A fost odată un dinozaur diferit de toţi ceilalţi dinozauri. Îl chema Bit-Rex şi era extrem de curios. I se întâmpla ca, atunci când se juca cu ceilalţi dinozauri, Bit-Rex să se oprească şi să întrebe „De ce e cerul albastru?” sau „De ce e cald când stăm la soare?” Pădurea în care trăiau era chiar la malul mării. Dinozaurii nu ştiu să înoate şi de aceea nu se prea apropiau de apă. Într-o zi Bit-Rex s-a întrebat: „Ce-o fi sub apă ?” şi şi-a băgat capul în mare. A văzut mulţi peşti coloraţi şi plante de care nu maivăzuse niciodată. Era o altă lume şi asta l-a pus pe gânduri.Bit-Rex a observat că crengile şi copacii căzuţi în apă plutesc şi sunt purtaţi de curent. S-a întrebat: „Ce-i dincolo de locul unde cerul se uneşte cu pământul?”
Cum nimeni nu-i putea răspunde, Bit-Rex s-a apucat să-şi facă o barcă din crengi şi rămurele, apoi s-a urcat în ea şi s-a lăsat purtat de curenţi. Îşi făcuse chiar şi o vâslă dintr-o creangă potrivită. A plutit aşa câteva zile şi-şi petrecea timpul urmărind zborul păsărilor sau zbenguiala peştilor care înotau pe sub barca lui. Când s-a uitat în urmă, n-a mai văzut ţărmul şi s-a întrebat:
„Unde a dispărut uscatul?”
A treia zi a văzut o insuliţă mică şi-a vâslit către ea. A tras barca la mal şi a început să exploreze locul. Nu era o insulă mare şi părea a fi complet goală. S-a bucurat de asta şi a început să alerge şi să strige, căci aici nu deranja pe nimeni. Dar, curând a început să plouă şi Bit-Rex s-a gândit:
Ca să ajungă la cer, întâi a desenat o scară, apoi s-a urcat pe ea şi-a desenat cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Apoi i s-a făcut sete şi şi-a desenat un pahar cu suc şi cu un pai.
A început să se plimbe pe insulă, folosind umbrela ca să-i facă umbră şi desenând tot ce-i venea prin minte. A desenat multe flori, care mai de care mai frumoase şi colorate, apoi a desenat câţiva copăcei încărcaţi de fructe zemoase şi parfumate.
„Ce bună ar fi o umbrelă!”.
Mai mult în joacă, a luat un beţişor şi-a început să deseneze pe nisip o umbrelă şi mare i-a fost mirarea când umbrela desenată de el chiar a prins viaţă. A luat-o şi s-a adăpostit sub ea în timp ce s-a gândit ce-ar mai putea desena. Când ploaia a încetat, i-a venit ideea să deseneze un curcubeu multicolor pe cerul albastru.
„Ce suc bun!” a zis Bit-Rex.
Cum avea talent la desen şi multă imaginaţie, a desenat chiar şi un pârâiaş cu apă limpede, în care înotau micuţi peştişori.
A desenat chiar şi câţiva norişori care-şi schimbau mereu forma, iar el se amuza încercând să ghicească ce animale semănau cu norii aceia. A desenat şi-o bicicletă şi s-a plimbat cu ea. A desenat un zmeu şi s-a jucat cu el în vânt, iar asta i-a dat o idee. I se făcuse dor de casă, aşa că şi-a desenat o barcă mai trainică, care avea un hublou pe fund, prin care putea să vadă tot ce era sub apă. I-a făcut şi o pânză prinsă de un catarg pentru ca barca să poată fi împinsă de vânt, ca şi zmeul cu care se jucase.
Apoi şi-a luat rămas bun de la insuliţa care devenise un mic paradis şi s-a urcat în barcă, dornic să ajungă acasă. Pe drum a fost însoţit de câţiva peşti curioşi care probabil se întrebau:
„Ce e deasupra apei?”.
Când a ajuns înapoi la mal, a alergat la prietenii lui. S-au bucurat cu toţii de reîntâlnire, iar seara au stat în jurul focului şi Bit-Rex povestea despre excursia lui pe mare şi despre insula în care tot ce desenezi devine real. În noaptea aceea toţi dinozaurii au adormit cu zâmbetul pe buze, visând locuri care mai de care mai minunate.
Tia e o fetiţă dinozaur, care e foarte mândră de solzii crestei ei. Când va fi mare, va avea nouă metri şi 3000 de kilograme. A trăit acum 150 de milioane de ani. Denumirea ştiinţifică este Stegosaurus.
Tia zburda de colo-colo pe imaşul acoperit de iarbă verde şi proaspătă. Era foarte mulţumită de cum arăta şi de cum îi străluceau solzii de pe spate în razele soarelui. Mereu o ruga pe mămica ei săi-i lustruiască şi apoi fugea la cea mai apropiată apă, privinduse în oglindirea de pe suprafaţa ei.
„Nu-i aşa că-s cea mai frumoasă?”
o întreba mereu pe mămica ei, iar ea zâmbea şi-o săruta. „Aşa-i? Aşa-i?” insista Tia s-o întrebe.
Cea mai frumoasă
„Toate lucrurile sunt frumoase! îi răspunse mama ei.
„Uită-te în jurul tău!”
„Vrei să spui că nu sunt frumoasă?” se încruntă Tia supărată. „Ba da, sigur că eşti frumoasă! Dar fiecare lucru are frumuseţea lui. Vezi ce frumos e cerul acesta senin, cu soarele strălucind? Uite şi pădurea ce frumos arată! E verde şi răcoroasă.” „Dar eu sunt mai frumoasă decât pădurea, nu?” „Eşti tare frumuşică, nu zic nu! A râs mămica ei. „Dar, să nu uiţi niciodată că şi alte lucruri şi fiinţe sunt frumoase!” „Hm!” pufni Tia şi plecă să se joace şi să se mai admire în oglinda apei.
La un moment dat, văzu cum ceilalţi se opresc şi vorbesc însufleţiţi. Curioasă, Tia se apropie de locul la care se uitau. Îşi strecură căpşorul printre ei şi văzu că toţi se uită pe jos. Chiar acolo era o minunată floare, cu petalele deun roşu aprins, brodate cu galben. Înflorise de curând şi împrăştia-n aer un parfum suav şi minunat şi toţi se adunaseră s-o admire. „E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată!” zicea lumea, iar Tia văzu negru în faţa ochilor de supărare.
„Ce? Vreţi să spuneţi că floarea asta e mai frumoasă decât mine?” se burzului ea la cei care adunaţi în jurul florii. „Trebuie să recunoşti, Tia, că e o floare minunat de frumoasă. E magnifică! Extraordinară!” „Nu-i adevărat! strigă Tia aproape plângând.
Eu sunt cea mai frumoasă!” Ceilalţi începuseră să râdă, văzând-o atât de necăjită. „Credeţi voi că o floare poate fi mai frumoasădecât mine? Ia priviţi!” strigă Tia furioasă şi sări cu picioarele pe floarea aceea. Ceilalţi n-au avut vreme s-o oprească şi priveau consternaţi cum Tia dădea din picioare, rupând petalele acelea colorate. În câteva clipe n-a mai rămas aproape nimic din floare.
„Na! Acum mai e frumoasă?” a întrebat Tia, încă furioasă. „Nu, acum nu mai e frumoasă, dar acum tu eşti deosebit de urâtă! Eşti cel mai urât lucru de pe lume!” i-au răspuns ceilalţi, mâhniţi de răutatea Tiei. Tia a fugit plângând la mămica ei, dar ea a privit-o aspru. „De ce-ai făcut aşa ceva? Mă doare sufletul când mă gândesc la ceai făcut!” i-a zis mama. „M-au supărat ceilalţi care-au zis că floarea-i mai frumoasă decât mine.”
„Tia, ţi-am spus că multe lucruri sunt frumoase în lume şi asta face viaţa însăşi frumoasă. Să ştii că adevărata frumuseţe e în sufletul celui care priveşte, iar răutatea umbreşte orice frumuseţe. „Oricât vei fi de frumoasă, dacă vei fi rea, toţi te vor vedea urâtă şi se vor feri de tine. Te rog să mergi înapoi şi să-ţi ceri scuze!” Tia a rămas înmărmurită auzind spusele mamei şi-a înţeles cât de tare greşise. Nu voia să fie o fetiţă rea, aşa c-a ascultat-o pe mămica ei şi s-a dus înapoi la cei care încă priveau resturile florii.
„Îmi pare tare rău de ce-am făcut! le-a spus Tia. Aveaţi dreptate, floarea aceea chiar era minunat de frumoasă! Nu voi mai face niciodată aşa ceva!” a promis Tia.
Roc, Noc şi Voc sunt pui de dinozauri foarte jucăuşi şi buni prieteni. Au trăit acum 145 de milioane de ani şi erau destul de mici pe lângă ceilalţi dinozauri.
Toţi au clătinat din cap, iertând-o pe Tia, iar mămica ei i-a dat, ca răsplată, o floare tot atât de frumoasă, pe care i-a pus-o între solzi.
Chiar şi când vor creşte mari, vor avea maximum trei metri şi 70 de kilograme. Numele lor ştiinific este Dryosaurus.
„Uite! Acum frumuseţea florii îţi sporeşte frumuseţea ta! Iar dacă vei fi bună la suflet vei fi încă şi mai frumoasă. Te mai rog însă ceva. Nu mă mai întreba dacă eşti frumoasă, pentru că pentru o mămică, totdeauna fetiţa ei e cea mai frumoasă!”
Cei trei dinozauri
şi pasărea cu aripa franta
Roc, Noc şi Voc erau trei mici dinozauri prieteni la cataramă. Tot timpul se jucau împreună. Într-o zi, pe când se jucau de-a prinselea prin pădure, Noc a găsit un pui de pasăre căzut pe jos.
„Eu zic să-l mâncăm.” a zis Roc, care era tare lacom de felul lui. „Ba nu, a zis Voc, e doar un pui! Hai să-l luăm şi să-l ducem la doctorul bufniţă. Poate se face bine!”
Avea aripa ruptă şi de-abia mai respira.
Zis şi făcut! Cei trei prieteni au luat puiul rănit cu grijă şi s-au grăbit la doctorul bufniţă.
„Bietul pui, ce să facem cu el?” a întrebat Voc.
Acesta s-a uitat la pasăre şi i-a pus aripa în ghips, ca să se vindece.
„Să o căutăm pe mama lui!” spuse Noc
„Bravo vouă, micuţi dinozauri! Aţi făcut o faptă bună! Dacă nu-l aduceaţi repede, nu ştiu dacă puiul acesta scăpa.” le-a zis bufniţa.
„Dar, a continuat doctorul, acum va trebui să aveţi grijă de el până se va face bine. Probabil îi este foame.” „Dar, ce mănâncă păsările?” a întrebat Noc. „Viermişori şi gâze cât mai mici, ca să le poată înghiţi” a răspuns bufniţa. Aşa că, cei trei micuţi dinozauri au început să ridice pietrele ca să caute pe sub ele gâze şi viermişori pe care puiul le mânca pofticios. Le plăcea această nouă îndeletnicire şi făceau concurs care găseşte mai multe gâze.
Dacă dădeau peste un bolovan mai mare, lăsau totuşi concursul la o parte, iar doi dintre ei ridicau piatra, în timp ce al treilea culegea viermişorii de sub ea. Erau prieteni adevăraţi şi se ajutau unii pe alţii. N-a trecut mult timp până ce puiuţul s-a vindecat şiau devenit cu toţii foarte buni prieteni. Din păcate însă, fiind mic, chiar la primul său zbor puiul de pasăre se lovise de nişte crengi şi-şirupsese aripa în cădere. Chiar atunci îl găsiseră cei trei prieteni. Acum, fiind foarte speriat, nu mai voia sa zboare.
Atunci, cei trei au început sa-l încurajeze spunându-i: „E grozav să poţi zbura! Poţi vedea lumea de sus şi poţi trece peste orice râu sau peste orice prăpastie! Ia, arată-ne cum se face! Tu sigur poţi, nu trebuie să-ţi fie frică!” „Dar dacă voi cădea din nou? Nu vreau să-mi mai rup odată aripa!” răspundea micuţul. Atunci lui Roc i-a venit o idee. S-au sfătuit toţi trei şi si-au zis că merită să încerce. Au luat o piatră mare, au adunat paie în jurul ei şiau pus puiul acolo.
Apoi s-au dat mai departe şi-au zis:
„Uite, nu eşti chiar aşa de sus, iar pe jos am pus paie, aşa că, dacă vei cădea, vei cădea pe moale. Haide, vino la noi în zbor!” Pasărea s-a uitat la ei, s-a codit puţin, dar prietenii aveau dreptate. N-avea ce să păţească! Aşa că şi-a întins aripile şi-a zburat până lângă ei. Totul a fost grozav şi s-au bucurat cu toţii de reuşită. Apoi au inventat un joc nou. Cei trei dinozauri se aşezau în locuri diferite şi chemau pasărea pe rând, la fiecare. Astfel, puiul a început să zboare cu adevărat şi să ciripească de plăcere.
Şi a şi zburat, cât de repede a putut. N-a trecut mult şi dinozaurii i-au văzut pe doctor şi pe prietenul lor înaripat cum apar în zbor. Doctorul i-a pansat piciorul lui Voc şi i-a dat şi o pastilă, iar Voc a putut, spre bucuria tuturor, să se ridice iar în picioare. Doctorul bufniţă s-a arătat tare mulţumit de fapta păsării şi i-a propus s-o ia ca ajutor de doctor.
Nici nu se mai aşeza pe piatră şi părea neobosit. Zbura tot mai sus, tot mai departe şi apoi venea înapoi şi le povestea dinozaurilor locurile minunate pe care le văzuse, iar ei ascultau cu gura căscată - fascinaţi de ce auzeau. În fiecare zi când le aducea noutăţi, puiul de pasăre se gândea la cât de norocos fusese şi ce bine este să ai prieteni adevăraţi. Într-o zi, Voc s-a împiedicat de-o piatră şi a căzut. Probabil îşi scrântise un picior şi plângea şi spunea că-l doare foarte tare. Prietenii lui nu ştiau ce să facă, dar pasărea a zis: ”Staţi cu el, iar eu zbor repede la doctorul bufniţă să-l aduc!”.
Pasărea era în culmea bucuriei c-a putut şi ea să-şi ajute prietenii şi a acceptat pe loc. De atunci, micuţii dinozauri se joacă fără grijă, căci ştiu că din înaltul cerului, prietena lor pasărea îi veghează.
Păsculeţ e un pui de dinozaur căruia îi plac frunzele şi fructele. Trăieşte împreună cu părinţii lui într-o turmă foarte mare. Îşi iubeşte mămica foarte mult. A trăit acum 65 de milioane de ani şi tipul lui de dinozaur e numit ştiinţific Pachycephalosaurus.
Păsculeţ voia să-i facă mamei sale un cadou deosebit de ziua ei. Îşi iubea foarte tare mămica şi se străduia să fie un pui foarte cuminte şi s-o asculte de fiecare dată. Acum se plimba prin păduricea în care stătea cu turma lui, căutând ceva cu adevărat deosebit şi frumos. Ridicând o frunză, a văzut sub ea o gâză de un albastru lucitor.
Dar de ziua mamei
Era frumoasă gâza, dar Păsculeţ şi-a adus aminte că mamei lui nu prea-i plac gâzele.
Apoi a văzut un fluture frumos colorat, care zbura de colo-colo, fără grijă. Păsculeţ s-a uitat la bătaia fină a aripilor lui multicolore şi-a dat să-l prindă. Şi-a adus aminte, totuşi, că fluturii sunt fiinţe foarte fragile şi dacă îi prinzi, culorile acelea minunate se şterg foarte uşor, murdărindu-te pe mânuţe. Pe lângă asta, Păsculeţ nu voia să-i facă rău fluturelui. S-a gândit să caute o floare foarte frumoasă. A păşit într-o poieniţă care era plină de flori de toate felurile.
„Ce multe flori !” şi-a zis Păsculeţ.
Şi-a amintit că toţi copii aduceau flori mămicilor de ziua lor şi, în plus, Păsculeţ nu ştia care e cea mai frumoasă floare. Cum se ducea la una, vedea alta care i se părea şi mai frumoasă. Iar florile, odată rupte, se ofilesc repede. El voia un cadou deosebit, pentru că mămica lui era o mămică deosebită. Era cea mai bună şi mai frumoasă mămică din lume!
„Ştiu!” a exclamat deodată Păsculeţ.
„Voi prinde o stea şi i-o voi dărui mămicii!” Era o idee nemaipomenită.
Nimeni nu mai dăruise o stea şi era sigur că mămica lui va fi tare mândră de ea. Îşi va putea pune steaua ca o diademă, sau o va agăţa de creanga sub care dormeau, iar steaua va străluci toată noaptea. „La noapte voi culege cea mai frumoasă stea de pe cer pentru mama!” a zis Păsculeţ. Zis şi făcut! Când a venit noaptea, în timp ce toţi ai lui dormeau, Păsculeţ s-a trezit cu grijă şi a început să cerceteze bolta înstelată.
Erau o puzderie de stele strălucitoare pe cerul nopţii. Păsculeţ s-a uitat la fiecare, dar nu i-a trebuit mult timp ca să-şi dea seama că una din ele era mai mare şi mai strălucitoare decât celelalte. „Pe aceea o voi culege!” a zis Păsculeţ şi s-a uitat în jur ca să găsească cea mai bună metodă să ajungă la stea. Lângă ei era un deluşor care avea chiar în vârf un copac înalt. „Am să mă caţăr în acel copac şi de acolo sigur ajung la stea!” a socotit Păsculeţ. S-a depărtat cu grijă să nu-i trezească pe-ai lui şi-a urcat deluşorul.
Apoi a început, cu chiu cu vai, să se urce în copac.
A mai făcut un pas şi-a întins mâna şi mai tare.
Dinozaurii nu sunt făcuţi să urce în copaci şi nu prea se pricep la asta, dar Păsculeţ era foarte hotărât să ducă la bun sfârşit ceea ce-şi pusese-n gând, aşa că încet-încet a reuşit să urce până pe-o creangă mai groasă.
Atunci creanga s-a rupt, căci Păsculeţ, chiar pui fiind, era destul de greu. Doar era un dinozaur!
De acolo, steaua i-a părut foarte aproape, aşa c-a întins mânuţa ca s-o culeagă. Încă nu ajungea la ea, dar simţea că aproape o atinge cu degetele, aşa c-a mai făcut cu grijă un pas pe creangă. Simţea că dogoarea stelei îi încălzeşte deja degetele mânuţei lui întinse, dar tot n-o ajungea.
Aşa a căzut Păsculeţ cu creangă cu tot pe iarba de dedesubt. Mare noroc a avut că dinozaurii de felul lui au oase tare solide, aşa că n-a păţit nimic. Î n sc h i m b , a fost atât de necăjit încât a început să plângă. Evident, de cum i-a auzit plânsetul, mămica lui s-a trezit şi-a venit într-un suflet să-l vadă.
A râs de el când l-a văzut stând în funduleţ, plângând şi frecându-şi căpăţâna. „De ce plângi? Te doare ceva?” l-a întrebat mămica lui. „Nu, dar sunt supărat! Voiam să culeg o stea să ţi-o dăruiesc de ziua ta.” a răspuns Păsculeţ. „Prostuţule! Îţi mulţumesc frumos, dar n-am nevoie! Mi-ai dăruit deja cele mai frumoase stele.
Roc, Noc şi Voc sunt pui de dinozauri foarte jucăuşi şi buni prieteni. Au trăit acum 145 de milioane de ani şi erau destul de mici pe lângă ceilalţi dinozauri. Chiar şi când vor creşte mari, vor avea maximum trei metri şi 70 de kilograme. Numele lor ştiinific este Dryosaurus.
Vrei să ţi le arăt?” Mirat, Păsculeţ a făcut semn că da. Atunci mămica lui l-a luat în braţe şi i-a sărutat ochişorii. „Pâsculeţ, ochişorii ăştia scumpi ai tăi sunt cele mai de preţ steluţe din lume!”
Cei trei dinozauri
şi pasărea cu aripa franta
Fiind atât de bine apărat de armura sa groasă, Kilo se aventurase fără teamă destul de departe de ai lui.
Era Tric, care şi el căuta ceva bun de mâncare şi văzuse şi el tufişul din poieniţă.
Tocmai căuta tufişuri cu frunze din acelea suculente şi cu gust foarte bun, când nimeri într-o poieniţă mai largă şi scăldată de razele soarelui.
Când l-a văzut şi el, Tric a fost la fel de surprins.
Chiar în mijlocul poieniţei era un tufiş din acela din care căuta şi Kilo s-a şi repezit la frunzele lui. Mare i-a fost surpriza când, exact înainte să muşte o frunză, a văzut apărând din partea cealaltă a poieniţei un alt pui de dinozaur.
„Ce cauţi la tufişul meu?” a întrebat Tric. „Care tufişul tău? a răspuns Kilo. E tufişul meu! Eu am ajuns primul la el!” „Dar eu l-am văzut primul, deci este al meu!” nu s-a lăsat Tric.
„Puştiulică, mai bine nu te-ai pune cu mine! Cine ştie ce-ai văzut tu, dar oricum nu mă înteresează. Eram deja aici când ai venit, deci n-are rost să mai discutăm!”. „Cred că nu ştii cu cine ai de-a face! Pleacă până n-o să-ţi pară rău!” „Nici pomeneală! Vino de-ncearcă să mă alungi şi-o să vezi tu ce păţeşti!” Aşa se certau, pentru că amândoi se credeau mari şi tari şi niciunul nu voia să cedeze. Au început să se învârtă-n jurul tufişului, privindu-se aprig în ochi şi fornăind straşnic pe nări.
„După ce că eşti prost crescut, mai eşti şi urât!”. „Tu vorbeşti, hidoşenie? N-am văzut ceva mai pocit ca tine!”
„Ţi-arăt eu ţie!”
Şi au început să se încaiere. Erau amândoi cam la fel de puternici şi bine protejaţi de platoşele lor, aşa că nici unuia nu-i era teamă. Au prins a se împinge unul pe celălalt, scoţând strigăte cu care voiau să-şi impresioneze adversarul.
Tric încerca să-şi folosească cele trei coarne, iar Kilo căuta să-l lovească cu ghioaga din capătul cozii. Dar, când unul lovea, celălalt se ferea şiapoi încerca el să-l împingă sau să-l răstoarne pe celălalt. S-a făcut o hărmălaie asurzitoare în poieniţă, şi-a aer începeau să se ridice nori de praf de la tropoteala lor. Înciudaţi că niciunul nu răzbea să-l alunge pe celălalt, cei doi pui se înverşunau din ce în ce mai tare.
La un moment dat, Kilo a făcut un pas nechibzuit şi Tric şi-a trecut coarnele pe sub el şi l-a azvârlit în sus. Kilo s-a răsturnat pe spate şi Tric a crezut că, în sfârşit, dovedise cine-i mai tare. Dar, Kilo a lovit cu coada lui de pământ atât de tare încât s-a cutremurat întreaga poieniţă şi a sărit din nou în picioare repezindu-se la Tric. Acesta nu se aştepta la asta şi-a fost, la rândul lui, răsturnat. Dar, nici el n-a stat mult pe jos şi-a sărit din nou în picioare.
Când se încruntau din nou unul la altul, Tric a auzit ceva. Şi Kilo a uzit acelaşi lucru şi s-au uitatcătre locul de unde venea zgomotul acela. Ce credeţi c-au văzut? În timp ce ei se luptau de zor, Ovi, un pui de dinozaur mult mai mic se strecurase lângă tufiş şi mânca de zor din frunzele cele gustoase. Aproape terminase toate frunzele tufişului şi-avea un zâmbet foarte mulţumit pe chip, pentru că frunzele erau cu adevărat foarte bune.
„Uită-te la ăsta! a răcnit Tric înciudat.
Ne-a mâncat frunzele!”
„Să-l învăţăm o lecţie pe p r i c h i n d e l ! ” A strigat şi Kilo şi s-au repezit către Ovi. Dar, Ovi o fi fost el prichindel, dar era şi foarte iute de picior, aşa că n-a stat pe gânduri şi s-a strecurat cu iuţeală printre crengi şi tufăriş şi s-a făcut nevăzut înainte ca cei doi mătăhăloşi să-l poată prinde. Acum, Tric şi Kilo priveau după Ovi, gâfâind istoviţi. Ştiau că nu-l pot prinde şi s-au mulţumit să strige-n urma lui degeaba.
„Auzi! A zis Kilo. Mi se pare că n-am fost noi prea isteţi.” „Aşa mă gândeam şi eu! Noi neam încăierat ca proştii şi-am rămas şi cu vânătăi şi fără frunze.” „Era un tufiş destul de mare. Am fi putut să-l împărţim.” „Da, şi aschimodia aceea n-ar fi îndrăznit niciodată să se apropie de tufiş, cu noi acolo.”
Gât-lung e un pui de dinozaur căruia îi place să mănânce frunze şi iarbă. Chiar pui fiind, e foarte mare are câţiva metri înălţime. Dinozaurii ca el erau numiţi Brachiosaurus şi erau printre cei mai mari dinozauri. Când se va face mare, Gât-lung va avea 25 de metri lungime şi va cântări 80 de tone. A trăit acum 118 milioane de ani.
Aşa au învăţat cei doi că atunci când doi se ceartă, al treilea câştigă şi că e mai bine să împarţi şi să cooperezi decât să te crezi mare şi tare.
Gât-lung, dinozaurul care s-a rătăcit
Gât lung mergea vesel alături de ceilalţi dinozauri din familia lui. Trebuiau mereu să meargă dintrun loc într-altul, căci fiind foarte mari şi trăind în turmă, mâncau o grămadă de frunze şi iarbă şi trebuiau să găsească locuri cu frunze proaspete. Când eşti atât de mare, te mişti mai încet, poate şi fiindcă nu ţi-e teamă că cineva te-ar putea ataca.
Chiar dacă ar apărea un alt dinozaur, care-ar vrea să prindă vreun pui, toţi i-ar sări în apărare şi ar alunga prădătorul. De aceea Gât-lung era vesel şi fără de griji şi deja se gândea cât de bune vor fi frunzele din locul cel nou. Cele mai gustoase erau chiar cele din vârful copacilor, iar Gât-lung, fiind încă pui, nu ajungea la ele. Noroc cu părinţii lui, care-i aduceau frunzele cele mai bune. El nu trebuia decât să stea cuminte şi să le mănânce, uitânduse prin preajmă să nu vină vreun dinozaur prădător în timp ce părinţii erau ocupaţi.
Părinţii lui Gât-lung erau uriaşi şi ajungeau oriunde, chiar şi-n vârful celor mai înalţi copaci. Gât-lung de-abia aştepta să se facă şi el mare şi să-şi poată sălta capul până sus, aproape de cer. Dar, mai avea multe frunze de mâncat până atunci. Cum mergeau ei aşa, au ajuns la un râu cu ape repezi. Ca de obicei, dinozaurii cei mari nu aveau nici o problemă să treacă râul, oricât de mare ar fi fost. Erau prea grei şi apa nu-i putea lua. De aceea, cei mari se puneau în mijlocul râului, iar cei mici treceau apa puţin mai în susul râului. Dacă se întâmpla ca vreunul să alunece, cei mari l-ar fi prins.
Aşa au făcut şi acum, dar când să treacă şi Gât lung, din frunzişul de pe malul celălalt a apărut un fioros T-Rex care s-a repezit să înhaţe pe unul din pui, profitând că părinţii erau în apă. Gât-lung a văzut cum prietenul lui, care deja trecuse pe malul celălalt, începe să strige: „Ajutor! Ajutor!”, iar părinţii s-au repezit să alunge intrusul. Cum era absorbit de ce se petrecea pe mal, Gât-lung făcu un pas greşit şi-a alunecat pe-o piatră de pe fundul râului. Nici nu şi-a dat seama cât de repede l-a luat apa.
Părinţii lui nu l-au văzut, căci tocmai alungau T-Rex-ul. A strigat după ajutor, dar zgomotul apei şi urletele supărate ale prădătorului alungat i-au acoperit strigătele. S-a luptat să-şi ţină capul deasupra apei, ceea ce n-ar fi fost greu, dar apa îl tot rostogolea. S-a luptat aşa destul de mult timp cu apa învolburată, iar când a reuşit, în sfârşit, să iasă la mal, era deja departe de turma lui şi de părinţi.
A strigat după ai lui cât de tare a putut, dar n-a reuşit decât să sperie un stol de păsări care şi-au luat zborul din copacii alăturaţi.Se rătăcise. Totdeauna, dinozaurii cei mari şi bătrâni ştiau drumul şi-i conduceau pe ceilalţi spre locuri bune, unde mai fuseseră mai demult şi unde frunzele avuseseră timp să crească din nou. Aşa că, Gâtlung, fiind pui, nu ştia încotro s-o apuce. S-a gândit s-o ia înapoi pe malul apei, până ar fi ajuns la locul prin care trecuseră, iar acolo ar fi găsit urma turmei. Dar îi era frică să nu dea peste T-Rexul cel furios pentru că fusese alungat. De bună seamă că-i era foame, iar Gât-lung singur era lipsit de apărare.
Aşa că încercă să-şi aducă aminte ce-i spuneau părinţii lui despre locul în care trebuia să ajungă turma lor . Norocul lui Gât-lung că era un pui curios şi pusese o grămadă de întrebări, iar părinţii lui fuseseră răbdători şi-i povestiser cum va arăta locul unde vor ajunge. Îi spuseseră că se află chiar acolo unde încep munţii cei înalţi, în spatele cărora apune soarele. Mai ştia că în apropiere era un mic iaz cu apă limpede şi bună. Iar tatăl lui îi povestise de-o stâncă ciudată care semăna foarte bine cu o uriaşă ciupercă.
Cum ar fi trebuit să ajungă înainte de înserat acolo, locul nu putea fi prea departe. Gât-lung s-a uitat la cer şi-a văzut în ce parte era soarele. Era după-amiază şi soarele deja începuse să coboare spre apus, indicându-i lui Gât-lung direcţia în care trebuia să meargă. Nu foarte sigur pe el şi speriat pentru că se rătăcise şi era de unul singur, Gât-lung a pornit spre apus prin pădure. Cum mergea el aşa, a dat peste un copac prăbuşit. Trunchiul său nu căzuse de tot, pentru că ceilalţi arbori îi opriseră căderea şi stătea înclinat.
Gât-lung s-a bucurat şi a început să se suie cu grijă pe trunchiul lui. Voia să ajungă destul de sus ca să poată vedea peste copaci în ce direcţie erau munţii. După doar câteva minute de urcat, capul lui ieşi deasupra pădurii şi văzu cu bucurie că munţii erau chiar acolo, nu foarte departe.
Nu-i bine deloc să te prindă noaptea singur în pădure! Deja, Gâtlung putea vedea munţii printre copaci. Erau cu adevărat uriaşi şi semeţi. Vârfurile lor erau ascunse în nori. Fiind atât de mari, lui Gât-lung îi fu teamă că nu va găsi locul unde poposise turma lui.
Era pe drumul cel bun. Drumul nu era prea greu şi Gât-lung începu să se grăbească. Curând venea noaptea şi nu voia să-l prindă întunericul în pădure.
Umbrele copacilor începuseră să se lungească, iar soarele nu mai avea mult şi avea să dispară după munţi. Atunci, lui Gât-lung îi veni o idee.
Soarele îl ghida şi putea merge uşor pe lumină, dar pe întuneric n-ar mai fi ştiut nici încotro s-o ia, nici ce-i stă în cale.
Se uită prin copaci şi nu trecu mult până văzu câteva păsări, care se odihneau pe o creangă. Încet, ca să nu le sperie, Gât-lung se apropie de ele şişi săltă capul cât mai aproape de ele. „Mă scuzaţi că vă deranjez!” a spus el. „Am nevoie de ajutor!” Păsările îl priviră puţin speriate de apariţia capului lui printre crengi, dar mai văzuseră dinozauri de felul lui şi ştiau că aceştia nu mănâncă decât frunze şi nu fac rău nimănui.
„Ce-i cu tine?”
întrebă una din păsări. Gât-lung îi povesti ce-a păţit şi întrebă păsările dacă ştiu un loc, aproape de un mic lac, lângă care era o stâncă sub formă de ciupercă uriaşă.
„Hmm! Ba cred că ştiu! Am sta de multe ori pe stânca aceea. „Se vede foarte frumos de acolo.” i-a răspuns o pasăre.”Nici nu-i foarte departe!” „Îmi puteţi spune, vă rog frumos, încotro s-o iau, ca s-ajung acolo? Acolo sunt părinţii mei.”
Pasărea i-a zis
„Bine, ia-te după mine, căci voi zbura înaintea ta!” Aşa au şi făcut, iar pasărea a început să zboare înspre munţi. Gâtlung nu mai putea de bucurie şi alerga după ea, abia mai băgând în seamă unde călca.
„Uite! Văd deja locul acela.” i-a spus pasărea din zbor.
„Mamă, Tată! Ce dor mi-a fost de voi!”.
„Văd şi turma alor tăi. Deja au ajuns acolo.”
„Gât-lung! Unde-ai fost? Te-am căutat peste tot.
După încă puţin, Gât-lung putu vedea marginea pădurii şi ieşii în luminiş chiar când soarele apunea după munţi. În faţa lui se vedea limpede stânca în formă de ciupercă, iar pasărea care-i arătase drumul stătea pe ea şi-i arăta ceva cu aripa.
Ce bine ne pare că eşti teafăr!” l-au întâmpinat părinţii lui. S-au îmbrăţişat îndelung, iar el le-a povestit cum făcuse să ajungă la ei.
Când privi în direcţia aceea, lui Gâtlung îi crescu inima de bucurie, căci acolo era turma lui, chiar pe malul iazului.
„Mulţumesc frumos!” a spus păsării.
„Cu mare plăcere!” i-a răspuns ea, iar Gât-lung a început să alerge strigând:
Toată turma s-a adunat să-l asculte şi l-au lăudat pentru că fusese isteţ şi curajos. Părinţii lui deja râdeau când auzeau păţaniile lui şi i-au dat cele mai bune frunze fragede să le mănânce. Apoi au mers cu toţii la culcare.
Ipsi e un dinozaur căruia îi place să se joace.
Ipsi se juca împreună cu prietenii săi pe coama unui deal.
Nu e foar te mare, are cam 2 metri înălţime şi nu mai mult de 40 de kilograme.
Îşi făcuseră din nişte rămurele şi câteva frunze un zmeu uşor pe care-l legaseră cu câteva liane şi-l ridicaseră în văzduh.
În lumea ştiinţifică i se spune Hypsilophodon şi a trăit acum 140 de milioane de ani.
Era o zi foarte frumoasă, cu cer albastru şi cu mult soare, iar vântul bătea numai bine cât să înalţe zmeul prietenilor care se jucau. Nici nu bănuia Ipsi ce aventură-l aştepta în ziua aceea.
Ipsi, dinozaurul zburător
„Lasă-mă şi pe mine să mă joc cu el!” a zis Ipsi. „Tu te joci deja de-o veşnicie. Nu e doar zmeul tău !” „Data viitoare o să ne facem fiecare câte un zmeu şi aşa ne vom putea juca toţi odată. Ba chiar ne vom putea lua la întrecere care-şi ridică zmeul mai sus.” „E o idee bună, dar nu schimba vorba şi dă-mi şi mie să ţin de liană!” a răspuns Ipsi. Nici n-a apucat bine Ipsi să prindă liana de la zmeu, că s-a şi iscat o pală de vânt mult mai puternic.
Atât de mult aşteptase Ipsi să-i vină rândul să se joace cu zmeul, încât nici n-a vrut să audă când prietenii săi i-au zis să-l coboare, ca să-l strângă. Le era frică să nu fie rupt de vântul prea puternic. Însă Ipsi s-a încăpăţânat să nu-i asculte şi l-a înălţat şi mai sus. „O să treacă imediat vânticelul acesta. O să vedeţi!” le-a spus Ipsi prietenilor. Atâta doar că mai la înălţime, vântul era şi mai puternic şi Ipsi a simţit cum zmeul se smuceşte, gata-gata să-i scape din mână. Ca să nu-l scape, şi-a trecut liana pe după talie şi se chinuia să-l controleze.
Acum începuse să-i pară rău că nu-şi ascultase prietenii. Deodată, vântul a bătut atât de tare, încât Ipsi a simţit cum e ridicat de la pământ şi purtat în zbor. Ar fi dat drumul la liană, dar tocmai se legase cu ea de mijloc şi n-a apucat să desfacă nodul. Când s-a uitat dedesubt, era deja atât de sus încât prietenii săi păreau nişte păpuşele micuţe, care se agitau, strigându-l şi neştiind ce să facă. Din cauza vântului nu auzea ce strigă cei de pepământ. Se ridica tot mai sus. A ajuns mai sus decât copacii pădurii, şi-a început să vadă până departe.
La început i-a fost frică. Nimeni nu mai păţise aşa ceva înainte şi nu ştia ce-ar fi trebuit să facă în afară de-a se ţine cât de bine putea de liană şi să spere că zmeul nu se va rupe. Apoi, curios, începu să privească dedesubt şi-a văzut locurile pe care le ştia, cum nu le mai văzuse niciodată. Uite ! Acolo jos e poiana în care se adunau seara toţi dinozaurii din ceata lui. Acolo trebuia să fie gura peşterii în care-şi petreceau noaptea, dar acum n-o putea vedea.
Uite-i şi pe părinţii lui, cum se plimbă prin pădure, poate căutând ceva bun de-ale gurii, cu care să-l aştepte acasă când Ipsi se va fi întors de la joacă. Ipsi ar fi vrut să-i strige şi să le facă un semn cu mâna. „Uite, mamă, tată, cum zbor !”. Dar, gândinduse mai bine, Ipsi se rugă în gând ca părinţii lui să nu-şi ridice privirea spre cer. Dacă l-ar fi văzut zburând legat de zmeu, probabil s-ar fi supărat foarte tare şi-ar fi primit o chelfăneală serioasă acasă. Poate că mămica lui s-ar fi speriat şi ar deveni peste măsură de îngrijorată. Când zborul lui îl duse mai departe, răsuflă uşurat. Apoi văzu râul unde se duceau toţi ai lui să bea apă. Suprafaţa lui strălucea în soare de parcă ar fi fost un şerpişor luminos. Apoi începu să vadă alte feluri de vieţuitoare. Unele veneau şi ele la râu ca să bea apă, altele se plimbau de colocolo. Toate păreau atât de mici văzute de sus ! De unde era Ipsi, cam toţi dinozaurii semănau între ei, dar el ştia că nu toţi sunt paşnici.
Cu grijă, începu să facă nişte mişcări şi constatăm cu surpriză că atunci când întindea un picior în dreapta, zmeul o lua într-acolo, şi invers. Putea să cârmească şi să-şi schimbe direcţia de zbor, iar descoperirea asta îl bucură atât de tare încât începu să râdă. Încet, începu să zboare înapoi. E mult mai uşor să zbori înapoi decât să mergi pe jos prin pădure, să te strecori prin hăţişuri, să traversezi pârâiaşe şi să ai grijă cu cine te întâlneşti!
Erau unii de care trebuia să se ferească. Va trebui să fie cu băgare de seamă când se va întoarce acasă. Deja nu-i mai era teamă că zmeul se va rupe. Deja se obişnuia cu senzaţia de zbor, iar vântul părea că slăbeşte. Când pe lângă el trecură câteva păsări, le salută voios. „Uite, şi eu pot să zbor, ca şi voi!”. Păsările îi dădură ocol de câteva ori, curioase, apoi se îndepărtară. Ipsi ar fi vrut să poată merge şi el încotro ar fi dorit, ca şi păsările acelea, în loc să se lase doar în voia vântului.
Chiar când vântul aproape a încetat să mai bată, Ipsi a descoperit cu surpriză că ajunsese exact deasupra deluşorului de unde plecase. Se uită după prietenii lui, dar aceştia plecaseră. Poate-l căutau cine ştie pe unde. Oricum, vrând-nevrând, zmeul îl forţa să coboare, aşa că avu grijă să se pregătească să dezlege nodul lianei exact când ar fi atins pământul, ca să nu fie târâit pe jos. Încă puţin ! Încă un pic ! Acuma ! Simţi cu picioruşele-i ating iarba şi desfăcu nodul cât putu de repede.
Eliberat de greutatea lui, zmeul mai făcu un salt, apoi se opri între crengile unui copac apropiat. De-abia acum îşi dădea seama Ipsi cât de frică-i fusese şi cât era de obosit. Nu-i uşor să zbori şi să aterizezi şi-ar fi putut s-o păţească rău de tot!
Îşi simţea inima bubuindu-i în piept şi respira foarte repede, dar ochii îi străluceau de bucurie. Când ciuli urechile, auzi vocile prietenilor carel strigau prin pădure. Începu şi el să strige şi alergă bucuros spre ei, deabia aşteptând să le povestească tot ce păţise şi ce văzuse. Se întreba dacă prietenii lui îl vor crede, căci nici lui nu-i venea a crede prin ce păţanie trecuse.
Rică e un pui de dinozaur care e surprinzător de fricos, deşi când va creşte mare va fi un dinozaur foarte fioros şi temut. Ca adult, va avea 12 metri lungime şi două tone. Denumirea ştiinţifică a acestui tip de dinozaur este Allosaurus şi-au trăit acum 140 de milioane de ani.
Bineînţeles, când au auzit ce-a păţit, părinţii lui l-au pus să promită că nu va mai încerca să mai repete niciodată isprava asta, iar de atunci încolo toţi dinozaurii din ceata lui Ipsi ştiau să coboare imediat zmeiele dacă vântul se înteţeşte. De atunci, aproape în fiecare seară când se adunau înainte de culcare, ceilalţi dinozauri îl puneau să spună povestea zborului său, iar el îşi căpătase porecla „Ipsi-zburătorul”.
Rică, dinozaurul fricos
A fost odată un dinozaur foarte fricos, pe care-l chema Rică. Era cel mai fricos dinozaur pe care l-aţi cunoscut vreodată şi toţi ceilalţi dinozauri rădeau de el. Dacă jucau mingea, era de ajuns să-i spui că-i Bau-Bau în spatele lui ca să lase mingea şi s-o ia la goană. Îi era frică de înălţimi, de întuneric, de apă şi se speria chiar şi de umbra lui.
Într-o zi, ceilalţi dinozauri i-au zis:
„Rică, vino repede să vezi ceva haios!” şi când s-a aplecat să se uite, plin de curiozitate, doi dinozauri i-au sărit în spate. Evident, s-a speriat şi-a încercat să fugă, dar „prietenii” lui pregătiseră un lighean cu apă, iar el a căzut acolo. N-a ştiut în ce-a căzut şi-a crezut c-a nimerit întrun lac şi că avea să se înece. S-a speriat atât de tare încât aproape-a leşinat de frică şi nici să strige n-a mai putut.
Bineînţeles, după cum ştiţi, un dinozaur e ceva mare, iar un lighean, chiar şi pe vremea dinozaurilor, nu era mai mare decât cele de azi, aşa că, atunci când l-au văzut stând în picătura aceea de apă plângând că se îneacă, ceilalţi s-au tăvălit pe jos de râs. Îi era ciudă că era aşa de sperios şi voia să facă cumva să scape de teamă. Aşa că, Rică s-a dus la un bătrân dinozaur înţelept ca să-l întrebe ce să facă ca să nu mai fie atât de fricos.
Acesta i-a zis că dacă reuşeşte el să-i sperie pe ceilalţi dinozauri, poate va realiza că teama-i doar o păcăleală şi va scăpa de defectul lui. „Să-i sperii eu pe ei? Cum?” a zis dinozaurul fricos. „Gândeşte-te, pentru că trebuie să fie ideea ta. Aşa e cel mai bine!” i-a răspuns dinozaurul cel bătrân şi înţelept. Să vă spun cum a reuşit să-i sperie pe toţi ceilalţi! A reuşit atât de bine, încât nimeni n-a mai avut chef să-l mai sperie vreodată, iar el a râs atât de tare de ei încât şi-a dat seama că nu mai are de ce să-i fie frică şi s-a vindecat.
Şi cum mergeau aşa, dintr-o dată au văzut cum o arătare imensă a apărut în faţa lor, dând cumplit din braţe. Ba mai mult, monstrul acela creştea din ce în ce mai mare şi avea o gură enormă şi fioroasă, încât au crezut că-i va înghiţi pe toţi dintr-o-mbucătură. Nu vă puteţi imagina cât de tare s-au speriat! Şi încă şi mai mult, în timp ce strigau care mai de care după ajutor şi încercau să fugă, s-au împiedicat unii de alţii şi-au căzut grămadă.
Rică s-a gândit o zi întreagă cum să facă, iar seara a ştiut. A întins o ţesătură mare între doi copaci şi dincolo de ea, puţin mai încolo, a aprins un foc. Apoi s-a dus la prietenii lui şi le-a zis c-a văzut un monstru fioros. Cum ceilalţi îl ştiau din cale-afară de fricos, au crezut c-o fi văzut vreo veveriţă şi s-a speriat ca de obicei. „Hai să ne arăţi şi nouă monstrul!” au zis ei. Rică a luat-o înainte, iar prietenii veneau în urma lui, deja râzând de el.
Ceilalţi văzuseră de fapt umbra dinozaurului nostru, aruncată pe ţesătură ca pe un ecran, iar cu cât el se apropia de foc, cu atâta umbra creştea, încât părea un adevărat gigant. De atunci, dinozaurul nostru nu s-a mai speriat de nimic, iar prietenii lui n-au mai râs niciodată de el şi l-au numit Rică fără frică.
Când i-a văzut pe curajoşii lui prieteni plângând şi zvârcolindu-se pe jos, dinozaurul nostru a râs de s-a prăpădit. Vedeţi voi, monstrul cu pricina era chiar eroul nostru.
„Cum aşa?” o să mă întrebaţi.
Răspunsul e simplu: când s-a apropiat de ţesătura pe care-o pregătise, el a trecut repede pe sub ea şi-a început să alerge spre foc, deschizând gura cât de tare putea şi dând din braţe.