The Future of Memory by Olga Stefan

Platforma transnațională pentru comemorarea Holocaustului prin artă și media în România și Moldova

The transnational platform for the commemoration of the Holocaust through art and media in Romania and Moldova

w w w.thefutureofmemor y.ro

Viitorul Memoriei The Future of Memory

București, 2018

Viitorul Memoriei: Rezistența The Future of Memory: Resistance

Această publicație însoțeşte expozițiile Viitorul Memoriei,

This publication accompanies the exhibitions of The

platforma transnațională pentru comemorarea Holocaustului

Future of Memory, the transnational platform for Holocaust

prin artă și media, care au avut loc în 2017 în cinci orașe

remembrance through art and media that took place

din România și Republica Moldova: București, Oradea,

in 2017 in five cities of Romania and the Republic of

Cluj, Iași și Chișinău. Funcționează, de asemenea, ca

Moldova: Bucharest, Oradea, Cluj, Iasi and Kishinev.

material resursă pentru evenimentele educaționale

It also functions as source material for the educational

ale proiectului Viitorul Memoriei: Rezistența, care are

events of The Future of Memory: Resistance, taking

loc în Cluj, Mediaș, Oradea și București din 2018.

place in Cluj, Medias, Oradea, and Bucharest in 2018.

—Olga Ștefan, inițiator și curator al proiectului Viitorul Memoriei

— O l g a Ș t e f a n , T h e F ut u r e o f M e m o r y I n it i a t o r a n d Cu r a t o r

www.thefutureofmemory.ro

Editor

E d it o r

Olga Ștefan

Editare adițională și corectură

Add it i o n a l e d it i n g a n d p r o o f r e a d i n g

Ioana Ilie

Design

Desig n

Alice Stoicescu

Mulțumiri pentru traducerile pro bono

T h a n k yo u f o r t h e p r o b o n o t r a n s l at i o n s

Csilla Konczei pentru Cine Ii Recunoaste?,

Csilla Konczei for Missing Since 1944,

Asociația Oberliht pentru Tur ghidat al Ghetoului Chișinău, Olga Ursu Ștefan și Miron Ștefan (engleză → română), Olga Ștefan (română → engleză)

Oberliht Association for Guided Tour of Kishinev Ghetto,

Olga Ursu Ștefan and Miron Ștefan (English → Romanian), Olga Ștefan (Romanian → English)

Tipografie

Pr i nt i ng

Fabrik

Publisher

P u bl i s h e r

Asociația UMA ED ROMÂNIA

www.umaed.ro

Co-finanțator

Co -f i na nced by

Administrația Fondului Cultural Național

The Administration of the National Cultural Fund

Proiectul nu reprezintă în mod necesar

This project does not necessarily represent the position

poziția Administrației Fondului Cultural

of The Administration of the National Cultural Fund.

Național. AFCN nu este responsabilă

AFCN is not responsible for the content of the project

de conținutul proiectului sau de modul

or how project results can be used. These are entirely

în care rezultatele proiectului pot fi

the responsibility of the beneficiary of the funding.

folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării. ISBN 978–9730–26975–8

Cuprins Table of Contents

Chronology

Cronologie Olga Ștefan, editor

Olga Ștefan, Editor

Introducere

Introduction

București

Bucharest

Michaela Mende Iancu

Michaela Mende Janco

Despre Marcel Iancu

About Marcel Janco

Shaina Larrivee

Amintiri din România: Arta Heddei Sterne din timpul războiului

Memories of Romania: Hedda Sterne’s Wartime Art

Willy Pragher

Lala Misosniky

Despre Leon Misosniky

on Leon Misosniky

Extrase din documentarul „Iluziile Mele” cu rezidenți ai Căminului Moses Rosen

Viitorul Memoriei la Casa Filipescu-Cesianu, 20 – 27 ianuarie 2017

Excerpts from the documentary “My Illusions” with residents of the Moses Rosen Retirement Home The Future of Memory at Casa Filipescu-Cesianu, January 20 – 27, 2017

Oradea

Rodica Indig

Pictori orădeni, victime ale Holocaustului

Painters from Oradea: Victims of the Holocaust

David Schwar tz, Katia Pascariu

David Schwartz, Katia Pascariu

Fragmente din textul “Album de familie”

Excerpts from the text “Family Album”

Poze de la Viitorul Memoriei de la Sinagoga Viznitz

The Future of Memory at Viznitz Synagogue

Cluj

Könczei Csilla, Seprődi Attila

Cine îi recunoaște?

Missing Since 1944

Dr. Ladislaus Lob

Bergen-Belsen și după

Bergen-Belsen and After

Miklos Szilard

Blocul Fischer

Fischer Block

Răzvan Anton

Munca obligatorie pe Valea Târnavelor

Forced Labour on the Târnava Valley

Viitorul Memoriei la Casa Tranzit, 27 mai – 2 iunie 2017

The Future of Memory at Tranzit House, May 27 – June 2, 2017

Iași

Samy Briss

București –Iași. Zile negre!

Bucharest – Iași. Dark Days!

Extrase din video-ul “Fragmente dintr-o viață”

Excerpts from the video “Fragments of a Life”

Extrase din documentarul “Copilul sălbatic din Iași: Viața și arta lui Daniel Spoerri”

Excerpt from the documentary “Wild Child of Iasi: The Life and Art of Daniel Spoerri”

Viitorul Memoriei de la Institutul Francez, 27-30 iunie 2017

The Future of Memory from the French Institute, June 27-30, 2017

Republica Moldova

Republic of Moldova

Benno Friedel

Amintiri din copilărie

Childhood Memories

Maria A xenti

100

Tur Ghidat prin Ghetoul Chișinăului

Guided Tour through the Kishinev Ghetto Dr. Ion Duminică

Dr. Ion Duminică

102

“Holocaustul ignorat” al romilor basarabeni deportați și exterminați în Transnistria (1942 – 1944)

112

Fragmente din cartea “Medicina Ars Nobilissima”

The Ignored Holocaust of the Bessarabian Roma deported and exterminated in Transnistria (1942 – 1944) Nicolae Bulat

Nicolae Bulat

Excerpts from the book “Medicina Ars Nobilissima”

115

Viitorul Memoriei la Zpațiu, 26 – 30 iulie, 2017

The Future of Memory at Zpace, July 26 – 30, 2017

116

Arhivă de poze istorice

Archive of historic photographs

Cronologie Chronology

11-13 martie 1938

care a fost instigată direct de ideologia Gărzii de Fier.

Germania anexează Austria.

22 iunie 1941

14-15 martie 1939

România se alătură Operației Barbarossa

Germania ocupă restul teritoriilor cehe formând

atacând Uniunea Sovietică.

Protectoratul Boemiei și Moraviei.

Iulie 1941

23 august 1939

Unități militare române și germane încep uciderea

Germania nazistă și Uniunea Sovietică semnează

sistematică prin împușcare a locuitorilor evrei din

un codicil secret împărțind estul Europei în

Chișinău. Cei rămași în viață sunt izolați într-un ghetou

sfere de influență.

și în octombrie sunt deportați în Transnistria.

1 septembrie 1939

August 1941

Germania invadează Polonia.

Armata română ucide peste 20 000 de evrei la

3 septembrie 1939

Odesa. Între 1941 și 1942 autoritățile germane

Marea Britanie și Franța declară război Germaniei.

și române au ucis peste 500 000 de evrei români

27-29 septembrie 1939

și ucrainieni în Transnistria și Basarabia.

Germania și Uniunea Sovietică își împart Polonia.

Mai 1942

22 iunie 1940

Deportările romilor români și basarabeni

Germania ocupă jumătatea de nord a

către Transnistria încep.

Franței și întreaga sa coastă atlantică.

16 mai, 1944

28 iunie 1940

Autoritățile naziste maghiare încep deportarea

Uniunea Sovietică silește România să-i cedeze

deportarea a mai mult de 130 000 de evrei din nordul

Basarabia și partea de nord a Bucovinei.

Transilvaniei către Auschwitz. Cei mai mulți sunt trimiși

8 august 1940

direct la camerele de gazare. Foarte puțini se-ntorc.

Regele Carol II emite o lege rasială împotriva

23 august, 1944

evreilor, care îi exclude din viața economică,

Ion Antonescu este arestat. Pe 12 septembrie este

socială, educațională și politică.

semnat cu puterile aliate un acord de armistițiu.

4 septembrie 1940

România se alătură Puterilor Aliate. Winston Churchill,

Horia Sima, conducătorul Gărzii de Fier și primul ministru,

primul ministru al Marii Britanii, propune un acord

generalul Ion Antonescu formează Statul Național

cu dictatorul sovietic Stalin privind împărțirea

Legionar în România, forțând abdicarea regelui Carol II.

Europei de Est în sfere de influență după război.

Sfârșitul anului 1940

Un regim de muncă forțată e impus

Compilație produsă din mai multe surse inclusiv www.ushmm.org și

populației evreiești din România.

cercetare personală. Datele specifice României apar și în documentarul “Iluziile Mele” de Olga Ștefan în colaborare cu Ileana Szasz și Vârsta4.

Noiembrie 1940

Ungaria (20 noiembrie), România (22 noiembrie) și Slovacia (23 noiembrie) se alătură Axei. 21-23 ianuarie 1941

Gardiștii se răscoală împotriva guvernului Antonescu. Pogromul de la București este urmarea acestei rebeliuni

March 11-13, 1938

January 21-23, 1941

Germany incorporates Austria in the Anschluss.

The Iron Guardists rebel against the Antonescu

March 14-15, 1939

government. The Bucharest pogrom is the result

The Germans occupy the rump Czech lands

of this rebellion, which was directly instigated

forming a Protectorate of Bohemia and Moravia.

by the ideologies of the Iron Guard.

August 23, 1939

June 22, 1941

Nazi Germany and the Soviet Union sign a

Romania joins Operation Barbarossa,

nonaggression agreement and a secret codicil

attacking the Soviet Union.

dividing Eastern Europe into spheres of influence.

July 1941

September 1, 1939

Romanian and German units began systematic shootings

Germany invades Poland.

of the Jewish residents of Kishinev. The remaining Jews

September 3, 1939

are ghettoized and in October deported to Transnistria.

Great Britain and France declare war on Germany.

August 1941

September 27-29, 1939

Romanian army killed over 20 000 Jews in Odessa.

Germany and the Soviet Union divide

Between 1941 and 1944, German and Romanian

Poland between them.

authorities murdered more than 500 000 Romanian

June 28, 1940

and Ukrainian Jews in Transnistria and Bessarabia.

June 22, 1940

May 1942

Germans occupy the northern half of France

Deportations of the Roma from Romania

and the entire Atlantic coastline.

and Bessarabia to Transnistria begin.

The Soviet Union forces Romania to cede the

May 16, 1944

eastern province of Bessarabia and the northern

The Hungarian Nazi authorities deport more (delete

half of Bukovina to the Soviet Ukraine.

deportations of) of more than 130 000 Jews from

August 8, 1940

Northern Transylvania to Auschwitz begin. Most are

King Carol II passes a racial law against Jews that excludes

sent directly to the gas chambers. Very few return.

them from economic, social, educational, and political life.

August 23, 1944

September 4, 1940

Ion Antonescu is arrested. On September 12, an Armistice

Horia Sima, leader of the Iron Guard and Ion Antonescu,

Agreement is signed with the Allied powers. Romania

a Romanian Army General, Prime Minister of Romania

joins the Allied powers. Winston Churchill, Prime

at that date form the National Legionary State in

Minister of the United Kingdom, proposed an agreement

Romania, forcing the abdication of King Carol II.

with Soviet dictator Joseph Stalin on how to split up

End of 1940

Eastern Europe into spheres of influence after the war.

A forced labor regime is imposed on the Jewish population in Romania.

Compilation made from a variety of sources including

November, 1940

Romania also appear in the documentary My Illusions by Olga

Hungary (November 20), Romania (November

Stefan in collaboration with Ileana Szasz and FourthAge.

www.ushmm.org and personal research. Dates specific to

22) and Slovakia (November 23) join the Axis.

Intro

“The traces were still there. But time would slowly blur them and nothing would be left.”

“Urmele erau încă acolo. Dar timpul le va estompa încet-încet și nu va mai rămâne nimic.”

Edgar Hilsenrath, Night, 1966

Edgar Hilsenrath, Noaptea, 1966

În 1983, la vârsta de aproape 8 ani, am emigrat cu părinții mei din România. Fiind în tranzit și încercând să hotărâm care ne va fi destinația, am stat două săptămâni în Elveția, mai ales în Zurich, unde aveam un unchi din partea străbunicii mele, Margareta Ursu. Acesta și cu străbunica au fost singurii supraviețuitori ai Holocaustului dintr-o familie de 10 copii (plus părinți, bunici, unchi și mătuși). În Zurich am stat pe gânduri dacă să facem cerere de azil politic și să devenim elvețieni. Nu am făcut-o, și, în cele din urmă, am devenit americani. În 2009, 26 de ani mai târziu, și într-un fel de întorsătură a soartei, am emigrat la rândul meu, cu soț și un copil mic, așa cum mama o făcuse cu o generație înaintea mea, de această dată din Chicago înapoi la Zurich, orașul pe care-l respinsesem cândva. Această întâmplare, o oglindire a trecutului, a dat naștere începerii unor căutări despre memoria familiei și urmele pe care le lasă asupra identității noastre. Prin aceste povești venim în contact cu părțile necunoscute ale “eu-ului” nostru, ascunse de timp și spațiu, de uitarea și ștergere politică și personală. Holocaustul, care a afectat ambele părți ale familiei mele, a fost un eveniment istoric violent care a lovit nu numai direct pe victimele sale, dar și generațiile care au urmat. Pentru majoritatea noastră a celor din a treia generație, aceste “rămășițe ale trecutului” constituie începutul istoriilor noastre personale. Viitorul Memoriei, o platforma transnațională pentru memorializarea Holocaustului prin artă și

In 1983, at the age of almost eight, I emigrated with my parents from Romania. While in transit and trying to determine our destination, we had a two-week stay-over in Switzerland, mostly Zurich, where we had a great-uncle. He and my great-grandmother, Margareta Ursu, were the only two Holocaust survivors of a family of ten children, (plus parents, grandparents, uncles, aunts)... In Zurich, we considered applying for political asylum and becoming Swiss. We didn’t, and became American. In 2009, twenty-six years later and illustrating a certain twist of fate, I emigrated like my mother had done a generation before, with a husband and a small child of my own, this time from Chicago back to Zurich, the city we had once rejected. This occurrence, a mirroring of the past, prompted the beginning of my search into family memory and the marks it leaves on our identity. Through these narratives we come into contact with our unknown selves, hidden by time and space, political and personal forgetting and erasure. The Holocaust, which affected both sides of my family, was a violent historical event that struck not only its direct victims, but also the generations that came after. For most of us in the third generation of survivors, this ”residue of the past” is the beginning of our personal stories. The Future of Memory, the transnational multicity platform for Holocaust remembrance through art and media, was born out of a need to confront historical truths that for decades were muted in

y y y .

, -

”

media și care acoperă mai multe orașe , s-a născut din necesitatea de a confrunta adevărurile trecutului care au fost ținute zeci de ani sub tăcere în România și Republica Moldova, ca și în majoritatea țărilor Europei de Est. Activitățile noastre artistice și expozițiile au prezentat lecții de istorie care să înlesnească transformarea prezentului și sperăm a viitorului; au dezgropat numeroase noi biografii ale celor uitați; și, în ultimă instanță, au provocat o mai bună auto-cunoaștere ca și o mai bună relație cu trecutul. În primul an al acestor programe, Viitorul Memoriei a avut loc în zilele de comemorare a pogroamelor sau deportărilor în 5 orașe în așa fel alese, încât să reprezinte diferitele moduri în care persecuțiile rasiale au alterat destinele evreilor și romilor, care erau ținta acestora. Pentru acest catalog am invitat contribuții din partea supraviețuitorilor ale căror lucrări, ce au ca subiect amintiri personale din această întunecoasă perioadă, au fost incluse în proiect în aceleași zone de unde aceștia erau originari. Viitorul Memoriei le-a oferit prima ocazie de a reveni în aceste locuri și vorbi oficial despre experiențele lor. Astfel, am organizat expoziții cu lucrările artistice a lui Samy Briss la Iași și Benno Friedel la Chișinău, și o masă rotundă cu Ladislaus Lob la Cluj. In afară de acestea, am mai invitat și contribuții din partea celei de-a treia generații de care vorbeam mai sus, generația mea. La expoziția organizată la București, am inclus imagini de lucrări ne-expuse niciodată înainte în România, de Hedda Sterne (fosta soție a unui stră-unchi de-a tatălui meu, cum am avut sa aflu ulterior), Marcel Iancu și Willy Pragher. Acestea au fost însoțite, de asemenea, de lucrări originale ale artistului Leon

Romania and the Republic of Moldova as in most of Eastern Europe. Our artistic activities and exhibitions presented the lessons of history so as to transform the present and hopefully the future; unearthed many new biographies of the forgotten; and ultimately provoked us to better understand ourselves and our relationship to the past. In the first year of programming, The Future of Memory operated on commemorative dates of pogroms or deportations in five cities so geographically selected to represent the varying modes in which racial persecutions altered the destinies of the Jews and Roma that they were targeting. For this catalogue, I invited contributions from some of the survivors whose works representing their memories of this dark period had been included in the project in the regions from which they originate. The Future of Memory provided the first occasion for their return to these places to speak in an official capacity of their experiences. Thus we organized exhibitions of artworks by Samy Briss in Iasi and Benno Friedel in Kishinev, and a panel discussion with Ladislaus Lob in Cluj. Besides these, I also invited contributions from this third generation I mention, my generation. In Bucharest, the exhibition included images of works never-before displayed in Romania by Hedda Sterne (former wife of a great-uncle of my father's, as I was to discover), Marcel Janco, and Willy Pragher. Original artworks by artist Leon Misosniky accompanied them. A text written by the director of the Hedda Sterne Foundation, Shaina Larrivee, along with short but insightful reflections from the granddaughters of Marcel and Leon, Michaela Mende Janco and Lala Misosniky, establish

Misosniky. Un text scris de directoarea Fundației Hedda Sterne, Shaina Larrivee, împreună cu reflecțiile - scurte, dar semnificative - ale nepoatelor lui Marcel și Leon - Michaela Mende Iancu și Lala Misosniky, construiesc un pod între trecut și prezent și revelează bătălia ce o ducem pentru conservarea a ceea ce dispare atât de repede. În acest sens, am produs și documentarul “Iluziile mele” care prezintă istoriile personale ale rezidenților Căminului Rosen. Acesta, video-urile mentionate in acest catalog, si alte înregistrări cu supraviețuitori din diferite orașe pot fi găsite pe site-ul proiectului: www.thefutureofmemory.ro. Un text de Rodica Indig include o scurtă prezentare a artiștilor moderniști din Oradea care au fost uciși, împreună cu majoritatea populației evreiești din Transilvania de Nord, de către autoritățile regimului nazist ungar în 1944. Lucrările lor au fost expuse la Sinagoga Zion din acel oras. Tot în secțiunea dedicată orașului Oradea se găsesc fragmente dintr-un text scris de Katia Pascariu și David Schwartz, bazat pe scrisori trimise din gheto-ul orașului la București, de familia lui Iudit Ardeleanu, care apare de asemenea în documentarul “Iluziile mele”. Tot aici a fost inclusă o documentație a lucrărilor de artă contemporană produse special pentru această expoziție de către artiștii Miklos Onucsan și Laszlo Ujvarossy. La Cluj, artiștii contemporani Csilla Konczei cu al său “Cine îi recunoaște?”, sau Răzvan Anton și Szilard Miklos care au produs proiecte artistice pe bază de cercetare, reflectă diferite micro-povești din istoria locală. La sfârșitul acestei secțiuni, se găsește documentarea lucrărilor fraților Andrea și Matei Bellu ce locuiesc la Berlin, ale căror rude au trăit deportările. Ele răspund cu meditatii ceva mai abstracte asupra timpului și memoriei, așa cum o face și artistul israelian-român Belu Simion-Făinaru. La Iași, în afara contribuției lui Samy Briss, se mai găsesc extrase dintr-un video, Fragmente dintr-o Viată, al conversațiilor mele cu bunica mea, Sorana Ursu și altele din documentarul închinat artistului elvețian Daniel Spoerri. Ambii lor tați au pierit în

the bridge between the present and the past, and reveal our struggle to preserve what is so quickly disappearing. In this sense, we also produced a documentary, ”My Illusions”, featuring the personal stories of residents of the Moses Rosen Retirement Home. This, other videos mentioned in the catalog, and recordings with survivors from different cities can be found on the project's website: www.thefutureofmemory.ro. A text by Rodica Indig presents a brief overview of some of the modernist artists from Oradea who were killed, along with the majority of the Northern Transylvanian Jewish population, by the Hungarian nazi regime in 1944. Their works were exhibited at the Zion Synagogue in that city. Also in the Oradea section we find excerpts from a text written by Katia Pascariu and David Schwartz based on letters sent from the ghetto to Bucharest by the family of Judith Ardeleanu, who also appears in the documentary ”My Illusions”. Documentation of contemporary artworks produced especially for the exhibition by artists Miklos Onucsan and Laszlo Ujvarossy is also included. In Cluj contemporary artists, Csilla Konczei with Missing Since 1944, Razvan Anton, and Szilard Miklos, produced research-based art projects reflecting on various micro-narratives of local history. At the end of this section is also documentation of work by Berlin-based Romanian siblings Andrea and Matei Bellu, some of whose relatives lived these deportations. They responded with more abstract meditations on time and memory, as did Israeli-Romanian artist Belu Simion-Fainaru. In the Iasi section, besides the contribution by Samy Briss, are also excerpts from Fragments of a Life, the video of my conversation with my grandmother, Sorana Ursu, and from a documentary with the Swiss artist Daniel Spoerri, both of whose fathers perished on the same death train at the end of June, 1941. The section dedicated to the Republic of Moldova and Kishinev is focused on the experiences of the Roma and Jews under Romanian occupation,

aceleași trenuri ale morții, la sfârșitul lui iunie 1941. most of whom were either shot or deported to Secțiunea dedicată Republicii Moldova și Chi- Transnistria. Besides the work of personal memory șinăului se axează pe experiența romilor și evreilor by Benno Friedel, we also have historical accounts: sub ocupația românească, care, ]n mare majorita- one by Maria Axenti on the Kishinev ghetto, and te, au fost impușcati sau deportați în Transnistria. În another by Dr. Ion Duminica on the Roma Holoafară de mărturiile personale ale lui Benno Friedel, caust. Also included is an excerpt about the Ursu deținem, de asemenea, texte istorice: unul de Ma- family from Soroca (the son of whom will become ria Axenti despre gheto-ul din Chișinău și altul de the husband of Sorana Ursu mentioned above), a Dr. Ion Duminică despre Holocaustul romilor. Am mixed family on the run. inclus tot aici și un fragment despre familia Ursu din Throughout the catalogue - and even more so Soroca (al cărui fiu avea să devină mai târziu soțul during the live exhibitions and accompanying Soranei Ursu menționată mai sus), o familie mixtă, events, which included wide-ranging archives în timpul bejaniei. of newly discovered local biographies and perÎn cadrul întregului catalog - și chiar mai mult, în sonal testimonies, the screening of nine films timp ce aveau loc expozițiile și evenimentele înso- and panel discussions - we are confronted with țitoare, care au inclus arhive bogate conținând bio- recurring themes that ever-so poetically repregrafii și mărturii locale noi descoperite, proiectarea sent the enormous scope of the tragedy in the de nouă filme și mese rotunde - suntem confrun- past and its reverberations in the present. Migratați cu teme ce se repetă și care reprezintă atât de tion and memory form fluid concepts of identipoetic enorma întindere a tragediei din trecut și re- ty and home, while more concrete terms such as verberațiile acesteia în prezent. Migrația și memoria “the family album”, “the letter” and “the journal” formează concepte fluide de “identitate” și “acasă”, evoke the traces that are left, and to which we iar termeni mai concreți ca “album de familie”, “scri- cling, when the rest is fading or gone. The Future soare”, “jurnal” evocă urmele ce rămân și de care of Memory is our way to struggle against forgetne agățăm, atunci când restul se șterge sau piere. ting and these are our stories. Viitorul Memoriei este calea noastră de a lupta conOlga Ștefan tra uitării și acestea sunt istoriile noastre. 1975, Bucharest, raised in Chicago, lives in Zurich. She is a curator, arts journalist, and independent researcher. Olga Ștefan 1975, București, crescută la Chicago, locuiește la Zurich. Este curator, jurnalist de artă și cercetător independent.

București

Michaela Mende Iancu despre Marcel Iancu Michaela Mende Janco on Marcel Janco

Crescând în Israel într-o familie de evrei din România am îndrăgit limba română vorbită în familie și de asemenea sarmalele, mămăliga și mititeii. N-am știut nimica despre suferințele prin care au trecut și motivul pentru care m-au numit Michaela. Cu timpul, încet-încet, am adunat informații despre istoria familiei mele. Am aflat că am fost numită după fratele bunicii mele, Michael (Misu) Goldschlager, care fusese ucis cu sălbăticie de fasciștii români în timpul pogromului de la București în ianuarie 1941. Am aflat, de asemenea, că bunica mea, Clara Medi Iancu născută Goldschlager, nu a putut uita niciodată acest omor înfiorător și, ca urmare, copilăria mamei mele și a surorii ei au fost mult marcate de acest eveniment. Bunicii mei au fugit ca refugiați împreună cu fetele lor, Josephine și Theodora Diana (mama mea), imediat după pogrom și au ajuns în Palestina cu trenul, prin Siria. Au fost dintre norocoșii care au reușit să scape. Bunicul meu este Marcel Iancu și el a fost cel care a identificat corpul lui Michou la abator, unde fusese torturat atât de crud și spânzurat până a murit. Imaginile acestea au fost de nesuportat. Ca artist Marcel Iancu și-a exprimat sentimentele despre război și despre atrocitățile comise de naziști și colaboratorii lor europeni în special contra evreilor prin arta sa. Într-o singură săptămână a creat o serie de desene în care și-a revărsat groaza, dezgustul, oroarea, furia și fanteziile sale de răzbunare, cât și mila și durerea sa pentru victime. Zicea: “Această suferință m-a transformat într-o ființă umană. O ființă umană mai simplă.“ Dorea să dea ceva prin arta sa. În Israel aceste desene nu au fost arătate timp de mulți ani. Nu exista o dorință reală de a înțelege ce s-a petrecut în Europa în vremea aceea,

Growing up in Israel in a Jewish Romanian family, I loved the Romanian language that my family spoke, as well as sarmale, mamaliga and mititei. I did not know anything about the trauma they underwent and about the reason they named me Michaela. Over the years, gradually, I gathered up information about our family history. I learned that I was named after my grandmother's brother, Michael (Michou) Goldschlager, who was brutally murdered by the Romanian fascists in the pogrom of Bucharest in January 1941. I learned that my grandmother, Clara Medi Janco nee Goldschlager, never really got over the atrocious murder, and as a result my mom's childhood as well as her sister's were greatly influenced by it. My grandparents fled as refugees with their daughters Josephine and Theodora Diana (my mother) right after the pogrom and arrived in Palestine via train through Syria. They were the lucky ones who managed to escape. My grandfather is Marcel Janco and he was the one who identified Michou's corpse in the slaughterhouse where he was so cruelly tortured and hung until he had died. The images were unbearable. As an artist, Marcel Janco expressed his emotions about the war and the atrocities that were committed by the Nazis and their European collaborators mainly against Jews, through his art. In one single week he created a series of drawings into which he poured his terror, his disgust, his horror, his anger and his fantasies of revenge, as well as his compassion and sorrow for the victims. He said: “This suffering made me a human being.

așa că au fost ținute ascunse, ca un fel de secret, până prin anii ‘90 când au fost expuse și publicate într-o carte, “Kav Haketz” (Capătul liniei), unde au fost incluse împreună cu poeme care încercau să exprime ceea ce era de neexprimat. Pentru noi, ca familie, e un moment semnificativ că aceste desene sunt expuse în București, orașul în care familia mea a trăit atâtea bucurii și atâta suferință. E un mic omagiu adus memoriei scumpului meu unchi Michou, pe care nu l-am cunoscut niciodată și celorlalte victime ale acelui oribil pogrom. Fie-le țărâna ușoară și fie ca lumea în care trăim să învețe lecțiile milei și păcii din tragedia lor. Din tragedia noastră. Marcel Iancu 24 MAI 1895 – 21 APRILIE 1984

A fost un artist vizual, arhitect și teoretician de artă român și israelian. A fost co-inventatorul dadaismului și un exponent important al constructivismului în Europa de Est. În anii 1910, a co-editat, cu Ion Vinea și Tristan Tzara, revista de artă românească Simbolul. A practicat art nouveau, futurism și expresionism. Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura, frecventează întâlnirile de la Cabaretul Voltaire, unde îl cunoaşte pe Hans Arp şi se reîntâlneşte cu Tristan Tzara, participând la iniţierea dadaismului. S-a despărțit de Dada în 1919, când el și pictorul Hans Arp au fondat un cerc constructivist, Das Neue Leben. În 1922 se întoarce în România. Reunit cu Vinea, a întemeiat Contimporanul, tribuna influentă a avangardei românești, susținând un amestec de constructivism, futurism și cubism. Acolo, Iancu a expus o viziune “revoluționară” a planificării urbane. El a proiectat unele dintre cele mai inovative repere din centrul Bucureștiului. A lucrat în multe forme de artă, printre care ilustrația, sculptura și pictura în ulei. Iancu a fost unul dintre cei mai importanți intelectuali evrei români din generația sa. Vizat de persecuția antisemită înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial, a emigrat în Palestina Britanică în 1941. A

București

A more simple human being.” He wished to give something through his art. In Israel these drawings have not been shown for many years. There was no real wish to understand what happened in Europe at the time so they were kept hidden, like a secret, until the 1990s when they were exhibited and published in the book “Kav Haketz” (The End Line) where they were displayed alongside poems that attempted to express the inexpressible. It is a significant moment for us as a family that these drawings are being shown in Bucharest, the city where so much joy and so much suffering came upon our family. It is a small homage to the memory of Michou my beloved uncle, whom I have never known, and to the rest of the victims of that horrible pogrom. May they rest in peace and may the world we currently live in learn lessons of compassion and peace from their tragedy. From our tragedy. Marcel Janco M AY 24, 18 9 5 – A PR I L 21, 19 8 4

He was a Romanian and Israeli visual artist, architect and art theorist. He was the co-inventor of Dadaism and a leading exponent of Constructivism in Eastern Europe. In the 1910s, he co-edited, with Ion Vinea and Tristan Tzara, the Romanian art magazine Simbolul. Janco was a practitioner of Art Nouveau, Futurism and Expressionism. He arrived in Zurich in 1915 to study architecture at the Polytechnic Institute. Here he attends the meetings of the Cabaret Voltaire, where he gets to know Hans Arp and reconnects with Tristan Tzara, contributing to the initiation of the Dadaist movement. He parted with Dada in 1919, when he and painter Hans Arp founded a Constructivist circle, Das Neue Leben. In 1922, he returned to Romania. Reunited with Vinea, he founded Contimporanul, the influential tribune of the Romanian avant-garde, advocating a mix of Constructivism, Futurism and Cubism. At Contimporanul, Janco expounded a “revolutionary” vision of

urban planning. He designed some of the most innovative landmarks of downtown Bucharest. He worked in many art forms, including illustration, sculpture and oil painting. Janco was one of the leading Romanian Jewish intellectuals of his generation. Targeted by antisemitic persecution before and during World War II, he emigrated to British Palestine in 1941. He won the Dizengoff Prize and Israel Prize, and was a founder of Ein Hod, a utopian art colony, controversially built over a depopulated Palestinian Arab village (itself relocated to Ein Hawd).

câștigat Premiul Dizengoff și Premiul Israel și a fost fondatorul lui Ein Hod, o colonie de artă utopică, construită controversat pe un sat arab palestinian depopulat (și el mutat la Ein Hawd). Michaela Mende Iancu 1967, Haifa, locuiește la Kibbutz Maanit, Israel. Este terapistă prin artă.

Michaela Mende Janco 1967, Haifa, lives in Kibbutz Maanit, Israel. She is an art therapist.

București

From the series “Holocaust Drawings”, Marcel Janco, 1941 ™ the Estate of Marcel Janco, Israel

Din seria “Desene despre Holocaust”, Marcel Iancu, 1941 ™ Colecția lui Marcel Iancu, Israel

București

Amintiri din România: Arta Heddei Sterne din timpul războiului Memories of Romania: Hedda Sterne’s Wartime Art

Hedda Sterne a sosit la New York în octombrie 1941, o refugiată a celui de-al doilea război mondial care cu greu scăpase din România sa natală. Își construise de ceva vreme o carieră ca artistă în București și Paris și abia începuse să devină recunoscută la dezlănțuirea războiului. Curând începu să se obișnuiască în noua sa patrie care îi părea ireală și futuristică, în comparație cu orașul pe care-l lăsase-n urmă. În același timp viața pe care o părăsise-n Europa rămânea încă o preocupare, atât în mintea și sufletul, cât și în arta ei. Nu mult după sosirea în America, Hedda Sterne începu realizarea unui grup de picturi ilustrând amintiri ca de vis din copilăria ei într-un limbaj vizual suprarealist. Se născuse în 4 august, 1910, al doilea copil al lui Simon și Eugenie Lindberg. Era o familie evreiască, nereligioasă. Negustori, nu întotdeauna prosperi. Simon predase limbi străine până când a moștenit o afacere de la fratele său în timpul primului război mondial. Curând după aceea, familia se mută într-o casă elegantă. Seria de picturi “Amintiri” ale Heddei Sterne, cu odăi mobilate elegant cu accent pe detaliile decorative ca, de exemplu, mobila și lămpi complicate oglindesc noua prosperitate a familiei. → 1 În lucrările Heddei Sterne apar și alte locuri și evenimente importante din tinerețe precum școala la care mersese de la vârsta de 11 ani, ilustrată într-o schiță care evidențiază elaborata arhitectură stil Beaux-Arts a Bucureștiului de la începutul secolului 20. → 2 Uneori sunt înregistrate amintiri private mai sumbre ca, de pildă, o înmormântare. → 3 După stabilirea la New York Hedda Sterne a vorbit foarte rar despre trecutul ei european, chiar și cu prietenii cei mai apropiați. Această reținere de

Hedda Sterne arrived in New York in October 1941, a refugee of World War II who had just narrowly escaped her native Romania. She had been building a career as an artist in both Bucharest and Paris for some time and was just beginning to gain recognition at the outbreak of the War. Soon, she would settle in to her new American home, which felt surreal and futuristic compared to the city she had just left. In the meantime, the life she was leaving behind in Europe remained a preoccupation, both in her mind and in her art. Shortly after arriving in America, Hedda Sterne began a group of paintings depicting dreamlike memories of her childhood in Surrealistic visual language. She had been born in Bucharest on August 4, 1910, the second child of Simon and Eugenie Lindenberg. The family was Jewish, though not particularly religious; business owners, though not always prosperous. Simon taught language classes until inheriting a business from his brother during World War I. Soon after, the family moved into an elegant new home. Sterne’s “Memory” paintings of lushly appointed rooms with an emphasis on decorative details like furniture and elaborate light fixtures reflect the family’s newfound prosperity. → 1 Other important places and events in Sterne’s youth are also depicted including the school she attended from age 11, illustrated in a sketch that highlights the elaborate Beaux-Art architecture of Bucharest at the turn of the 20th Century. → 2 Occasionally, more private and somber memories are recorded, including a funeral. → 3 Once Sterne was settled in New York she rarely spoke of her European past, even to her closest friends. This reluctance to talk about the 31 years

București

a vorbi despre primii ei 31 de ani dinaintea și de la începutul celui de-al doilea război mondial camuflează într-un fel povestea vieții Heddei. În același timp arta ei extrem de personală conține multe aluzii la felul în care a fost crescută și la mediul în care s-a dezvoltat ca artist. Seria de picturi “Amintiri” a Heddei Sterne poate părea influențată de arta pentru copii, dar aparența lor de artă de amator este o decizie stilistică. Sterne a fost o desenatoare plină de forță al cărei talent pentru desen de la o vârstă fragedă a condus-o la studiul formal al artei. Mediul în care și-a început educația artistică era fascinant. Bucureștiul anilor ‘20 și ‘30 era în același timp înfloritor și accesibil, cu numeroase cercuri de artiști plastici și scriitori, ce apăruseră și se dezvoltau în capitală din primii ani ai secolului 20. Sterne considera pictorul avangardist M. H. Maxy ca fiind primul care i-a recunoscut și încurajat talentul. La sugestia lui Maxy, sculptorul Fritz Storck deveni primul ei profesor. O altă figură importantă în primii ani ai carierei sale a fost pictorul suprarealist Victor Brauner. Pe când Sterne era încă o adolescentă, Brauner era deja o prezență importantă în avangarda internațională. Hedda vizita expoziții și cercuri literare, atrasă de radicalismul inovator al artei și poeziei constructiviste și suprarealiste. La 16 ani Sterne începu să lucreze în atelierul lui Marcel Iancu, unul din fondatorii, cu Tristan Tzara, ai miscării Dada. După terminarea școlii Hedda a început să călătorească cu regularitate la Viena și Paris unde a participat la cursuri de artă și a studiat în atelierele unor artiști ca, de pildă, Fernand Leger. La 19 ani, Hedda Sterne s-a înscris la Universitatea din București pentru a studia filozofia și istoria

of her life before and in the early years of World War II in many ways obscures Sterne’s history. But her highly personal artwork holds many clues to her upbringing and the milieu in which she developed as an artist. Sterne’s “Memory” paintings may stylistically reference children’s art, but their amateur appearance was a stylistic decision. Sterne was a strong draftsman whose command of drawing at a young age had led to her formal art education. The environment in which she began to study was a fascinating one. Bucharest in the 1920s and ‘30s was both thriving and accessible, with many important circles of artists and writers developing within the city in the early years of the 20th Century. Sterne credits avant-garde artist M. H. Maxy as the first to encourage her talents. At Maxy’s suggestion, sculptor Fritz Storck became her first teacher. Surrealist painter Victor Brauner was another important figure in her young career. By the time Sterne was a teenager, Brauner was an emerging presence in the international avant-garde. She attended exhibitions and readings, drawn to the radical newness of Constructivism and Surrealist art and poetry. By age 16, Sterne was working in the studio of Marcel Janco, a co-founder with Tristan Tzara of Dada. After graduating school, she began traveling regularly to Vienna and Paris where she attended classes and spent her time studying in the ateliers of artists such as Fernand Léger. At 19 Sterne enrolled in the University of Bucharest, studying philosophy and art history. She ended her formal education in 1932 when she married Fritz Stern, a student of philosophy and law who would quickly rise to become

artei. Și-a încheiat educația formală în 1932, când s-a măritat cu Fritz Stern, un student în filozofie și drept, care deveni rapid un om de afaceri de succes. Pe parcursul anilor ‘30 afacerile lui Fritz au condus perechea deseori în Franța, unde Hedda a fost introdusă de Victor Brauner în cercurile suprarealiste pariziene. În 1938 Hedda a fost inclusă în prima ei expoziție de grup la Paris, unde colajele ei au fost bine primite. Acest succes a făcut să fie prezentată unor oameni de artă ca Peggy Guggenheim, Jean Arp și Andre’ Breton. Din nefericire, schimbările dramatice petrecute în climatul politic european i-au silit pe Fritz și Hedda să se întoarcă acasă la București în toamna lui 1939. Puțin mai târziu, în iunie 1940, Fritz plecă pentru afaceri la New York. Hedda rămase cu familia, dar din cauza conflictului crescând în Europa, deveni clar că Fritz nu se va mai putea întoarce în țară. În același timp, în România, Hedda era martora unor noi amenințări care creșteau neîncetat. Primul, din ceea ce va deveni un val de decrete și legi care limitau drepturile evreilor, a fost emis în august 1940. Guvernul Statului Național Legionar a fost format în 4 septembrie 1940, trupele germane au mărșăluit în România în 8 octombrie și România se alătură forțelor Axei în 23 noiembrie. Pe 17 decembrie a fost semnat un decret cerând înregistrarea tuturor evreilor. În timpul rebeliunii legionare și a pogromului din București din ianuarie 1941 Hedda Sterne a locuit în centrul Bucureștiului, pe strada Theodor Ștefănescu. Este greu de precizat care vor fi fost trăirile ei în acea perioadă. Într-unul din ultimele sale interviuri, în 2007, Sterne a fost întrebată despre evadarea ei de necrezut din București în 1941. Scurtul ei răspuns, tipic, a fost că da, a scăpat de la o “moarte îngrozitoare”. Într-adevar a scăpat și nu “am vorbit niciodată prea mult despre asta”. 1 E clar că a fost martora celor întâmplate la pogrom și că abia

a successful businessman. His work often took the couple to France throughout the 1930s, where Hedda was introduced to Parisian Surrealist circles by Victor Brauner. In 1938, she was included in her first group exhibition in Paris, where her collages were well regarded, leading to introductions to people such as Peggy Guggenheim, Jean Arp, and André Breton. But with dramatic changes occurring in the European political climate, Hedda and Fritz returned home to Bucharest in the fall of 1939. Shortly thereafter in June of 1940, Fritz departed for business in New York. Hedda remained with her family, but with increasing conflict on the continent it was clear that Fritz would be unable to return. Meanwhile in Romania, Hedda was witness to a growing threat. The first of what would become a steady flow of decrees restricting the rights of Jews were issued in August 1940. The National Legionary State government was formed on September 4, German troops marched into Romania on October 8, and Romania joined the Axis forces on November 23. On December 17, a decree was signed requiring the registration of all Jews. During the Legionnaires’ Rebellion and Bucharest Pogrom in January 1941, Sterne would have been living in the center of Bucharest on Strada Theodor Ștefănescu. It is hard to say precisely what her experiences were. In one of her last interviews in 2007, Sterne was asked about her unlikely escape from Bucharest in 1941. Her characteristically brief response was that while, yes, she did escape an “unspeakable death,” the fact was that she did escape, so, “I never enlarged on it.” 1 It is clear that she bore witness to the pogrom’s aftermath, and may have narrowly escaped capture. It is also clear that the entire period affected Sterne dramatically, and the artwork she created at the time reflects the turmoil.

1 Simon, Joan. “Patterns of Thought: Hedda Sterne,” Art In America 2, (February 2007): 110-119, 159

București

scăpase teafără. E de asemenea evident că toată această perioadă a afectat-o în mod dramatic și că arta pe care a creat-o atunci reflecta acel tumult. Cele mai timpurii picturi, probabil facând parte din primul grup de picturi ale Heddei, sunt peisaje de iarnă din București redate în tonuri plate cenușii și brune. Pe măsură ce războiul avansa, limbajul suprarealismului devenea pentru Sterne o metodă pentru a exprima simțămintele de teamă, nesiguranță și pierdere pe care le avea. Într-una din lucrări, o scară subțire către nicăieri a fost inclusă într-o scenă pe un acoperiș. → 4 Alte picturi exprimau izolare și distrugere, unele incluzând detalii arhitecturale recognoscibile din București care vor re-apărea câțiva ani mai târziu în picturile din seria “Memoria”. → 5 După pogromul din București, Sterne a început să se preocupe intens să găsească o cale de a părăsi Europa. Deși vorbea foarte rar despre perioada asta, a păstrat toată viața ca un memento de atunci, pașaportul românesc din 1941 care poartă mărturie despre repetatele încercări și succesul final de a scăpa cu viață din țară. Documentul poartă semnele numeroaselor vizite pe la diferite consulate pentru a obține vize de ieșire. Primul care i-a acordat-o a fost Paraguay, în februarie 1941, deși Hedda până la urmă nu a folosit-o. În același timp soțul ei, Fritz, se ocupa să-și facă relații în New York și Washington, care au condus în final ca Hedda și câțiva membri ai familiei lui Fritz să primească viza americană de imigrare, la puține luni înaintea intrării în război a Statelor Unite - o realizare extraordinară. Heddei i-a fost acordată viza de către Ambasada Americană în 2 iunie, 1941, dar a avut nevoie de încă 5 luni pentru a obține celelalte vize necesare traversării Europei până la Lisabona, unul din ultimele porturi încă deschise în 1941. Ultimele două vize au fost poate cel mai greu de obținut: Germania și, în final, Ungaria în 4 octombrie. Cu toate aceste documente în mână Hedda petrecu doar o singură zi pentru a-și aranja plecarea și a-și lua rămas bun de la familie și prieteni. A părăsit România pentru totdeauna în 6 octombrie.

The earliest of what was, perhaps, Sterne’s first group of paintings are wintery Bucharest cityscapes rendered in flat grays and browns. As the War progressed, the language of Surrealism was a tool for Sterne to express the fear, uncertainty, and loss she was experiencing. In one work, a thin ladder to nowhere has been added to a rooftop scene. → 4 Other paintings express isolation and destruction, some with recognizable architectural details of Bucharest, which would appear again a few years later in her “Memory” paintings. → 5 After the Bucharest pogrom, Sterne began a concerted effort to find a way out of Europe. And while she rarely spoke of this time, she held on to one memento of the period for the rest of her life: her 1941 Romanian passport which bears witness to her attempts and ultimate success in escaping the country. The document shows repeated visits to numerous consulates seeking exit visas. The first to grant her one was Paraguay in February 1941, though she would not use it. At the same time her husband Fritz was making connections in New York and Washington that would lead to Hedda and other members of his family receiving American immigration visas in the months immediately before the U.S. entered the War – an extraordinary feat. Hedda was granted a visa from the American Embassy on June 2, 1941, but it took an additional five months to gather all the remaining visas needed for travel across Europe to Lisbon, one of the last open ports in 1941. Her final two visas were, perhaps, the hardest to acquire: Germany, and finally Hungary on October 4. With these in hand, she would take just one day to organize her affairs and say goodbye to her family and friends. She left on October 6. Among the first artworks Sterne created after she arrived in New York on October 27, 1941, are collages made of various clippings from the quintessentially American Life magazine. → FIG. 6 These works are a reflection of the trauma and emotional toll of the War. Sterne had left her family and friends behind, and she feared for their safety.

Printre primele lucrări de artă create de Sterne după sosirea la New York în 27 octombrie se numărau colaje făcute din tăieturi decupate din revista prin excelență americană, Life. → FIG. 6 Aceste lucrări sunt o reflectare a traumelor și a costului emoțional produse de război. Sterne își părăsise familia și prietenii și se temea pentru viața lor. Simțea ca și cum ar fi pierdut totul. În primele săptămâni după sosire a trăit cu Fritz și membrii familiei lui sosiți și ei de peste ocean. Nu după multă vreme Fritz își lua un nume de familie nou, americanizat. Iar în scurt timp, Hedda se muta într-un apartament separat, al ei propriu. În 1942 începu să-și expună lucrările sub numele “Hedda Sterne” adaugând un “e”, destul cât să se separe de fostul ei soț, păstrând însă un nume care începuse să fie cunoscut în Europa încă înainte de război. Se pare că Sterne a observat rapid o diferență între ea însăși și ceilalți refugiați europeni în America. Spunea că pentru mulți dintre prietenii ei europeni America reprezenta un loc de exil dureros, dar temporar. Pentru ea însăși America era un sanctuar și o ruptură permanentă cu trecutul. Deși se simțise singură în primii ani la New York, fără familie și prieteni, s-a dedicat în același timp total noii ei vieți. Când l-a întâlnit pe colegul artist și refugiat din România Saul Steinberg în februarie 1943 au decis să vorbească numai în engleză. S-au căsătorit în februarie 1944 și au început o nouă viață împreună. Ambii artiști au fost repede recunoscuți pentru modurile lor unice de a înfățișa cultura și tehnica americană și au devenit amândoi figuri importante pe scena artei americane de după război. În ciuda faptului că Hedda Sterne a refuzat pentru multă vreme să trateze trecutul, anii vieții ei de dinainte și din timpul celui de-al doilea război ocupa un capitol important în istoria vieții ei. Ea nu era unica care evita trecutul: refugiații ca și artiștii au adesea tendința de a se orienta spre viitor. Dar știind mai mult despre istoria personală a Heddei Sterne ajută la contextualizarea operelor sale de artă și oferă o viziune clarificatoare atât asupra artistei cât și a mediului unic în care s-a dezvoltat.

She felt she had given up everything. For the first weeks after her arrival she lived with Fritz and his extended family as they arrived from abroad. Soon, Fritz would adopt a new Americanized last name. But in a short time, Hedda had moved to her own apartment. In 1942, she began exhibiting her work as “Hedda Sterne,” adding an “e” to separate herself just enough from her estranged husband while maintaining a name that had begun to gain recognition in Europe before the War. It seems that Sterne was quick to pick up on a difference between herself and her fellow European refugees in America. She would reflect that for many of her European friends, America was a painful but temporary exile. For herself, it was a sanctuary and a permanent break from the past. Although she felt alone for her first years in New York, without family or friends, she was at the same time fully committed to this new life. When she met fellow artist and Romanian refugee Saul Steinberg in February 1943, they decided to speak only English. They married in 1944 and began a new life together. Both artists would quickly gain recognition for their unique depictions of American culture and technology, and both became important figures in the post-War American art scene. Despite Hedda Sterne’s long-time refusal to dwell on the past, the years of her life before and during WWII are an important chapter in her history. She was not unique in avoiding the past: refugees and artists alike often orient themselves toward the future. But knowing more about Sterne’s history helps to contextualize her artwork, and provides an illuminating view of both of the artist and the unique environment in which she developed.

București

Hedda Sterne AUG U S T 4, 1910 – A PR I L 8, 2 011

Was a prolific artist born in Bucharest, Romania. Sterne began her formal artistic education in Vienna in the 1920s, and in Paris in the 1930s, where she exhibited with the Surrealists. Following her emigration to the United

Hedda Sterne 4 AUGUST 1910 – 8 APRILIE 2011

a fost o artistă prolifică, născută în Bucureşti. Sterne a început educaţia sa formală artistică în Viena în anul 1920 şi a continuat-o la Paris în anii 1930, unde a participat la expoziţii ale suprarealiștilor. În urma emigrării sale în Statele Unite în anul 1941, după pogromul de la Bucureşti şi ameninţarea tot mai mare a războiului în România, ea a devenit un membru activ al şcolii din New York. Lucrările lui Sterne au fost expuse în peste 40 de expoziții solo, multe la Galeria lui Betty Parsons, şi mai mult de 70 de expoziţii de grup în muzee şi galerii în SUA şi în străinătate. De-a lungul carierei sale de optzeci de ani, practica artistică al lui Sterne a fost o cale de descoperire în care opera sa prolifică ar sfida orice clasificare unică. Ea a spus odată „Folosesc munca mea pentru a intra în întrebările profunde ale existenţei. Viaţa mea este o operă de artă”. Stilurile variate şi fluide ale Heddei Sterne reflectă această filozofie artistică de „flux” şi o distinge pe Sterne ca o figură unică în istoria artei secolului 20.

States in 1941, after the Bucharest pogrom and the increasing threat of war in Romania, she became an active member of the New York School. Sterne’s work has been shown in more than 40 solo exhibitions, many at the Betty Parsons Gallery, and more than 70 group exhibitions in museums and galleries in the U.S. and abroad. Throughout her eight-decade-long career, Sterne’s artistic practice was a path of discovery in which her prolific oeuvre would defy any single categorization. She once said, “I use my work to delve into the deep questions of existence. My life is a work of art.” Hedda Sterne’s varied and fluid styles reflect this artistic philosophy of “flux,” and distinguish Sterne as a unique figure in the history of 20th century art. Shaina Larrivee 1982, Massachusetts, currently living in New York City. Is the Director of The Hedda Sterne Foundation.

Shaina Larrivee 1982, Massachusetts, locuiește la New York. Este directoarea Fundației Hedda Sterne.

→1 Hedda Sterne, Fără Titlu 1941, guașă pe carton, 15 in. x 20 in

Hedda Sterne, Untitled 1941, gouache on paperboard, 15 in. x 20 in

→3 Hedda Sterne, Înmormântare în Romania 1944, foto: arhivă a unei picturi de Hedda Sterne din seria “Amintiri din România”

Hedda Sterne, Funeral in Roumania archival photograph of a painting by Hedda Sterne from the “Memories of Romania” series

1–6 © Fundația Hedda Sterne, licențiată de ARS, New York 1, 2, 4–6 photo credit Kevin Noble 3 foto Peter A. Juley & Son

1–6 © The Hedda Sterne Foundation, Inc., licensed by ARS, New York 1, 2, 4–6 photo credit Kevin Noble 3 foto Peter A. Juley & Son

→4 Hedda Sterne, Fără Titlu 1941, guașă pe hârtie, 18 3/4 in. x 25 1/4 in

→2

Hedda Sterne, Untitled

Hedda Sterne, Institutul Francez pentru

1941, gouache on paper, 18 3/4 in. x 25 1/4 in.

Domnişoare Choisy-Mangâru c. 1941-1943, tuș pe hârtie, 13 3/4 in. x 16 in

Hedda Sterne, The French Institute for Ladies Choisy-Mangaru c. 1941-1943, ink on paper, 13 3/4 in. x 16 in.

→6 Hedda Sterne, Fără Titlu 1941, hârtie tăiată și guașă pe hârtie, 14 3/4 in. x 11 3/4 in.

Hedda Sterne, Untitled 1941, Cut paper, gouache on paper, 14 3/4 in. x 11 3/4 in.

→5 Hedda Sterne, Fără Titlu c. 1941, guașă pe hârtie, 21 1/4 in. x 18 1/2 in.

Hedda Sterne, Untitled c. 1941, gouache on paper, 21 1/4 in. x 18 1/2 in.

Willy Pragher

4 MAI 1908, BERLIN – 25 IUNIE 1992, FREIBURG

M AY 4, 19 0 8 – J U N E 2 5, 19 9 2, F R E I BU RG

A fost un reporter-fotograf german care a făcut multe fotografii în România. A copilărit la București, în casa bunicului, un faimos negustor de blănuri de lux, Moritz Sigmund Prager, unul dintre stâlpii bisericii romano-catolice din București. Opera sa, de aproximativ un milion de fotografii, se află la Arhivele de Stat Freiburg și cuprinde aproximativ 6 000 de negative pe sticlă, 27 000 de diapozitive, 110 000 de fotografii (pozitive) pe hârtie și câteva sute de mii de negative de film. S-a dedicat fotografiei încă din adolescență, iar la vârsta de 16 ani publicase deja prima broșură de fotografii realizate în România. Și-a petrecut tinerețea în Germania și România. Din 1932 pâna în 1939 a fost fotoreporter liber-profesionist în Berlin, perioadă în care și-a schimbat numele din Prager (numele de fată al mamei sale) în Pragher, întrucât un cunoscut cântăreț evreu de cuplete purta acelaşi nume – motiv pentru care autoritățile naziste îl verificau. S-a întors în România în anul 1939, înaintea izbucnirii războiului și a devenit fotograf și grafician al Societății Românești de Distribuire a Combustibilului din România. A fost unul dintre singurii fotojurnaliști străini să documenteze rebeliunea legionară între 21 şi 24 ianuarie pe străzile Bucureştiului, inclusiv în cartierele evreieşti unde multe case şi prăvălii au fost devastate. În 1944, a fost conscris în Volkssturm de autoritățile naziste de la București și în 1945 a fost capturat de armata roșie și trimis în lagăr în Siberia până în 1949, după care s-a mutat la Freiburg.

Was a German photo reporter who made numerous photographs in Romania. He grew up in Bucharest, in his grandfather’s home, who was a famous fur merchant, Moritz Sigmund Pragher., one of the pillars of the Romanian-Catholic Church. Willy’s oeuvre, of approximately one million photographs, are located in the State Archives of Freiburg, and it contains 6 000 glass plates, 27 000 slides, 110 000 paper photographs, and several hundred thousands negatives. He devoted himself to photography since his youth, and by the age of 16 he had already published his first brochure of photographs produced in Romania. He spent his childhood and youth in Germany and Romania, and in 1939, before the outbreak of war, he became the photographer of the Romanian Society for the Distribution of Natural Gas in Romania. From 1932-1939 he was a freelance photo-reporter in Berlin, the same period during which he changed his name from Prager to Pragher because a well-known Jewish singer was named the same, a reason for which he was searched by the Nazi authorities several times. He was one of the only foreign wartime photojournalists to document the Iron Guard rebellion between January 21 and 23 on the streets of Bucharest, including in the Jewish neighborhoods, where many of the houses and stores were vandalised and destroyed. In 1944, he was drafted in the Volkssturm by the Nazi authorities in București, and in 1945 he was captured by the Red Army and sent to a camp in Siberia until 1949, after which he moved to Freiburg.

București

Text compus din mai multe surse, inclusiv:

Text composed from various sources including: https://ro.wikipedia. org/wiki/Wilhelm_ Alexander_Pragher

București

Din seria “21-23 ianuarie, 1941, București”, Willy Pragher, 1941 Arhiva de Stat a orașului Freiburg

From the series “January 21-23, 1941, Bucharest”, Willy Pragher, 1941 The Estate of Willy Pragher, State Archives of Freiburg

București

Lala Misosniky despre Leon Misosniky Lala Misosniky on Leon Misosniky

Aveam vreo 20 de ani când m-am mutat la bunica Roza. Locuiam într-o cameră goală, dormeam pe o saltea mare și lângă mine tronau într-un dulap DIY lucrările lui Leon Misosniky, bunicul. Pentru că era singurul obiect din cameră, prezența i se făcea simțită. Așa am început să cotrobăi, să descopăr imagini, povești și lucrări datate în anii ‘60, ‘70, ‘80. Păreau făcute astăzi: culori intense, personaje cu ochi hipnotici care săreau din pagină. Le cunoșteam bine, de când eram copil, erau primele lucrări de artă pe care le văzusem vreodată, bine întipărite în amintirile cele mai vechi, în vise, în subconștient. Dar acum le vedeam cu alți ochi. Era și un dosar, un teanc de hârtii bine organizate - aveau cuprins și pagini numerotate, în care Leon povestea, chiar dacă nu mai trăia, pas cu pas, fiecare etapă a vieții lui. Așa am descoperit traiul unui evreu al Bucureștiului în anii ‘30. La cinci ani, când cinematograful de-abia apăruse, Leon fugea fascinat de-acasă să vadă imagini în mișcare pe un ecran imens. Vara dormea pe acoperiș, pentru că în casă locuiau claie peste grămadă. Din cauza datoriilor, familia lui era evacuată o dată la șase luni, cu toate lucrurile în stradă. “Locuiam în acest loc mizerabil unde locuiau toți cei care nu mai reușeau să-și câștige existența. Nu departe, la nici 100 de pași, se afla cartierul rău famat “Crucea de piatră”. Noi nu prea aveam ce mânca. Tata căuta tot timpul ceva de lucru, dar nu găsea niciodată nimic. Mama dădea lecții de pian, ținea casa. Locuiam în mijlocul acestui conglomerat de case în care iarna înghețai, primăvara și toamna ploua în interior și mișunau șobolanii. Apa curentă nu

I was about 20 years old when I moved to Grandma Roza's. I lived in an empty room, sleeping on a big mattress, while my grandfather Leon's artworks filled a DIY cupboard. Because this cupboard was the only object in the room, its presence was felt. So I began to rummage, to find pictures, stories and works dated to the 60s, 70s, 80s. They seemed to have been made today: with intense colors, characters with hypnotic eyes jumping out of the page. I knew them well since I was a kid, they were the first works of art that I had ever seen, well etched in my oldest memories, in dreams, in my subconscious. But now I was seeing them with other eyes. There was also a file, a very well-organized pile of papers - with a table of contents and numbered pages in which Leon recounted, even though he was no longer alive, every stage of his life. This is the way I discovered the life of a Jew in 1930s Bucharest. At the age of five, when the cinema had just appeared, Leon would run away from home, fascinated by the moving images on a huge screen. Summers he would sleep on the roof, because in the house they lived on top of each other. Because of their piling debts, his family was evicted every six months, with all their belongings thrown in the street. “I lived in this wretched place where lived all those who were no longer able to eke out a living. Not far from here, not even 100 steps away, was the notorious neighborhood “Crucea de Piatra”. We didn't really have much to eat. Dad was always looking for a job but he didn't really find any. Mother gave piano lessons, and kept the house...We lived in the midst of this cluster of houses where in winter you froze, in

exista în nici una din aceste locuințe, ci doar câte o cișmea în curte pentru trei patru corpuri de casă.” Când am deschis jurnalul, în fața mea se afla o pagină, un fragment numit “Profesiile, Scurtă recapitulare la ispășirea păcatelor până-ntr-al șaptelea neam”. “Și așa s-a făcut c-am fost părăsit de toți. Nici dracu nu s-a mai interesat de mine. Dar poți să știi ce va fi până la urmă! Ședința continuă.” Leon Misosniky S-a născut în București în anul 1921, petrecându-și copilăria în cartierul Dudești-Văcărești, descoperă o pasiune pentru pictura devreme, din primii ani ai copilăriei. Drumul său spre artă este unul anevoios, plin de experiențe marcante. Din cauza precarității vieții din acea perioadă este nevoit să lucreze într-un depozit de medicamente, depozitul Standard, de la vârsta de 12 ani, până în anul 1941, moment în care este condamnat pe criterii rasiale la muncă obligatorie. Între anii 1940 și 1941, frecventează cursurile școlii private pentru evrei, cunoscută sub numele de “academia M.H. Maxy”. După terminarea războiului urmează liceul la seral, iar în 1951 pleacă la Moscova pentru studii, la Facultatea de Artă și Poligrafie. Întors în țară regăsește un mediu cultural cenzurat de sistemul politic și decide să nu facă acest compromis. Lucrează în tipografii, precum tipografia Universul, Scânteia Tineretului etc. Spre sfârșitul anilor ‘60, iar ]n mod special, din momentul pensionării sale înainte de termen în 1972, hotărăște să-și dedice timpul expresiei plastice. Moare în 2007.

spring and fall it rained inside, and where rats roamed freely. Running water did not exist in any of these homes but there was only a water tap in the courtyard shared among three or four wings of the House.” When I opened the journal, in front of me stood a page, and on it, a fragment called “Professions, Brief recap of the atonement of sins until in the seventh generation”. “And so it was that I've been abandoned by everyone. Not a damned soul was interested in me anymore. But can you know what will be in the end?! The session continues” Leon Misosniky Born in Bucharest in 1921, spent his childhood in the Dudesti-Vacaresti neighborhood, and discovered a passion for painting early on. His road to art is a difficult one, full of traumatic experiences. Because of the precarity in his life at that time, he had to work in a drug depot, Standard, from the age of 12 until 1941, when he was condemned to forced labor on racial grounds. Between 1940 and 1941, he attended the private school for Jews, known as the “M.H.Maxy Academy”. After the end of the war he attended evening high school classes, and in 1951 he went to Moscow for studies at the Faculty of Art and Polygraphy. Returning to Romania he finds a cultural environment censored by the political system, and decides not to compromise his art. He works in printing houses, such as Universe, Scanteia Youth, etc. By the end of the 60s, and especially from his early retirement in 1972, he decides to devote his time to visual expression. He died in 2007.

Lala Misosniky 1986, București, locuiește la București. Este actriță în domeniul teatrului independent și al performance-ului.

Lala Misosniky 1986, Bucharest, lives in Bucharest. Is an actress in independent theater and performance art.

București

pagina anterioară Leon Misosnik y, Fără Titlu 1940, guașă pe hârtie, 68x50cm

previous page Leon Misosniky, Untitled 1940, gouache on paper, 68x50cm

Leon Misosnik y, VII Amintiri din Iad 1986, guașă pe hârtie, 58x41cm

Leon Misosniky, VII Memories From Hell 1986, gouache on paper, 58x41cm Leon Misosnik y, VII Supraviețuitorul 1937, guașă pe hârtie, 61x43cm

Leon Misosniky, VII The Survivor 1937, gouache on paper, 61x43cm

București

Extrase din documentarul „Iluziile Mele” cu rezidenți ai Căminului Moses Rosen Excerpts from the documentary “My Illusions” with residents of the Moses Rosen Retirement Home

L i p a S e g a l Era

pe vremea când muncă forțată încă nu începuse. Dar evreii erau folosiți, erau forțați să ia parte în tot felul de activități, în special că ei nu mai aveau voie în armata și erau forțați să facă muncă d-asta, în loc de serviciu militar, până a fost trecută legea de muncă obligatorie. I o s i p C o t n ă r e a n u În casa în care locuiam, chiar ușă-nușă, trăia o familie de legionari. El mergea îmbrăcat cu uniforma aia verde de legionar. În acea seară, a sunat la ușa și i-a spus tatălui: “ar fi bine ca fiul dumitale să stea cu noi în seara asta.” LS Era și jaf, nu era numai crimă, era jaful jafului... Aveam un unchi, care, prin niște relații, a reușit săși schimbe naționalitatea. Era evreu, dar din evreu a devenit turc. Avea o casă. Casa lui n-a fost românizată, nu l-au trimis la muncă forțată. El era pur și simplu turc. I C Tinerii Români aveau opțiuni - puteau fi pro-Antonescieni sau anti-Antonescieni. Tinerii evrei nu aveau opțiuni, n-aveau ce alege. Asta explică că așa mulți tineri, nu că erau comuniști, erau simpatizanți, fiindcă a fi simpatizant comunist însemna speranța pentru ține și pentru familia ta. I u d i t A r d e l e a n u Evreii născuți înainte de 1940 au trăit Holocaust și această generație a noastră, când va muri, nimeni n-o să mai știe că a fost odată Holocaust și în România.

Iluziile Mele, documentar de Olga Ștefan în colaborare cu Ileana Szasz și Vârsta4, 2017, produs pentru Viitorul Memoriei, București

My Illusions, documentary produced by Olga Stefan

It was during a time when the forced labor regime had not yet begun. But Jews were nevertheless used, they were forced to take part in some undertakings, especially because they were no longer allowed to be in the army, and they were forced to do this type of labor, something to take the place of military duty, until the forced labor law was passed, and it became a daily duty. I o s i p C o t n a r e a n u In the house in which we lived, door-to-door, lived an Iron Guard family. He walked around dressed in the Iron Guard uniform. That evening, he rang the doorbell and said to my dad “it would be better that your son stay with us this evening". L S It was also looting, it wasn't only crime, it was systematic looting...I had an uncle, who, through some connections, managed to change his nationality, he was Jewish, but from a Jew he became a Turk! He had a house. His house wasn't Romanianized, they didn't send him to forced labor, he simply was a Turk! I C The Romanian youth had options - they could be pro-Antonescu, or anti-Antonescu .Jewish youth didn't have options, they had nothing to choose from. This explains why so many young people, they didn't become communists, but were communist sympathizers because being a communist sympathizer meant some hope for you and your family. I u d i t A r d e l e a n u The Jews that were born before 1940, lived the Holocaust. And this Generation of ours, when it will die, no one will even know that there was once a Holocaust also in Romania. Lipa Segal

in collaboration with Ileana Szasz and FourthAge, 2017 for The Future of Memory, Bucharest

Viitorul Memoriei la Casa Filipescu-Cesianu, 20 – 27 ianuarie 2017 The Future of Memory at Casa Filipescu-Cesianu, January 20– 27, 2017

Artiști Hedda Sterne, Marcel Iancu, Willy Pragher și Leon Misosniky Video Fragmente dintr-o Viață și Iluziile Mele Arhivă cu cărți, texte și poze cu accent pe pogromul de la București

Artists Hedda Sterne, Marcel Iancu, Willy Pragher and Leon Misosniky Video Fragments of a Life and My Illusions Archive of books, texts and photos focusing on the Bucharest pogrom

București

Foto / Photo credit: Nina Mihăilă

Oradea

Pictori orădeni, victime ale Holocaustului Painters from Oradea: Victims of the Holocaust

Expoziția ”Pictori orădeni, victime ale Holocaustului” aparține proiectului Viitorul Memoriei care, așa cum spunea curatoarea Olga Ștefan, ”devine o luptă împotriva uitării şi un depozit public de amintiri, reactivând memorii prin intermediul artei contemporane și media, legând trecutul de prezent”. Rememorarea Holocaustului, scoaterea la lumină a unor aspecte ale istoriei recente a locului intră în rândul responsabilitățiilor nescrise ale tuturor celor care înțeleg importanța vieții fiecăruia dintre noi. Iar această valoare este și trebuie prețuită indiferent de rasă, etnie, naționalitate sau credință. Mai mult, este o încercare de prevenire a repetării actelor de rătăcire umană. Holocaustul din timpul celui de-al doilea război mondial nu este singurul exemplu de genocid pe care omenirea l-a produs, dar este cel mai apropiat și de aceea cel mai sfâșietor gândindu-ne, de exemplu, că în Oradea, o treime din populația orașului a dispărut pur și simplu în doar două luni. Cei dispăruți, evrei, au fost oameni ai locului, oameni care au ridicat în pragul secolului 20 urbea de pe malurile Crișului Repede, de la starea sa de oraș provincial la cea de oraș european, cel puțin din punct de vedere arhitectonic. Viitorul Memoriei este și un mod de a rupe tăcerea care s-a instalat peste ani legată de acest episod care ar fi trebuit să ne zguduie conștiințele, respectiv faptul că în mai puțin de două luni fiecare al trelea om dintre orădeni a dispărut. Alături de cei care au făcut ca Oradea să prospere din punct de vedere economic și implicit, au dat o față europeană orașului dinamic de pe Criș, artiștii plastici evrei, integrați activ în viața culturală a orașului, adesea constituindu-se în avangarda lui culturală, au fost printre cei care și-au încheiat destinul uman și cel artistic în Holocaust. Iar

The exhibition ”Painters from Oradea: Victims of the Holocaust“ belongs to the project The Future of Memory which, as explained by curator Olga Stefan “becomes a battle against forgetting and a public repository of memories, reactivating memory through contemporary art and media, linking the past and present". Remembering the Holocaust and revealing aspects of recent local history, becomes the unwritten responsibility of all those who understand the value of each and every one of our lives. Lives which must be valued regardless of race, ethnicity, nationality or religion. But even more than that, this remembrance is an attempt to prevent the repetition of those acts of savagery from ever taking place again. The Holocaust that took place during WW II is not the only instance of genocide that mankind has produced, but it is the closest and most horrifying, considering that in Oradea, for example, a third of the city's population simply disappeared in just two months. Those missing, the Jews, were locals, people who, at the turn of the twentieth century, had raised the city on the banks of the Crișul Repede from a provincial town to one at a European level, at least from an architectural point of view. The Future of Memory is also a way to break the silence that has occurred in the years following that event that should have shaken our consciences. Along with those who made Oradea prosper economically and thus implicitly gave a European face to the dynamic city on the Criș River, Jewish visual artists, who actively integrated into the cultural life of the city and often engaged in its cultural avant-garde, were among those whose destinies, human and artistic, ended in the Holocaust. And

această expoziție dorește să-i pună în lumină pe cei care, astăzi aproape uitați, au fost personalități marcante ale vieţii artistice tumultoase ale Oradei la început de secol 20: Leon Alex, Tibor Ernő, Iosif Biró, Iosif Klein, Ernő Grünbaum şi Móric Barát.

this exhibition wishes to bring to light those who, today almost forgotten, were outstanding personalities of the fervent artistic life of Oradea in the beginning of the 20th century: Leon Alex, Tibor Ernő, Iosif Biró, Iosif Klein, Ernő Grünbaum and Móric Barát.

Leon Alex PETROŞANI, 1907 - OSZTROG, 1944

Leon Alex

A ales, prin lucrările sale expresioniste, activiste, să dea expresie dramatismului, neliniştii, intuiţiei premonitorii a sfârşitului, a tragismului în toate ipostazele sale. Soarta fără perspective, ”curbele de sacrificiu”, ascensiunea la putere a lui Hitler; sunt neliniști care se regăseau în lucrările sale. În anul 1942, situaţia evreilor se înrăutăţeşte considerabil, bărbaţii sunt supuşi la muncă obligatorie pe frontul de Est. În anul 1943, în timp ce se afla la muncă obligatorie, Leon Alex se îmbolnăveşte de tifos şi nu primeşte asistenţă medicală. Reuşeşte să fugă din lagăr şi se înrolează în armata sovietică, antrenându-se în lupta împotriva Germaniei naziste. Ultimele veşti despre Leon Alex datează din 8 martie 1944: a fost rănit într-o încercuire la Ostrog. Cel mai probabil artistul nu a supravieţuit războiului."

P E T RO SA N I, 19 0 7 - O SZ T RO G, 19 4 4

He chose, through his expressionist, activist works, to express the drama, the anxiety, the premonition of the end, and tragedy of life in all its forms. He came to Oradea in 1931. He lived in difficult material conditions. A future without any prospects, the so-called ”sacrificial curves“, Hitler's rise to power; all these are themes found in his work. In 1942 the Jews' situation worsened considerably. Men were sent to forced labor camps on the Eastern front. In 1943, during forced labor in such a place, Leon Alex becomes ill with typhus and doesn't get any medical assistance. He manages to escape from the camp, though, and enrolls in the Soviet Army, training to fight Nazi Germany. The last information about Leon Alex is from March 8, 1944: He was wounded in an ambush in Osztrog. Most probably the artist didn't survive the war.

Leon Alex, Flămândul nedatat, aprox 1935, tehnică mixtă/ hârtie,26 x 22 cm

Leon Alex, The Hungry One undated, aprox 1935, mixed media on paper, 26 x 22 cm

Oradea

Tibor Ernő

1885, OR ADEA – 1945, DACHAU

OR A DE A 18 8 5 - DAC H AU 19 4 5

A fost considerat de contemporanii săi pictorul Oradei. A studiat la Budapesta și Paris, a călătorit mult în Italia, Suedia, Franța. Peisajele sale citadine, podurile de peste Criş, clădirile, stau mărturie despre frumuseţea, modernitatea şi freamătul oraşului, iar portretele sale, unele de evrei, au o puternică culoare evocatoare. Artistul credea cu putere că arta poate contribui la atenuarea dezbinării. Deportarea l-a prins în plină activitate artistică, critica vremii considerând că sfârșitul său, la Dachau, a curmat un destin artistic în plină afirmare.

He was considered by his contemporaries The painter of Oradea. He studied in Budapest and Paris, traveled extensively in Italy, Sweden, and France. His urban landscapes, of the bridges over the Criș, of the city's buildings, all testify to the beauty, modernity and frenzy of the city, and his portraits, some featuring Jews, have a strong evocative color. The artist strongly believed that art can mitigate the divisions among people. The deportation caught him in full artistic development, art history criticism of the time arguing that his end at Dachau had curtailed a rich artistic future.

Oradea

e d d s

pagina anterioară Leon Alex, Pesimistul nedatat, aprox 1935, tehnică mixtă/ hârtie,26 x 22 cm

previous page Leon Alex, The Pessimist undated, approx 1935, mixed media on paper, 26 x 22 cm

← Tibor Ernő, Calvaria nedatat, ulei/carton, oil on cardboard, 25 x 35 cm

Tibor Ernő, Calvary undated, oil on cardboard, 25 x 35 cm

→ Biró József, Natura statica 1923, ulei/pânză, 43 x 42 cm

Biró József, Still Life 1923, oil on canvas, 43 x 42 cm

Iosif Biró

OR ADEA, 1907 – BUDAPESTA, 1945

OR A DE A 19 0 7 – BU DA P E S T 19 4 5

A fost istoric de artă, provenind dintr-o familie de intelectuali. Deși nu a avut expoziţii personale, a experimentat in direcţii avangardiste, cu precădere cele expresioniste. La 6 ianuarie 1945 este împuşcat împreună cu tatăl său în faţa Academiei de Ştiinţe din Budapesta de către fasciştii maghiari.

He was an art historian from a family of intellectuals. Although he did not have personal exhibitions, he experimented with avantgardism, especially expressionism. On January 6, 1945, he is shot by the fascist Hungarian authorities along with his father in front of the Academy of Sciences in Budapest.

e g -

←← Grünbaum Ernő, Por tretul poetului Ady Endre nedatat, tehnică mixtă/ carton, 40 x 25 cm

Grünbaum Ernő, Portrait of the poet Ady Endre undated, mixed media on cardboard, 40 x 25 cm

← Paul Fux, Por tretul Alexandrei Indig nedatat, tehnică mixtă/ carton, 90 x 62 cm

Paul Fux, Portrait of Alexandra Indig undated, mixed media on cardboard, 90 x 62 cm

Ernő Grünbaum

OR ADEA, 1908 – MAUTHAUSEN 1945

OR A DE A, 19 0 8 – M AU T H AU S E N, 19 4 5

N-a beneficiat de privilegiul de a-și dedica viața în exclusivitate artei, n-a putut să-și perfecționeze măiestria, n-a făcut călătorii în străinătate. La fel ca și Leon Alex, a fost preocupat de pericolul prezentat de mizeria socială, de război, de ura de rasă. Grafica sa militantă reflectă cu puternic realism problemele fundamentale ale existenței umane.

Did not enjoy the privilege of dedicating his life exclusively to art, did not have the opportunity to improve his craft, or to travel abroad. Like Leon Alex, he was concerned about the danger posed by social misery, war, and racial hatred. His militant graphics rendered with strong realism reflect the fundamental problems of human existence. Paul Fux

Paul Fux

SA L O N TA, 19 2 2 – J E RU SA L E M , 2 011

SALONTA 1922 – IERUSALIM 2011

He was the only artist who survived the Holocaust. During the decades following the war he was the pinnacle of the Oradean avantgarde. His art is characterized by a slightly abstracted expressionism. Through simple lines he manages to render the essence of any person whose portrait he paints. He emigrated to Jerusalem, Israel in 1971. In 1975 he was awarded two important prizes: first prize for his show ”The Sea“, awarded by the City of Haifa, and the Nordau Prize for art.

A fost singurul întors din Holocaust. Cel care, în deceniile care au urmat războiului a fost vârful de lance al avangardei orădene. Arta sa este caracterizată de un expresionism ușor abstractizat, prin simple linii reușind să redea în esență spiritul oricărei persoane pe care o portretiza. În 1971 părăsește România pentru a se stabili în Israel, la Ierusalim. În 1975 câştigă două importante premii: premiul întâi al expoziţiei “Marea”, conferit de municipalitatea Haifa şi Premiul Nordau pentru artă.

Oradea

E t f c s m s i a

Barat Móric, Fur tuna nedatat, ulei/carton, 34 x 47 cm

Barat Móric, The Storm undated, oil on cardboard, 34 x 47 cm

Toate lucrările de mai sus aparţin colecţiei familiei Indig.

All the works above belong to the Indig Family Collection. Foto/Photo Credit: Rodica Indig

Moric Barat

SÁR ÁND, 1880 – AUSCHWITZ 1944

SÁ R Á N D, 18 8 0 – AU S C H W I TZ , 19 4 4

A studiat la Budapesta, München, Berlin, iar în ţară, la Baia Mare. Este un pictor impresionist cu accente expresionste, fauviste şi postimpresioniste, rămânând în esenţă un liric meditativ.

He studied in Budapest, Munich, Berlin, and Baia Mare in Romania. He is an impressionist painter with expressionist, fauvist, and post-impressionist accents, but basically remaining a meditative lyricist.

Expoziția ” “Pictori orădeni, victime ale Holocaustului” a fost expusă în sinagoga Zion din Oradea și, fără voia ei, a fost martorul mai multor evenimente culturale desfășurate în paralel: concerte klezmer, slujbe religioase, alte evenimente organizate de comunitatea evreiască din Oradea. Astfel, într-un mod simbolic, artiștii evrei orădeni și lucrările lor au trăit printre noi, prin talentul și măiestria lor, dar ne-au amintit și de tragicul lor sfârșit. Rodica Indig 1965, Tulcea, locuiește la Oradea. Este galeristă.

The exhibition, ”Painters from Oradea: Victims of the Holocaust” was held at the Zion Synagogue, and, unknowingly, was also witness to several cultural events held in parallel: Klezmer concerts, religious services, and other events organized by the Jewish community of Oradea. Thereby, symbolically, the Jewish artists from Oradea and their artworks lived among us once again, through their artistic talent and craftsmanship, while reminding us of their tragic end. Rodica Indig 1965, Tulcea, lives in Oradea. She is a gallerist.

Fragmente din textul “Album de familie” Excerpts from “Family Album”

Am cunoscut-o pe Iudit la București, la căminul Moses Rosen. Este ultima supraviețuitoare din familie. Între 1935 și 1944, Salomon Juliska a corespondat cu copiii ei plecați de-acasă, în special cu fiica ei, Lili, mama lui Iudit. Au păstrat scrisorile trimise de bunica Julișka și le-au publicat în cartea ”Scrisorile unei mame” (română și maghiară). ”Erau foarte mulți evrei în Oradea și erau în relație foarte bună cu creștinii. Am fost întrebată aici la cămin – Când au văzut că sunt luați și duși din oraș, dacă erau așa buni prieteni, cum de nu au protestat? Dar tu crezi că ei știau unde sunt duși? Lor li s-a spus că o să fie printre alți evrei, că o să fie numai evrei și că o să se simtă foarte bine. Ce puteau să facă ungurii? Evreii erau escortați de poliție la gară, tuturor le era frică de poliție, fiecare cu poliția lui. Și au rămas casele goale cu toate lucrurile evreilor în ele – cu vase, mobilă, haine, cratițe, lenjerie, covoare, perdele, tot, tot, tot, tot. Au plecat cu o valiză. Și ungurii și-au ales fiecare ce a vrut, au golit toate casele. Dar eu una nu pot să-i acuz că nu s-au opus, dar ar fi trebuit să se opună înaintea deportării, ar fi trebuit să se opună ghetoului.” (Iudit Ardeleanu) La sfârșitul lunii mai 1944, toți membrii familiei Benedek (numele de familie a sotului Julișkai), care se mai aflau în Oradea, după mutarea în ghetou, au fost deportați de autoritățile ungare la Auschwitz. Acestea sunt ultimele scrisori trimise lui Lili inainte să fie deportați.

We met Judith in Bucharest, at the Moses Rosen Retirement Home. She is the last surviving member of the family. Between 1935 and 1944, Salamon Julișka corresponded with her children who had moved elsewhere, especially with her daughter, Lili, Judith's mother. They kept the letters sent by grandmother Julișka and published them in the book “Letters of a mother” (Ro/Hu). “There were very many Jews in Oradea and they were on very good terms with the Christians. I was asked here at the home – When they saw that they were taken from the city, if they were such good friends, why didn't they protest? But do you actually believe that they knew where they were taken? They were told that they will be among other Jews, that there will be only Jews, and that they'll feel very well. What could the Hungarians have done? The Jews were escorted by the police to the train station... everybody was afraid of the police, each with his own police. And the houses remained empty with all the things belonging to the Jews in them - with vases, furniture, clothes, pots and pans, linen, carpets, curtains, everything, everything. They left with one suitcase. And the Hungarians each chose what they wanted, they emptied all the houses. But I personally can't accuse them for not resisting. They should have opposed everything before the deportation, they should have opposed the ghetto.” (Iudit Ardeleanu) At the end of May 1944, the entire Benedek family (the name of Juliska’s husband) that were still located in Oradea after being moved to the ghetto, were deported by the Hungarian authorities to Auschwitz. These are the last letters sent to Lili before being deported.

Oradea

3 MAI 1944

Dragi copii, Scrisoarea voastră ne-a ușurat nespus de mult. Scrieți-mi mai des, măcar o carte poștală, e groaznic când nu știm nimic despre voi. Când o să aflăm unde ne mutăm, o să vă comunic adresa. Aniko e ca un boboc, despre Piștuka s-ar putea po-

3 M AY 19 4 4

vesti ore în șir, doar lucruri extraordinare. Ieri de pil-

Dear children,

dă am tranșat o găină, cele două picioare erau pe

Your letter has relieved us enormously. Write us more

tocător. Piștuka le privește trist și spune: sărmane-

often, even a postcard, it's terrible when we have no

le picioare, n-o să mai alerge! M-a lovit drept în ini-

news about you. When we find out where we will

mă această observație adâncă din partea unui băiat

move, we will send you our address. Aniko is like bud,

de trei anișori.

while about Piștuka I can tell house-long stories, only

Continui să cred că în scurt timp vă voi revedea. Vă

extraordinary things. Yesterday for example I sliced a

sărută cu dragoste,

hen, its two legs were still on the chopper.Piștuka gaz-

Mama

es at them sadly and says: poor feet, they will never

PS: Conform ordinului primit astăzi, în cel mai scurt

run again! This hit me straight in the heart - this deep

timp trebuie să ne mutăm și încă nu putem să vă co-

observation from a three-year old boy. I continue to be-

municăm noua noastră adresă, necunoscută.

lieve that soon we will see each other again. Kisses with love, your Mom

7 MAI 1944 — ULTIMA SCRISOARE

PS: according to the order received today, we must

Dragi copii, locuim în ghetou, împreună cu Țuți și cei-

move in the shortest of time and we cannot yet com-

lalți. Slavă Domnului, suntem bine. Sperăm că și voi.

municate to you our new address, it is still unknown.

Scrieți-ne. Noua noastră adresă: strada Blaha Luiza nr. 7. Vă sărută pe toți cu drag, Tata și mama.

M AY 7, 19 4 4 — L A S T L E T T E R

Dear children, we live in the ghetto, along with Țuți and the others. Thank goodness, we're fine. We hope that you are too. Write us. Our new address: Street

Katia Pascariu

Blaha Luiza nr. 7.

1983, București, locuiește la București.

We kiss you all, Dad and mom.

Este actriță în zona teatrului independent. David Schwar tz 1985, București, locuiește la București. Este regizor de teatru. Proiect realizat pentru Viitorul Memoriei/Oradea, 2017, text și recitare de Katia Pascariu și David Schwartz.

Katia Pascariu 1983, Bucharest, lives in Bucharest. She is an actress in independent theater. David Schwartz 1985, Bucharest, lives in Bucharest. He is a theater director. Project produced for The Future of Memory/Oradea, 2017, text and live recitation by Katia Pascariu and David Schwartz.

Viitorul Memoriei la Sinagoga Viznitz The Future of Memory at Viznitz Synagogue

Artiști Miklos Onucsan, Laszlo Ujvarossy Expoziție a studenților profesorului Laszlo Ujvarossy La Sinagoga Zion, video-urile: Fragmente dintr-o Viață și Iluziile Mele Arhivă cu cărți, texte și poze despre deportarea evreilor, inclusiv poeți și scriitori, din Oradea

Artists Miklos Onucsan, Laszlo Ujvarossy Exhibition of Professor Ujvarossy's students At Zion Synagogue, videos Fragments of a Life and My Illusions Archive of books, texts and photos about the deportations of Oradea’s Jews, including artists and writers

foto/photo credit: Roland Ibold

Pentru Persistența Memoriei

To The Persistence of Memory

Miklos Onucsan, 2017, acțiune performată la Sinagoga Viznitz

Miklos Onucsan, 2017, action performed at Viznitz Synagogue

Un fluturaș de hârtie a fost distribuit publicului cu textul următor: Pentru persistența memoriei. Instrucțiuni de comemorare → F ormulează-ți gândurile legate de o comemorare într-o formă rezumată. → Î nscrie cuvântul, propoziția, fraza sau paragraful rezultat pe o placă comemorativă din gheață. → I naugurează placa la locul și data stabilite pentru comemorare. → Lasă placa la locul inaugurării. → Citește și fă mai departe! → E de preferat ca placa să fie așezată direct pe pământ, pentru ca apa ce se va topi din ea să reintre în circuitul natural al apei.

A small piece of paper was handed out to the audience with the following text: To The Persistence Of Memory Instructions for commemoration → F ormulate your thoughts regarding a commemoration in a summarized form. → Inscribe the resulting word, sentence, phrase, or paragraph on a commemoration plaque made of ice. → I nscribe the resulting word, sentence, phrase, or paragraph on a commemoration plaque made of ice. → I naugurate the plaque at the time and place previously established for the commemoration. → L eave the plaque at its inauguration place. → R ead and do it further! → It is preferable for the plaque to be placed directly on the ground, so as the water resulting from its melting to reenter the natural water circuit.

Oradea

foto/photo credit: Laszlo Ujvarossy

Laboratorul lui Mengele și Lăsați totul acolo/ Alles Dort Lassen

Mengele's Laboratory and Leave Everything There/Alles Dort Lassen

Laszlo Ujvarossy, 2017. Lucrare video la Sinagoga Viznitz

Laszlo Ujvarossy, 2017, Video at Viznitz Synagogue

Eprubete din sticle numerotate, referindu-se la oamenii torturați în timpul Holocaustului. În instalația video se proiectează numele acelor evrei deportați de la Oradea care au murit în lagărele naziste. Muzica care acompaniază lista numelor e din Krzysztof Penderecki/Dies Irae – Oratorium ob memoriam in perniciei castris in Oświęcim (Auschwitz) necatorum inexstinguibilem reddendam/I. Lamentatio, II. Apocalypsis III. Apotheosis.

Numbered test tubes refer to the tortured individuals of the Holocaust. The names of the deported Jews of Oradea who died in the Nazi camps are projected. The background music accompanying the name list is from Dies Irae – Oratorium ob memoriam in perniciei castris in Oświęcim (Auschwitz) necatorum inexstinguibilem reddendam/ I. Lamentatio, II. Apocalypsis III. Apotheosis, composition by Krzysztof Penderecki.

Proiect fără titlu Studenții profesorului Ujvarossy au creat afișe pe tema Holocaustului. Ele au fost expuse pe ramele de pat instalate pe verticală care se văd în fotografie, amintind de condițiile inumane din lagăre.

Untitled project Professor Ujvarossy's students created posters on the Holocaust. They were exhibited on metal bed-frames which were placed vertically (as seen) evoking the inhuman conditions of the camps.

Toate aceste trei proiecte au fost realizate pentru

These three projects were produced for

Viitorul Memoriei/Oradea, 2017

The Future of Memory/Oradea, 2017

Cluj

Cine îi recunoaște? Missing Since 1944

Fundația Tranzit a inițiat în anul 2008 un proiect artistic și de cercetare cu titlul “Cine îi recunoaște? Tudsz róluk? Missing since 1944.” Proiectul a avut la bază două albume de fotografii care au ajuns la noi în 2007 ca și obiecte găsite, compilate de către tipograful Clujean Martin Katz în anii de după al doilea război mondial. Despre Martin Katz și albumele lui nu știm prea multe. Singura sursă de informații e un scurt text introductiv, din care aflăm că Martin și cei doi fii ai săi au fost deportați în data de 29 mai 1944 din ghetoul din Cluj la Auschwitz. Au supraviețuit Holocaustul și, după război, s-au întors în Cluj. Albumele au fost întocmite după război din fotografii „găsite între rămășițele lucrurilor deportaților reîntorși” din lagărele de exterminare. În acel moment identitatea persoanelor reprezentate în fotografii era necunoscută. „S-a putut întâmpla – scrie Martin Katz - că se află între ele și dintre acei puțini care s-au reîntors, au plecat în alte țări, sau cari numai ca prieteni sunt pe fotografii.” Scopul principal al lui Martin în realizarea albumelor a fost identificarea persoanelor care apar pe fotografii. În consecință, găsim pe spatele fiecărei fotografii un mic chestionar (număr, numele, locul nașterii, a murit, unde, când). Pe lângă scopul pragmatic al identificării persoanelor, albumele au fost văzute de către Katz și ca o formă de comemorare a victimelor deportate din Cluj. „Scoaterea la lumină a acestui album – scrie autorul – mi-a redat o parte din liniștea mea sufletească. Eu cred că prin aceasta mi-am făcut datoria față de camarazii mei rămași pe câmpiile însângerate și am satisfăcut datoria de pietate față de martirii sfinți ai evreilor din Cluj.”

In 2008, Tranzit Foundation initiated a research and artistic project with the title “Cine îi recunoaşte? Tudsz róluk? Missing since 1944.” The project was based on two albums received by Tranzit Foundation in 2007 as found objects, compiled by the typographer Martin Katz after World War II. We do not know much about Martin Katz, or about these albums. The only reliable source of information is a short introductory text contained within the albums. This text reveals that Martin and his two sons were deported on the 29th of May 1944 from the ghetto in Cluj to Auschwitz. They survived the Holocaust, and came back to Cluj. The albums were compiled after the war from photos found “among the remnants of the returning deportees" from the death camps. At that moment the identity of the persons depicted on the photographs was unknown. “It may happen” – writes Martin Katz – “that there are people here, who successfully managed to reach home, or who emigrated to another country. It may happen that there are some, who were only friends, and only by accident ended up among the family photos of the deportees.” Martin's main goal in compiling the albums was to identify the persons depicted on the photographs. This is the reason why one finds printed on the back of every photo a small questionnaire (number, name, place of birth, death, when and where). Besides serving the goal to identify the depicted persons, the albums were intended by Katz also as a form of remembrance of the victims deported from Cluj. “In creating this album” – he writes, “I tried to regain some of the peace of my mind. I feel like

Dénes Miklósi, Szilárd Miklós, Cine-i recunoaște? 1944 – 2008, banner, foto: Dénes Miklósi

Dénes Miklósi, Szilárd Miklós, Missing Since 1944 – 2008, banner, photo credit: Dénes Miklósi

Cele două albume compilate de către Martin Katz conțin în total 155 de fotografii, care reprezintă 443 de portrete. Chestionarele de pe spatele fotografiilor au rămas necompletate, sugerând că tentativa de a identifica persoanele de pe fotografii a eșuat în anii de după război. În anul 2008 Fundația Tranzit a realizat o expoziție pornind de la aceste albume, a digitalizat fotografiile și a creat o galerie virtuală accesibilă pe site-ul www.missingsince1944.ro (curator: Csilla Könczei, concept vizual: Dénes Miklósi, Szilárd Miklós). Prin realizarea expoziției și crearea

through this I complied with a commitment towards my comrades who have perished in the war, while also paying my tribute to the martyr saints of the Jewish community in Cluj.” The two albums compiled by Martin Katz contain a total of 155 photos, representing 443 individual portraits. The questionnaires on the back of the photos remained unfilled, suggesting that the attempt to identify the persons on the photos was not successful in the years after the war. In 2008 Tranzit Foundation organized an exhibition based on the

Cluj

e t t

Dénes Miklósi, Szilárd Miklós, Cine-i recunoaște? 1944 – 2008, instalație, foto: Dénes Miklósi

Dénes Miklósi, Szilárd Miklós, Missing Since 1944 – 2008, installation, photo credit: Dénes Miklósi

galeriei virtuale am avut intenția să onorăm tentativa lui Martin Katz de a identifica persoanele care au supraviețuit sau au dispărut în Holocaust, precum și de a tematiza lipsa care s-a produs prin deportarea și exterminarea în masă a populației evreiești a orașului Cluj. Aceste scopuri generale am urmat și în 2017, când am decis să creăm o expoziție nouă, o publicație reprint a albumelor originale, precum și un site actualizat în cadrul proiectului Viitorul Memoriei. Reînnoind proiectul nostru din 2008, am introdus rezultatele cercetării pe care am realizat-o

albums, digitalized the photos and created a virtual gallery accessible on the webpage www.missingsince1944.ro (curator: Csilla Könczei, concept vizual: Dénes Miklósi, Szilárd Miklós). In creating the exhibition and the virtual gallery our aim was to honor the attempt made by Martin Katz towards identifying those who have survived or have perished in the Holocaust, as well as to raise awareness of the void left by the deportation and mass extermination of the Jewish population in the city of Cluj. The very same goals remain valid in 2017,

Dénes Miklósi, Szilárd Miklós, Cine-i recunoaște? 1944 – 2008, instalație, foto: Răzvan Anton

Dénes Miklósi, Szilárd Miklós, Missing Since 1944 – 2008, installation, photo credit: Răzvan Anton

în anii care au trecut de atunci. Șase fotografii au fost identificate pe parcursul anilor de oameni care ne-au contactat din toate părțile lumii, iar numele a încă cinci persoane au fost descifrate prin lectura imanentă a fotografiilor. Expoziția realizată în 2017, concepută de curatoarea Csilla Könczei și artistul Dénes Miklósi a prezentat fotografiile într-un mod care să faciliteze studiul aprofundat, interpretarea semnelor vizuale precum și a inscripțiilor de pe fotografii, invitând, totodată, la regruparea și reorganizarea acestora pe baza unor indicii vizuale.

when we decided to create another exhibition, a reprint publication of the albums, and an updated web page, in the frame of The Future of Memory project. In renewing our project we incorporated the results of the research we have done in the past years. Six photos were identified during these years, by people who have contacted us from all over the world, the name of an additional five persons were deciphered through a close reading of the photographs themselves. The new exhibition, curated by Könczei Csilla and realized by the artist Miklósi

Cluj

Pe lângă expoziție am considerat important să realizăm și un număr de publicații reprint a albumelor originale, publicații pe care le vom trimite la instituții și muzee cu profil de cercetare și prezervare a istoriei evreiești și a Holocaustului. Publicarea fotografiilor pe site-ul proiectului, iar acum în format reprint, poate facilita atât cercetarea istorică, cât și recunoașterea persoanelor reprezentate. Numerotarea identică a fotografiilor pe toate suprafețele realizate în cadrul proiectului la rândul ei servește tot acestui scop. Studierea și interpretarea însemnelor vizuale și ale inscripțiilor poate ajuta la datarea și localizarea fotografiilor. Chiar în cazurile în care persoanele de pe fotografii nu mai pot fi identificate, reprezentările vizuale ne transmit nenumărate detalii despre ambientul cultural și social al acelei epoci. Prin publicarea acestor ediții reprint, și prin asocierea proiectului nostru la platforma colaborativă creată de către proiectul Viitorul Memoriei sperăm să lărgim accesibilitatea acestui material și să creștem șansele de a identifica fotografii adiționale în viitor. Deoarece șansele pentru a recunoaște persoanele la modul concret se diminuează cu trecerea timpului, proiectul nostru poate fi considerat o ultimă încercare în această direcție. Cei care dețin orice informație despre fotografiile și persoanele reprezentate, sau circumstanțele editării și doresc să contribuie la generarea unor noi cunoștințe despre istoria evocată în album, pot să se alăture proiectului prin corespondență pe adresa indicată pe site-ul www.missingsince1944.ro. Könczei Csilla 1963, Cluj, locuiește la Cluj. E antropolog, conferențiar universitar la UBB Cluj, președintele Fundației Tranzit. Seprődi Attila 1983, Sângeorgiu de Pădure, locuiește la Cluj. E antropolog,

Dénes displayed the photographs in a way to facilitate the close study and interpretation of the visual signs and inscriptions on the photos, while inviting to their creative regrouping and reorganization based on visual clues. In addition, we have created a reprint publication of the albums, intended to be sent to major research institutes and museums engaged in preserving and researching Jewish history and the Holocaust. Publishing photos on the website of the project, and additionally in a reprint format can facilitate both historical research and recognition of the people represented on the photos. The identical numbering of the photos on all the interfaces created in the frame of the project serves this purpose. Studying and interpreting visual signs and inscription may help in dating and locating the photographs and even in cases where people cannot be recognized anymore, visual representations give us countless details about the cultural and social environment of the era where the photos were made. With publishing these reprint editions, as well as through linking our project into the collaborative platform created by The Future of Memory we hoped to broaden the accessibility of this material, in order to increase the chances of identifying additional photographs in the future. As these chances decrease over time, our project can be considered to be a last resort in this direction. Those who have any information about the photos and the people they represent, or about the editorial circumstances of the original albums, and anyone who wishes to contribute to generating new knowledge about the historical period evoked by the photographs, are welcomed to join the project by writing an email to the address indicated on the website of the project: www.missingsince1944.ro.

doctorand la CEU, coordonator de proiecte al Fundației Tranzit.

Könczei Csilla 1963, Cluj, lives in Cluj. He is an anthropologist, university lecturer at UBB Cluj, and the president of the Tranzit Foundation. Seprődi Attila 1983, Sângeorgiu de Pădure, lives in Cluj. He is an anthropologist, PhD candidate at CEU, and the Project Coordinator at Tranzit Foundation.

Bergen-Belsen și după Bergen-Belsen and After

“Sunt bine acum, dar trebuie să fim pregătiți pentru vremuri grele. ”Acestea au fost ultimele cuvinte ale mamei mele adresate tatălui meu în timp ce murea de tuberculoză în Transilvania în 1942. Eu aveam atunci 9 ani, mă născusem în Kolozsvar (Cluj), pe 8 mai 1933. Tatăl meu și cu mine aveam să ne amintim adesea de aceste vorbe ale mamei în timp ce antisemitismul devenea din ce în ce mai agresiv în Ungaria, până când, în 1944, trupele lui Hitler au invadat țara. Cu ele a venit și Adolf Eichmann, care abia aștepta să anihileze ultimele comunități evreiești încă nelichidate de ucigașii săi în Europa. În numai câteva săptămâni în jur de 450 000 de evrei (incluzând marea majoritate a propriei mele familii extinse) au fost forțați să poarte steaua galbenă, să trăiască în ghetto-uri și au fost deportați în Polonia pentru a fi gazați sau supuși la muncă grea până mureau. Autoritățile au fost capabile să facă aceste lucruri deoarece evreii erau în general cetățeni ascultători, care făceau ce li se spunea. Nu toți, totuși. Tatăl meu era suspicios în general de orișice autorități și, curând, a reușit, prin mituire, să ne scoată pe mine și pe sine din ghetou. Cu documente false am călătorit la Budapesta, unde un doctor creștin ne-a ascuns în clinica sa, deși a trebuit curând s-o părăsim, deoarece evreii care fugiseră erau căutați peste tot. Am fost invitați să ne ascundem într-un loc secret cu zăvor din beciul unei clădiri a universității, împreună cu niște studenți. Tatăl meu, însă, a refuzat și după război am aflat că aliații bombardaseră locul și toți cei ascunși acolo fuseseră uciși. Dar următoarea carte pe care a jucat-o tatăl meu ne-a salvat. În fiecare nouă țară ocupată, nemții imediat

“I’m all right now, but you must be prepared for hard times.” These were my mother’s last words to my father and me when she was dying of TB in Transylvania in 1942. I was nine years old, born in Kolozsvár (now Cluj) on 8 May 1933. My father and I were to remember my mother’s words many times as anti-Semitism grew increasingly vicious all over Hungary until, in March 1944, Hitler’s troops invaded the country. With them came Adolf Eichmann, who could hardly wait to annihilate the last Jewish community untouched by his murderers in Europe. Within weeks almost 450 000 Jews (including most of my own family) had been forced to wear the yellow star, confined to ghettos and deported to Poland to be gassed or worked to death. The authorities had been able to do this because Jews were generally law-abiding citizens who did as they were told. Not all, however. My father was suspicious of any authority and soon bribed his and my way out of the ghetto. With forged documents we travelled to Budapest, where a Christian doctor hid us in his clinic, although we had to leave after a while because detectives were looking everywhere for Jewish fugitives. We were then invited to hide in a secret bolt hole in a university building with a group of students. My father refused and after the war we heard that an Allied bomb had killed everybody hidden there. But my father’s next gamble saved us. Whenever the Germans occupied a new country they promptly deported and exterminated the Jewish population. Until March 1944 the Hungarian Jews had been spared this fate because the Germans had refrained from attacking their ally. As a result thousands of Jews fled to Hungary from

Cluj

deportau și exterminau populația evreiască. Până în martie 1944, evreii unguri fuseseră cruțați de această soartă, din cauză că nemții se abținuseră de a ataca un aliat. Ca rezultat, mii de evrei fugiseră în Ungaria din restul Europei de est ocupate de naziști. Cum nu existau organizații oficiale care să-i ajute, un Comitet ilegal evreiesc numit “Comitetul pentru Salvare și Ajutorare” a fost format. Liderul lui era Rezso Kasztner, un activist sionist din Transilvania. După invazia din martie 1944 Comitetul s-a concentrat asupra salvării vieților de evrei unguri. SS-ul era în mod notoriu dispus la mituiri. Kasztner a reușit să intre în contact cu Eichmann și din primăvara lui 1944 au început niște negocieri dubioase între cei doi oameni. În iunie 1944, un tren a plecat din Budapesta purtând în jur de 1680 evrei unguri din toate păturile sociale, bogați sau săraci, ortodocși sau neologi, incluzându-l pe tatăl meu și pe mine. Ar fi trebuit să ne ducă într-un port mediteranean, cu Palestina ca destinație finală, însă după nouă zile în vagoane de vite pline și extrem de aglomerate, cu certuri și lupte pentru un pic de spațiu, având în față un viitor complet incert, ne-am trezit în lagărul Bergen-Belsen în nordul Germaniei. Astâzi toată lumea știe ce înseamnă și cum arată un lagăr de concentrare, dar noi atunci nu aveam nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să ne așteptăm. Am fost profund șocați atât de aparențele concrete ale acelui loc, cât și la vederea nenorociților de prizonieri. În acest infern aveam să ne petrecem următoarele 5 luni ale vieții. Deoarece nemții ne priveau ca pe o marfă folositoare, ne-am bucurat de unele privilegii. Familiile noastre nu au fost despărțite. Nu am fost trimiși la muncă forțată. Nu eram maltratați de trupele SS. Cu toate acestea, adulții

German-occupied East Europe. As there were no official organisations to help them, an illegal Jewish “Relief and Rescue Committee” was formed to do so. Its leader was Rezsö Kasztner, a Zionist activist from Transylvania. After the March 1944 invasion the Committee concentrated on saving Hungarian Jewish lives. The SS was notoriously open to bribes. Kasztner managed to contact Eichmann and from spring 1944 a set of devious negotiations took place between the two men. In June 1944 a train left Budapest with almost 1680 Hungarian Jews from all walks of life, rich or poor, orthodox or neologue, including my father and me. It should have taken us for a ransom to a Mediterranean port with Palestine as our destination, but after nine days in crammed full cattle trucks, arguing, fighting for space, and facing an uncertain future, we found ourselves in the concentration camp of Bergen-Belsen in north Germany. Today everybody knows what a concentration camp looks like, but we had no idea what to expect. We were profoundly shocked by both the physical appearance of the place and the sight of its wretched inmates. In this hell-hole we were to spend the next five months of our lives. Since the Germans regarded us as valuable merchandise we enjoyed some privileges. Our families were not split up. We did not do any forced labour. We were not bullied by the SS. Nevertheless, the adults were constantly plagued by the hunger, the filth, the noise, the lack of privacy, the sheer fear of death. Children were aware of all this but could forget it from time to time. At eleven I was a frightened prisoner, but also able to play and dream.

sufereau în mod permanent de foame, de murdărie, zgomot, lipsa unui spațiu (cât de mic) privat, teribila frică de moarte. Copiii erau conștienți și ei de toate aceste condiții, dar erau în stare să uite din când în când. La vârsta mea de atunci de 11 ani eram un prizonier îngrozit, dar în același timp capabil să mă joc și să visez. Bergen-Belsen a fost unul dintre cele mai notorii lagăre de concentrare. Nu fusese construit ca lagăr de exterminare, ci ca lagăr capabil să conțină 5 000 de captivi pe care nemții intenționau să-i schimbe contra co-naționalilor lor, deținuți ca prizonieri de război în alte țări. Totuși, pe măsură ce pierdeau acest război, înghesuiau din ce în ce mai mulți evrei în lagăre în condiții neadecvate și-i lăsau pur și simplu să moară. Când britanicii au eliberat Bergen-Belsen în 15 aprilie 1945, cam 50 000 muriseră de tifos ori de foame din ianuarie sau februarie. Eu și tatăl meu, însă, nu mai eram acolo. Pe 4 decembrie 1944 fuseserăm din nou încărcați într-un tren, de data asta de oameni, și care se îndrepta spre sud. După ce fusesem ținuți închiși timp de 3 zile în trenul care trecea pe lângă ruinele Germaniei, am ajuns la Lacul Constanza, care forma granița dintre Germania și Elveția. A trebuit să stam pe malul tenebros al lacului pe partea germană până să se încheie negocierile între Kasztner și SS, dar, în fine, în primele ore ale dimineții de 7 decembrie am fost lăsați să traversăm în luminoasa Elveție, salvați. În acel moment eram prea uluit ca să apreciez ce reușise să realizeze Kasztner. Acum sunt indignat la gândul cum a fost acuzat de colaborare cu Eichmann și ucis în 1957 de niște extremiști evrei în Israel. În St. Gallen autoritățile elvețiene ne-au înregistrat și luat amprentele, ceea ce m-a făcut sămi închipui că eram un criminal căutat. Dar curând aveam să fim în alt tren, care ne ducea în grabă din partea de nord-est către cea de sud-vest a Elveției. La gara din Montreux am fost întâmpinați de femei de la Crucea Roșie cu sandvișuri, înainte de a ajunge în final la Caux, un sat cu o priveliște ce tăia respirația asupra Lacului Geneva.

Bergen-Belsen was one of the most notorious concentration camps. It had not been designed to kill people but to hold about 5 000 captives the Germans intended to exchange for their fellow-nationals imprisoned in other countries. However, as they were losing the war they crammed more and more Jews into inadequate camps and simply let them die. When the British liberated Bergen-Belsen on 15 April 1945 almost 50 000 had fallen victim to typhus or starvation since January or February. But my father and I were no longer there. On 4 December 1944 we had again been loaded on a train, this time one for humans and facing south. After being shunted for three days through the ruins of Germany we stopped at Lake Constance, which formed the border between Germany and Switzerland. We had to wait on the blackedout German shore for the final agreement between Kasztner and the SS, but in the small hours of 7 December we were allowed to cross into a brightly lit Switzerland, saved. At the time I was too dazed to appreciate Kasztner’s achievement. Now I am appalled to think of how he was accused of collaboration with Eichmann and murdered in 1957 by Jewish extremists in Israel. In St Gallen the Swiss authorities registered us and took our fingerprints, which made me imagine that I was a much wanted criminal. But soon we were on another train, being rushed through Switzerland from north-east to south-west. In Montreux station we were received by Red Cross women with sandwiches, before we finally reached Caux, a village with a breathtaking view over Lake Geneva. In the absence of tourists many Swiss hotels served as refugee homes during the war and the majority of our group spent the next few months in the once magnificent Esplanade, licking their wounds. After the war some returned to East Europe or emigrated to Palestine while others stayed in Switzerland or found homes elsewhere. In the spring of 1945 I was taken to a “Youth Aliyah Home” in Bex to be trained as a future kibbutz worker in Palestine, while my father was to

Cluj

În absența turiștilor, multe hoteluri elvețiene serveau ca locuri de refugiu în timpul războiului și majoritatea grupului nostru a petrecut următoarele câteva luni într-un fost magnific hotel Esplanade, lingându-și rănile. După război, unii s-au întors în Europa de est sau au emigrat în Palestina, în timp ce alții au rămas în Elveția sau și-au găsit alte locuri unde să trăiască. În primăvara lui 1945 am fost primit într-un cămin numit “Căminul pentru tinerii aliyah” din localitatea Bex, ca să fiu antrenat ca viitor lucrător în kibbutz în Palestina, în timp ce tatăl meu urma să rămână pentru un termen nedefinit în Europa. Perspectiva acestei despărțiri ne-a îngrozit pe amândoi așa de tare, încât tatăl meu nu s-a lăsat până nu a convins o organizație elvețiano-evreiască să ne furnizeze mica sumă de bani necesară pentru a mă înrola în Școala Umanității din zona Berna-Oberland. În ciuda numelui său francez, la această școală-internat co-educațională limba vorbită era germana și era un exemplu timpuriu de sistem pedagogic “anti-autoritar”. Era condusă de refugiații Paul și Edith Geheeb, care aveau ideea că elevii trebuie să se dezvolte cât mai liber cu putință. Lozinca lor era “devino ceea ce ești”. Era o lozincă admirabilă, exceptând poate unii copii, care ți-ai fi dorit să nu fi devenit deja, și, încă, în mod atât de neechivoc, ceea ce erau. Cu un grup de profesori idealiști, care preferau încurajarea în locul criticii, situat într-un peisaj frumos, administrat în stil de meeting-uri, în cadrul cărora opiniile copiilor erau luate la fel de în serios ca cele ale profesorilor, indiferent de proveniența fiecăruia sau rasă, urmând o programă în care lecțiile puteau fi înlocuite cu o zi la schi sau plimbări pe munte anunțate cu doar jumate de oră înainte, această școală era exact de ce aveam eu nevoie ca să scap de anxietatea care până atunci nu mă părăsise complet încă niciodată. Din nefericire, tatăl meu a avut impresia că educația mea academică suferea și m-a scos de la Ecole după numai doi ani fericiți. Următorii 5 ani am urmat cursurile lui “Real Gymnasium” din Zurich. Cu ajutorul acestei solide școli de curs secundar, care la vremea aceea era

stay indefinitely in Europe. The prospect of this separation frightened both of us so much that my father did not rest till he had persuaded a Jewish Swiss organisation to provide the little money that was needed to enrol me in the Ecole d’Humanité in the Bernese Oberland. German speaking despite its French name, this co-educational boarding school was an early example of “anti-authoritarian” education. It was run by the refugees Paul and Edith Geheeb, who believed that children should develop as freely as possible. Their motto was: ”Become what you are.” It was an admirable motto, except perhaps for some kids who one wished had not already become so unequivocally what they were. With a staff of idealists, who preferred encouragement to criticism, set in beautiful scenery, administered by meetings in which the pupils’ views were taken as seriously as the teachers’, indifferent to anybody’s race or background, following a timetable in which lessons could be replaced with a day’s skiing or hiking at half an hour’s notice, this school was exactly what I needed to shed the anxiety that had never left me completely before. Unfortunately, my father thought that my academic education was suffering and removed me from the Ecole after two happy years. For the next five years I attended the “Real Gymnasium” in Zürich. With the help of this high-powered secondary school, which at the time was exclusively reserved for boys, I delivered the academic learning my father had wished for, although somewhat unevenly. I struggled with the sciences, but did very well at languages. I was accepted by the other boys and the teachers as an individual with an unusual background, but nobody took much notice of the fact that I was either a foreigner or a Jew. While my father with his usual energy built up a life for himself in business, I did my homework but did not know what I wanted my future to be like. At nineteen I passed the “Matur” and a little later obtained Swiss citizenship, but still not

exclusiv rezervată pentru băieți, am primit instrucția academică pe care tatăl meu dorea să o capăt, deși în mod destul de inegal. Am avut dificultăți cu științele, dar am făcut foarte bine la limbile străine. Am fost acceptat de ceilalți băieți și de profesori ca un individ cu o experiență de viață neobișnuită, dar nimeni nu a dat prea multa atenție faptului că eram un străin sau evreu. În timp ce tatăl meu cu obișnuita lui energie și-a clădit o viață în domeniul business-ului, eu îmi făceam temele, dar încă nu știam ce aș fi vrut să fac în viitor. La nouăsprezece ani am trecut examenul de maturitate și puțin mai târziu am obținut cetățenia elvețiană, dar încă neștiind ce aș fi vrut să devin, m-am înregistrat la facultățile de limba engleză și germană de la Universitatea din Zurich. Am frecventat cursurile și lecturile necesare și predat lucrările obligatorii de seminar, dar am petrecut mai mult timp și energie cu regizarea și jucarea de piese studențești, și cu scrisul, lucrând la editarea și publicarea de reviste studențești. Am scris, de asemenea, pentru presă și dădeam în același timp și lecții particulare. Teza mea de doctorat a fost acceptată de către un profesor flexibil, care nu m-a supus la mari presiuni printr-o prea strictă analizare a lucrării mele. Alt profesor m-a poreclit “minimalist” când am insistat să aleg cel mai îngust cu putință subiect pentru teza mea orală, dar după examen a admis că mă fiersese mult mai mult decât se prevedea, pentru că îi făcuse plăcere să vorbească cu mine. Un al treilea profesor m-a invitat să-i fiu asistent, dar am refuzat căci ar fi însemnat să plec în străinătate. A fost cam neortodox din partea mea să petrec zece ani la universitate ca student, dar îi sunt adânc recunoscător tatălui meu pentru răbdarea și generozitatea cu care mi-a permis să-mi urmez capriciile și interesele intelectuale și sociale. Odată terminată și susținută teza de doctorat am decis să predau la o universitate de limba engleză. În 1963 Universitatea Sussex din Brighton mi-a oferit o slujbă de un an ca meditator de limba germană. Am acceptat și acel an s-a extins pe tot parcursul vieții până la pensionarea mea din 1998, în care

knowing what I really wanted to do, registered in the English and German departments of Zürich University. I attended the necessary lectures and completed the obligatory seminar papers but spent more time and energy on directing and acting in student plays and writing, editing and publishing student magazines. I also wrote for the professional press and gave private lessons. My doctoral thesis was accepted by one easy-going professor without placing me under undue pressure by too strict supervision. Another professor called me a minimalist when I insisted on choosing the narrowest possible topic for my oral exam, but after the exam he admitted to having grilled me much longer than prescribed because he had enjoyed talking to me. A third professor invited me to work as his assistant, but I refused because I wanted to go abroad. It was somewhat unorthodox of me to spend ten years at university as a student, but I am deeply grateful for the patience and generosity with which my father made it possible for me to follow my social and intellectual whims. Once I had completed my degree I decided to teach in an English-speaking university. In 1963 the University of Sussex in Brighton offered me a job for a year as tutor in German. I accepted and the year stretched all the way to my retirement in 1998 while I climbed the academic ladder from lecturer to reader and from reader to professor. I am often asked why, given my experience of the Holocaust, I became a Germanist of all things. I answer that I try not to generalise, to have no prejudices, am fond of German language and literature, and a job is a job. When I started at Sussex I used to be proud of being a member of such an innovative university. Some of this has worn off over the decades and I now agree with my father who used to say that an ordinary craftsman may often prove morally superior to a prestigious academic. I do not regret spending more than half a century studying and teaching German or English in the UK. What made me pack my bag

Cluj

timp am urcat pe scara academică de la nivelul de lector la cel de asistent și de la asistent la cel de profesor. Sunt adesea întrebat de ce, dată fiind experiența mea de supraviețuitor al Holocaustului, am devenit, dintre toate posibilitățile, un “germanist”. Eu răspund că încerc să nu generalizez, să nu am prejudecăți, că iubesc limba și literatura germană și că munca e muncă. Când am început la Sussex, am fost mândru de faptul că eram un membru al unei atât de inovatoare universități. O parte din această calitate s-a erodat pe parcursul zecilor de ani și acum sunt de acord cu tatăl meu care avea obiceiul să spună că un artizan obișnuit se poate adesea dovedi a fi un om superior din punct de vedere moral, unui academician prestigios. Nu regret petrecerea de mai mult de o jumătate de secol studiind și predând limba germană sau engleză în Marea Britanie. Ceea ce m-a împins să-mi fac bagajele și să mă întorc la Zurich pe 2 aprilie 2017 a fost fenomenul numit “Brexit”, însoțit de diferite alte evenimente și de oameni pe care îi consider dezagreabili și periculoși.

and move back to Zürich on 2 April 2017 was a development called “Brexit” surrounded by various events and people that I regard as distasteful and dangerous. Ladislaus Lob 1930, CLuj, lives in Zurich. He is Professor Emeritus of German Studies at University of Sussex. He translated Nine Suitcases by Bela Szolt from Hungarian into English, and is the author of the books Rezso Kasztner: The Daring Rescue of Hungarian Jews: A Survivor's Account and From Lessing to Hauptmann: Studies in German Drama.

Ladislaus Lob, la 11 ani, la ajungerea sa în Elveția cu trenul Kasztner

Ladislaus Lob, 11 years old, upon arrival to Switzerland on the Kasztner train

Ladislaus Lob 1930, Cluj, locuiește la Zurich. Este profesor emeritus de germanistică la Universitatea din Sussex. A tradus cartea lui Bela Szolt, Nouă Valize, din maghiară în engleză și e autorul cărților Rezso Kasztner: The Daring Rescue of Hungarian Jews: A Survivor's Account și From Lessing to Hauptmann: Studies in German Drama.

Discuție “Între Ticălos și Erou: Transportul Kasztner”, în cadrul expoziției Viitorul Memoriei/Cluj la Casa Tranzit, 2017 (discutanti: Dr. Ladislaus Lob, Dr. Tibori Szabo Zoltan and Szilard Miklos. Moderată de Olga Ștefan)

Panel discussion “Between Villain and Hero: the Kasztner Transport”, during The Future of Memory/Cluj exhibition at Tranzit House, 2017 (panelists: Dr. Ladislaus Lob, Dr. Tibori Szabo Zoltan, and Szilard Miklos. Moderated by Olga Stefan)

Blocul Fischer Fischer Block

În pofida operei sale extrem de vaste în domeniul filmului documentar, István (Stefan) Fischer (1936, Cluj – 2014, Aachen) a fost un regizor mai degrabă omagiat, decât cunoscut. Munca sa de cineast e legată de televiziunea publică – distribuitor şi cadru, controlat şi standardizat, al comenzii sociale. De fapt, opera lui Fischer descrie un arc istoric. Începută la Studioul de filme documentare „Sahia” din București, ea a continuat în redacția proaspăt înființatei Emisiuni Maghiare din cadrul Televiziunii Române. În această perioadă de început, a făcut diverse filmări: cu camera ascunsă într-o închisoare sau casting cu milițieni pentru realizarea unui film de propagandă. A putut bate țara în lung și-n lat producând reportaje şi apoi filme documentare. Printre altele, îi datorăm un portret unic al muncitorilor de la uzina Tehnofrig din Cluj, pe care i-a cunoscut de aproape, din perioada când a fost nevoit să lucreze acolo. În 1973 a emigrat în Germania. A luat cu el trei dintre filmele sale, printre ele un film artistic, pe care a încercat să-l proiecteze de două ori în România, dar care n-a trecut de cenzori. E vorba de Măcar Europa (1972), realizat după nuvela omonimă a lui Géza Páskándi, care a rămas şi singurul său film artistic. Creat în spiritul noului val european, acest film ar putea fi considerat ca un fel de punct de referință pentru interpretarea muncii de documentarist a lui Fischer, pe care o desparte în două: în perioada de dinainte de emigrație și cea de după. Filmul se joacă în Liceul Teoretic Brassai Sámuel din Cluj și prezintă un caz de cruzime a unor elevi împotriva unui coleg de clasă. Acesta este imobilizat și i se desenează pe burtă harta Europei. Strigătul său după ajutor întrerupe pentru câteva secunde orele din școală.

Despite his extensive oeuvre in documentary filmmaking, István (Stefan) Fischer (1936, Cluj2014, Aachen) was was celebrated rather than really known. His work as cinematographer is tied to the regulated environment of production and distribution specific to public television. In fact, Fischer's work follows a history arc: started at the documentary film studio “Alexandru Sahia” in Bucharest, it continued within a newly established Hungarian show aired on Romanian tv. During this early period of his work, he shot in a variety of ways: using a hidden camera in a prison, or holding a casting session with policemen for a propaganda film. He travelled the country widely,producing reportages and then documentary films. Among these, he created a unique portrait of the Tehnofrig plant workers in Cluj, whom he got to know from the period when he was forced to work there. In 1973 he emigrated in Germany. He took with him three of his films, among them an artistic one, which he tried to screen twice in Romania, but it never got past the censors. At Least Europe (1972), made after the eponymous novel by Géza Páskándi, remained his only artistic film. Created in the spirit of the European New Wave, this movie could be considered as a kind of reference point for interpreting Fischer's work as documentarian, which can be split in two periods: before and after emigration. The film plays at the Theoretical High School Samuel Brassai in Cluj and presents a case of cruelty carried out by some students against a classmate. The latter is immobilized and on his stomach is drawn the map of Europe. His cries for help interrupt the school's classes for a few

Cluj

Așa avem ocazia să aruncăm o privire peste programa pedagogică, de la Voltaire și iluminismul francez la capiteluri clasice grecești, matematică, engleză și germană. Profesorul, care întârziase, întrerupe tortura și, profitând de ocazie, își mustră elevii și pentru faptul că, pe hartă, au ortografiat greșit cuvântul Lisabona: „Măcar Europa ați putea s-o știți!”. Cruzimea copiilor stă pentru violența societății majoritare. Plasată în sânul culturii și istoriei europene, scena este și cadru paternal al acestei cruzimi. În cadrul Viitorul Memoriei am prezentat filmul sub formă de instalație, într-o cutie neagră, care prelua forma proiecției: de la o deschidere mai mică spre imaginea mai mare proiectată. Ajuns în RFG la începutul anilor 1970, Fischer a început să lucreze pentru televiziune. În Germania Federală, televiziunea era încă un domeniu rezervat interesului public și rezistase cu succes invaziei televiziunilor comerciale, cărora statul nu le-a acordat licențe de funcționare. Acesta era un ambient în care exista încă o luptă intensă pentru potențialul emancipator al televiziunii și împotriva reducerii publicului la simplu consumator. Fischer a lucrat ca liber-profesionist la început, iar mai târziu a devenit angajat permanent al Studioului din Saarbrücken al Televiziunii Publice (ADR). Datorită educației sale universitare la Leningrad, ceea ce i-a adus cunoașterea limbii și a împrejurimilor, va începe să călătorească destul de repede în Uniunea Sovietică și în statele sale satelit pentru a realiza documentare, ceea ce va continua să facă și după schimbările de regim, în primii ani ai „tranziției”. În cadrul Viitorul Memoriei, prin bunăvoința Tatjanei Fischer, văduva regizorului, 11 filme din această perioadă au ajuns în Arhiva Minerva și în cea a Casei

seconds. It is thus that we have the chance to see the curriculum: from Voltaire and the French Enlightenment to classical Greek capitols, Math, English, and German. The teacher, who had been late, interrupts the torture, and chastises his students also because they had misspelled the word Lisbon on the map drawn on the classmate's stomach. “At least Europe you could have known well!" Placed in the cradle of European culture and civilization, the scene is also a demonstration of the cruelty of which humanity is capable. During The Future of Memory, I presented the film in a black box whose opening reproducedthe form of the projected image, from small to large. Once he arrived in Germany at the beginning of the 1970s, Fischer began to work in television. In Germany, TV was still public and had managed to withstand the invasion of commercial TV stations, who didn’t receive licenses from the government. In this milieu there was still an intense battle for the emancipatory potential of TV, and against the reduction of the public into mere consumer. Fischer worked freelance in the beginning, and later was hired permanently at the Saarbrucken Studio of Public Television. Thanks to his university education in Leningrad, where he learned the language and culture,he very quickly started to travel to the Soviet Union and its satellite states to make documentaries, which he continued to do even after the regime changes. For The Future of Memory, thanks to Tatjana Fischer, the filmmaker's widow, 11 films from this period, heretofore unseen reached Minerva Archive and Tranzit House. I chose and subtitled three of them. Through their subject matter,

← Szilárd Miklós, Blocul Fischer, 2017,instalație, Casa Tranzit

Szilárd Miklós, Fischer Block, 2017, installation, Tranzit House

→ Szilárd Miklós, Blocul Fischer, 2017, afișe pentru trei filme de Ștefan Fischer

Szilárd Miklós, Fischer Block, 2017, posters for three films by Stefan Fischer

foto /photo credit: Miklos Szilard

Tranzit din Cluj. Aceste filme n-au putut fi văzute până acum de publicul din România. Dintre acestea am selectat și am subtitrat în limba engleză trei filme. Prin tematica lor, acestea pun în lumină tocmai ambientul mediatic și sfera publică în schimbare în cadrul cărora Fischer a lucrat și pe care a încercat să le modeleze el însuși, nu doar cu filmele proprii, ci și prin alte mijloace. Odată cu turnura din 1989, a încercat să animeze în mod activ viața publică, venind în țară literalmente cu un convoi format din mai multe camioane transportând aparatură video și mașini de scris, pe care le-a adunat din proprie inițiativă în Germania. Zece dolari secunda (1977, ’60) ne permite să aruncăm o privire în culisele televziunii comerciale americane, denunțând Spectacolul în fața unui public german care nici nu bănuia că nu-l despart decât câțiva ani de instalarea aceleiași realități pe teren autohton. În linia de foc – rolul [revistei] Ogoniok în cadrul „perestroikăi” (1988, ’42) înregistrează transformarea societății sovietice prin prisma acestei inițiative critice la adresa sistemului. Acesta este primul film în care va îndrăzni sa filmeze fără acordul autorităților de la Moscova, deci fără un cenzor care să-l urmărească mereu. Binefăcător sau conspiraționist mondial? (1996,

they show the media and public sphere in a state of change. It is the space in which Fischer worked and which he tried to shape himself, not just through his films. Along with the regime change, he tried to animate public life, literally returning to Romania with a convoy of several trucks transporting video equipment and typewriters which he had personally procured in Germany. Ten Dollars per Second (1977, 60') allows us to take a look behind-the-scenes of commercial American television, denouncing the spectacle with which Germany would be confronted only a few years later. In the Line of Fire (1988, 42`) presents the role of Ogoniok magazine in Perestroika,recording Soviet society's transformation through the prism of the magazine's critical view of the system. This is the film in which he dared to film without the permission of the authorities in Moscow, meaning without a censor that followed them. Benefactor or World Conspirator (1996, 42') presents George Soros, the Hungarian billionaire, in his New York office. The film also shows the programs funded by Soros in Eastern Europe, in the former Soviet republics, Hungary, Lithuania, and Kyrgyzstan.

Cluj

’42) îl prezintă pe George Soros, multimiliardar de origine maghiară, în biroul său new-yorkez. De asemenea, filmul arată și programele fundațiilor finanțate de Soros în Europa de Est, în fostele state sovietice, în Ungaria, Lituania, Rusia și Kârgâstan. Într-un interviu, când Fischer a fost întrebat despre identitatea sa evreiască, el spunea că nu acceptă nicio comunitate cu vreun grup organizat, mai puțin societatea Maledicta, coagulată în jurul unei reviste internaționale de specialitate care se ocupă cu studierea înjurăturilor din diferite limbi, de pe întregul mapamond. Pe fundalul acestor poziții, mutându-se după pensionare o scurtă perioadă în Ungaria, Fischer a descoperit o placă memorială dedicată lui Rezső Kasztner, un personaj controversat, evreu clujean, implicat într-o operațiune de salvare a unui număr de evrei, evacuați cu un tren în urma unui compromis făcut cu autoritățile germane. Fischer a început o polemică intensă pe această temă, în diverse organe de presă din Ungaria şi a rămas un cercetător insistent al așa-numitului „tren Kasztner” până la sfârșitul vieții sale. De-a lungul anilor, prin mijocul muncii sale de documentarist a putut urmări cum s-au ciocnit diferitele versiuni contrare ale istoriei. De exemplu când lucra la un film despre Armenia, studioul a fost asaltat de contestații din partea turcilor,

When Fisher was asked in an interview about his Jewish identity, he said that he doesn't accept any community with an organized group, except for the Maledicta society, gathered around an international specialty magazine focused on the study of insults in different languages, and globally. On the background of these positions, and moving to Hungary for a short time upon retirement, Fisher discovered a commemorative plaque dedicated to Rezso Kasztner, a Jew from Cluj, implicated in a controversial operation to save a group of Jews evacuated by train after a compromise with the Nazis. Fisher started an intense polemic about this topic in the various media in Hungary, and remained a dedicated researcher of the so-called “Kasztner train” until the end of his life. Throughout the years, and through his work as a documentary filmmaker, he was able to observe how different versions of history collided. For example, while working on a movie about Armenia, the studio was immediately harassed by Turkish officials afraid that the documentary would discuss the genocide. On a different occasion, his documentary about Transylvania generated a complaint from the Romanian ambassador in Germany who thought the film represented Daco-Roman continuity theory falsely. In the case of

care se temeau că va prezenta genocidul armean. Cu altă ocazie, documentarul său despre Transilvania a stârnit reacția contestatară a ambasadorului României în Germania, pe motiv că filmul ar fi prezentat greșit teoria continuității daco-romane. În cazul lui Kasztner, el era categoric împotriva comemorării acestuia ca pe un erou. Fischer însuși a supraviețuit Holocaustul din noroc. Tatăl său a fost rănit pe front și a fost internat într-un spital, unde a aflat despre lagărele de concentrare. Când a venit acasă a încercat să avertizeze comunitatea evreiască din Cluj, dar nu a fost ascultat. La îndrumarea elitelor locale aceștia au intrat voluntar în ghetouri, de unde au fost duși în lagărele de exterminare. Împreună cu mama lui, el s-a ascuns în casa unei văduve din oraș. Fischer susținea că adevăratul preț al evacuării unui număr relativ mic de elite nu a fost cel negociat de Kasztner, ci ar fi fost docilitatea marilor mase de deportați. Și-a bazat poziția referindu-se la istorici, la interviuri proprii realizate cu supraviețuitori și la vizite de cercetare în Israel. Deocamdată nu este evident ce a urmărit cu această cercetare: a vrut oare să facă un film, sau să-l înțeleagă pur și simplu? Oricum, e limpede că aceasta i-a marcat sfârşitul vieții. A avut o viață bogată și o lungă activitate în sfera publică cât se poate de largă, motivat însă de o experiență minoritară multiplă. A evitat publicul restrâns, specific avangardelor, cu excepția filmului Măcar Europa, care nu a putut ajunge la public la vremea sa, lucru decis poate în mod inconștient de autorul însuși. În calitate de cineast Fischer a fost un portretist remarcabil. Oricare ar fi fost situația istorică sau politică din care își decupa subiecții, aceștia erau prezentați ca purtători excepționali ai istoriei şi făcuți să vorbească cu o naivitate binecuvântată de realism.

Kasztner, Fischer was categorically against commemorating him as a hero. Fischer, himself, survived the Holocaust through sheer luck. His father was wounded on the front and was hospitalized. It was there that he found out about the concentration camps. When he returned home he tried to warn the Jewish community of Cluj, but he was rebuked. The Jews of Cluj entered the ghettos voluntarily at the prodding of the Jewish leadership. From there they were taken directly to extermination camps. Fischer hid, along with his mother, in the home of a widow in the city. He maintained that the real price of the evacuation of a relatively small number of Jewish elite was not the one negotiated by Kasztner, but rather the docility of the deported masses. He based his conclusions on historians' research, interviews that he himself conducted with survivors, and research trips to Israel. For the moment it's not clear what he intended to do with this material: maybe to make a movie, or merely to understand Kasztner? In any case, it is certain that this project deeply marked the end of his life. Fischer had a rich life and a long presence in the public sphere, motivated by the experience of embodying multiple minorities. He avoided elite audiences typical of the avantgarde, with At Least Europe being the exception. It had not reached the general public at that time, a situation determined probably subconsciously by Fischer himself. As a cinematographer, Fisher was a remarkable portraitist. Whatever the political or historical context of his protagonists, they were represented as excellent bearers of history and with a naivete full of realism. Szilárd Miklós 1981, Miercurea Ciuc, lives in Cluj. He is a visual artist, and associate lecturer at

Szilárd Miklós

the University of Art, Târgu Mureș.

1981, Miercurea Ciuc, locuiește în Cluj. Este artist vizual si cadru didactic asociat la Universitatea de Artă din Târgu Mureș.

Project produced for The Future of Memory/Cluj, 2017 More info: www.conset.ro/fischer-block/

Proiect produs pentru Viitorul Memoriei/Cluj, 2017 Detalii: www.conset.ro/fischer-block/

Cluj

Munca obligatorie pe Valea Târnavelor Forced Labour on the Târnava Valley

Peste 200 de foi matricole din Al Doilea Război Mondial ale evreilor din zona Târnavelor și din împrejurimi au fost descoperite recent în balconul sinagogii din Mediaș, alături de alte documente valoroase de arhivă. Aproape un sfert dintre aceste foi matricole menționează detalii despre munca obligatorie prestată de persoanele respective. Aceste registre au fost întocmite de Centrala Evreilor din România, cel mai probabil la inițiativa guvernului. Ele oferă informații detaliate despre genealogia persoanelor înregistrate, menționând data și locul nașterii până la a doua generație. Deși, la momentul colectării informațiilor, intenția nu era una bună, astăzi aceste registre reprezintă o resursă rară pentru genealogiști și istorici. Persoanele prezente în aceste registre erau atât locuitori ai zonelor urbane, cât și rurale, din regiunea Târnava-Mică. În perioada războiului, locuitorii evrei din sate și micile orașe au fost evacuați forțat spre centrele urbane, precum Târnăveni, punând astfel capăt istoriei rurale a evreilor din Transilvania, de vreme ce foarte puțini au mai revenit după război. Răzvan Anton 1980, Cluj locuiește la Cluj. Predă la Universitatea de Artă și Design din Cluj și este unul din artiștii comunității Fabricii de Pensule.

Over 200 registration forms from the World War II period for Jewish individuals from Târnăveni and the surrounding region were recently discovered in the balcony of the Medias synagogue, along with other valuable archival material. About a quarter of the registration forms record details on forced labor requirements for the respective individuals. The registration forms were created by the Jewish Council of Romania (Centrala Evreilor din România) presumably at the behest of the government. They provide great detail on the individual’s family background, recording birth dates and places up to the grandparents. Thus, though when collected, the information was unlikely to have been intended for good use, today the detailed forms represent a rare treasure for genealogists and historians of the region. The individuals represented here were from both towns and villages of the Târnava-Mica valley. During World War II, Jews living in villages and small towns in this region were forcibly evacuated to urban centers, like Târnăveni, effectively ending the history of village Jewish life in Transylvania, since few returned to their homes after the war. Răzvan Anton 1980, Cluj, lives in Cluj. He teaches at the University of Art and Design, Cluj, and is one of the artists in the community at the Paint Brush Factory.

Viitorul Memoriei la Casa Tranzit, 27 mai – 2 iunie 2017 The Future of Memory at Tranzit House, May 27 – June 2, 2017

Artiști Istvan Fischer, Răzvan Anton, Andrea si Matei Bellu, Cine îi recunoaste?, Belu Simion-Făinaru Video Fragmente dintr-o Viață și Iluziile Mele Arhivă cu cărți, texte și fotografii despre deportările evreilor Clujeni la Auschwitz și focus asupra Trenului lui Kasztner

Artists Istvan Fischer, Razvan Anton, Andrea and Matei Bellu, Missing Since 1944, Belu Simion-Făinaru Video Fragments of a Life and My Illusions Archive of books, texts, and photos about the deportation of Cluj’s Jews to Auschwitz and a focus on the Kasztner Train

Belu Simion-Făinaru, Neant, 2013, video, vedere din expo, foto: Casa Tranzit

Belu Simion-Făinaru,

Nothingness, 2013, video, installation view, photo credit: Casa Tranzit

←

Vedere a arhivei

expoziției Viitorul

Memoriei, 2017

Cluj

Installation view

of the archive

of The Future of

“

Memory, 2017

sus stânga Lucrare creată de artistul vizual Răzvan Anton,

above left Work created by visual artist Răzvan Anton with the support

cu suportul cercetătoarei Julie Dawson (Leo Baeck Institute)

of researcher Julie Dawson (Leo Baeck Institute) in the context of the

în cadrul TRACES - Transmiterea Patrimoniului Cultural

EU Horizon 2020 project TRACES: Transmitting Contentious Cultural

Controversat prin Artă: de la Intervenție la Co-producție.

Heritages with the Arts: From Intervention to Co-Production.

sus dreapta Andrea și Matei Bellu, La fiecare mic suflu de

above right Andrea and Matei Bellu, In front of my window the cypress

vânt, chiparosul se leagănă în fața geamului meu. 2017,

gently moves with every little breath of air. 2017

Instalație, resturi de stofă de la producția de ii, 632x310cm. Din

Installation, offcuts from the production of traditional

“Colecția de încercări de a descrie realitatea”, #11 foto: Casa Tranzit

garment in Romania, 632x310cm, Part of the ”Collection of

Proiect realizat pentru Viitorul Memoriei/Cluj, 2017

Trials to Describe Reality”, #11 photo credit: Casa Tranzit

Iași

București –Iași. Zile negre! Bucharest – Iași. Dark Days!

Trebuie să recunosc faptul ca mi-a trebuit mult timp ca să mă hotărăsc să înfrunt trecutul copilăriei și tinereții mele în România. M-am întors după mulți ani de lipsa la Iași, unde m-am născut și la București, orașul în care mi-am petrecut fosta tinerețe. Nu mai aveam nici familie, nici prieteni. Speram să-mi reîmprospăteze memoria cu amintiri vizuale, dar nimic, nici casa în care m-am născut la Iași pe strada I.C. Brătianu, nici atelierul mamei, nici magazinul tatălui, nici imobilele unde a locuit familia mea pe strada Gării, nimic. Totul ras, dispărut. La București, orașul studenției mele, orașul unde am început să expun, orașul primilor pași în viața artistică, n-am regăsit niciuna dintre locuințele sau atelierele în care am petrecut aproape 25 de ani. Mi-au rămas numai imagini fugitive, înfrumusețate, probabil, de trecerea timpului. Toate aceste rânduri le aștern astăzi, 21 Ianuarie 2018, șaptezeci și șapte de ani de la memorabilul masacru: pogromul legionar din 21 Ianuarie 1941 la București. Trei zile și trei nopți în timpul cărora 151 copii, femei și bărbați au fost torturați și asasinați de mâinile legionarilor, hoarde barbare ale regimului fascist, pentru că erau evrei! Închid ochii și filmul defilărilor legionare pe străzile orașului se desfășoară ca într-o ceață verde. Salutul fascist și imnul “Garda și căpitanul” îmi sună încă în urechi. Legionarii au mâna liberă, nimeni nu-i împiedică, nici poliția, nici armata. Bucureștiul e al lor. Sinagogile sunt în flăcări, casele devastate, evreii victime nevinovate ale regimului, agățați în abatoare, uciși în plin oraș. Aveam 11 ani. Toate aceste trei zile de groază am rămas închiși în pivnița casei din strada Sfinții Apostoli 63 cu părinții și câțiva vecini, fără a ne

I have to admit that I needed a long time to decide to confront my youth in Romania. I returned to Iasi, where I was born and the city where I spent my childhood, after many years of absence. I no longer had any family or friends. I hoped to refresh my memory through seeing, but neither the house where I was born on I.C. Bratianu Str., nor my mother's workshop, nor my dad's store, nor the buildings where my family lived on the Train Station Street, remained. Everything erased, gone. In Bucharest, the town of my students days, where I began to exhibit, and take my first artistic steps, I also didn't find any of the dwellings or workshops in which I spent almost 25 years. I remained with only furtive images, probably embellished by the passage of time. I write these lines today, January 21, 2018, seventy-seven years after the unforgettable massacre: the Iron Guard pogrom of January 21, 1941. Three days and three nights in which 151 men, women and children were tortured and murdered by the barbarian hordes of the Iron Guard, because they were Jewish! I close my eyes and the film of the Iron Guard parades on the streets of the city unfolds as in a green mist, the fascist salute and the hymn “The Guard and Captain" still rings in my ears. The Iron Guard has a free hand, nobody stops them, not the police nor the army. Bucharest is theirs. Synagogues are in flames, homes ransacked, innocent Jews, victims of the regime, hung on the hooks of the slaughterhouse, killed in full sight! I was 11 years old. During these three days of horror we remained locked in the cellar of the house on Sfintii Apostoli Street, no. 63 with my

putea mișca, fără a putea vorbi de spaima că vom putea fi descoperiți de banda de legionari care răscoleau toată strada în căutare de noi victime. Întuneric complet, numai ochii înfricoșați care se mișcă tot timpul indică prezența celor din jur. Nicio vorbă, nicio mișcare, se simte numai suflarea ritmată a bătăilor inimii. Ridic umerii, plec capul și îmi astup urechile ca să nu aud urletele legionarilor și plânsetele copiilor și femeilor aruncați în camioanele care așteaptă în stradă, în drum spre abator sau spre pădurea Jilava, locul de predilecție pentru o execuție sumară. Prietenul și colegul meu de clasă, Itzhac (Tzicu) Gutman a pierdut doi frați și tatăl său a rămas grav rănit câteva zile în zăpadă. La sfârșitul acestor trei zile calmul revine, putem deschide porțile pivniței și ni se spune că putem ieși la lumină, legionarii au dispărut, e sfârșitul terorii. Mare greșeală! Era numai începutul! La numai câteva luni, în Iunie 1941, la Iași orașul unde m-am născut, populația evreiască este victima unui pogrom, de data aceasta autorii fiind poliția, armata și mai ales civilii mânați de ura antisemită a regimului. Și cifra victimelor este impresionantă: peste 13 000, recunoscute de autorități. Toate metodele sunt bune: bătuți cu bare de fier, împușcați în plină stradă, înfometați și însetați în trenuri circulând neîncetat kilometri și kilometri pe o caniculă insuportabilă spre Podul Iloaiei sau Călărași. Nu eram la Iași în timpul pogromului și nu am cunoscut soarta familiei mele din Iași decât după luni de zile. Toți bărbații torturați, doi unchi și doi veri, având 18 ani fiecare, dispăruți în trenurile morții. Abia în anul 1948 la București, cu ocazia procesului intentat autorilor pogromului, am avut imaginea completă a dezastrului. Una dintre verișoarele mele, al cărei tată și frate au murit în trenurile amintite a fost convocată la București ca martoră la acest proces. Cum locuința noastră era la câteva sute de metri de Palatul de Justiție, ea a stat la noi pentru tot timpul procesului. Interesat de acest eveniment, și cum eram stagiar la jurnalul Tinerețea, cu cartea mea de presă am însoțit-o de câteva ori

parents and some neighbours, without being able to move, without being able to speak for fear that we might be discovered by the Iron Guard who were searching the entire street in search of new victims. Complete darkness, the only indication of the presence of those around us was their terrified eyes moving all the time. No talking, no movement, we only feel the rhythmic beating of the heart. I pick up my shoulders, lower my head, and stuff my ears with my fingers so I cannot hear the howling of the Iron Guard outside, or the cries of the children and women thrown in the vans waiting in the street to take them to the slaughterhouse or the Jilava Forest, the spot for their quick execution. My friend and colleague, Itzhac (Sam) Gutman lost two brothers and his father remained badly injured in the snow for some days. At the end of these three days, calm returns, we can open the gates of the cellar and we are told that we can come out into the light, the Iron Guard has disappeared, it is the end of the terror. What a huge mistake! It was only the beginning! Only a few months later, in June 1941, in Iasi, the city where I was born, the Jewish population is the victim of a pogrom, whose perpetrators this time are the police, the army and especially the civilians spurred by the anti-Semitic hatred that gripped the regime. And the total number of victims is impressive: over 13 000, recognised by the authorities. All methods are acceptable: beaten with iron bars, shot in the middle of the street, left to die of thirst and hunger on the trains running nonstop for days in horrible heat to Podul Iloaiei or Călărași. I wasn't in Iasi during the pogrom and did not know the fate of my family until several months later. All men tortured, two uncles, and two cousins, each 18 years old, missing in the death trains. It was only in 1948 in Bucharest on the occasion of the trial opened against the “perpetrators" of the Iasi pogrom that I knew the full scale of the disaster. One of my cousins, whose father and brother died in the said trains, had been summoned to Bucharest as witness to the trial. As our apartment was

Iași

la tribunal. Intrigat de faptul că acuzații, în majoritatea lor, aveau ori privirea îndreptată spre sol, ori își ascundeau fețele cu ambele mâini, ori își plecau capul pe balustrada boxei unde se aflau, am început să fac câteva desene pe paginile albe ale unei cărți. Toți acuzații au refuzat să recunoască faptele,: “nu eram eu”, “am avut ordin”,”nu știu nimic”. Peste 13 000 de morți și niciun vinovat! În anul 1952 am avut din nou ocazia să fiu la Iași. Nemaigăsind nicio urmă din locurile frecventate în copilărie, am făcut câteva desene pentru necesitatea de a nu uita. Printre altele, Turnul Golia, casa bunicilor pe strada Mărzescu, Podul Roșu. De asemenea, cum anii trecuseră și limbile s-au dezlegat, cei din familie care au mai rămas după ppogrom, mi-au amintit ororile prin care au trecut în acele câteva zile din Iunie 1941. Pe loc, la Iași și iarăși ca să nu uit, am făcut câteva desene, continuând astfel această serie încă un timp. Toate aceste desene am reușit să le scot din România când am părăsit țara în 1959 și de atunci le-am uitat într-un sertar, ca și cum aș fi vrut să uit un vis urât. Până la comemorarea de 75 de ani de la pogrom, când convins de prieteni, familie și curatorul expoziției Fragmente dintr-o Viață, Olga Ștefan, am acceptat să le expun sub titlul înscris în josul câtorva: Iași. Unul dintre aceste desene cu titlul amintit figura în expoziția mea dintr-o galerie ieșeană înainte cu câțiva ani. Oprindu-se în fața acestui desen, o persoană m-a întrebat “Desenul se referă la zilele Ceaușescu, nu!?“. “Nu! “, am răspuns, “La zilele când au pierit la Iasi 13 000 de nevinovați! “. Cu o privire neîncrezătoare persoana amintită mi-a întors spatele, dispărând fără nicio vorbă. Samy Briss 1930, Iași, locuiește la Paris. E pictor și sculptor. A studiat la Universitatea Națională de Artă București la clasa Prof. Camil Ressu.

a few hundred meters from the Palace of Justice, she stayed with us during that time. I was interested in this event, and as an intern at the Tineretea newspaper, I was able to accompany her to court a few times with my press pass. Intrigued by the fact that most of the accused either looked down at the ground, hid their faces with both hands, or rested their head on the box where they sat, I started to make some drawings on the white pages of a book. All the accused refused to recognize the facts: “It wasn't me“, “I got orders", “I don't know anything". Over 13 000 casualties and no one guilty! In 1952 I had the chance to be in Iasi again. Not finding any of the locations from my childhood, I did some drawings so as to not forget. Among them being Turnul Golia, the home of my grandparents on Marzescu Street, Rosu Bridge. Also, as the years had passed and tongues became untied, those in the family who were left after the pogrom, recounted the horrors they had gone through in those several days of June 1941. While I was there and again lest I forget, I did some additional drawings, so this series continued in time. I managed to take all of these drawings out of Romania when I left in 1959, and since then I forgot them in a drawer, as if I wanted to forget a bad dream. The commemoration of 75 years after the pogrom, when persuaded by friends, family and Olga Stefan, the curator of Fragments of a Life, I accepted to display them under the title Iasi. One of these drawings with the title mentioned above was displayed in a Iasi gallery a a few years ago. Stopping in front of this drawing, a person asked me: “The drawing refers to the days of Ceaușescu, right!?" “No!", I answered. “To the days when 13 000 innocent people were massacred!" With an incredulous look, the person turned his back and disappeared without a word. Samy Briss 1930, Iași, lives in Paris. He is a painter and sculptor. He studied at the Institute of Visual Arts Bucharest in Professor Camil Ressu's class.

Iași

Din seria “Iași, Zile Negre”, 1948-1956, desene, colaje și acuarelă pe hârtie, copyright Samy Briss, foto: Samy Briss

From the series “Iasi, Dark Days”, 1948-1956, drawings, collage, and watercolor on paper, copyright Samy Briss, photo credit: Samy Briss

Extrase din video-ul “Fragmente dintr-o viață” Excerpts from the video “Fragments of a Life”

Pogromul și precizia istorică S o r a n a Aveam doar o curte și atât. Și pogromul acolo a avut loc. În acea casă din Ghica Vodă. Au venit nemții, alți nemți decât cel de la fabrică. Ăștia au venit pe motociclete, au invadat ca niște barbari, pe acele motociclete și cu acele căști pe cap, și astfel de lucruri de groază, a fost de groază! De groază! E u Tu zici că barbarii erau nemți, dar, în realitate, cei ce au început arestările și împușcările erau români. S o r a n a Stai puțin. Era o combinație. Și nemți și români. Își predau ștafeta unii altora. Dimineața veniseră nemții, după-amiaza au venit românii. În final, erau români cei ce l-au luat și dus pe tata la prefectură. Un vecin a fost cu tatăl meu în trenul morții. Un vecin care ne-a adus înapoi un inel de la tatăl meu, verigheta lui. Și care ne-a spus cum a murit. Așa cum oamenii mureau în aceste trenuri ale morții, de sete și prin sufocare. Nu știu dacă tu iți poți imagina cum arăta orașul ăsta. Și acele străzi unde aveau loc ucideri din om în om. Ne-au scos afară și pe mama mea și pe mine și ne-au pus la zid ca să ne împuște. Toți eram afară pe stradă, în curte, la poartă, nimeni nu avea voie să rămână înăuntru. Nu știu cum s-au petrecut exact lucrurile să-ți spun drept, eu așteptam să tragă în mine, stăteam acolo așa, cu resemnare, ce altceva puteam face? E u Tatăl tău primise și o medalie în timpul războiului, nu? S o r a n a Da, și fusese locotenentul generalului Ionescu, așa că m-am dus la el să-i spun că dispăruse și nu se mai întorsese acasă. Mi-a explicat să mă duc liniștită acasă să-l aștept că va veni și apoi, foarte logic, că ce putea el să facă cu toți nemții ăștia care ocupau orașul. A n d r e i Orașul nu era sub ocupație germană. Era o

The Pogrom and Historical Accuracy S o r a n a We just had a courtyard and that’s it. And that’s where the pogrom took place. In that house in Ghica Voda. The Germans came. Other Germans than the one at the factory. These ones came on motorcycles. They invaded like barbarians, on their motorcycles with helmets and stuff like this. It was horror! Horror! M e But you said that the barbarians were the Germans, but it was actually the Romanians that started the arrests. S o r a n a Wait a second. Listen, it was a combination. Both the Germans and the Romanians. They would hand over the relay stick from one to the other. In the morning the Germans came, and in the afternoon came the Romanians. It was the Romanians who finally took my father to the police headquarters. Our neighbour was in the train of death with my father. A neighbour who brought me back the ring, from my father. The wedding ring. And he told us how he died. Just like that, as people died generally in the trains of death, from thirst and suffocation from too many bodies packed in. I don’t know if you can figure out what this city looked like and those streets, on which there were killings from person to person. They took my mother and I out too and put us against the wall to shoot us. Everyone was in the street, in the courtyard, at the gate. No one was inside. I don’t know how it happened to tell you the truth. I was waiting for them to shoot me, there, with resignation, what else could I do? M e Dad had received a medal in the war. S o r a n a Yes, and he was his (Ionescu's) lieutenant, and I went to tell him that he disappeared and that

Iași

țară liberă sub dictatura unui aliat al lui Hitler, dictatorul fiind Antonescu, care dăduse ordinul să se facă pogrom, ca să se rezolve o parte a “problemei evreiești” din Iași. S o r a n a Nu știu dacă aș putea spune așa, din cauză că ordinul să fie anihilată populația evreiască a fost ideea lui Hitler. E ideea tipică a hitlerismului. Andre i Da, știm asta, dar adevărul istoric este că Antonescu a dat această comandă, la indicația lui Hitler, dar, la urma urmei, pogromul a fost executat de armata română. Ei au fost cei ce i-au bătut, împușcat, băgat pe oameni în trenuri, care au supravegheat trenurile, care au interzis sa se dea apă, etc. S o r a n a Da, ei s-au ocupat de trenuri și de tot! Acest frumos popor român. Ei au făcut-o! Stăteam la gard și mă uitam. Ascultă-mă, mi-am spus atunci, în acel moment și de multe ori după aceea, în special după aceea, că nu voi uita niciodată! Asta îmi tot spuneam mie însămi. Oare ce credeam, că asta mă va ajuta să suport, să fac față situației? Dar mi-am strigat în cap așa de mult, ca nu voi uita niciodată și uite, acum am mai uitat. Identitatea E u Tu ce crezi despre această chestiune a identității evreiești? Tu te simți evreică? Iți mai amintești ce însemna pentru tine să fii evreică? S o r a n a Nu, eu niciodată nu mi-am pus o astfel de întrebare. Nu înseamnă nimic. Eu întotdeauna am avut acest sentiment că românii și evreii se aseamănă foarte mult. Din cauza asta, că și unii și alții simt nevoia de a-și găsi o identitate, pe care și tu o ai. E u Tu simțeai că ești româncă? S o r a n a O, da, eu da! Eu, cum se zice, mă integrasem,

he hasn’t come back. He explained to me very logically that what can he do, with these Germans occupying the city. A n d r e i : The city was not under German occupation. It was a free country under the dictatorship of an ally of Hitler, the dictator being Antonescu who gave the order to carry out the pogrom, to resolve a portion of the “Jewish Problem” from Iasi. S o r a n a Well, I wouldn’t quite say that because the order to annihilate the Jewish population was Hitler’s idea. It’s a typical hitlerian idea. A n d r e i Y es, we know, but the historical truth is that Antonescu gave the command, at Hitler’s indication, but in the end the pogrom was made by the Romanian army. They placed the people on the trains, they supervised the trains. S o r a n a Yes, they handled the trains and everything. This beautiful Romanian people. They did it. I was at the fence and looking. Listen, I told myself at that moment and many times afterward, especially afterward, that I will never forget! This is what I was telling myself! What did I think, that this will encourage me to stand the situation? But I screamed this to myself so much! I will never forget! Well, look now I’ve forgotten so much.

Identity M e What do you think about this question of Jewish identity? Do you feel Jewish? Do you remember what it meant for you to be Jewish? S o r a n a No, I never asked myself this question. It doesn’t mean anything. I’ve always had this feeling that Jews and Romanians have much in common. This, the need to find an identity, which you also have.

Stop cadru din video-ul „Fragmente dintr-o Viață“

Still from the video “Fragments of a Life”

mă asimilasem. Eu eram convinsă 100% că România e țara mea, patria, națiunea mea. Eram o mare luptătoare pentru patria română. Astea erau rădăcinile mele, unde stăteam la poalele copacilor românești și în pădurea românească. Despre familie, statut social și politică E u Dar de ce oare nu aveai relații de vizită cu unchii din familie? Sorana Pentru că exista o mare discrepanță în statut social. De sus în jos și de jos în sus. Exista chiar un mare hău între noi și ei. Ei trăiau încă în ghetou. Ceilalți trăiau în centrul orașului, unde erau magazine opulente și școli selecte, licee. Când au venit comuniștii m-am simțit foarte rușinată. Pentru că mă ocupam de chestii capitaliste, trebuia să păzesc niște războaie de țesut. Proprietarii m-au făcut să stau să le păzesc. Dar nu mai țin minte nimic, nici măcar pe mine în acel loc. Și uite, toți acești oameni, membri ai familiei care au emigrat după război, au avut o opinie foarte proastă despre cei care rămăsesem sub regimul comunist. Și-au închipuit că am rămas dinadins. Din motive ideologice. E u Dar nu mai erau și alți socialiști în această mare familie? S o r a n a Nu, e absurd să fii socialist. Trebuie să fii nebună! Nu știi cum ne văd conservatorii?

Iași

Did you feel you were Romanian? Oh yes, me yes! I had been, what is it called? Integrated. Assimilated. Oh, I was convinced 100% that Romania is my homeland, my nation. I was a great fighter for the Romanian homeland! This is my root, where I sit at the foot of the Romanian trees, in the Romanian forest. Me

Sorana

On Family, Social Status, and Politics M e But why in the world weren’t you on visiting terms with the brothers of the family? Sorana: Because there was a discrepancy in social status. From top to bottom and bottom to top. It was a chasm between us and them. They still lived in the ghetto. These ones lived in the center with opulent stores and all that, secondary schools. When the communists came I was terribly ashamed. Because I was involved in capitalistic activities. I was watching over some textile machines. The owners made me guard over them. I don’t remember absolutely anything, not even being there. Listen, all these people (family members that emigrated right after the war) had a very unkind view toward us who remained under the Communist regime. They thought that we did it on purpose. Out of ideological reasons.

Despre migrație ieri și azi S o r a n a Da, aceasta-i lumea de azi. Ar trebui să fim recunoscători că noi am emigrat cu mult înainte de era migrațiilor. Deși abia m-am gândit la asta când am citit în ziar, cu ochii mei, cuvântul “exodus”, într-un articol despre emigranți. Mi-am zis în sinea mea, ce caută aici acest cuvânt biblic. Exod! Uite ce-am devenit. Și toți se chinuie să găsească o metodă să salveze acești indivizi care formează exodul din zilele noastre. Dar ce s-a întâmplat cu cei din exodul original? Întâi în timpurile biblice, când au fugit din Egipt. Dar ce făceau ei în Egipt? Căutau de mâncare pentru că nu mai aveau nimic de mâncat. Fusese o mare secetă și până și Nilul secase. Și nu mai aveau nici unde să facă pâine, mâncare. Așa au ajuns ei să fie la mila faraonului care, uneori era de treabă, alteori “tăierea capetelor!”. Așa au fost ei întotdeauna la mila cuiva. Și așa le-a venit în cap să plece într-un exod. Și apoi, ce s-a întâmplat de-au trebuit să plece iar într-un al doilea exod. Ca mine, care am vrut să fug de invaziile barbare ale hitleriștilor. Barbarii au năvălit peste mine în 1939. Fragmente dintr-o Viață, video realizat de Olga Ștefan cu bunica sa, Sorana Ursu. Imagine Miklos Klaus Rosza și montaj Gabi Basalici, în cadrul expoziției eponime de la Tranzit.ro/Iași, 2016, coordonată de Asociatia 1+1.

But there were no other socialists in this huge family? S o r a n a No. It’s absurd to be socialist. You must be crazy! Don’t you know how the conservatives see us? Me

On Migration Yesterday and Today S o r a n a Yes, this is today’s world. We should be grateful that we emigrated long before the era of migrations. Although I just thought about it when I read in the newspaper with my own eyes the word “exodus”, in an article about migrants. I said to myself, what is this biblical word doing here. Exodus! This is what we’ve become. And everyone’s struggling to figure out how to save these individuals in today’s exodus. But how did it happen with those originally from Exodus? First during biblical times, when they ran from Egypt. But what were they doing in Egypt? They were seeking food because they didn’t have anything to eat. There was a drought and the Nile was dry. And they had nowhere to make bread, food. This is how they came to be at the mercy of the pharaoh, who sometimes was Ok sometimes was like “off with their heads”! So they were always at someone’s mercy while there. So then they thought to leave in an exodus. Ok, so what happened in the second exodus, when we wanted to run away. Me! I wanted to run away from the barbarian invasions of the hitlerists. The barbarians attacked me in 1939. Fragments of a Life, video produced by Olga Ștefan with her grandmother Sorana Ursu. Image Miklos Klaus Rosza and editing Gabi Basalici, in the frame of the eponymous exhibition held at Tranzit.ro/Iasi, 2016, coordinated by 1+1 Association.

Extrase din documentarul “Copilul sălbatic din Iași: Viața și arta lui Daniel Spoerri” Excerpt from the documentary “Wild Child of Iasi: The Life and Art of Daniel Spoerri”

Daniel

A fost avertizat că va fi ceva, dar el, tatăl meu, a preferat să rămână. Bineînțeles că era deja război, au fost bombardamente, am fost în subsol, dar erau niște bombe mici, a fost aproape ridicol. A făcut o groapă în casă, dar nu a fost ca astăzi când o bombă demolează cartiere întregi. Așadar, am putea fi în subsol și am putea fi oarecum în siguranță în subsol și acolo a avut loc acest pogrom. Acest pogrom care a ucis în total mă gândesc la aproximativ 13 000 de evrei din Iași. 13 000 în locuri diferite, în zile diferite, dar pentru noi, în cele din urmă, a fost o șansă ca mama să devină din nou elvețiană, deoarece cea mai mare dificultate a fost găsirea unui certificat de deces, pentru că, desigur, nu au dat certificate de deces, nici pentru cei uciși la Auschwitz, nici la pogrom. Au dispărut, asta-i tot. Trebuia să găsim un doctor și să-i plătim o sumă suficientă pentru a face un certificat de moarte fals, în realitate era un fals, deși de fapt moartea era reală, dar era falsă, deoarece nu era acceptată birocratic. Curios, a pus ca loc de deces Podul Iloaei, care este un sat la 20 km de Iași, unde trenurile morții s-au oprit și cadavrele au fost îngropate acolo. Curios că au spus adevărul în timp ce mințeau. Acest certificat mi-a ajutat mama să plece. În 10 ani această femeie săracă a făcut 6 copii; eu aveam 11 ani, cel mai tânăr avea 2, încă mai trăiește, toți ceilalți sunt morți, deci cel mai bătrân și cel mai tânăr sunt încă în viața, el este preot protestant în Elveția. Un elvețian nu-și pierde niciodată naționalitatea. Așa că în mijlocul războiului ne-am împachetat bagajele, femeia săracă, căreia nu i s-a dat viza în Austria, unde ne aflăm acum, și în Germania, așa că a trebuit să treacă prin Ungaria, Iugoslavia, Trieste și apoi a intrat în Elveția. Această călătorie a durat

My father was warned that there will be something, but he preferred to stay. Of course it was already war, there were bombardments, we were in the basement, but they were little bombs, it was almost ridiculous. It made a hole in the house, but it wasn’t like today where it demolishes entire neighbourhoods. So we could be in the basement and we could be somewhat safe in the basement, and it was there that this pogrom took place. This pogrom that killed in total I think about 13 000 jews in Iasi but not 13 000, in different places in different days, but for us in the end, it was a chance for my mother to become swiss again. The greatest difficulty was finding a death certificate, because of course they didn’t give out death certificates, neither for the people killed in Auschwitz neither in the pogrom. They were just disappeared, that’s all. We needed to pay a doctor quite a sum so he would make a false death certificate, in reality it was a false but actually it was real, but it was false because it wasn’t accepted bureaucratically. Curiously he put as place of death Podul Iloaei, which is a village 20 km from Iasi, where the death trains stopped, and people were buried there. Curiously they told the truth while lying. This certificate helped my mother leave. In 10 years this poor woman had 6 kids. I was 11 years old, the youngest was 2, he is still alive, all the others are dead, so the oldest and the youngest are still alive, he is a Protestant priest in Switzerland. A swiss never loses his nationality. So in the middle of the war we packed our bags and the poor woman she didn’t get her visa in Austria, where we find ourselves now, and in Germany, so she had to go through Hungary, Yugoslavia, Trieste, and then entered Switzerland,

Iași

Daniel

aproape o săptămână. Dar asta era deja în 1942, trebuie să spun toate acestea pentru a arăta un pic spațiul în care a avut loc acest pogrom și de ce nu am vrut niciodată să mă întorc în România. Pentru că mama mea a trebuit să semneze o declarație în care a renunțat la propria ei cetățenie română și a copiilor ei, iar eu am luat asta la “valoarea nominală” și nu am mai vrut niciodată să mă întorc. Nu sunt român, ei au refuzat să fiu român, așa că nu mai vreau nici eu să fiu. În cele din urmă, m-am apropiat de România de când am trăit aici, la Viena, prin fluviul Dunărea, la capătul căreia m-am născut, Galați fiind cel mai important port de pe Dunăre și ceva mi-a rămas din el. Îmi amintesc că în ‘62 am fost invitat aici pentru o conferință la Kloster Neuburg, care este, de asemenea, lângă fluviu și m-am plimbat apoi cu niște artiști și, deodată, am simțit miros de Dunăre și pe loc mi-am amintit acest miros pe care l-am avut în tinerețe, în memorie, și asta a fost o experiență cu adevărat asemănătoare cu cea a lui Proust cu a lui madlenă, dar aici a fost Dunărea. “Fără rădăcini nu putem trăi etc." Desigur, există oameni care nu pot trăi fără, dar eu spun contrariul. În germană, spunem heimatlosingkeit, lipsa de adăpost, lipsa de patrie în care eu simt că trăiesc, este capitalul meu. Pentru că în acest fel am crescut alte rădăcini, în aer sau în apă, am schimbat asta într-un lucru pozitiv, ceea ce pentru alții ar fi fost o problemă. Acest lucru care te eliberează. Nu știu ce aș fi devenit altfel. Cu siguranță că n-aș fi devenit artist.

this journey lasted almost a week. But this was already in 1942, I have to tell all this to show a bit the space in which this pogrom took place, and why I never wanted to go back to Romania. Because my mother had to sign a paper where she renounced her own and her children’s Romanian nationality, and I took that at face value and I never wanted to go back. I am not Romanian, they refused for me to be Romanian, so I don’t even want to be anymore. Finally I got closer to Romania since I’ve been here, in Vienna, by way of the river, the Danube, where I am born in the end, Galati is the most important port on the Danube, and something stayed for me. I remember that in ‘62, I was invited here for a conference at Kloster Neuburg, it’s also next to the river, and I took a walk then with some artists, and all of a sudden I smelled the Danube and I remembered this odor that I had in my youth, the memory, so it was an experience really like in Proust with his ‘madlena’, but it was the Danube. “Without roots we cannot live etc.” Certainly there are people who cannot live without, but I say the opposite. In German we say heimatlosingkeit, homelessness, the lack of land where I feel myself, is my capital. Because in this way I grew other roots, in the air or water, I changed this in something positive what for others would have been a problem. This liberated you. I don’t know what I would have become. Certainly I would not have become an artist. The Wild Child of Iasi: the Life and Art of Daniel Spoerri,

Copilul Sălbatic din Iași: Viața și arta lui Daniel Spoerri, video realizat de Olga Ștefan (imagine și montaj: Adi Bulboacă), 2016, în cadrul expoziției Fragmente dintr-o Viață

video produced by Olga Stefan (image and editing: Adi Bulboaca), in the frame of the exhibition Fragments of a Life at Tranzit.ro/Iasi, 2016, coordinated by 1+1 Association.

la Tranzit.ro/Iași, 2016, coordonat de Asociația 1+1.

Viitorul Memoriei de la Institutul Francez, 27-30 iunie 2017 The Future of Memory from the French Institute, June 27-30, 2017

→

e Ar tiști Samy Briss

Video Fragmente dintr-o Viață, Iluziile Mele, Copilul Sălbatic din Iași, Viața și Arta lui Daniel Spoerri Arhivă cu căr ți, texte și fotografii despre pogromul de la Iasi

Artists Samy Briss Artists Fragments of a Life, My Illusions, and The Wild Child of Iasi: the Live and Art of Daniel Spoerri Archive of books, texts, and photos about the Iasi pogrom

Concert de pian, Sonata nr. 2 de Anatol Vieru, Interpretată de Ioana-Laura Turta

Piano Concerto, Sonata no. 2 by Anatol Vieru, interpreted by Ioana-Laura Turta

Anatol Vieru

8 IUNIE 1926, IAȘI – 8 OCTOMBRIE 1998, BUCUREȘTI

J U N E 8, 19 2 6, I A Ş I - O C T OBE R 8, 19 9 8, BUC H A R E S T

A fost un compozitor român de origine evreiască, pedagog și teoretician al muzicii românești clasice a secolului 20. Printre numeroasele lui compoziții, două simfonii sunt dedicate Holocaustului, „Memorial” și „Oda Tăcerii”, care reflectă experiențele lui personale în timpul pogromului de la Iași. Mărturia fratelui său, filozoful Sorin Vieru, despre aceste momente și experiențe este, de asemenea, inclusă în arhiva din expoziție.

Vieru was a Romanian composer of Jewish origin, pedagogue and theoretician of classical Romanian music of the 20th century. Among his many compositions, two symphonies are dedicated to the Holocaust, ”Memorial” and ”Ode to Silence”, which reflect his personal experiences during the Iasi pogrom. The testimony of his brother, philosopher Sorin Vieru, about these moments and experiences is also included in the exhibition archive.

Iași

→ Vedere a expoziției Viitorul Memoriei de la Institutul Francez, Iași, 2017.

→ Installation view of The Future of Memory exhibition at the Institut Francais in Iasi/2017 Photo credit/foto: Mihai Apostu

Din Aproape în Aproape Ioana Florea și Katia Pascariu vă propun un joc în care realitatea se intersectează cu imaginația, un joc despre memorie și uitare, un joc performativ al memoriei colective. Proiect realizat pentru Viitorul Memoriei/Iași, 2017

Step by Step Ioana Florea and Katia Pascariu offer you a game in which reality intersects with imagination, a game about memory and forgetting, a performative game of collective memory. Project produced for The Future of Memory/Iasi, 2017

Republica Moldova

Amintiri din copilărie Childhood Memories

„Când îmi amintesc de casa părintească”, așa începe Ion Creangă povestea copilăriei sale, în satul natal Humulești. Casa mea părintească a fost în Cernăuți, Bucovina, România, pe strada Brickenstrasse. Din spusele mamei mele, Friedel Fani, rabinul Moses Schenter, bunicul mamei, străbunicul meu, a strâns toți copiii și nepoții în curtea casei sale. Era un om bogat străbunicul meu! Fiind primul său strănepot, am avut onoarea să mă introducă în sânul lui Avraam. În felul acesta, cu sânge și lacrimi am devenit parte din poporul evreu. Au urmat câțiva ani de liniște până în clipa când evreii au devenit o povară și o parte din Cernăuți a devenit ghetou. Povestesc toate astea din spusele mamei mele, care ani de-a rândul a ținut durerea închisă în inima ei tăcând. Și așa a început calvarul. Într-una din zile, a venit ordin de la prefectură ca toți evreii să fie trimiși în lagăr. Toată familia s-a strâns în casa care dădea cu ferestrele în stradă. La poartă a fost pusă o santinelă. Grupuri de evrei, cu bagaje în mână, au trecut pe stradă, spre ghetou, înconjurați de soldați înarmați. Soldatul de la poartă, povestește mama, s-a apropiat de unul din geamuri și a făcut cu mâna ca toți să stea jos, pe podea. Un soldat din patrula care trecea pe stradă a strigat: “Mai sunt jidani în casa asta?”. “I-o luat pe tăți“, a spus soldatul care stătea la poarta casei. Era moldovean. Acest om a salvat o familie întreagă de la măcel. În ziua aceea, toți evreii care au fost duși în ghetou au fost nimiciți. Asta este sau a fost o față a monedei. În continuare voi povesti cealaltă față a aceleiași monede. Au trecut câteva zile și am fost preluați, totuși, și duși în ghetou. Aici am fost încărcați în ceea ce se numește “bou vagon“ – vagon pentru vite - , și calvarul a început. Era sfârșit de noiembrie, 1941.

“When I remember the parental home”, so begins Ion Creangă's story of his childhood in his native village of Humulești. My parental home was in Chernivtsi, Bukovina, Romania, Brickenstrasse. According to my mother, Friedel Fani, Rabbi Moses Schenter, my mother's grandfather, my great-grandfather, gathered all the children and grandchildren in the courtyard of his house. He was a rich man, my great-grandfather! As his first great-grandchild, I had the honor of being introduced by him to Abraham's bosom. In this way, with blood and tears I became part of the Jewish people. A few years of calm passed until the moment when the Jews became a burden and part of Chernivtsi became a ghetto. I tell all of this in the words of my mother, who for many years kept this pain silently closed in her heart. And so began the ordeal. One day, the order came from the prefecture for all Jews to be sent to concentration camps. The whole family gathered in the house with windows to the street. At the door there was a guard. Groups of Jews, with luggage in hand, surrounded by armed soldiers, crossed the street to the ghetto. My mom told me how the guard at the door came to one of the windows and signalled by hand for all of us to sit down on the floor. A patrol that was passing on the street shouted: “Are there still any kikes in this house?”. “They get all 'em” said the guard at the door. He was Moldovan. This man saved a whole family from the carnage. That day, all the Jews that were taken to the ghetto were annihilated. It is, or was, one side of the coin. I will tell other stories with the other side of the coin. A few days went by and we were, nevertheless, taken to the ghetto.

Repet, tot ceea ce spun este din cele povestite de mama. Noapte, frig, ploaie și trenul a plecat. Intrând în vagon, am fost despărțiți. Noi am fost înghesuiți într-o parte a vagonului. În cealaltă parte, opus locului în care stăteam noi, bunicul cu o lumânare într-o mână și în cealaltă o carte, se ruga. Această imagine mi-a rămas în minte. Multe imagini mi-au rămas în amintire, ca niște fulgere care străbat cerul într-o fracțiune de secundă. Produc lumină și apoi dispar. Dimineața, ușile grele ale vagonului s-au deschis, câțiva soldați s-au urcat și au început să arunce afară trupurile neînsuflețite ale celor care au murit în timpul nopții. Mama mi-a povestit, după mulți ani, că printre cei morți era și bunicul învelit în talit. L-au aruncat într-o căruță împreună cu toți ceilalți. Așa a murit înțeleptul rabin Moses Schenter. “Al kiduș hașeu!“, în ebraică, “Întru sfințirea numelui Domnului!“. Talit este un veșmânt de rugăciune, un fel de pelerină albă cu dungi negre, pe care bărbații și-o pun pe umăr în timpul rugăciunii. Cu acest veșmânt s-a învelit de frig bunicul, veșmânt sfânt în care și-a dat obștescul sfârșit. În pădurea Căsăuți trenul s-a oprit. Sute de oameni au fost dați jos din tren și încărcați în căruțe. Femeile și copiii, câți au încăput, în căruțe, restul pe jos, într-o lungă nesfârșită coloană, escortată de soldați români. De-a lungul drumului, a povestit mama, erau gropi gata pregătite, în care erau aruncați cei ce mureau. Așa am mers câteva zile. În mare parte a drumului, tata m-a ținut în brațe. Într-una din zile, spre nefericirea mea, am spus că mi-e sete. Tata m-a lăsat jos și a ieșit din rând sămi aducă apă. Lângă coloana în care mergeam era o fântână cu braț. Pe acest braț era legată o sfoară și la capătul ei o căldare. Tata a tras de sfoară și a coborât căldarea în fântână. Când s-a aplecat să scoată căldarea din fântână s-a apropiat un soldat și cu pușca i-a dat un glonte în cap. La strigătul disperat al mamei mele, “De ce?“, răspunsul laconic al soldatului a fost “Am vrut să văd cum moare un jidan.“ Tata a rămas întins pe pământ, lângă fântână, fără suflare. Noi am fost obligați, mai bine

Here we were loaded in what is called a “stock car”- a train car for cattle, and the ordeal began anew. It was the end of November, 1941. I repeat, everything I tell you comes from the stories of my mother. It was night, cold, and rain - the train departed. Upon entering the cattle car, we got separated. We were herded into one side of the car. On the other side, exactly opposite to where we were, Grandpa with a candle in one hand and a book in the other, praying. This image remained in my mind. Many images remained in my memory, like lightning crossing the sky in a fraction of a second. They produce a ray of light and then disappear. In the morning, the heavy doors of the car were opened, some soldiers boarded and began to throw out the bodies of those who died during the night. My mother told me, years later, that among those dead was my grandfather wrapped in talit. They threw him into a cart along with all the others. So died the wise Rabbi Moses Schenter. “Al kiduș hașeu!”, in Hebrew, “The sanctification of the name of the Lord”. Talit is a type of cape or shawl, white with black stripes, which the men put on their shoulders during prayer. With this my grandfather wrapped himself up from cold, and gave his last breath. In the Căsăuţi forest the train stopped. Hundreds of people were taken from the train and loaded into carts. Those women and children that fit were put in carts, the rest on foot in a long, endless column, escorted by Romanian soldiers. Along the way, as my mother told me, there were readymade pits in which were thrown those who died along the way. We kept going like this for a few days. On the majority of the journey, my dad kept me in his arms. One day, to my unhappiness, I said I was thirsty. My dad put me down and stepped out of the line to bring me water. Next to the column in which we were walking was a fountain with an arm. There was a string on this arm, and on its end a bucket. Dad pulled the string and lowered the bucket into the fountain. When he bent over to take out the bucket, a soldier approached and shot him in

Republica Moldova

zis mânați ca niște vite să părăsim locul. Tata a rămas singur, părăsit în veșnicia somnului său. Am făcut multe desene în care am încercat să redau acea cumplită soartă a acelor oameni deportați. Moartea tatei nu am reușit s-o redau. Asta e cealaltă parte a monedei românești. Lucrurile sunt foarte clare, el a omorât un jidan, nu un om. Apoi, acest ucigaș, l-a prins pe unchiul meu Salo. Și-a scos șapca din cap și a făcut semn la femei să-și scoată bijuteriile și să le arunce în șapcă. Când șapca s-a umplut, i-a dat drumul lui Salo. Am ajuns în Berșad, o localitate undeva în fundul Ucrainei. Aici a început un fel de selecție. O parte din familie a fost cazată în niște case vechi, printre care și noi, eu, mama și sora mea Iuta, iar ceilalți au fost duși în altă parte, Dumnezeu știe unde. Unchiul Salo a rămas în Berșad, iar mama, cu mine și cu sora mea, Iuta am fost transportați în satul Voitovka și cazați în colhozul Ceapaev. Ceapaev a fost un erou al revoluției din 1917. Aici în Voitovka am reîntâlnit o parte din familie. Satul Voitovka a fost în continuare un loc liniștit. Oamenii munceau cu ziua și în felul acesta își câștigau existența. Un comitet de câțiva oameni reprezenta gruparea evreiască față de comandamentul militar românesc. Într-una din zile s-a anunțat că a venit un nou comandant al lagărului și că în câteva zile, în incinta colhozului se va face o adunare generală. Noul comandant a venit, a vorbit și a plecat. După câteva zile, membrii comitetului au fost chemați la comendatură. Fără multe discuții, comandantul a explicat că a văzut o fată în timpul vizitei sale și el o vrea pentru el. Membrii comitetului, stupefiați și înfricoșați s-au dus la familia respectivă. Mama mi-a povestit că fata, care era după spusele mamei de o deosebită frumusețe, s-a oferit singură și în aceeași zi a plecat. Și a fost liniște în sat până la sfârșitul războiului. Am să încerc acum să redau în amintire trei momente deosebite prin care eu, copilul care avea deja aproape opt ani, am trecut. Momente azi frumoase, care mi-au rămas adânc întipărite în inimă și memorie.

the head with his rifle. At my mother's desperate cry, “Why?” the laconic answer of the soldier was “I wanted to see a kike die.” Dad lay on the ground, near the well, breathless. We were forced, better said pushed like cattle, to leave the place. My father remained alone, left in the eternity of his sleep. I have made many drawings in which I tried to render the terrible fate of the deported. But I never managed to render Dad's death. This is the other side of the Romanian coin. Things are very clear, the soldier killed a kike, not a man. Then, this killer, caught my uncle Salo. He took off his hat and signaled to the women to take off their jewelry and throw them in his hat. When the hat was filled, he let Salo go. We arrived in a town called Bershad, somewhere in Ukraine. Here began a kind of selection. Part of my family was housed in some old houses, among them me, my mom and my sister Iuta, while the others were taken elsewhere, God knows where. Uncle Salo remained in Bershad, but my mother, Iuta, and I were transported to the Hessian village of Voitovka and housed in the Ceapaev kolkhoz. Ceapaev was a hero of the Russian revolution of 1917. Here in Voitovka we met another part of the family. The village of Voitovka was still a quiet place. People worked during the day and in this way they earned their living. A committee of several people represented the Jewish group in front of the Romanian high command. One day, they announced there will be a new Commander of the camp, and that in a few days, they will hold a general meeting in the center of the kolkhoz. The new commander came, spoke and left. After a few days, members of the committee were summoned to the high command. Without more discussion, the Commander explained that he had seen a girl during his visit and he wanted her for himself. The members of the committee were dumbfounded and went to the respective family totally frightened. My mother told me that the girl, who was a great beauty according to her, was offered the same day and departed. And it was quiet in the village until the end of the war. I will try now to recall three special moments

Mișa Am avut un prieten în colhozul Ceapaev. Îl chema Mișa. Într-o zi a venit Mișa la mine, ținând o mână în spate și mi-a spus: “Vrei să mănânci?“. “Vreau.“, am spus. “Hai cu mine.“ Am plecat cu Mișa în sat și am ajuns la biserică. Am intrat și ne-am oprit în fața altarului. După mulți ani am învățat că locul unde am stat atunci se numește altar. “Vrei să mănânci?“, m-a întrebat Mișa încă o dată. “Vreau.“. “Stai în genunchi.“, mi-a spus. M-am lăsat în genunchi. Mișa a îngenunchiat lângă mine. “Fă-ți cruce.“, a spus Mișa. Eu nu am știut ce se numește “fă-ți cruce“. Mișa mi-a arătat cum să strâng degetele și cum se face cruce. Am făcut și Mișa mi-a dat o bucată de pâine cu slănină și ceapă în mijlocul ei. Am rupt-o în două și am mâncat împreună. Am râs și Mișa m-a sărutat și mi-a spus: “Acum suntem adevărați prieteni.“ Nu l-am uitat și nu-l voi uita niciodată pe primul și adevăratul meu prieten Mișa. Avram Goldfaden Într-una din zile, unchiul meu Sepsel mi-a spus: “Astâzi mergem să vedem teatrul Vrăjitoarea, de Avram Goldfaden. Două noțiuni care nu-mi spuneau absolut nimic, teatru și Goldfaden. Seara ne-am dus la teatru. Am intrat în grajdul de cai. Teatrul, primul teatru din frageda mea viață. O imagine feerică mi s-a înfățișat în fața ochilor. Așa vedeam eu. Pe toți stâlpii grajdului, alături de hamuri și potcoave erau agățate lămpi cu gaz. În mijlocul grajdului era un cerc mare cu pământ bătătorit. În mijlocul acestui cerc, un cazan de tablă și lemne sub el, unde mocnea un foc mic. Iar împrejur bănci din lemn. În spatele acestor bănci, principalii spectatori: caii. Ne-am așezat. Trei lovituri de baston într-o bucată de scândură și spectacolul a început. Aici, în acest grajd, la vârsta de aproape opt ani, m-am născut a doua oară. Aici a început viața mea în teatru. De atunci și până astâzi nu am părăsit acest grajd. După mulți ani, în facultate, am înțeles acest spectacol. Cercul de pământ bătătorit era reproducerea spațiului din teatrul antic grecesc. Cazanul din mijloc era celebra

Republica Moldova

that I experienced as a child of almost eight. Beautiful moments today, that have remained deeply imprinted in my heart and memory.

Misha I had a friend in Ceapaev kolkhoz. His name was Misha. One day he came to me, holding a hand behind his back and asked: “Do you want to eat?”. “I do,” I said. “Come with me”. I left with Misha and I arrived at the Church. We entered and we stopped in front of the altar. Only after many years did I learn that the place where we were then is called the altar. “You want to eat?” asked Misha once again. “I do.” “Kneel down,” he told me. I kneeled. Misha knelt next to me. “Cross yourself,” said Misha. I didn't know what “cross yourself” meant. Misha showed me how to put my fingers together and do it. I crossed myself and Misha gave me a piece of bread with bacon and onions in the middle of it. I broke it in two, and we ate together. I laughed and Misha kissed me and told me: “Now we are truly friends.” I have not forgotten and I will never forget my first and truest friend Misha. Avram Goldfaden One day, my uncle Sepsel told me: “Today we're going to see the theater play The Witch by Avram Goldfaden”. Two notions that I had absolutely no idea about were the theater and Goldfaden. In the evening we went. I walked into the stable. The theatre, the first theatre in my young life. An enchanting image spread in front of my eyes. Or so I perceived it. On all the pillars of the stable, next to harnesses and horseshoes, were hung gas lamps. In the middle of this stable was a large circle of flattened earth. There was a little fire smouldering in the midst of this circle, with a tin cauldron and wood underneath. And around were wooden benches. Behind these benches, the main spectators: the horses. We were seated. Three strokes of the cane on a wooden board and the show began. Here in this stable, at the age of almost eight, I was born a second time. Here started my life in

tilenă. Cele trei lovituri de baston erau reluarea din teatrul elisabetan și anunțau începutul spectacolului. Ceea ce dovedește clar că cei care au montat aici în lagăr Vrăjitoarea lui Goldfaden erau profesioniști. După mulți ani, am încercat în unul din spectacolele pe care le-am făcut ca scenograf să recreez acea feerică lumină a lămpilor cu gaz. Nu am reușit. Ofițerul german Era spre sfârșitul războiului. Trupele românești și germane staționate în regiune se retrăgeau. Noi am fost scoși din colhoz și cazați în una dintre cocioabele, așa-zise case, din curțile localnicilor. Într-una din zile, povestește mama, eram toți în casă și priveam afară prin unicul geam mic cum trec soldații. Din grupul de soldați germani a ieșit un ofițer și s-a apropiat de casa noastră. A bătut la ușă politicos și a intrat. Înălțimea ușii fiind foarte mică, el s-a aplecat și, întorcându-se cu spatele spre noi, a încercat să închidă ușa. Cum clanța ușii nu prea era în stare bună, i-a fost greu. Atunci mama, în marea ei naivitate, s-a apropiat de el și într-o perfecta limbă germană a spus: “Vă rog să-mi permiteți.“ Acest om înalt s-a întors brusc și cu o deosebită mirare și consternare în glas a spus: “Aici se vorbește

Din textul scris de mână de Benno Friedel pentru Viitorul Memoriei, 2017

From the handwritten text by Benno Friedel for the Future of Memory, 2017

the theater. Since then and until today I have not left this stable. Only years later, in college, did I understand this play. The circle of flattened Earth reproduced the space of ancient Greek theater. The cauldron in the middle was the famous tilenă. The three strokes of the cane were derived from Elizabethan theatre and announced the beginning of the show. This proves clearly that those who staged The Witch by Goldfaden in the camp were professionals. Many years later, I tried to recreate that enchanting light from the gas lamps in one of the shows I did as set designer. I didn't succeed.

The German officer It was towards the end of the war. The Romanian and German troops stationed in the region retreated. We were removed from the kolkhoz and housed in one of the shacks, so-called houses, in the locals' yards. My mom told me that one day we were all looking out the only little window of this shack as the soldiers passed by. From that group of German soldiers an officer came and approached our house. He knocked on the door politely and walked in. The height of the door was very small, so he leaned over and, turning his back to us, he tried to close the door. As the doorknob was not too good it was hard for him. Then mom in her great naivete, approached him in a perfect German and said: “Please allow me.” This tall man turned suddenly and with a particular wonder and consternation in his voice said, “You speak German?” He looked at us, mother recounted how she lost her voice from fright, and sat on the windowsill. I was also sitting there on this windowsill. This I remember perfectly. He looked at me, petted me on the head and made a sign to approach him. I was sitting on his knee, he looked at me and said, “I have a son just like you at home.” Then he pulled a small packet from his pocket, opened it, broke a little square and gave it to me making a sign to put it in my mouth. It was sweet. My mother told me later that she was shocked. He then stood up and asked if we have water in the house. Grandma gave him a small

germană?“. S-a uitat la noi, mama a povestit că și-a pierdut glasul de frică, și s-a așezat pe lăvița de lângă perete. Acolo, lângă această lăviță am stat eu. Asta țin perfect minte. S-a uitat la mine, m-a mângâiat pe cap și mi-a făcut semn să mă apropii. M-a așezat pe genunchi, s-a uitat la mine și a spus: “Am așa un fiu acasă.“. Apoi a scos un pachețel din buzunar, l-a deschis, a rupt un pătrățel și mi l-a dat făcându-mi semn să-l bag în gură. Era dulce pătrățelul. Mama mi-a spus mai târziu că era șocată. Apoi s-a ridicat și a întrebat dacă avem apă în casă. Bunica i-a dat un ulcior cu apă. A pus pachețelul de ciocolată pe lăviță și a ieșit. L-am văzut intrând în masa de soldați și a dispărut. Un om. O față a monedei germane, umanismul. Cealaltă față abominabilă, crimă față de umanitate și în special față de poporul evreu. Cu anii m-am făcut băiat mare, am absolvit Academia de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, secția Pictură de Teatru. Se putea altceva după acel grajd? Am fost repartizat la Teatrul Muzical din orașul Galați. Mergeam în fiecare seara la teatru. Într-o zi am hotărât că nu-i șade bine omului să fie de unul singur. Într-o seară, la teatru fiind, a intrat pe ușă visul meu. Acest vis se numește până astâzi Trisi, soția mea! Acest frumos vis al meu, nu știu prin ce minune, mi-a pus în brațe două făpturi superbe, Isabelle și Avi. Isabelle, la rândul ei, mi-a oferit două flori, Shirli și Lia. Avi încă nu a hotărât. În anul 1974 am venit în Israel. Am fost primit ca scenograf la Televiziunea Educativă. De aici m-am așezat la șevalet în propriul meu atelier, după 29 de ani. Să ne întoarcem la Humulești, satul lui Creangă. Blândețea locului i-a dat o copilărie fericită micuțului Ion. Cruzimea Transnistriei mi-a distrus-o pe a mea. Fiecare cu amintirile sale! Cogito ergo sum. Cuget deci exist. În concluzie: veni – am venit în Israel, vidi – am văzut că e bine, vici – am învins soarta pe care alții au vrut, împotriva voinței mele, să mi-o impună.

pitcher with water. He then placed the chocolate packet on the windowsill and left. I saw him getting into a large group of soldiers and disappear. A man! One side of the German coin: humanity. The other side of the coin: abominable crime against humanity and especially against the Jewish people. With the years, I became a big boy, graduated from Nicolae Grigorescu Academy of Fine Arts in Bucharest, the Theater Painting Department. Could it have been anything else after that stable? I was assigned to the Musical Theater in Galati. I went to the theater every night. One day I decided that it was not good for a man to be alone. One night, at the theater, my dream came through the door. This dream is called until this day Trisi, my wife! This beautiful dream, I do not know by what miracle, put in my arms two beautiful creatures, Isabelle and Avi. Isabelle, in turn, gave me two flowers, Shirli and Lia. Avi has not yet decided. In 1974 I came to Israel. I was accepted as a stage designer at the Educational Television. From here, after 29 years, I sat at the easel in my very own studio. Let's go back to Humuleşti, the village of Creangă. The gentleness of the place gave little Ion a happy childhood. The cruelty of Transnistria has destroyed mine. Everyone with his own memories! Cogito ergo sum. I speak, therefore I am. In conclusion: veni - I came to Israel, vidi - I saw that it is good, vici - I defeated the fate that others wanted, against my will, to impose upon me. Benno Friedel 1930, Chernivtsi, lives in Hadera, Israel. Is an artist and set designer.

Benno Friedel 1930, Cernăuți, locuiește în Hadera, Israel. E artist și scenograf.

Republica Moldova

e -

I -

4 r

s ,

Republica Moldova

Din seria “Amintiri din copilărie” 1979-1982, tuș și acrilic pe hârtie, copyright Benno Friedel, foto: Ari Friedel

From the series “Childhood Memories” 1979-1982, ink and acrylic on paper, copyright Benno Friedel, photo credit: Ari Friedel

Republica Moldova

Tur Ghidat prin Ghetoul Chișinăului Guided Tour through the Kishinev Ghetto

Holocaustul din Basarabia și ghetoul din Chișinău sunt evenimente prea puțin cunoscute în istoria locală și internațională. Atrocitățile față de populația evreiască au fost ascunse, negate și ignorate pe parcursul mai multor decenii. Conform recensământului din România de la 1930, Chișinăul era al doilea oraș după București și avea 117 016 locuitori, dintre care 41 405 evrei, (36% din populației), pe când în toată Basarabia aceștia constituiau 7%. Se estimează că înainte de război, chiar jumătate din populația Chișinăului erau evrei cunumărul sinagogilor și caselor de rugăciune fiind mai mare decât numărul bisericilor creștine. În 1940, Basarabia este cedată de către România Uniunii Sovietice, iar din iulie 1941 este sub administrație româno-germană. Chiar din primele zile a operatiunii Barbarossa, trupele române, însoțite de unități ale Armatei XI din Wehrmacht și din Einzatsgruppe au comis masacre sângeroase asupra evreilor pe principalele căi de acces și chiar în oraș.Numărul precis al evreilor omorâți în primele zile nu se cunoaște, unele estimări ajung la 10 000[1] sau chiar și mai mult[2]. Se cunoaște că unii evrei au fost deportați de sovietici în iunie 1941, alții au fost recrutați în armata sovietică, iar unii chiar s-au evacuat împreună cu armata roșie în retragere din Basarabia. Ordinul lui Ion Antonescu pentru „curățirea terenului” de evrei a fost transmis către unitățile de jandarmerie, responsabile pentru județele Basarabiei și Bucovinei încă din iunie 1941. Evreii purtau „o vină colectivă” pentru „conlucrare” cu autoritățile

The Holocaust in Bessarabia and the Kishinev ghetto are too little known in local and international history. Atrocities committed against the Jewish population were hidden, denied and ignored for decades. According to the 1930 Romania census, Kishinev was the second city after Bucharest and had 117 016 inhabitants, among which 41 405 were Jewish – 36% of the population – while in Bessarabia taken as a whole they constituted 7%. According to one estimation, before the war half of the Kishinev population was Jewish, with the number of synagogues and prayer houses surpassing the number of Christian churches. Bessarabia, torn between the interests of the great powers, suffered much during the Second World War. In July 1940, it was surrendered by Romania to the Soviet Union, and from July 1941, it came under Romanian-German administration. Since the first days of Operation Barbarossa, Romanian troops, accompanied by units of the Wehrmacht XI Army and Einzatsgruppe, committed bloody massacres against Jews on the main access roads and even inside the city. The precise number of Jews that were killed during these first days is not known, some estimations reach 10 000 1 or even more 2. It is known that some Jews were deported by the Soviets in June 1941, others were recruited in the Soviet army, and others even evacuated with the retreating Red Army. Antonescu’s order of “cleansing the terrain” of Jews was transmitted to the gendarme units,

1 M. Carp, Cartea Neagră: Fapte și documente – suferințele evreilor din România, 1940-1944

2 J. S. Fisher, Transnistria: The Forgotten Cemetery

Republica Moldova

100

sovietice și erau priviți ca niște dușmani, ostili neamului românesc. „Purificarea etnică” urma să aibă loc prin exterminare, ghetoizare și deportare. Astfel, guvernatorul Basarabiei, C. Voiculescu, la 24 iulie 1941 a dat ordin pentru crearea lagărelor în care să fie concentrați toți evreii de la sate și să fie folosiți pentru munci fortate, iar pentru Chișinău a ordonat accelerarea operațiunilor de înființare a unui ghetou caruia perimetru a fost delimitat mai clar abia pe 27 iulie și rapid a strâns în jur de 10 000 de evrei. Încă de la început, ghetoul a fost privit drept o măsură temporară. Deportările (in masa peste Nistru) au început la 8 octombrie 1941, când din ghetou au fost scoase 2500 persoane și au fost reluate la 14 octombrie. Șeful garnizoanei, E. Dumitrescu raportează la 31 octombrie 10 225 evrei deportați din Chișinău. Două luni mai târziu cifra raportată a tuturor evreilor care au fost deportați din Basarabia și Bucovina în Transnistria constituie 108 002 evrei. Această cifră, de fapt, raportează numărul celor ajunși în lagărele de concentrare, însă numărul celor care au murit pe drum este necunoscut și astăzi. La 20 mai 1942, 204 evrei, inclusiv 46 pacienți ai spitalului de psihiatrie de la Costiujeni sunt deportați la Vradievka. La 30 iunie, guvernatorul Voiculescu consemnează închiderea oficială a ghetoului din Chișinău. Astăzi, în Chișinău, care avea o populație multi-etnică, majoritar evreiască, sunt puține locurile care mai țin memoria atât fericită, cât și tristă a comunității evreiești.

responsible for Bessarabia’s and Bukovina’s districts, even in June 1941. Jews carried “a collective guilt”, were blamed for “collaborating” with Soviet authorities and were seen as enemies, hostile to the Romanian people. The “ethnic cleansing” was to be accomplished by means of extermination, ghettoization and deportation. Thus, the governor of Bessarabia, C. Voiculescu, on July 24, 1941, ordered the creation of concentration camps for Jews from rural areas that were to be used for forced labor, and the speeding up the operations for creating a ghetto in Kishinev, whose perimeter was clearly delimited only on July 27. It quickly gathered 10 000 Jews inside. Since the beginning, the ghetto was regarded as a temporary action. The mass deportations started on October 8, 1941, when 2500 persons were taken out of the ghetto, and continued on October 14. The garrison chief, E. Dumitrescu, reported on October 31 that 10 225 Jews were deported from Kishinev. Two months later, the reported number of all Jews deported from Bessarabia and Bukovina in Transnistria was 108 002 Jews. This figure actually reports the number that reached concentration camps. On May 20, 1942, 204 Jews, including 46 patients of the psychiatric hospital in Costiujeni, were deported to Vradievka. On June 30, governor Voiculescu registered the official shutdown of the Kishinev ghetto. Today, in Kishinev, a city that once had a multi-ethnic population, a large proportion of which Jewish, only a few places bear witness to the memory, both happy and sad, of this Jewish community.

Maria A xenti B. 1986 Chișinău, trăiește la Chișinău. E cercetător la Academia de Știinte în Moldova, la secțiunea de studii urbane. Tur și text produs pentru Viitorul Memoriei/Chișinău, 2017 în colaborare cu Asociația Oberliht.

Maria Axenti Bb. 1986 Kishinev, lives in Kishinev. He is an researcher at the Academy of Sciences of Moldova focused on urban studies. Tour and text produced for The Future of Memory/Kishinev, 2017 in collaboration with Oberliht Association

101

„Holocaustul ignorat” al romilor basarabeni deportați și exterminați în Transnistria (1942-1944) The Ignored Holocaust of the Bessarabian Roma deported and exterminated in Transnistria (1942-1944)

În prezent, istoriografia contemporană nu deține studii de cercetare comprehensivă care descriu coerent procesul istoric al deportării unilaterale și exterminării cvasitotale a romilor basarabeni în Transnistria (1942-1944): o parte din sursele de arhivă au dispărut, unele au fost publicate în culegeri de documente, altele urmează a fi procesate (se face trimitere la dosarele răsfirate în arhivele istorice din Germania, Ucraina, Federația Rusă, Republica Moldova și România). Acest fenomen tragic este încă „un capitol întunecat al istoriei române”. 1 Totodată, din cauza „susceptibilității politice complexe”, studierea acestei perioade istorice în cadrul instituțiilor de învățământ din Republica Moldova – a fost și este delicat ignorată. 2 Dar cea mai actuală problemă este pierderea biologică a martorilor oculari care au suferit individualizat această tragedie istorică. În prezent, interviurile colectate de la „ultimii supraviețuitori de etnie romă”, ce reflectă parțial fenomenul tragic al deportării și exterminării romilor basarabeni în Transnistria (1942-1944) devin o „raritate istorică”. Din păcate, peste câțiva ani, cercetătorii nu vor mai avea acces la sursele narative; acei puțini martori neglijați de opinia publică contemporană, care au trecut prin calvarul Holocaustului din Transnistria, sunt în stadiul de așteptare a compensațiilor/ajutoarelor umanitare tardive și întâmpinarea previzibilă a morții. Aceștia își iau cu ei „tragica moștenire istorică într-o altă lume” – ultimele rămășițe fragmentate 1 Mihok B. „Transferul unilateral”: deportarea romilor români în 1942-1944. Starea actuală a cercetării. In: Holocaustul la periferie. Persecutarea și nimicirea evreilor în România și Transnistria în 1940-1944. Chișinău: Cartier, 2010, pp. 265-284. 2 Masis J. Holocaust education in Moldova is about to get (slightly) better. In: The Times of Israel (04.08.2017). Available online: http://www.timesofisrael.com/

At the present moment, contemporary historiography does not include comprehensive research studies that coherently describe the historic process of the unilateral deportation and quasi-total destruction of the Bessarabian Roma people (or Romani) in Transnistria (1942-1944): part of the archival sources have disappeared, some have been published in collections of documents, others remain to be processed (author refers to the files distributed throughout the archives in Germany, Ukraine, Russia, Moldova and Romania).This tragic phenomenon is still “a dark chapter in Romanian history”. At the same time, due to “complex political susceptibility”, the study of this historical period in the Republic of Moldova's educational institutions is and was delicately ignored. But the current problem is the physical loss of eyewitnesses who have personally suffered this tragedy. Currently, the interviews collected from “the last survivors of Roma ethnicity”, which only partially reflect the tragic phenomenon of the deportation and extermination of the Roma people from Bessarabia in Transnistria (1942-1944), become a “historical rarity.” Unfortunately, over the years, researchers will no longer have access to the narrative sources; those few remaining witnesses who experienced the ordeal of the Holocaust in Transnistria, are neglected by contemporary public opinion, and are still waiting for compensation/ humanitarian aid as they face upcoming death. They take with them “the tragic historical legacy to the other world”the last remnants of fragmented “childhood memories” that have made their mark on the images of the “ignored Holocaust”: hunger, cold, disease, famine, hasty death of innocent children, sexual

holocaust-education-in-moldova-is-about-to-get-slightly-better/

Republica Moldova

102

ale „amintirilor infantile” care și-au pus amprenta pe imaginile „Holocaustului ignorat”: foamea, frigul, bolile, inaniția, moartea impetuoasă a copiilor inocenți, abuzarea sexuală a tinerelor fete și femei rome, nuditate umilitoare, muncă forțată, discriminare constantă, cazare supraaglomerată, pustietate extinsă etc. Colectarea, prelucrarea, sistematizarea, conservarea și diseminarea informației bazate pe sursele arhivistice și narative, ce dezvăluie complexitatea unuia din fenomenele tragice ale celui de-al II-lea Război Mondial, devine o activitate importantă pentru prevenirea reiterării noilor acte discriminatorii față de populația romă, care în prezent a căpătat pe nedrept un statut marginal de victimă istorică „neglijată” a Holocaustului din Transnistria. La începutul celui de-al II-lea Război Mondial, romii erau niște persoane care erau vizate de autoritățile române strict prin prisma politicilor de culturalizare, pe care societatea îi accepta alăturați doar pe parcursul unei perioade scurte de timp, în care meseriile lor erau necesare comunității majoritare; însă, romii încă nu erau considerați ca una din componentele civice ale poporului românesc. Pe parcursul anului 1941, în virtutea apariției unor voci singulare care încercau disperat să elimine „stereotipurile rasiste rome”, operațiunea de marginalizare a comunității rome, întreprinsă de autoritățile române, era deja într-un stadiu inițial de planificare „secretă/urgentă”: „<...> De ceva vreme se vântură în presa noastră ideea rasismului și se caută pe această chestiune țapul ispășitor în necăjiții de Romi, care nu prezintă nici un pericol pentru securitatea și suveranitatea poporului român. La datorie față de obligațiile Legilor Țării, romii au fost totdeauna cot la cot cu frații români, dând dovadă de bravură și vitejie în

abuse of young girls and Roma women, humiliating stripping, forced labour, discrimination, overcrowded accommodations, extreme isolation etc. The collection, preparation, systemization, conservation, and dissemination of the information based on archival and narrative sources, which reveal the complexity of one of the tragic phenomena of the second world war, become necessary activities in the prevention of future discriminatory acts against the Roma population, that has been unjustly attributed a marginal status as ignored historical victim of the Holocaust in Transnistria. At the outbreak of World War II, Roma were people targeted by the Romanian authorities strictly through the prism of cultural assimilation policies, accepted by society only for short periods of time when their professions were necessary for the rest of the population; however, Roma were not yet regarded as one of the civic components of the Romanian people. During 1941, despite a few voices who were trying desperately to eliminate “racist stereotypes of Roma”, the operation of marginalization of the Roma community, undertaken by the Romanian authorities, was already in an initial stage of “secret /urgent” planning. “For a while now, our press has been promoting the idea of racism, and has been searching for a scapegoat in the unfortunate Roma, who do not pose a threat to the security and sovereignty of the Romanian people. In relation to the obligations under the country's laws, the Roma were always side by side with their Romanian brothers, giving evidence of bravery and value in the battles that the Romanian people led against those that sought to occupy our homeland. The Roma were

103

luptele ce poporul românesc le-a dus cu cei ce căutau să cotropească pământul patriei noastre. Romii n-au fost dezertori, trădători, nici spioni și acolo unde au fost puși, au făcut treabă, au muncit fără murmur. Că au rămas în urmă cu progresul vremurilor, vina nu este a lor. Dacă în trecut s-ar fi ocupat cineva mai de aproape de acești oameni necăjiți, vă asigurăm că mult s-ar fi schimbat în soarta lor și astăzi n-ar mai fi vorba de „Rasism” <...>”. 3 Pe parcursul anului 1942, în timp ce trupele Wehrmacht-ului planificau să desfășoare ofensiva „decisivă” asupra Stalingradului, autoritățile române au purces la soluționarea practică a „chestiunii țigănești”, crezând că războiul este practic câștigat. Mareșalul Ion Antonescu a acceptat propunerea Ministerului Justiției cu privire la deportarea romilor sedentari din orașe și izolarea acestora în lagărele de muncă forțată din Transnistria „ca urmare a multiplelor cazuri de furturi” săvârșite de ei. Însă, după abolirea sclaviei, în urma procesului de emancipare centenară a romilor și politicilor de culturalizare întreprinse de autoritățile române în perioada interbelică, deja, în acea perioadă, nu era atât de ușor să diferențiezi pe romii sedentari din restul populației majoritare. Romii își cunoșteau prea bine originea etnică, însă aceștia preferau, mai degrabă, să se identifice ca români. De aceea, la etapa inițială se prevedea deportarea doar a romilor nomazi, ceea ce ulterior a adus un prejudiciu irecuperabil culturii romani, nucleul căreia dintotdeauna l-a constituit șatra. 4 La mijlocul secolului 20, comunitatea romilor din România era clasificată în două grupuri distincte: „țiganii de cort” (romii nomazi) și „țiganii de sat” (romii sedentari). La începutul anului 1942 autoritățile române au reexaminat soluționarea „chestiunii țigănești”, fiind promovate în spațiul public justificarea implementării politicilor de excludere. Pentru majoritatea „țiganilor de sat” se propuneau măsuri 3 Niculescu G. Rasismul și Romii. In: Glasul Romilor (București), Anul VII, nr.1, aprilie 1941. 4 Șornikov I. O tragedie uitată. In: Colaj-Moldova, nr.11. Chișinău: Organizația de Tineret a Adunării Cetățenești

not deserters, spies and traitors, and they worked well wherever they were sent, without protesting. That they have been left behind by the progress of the times, it is not their fault. If in the past someone had taken care a bit more of these unfortunate people, please be assured that much would have changed in their fate today and we would not be discussing “Racism” <...>. Over the course of 1942, while the Wehrmacht troops were planning to carry out the “decisive” offensive over Stalingrad, the Romanian authorities proceeded to settling the “gypsy question”, believing that the war was basically won. Marshal Ion Antonescu accepted the proposal of the Ministry of Justice regarding the deportation of sedentary Roma from towns and isolating them in forced labour camps in Transnistria “due to the numerous cases of robberies” committed by them. However, after the abolition of slavery, and as a result of the centenary emancipation of Roma and the cultural assimilation policies undertaken by the Romanian authorities in the interbelic period, it was not so easy to differentiate between sedentary Roma and the rest of the majority population. Roma knew all too well their ethnic origin, but they rather preferred to identify themselves as Romanians. Therefore, the initial stage included the deportation of only nomadic Roma, which subsequently brought an irreparable injury to the Romani culture, the core of which was always the shatra (nomadic temporary gypsy settlement). In the mid-20th century, the Roma community from Romania was classified into two distinct groups: “tent Gypsies” (nomadic Roma) and “village Gypsies” (sedentary Roma). In early 1942 the Romanian authorities re-examined the solution of the “gypsy question”, the justification of the implementation of policies of exclusion being promoted in the public sphere. For the majority of “village gypsies”, there were concrete proposals of creating colonies for them “in a marginalized part of the country, sent over the Dniester River, when necessary sterilized so they can no longer multiply and

Helsinki din Moldova, 2002, pp. 50-51.

Republica Moldova

104

concrete de colonizare „într-o parte mărginașă a țării, trecuți peste Nistru, la caz sterilizați, spre a nu se mai înmulți și astfel să li se piardă neamul”. Pe de altă parte, „țiganii de cort” erau considerați „imposibil de asimilat”, din această cauză se cerea „izolarea lor totală din viața poporului” și să fie mutați toți „undeva în Transnistria”. 5 Ca urmare a angajării Armatei Române în acțiunile militare la Est de Nistru, partea germană a predat teritoriul dintre Nistru și Bug spre administrare autorităților române. La 30 august 1941 la Tighina a fost încheiat acordul româno-german „Înțelegeri asupra administrației și exploatării economice a teritoriului dintre Nistru și Bug” (Transnistria), semnat din partea comandamentului Armatei Germane de generalul Arthur Hauffe, iar din partea Marelui Stat-Major Român de generalul de brigadă Nicolae Tătăranu. Acordul stabilea responsabilitatea României pentru siguranța, administrația și exploatarea economică a Transnistriei. Una din sarcinile imediate ale Guvernământului Transnistriei a constat în refacerea economică a teritoriului primit spre administrare, care a fost devastat de război. Acest obiectiv putea fi realizat în primul rând printr-o organizare eficientă a muncii. Deși autoritățile române au întreprins măsuri energice și stimulative de încadrare în câmpul muncii a locuitorilor Transnistriei, totuși se resimțea insuficiența brațelor de muncă. Din această cauză Guvernământul Transnistriei, printr-o telegramă adresată Președinției Consiliului de Miniștri, a solicitat trimiterea în provincie a muncitorilor disponibili din România. Examinând această chestiune, președintele Consiliului de Miniștri, mareșalul Ion Antonescu a dispus ca muncitorii care urmau să plece în Transnistria să fie recrutați dintre „vagabonzii și țiganii fără meserii (obligatoriu), precum și lucrătorii fără pământ și refugiații (benevol)”. Măsurile de evacuare a romilor în Transnistria (în număr de cca 30 000) au fost 5 Botezatu Gr. Cântecele romilor din perioada celui deal doilea Război Mondial. In: Romii din Republica Moldova: istoria, cultura, starea socială. Materialele I Conferințe științifice, 30 ianuarie 1998. Chișinău: Departamentul Relațiilor Naționale al Republicii Moldova, 1998, pp. 29-31.

thus be lost as a nation.” On the other hand, the “tent Gypsies” were considered “impossible to assimilate”, therefore their “total isolation from the life of the people” was demanded, and for all to be “moved somewhere in Transnistria”. As a result of the Romanian army's commitment to military actions on the Eastern side of the Dniester, the German side surrendered the territory between the Dniester and Bug rivers to the Romanian authorities to administer. On August 30, 1941 a Romanian-German agreement was signed in Tighina: “Agreements on the administration and economic exploitation of the territory between the Dniester and Bug” (Transnistria), signed on behalf of the German army command by General Arthur Hauffe, and on behalf of the Romanian General Staff, by Brigadier General Nicolae Tătăranu. The agreement established the Romanian responsibility for the Administration, security, and economic exploitation of Transnistria. One of the immediate tasks of the Government of Transnistria was the economic rebuilding of the territory, which had been ravaged by war. This objective was to be achieved primarily by means of an efficient organisation of labor. Although the Romanian authorities had undertaken vigorous and stimulating measures to enrol inhabitants of Transnistria in the labour force, the lack of sufficient workers was still felt. Because of this, the Government of Transnistria requested through a telegram addressed to the Presidency of the Council of Ministers for available workers to be sent from Romania to the province. In examining this issue, the President of the Council of Ministers, Marshal Ion Antonescu, ordered that the workers who were to be sent to Transnistria to be recruited from among “vagabonds and gypsies without trades (mandatorily), and the landless workers and refugees (voluntarily).” The deportation measures for the Roma to Transnistria (of about 30 000 people) were ordered by the Romanian Government (Council of Ministers) and implemented by the designated bodies of the Ministry of Internal Affairs. According to

105

în prezent. Chișinău: Civitas, 2007, pp.296-313.

some calculations, the number of Roma who returned from Transnistria, in May 1944, was less than 6000. Under Antonescu's administration, Transnistria became the graveyard of between 220 000 and 260 000 Jews and almost 20 000 Roma. The majority of the victims were not necessarily the result of mass killings, but rather of the inhuman and bestial treatment of the deportees: forced marches toward the Eastern zones of Transnistria, killing by the Romanian forces of those who couldn't keep up with the columns, the massacre by the Germans of those hungry deportees who illegally crossed the Bug River in desperate search of food, overcrowding in makeshift camps; all these atrocities, caused the death of Jews and Roma deportees in Transnistria. The process of deportation of the Roma to Transnistria (or “evacuation”, as is the preferred term in Romanian documents) begins on May 25, 1942, when the Romanian police and gendarms organized a census in which the nomadic Roma and the sedentary Roma were identified; “those who: led a gypsy lifestyle are considered undesirable and dangerous in the cities; those who are condemned and are repeat offenders; don't earn a living, or have a precise occupation that would allow them to earn an honest living therefore constituting a burden and danger for the public order.” As a result, 40 909 Roma were registered, of whom 9471 nomads and 31 438 sedentary. Ultimately, on June 1, 1942 the nomadic Roma were gathered by the gendarmerie in the county towns from which they were to be deported under escort in their wagons toward Transnistria. While the deportation of the nomadic Roma was taking place, the Ministry of Internal Affairs didn't have a prepared plan to deport the sedentary Roma. The initial plan for July 1942, which was meant to transport the Roma with ships down the Danube to the Black Sea, was abandoned in favour of train transport. Starting on September 12, 1942, nine special trains from different cities of the country were packed with sedentary Roma and left for Transnistria:

Republica Moldova

106

ordonate de guvernul român (Consiliul de Miniștri) și aplicate de organele desemnate ale Ministerului Afacerilor Interne. Potrivit unor calcule aproximative, numărul romilor care s-au întors din Transnistria în țară, în mai 1944, a fost mai puțin de șase mii. 6 Transnistria sub administrația lui Ion Antonescu a devenit cimitirul a circa 220 000-260 000 de evrei și aproape 20 000 de romi. Cele mai multe dintre victime au fost nu atât rezultatul uciderilor în masă, cât al tratamentului inuman și plin de cruzime față de evacuați: marșurile forțate către extremitatea estică a Transnistriei, uciderea de către gărzile române a celor care nu țineau pasul cu coloanele, masacrarea de către germani a evacuaților înfometați care treceau ilegal peste râul Bug în căutarea disperată a hranei, înghesuirea în lagărele improvizate – toate aceste atrocități au cauzat moartea evreilor și romilor evacuați în Transnistria. Procesul deportării (sau evacuării, termenul preferat în documentele oficiale române) romilor în Transnistria începe pe 25 mai 1942, atunci când poliția și jandarmeria română a organizat un recensământ, în care au fost identificați romii nomazi și romii sedentari „cei care duceau un mod de viață țigănesc: sunt socotiți indezirabili și periculoși în orașe; condamnați și recidiviști; nu au mijloace de existență sau ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă și deci constituie o povară și pericol pentru ordinea publică”. În rezultat, au fost înregistrați 40 909 romi, dintre care 9471 nomazi și 31 438 sedentari. Ulterior, la 1 iunie 1942 romii nomazi au fost adunați de către jandarmerie în orașele județene, de unde aveau să plece escortați cu căruțele lor spre Transnistria. În timp ce se desfășura deportarea romilor nomazi, Ministerul Afacerilor Interne nu avea un plan prestabilit pentru evacuarea romilor sedentari. Planul inițial preconizat pentru luna iulie 1942, care urmărea transportarea romilor cu vaporul pe Dunăre și apoi pe Marea Neagră a fost abandonat în favoarea transportării 6 Solovei R. Transnistria în perioada administrației civile românești (19 august 1941 – 29 ianuarie 1944). In: O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până

cu trenul. Începând cu 12 septembrie 1942, nouă trenuri speciale din diferite orașe ale țării au pornit încărcate cu romi sedentari spre Transnistria: ➀ Trenul E.3 București – Tighina (12.09.1942/ ora 20.10/ 1 922 romi) ➁ Trenul E.4 Pitești – Tighina(12.09.1942/ ora 08.45/ 1 544 romi) ➂ Trenul E.5 Timișoara – Tighina (13.09.1942/ ora 09.00/ 1 624 romi) ➃ Trenul E.6 Alba-Iulia – Tighina (13.09.1942/ ora 08.00/ 1 080 romi) ➄ Trenul E.7 Iași – Tighina (14.09.1942/ ora 22.55/ 1 559 romi) ➅ Trenul E.8 Turnu Severin – Tighina (14.09.1942/ ora 18.40/ 1 530 romi) ➆ Trenul E.9 Deva – Tighina (15.09.1942/ ora 21.00/ 1 352 romi) ➇ Trenul E.10 Constanța – Tighina (15.09.1942/ ora 10.00/ 1 714 romi) ➈ Trenul E.11 Chișinău – Tighina (16.09.1942/ ora 10.00/ 1 590 romi). La începutul lunii octombrie 1942, când primele două valuri majore de evacuări ale romilor nomazi și sedentari au luat sfârșit, în Transnistria se aflau 24 686 de romi, dintre care 11 441 erau nomazi și 13 176 sedentari; alți 69 au fost deportați după ce au fost eliberați din închisoare. Pe parcursul lunilor de toamnă a anului 1942 – romii nomazi au fost dislocați în județele Balta și Golta, iar romii sedentari în județele Berezovca și Oceacov. În perioada 19421944, în Transnistria au existat aproximativ 100 de locuri unde au fost dislocați și au muncit diferitele grupuri de romi. Romii evacuați în Transnistria nu au cunoscut o singură formă de internare; autoritățile administrative locale de la nivelul județului și raionului au abordat subiectiv denumirea acestora cu o diversitate de termeni: „lagăr de țigani”, „sat de țigani”, „colonie de țigani”, „tabără de țigani”, „ghetou”. Uneori, pentru aceeași așezare se foloseau doi sau trei termeni. Majoritatea locurilor utilizate pentru internarea romilor deportați în Transnistria erau ghetourile (teritorii circumscrise în cartierele periferice ale satelor sau orașelor, unde erau localizate grajduri, clădiri sau case părăsite) și așa-numitele „sate de țigani”, care de regulă însemnau o jumătate de sat, de unde populația locală ucraineană era forțat strămutată, iar în locul acesteia erau cazați romii. O altă formă de internare erau coloniile nou înființate, alcătuite din bordeie, amplasate fie la marginea

➀ Train no. E.3 Bucharest – Tighina (12.09.1942/ time: 20.10/ 1 922 Roma) ➁ Train E.4 Pitești – Tighina(12.09.1942/ time: 08.45/ 1 544 Roma) ➂ Train E.5 Timișoara – Tighina (13.09.1942/ time: 09.00/1 624 Roma) ➃ Train E.6 Alba-Iulia – Tighina (13.09.1942/ time: 08.00/ 1080 Roma) ➄ Train E.7 Iași – Tighina (14.09.1942/ time: 22.55/ 1 559 Roma) ➅ Train E.8 Turnu Severin – Tighina (14.09.1942/ time: 18.40/ 1 530 Roma) ➆ Train E.9 Deva – Tighina (15.09.1942/time: 21.00/ 1352 Roma) ➇ Train E.10 Constanța – Tighina (15.09.1942/ time: 10.00/ 1 714 Roma) ➈ Train E.11 Chișinău – Tighina (16.09.1942/ time: 10.00/1 590 Roma). At the beginning of October 1942, when the first major waves of deportations of nomadic and sedentary Roma ended, in Transnistria there were 24 686 Roma, of which 11 441 were nomadic and 13 176 were sedentary. Another 69 were deported after being set free from jail. During the autumn months of 1942 nomadic Roma were displaced in Balta and Golta counties, while the sedentary Roma in the Berezovca and Oceacov counties. In the period of 1942-1944, there were about 100 places where the different groups of Roma lived and worked. The Roma who were deported to Transnistria were not subjected to only one form of internment. The Administrative authorities of the county or district used many different subjective terms for these forms of internment: “gypsy concentration camp”, “gypsy village”, “gypsy colony”, “gypsy camp”, and “ghetto”. Sometimes there were two or three terms for the same settlement. The majority of the places used for the internment of the deported Roma to Transnistria were ghettos (circumscribed territories in neighborhoods on the outskirts of the villages or cities, where there were usually abandoned stables, houses or buildings) and the so-called “gypsy villages”, which, as a general rule, meant half of the village, from which the local Ukrainian population had been forced out, and in whose places the Roma were settled. Another internment model was the newly founded colonies, made up of huts, placed on the outskirts of

107

Wiesel). Iași: Polirom, 2004, pp. 227-245.

a village at a certain distance away. The first settlement of this type was the colony in Krasnenke (Krive Ozero district, Golta county/currently Mikolaiiv district) founded in the autumn of 1942. Fourty-two hundred Roma were housed in the 500 huts that were built here. This colony was the settlement with the largest concentration of Roma deported to Transnistria. In 2012, on the land where the “Gypsy Colony of Krasnenke” had been located, the local Ukrainians, out of their personal initiative, installed a monument commemorating the Roma victims who were deported and exterminated in Transnistria. The large concentration of deported Roma made the provision of labor, food, and security guards very difficult. At the same time, conscious of the dramatic experience of the winter of 19421943 when the Roma “died like flies”, in the spring of 1943, the Romanian authorities in Transnistria decided to eliminate the colonies and divide the Roma in smaller groups in the villages and cities, used either for labor in farms and cooperatives, or in workshops and other places. Because the Roma and Jews deported from Romania had a labor regimen different from the Transnistrian locals, the term “mandatory community work” is not a correct term. The labor that they were subjected to is more aligned to the term “forced labor” since we are speaking about individuals who were deported to a foreign country, selected based on ethnic and racial criteria, forced to work and move to various areas against their will. They were forced to work without labor contracts, for an undetermined time, without adequate compensation, the pay sometimes consisting of some food for themselves and their family, and inadequate shelter. To better regulate “the way that the gypsies moved to Transnistria were used for labor”, the Transnistrian Administration issued Decision nr. 3149 on December 18, 1942, according to which the Roma were to be placed in villages, in groups of up to 350 individuals. They were forced to carry

Republica Moldova

108

unui sat fie la o anumită distanță de acesta. Prima așezare de acest fel a fost Colonia din satul Krasnenke (raionul Krîve Ozero, județul Golta/act. regiunea Mîkolaiiv), înființată în toamna anului 1942. În cele 500 de bordeie construite aici, au fost cazați cca 4200 de romi. Colonia Krasnenke fost așezarea cu cea mai mare concentrare de romi evacuați în Transnistria. 7 În anul 2012, pe terenul unde a fost amplasată „Colonia de țigani Krasnenke”, din ințiativa proprie a localnicilor ucraineni, a fost instalat un monument ce comemorează victimile de etnie romă, care au fost deportate și exterminate în Transnistria. 8 Întrucât, concentrarea în grupuri mari a romilor evacuați făcea extrem de dificilă asigurarea cu lucru, hrană și supravegeheri acestora; în același timp, avându-se în vedere experiența dramatică din iarna 1942-1943 când romii „mureau ca muștele”, ulterior, în primăvara și vara anului 1943, autoritățile române din Transnistria au recurs la desființarea coloniilor și la fragmentarea romilor în grupuri mai mici prin sate și orașe, care au fost folosite la muncă, fie la ferme și obști, fie în ateliere sau în alte locuri. 9 Dat fiind faptul că romii și evreii deportați din România au avut un regim al muncii diferit de cel al localnicilor transnistreni, pentru aceștia nu este potrivită utilizarea sintagmei „muncă obligatorie de folos obștesc”. Munca prestată de romii și evreii evacuați în Transnistria este concordantă termenului „muncă forțată”, deoarece este vorba de persoane deportate într-o țară străină, care au fost selectate pe criterii etnice și rasiale, fiind silite să lucreze și să se deplaseze în diverse localități fără 7 Achim V. Despre locurile de deportare din Transnistria: Lagărul de țigani din Golta (1943-1944). In: O identitate secundă: Dennis John Deletant, România și Românii. In honorem Dennis Deletant. Cluj-Napoca: Argonaut, 2016, pp. 235-262. 8 Brendle F. Genocide against Roma – Remember to resist. Begleitheft zur Ausstellungüber die Deportation rumänische Roma nach Transnistrien 1942-1944. Berlin: Bildungswerk für Friedensarbeit der Deutschen, 2017, pp. 23-24. 9 Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. Raport final (președintele Comisiei: Elie

voia lor. Totodată aceștia au lucrat fără contracte de muncă, pe o perioadă nedeterminată și fără o retribuție adecvată, plata constând în asigurarea hranei și adăpostului de proastă calitate, pentru ei și familiile lor. 10 Pentru reglementarea „modului de întrebuințare la munci a țiganilor plasați în Transinstria” la 18 decembrie 1942 Guvernământul Transnistriei a emis Decizia nr. 3149, conform căreia romii urmau să fie plasați în sate, în grupuri de până la 350 persoane. Aceștia erau obligați să presteze diverse munci; muncitorii romi calificați urmau să activeze conform meseriei, iar ceilalți formau echipe de lucru ce participau la muncile agricole, tăiatul lemnelor, confecționarea obiectelor din lemn brut (coșuri de nuiele, coveți, linguri etc.) strângerea pieilor, colectarea fierului vechi, maculaturii, zdrențelor, colectarea și curățirea pufului etc. Pentru munca ce dădea un randament superior celui normal au fost fixate premii egale cu 30% din valoarea surplusului de muncă prestată. Romii nu aveau dreptul să părăsească localitățile în care fuseseră cazați, fiind pedepsiți, în caz de evadare sau încălcare a regimului de lucru, cu internarea în lagărul de represalii ce va fi înființat în fiecare județ. 11 Lagărul nu era o formă tipică de internare pentru romi; unicul lagăr de pedeapsă creat special pentru romii evacuați în Transnistria a fost „Lagărul de țigani din Golta”. În toamna anului 1943, odată cu apropierea trupelor militare sovietice de linia frontului și pregătirea anevoiasă a procesului de evacuare a autorităților române de pe teritoriul Transnistriei, mii de romi deportați încercau să evadeze în țară. Romii care erau prinși au fost internați în lagărul de pedeapsă special creat pentru ei. Internarea în aceast lagăr a fost utilizată în calitate de pedeapsă, dar totodată avea menirea 10 Achim V. Munca forțată în Transnistria. „Organizarea muncii” evreilor și romilor: decembrie 1942 – martie 1944. Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2015, pp. 19-20. 11 Năstasă L.; Varga A. Minorități etnoculturale. Mărturii documentare: Țiganii din România (1919-1944). Vol. 2. Cluj-Napoca: Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din România, 2001, pp. 524-525.

out various types of labor: the qualified Roma laborers practiced their profession, while the others formed work teams that supported agricultural activities, wood cutting, wood working (basket weaving, spoons, etc.), gathering of animal skins, collecting of metal scrap, rags, scrap paper, and collecting and cleaning of feathers. For work that yielded over the set quota, awards were given that equaled 30% of the surplus value of the labor.The Roma were not allowed to leave the areas where they were settled, lest they would be punished through internment in the penal colony which was established in each county. Concentration camps were not a typical form of internment for Roma: the only penal colony established especially for the deported Roma in Transnistria was “the Golta Gypsy Internment Camp”. In the fall of 1943, as the Soviet troops were approaching the Transnistrian border and the Romanian authorities were experiencing a troublesome evacuation from the Transnistrian territory, thousands of deported Roma tried to flee to Romania. The Roma who were caught were interned in this special camp made for them. Although it was created as a camp for punishment, it was also meant as a deterrent. The first Roma (406 individuals) were brought into the Golta internment camp on November 21 1943, where “according to the standing orders, all the Gypsies that fled must be interned.” On November 24, 1943, the number at the camp was 677 alreafy over the capacity of the camp which was only 600. In a short time, the camp proved to be inadequate for the number of Roma caught trying to escape Transnistria. An important source in researching this tragic phenomenon are the folk songs of the Roma survivors, which evoke “the great mourning” of the brutalised and deported Roma, and highlights their suffering: the hunger, disease, and the longing of the Roma women for their “abandoned houses”. The sedentary Roma were deported in a hurry, without being allowed to sell their belongings and to bring personal possessions with them.

109

Cercetări Culturale și Sociale „Romane Rodimata”, 2012, p. 47.

Their houses and other belongings were confiscated by the National Center of Romanianization. In their songs is apparent the consciousness of victimhood of the Roma who suffered so much from the crimes committed during the war that “filled the country with mourning, and the house with tears”. A more integral version of these mourning songs was recorded by folklorists from the Republic of Moldova in Calfa village (Anenii Noi district): “Green leaf, curly thread/the policeman came to our house/to Transnistria he took us - to beautiful Transnistria/to give us land and a home/ Land and home he didn't give us/All the gypsies froze instead/They give them rye bread/Bitter rye bread/So that all the gypsies will die/Green leaf and a slipper/all the gypsies go to the Bug river/ Big grieving everywhere/when the gypsies are a-marching!/But you should see the women gypsies/how they were crying for their lost little houses.../Green leaf green stone/and the gypsies they were bombed. As a result of the tragedy that the deported Roma suffered in Transnistria, a certain profile of the survivor embedded itself in their collective consciousness, as opposed to one as winner against all odds. The majority of Roma survived as individuals, distancing themselves, at the moment of succeeding to survive, from their ethnic group, belonging to which was considered a sign of failure, and lacking positive symbolic capital. One of the episodes that the majority of the Roma survivors refuse to discuss is that of the rapes committed against Roma girls and women by the soldiers in the concentration camps. Keeping with the unwritten but strictly followed traditions of the Roma culture, these things are not discussed in public, being considered taboo: ”Did they have their way with the women? Of course! They took your woman from next to you and had their way with her right in front of your eyes. And you couldn't do anything because they would shoot you. They didn't even care whether they were old, or seven, eight year-old girls. They had their way with all of them. But not only the women. Also the men.

Republica Moldova

110

să descurajeze fuga altor romi. Primii romi au fost aduși în Lagărul din Golta la 21 noiembrie 1943 (406 de persoane), unde „conform ordinelor existente, urmează a fi internați toți țiganii ce au fugit”. La 24 noiembrie 1943 numărul romilor internați în Lagărul din Golta era deja de 677, însă capacitatea acestuia era de 600 de persoane. În scurt timp lagărul s-a dovedit neîncăpător, deoarece numărul romilor care doreau să evadeze din Transnistria era foarte mare. 12 O sursă importantă pentru cercetarea acestui fenomen tragic constituie creațiile folclorice, plăsmuite de supraviețuitorii romi în cântece, care evocă „jalea mare” a romilor brutalizați și încolonați, scoate în evidență suferințele grele ale romilor evacuați în Transistria: foamea, frigul, bolile și dorul femeilor rome după „căsuțele părăsite”. Romii sedentari au fost evacuați în Transnistria în grabă, fără să li se permită să-și vândă averile și să-și ia lucrurile personale. Casele și celelate bunuri ale persoanelor evacuate în Transnistria au fost preluate de Centrul Național de Românizare. În cântecele populare se desprinde conștiința de victime a romilor, care au suferit de pe urma crimelor săvârșite pe durata războiului ce „a umplut țara de jale și casa de lăcrămioare”. O variantă mai întregită a acestor cântece de jale a fost înregistrată de folcloriștii din Republica Moldova în satul Calfa (raionul Anenii Noi): „Foaie verde fir de creață / Ne-a sosit jandarmu-n casă / La Transnistria m-a dus – La Transnistria frumoasă / Să ne dea pământ și casă / Pământ, casă nu ne-a dat / Toți țiganii au îngețat/ Le dau pâine de secară 12 Achim V. Despre locurile de deportare din Transnistria: Lagărul de țigani din Golta (1943-1944). In: O identitate secundă: Dennis John Deletant, România și Românii. In honorem Dennis Deletant. Cluj-Napoca: Argonaut, 2016, pp. 235-262. 13 Botezatu Gr. Cântecele romilor din perioada celui deal doilea Război 14 Mondial. In: Romii din Republica Moldova: istoria, cultura, starea socială. Materialele I Conferințe științifice, 30 ianuarie 1998. Chișinău: Departamentul Relațiilor Naționale al Republicii Moldova, 1998, pp. 29-31. 14 Furtună A-N.; Grigore D.; Neacșu M. De ce nu plâng?... Holocaustul romilor și povestea lui adevărată. București: Centrul de

/ Pâine amară de secară/ Toți țiganii ca să moară/ Foaie verde ș-un papuc / Toți țiganii merg la Bug / Ia să vezi o jale mare / Pe țigani în defilare / Da să vezi țigăncele / Cum plângeau căsuțele... / Foaie verde matostat / Pe țigani i-a bombardat”. 13 În rezultatul tragediei pe care au suferit-o romii evacuați în Transistria, în mentalul colectiv al romilor s-a statornicit mai degrabă un profil de supraviețuitor, în detrimentul celui de învingător. Majoritatea romilor au supraviețuit la nivel individual, delimitându-se, la momentul reușitei, de grupul de apartenență considerat a nu fi unul de succes, lipsit de capital simbolic pozitiv. Unul din episoadele despre care majoritatea supraviețuitorilor romi refuză să vorbească este cel referitor la violurile comise în lagăre de către soldați și ale căror victime erau fetele și femeile rome. În conformitate cu tradițiile „nescrise”, totodată, strict respectate ale culturii romani, aceste lucruri nu se discută în spațiul public, fiind considerate niște subiecte tabuizate: „<...> Își băteau joc de femei? Mai întrebi? Îți lua femeia de lângă tine și își batea joc de ea în fața ta... și nu aveai ce să faci, că te împușca cu pistolul...; Se mai uita că-s babe, că-s bătrâne, mai vedea că e copilă de șapte, opt ani? Își bătea joc de ele toate...; Da, nu numai de femei, și de bărbați, de oricine. Să mă ierte Dumnezeu, că nu trebuie să spun cuvântul ăsta, dar dacă prindeau o femeie, își băteau joc de ea, nu numai unul. Îl luau pe copil de la ea din brațe și îl aruncau în sus și-l împușcau <...>”. 14 Romii, ca și evreii, au fost deportați în Transnistria pentru a pieri de frig, foame și boli; ambele minorități au fost supuse crimelor, violurilor, jefuirilor și umilințelor. Însă, situația romilor a fost diferită pentru că nu au primit niciun fel de ajutor de la compatrioții lor rămași în România. Nimănui, în România sau în afara ei, nu i-a păsat de soarta lor. Deși, în anumite momente, comportamentul romilor în fața Distrugerii s-a deosebit de cel al evreilor, ambele etnii au fost grav afectate de Holocaust.

Anyone. God forgive me, because I shouldn't say this word, but if they caught a woman, they would “have their way with her” and not only one. They would take her child from her breast and would throw him up in the air and shoot him.” (citation) The Roma, like the Jews, were deported to Transnistria to die of cold, hunger, and disease; both minorities have been subjected to murder, rape, robberies, and humiliation. But the situation of the Roma was different because they didn't receive any sort of support from their compatriots in Romania. Nobody cared about the fate of the Roma in Romania or outside. Although at some moments the behaviour of the Roma towards the Porajmos (“destruction”) was different from the Jews, both ethnic groups were gravely affected by the Holocaust. Ion Duminică 1971, Taganrog, Russia, lives in Kishinev. He is Director of the Ethnic Minorities Department at the Academy of Sciences of Moldova.

Ion Duminica 1971, Taganrog, Russia, locuiește la Chișinău. E șeful Secției Minorități Etnice la Academia de Știinte a Moldovei.

111

Fragmente din cartea “Medicina Ars Nobilissima” Excerpts from the book “Medicina Ars Nobilissima” 1

Dr. Vasile și Margareta Ursu (părinții lui Gheorghe Ursu 2, viitorul soț al Soranei Ursu din Fragmente dintr-o Viață) aveau aceeași specialitate: chirurgia obstetrică și ginecologie. Vasile a fost medicul-șef al Secției de obstetrică-ginecologie, al Secției de Chirurgie și medicul șef al Spitalului Județean din Soroca. Când Rusia sovietică a ocupat Basarabia, doctorii Ursu au rămas în Soroca. Odată cu începutul operațiunilor militare contra URSS de către Germania nazistă si Romania pe la sfârșitul lui iunie-iulie 1941, Spitalul din Soroca este evacuat în Ucraina de unde trebuia să ajungă în Rusia. Refugiații ar fi ajuns până în orășelul Zenkov din regiunea Poltava, unde au fost ajunși din urmă de trupele Germane. Familia Ursu ia decizia de a se întoarce la Soroca, la Spital. În timpul retragerii din Ucraina, au îndurat greutăți enorme, mai ales din cauza lipsei de mâncare. Au fost momente când Babu (Gheorghe) a ajuns să mănânce coajă și rădăcini de copac pentru a-și ceda rația de coajă de pâine surorii mai mici, Georgeta. Un timp au mers cu căruța, dar cea mai mare parte a drumului au mers pe jos. Erau multe zile când nici nu aveau ce mânca și în multe nopți reci de toamnă, început de iarnă, tremurau de frig toți patru, Vasile și Margareta și cei doi copii, Babu de 15 ani și Georgeta de 13. La întoarcerea în Soroca, pe la sfârșitul anului 1941, au găsit casa din curtea spitalului ocupată de un ofițer german. Puși în această situație, familia Ursu se așează într-o dependință de-a casei. Ofițerul german a apreciat mult colecțiile de discuri, albumele de artă și chiar și biblioteca franceză a Dr-lui

Dr. Vasile and Margareta Ursu (the parents of Gheorghe Ursu 1, future husband of Sorana Ursu from Fragments of a Life) had the same medical specialty: obstetrics and gynecology. Vasile was Physician-in-Chief of the Department of Obstetrics and Gynecology, Department of Surgery, and Physician-in-Chief of the County Hospital in Soroca. When Soviet Russia occupied Bessarabia, Drs. Ursu remained in Soroca. With the beginning of the Nazi and Romanian military operations against the Soviet Union at the end of June-July 1941, the Soroca County Hospital was evacuated in Ukraine from where it was supposed to arrive in Russia. The refugees might have gotten all the way to the town of Zenkov in the Poltava region, where the German troops reached them. The Ursu family decided to return to the hospital in Soroca. During the retreat from Ukraine, they endured enormous difficulties, especially because of the lack of food. There were times when Babu (Gheorghe) had to eat the bark and roots of trees in order to give his bread rations to his smaller sister, Georgeta. On their way back, sometimes they went by cart, but mostly they walked. There were many days when they had nothing to eat, and many cold autumn-winter nights when all four, Vasile and Margareta, and their two children, 15-year-old Babu and Georgeta 13, shivered with cold. Upon their return in Soroca, at the end of 1941, they found the house in the yard of the hospital occupied by a German officer. Faced with this situation, the family moved into a small annex of the house. The German officer appreciated the

1 Nicolae Bulat, "Medicina Ars Nobilissima", Universul, 2013 2 http://gh-ursu.ong.ro

Republica Moldova

112

Familia Ursu la Soroca, 1933, de la stinga la dreapta: Margareta, Gheorghe (Babu), Vasile și Georgeta

Ursu Family in Soroca, 1933, from left to right: Margareta, Gheorghe (Babu), Vasile and Georgeta

Ursu, unde Anatole France era autorul preferat. Vremurile erau tulburi și îngrozitoare. Holocaustul își lua jertfele nevinovate. Părinții Margaretei, evrei din Transilvania, ca și rudele cele mai apropiate ale Margaretei, sunt trimise la Auschwitz, unde și-au pierdut viața. La Soroca, ofițerul neamț părea că-și dăduse seama că Margareta se trage din evrei. Poate din pozele din Albumul de Familie, din documentele care au încăput în mâinile lui, dar nu a denunțat-o la Gestapo sau Siguranță. Situația, însă, devenea din ce în ce mai tensionată în casele din ograda Spitalului Județean din Soroca. Holocaustul devenea din ce în ce mai cunoscut și tot mai aproape de Soroca. În această situație, medicii Ursu decid să se refugieze la Galați, la părinții lui Vasile Ursu. Dr. Ursu se mai întoarce încă o dată la Soroca, unde va găsi casa devastată și nimic rămas. După război, Dr. Vasile Ursu, odată cu instalarea guvernului Petru Groza, fără să fie membru al

Doctor's record collection, art albums, and even the French library, where Anatole France was the prefered author. The times were troubled and gruesome. The Holocaust was claiming the lives of the innocent. Margareta's parents, Jews from Transylvania, as well as her closest relatives, were sent to Auschwitz, where all were killed. In Soroca it seemed that the German officer figured out that Margareta was Jewish. Maybe from the pictures in the Family Album, or from the documents that fell into his hands, but he did not denounce her to the Gestapo or to the Siguranta. The situation, however, became increasingly more tense in the houses of the Soroca County Hospital yard. The horrors of the Holocaust were becoming increasingly known and close to home. In this context, the doctors decided to flee to Galati, to the parents of Vasile. Vasile later returned one more time to Soroca, where he found

113

vreunui partid de stânga, este numit Prefect “democrat-popular” al Galaților. Peste mai puțin de un an, este liberat din funcție. Margareta a fost președinta Femeilor Democratice din Galați și președintă a Crucii Roșii, dar de scurtă durată, fiindcă nici ea nu era membră de partid. “Dr. Vasile Ursu a văzut internaționalismul promovat de comuniști ca o unică alternativă la regimurile de extremă dreapta, împotriva cărora partidele istorice capotaseră lamentabil la începutul anilor '30. Probabil că-i vedea pe comuniști ca un fel de socialiști, pe care el îi simpatiza din tinerețe. Astfel, a fost tentat să creadă în utopia egalitaristă pe care comuniștii o propovăduiau, în așa măsură, încât era gata să le ierte metodele nedemocratice, ilegale, în ideea că masele vor îmbrățișa comunismul odată educate, și vor fi mai fericite.” spune despre iluziile bunicului ei, nepoata Olga Ursu. “În mare măsură, acesta a fost magnetul care l-a tras și pe Babu, tatăl meu, și pe alți intelectuali onești ai vremii către PCR.” Nicolae Bulat 1952, Cureșnița, locuiește la Soroca. E istoric și director al Muzeului de Istorie și Etnografie Soroca.

the house destroyed and ransacked. After the war, Dr. Vasile Ursu, without being a member of any left-wing party, was named the “Popular Democratic” Prefect of Galati in the newly established Petru Groza government. He is removed from office within less than one year. Margareta was President of the Democratic Women and of the Red Cross, but also only for a short duration because she too wasn't a member of the party. “Dr. Vasile Ursu saw the internationalism promoted by the Communists as the only alternative to the extreme right-wing regimes against which historical parties in the early 30s had kowtowed miserably. He probably saw the Communists as a kind of utopian Socialists, whom he had sympathised from his youth. So he was tempted to believe in the egalitarian utopia that Communists boldly proclaimed, to such an extent that he was ready to forgive their illegal, undemocratic methods in the idea that the masses will be happier” says his niece, Olga Ursu, about the illusions of her grandfather. “Largely it was this magnet that also attracted Babu, my dad, and other honest intellectuals of the time towards the Communist Party.” Nicolae Bulat 1952, Cureșnița, lives in Soroca. He is a historian and director of Soroca Museum of History and Ethnography.

Dr. Vasile și Margareta Ursu cu colegii de la Spitalul Județean Soroca, anii '30

Drs. Vasile and Margareta Ursu with their colleagues at the Soroca County Hospital, the 30s

Republica Moldova

114

n -

t d

Viitorul Memoriei de la Zpațiu, 26 -30 iulie, 2017 The Future of Memory at Zpace, July 26 – 30, 2017

Artist Benno Friedel Video Fragmente dintr-o Viață și Iluziile Mele Arhivă cu cărți, texte și fotografii despre deportările în Transnistria din Basarabia și Bukovina, și ghetoul de la Chisinau

Artist Benno Friedel Archive with books, texts and photos about the deportations from Bessarabia and Bukowina to Transnistria, and the Kishinev Ghetto

foto/photo credit: Oberliht Association

115

Arhivă foto Foto archive

Ordin invazie – Barbarossa

The Order to invade Russia – Operation Barbarossa ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu#/media/ File:Ordinul_lui_Antonescu.jpg

Ordin către Legionari, Horia Sima

Order to the Iron Guard, Horia Sima

Timpul, Rebeliunea Legionară

Timpul newspaper, the Iron Guard rebellion sursa/source: www.cristoiublog.ro/ rebeliunea-legionara-din-ianuarie-1941pe-pagina-intii-a-ziarului-timpul/

116

Pogromul de la Iași, iunie 1941

Deportări din Basarabia din Transnistria

Iasi pogrom, June 1941

Deportations to Transnistria from Bessarabia

ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i

Transnitria lagăre - Romi și Sinti

Transnistrian concentration camps

for Roma and Sinti Bundesarchiv Bild 183-2004-0203501, Russland, zerlumpte Sinti

Transnitria lagăre de evrei

Transnistrian concentration camps for Jews https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com

117

Rații alimentare

Food rations https:// revolutianarhista. wordpress. com/2016/10/13/ anihilarea-gurilorde-prisos-planulnazistilor-deexterminare-apopulatiei-dinestul-europeiprin-infometare/

Copiii din trenul lui Kaszter, 1944

Kastzner train kids, 1944 http://dachaukz.blogspot.com/2014/06/bergenbelsen-concentration-camp-part-24.html

Deportarile evreilor din Cluj, 1944

8 October 1944

The deportations of Jews from Cluj, 1944

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:8_ Oct_1944_FND_meeting_Bucharest_(ANEF).jpg

Foștii deportați se intorc în Oradea, 1945

Oradea deportees return, 1945 https://jewsinoradea.wordpress.com/tag/oradea/

Tribunalul Poporului Român, Procesul lui Antonescu, 1946

The Romanian People's Tribunal, Antonescu's trial, 1946 https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/06/15/ actul-de-acuzare-al-tribunalului-poporului-impotrivainculpatilor-din-guvernul-ion-antonescu/

118

Poze de familie și stills din filme Still, documentar ”Iluziile mele”

Photos from films and photo albums Still, ”My Illusions”

Still, documentar din “Copilul Sălbatic din Iași: Viața și Arta lui Daniel Spoerri”

Still, documentary from

“Child of Iasi: The Life and Art of Daniel Spoerri”

Iudit Ardeleanu, din “Album de Familie”

Judith Ardeleanu, from “Family Album”

119

Platforma transnațională pentru comemorarea Holocaustului prin artă și media în România și Moldova

The transnational platform for the commemoration of the Holocaust through art and media in Romania and Moldova

w w w.thefutureofmemor y.ro

Viitorul Memoriei The Future of Memory