae rhamnoides, Lavandula sp., Rosa sp., Salvia officinalis etc.; Sarothamnus scoparius se recomandă la fixarea malurilor lacurilor de acumulare ale hidrocentralelor.

S-a demonstrat practic, că prin trecerea în cultură, cu respectarea particularităţilor biologice ale plantelor, conţinutul lor în principii active nu numai că se menţine, dar, în majoritatea cazurilor, se îmbunătăţeşte.

Clasificarea în funcţie de scopurile principale ale cultivării plantelor: tehnic şi decorativ, se referă la tipul de cultură aplicat, în general din considerente economice, speciilor cu valoare medicinală recunoscută, cum ar fi: - plante folosite în scop medicinal - cultivate ca plante tehnice: Ocimum basilicum, Allium cepa, Allium sativum etc.

- plante folosite în scop medicinal - cultivate ca plante floricole decorative: Lillium candidum, Calendula officinalis, Tagetes patula; precum şi plante lemnoase ca: Vaccinium myrthillus, Fagus sylvatica, Salix alba.

116

117

118

119

Referinţe bibliografice (în ordine cronologică) 1. BUIA, A., 1944 – Plantele noastre medicinale – îndrumări practice privitoare la cunoaşterea, adunarea şi întrebuinţarea lor, Editura Poporul Român, Timişoara 2. TODOR, I., 1968 – Mic atlas de plante din flora Republicii Socialiste România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 3. ROVENŢA, I., 1968 – Plante floricole perene de parcuri şi gradini, Editura Agrosilvică, Bucureşti 4. CÎRNU, I., V., 1971 – Plante melifere, Editura Ceres, Sibiu 5. PALADE, L., PREDA, M., 1973 – Arhitectura peisageră, Editura Ceres, Bucureşti 6. LAZA, A., RĂCZ, G., 1975 – Plante medicinale şi aromatice, Editura Ceres, Bucureşti 7. PALADE, L., PĂUN, m, 1976 – Flora spontană – sursă de plante pentru spaţiile verzi, Editura Scrisul Românesc, Craiova 8. BUTURĂ, V., 1979 – Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 9. CARR, A., CASSIDY, C., COHEN, E., DECENZO, A., HUNT, M., HURLEY, B., J., HYLTON H., W., KOWALCHIK, C., MILIUS, S., WILSON, K., 1987 – Rodale’s Illustrated Encyclopedia, Rodale Press, Emmaus, Pennsylvania 10. THOMSON, A., R., W., 1987 – Les Plantes et leurs Pouvoirs, Éditeur René Malherbe, traducere franceză a lucrării în limba engleză, de Annie Hubert, Franţa 11. MUNTEAN, L., S., 1996 – Cultura plantelor medicinale aromatice, Editura Dacia, ClujNapoca 12. CURTUI, G., V., TRIF, A., 1997 – Compendiu de botanică medicală, Editura Brumar, Timişoara 13. LASCĂR, I., 1998 – Terapie florală – înfrumuseţaţi-vă caracterul cu ajutorul plantelor, Editura Anima Mundi, Bucureşti 14. CIOCÂRLAN, V, 2000 – Flora ilustrată a României – Pteridophyta et Spermatophyta, Editura Ceres, Bucuresti 15. * * * COLECŢIA ”Grădina mea de vis”, 2000, Editura Burda România, Bucureşti 16. MARIAN, S., F., 2000 – Botanica românească, Editura Paideia, Bucureşti 17. ŞELARU, E., 2000 – Plante de apartament, Editura Ceres, Bucureşti 18. BERBECEA, A., CERNESCU, A., GOIAN, M., MOISUC, A., TOPOR, T., 2001 – Dicţionar englez-romăn de specialitate în: agricultură, biologie, silvicultură, Editura Marineasa, Timişoara 19. * * * COLECŢIA ”Grădina mea de vis”, 2001, Editura Burda România, Bucureşti 20. VIŞOIU, D., 2001 – Istoria grădinilor şi parcurilor, Editura Mirton, Timişoara 21. ARSENE, G., G., 2002 – Elemente de ecologie generală, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 22. BIRO, V., 2002 – Terapii alternative – aromaterapia, magia parfumului, cromoterapia şi meloterapia, Editura Polirom, Bucureşti 23. * * * COLECŢIA ”Grădina mea de vis”, 2002, Editura Burda România, Bucureşti 19.CONSTANTINESCU, M., CRISTEA, V., CSERGŐ, A.-M., FESZT, G., HENTEA, S., MICLE, F., MOCAN, C., PUŞCAŞ, M., ŞUTEU, AL., 2002 – Grădina Botanică “Alexandru Borza” din Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 20.FISCHER, E., 2002 – Dicţionarul plantelor medicinale, ghid practic pentru cultivarea,

120

recoltarea şi utilizarea plantelor medicinale şi aromatice, Editura Gemma Press, Bucureşti 21.* * * COLECŢIA ”Grădina mea de vis”, 2003, Editura Burda România, Bucureşti 22.GLĂMAN, G., VLĂDUŢ, N., M., 2003 – Floricultura şi arta grădinăritului la români, Editura Ceres, Bucureşti 23.L., AILOAIE, DAMIANOV, S., GROZEA, I., PETANEC, D., POPESCU, G., SIMERIA, G., 2003 – Profilaxia şi terapia integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor, vol. II: Plante legumicole şi ornamentale, Editura Mirton, Timişoara 24.* * * COLECŢIA ”Grădina mea de vis”, 2004, Editura Burda România, Bucureşti 25.ŞELARU, E., 2004 – Arta florală, Editura Ceres, Bucureşti 26.TATOMIR, R., 2004 - “Drumul esenţelor”, Ştiinţa pentru toţi, 23, Editura Global Publishing Group, Bucureşti, pp. 76-84 27.ANTAL, D., COSTE, I., 2004 - Botanica farmaceutică – Sistematica plantelor, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 28.* * *COLECŢIA ”Grădina mea de vis”, 2005, Editura Burda România, Bucureşti

121