Carte Sesureac Petru

Criticismul junimist claSa a XI-a e

SeSureac Petru

+ Cuprins Sesureac Petru.............................................................................0 Sesureac Petru.............................................................................0 I. Argument.................................................................................2 II. Titu Maiorescu........................................................................3 III. Mihai Eminescu...................................................................14 IV. Ion Luca Caragiale................................................................28 VI. Ioan Slavici..........................................................................93 1

Bibliografie..............................................................................119

Consider că, studierea acestui subiect este importantă, deoarece Junimea a constituit una dintre cele mai importante societăți culturale din țara noastră.

De asemenea, mulți dintre marii scriitori naționali s-au format literar în cadrul grupării Junimea.

2

II. Titu Maiorescu 1. Fondarea Junimii

3

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Gheorghe Racoviță, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

4

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului: •Spiritul filosofic •Spiritul oratoric •Ironia •Spiritul critic •Gustul pentru clasic și academic Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu Maiorescu îi scrie surorii lui: ”...Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”), din inițiativa unor tineri reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti. Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".

Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele științei, 5

expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.

Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale popoarelor și despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Cașu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizațiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația înființează și o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o scurtă funcționare.

Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, defininduse prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin. În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și 6

limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activității “Junimea”, și lectura atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.

2. Istoric 1. 1864-1874 cu un caracter polemic, vizând problemele legate decultura, literatură, limba.

2. 1874-1885 etapă formărilor marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. în 1870-1890 literatură atinse apogeul în cele trei compartimente ale sale: proză, poezie și dramaturgie=epoca nmarilor clasici.

3. După 1885, "Junimea" și redacția de la "Convorbiri literare" se mută la București. Revista cercetează inspecial filozofia, istoria, geografia; dobândește un caracter academic.

Convorbiri literare este revista cu cea mai mare longevitate;apare între 1867 și 1944, constituind cel mai important moment al presei românești.

Perioade: 1.1867-1886 reprezintă perioada de glorie.

2.1886-1944 apare la București, avându-l că redactor pe Iacob Negruzzi, predând apoi conducerea unui comitet format din foști elevi 7

ai lui Titu Maiorescu (Mihail Dragomirescu, Simon Mehedinți, P.P.Negulescu, Rădulescu-Motru).

3. Scopul revistei și asemănări cu pașoptiștii Scopul revistei: -răspândirea spiritului de critică literară autentică.

-încurajarea liteaturii naționale.

-combaterea imitaților operelor străine.

Colaboratori: -Mihai Eminescu publică majoritatea poeziilor sale.

-Ion Creangă "subpublica" primele trei părți ale "Amintirilor" și povești.

-Ion Luca Caragiale "subpublica" majoritatea comediilor sale.

-Ioan Slavici publică nuvele și povești.

-Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al.Brătescu Voinești și alți scriitori reprezentativi ai vremii.

Asemănări: -dorința de a realiza o cultură și o civilizație autentic românească, dar cu deschidere spre Europa.

-păstrarea elementului autohton național(nu prin imitație).

Deosebiri față de pașoptiști: 1.atitudine: 8

pașoptiști: exaltare, frenezie. junimiști: spirit critic, analitic, măsură, luciditate.

2.vârstă: pașoptiști: aproape adolescenți. junimiști: tinerețe maturizată.

3.configurare estetică: pașoptiști: romantism. junimiști: adaugă romantismului elemente clasiciste dar și realism în stadiul incipient.

4. Activitatea membrilor Junimii Titu Maiorescu Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detașează prin publicarea mai multor studii și cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice și estetice ale culturii române. Dintre acestea amintim: • Despre scrierea limbii române (1866) • O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867) • Direcția nouă în poezia și proza română (1872) • Neologismele (1881) • Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885) În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susținând ideea, novatoare pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să 9

reflecte schimbările survenite în evoluția sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susținând folosirea literelor latine. Argumentează și probează necesitatea îmbogățirii limbii, pe căi externe, prin introducerea neologismelor, combătând, în același timp, calcul lingvistic și tendințele de stricare a limbii (Neologismele).

Ideile, privind procesul de desăvârșire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 1881, Academia Română își însușește aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne. În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice și direcțiile criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferențiază între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.

Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma și fondul operei literare, Maiorescu stabilește, pentru prima oară, conceptele: „condiția materială“ și „condiția ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.

Ion Luca Caragiale Problema moralității artei este definită în Comediile d-lui I.L. Caragiale. Operând cu elemente specifice analizei estetice și științifice, criticul arată că arta devine morală prin propria sa valoare estetică și nicidecum prin ideile morale pe care le conține.

Mihai Eminescu În anul 1872, în lucrarea Direcția nouă în poezia și proza română, el îl așază pe Eminescu, în fruntea pleadei poeților, imediat după 10

bardul de la Mircești, pe baza celor patru poezii publicate în Convorbiri literare, intuind geniul acestuia și arătând că este „un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.“ Dovedind o concepție unitară, în întregul proces de dezvoltare și consolidare a civilizației române moderne, respingând fără ezitare imitația și împrumutul, orice forme care nu se întemeiau pe fondul nostru autohton și nu se puteau integra organic în specificul nostru național, Societatea Junimea și revista Convorbiri literare au constituit avanpostul cel mai înaintat de direcționare a culturii noastre moderne.

5. Concluzii Astăzi se poate afirma că, teoria „formelor fără fond“, elaborată de Maiorescu, atât de controversată, în perioada postbelică, a răspuns, în timp, necesităților obiective de respingere a mediocrității și a altor forme de impostură manifestate în artă.

Junimea și Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura și literatura română. După cum este unanim recunoscut și după cum au subliniat cei mai reprezentativi monografi și exegeți ai activității Junimii, trebuie să recunoaștem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică.

Interesante și instructive Memorii de la Junimea au lăsat doi dintre participanții la lucrările societății, George Panu, Ioan Slavici și Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi. Evident un alt material foarte bogat se găsește în Însemnările zilnice, jurnalul intim al lui Titu Maiorescu.

11

III.

Mihai Eminsescu

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreț cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea și petrecăreț fără margine, dar și un patriot pentru care „Trăiască nația!” era singurul salut.Așa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu - omul. Puțini sunt cei care știu că geniul creativ al Luceafărului era în strânsă legătură cu o tulburare afectivă cumplită: sindrom bipolar. „Luceafărul poeziei românești“ sau „poetul nepereche“. Așa a fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850 - 1889), cel care a stârnit o adevărată revoluție în literatura română. Acum, la 125 de ani de la moartea sa, există centre de studii eminesciene, dar și profesia de eminescolog.

12

Amorurile sale, ca și picanteriile vieții boeme au fost, de asemenea, subiectul unor ample polemici în mediul public, încă din timpul vieții poetului.

Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescența creată de opera și de viața lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiați. Istoricii, dar și pasionații de literatură din Botoșani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar și presa de scandal au scos-o la vedere dea lungul vremurilor. Şi, totuși, cum era cu adevărat Mihai Eminescu? „Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna“ „Eminescu era un om obișnuit, ce-i drept, foarte plăcut și charismatic, dar om era. Şi era și foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», așa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harță în versuri și înnebunit din dragoste, așa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alții. Era un om cu defectele, calitățile și patimile lui”, își începe discursul, pentru „Adevărul”, Gheorghe Median (foto jos), un istoric botoșănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet. În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară și un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susțină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut și eu.... era izbitor de frumos.

Era imposibil să apară într-o sală, fără ca ființa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoșteau. Chipul lui ne minuna și pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoșănean „Ştirea“.

Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare și o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la școala din Cernăuți, și, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporționat. Avea ochii negri și adânci. Purta mustață, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”. „Avea o voce de aur, îi acompania pe 13

lăutari” Istoricul botoșănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină și un zâmbet liniștitor, molipsitor. Asta o spun toți cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se știe puțin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar și rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoșănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, așa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani și venise la Botoșani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraș. Alături de ei au mai fost și sora lui Micheri, frumoasa Natalița, dar și bogatul armean Adronic Ţăranu.

Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răgușească, Toma Micheri exprimându-și regretul că este poet și nu cântăreț. Mavrodin, vărul său, își aducea aminte că Eminescu cânta ușor și pe stradă. „Era extrem de vesel și îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. mărturie preluată din același articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susține scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoșani, expertă în opera și viața lui Eminescu.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati (foto dreapta) a explicat, pentru „Adevărul”: „Sunt cercetări pe care le-am făcut personal și care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat științifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu și mai ales modul special în care poetul înțelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica și știa să o asculte. Avea și o voce de aur. Contemporanii lui spun că îți dădeai cămașa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am atașat și 11 bucăți muzicale 14

cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reușit. Printre bucățile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradițional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul și o doină. Din păcate nu știm care doină”. „Îi plăcea să piardă nopțile și să fumeze” „Eminescu nu era răzvrătit, așa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea dușmani și stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluționar, în fapt. El se răzvrătea în poezie și publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înțelege cât mai bine discuția decât să își dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut și gânditor. Nu se putea, însă, abține când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniți”, a spus, pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care și-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puțin.

Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopțile și să fumeze. Fuma enorm.

De fapt, atunci când vorbea, fuma țigară după țigară și bea cafele”, precizează Median. Eminescu nu era răzvrătit, așa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societatea. El se răzvrătea în poezie și publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înțelege cât mai bine discuția decât să își dea cu părerea. Nu se putea, însă, abține când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniți.

Lucia Olaru Nenati scriitoare Spusele istoricului botoșănean sunt confirmate și de fostul coleg de la Viena al poetului, Ştefanelli, care povestea în scrierile sale că lui Eminescu, îi plăcea să „vorbească” băutura. „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre și fuma mult”, precizează Ştefanelli. Totodată contemporanii își aduc aminte de Eminescu ca de un personaj glumeț cu cei apropiați. „Mi-a vândut pantalonii și m-a 15

lăsat doar în lenjerie când m-am trezit dimineața”, spune Ştefanelli.

Tot fostul coleg al poetului mărturisește că Eminescu era glumeț și cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea dulce, le făcea complimente și, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câștiga ușor simpatia damelor”, spunea același Ştefanelli. Un patriot adevărat: „Trăiască nația!” Printre lucrurile mai puțin cunoscute despre Eminescu se numără și formula sa originală de salut, dar și modul cum știa să le răspundă prietenilor.

Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască nația!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obișnuiau să io ia înainte și îi spuneau ei «Trăiască nația!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj și cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată, apropiații poetului povesteau că Eminescu avea și un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-a cunoscut, de elev, obișnuia să folosească mereu expresia „pur și simplu”, aproape în orice context. Totodată se spune că Eminescu nu obișnuia să înjure. Nici măcar când se amețea de la băutură.

Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!”. Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obișnuiau să i-o ia înainte și îi spuneau ei «Trăiască nația!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj și cu un umor fin. istoricul Gheorghe Median. Sindromul bipolar îl ajuta la creație Dincolo de amabilitate și de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creației, viața de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufletești au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniacodepresiv. Diagnosticul este susținut de un medic psihiatru din Botoșani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, și asupra problemelor sale de sănătate. Medicul psihiatru Nicolae Vlad face dezvăluiri privind afecțiunea lui Mihai Eminescu „Din păcate, din simptomele pe care am reușit să le văd în 16

niște documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînțeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecțiune și nici boala nu a condiționat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situație din cauza condițiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creația îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoșani.

Medicul botoșănean spune că Eminescu se comporta ciudat în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creația lui poetică se desfășura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristețe. Atunci reușea să se descarce cel mai bine în literatură.

Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristețe în acele episoade. Este ca și cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se și însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să șocheze, își atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau și prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, spune medicul botoșănean. Totodată, din punctul de vedere al psihiatrului Nicolae Vlad, poetul nu a primit nici tratamentul adecvat. „Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau”, mai spune Nicolae Vlad. De altfel, și medicul neuropatolog Ovidiu Vuia de la București, într-un studiu dedicat bolii și morții lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv și condamnă tratamentul cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru sifilis. Din păcate, din simptomele pe care am reușit să le văd în niște documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînțeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecțiune și nici boala nu a condiționat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situație din cauza condițiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creația îl transforma.

17

doctorul Nicolae Vlad fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoșani Lacul cu nuferi, o invenție a comuniștilor Oameni de cultură din Botoșani, care au studiat în detaliu opera lui Eminescu, au argumente solide pentru o altă teorie din categoria „mituri spulberate despre poetul nepereche“. Ei susțin că nu lacul cu nuferi din pădurea de la Ipotești a fost, de fapt, sursa de inspirație a poetului pentru cele mai celebre creații ale sale. Adevăratul lac unde Eminescu își căuta liniștea ar fi situat la opt kilometri de orașul Botoșani și foarte aproape de casa căminarului Eminovici, tatăl lui Eminescu, de la Ipotești. Balta din apropiere de Cucorăni, cum este întâlnită ca denumire în memorialistică, este de fapt astăzi iazul Loești, un luciu de apă aflat în proprietate privată, frecventat de pescari. Iazul Loești,adevăratul ”lac al lui Eminescu” „Lacul din pădurea de la Ipotești n-are legătură cu peregrinările lui Eminescu. Probabil a trecut și pe acolo, sunt multe locuri legate de Eminescu în Botoșani. Dar, ca loc de relaxare și inspirație poetică, Eminescu alegea actualul iaz Loești, puțin mai la vale de cel prezentat în mod tradițional turiștilor ca fiind lacul lui Eminescu. Acest iaz este descris în multe mărturii ale cunoscuților poetului“, spune scriitorul Gellu Dorian, referent de specialitate la sectorul Literatură -Teatru al Centrului Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Botoșani.

Când venea Mihai vara, în vacanță de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de rațe la un iaz de pe moșia Cucoreni, el cu pușca pe care o luase tata la moartea lui Iurașcu și eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balș. fragment din scrisoarea trimisă de Matei Eminovici prietenului său, Corneliu Botez Spusele scriitorului botoșănean sunt întărite de documente. Este vorba, în primul rând, despre o scrisoare a lui Matei Eminovici, fratele lui Eminescu, adresată, în 1909, prietenului său, Corneliu Botez. În document este descrisă cu nostalgie o vânătoare de rațe organizată de Matei cu fratele său mai mare, Mihai, pe iazul Loești. „Când venea Mihai vara, în vacanță de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de rațe la un iaz de pe moșia Cucoreni, el cu pușca pe care o luase tata la 18

moartea lui Iurașcu și eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balș“, se arată în cuprinsul scrisorii trimise de Matei Eminovici prietenului său. „Vedea zâne albe cu păr de aur roș“ Tot fratele marelui poet arată că iazul de la Loești era adevărata sursă de inspirație pentru poet, spunând în aceeași scrisoare către Corneliu Botez că acolo lângă iaz, sub sălcii, Eminescu „vedea zâne albe cu părul de aur roș“. Totodată, istoricii identifică în poezia lui Eminescu trăsături ale peisajului din zona Loești. Iazul de la Loești locul de inspirație al poetului Mihai Eminescu ”Sunt poezii unde se vede că se inspira din natura locului. Şi în «Luceafărul» sunt pasaje, cosmogoniile fiindu-i inspirate și de cerul larg de deasupra lacului, plin de stele“, spune istoricul Gheorghe Median. Una dintre poeziile inspirate de iazul Loești, ar fi „Din străinătate“, unde poetul declamă: „Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară /Scăldată în cristalul pârăului de-argint“. Iaz de adăpat vitele trecut în posesia unui polițist Iazul Loești, format dintr-un afluent al pârâului Dresleuca, se întinde pe 12 hectare și aparține astăzi fostului șef al Poliției Rutiere din Botoșani, Dumitru Zmău. Polițistul a reușit să-l cumpere de la urmașii familiei Goilav, cărora le-a fost retrocedat după 1995. „Sunt un om norocos că dețin acest iaz. Am citit mai multe documente unde se arată că Eminescu venea aici să se scalde și să se relaxeze. Îl curăț doar, nu intervin să modific peisajul. Încerc să-l las așa cum era pe vremea lui Eminescu“, spune Dumitru Zmău. Iazul de la Loești este astăzi raiul pescarilor Iazul de la Loești a fost uitat în regimul comunist. Făcând parte din moșia boierilor Goilav, trecută în fondul CAP, lacul lui Eminescu a devenit loc de adăpat vitele.

Diriguitorii comuniști au considerat că pot vinde mai bine povestea lacului cu nuferi din pădure, împrejurul căruia au fost amenajate drumuri și alei. Lacul de la Ipotești, aflat încă în proprietatea statului, este lăsat în paragină și s-a umplut de gunoaie. Psihiatrul mutat la Botoșani din dragoste pentru Eminescu Medicul psihiatru Nicolae Vlad este considerat unul dintre cei mai buni specialiști din Botoșani. S-a născut pe 19 aprilie 1946 în localitatea prahoveană 19

Valea Doamnei, dar a profesat peste trei decenii în Moldova, alegând expres Botoșaniul. După absolvirea Facultății de Medicină din Iași, cu specializarea Psihiatrie, Nicolae Vlad a cerut insistent să fie detașat la Botoșani. Medicul a dorit să lucreze și să trăiască în orașul unde sa născut și a trăit Mihai Eminescu. „I-am iubit poezia de mic. Ştiam pe de rost mare parte din creația lui. Mă fascina și încă mă fascinează acest geniu al literaturii. Voiam neapărat să trăiesc unde a trăit el“, spune acum psihiatrul Nicolae Vlad. Medicul care s-a remarcat în psihiatrie la Botoșani, reușind să obțină doctoratul în domeniu și să publice peste 60 de lucrări și articole de specialitate, s-a făcut cunoscut și în literatură, publicând deja trei volume de poezii, inspirat spune el, de locurile natale ale lui Eminescu.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850. Este al șapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părinteasca și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămîi"). Între 1858 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți.

Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăsește școala în 1863, revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani (la tribunal și primărie) sau pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul și elevii scot o broșură, "Lăcrămioarele invățăceilor gimnaziști” , în care apare și poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aș avea”. Iosif Vulcan îi 20

schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai tîrziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-SibiuGiurgiu-București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești. A intenționat să-și continue studiile, dar nu-și realizează proiectul.

Ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor și copist la Teatrul Național unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale.

Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană. Între 1869 și 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rîndul societăților studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta. Între 1872 și 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în țară, trăind la Iași între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iași “. Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situația lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle. În 1877 se mută la București, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul "Timpul“. Desfășoară o activitate publicistică

21

excepțională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.). În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuțu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu și vin și cu argumente în acest sens. În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puțin sau practic deloc.

Mihai Eminescu se stinge din viață în condiții dubioase și interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuțu. E înmormîntat la București, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori. În "Viața lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoționate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viața cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, și cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

II.Ion Luca Caragiale 1. Originea familiei și legătura balcanică 22

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmbovița, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploiești. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română.I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București. În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.

23

Doi scriitori de marcă în panteonul culturii române, tată și fiu, au manifestat atitudini total diferite provocate de complexul sau apanajul originii. De aceea, vicisitudinile travestirii a două generații din aceeași familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin arsenalul genealogic și ideologic pus în joc.

Sfidând autentecile origini, pe care în mod cert le cunoștea, Ion Luca Caragiale și-a înregistrat adeseori elementul inițial de stare civilă prin expresia: „de naștere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declarație, creând din I.L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieți. A suferit și de frig și de foame, a trăit zilele și nopțile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc și lumină, a așteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuținer, a ajuns să nu mănânce zile întregi, și să doarmă pe băncile Cișmigiului, pentru că nu avea unde să-și culce capul”.

Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi) era departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă: prin tată se trăgea dintr-un bucătar, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea , iar prin mamă aparținea puternicei familii de negustori și bancheri din Brașov, Mihail Alexovici – cu toții de origine grecească. Şi dacă s-ar extinde cercetările, pornindu-se de la procesul de moștenire și actele notariale din 1887 (Tribunalul din Ilfov) – care risipesc și ele iluzia sărăciei – s-ar putea stabili certe legături genealogice cu familia maghiară transilvană Tabay. Ca să nu mai amintim faptul că prin căsătoria cu Alexandrina, fiica arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseseră ușile celor mai mondene saloane.

Cu toate acestea, I.L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au disprețuit profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia Petra-Petrescu, care tocmai pregătea o 24

teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic (…) și nu despre umila mea familie vreunul heraldic”. În contrast cu I.L. Caragiale, fiul său Mateiu își însușește reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte. Umilit prin actul nașterii sale, ca produs al unei legături nelegitime dintre I.L. Caragiale și Maria Constantinescu, Matei își construiește din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea. Doar comportamentul său de dandy, proiectele și întocmirile heraldice, mania de a primi decorații și de a le etala cu emfază, corespondența trimisă diverșilor prieteni ș.a. – într-un cuvânt doar semnele exterioare îi confereau distincțiile ce-i alimentau orgoliul și-i creau o prea bună imagine despre sine. Este un personaj complicat, care chinuie pe tatăl său și pe mai toată lumea, snob, dar nu lipsit de calități și talent artistic, care nu se amestecă cu „vulgul” și poartă „toaletă princiară”, a cărui carte de căpătâi era Almanahul Gotha etc. Este, în alți termeni, personajul propriei sale opere, nu numai alCrailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel mai îndelungat stagiu de elaborare), ci și al jurnalului și agendelor sale.

Face orice pentru a nu-și curma iluzia, de la ținuta vestimentară ridicolă și incomodă, până la gesticulații și dialoguri bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul căsătoriei cu Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliară) își declară pierdut actul de naștere, fabricând un altul, în care apare numele real al tatălui (devenit între timp o personalitate publică), iar ca domiciliu al mamei orașul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul nașterii e… Tușnad, pe atunci tot în granițele Imperiului austro-ungar. Evident, își găsește și martori care confirmă sub jurământ realitatea celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când află că o cunoștință se întoarce în țară prin Budapesta, roagă să i se cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai multă autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu (moșie dobândită prin căsătorie, în jud. Ialomița).

25

Sfidând autentecile origini, pe care în mod cert le cunoștea, Ion Luca Caragiale și-a înregistrat adeseori elementul inițial de stare civilă prin expresia: „de naștere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declarație, creând din I.L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieți. A suferit și de frig și de foame, a trăit zilele și nopțile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc și lumină, a așteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuținer, a ajuns să nu mănânce zile întregi, și să doarmă pe băncile Cișmigiului, pentru că nu avea unde să-și culce capul”.

Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi) era departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă: prin tată se trăgea dintr-un bucătar, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea , iar prin mamă aparținea puternicei familii de negustori și bancheri din Brașov, Mihail Alexovici – cu toții de origine grecească. Şi dacă s-ar extinde cercetările, pornindu-se de la procesul de moștenire și actele notariale din 1887 (Tribunalul din Ilfov) – care risipesc și ele iluzia sărăciei – s-ar putea stabili certe legături genealogice cu familia maghiară transilvană Tabay. Ca să nu mai amintim faptul că prin căsătoria cu Alexandrina, fiica arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseseră ușile celor mai mondene saloane.

Cu toate acestea, I.L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au disprețuit profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia Petra-Petrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic (…) și nu despre umila mea familie vreunul heraldic”. În contrast cu I.L. Caragiale, fiul său Mateiu își însușește reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte. Umilit 26

prin actul nașterii sale, ca produs al unei legături nelegitime dintre I.L. Caragiale și Maria Constantinescu, Matei își construiește din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea. Doar comportamentul său de dandy, proiectele și întocmirile heraldice, mania de a primi decorații și de a le etala cu emfază, corespondența trimisă diverșilor prieteni ș.a. – într-un cuvânt doar semnele exterioare îi confereau distincțiile ce-i alimentau orgoliul și-i creau o prea bună imagine despre sine. Este un personaj complicat, care chinuie pe tatăl său și pe mai toată lumea, snob, dar nu lipsit de calități și talent artistic, care nu se amestecă cu „vulgul” și poartă „toaletă princiară”, a cărui carte de căpătâi era Almanahul Gotha etc. Este, în alți termeni, personajul propriei sale opere, nu numai alCrailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel mai îndelungat stagiu de elaborare), ci și al jurnalului și agendelor sale.

Face orice pentru a nu-și curma iluzia, de la ținuta vestimentară ridicolă și incomodă, până la gesticulații și dialoguri bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul căsătoriei cu Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliară) își declară pierdut actul de naștere, fabricând un altul, în care apare numele real al tatălui (devenit între timp o personalitate publică), iar ca domiciliu al mamei orașul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul nașterii e… Tușnad, pe atunci tot în granițele Imperiului austro-ungar. Evident, își găsește și martori care confirmă sub jurământ realitatea celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când află că o cunoștință se întoarce în țară prin Budapesta, roagă să i se cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai multă autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu (moșie dobândită prin căsătorie, în jud. Ialomița).

27

2. Comediile domnului Caragiale Titu Maiorescu a jucat un rol foarte important în dezvoltarea literaturii române, prin înființareasocietății literare „Junimea” și a revistei „Convorbiri Literare”. Astgfel el a reușit să dea o nouăorientare literaturii și să contribuie la promovarea talebntelor autentice, punând accent pe valoareaestetică a operelor literare.Principiile ce stau la baza esteticii sale sunt expuse pe larg și cometate în studiile „O cercetarecritică a poeziei romjâne de la 1867” (1867) și „comediile d-lui Caragiale” (1885), influențate deideeile estetice ale lui Hegel și, respectiv, ale lui Kant și Schopenahuer.

Preocuiparea lui titu Maiorescu pentru critica literară este marcdată în numeroase studii,printrecare„Direcția nouă în poezia și proza românească” (1872), „Eminescu și poeziile lui” (1889), „Literatura română și străinătatea”, „Poeți și critici” (1886), „În chestia poeziei populare” (1909),„Poeziile d-lui Octavian Goga” (1906), „Povestirile d-lui Sadoveanu” (1906). Primul stidiu amintiteste cel mai cuprinzător, stabnilind câteva trăsături ale noii direcții, care se caracterizează prin„simțământ natural” și adevăr, înțelegerea ideeilor datorate civilizației apusene și prin păstrarea,chiar accentuarea elementului național, iar cel de-al doilea cosntinuie una dintre cele dintâi exegezeconsacrate lui Eminescu.Problemele culturii sunt tratate în stidiul din 1868, intitulat „În contra direcției de astăzi în culturaromână”, în care discută în termeni categorici vestita teorie a formei fără fond, iar problemele limbii pe care miorescu le pune în discuție sunt : ortografia („Despre scrierea limbii român” – 1866), caretrebuia să respecte principiul fonetic, neologismele („Neologismele” – 1881), care trebuie să fie prezente numai în măsura în care sunt necesare, și problema unificării limbii române literare, care nu se poate naște decât prin „proza autorilor estetici” adică 28

valoroși. Scrierile sale polemice („Beția de cuvinte”, „Răspunsurile <<Revistei Contimporanul>>”, „Oratori, retori și limbuți”) scot în evicență calitățile scriitoricești ale criticului, prin ironia și umorul pe carele degajă, iar aforismele sale, adunate în volumul al II.-lea din „Critice”, pun în evidență un spiritascuțit, un om cu o înzestrarea intelectuală fără egal, așa cum remarca I-L. Caragiale.

Prin întreaga sa operîă, pringândirea estetică și părerile critice referitoare la evoluți8a literaturiiromâne și la relația ei cu literatura europeană, Titu Maiorescu a deschis seria marilor critici literariromâni dintre cele două războaie mondiale (Eugen Lovinescu) sau din contemporaneitate (nicolaieManolescu). De fapt, Maiorescu este primul din seria marilor critici ale căror opinii referitoare la literatura rom’ână nu pot fi ignorate și care îi cuprinde pe Eugen Lovinescu, George Călinescu, Nicolae Manoloescu și Eugen Simion.

Acest studiu a fost publicat în revista „Convorbiri Literare” a Societății literare „Junimea” în anul1885, ca urmare a unor critici aduse în presa vremii teatrului lui Caragiale, cu referire specială la piesa „D-ale carnavalului”. „Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu după „O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”.Acum criticul își propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă și realitatea socială, răspunzând, în același timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. În privința primei probleme, cea a raportului dintre artă și realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăziși le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situații anume alese de autor”.

Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea și înfățișarea plină de spirit a tipurilor și situațiilor din chiar miezul uneri părți avieței noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine”. În continuare, criticul se oprește asupra unuia dintre reproșurile care 29

se aduc comediilor lui Caragiale, și anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susține că „o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul își ia personajele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidență partea comică așa cum ă găsește și același Caragiale, care astăzi își bate joc de fraza demagogică, și-ar fi bătut joc de ișlic și tombateră și își va bate joc mâine de fraza reacționară și în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil”. Totodată criticul precizează „[. . .] subiectul poate fi luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate fi decât ideal-artistică, fără nici o preocupare practică”. Astfel el îmbrățișează ideea lui Immanuel Kant, conform căreia arta este o finalitate fără scop. O altă problemă pusă în discuție de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale.

Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală și că oriceoperă artistică adevărată o îndeplinește, deoarece „orice emoție estetică [. . .] face pe omul stăpânitde ea,pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiuniiideale”.Pătrunzând în această lume a ficțiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor, și își uită interesele individuale. Are loc, astfel, o combatereindirectă a răului și, totodată o înălțare morală. Acum putem vorbi despre o artă devenită morală șiîn aceasta constă moralitatea comediilor lui I.L. Caragiale, ca a tuturor operelor de artă, deoarece„înălțarea impersonală este o condiție așa de absolută a oricărei expresii artistice, încât tot ce oîmpiedică și o abate este un dușman al artei. .Maiorescu folosește, în demonstrația sa, o idee filosofică schopenhaureiană, confrom căreiaegoismul este rezultatul voinței oarbe de a trăi și deci, sâmburele răului din om, de care aceastareușește să se elibereze temporar numai cu ajutorul contemplației estetice. Prin aceasta, arta îl înalțăsufletește pe om și astfel criticul acceptă și ideea aristotelică a purificării, a katarismului.În schimb Maiorescu consideră derept „imorală în 30

înțelesul artei” „o piesă de teatru cu directătendință morală, adică punerea intenționată a unor învățături morale în gura unei persoane spre a propaga în public învățături”.Făcând referire la faptul că operele marelui dramaturg au fost considerate „triviale”, criticulcombate această idee spunând că „tipurile înfățișate în comediile , d-lui Caragiale trebuie săvorbească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menține iluzia realității în care ne transportă”, înschimb „trivial” nu aparține lumii ideale, fictive a artei, „ci este o impresie relativă din lumea detoate zilele, ca și decent și indecent”.Pe lângă ideeile estetice exprimate, textul discutat pune în evidență încă două aspecte: cultura vastăa autorului, care face referiri la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universalăîn demonstrarea ideiilor sale, și stilul polemic argumentativ al textului.

Pornidn de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează, punct cu punct, acuzațiile aduse pieselor dramaturgului și ,apelând la opera acestuia, își construiește argumentația pe baza unor ideifilozosice pe care le stăpânește foarte bine. Având scopul de a desființa afirmațiile adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structuraordonată și logică a ideeilor, folosirea unor formule prin care se realizează legătura dintre părți(„Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor lucuri, dacă se poate; și cineștie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai căeste punțin lucru?”; „În ce consistă dar moralitatea artei[. . .]”).

Aceste formule mai au rolul de aatrage atenția citiroului și de a-l implica în dispută, stârnindu-I curiozitatea.Așadar, Maiorescu se dovedește un înzestrata și fin receptor al ideiilor critice și estetice, dar și unneîntrecut mânuitor al cuvântului în susținerea unor puncte de vedere care au marcat și au orientatactivitatea critică în literatura română. Multe dintre judecățile sale de valoare asupra scriitorilor acăror operă a analizat-o cu atenție au valabilitate și astăzi.

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorința de a-l apăra pe I. L. Caragiale de atacurile din 31

presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenței unei lumi de joasă speță în piesele sale: oameni "vițioși sau proști", amor nelegiuit etc.). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenția că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică. Stratul social luat sub observație de Caragiale în aceste comedii este cel de jos, iar aspectele prezentate sunt tipice, există la toată lumea, autorul dramatic descoperind existența unei societăți în toată veridicitatea ei, "sub formele unei spoieli de civilizație occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat și transformată într-o adevărată caricatură a culturei moderne."

Tipologia personajelor este, de asemenea, diversă, caracterizată cu o intuiție și o fervoare critică de-a dreptul remarcabile. În studiul său, Maiorescu precizează faptul că societatea, împreună cu opinia publică, consideră drept trăsătură caracteristică a comediilor lui Caragiale trivialitatea, însă argumentele și comparațiile aduse pe parcursul articolului au întemeiat concluzia că în lumea artei nu poate fi vorba de "trivial", ci fiecare scriitor are dreptul său literar incontestabil.

3. Momente și schițe O noapte furtunoasă-comedie O noapte furtunoasă este o piesă de teatru de Ion Luca Caragiale.

A apărut în „Convorbiri literare „, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935, însoțită de muzica lui Paul Constantinescu. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film omonim după această valoroasă piesă de teatru.

32

Adevărata notorietate a lui Caragiale începe cu reprezentarea traducerii după A. Parodi, a tragediei în versuri „Roma învinsă”, la Teatrul Național din București, care avusese cu puțin înainte mare succes la Paris. Drama, în versuri superioare celor originale, fusese remarcată drept excepțională de juriul în care figuraseră Hasdeu, Alecsandri și Maiorescu. Acest succes îl îndeamnă pe Eminescu, de curând redactor la „Timpul”, să-l introducă în cenaclul lui Titu Maiorescu, în care se va impune cu autoritate. Confirmându-și promisiunile cu lectura Nopții furtunoase la ședința aniversară din 12 noiembrie 1878 la Iași, Titu Maiorescu și prietenii săi au recunoscut în noul dramaturg pe scriitorul mult așteptat, cu subiecte originale, în autentic mediu românesc și în plină actualitate.

Există și o operă omonimă, compusă de Paul Constantinescu (1934), pe un libret propriu care folosește textul piesei lui Caragiale. Pe 18 ianuarie 1879, Teatrul Național din București prezintă în premieră” O noapte furtunoasă,” trecută în programul teatrului de Ion Ghica, director general al teatrelor. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie. Despre ceea ce se întâmplase mărturisește chiar Caragiale: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.” Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program. Protestul fusese organizat de un grup de pretinși moraliști, pentru acordarea unei satisfacții micii burghezii „ultragiate” de conținutul piesei. Şi cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea.

33

O noapte furtunoasă nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniți de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu și căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanților forței publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, și la arivismul amploiaților de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la „onoarea de familist“ a jupânului, compromisă, la lipsa de „rezon” a ipistatului prea încrezător și grăbit să facă uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine la limbajul semicult al ziariștilor, adepți ai unor sloganuri sublime pe care le pronunță după ureche, aplicându-le dacă s-ar ivi ocazia, pe dos. Din fraza lui Venturiano: „Nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun sfânta Constituțiune... mai ales cei din masa poporului”, cei doi înțeleg prin sufragiu pe omul de sufragerie, deduc că Rică „bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran”. Într-adevăr, Rică pretinde că n-are altă politică decât „suveranitatea poporului”, pentru că „box populis, box dei”, dar deviza lui civică sună: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soția sa, Veta, îl trădează cu Chiriac, calfa și omul său de încredere, iar Rică, aventurierul hilar, o „asaltează” de fapt pe cumnata chiristigiului. Într-o polemică cu Frédéric Damé, Eminescu sublinia, în Timpul, semnificația tipologică a lui Rică Venturiano (8 aprilie 1879).

Drama “Năpasta” – 1890 Reprezentația, în premieră, din 3 februarie 1890, a acestei piese, avea să determine o creștere a adversității față de opera marelui dramaturg. Năpasta a fost primită cu răceală, cronicile -cele mai multe, defavorabile, încât după cum a observat Şerban Cioculescu, până la sfârșitul primului război mondial piesa nu a mai fost jucată. În 1891 volumele lui Caragiale (Teatru și Năpasta) sunt respinse și de la premiul Academiei. Consecventă, Academia va respinge în 1901 și 34

premierea volumului Momente, iar în noiembrie 1901 a intervenit blasfemia lui Caion cu acuzația de plagiat („descoperit“ tot în Năpasta) care avea să-i aducă lui Caragiale o mare tristețe datorită unui mare scandal de presă. În justiție, în ciuda celebrei pledoarii a lui Delavrancea și a problelor administrate, calomniatorul este achitat.

Năpasta este ultima piesă de teatru scrisă de autor, nemaiputând să mai închege nimic într-un gen căruia îi adusese, incontestabil, strălucirea marii arte.

Se poate afirma că Năpasta a fost prima piesă românească jucată într-o limbă străină, anume la Cernăuți, la 30 decembrie 1895, în traducerea germană a lui Adolf Last. Aceeași traducere a stat și la baza spectacolului berlinez, din 1902, unde afișul anunța piesa Anca. În 1903 se reprezintă în maghiară la Budapesta, iar în 1918, la Magdeburg, Năpasta se juca în traducerea lui Mitei Kremnitz.

Desigur, Caragiale nu a avut parte numai de adversari și calomniatori. În favoarea operei sale dramatice și, mai târziu, și a celei în proză, s-au pronunțat cele mai autorizate condeie, apărând, în polemici acerbe, opera lui Caragiale. Exemplu a fost, în această bătălie, Gh. Panu, una dintre cele mai stabile inteligențe de la „Junimea“, pe care a părăsit-o prin 1881 - 1882. Ziarul său, „Lupta”, întemeiat la Iași, în 1884 s-a impus foarte repede datorită condeiului de mare gazetar al lui Gh. Panu. În februarie 1890, Nicolae Iorga, în fața debutului său (19 ani), a scris un articol judicios în „Lupta” despre Năpasta. Caragiale i-a trimis un exemplar din Năpasta cu următoarea dedicație: „Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca om rar ce este, întâi să citească Năpasta și să gândească asupra ei, și apoi s-o critice.”

35

Nuvele și povestiri ”Două loturi” este o nuvelă scrisă de I.L.Caragiale în anul 1901.

Nuvela a fost dedicată lui Constantin Dobrogeanu Gherea.

Pe lângă casierul public Anghelache din schița Inspecțiune, un alt personaj cehovian este și Lefter Popescu din Două loturi. Ideea că a câștigat dă eroului o stare de surescitare și euforie, prefăcută în revoltă când constată că numerele biletelor erau câștigătoare fiecare pentru cealaltă loterie. Monologul lui Lefter reproduce denivelarea psihică cu toate obsesiile indignării împotriva înșelătorilor oficiali într-o izbucnire comic incoerentă: „- Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i șarlatanie, mă-nțelegi! Vă-nvăț eu minte pe d-voastră să umblați dacu-ncolo cu infamii, și să vă bateți joc de oameni, fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbește-n mofturile d-voastră și cu tripotajuri ovreiești de bursă, care suntem noi proști și nu ne-nvățăm odată minte ca să venim, mă-nțelegi, și să ne revoltăm... da! să ne revoltăm! Așa să știți: proști! proști! proști!“.

Evenimentele intrigii: Lefter și-a cumpărat două bilete de loterie cu bani împrumutați de la căpitanul Pandele. Acesta îl anunță pe Lefter că biletele au ieșit câștigătoare, dar el nu le mai găsește.

Evenimentele desfășurării acțiunii: Lefter răscolește toată casa, dar biletele nu sunt nicăieri. Își amintește că le-a pus în jacheta cenușie, dar asoția o vânduse. După ce, înfuriat, sparge toate farfuriile soției, pleacă în căutarea țigăncilor care o cumpăraseră. Lefter recuperează jacheta dar nu și biletele. El lipsise de la serviciu și este somat de șeful său să se prezinte la minister. Trecând din nou pe la „chivuțe”, Lefter este agresat de acestea.

36

4. Caracteristicile operelor lui Ion Luca Caragiale Ironia Rolul ironiei in opera lui Caragiale este covârșitor. Fără teama exagerării, se poate afirma că ironia e principala coordonată a umorului caragialian. Ca să preîntâmpinăm orice confuzie, să începem așadar cu definiția ironiei, cu atât mai mult cu cât de la Socrate până la romanticii germani și de la aceștia încoace, noțiunea a trecut prin numeroase etape, a evoluta ca și atâtea alte concepte, a variat de la epocă la epocă ți de la autor la autor.

Etimologic, cuvântul grecesc, aidoma cu forma lui în limba noastră, avea înțelesul de întrebare. Ironia socratică uza de metoda zis maieutică, adică a moșirii; din întrebare în întrebare, ieșea la iveală adevărul, filosoful stimulând necunoașterea problemei, spre a scoate de la interlocutor, punct cu punct, felul acestuia de a privi lucrurile. Întrebarea nu corespunde însă nevoii de a ști, a unui ignorant, ci unei tactici e înțelepciunii, care lua numai masca neștiinței. La romanticii germani, ironia ia caracterul unei atitudini detașarea artistului față de propria sa operă, până la anularea iluziei creatoare obișnuite; în transcendența ei, ea depășește universul, oamenii și însuși eul care o emite; este manifestarea lucidă a unui fel de anarhie spirituală. Ironia franciană (a lui Antone France), ca și cea voltairiană, de la care pleacă, presupune insurgența intelectului împotriva tuturor prejudecăților, cu deosebire a celor impuse de autoritățile clericale constituite, cultul rațiunii pure, fără încredere absolută în rezultatele ei, cochetând cu scepticismul, nuanțată cu îngăduință față de slăbiciunile românești. La Caragiale, ironia are ca punct de plecare idealul unui stil de urbanitate, într-o vreme când revistele umoristice, foarte la preț și în plină ofensivă, uzau de arma insultătoare a vehemenței agresive.

37

De aceea satira sa, din primele încercări de la ”Ghimpele”, se diferențiază în ton, căutând, prin instrumentul urban al ironiei, rectificarea stilului polemic al momentului. Ironia sa este foarte ușor de definit, ca și antifraza, din figurile vechii retorici. Ea nu spune lucrurile pe nume; nu întrebuințează însă forma vagă a eufemismului, din arsenalul politeței, ca bunăoară: un om nu prea intelligent pentru un prost sadea. Ci, dimpotrivă, folosește tocmai noțiunea contrară, avantajoasă victimei: inteligentisim! Aceasta este metoda frecventă, ca să nu spunem permanentă, a lui Caragiale. Să recurgem la un exmeplu de eseistica marelui ironist. Îl alegem din ”Câteva păreri anonime”, apărute în ”Epoca”, la 19 iulie 1897, fără semnătură. ”De când eu am părăsit profesiunea de scriitor s-a făcut atâta progres în publicitatea românească încât mă simt absolut zdrobit când mă aflu în fața unei file curate de hârtie, știind bine că ea astăzi nu mai sufere să fie mânjită, ca pe vremea mea, cu negreală, decât doar spre a spune o gândire. Care va să zică astăzi nu mai e permis a strica hârtia degeaba. Fericit publicul de astăzi!” În paragraful transcris, Caragiale pare, la lectura izolată a textului, că rostește elogiul literaturii contemporane, față de nivelul celei din trecut. Ieri, curată mâzgălitură, fără conținut de idei.

Astăzi, un progres atât de mare, încât nimeni nu mai poate scrie fără talent. Atât e mare, încât, spune ”anonimul”, se simte ”absolut” zdrobit în fața filei albe de hârtie, încearcă un sentiment de totală inhbiție.

Cunoscătorii profilului artistic al lui Caragiale știu cât de sus se ridica la marele scriitor conștiința profesională. Fila alba de hârtie îl găsea de fiecare dată cu un sentiment real de inhibiție. Aceasta nu era însă provocată de teama de a jigni gustul publicului, care se mulțumea cu orice ”spanac”, ci de simțul adânc al răspunderii estetice, dacă se poate spune. Ca și Flaubert, Caragiale trecea prin ”les affres du style”, un gen de anxietate stârnit de spiritul necruțător de autocontrol, dintrun ideal de artă foarte înalt.

38

Ironia începe să se desemneze limpede pentru acela care știe cât disprețuia Caragiale publicitatea literară contemporană, improvizația și scrisul spontan, necontrolate, ale majorității colegilor săi de breaslă. Ceea ce numea progres, nu reflecta părerea lui sinceră, ci sentimentul de autosatisfacție al scriitorilor fără conștiință artistică.

Exclamația finală pune vârf ironiei susținute din acest paragraf. Ea trebuie tradusă interior cu subînțelesul antifrazei: Vai de publicul de astăzi(care citește asemene mizerii, pretins literare)!

Cu un paragraf mai sus, ironizând în prealabil nivelul gazetăriei noastre, autorul ține să-și justifice anonimatul prin sentimentul de sfială încercat înaintea profesioniștilor cotidieni ai condeiului, caracterizați prin... cultul gramaticii.

Atualitatea operelor sale I.L. Caragiale este fondatorul comediografiei românești, posesorul unui limbaj propriu, energic, inconfundabil. I.L. Caragiale a desăvârșit teatrul de satiră socială. Într-o perioadă de prefaceri și frământări sociale determinabilă istoric, surprinzându-și contemporanii de la porțile orientului pendulând între două culturi, între doua vârste, nelimpezi sufletește și moral, nesincronizați cu spiritul european al vremii. Utilizând cu abilitate comicul de limbaj și de situație, generat de contrastele existente între formă și fond, între ceea ce erau personajele sale în realitate și ceea ce voiau să pară a fi în ochii concetățenilor lor, I.L. Caragiale a realizat personaje tipice memorabile, ce fac concurență stării civile. Este la Caragiale un umor inefabil, independent de orice observație ori critică, constând în caragialism, adică într-o maniera proprie de a vorbi. În ce constă actualitatea sa nu e greu de observat. Pe scurt, viața politică și morală românească pare a se inspira, după 1989, ca și în alte momente istorice, din opera lui Caragiale. Al. Paleologu a mers 39

pînă la a susține că democrația parlamentară în genere, păstrează ceva din spiritul caragialian. Atitudinile și limbajul clasei politice actuale seamănă izbitor cu cele din Momente ori din piesele de teatru, care descriau tot o tranziție. Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat, Dandanache, Didina, Nae, lanțul slăbiciunilor, triumful talentului, Domnul Goe și atîția alții nu mai sunt personaje ori situații literare. Societatea noastră e plină de ele. Eroii lui Caragiale se află printre noi. Uitați-vă în jur, deschideți televizorul, răsfoiți presa, ciuliți urechile și-i veți recunoaște.

Ar trebui adăugat că actualitatea temelor, preocupărilor, limbajului etc. din opera lui Caragiale a fost dublată, în deceniile din urmă, de numeroase tentative de actualizare a scriitorului. Actualizarea nu constă în încercarea de a-l păstra în actualitate. Ea, de altfel, nu privește sentimentul comun al românilor că satira caragialiană continuă a avea obiect, în pofida enormelor schimbări din societate.

Actualizarea este, aș zice, omagiul pe care breasla literară și actoricească l-a adus lui Caragiale, voind a vedea în el un “contemporan al nostru”, nu doar ca observator social și moral, dar și ca modalitate artistică de a trece în literatură observațiile. Un studiu al lui Al. Călinescu de acum cîteva decenii demonstra cum pot fi citite schițele lui Caragiale în cheie modernă. Altul, al lui M. Iorgulescu, identifica marea trăncăneală din Caragiale cu zgomotul ideologiei și retoricii comuniste. E. Ionescu a profitat din plin de teatrul înaintașului său spre a crea o formulă dramatică revoluționară, dar în care spiritul caragialian se păstra destul de bine. Regizorii au pus în scenă piesele (Noaptea, Scrisoarea, Conu’ Leonida) ca și cum ele ar fi fost concepute astăzi.

Apelând la opera lui Caragiale ca instrument de înțelegere a prezentului, aș vrea sa mă opresc, fie și pentru a exemplifica, asupra unei realități a momentului actual: relația presă-politică. Urmărindul pe nașul lui Rica Venturiano, vom descoperi câteva trăsături de 40

esență ale acestei relații de o deosebită importanță pentru democrația de azi.

Lumea lui Caragiale surprinde chiar de la început prin ceea ce am numi puterea presei. E vorba, mai întâi, de puterea exercitată asupra lumii politice. În O scrisoare pierdută, de exemplu, prefectul și partidul de guvernământ se dau de ceasul morții ca să împiedice publicarea scrisorii compromițătoare. La rându-i, Zoe e în stare de orice pentru ca documentul să nu apară în presă. Îl cheamă pe Cațavencu, îl roagă, îi promite că-i va sprijini candidatura. În ciuda bunei păreri pe care o au jurnalistii nostri despre ei înșiși, presa de azi nu are puterea presei din lumea lui Caragiale. Deși mijloacele sunt aceleași: publicarea dosarului pentru a te scoate din jocul politic. Şi, totuși, prin unele note, lumea lui Caragiale se apropie de lumea noastră de azi. Ce face Trahanache pentru a contracara publicarea documentului compromițător despre Zoe? Anunță că, la rându-i, a descoperit un document compromițător despre Cațavencu. Deși, Caragiale nu ne-o spune, noi știm însă, că documentul urma să fie reprodus în presa pro-Putere. Căutând o paralelă între trecut și prezent, vom regăsi gestul lui Trahanache în întreaga presă de azi.

Pentru scoaterea din joc a unui adversar, se apelează la publicarea unui document compromițător.

Nu numai politicieni precum Cațavencu, dar și oamenii simpli cred în eficiența scandalului din presa. Putem raporta la situația noastră politică. De mai bine de 4 ani „cetățeanul turmentat ” din RM te întreabă cu cine votezi sau pe cine să voteze, nu se poate alege președintele țării, iar în presă găsim tot felul de aberații privind imaginea candidațior și a fracțiunii democratice.

Opera caragialiana este și are sa rămână actuală nu doar prin funcția referențială directă, prin virtutea de a semnala fascinant defecte inerente eternului omenesc, ci și prin ceea ce relevă inaparent, chiar involuntar, poate.

41

Sintetizând cele afirmate, nu pot decât să reiterez că, esențialmente, creația lui Caragiale sunt și rămân actuale prin eternul uman inclus în figurile, decorurile și limbajul de epoca. Expresii ale climatului moral „balcanic”, personajele încarnează trăsături ale sufletului omenesc veșnic. Nu numai trăsături înjositoare.

Versatilitatea, superficialitatea, frivolitatea, lăudăroșenia, înclinația spre parazitism le fac detestabile, însă tot atât de caracteristice naturii lor sunt însușiri ca vioiciunea, suplețea, agerimea mintală, și altele, de același gen, care le conferă un incontestabil farmec. Pesonajele lui Caragiale acumulează nu doar defecte, ci si anumite atribute pozitive ale umanității eterne.

5. Impactul social al operelor sale Sensul criticii sociale, expresă sau implicită, din opera lui Caragiale, este de mai multă vreme limpezit și intrat în conștiința tuturor. Cu toată împotrivirea unei părți din critica estetică, doritoare de a izola cu desăvârșire fenomenul artistic de factorul social, spre a-i tăgădui acestuia caracterul, în oricât de mică măsură, determinant, apare evident că I.L. Caragiale a făcut procesul burgheziei pripite, din ultimul pătrat al veacului trecut.

Lucrările lui cele mai reprezentative, anume comediile și ”Momentele”, pun în scenă hibrizi omenești, produse ale unei evoluții 42

sociale defectuoase. Până și activitatea sa mai măruntă, de umorist periodic, de la ”Moftul român”, mai puțin cunoscută astăzi, deoarece n-a fost încă adunată în volum, a pornit din examinarea mușcătoare a unui strat social în formație. Cu mijloacele personale ale unei individualități puternice, scriitorul s-a încadrat însă în direcția culturală a Junimii, păstrându-i vederile sociale și după ce împrejurările l-au îndepărtat de cercul ei. Caragiale a dat viață, așadar, prin plăsmuirile sale, criticii sociale negative, formulată dialectic de teoreticienii junimiști.

Paralel cu severele, dar stăpânitele directive maioresciene și cu arzătoarele articole din ”Timpul” ale lui Eminescu, comediile caragialiene au urmărit necruțător acele fenomene sociale, socotite ca păgubitoare mersului firesc al civilizației noastre. De bună seamă, scriitorul satiric, prin însăși condiția structurii sale, nu este dator să dea îndrumări pozitive, pentru lecuirea doftoricească a organismelor bolnave. Negativismul pur, fără complementarea pozitivă sau constructivă, este o condiție organică a genului înlăuntrul căruia s-a manifestat Caragiale. Rostul criticii sociale în literatura de creație se mărginește la punerea în acțiune a unor tipuri, surprinse după realitate și, de bună seamă, într-o măsură oarecare, exagerate, căci altminterea ar fi inexpresive sau necaracteristice.

Dacă îi este îngăduit opiniei comune de a se răzvrăti împotriva accentuării expresive, din lucrarea plăsmuirii satirice, dacă cu atât mai mult e de la sine înțeles că reprezentanții liberalismului din epocă nu puteau lăsa fără răspuns sau prigoană zugrăvirea în culori vii a schelăriei sociale ridicate în grabă de dânșii-nu este însă mai puțin îndreptățit, din perspectiva pe care o vom numi legală a stucturii satirice, să justificăm procedeele de creație ale lui Caragiale. Lipsa lui de cultură superioară, care i-ar fi dat poate înclinarea teoretică (ocazională în structura operei sale), i-a slujit, credem noi, în compunerea realistă, nemijlocită, a comediilor. Obiectivitatea lor se sprijină pe conformitatea dintre modele și plăsmuiri, fără ca prin aceasta să dovedească, așa cum susține M. Dragomirescu, un caracter 43

netendențios. Judecata acelei critici estetice, care neagă existența tendinței sociale în opera viabilă, în ”capodoperă”, pleacă de la conceptul fals, de la prejudecata operei de artă, născută din conjunțiunea mistică a subiectului cu obiectul (complexul psiho-fizic) și cu excluderea desăvârșită a socialului. Neaducând nici o știrbire autonomiei estetice, vom remarca însă că operele îndeosebi ale scriitorilor satirici ar rămânea cu totul neînțelese, atât în originea cât și în finalitatea lor, fără substratul împrejurărilor sociale care le-au stârnit. În 1902, I.L. Caragiale l-a dat în judecată pe publicistul C.Al. Ionescu (Caion) care l-a acuzat în mai multe rânduri, în public, că ar fi plagiat nuvela „Năpasta“. În urma procesului, la care Caragiale a fost reprezentat de Barbu Delavrancea, scârbit de turnura lucrurilor, nenea Iancu pleacă definitiv din țară.

Ion Luca Caragiale a părăsit România în 1904, la doi ani după ce s-a aflat în centrul unui scandal de plagiat care a făcut obiectul unui proces celebru de calomnie, printre primele cu care s-au confruntat instanțele românești. „Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile cari conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul vieții demne de compătimit“. Așa îi scria Ion Luca Caragiale prietenului său Alexandru Vlahuță, de la Berlin, orașul în care dramaturgul se autoexilase, scârbit de cele pătimite în țara sa. În 1901, I.L. Caragiale avea deja o reputație care stârnea invidii în rândul scriitorilor care nu se bucurau de succes și popularitate. În plus, în contextul plasării sale în tabăra conservatorilor și al criticării liberalilor în operele sale, Caragiale își atrăsese și antipatii din motive politice. „La începutul guvernării liberale (1901-1904), prezidate de 44

D.A. Sturdza, Caragiale este disponibilizat din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. La scurtă vreme, mai primește o lovitură morală fiind acuzat de plagiat de un obscur Constantin Al. Ionescu“, explică profesorul de istorie Alexandru Neacșu, din Alexandria. În revista „Moftul Român“ din data de 6 mai 1901, Caragiale publica un articol numit „Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap“, în care ironiza un text trimis de un tânăr publicist, care semna Caion și care era, în realitate, Constantin Al. Ionescu.

Ironia din articol avea să declanșeze o mare răzbunare pe care Caragiale nu a anticipat-o.

Constantin Al. Ionescu, tânărul publicist ironizat de Caragiale, prim redactor la „Revista Literară“, a semnat, la data de 30 noiembrie 1901, un articol în care afirmă că nuvela lui Caragiale „Năpasta“ este plagiată după piesa „Nenorocul“, scrisă de un autor ungur numit Kemeny Istvan.

Potrivit celor scrise de publicist în articol, piesa ungurului ar fi ajuns în România în 1848, tradusă de Alexandru Bogdan.

Caragiale, care la vremea respectivă conducea Berăria Gambrinus, locul unde se aduna lumea selectă a Bucureștiului, a fost deranjat de acuzații. „Convorbirile cu patronul Caragiale alunecau pe această temă care s-a născut din citirea articolului lui Caion. Amicii începuseră să alimenteze polemica cu fel și fel de articole și explicații, unele mai curioase decât altele. Numai Iancu Caragiale trebuia să explice fiecărui client cum stau lucrurile, arătând intențiile dușmănoase ale acestui tânăr nechibzuit și cutezător“, se arată în revista „Biblioteca Marilor Procese“, din 1924, în numărul dedicat celebrului proces Caragiale-Caion.

Cel de-al doilea articol publicat de Caion l-a enervat cu adevărat pe Caragiale. În „Revista Literară“ din 10 decembrie 1901, Caion a revenit cu un articol intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat“, în care face un rezumat al operei ungurului Kemeny, alăturat cu fragmente din „Năpasta“ lui Caragiale, concluzionând că 45

dramaturgul român a copiat integral opera lui Kemeny, schimbând doar titlul.

Pentru Caragiale, apariția celui de-al doilea articol este momentul în care se decide să-l acționeze în instanță pe Caion pentru calomnie.

Ca să-și facă dreptate în instanță și să-și recupereze onoarea împroșcată cu noroi de acuzațiile tânărului Caion, Caragiale apelează la bunul său amic, avocat celebru, Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Astfel, s-a sfătuit cu Delavrancea și a depus plângere la Președintele Curții cu Jurați de Ilfov, invocând în plângere faptul că a fost batjocorit fără niciun motiv serios. „Dragă Barbu, Rogu-te să treci pe la mine în astă seară pentru ați arăta petiția ce vreau să o prezint d-lui președinte al Curții cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu (n.r. – directorul «Revistei Literare») și a acelui blestemat de Caion, care crede că prin invențiuni și îndrăzneli de limbaj poți distruge o muncă cinstită și nepătată. Nu știu dacă ai citit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e preaprea, ca să nu zic foarte-foarte, așa cum trebuie să fie cu acești neciopliți scribuleți.

Cu dragoste de frate, Iancu“ Prima înfățișare în procesul Caragiale-Caion a fost fixată pentru data de 11 martie 1902. Între timp, Caragiale făcuse o deplasare în Ungaria pentru a demonstra că acuzațiile lui Caion nu aveau susțineri reale. 33 de scriitori unguri pe nume Kelemy descoperise Caragiale în țara vecină, însă niciunul nu era Istvan, iar în fața instanței, Delavrancea se pregătea să susțină că cel despre care vorbea Caion nici măcar nu exista. Scandalul plagiatului lui Caragiale și procesul de calomnie căpătaseră proporțiile evenimenului anului și așa se face că, în ziua procesului, un public numeros a venit să asiste la confruntarea în instanță dintre Caragiale și Caion. Președintele Curții de Jurii a dispus ca în sală să se intre pe bază de bilet.

46

Acuzatul C.Al. Ionescu-Caion a lipsit, trimițând instanței, prin intermediul avocatului, un bilet în care invoca „o gripă cu formă nervoasă“ și solicita amânarea termenului. Delavrancea s-a opus amânării și termenul s-a ținut în absența lui Caion. Cum Caragiale acționase în instanță și conducerea „Revistei Literare“, este audiat și directorul Th. Stoenescu. Acesta a admis în fața instanței că regretă cele scrise de Caion. Şeful „Revistei Literare“ a fost scos astfel din cauză, iar inculpat a rămas doar tânărul Caion. „Caion (Constantin Al. Ionescu) este cercetat de o justiție scrupuloasă, care îi cere, printre altele, să depună în termen o traducere fidelă – legalizată de Ministerul Afacerilor Străine – a piesei inexistentului Kemeny Istvan, «Nenorocul», pe care Caragiale ar fi plagiat-o. Evident, nu poate produce această probă și este condamnat“, explică jurnalistul și scriitorul alexăndrean Gheorghe Filip. Prin decizia Curții din 11 martie 1902, Caion a fost condamnat la trei luni de închisoare, 500 de lei amendă și 10.000 de lei despăgubiri civile. Pentru că termenul s-a judecat în lipsa sa, Caion a contestat decizia și procesul a continuat, o nouă înfățișare fiind fixată pentru luna iunie 1902.

Bomba lui Caion: plagiat din Tolstoi Interesul publicului pentru cel de-al doilea termen al procesului a fost la fel de mare, astfel că intrarea la procesul anului s-a făcut tot pe bază de bilet.

Caion s-a prezentat de data aceasta însoțit de patru avocați și cu o mare surpriză. Întrebat de jurați: „Stăruiești, domnule Caion, că domnul Caragiale e plagiator?“, Caion răspunde: „Stăruiesc că domnul Caragiale a plagiat. Domnia sa, prin «Moftul Român», m-a trimis o vară întreagă la Constantinopol. Am voit să-l trimit și eu pe dânsul la Brașov. Am vrut ca, prin glumă, să-l fac să mă dea în judecată. Kemeny Istvan nu este decât Tolstoi. Caragiale a plagiat din Tolstoi“. Caion recunoaște că acuzațiile referitoare la plagiatul după autorul ungur au fost o farsă, Kemeny Istvan fiind o invenție, iar opera în chirilică fiind tipărită de el, la tipografie, special pentru farsă. „Domnul Caragiale s-a purtat nedemn cu mine, iar eu am vrut 47

să mă răzbun. Dumnealui e vinovatul, eu nu sunt decât victima școlii sale“, a mai spus Caion, după cum consemnează „Biblioteca Marilor Procese“. Procesul a continuat, iar apărătorii lui Caion au adus dovezi prin care au încercat să convingă instanța că „Năpasta“ lui Caragiale seamănă cu „Puterea întunericului“, a lui Tolstoi, iar acuzațiile de plagiat erau întemeiate și au cerut achitarea clientului lor.

Avocatul lui I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, a susținut, într-o pledoarie rămasă în istorie, originalitatea operei lui Caragiale și a cerut condamnarea acuzatorului Caion. „Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulțime de probe? O mândrie a țării ar fi fost veștejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee și-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungașii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o rușine, că n-avem nici conștiință, nici demnitate!“, a susținut Delavrancea în pledoaria finală în fața juraților. În discursul său de susținere, Barbu Delavrancea a invocat o serie de argumente literare pentru a arăta că există diferențe mari între drama lui Caragiale și cea a dramaturgului rus Tolstoi. „Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeți din vedere cine e calomniatul și cine e calomniatorul. Să vă gândiți la mijloacele întrebuințate de calomniator pentru a pipăi bine gradul lui de perversitate, să vă închipuiți suferințele morale ale calomniatului, călătoriile și cheltuielile pe care a trebuit să le facă cu adunarea probelor pentru ca, pe lângă osânda ce se cuvine vinovatului, să acordați despăgubirile ce se cuvin nevinovatului și pe care le-am 48

formulat în scris în cererea noastră“, și-a încheiat Delavrancea pledoaria.

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil“. Se spune că „impertinentul“ Caion s-ar fi bucurat de suport în cercurile liberale și din acest motiv ar fi fost achitat. „Curtea cu Juri, influențată, pare-se, de anumite cercuri politice, l-a achitat pe calomniator în spatele căruia se spune că s-ar fi aflat de fapt Alexandru Macedonski“, mai spune profesorul de istorie Alexandru Neacșu.

Caragiale s-a arătat mulțumit într-o primă fază de verdict. „Jurații au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu! Cum a spus un apărător al lui, Caion nu e decât o victimă. De ce aș da eu, jurat, prin pedeapsa acestui copil inconștient sau dezechilibrat, un exemplu pentru cei mult mai echilibrați, mai maturi și mai sus-puși, ca să uzeze de aceleași mijloace? Nu pedeapsa legii și nici justiția pot remedia răul, ci educația. Când fiecare cetățean va pricepe prin educație ce înseamnă calomnia în presă, aceasta nu va mai exista. Bine că l-a achitat!“, lear fi spus Caragiale clienților de la Gambrinus, după cele relatate în revista „Biblioteca Marilor Procese“.

Macedonski intră în scenă.

Caragiale pleacă „Justiția îl achită, însă, încurajându-l în «infamiile» lui – cum ar fi zis Caragiale însuși. Susținut puternic de Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate». Macedonski intră el în arenă și ține o conferință la Ateneu cu atacuri dure la adresa lui Caragiale, Coșbuc și a direcției junimiste.

Nu a apucat să termine conferința, fiindcă a fost huiduit. A intervenit, așadar, judecata publicului. Același Macedonski, în aceeași logică furibundă a lui Caion, scrisese că Eminescu «n-a fost decât un plagiator aproape din cuvânt în cuvânt al poeților germani, stricător al versului, al limbii și o rușine pentru epoca actual㻓, explică scriitorul Gheorghe Filip. După scandalul iscat de acuzațiile aduse de Caion, opera lui Caragiale, în ansamblu, a fost atacată în repetate rânduri. „I s-a reproșat lui Caragiale nu numai că nu «își respectă națiunea», că «își bate joc de ea», dar și faptul că spiritul său a rămas 49

prizonier epocii despre care a scris. În ideea liberală că societatea evoluează rapid, opera lui Caragiale ar deveni caducă, iar limba în care a fost scrisă – de neînțeles. Timpul, însă, nu a validat asemenea teorii“, adaugă scriitorul Gheorghe Filip.

Se spune că pata aruncată de Caion peste integritatea sa de creator și problema nelămurită a plagiatului după Tolstoi l-au urmărit pe Caragiale până la finalul vieții. Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, nenea Iancu a decis să părăsească țara în 1904, stabilindu-se în Germania, după ce a primit o moștenire de la o mătușă. Caragiale a murit în Germania, în 1912, departe de țară, dar cu gândul la ea. „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră, care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie, să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie! Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți niciun rău arătându-se pe biata noastră țară“, îi scria Caragiale din exil fiului său Mateiu, cu câțiva ani înainte de moarte.

La 70 de ani de la celebrul proces și la 60 de ani de la moartea marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, problema calomniei și a procesului a fost repusă pe tapet la Muzeul Literaturii Române din București. În 1972, a avut loc revizuirea procesului din 1902 intentat de Caragiale lui Caion. „Revizuirea din 1972 ar fi avut un sens dacă s-ar fi referit exclusiv la achitarea lui Caion. Din păcate, ea a fost concepută și ca o rejudecare a procesului de plagiat. Ceea ce era perfect inutil. O făcuse Delavrancea în chip strălucit. În fond, scopul revizuirii din 1972, era de a-i repara onoarea lui Caragiale. Onoare care nu mai avea nevoie să fie reparată“, scria Nicolae Manolescu, în ziarul „Adevărul“, în 2012.

50

V. Ion CreangÄ&#x192; 1. Biografie

51

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri: „Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții!

Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de 52

sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Şcoala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit postmortem în rândurile clerului.) Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Ţicău (bojdeuca).În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

2. Basme În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și 53

gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din” Toderică”, povestirea lui Costache Negruzzi.

Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. ” Ion Roată”, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată. În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde:” Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre”.Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.O altă față, mai puțin

54

cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase:” Povestea poveștilor”.

Povestea lui Harap-Alb Povestea lui Harap-Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1 august 1877. Conform clasificării făcute de Jean Boutiere, aparține grupului basmelor fantastice, alături de Soacra cu trei nurori, Fata babei și fata moșneagului, Făt-Frumos, fiul iepei și Povestea porcului. Meritul lui Ion Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric și l-a introdus în literatura cultă. Toate poveștile autorului sunt de fapt creații culte, pot fi considerate chiar nuvele. Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap-Alb este una țărănească, personajul principal nu are trăsături supranaturale. Totuși se respectă schema narativă a basmului popular.

Basmul poate fi interpretat și ca un un bildungsroman, roman inițiatic. Structura compozițională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde Harap-Alb, care devine un act inițiatic în vederea formării eroului pentru viață.

Tema basmului, împrumutată din basmul popular, este triumful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia și căsătoria.

Acțiunea se desfășoară linear, succesiunea secvențelor narative și a episoadelor se relizează prin înlănțuire. Incipitul stabilește timpul și spațiul în care se desfășoară acțiunea, dar acestea nu au coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori.

55

Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat întro altă țară mai depărtată. [...] țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia istuilalt, la altă margine. [...] Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte.” Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să călătorească de la un capăt al lumii la celălalt, simbolizând trecerea de la imaturitate la maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o formulă compozițională specifică basmului, se află în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” Cele două formule marchează intrarea și ieșirea din fabulos. Deși sunt specifice lumii fantastice a basmului, cele două convenții suportă transformările autorului: formula inițială este atribuită altcuiva prin adverbul „cică”, iar cea finală conține o reflecție asupra realității sociale, care nu apare în basmul popular.

Formulele mediane realizează trecerea de la o secvență narativă la alta, menținând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”, „Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”

Momentele subiectului corespund acțiunilor realizate de erou.

Situația inițială în care este prezentat eroul și curtea craiului reprezintă expozițiunea, primirea scrisorii de la împăratul Verde, hotărârea fiului mai mic de a-și încerca și el norocul și întâlnirea cu Spânul constituie intriga, probelele pe care le trece Harap-Alb împreună cu prietenii săi alcătuiesc desfășurarea acțiunii, punctul culminant constă în demascarea Spânului și recunoașterea meritelor adevăratului moștenitor, iar prin deznodământ se reface echilibrul inițial și are loc răsplata eroului prin moștenirea tronului și căsătoria cu fata împăratului Roș.

Deși Ion Creangă pornește de la modelul popular și păstrează teme și motive specifice basmului tradițional, el complică situația, eroul trebuie să parcurgă mai multe probe decât Făt-Frumos și nu are 56

puteri supranaturale. De asemenea, dușmanii în legătură cu care este avertizat de tată nu sunt din altă lume (spre deosebire de basmele populare în care eroii se luptă cu zmeii) ci sunt oameni însemnați, renumiți pentru viclenia și răutatea lor: „să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți.”

Având un caracter de bildungsroman, Povestea lui Harap-Alb urmărește în primul rând evoluția eroului. În funcție de ipostazele în care se află eroul, este structurată schema narativă a operei. În prima ipostază eroul este doar „mezinul”, „fiul craiului” care se pregătește de drumul care va echivala cu maturizarea și inițierea lui. În a doua ipostază, el își schimbă statutul, decade, devenind sluga Spânului și căpătând numele de Harap-Alb, nedemn pentru condiția lui reală.

Această ipostază reprezintă de fapt procesul de maturizare în care fiul de crai trebuie să-și dovedească trăsăturile chiar și sub forma unei condiții umile. În a treia etapă maturizarea se produce, fiul de crai își dovedește calitățile de conducător pe care le-a dobândit în procesul de inițiere și devine împărat.

Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moștenitori deoarece are numai fete (motivul împăratului fără urmași) este elementul care declanșează situația inițială și determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorității mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerșetoare care era de fapt Sfânta Duminică, eroul primește de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-și îndeplinească misiunea. Pentru a izbândi el trebuie să ia calul, hainele și armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calități de la tată la fiu. La fel ca și părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin diferite primejdii pentru a dovedi că este capabil să conducă o împărăție. Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăsește și aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbește și poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă 57

cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie și o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros și slab de-i numărai coastele; și venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] și atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună și iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul.”

Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs) care se află sub podul ce desparte împărăția de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i testeze vitejia, bărbăția și curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate.

Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”.

Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, un alt element simbolic care este esențial în procesul de maturizare. Pentru că este încă imatur, încalcă sfaturile date de tatăl său și la a treia apariție a Spânului se lasă păcălit de acesta și îl angajează ca slugă pentru a-l călăuzi în acest tărâm neprimitor. Momentul întâlnirii cu Spânul declanșează conflictul principal și exterior al basmului, care îți va găsi rezolvarea doar în final. Dând dovadă de naivitate, se lasă păcălit și acceptă să coboare în fântână pentru a se răcori. Această coborâre echivalează cu o coborâre simbolică în infern care reprezintă începutul inițierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Coborârea îi oferă eroului nu numai un alt nume, dar și o altă identitate.

Schimbarea identității reale cu cea aparente se observă din semnificația numelui pe care îl primește de la Spân: Harap-Alb („harap” înseamnă rob țigan). Personajul negativ capătă și el o nouă identitate, aceea de fiu de crai. Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol: subliniază faptul că Harap-Alb este un om de onoare care își va ține cuvântul dat, deci ajută la caracterizarea personajului, dar anticipă și finalul basmului deoarece el include și condiția eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu 58

ochii și mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, [...] și atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri și iar îi învia.”

Pentru a se putea continua procesul de inițiere, Harap-Alb este supus de către Spân la trei probe: aducerea sălăților din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre prețioase a cerbului și aducerea fetei împăratului Roș pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele țin de miraculos, iar adjuvanții au puteri supranaturale.

Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuiește cum să procedeze și îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. Pentru înfrângerea ursului îi dă o licoare cu „somnoroasă” pe care o toarnă în fântâna ursului provocându-i un somn adânc. În plus, pentru a-l păcăli se servește și de pielea de urs dăruită la plecare de tatăl său. Pentru a-și duce la capăt a doua sarcină, Sfânta Duminică îi dăruiește alte obiecte magice, și anume obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, dar a doua și capacitatea de a mânui sabia , stăpânirea de sine și respectarea jurământului în fața ispitei pe care o reprezintă pietrele prețioase.

A treia probă, cea mai complexă dintre toate, presupune un alt set de probe și necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roș îi va aduce lui Harap-Alb o serie de prieteni cu puteri supranaturale fără ajutorul cărora nu ar fi posibilă îndeplinirea misiunii. În această etapă se conturează adevăratele calități ale eroului care îl vor conduce spre tronul împăratului Verde. Primii adjuvanți ai săi vor crăiasa furnicilor și căiasa albinelor. Trecând peste un pod el vede o nuntă de furnici pe care decide să o lase să treacă pentru a nu pune în pericol viața acestora. Dând dovadă de bunătate, este răsplătit de crăiasa acestora care îi oferă o aripă cu puteri magice: „când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripii, și atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-și venim în ajutor.”

Aceeași răsplată o primește și de la crăiasa albinelor pentru că fiindu59

i milă de albinele pe care le întâlnește le construiește un stup: „pentru că ești așa de bun și te-ai ostenit să ne faci adăpost, vreu să-ți fac și eu un bine în viața mea: na-ți aripa asta, și când îi avea vrodată nevoie de mine, aprinde-o, și eu îndată am să-ți viu întru ajutor.”

Tot prin bunătate și toleranță față de alte ființe îi câștigă drept prieteni devotați pe cei cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Aceste cinci personaje se integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este o „dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăți-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în cazul lor se produce prin exagerarea unei trăsături până la limita absurdului. Descrierile lor sunt pitorești și subliniază mai ales talentul autorului de a realiza descrieri inedite care se îmbină cu umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens: „omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și debălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de o palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că așa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul.”

La curtea împăratului Roș Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le trece datorită puterii supranaturale a ajutoarelor sale. Împăratul Roș, „vestit pentru bunătatea lui nepomenită și milostivirea lui cea neauzită”, le oferă găzduire într-o casă de aramă, probă de care grupul de prieteni trece datorită lui Gerilă. Proba focului constă în înnoptarea în această casă menită să le aducă pieirea, sub care se află un foc din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă răcește casa și astfel scapă cu viață. Proba mâncării și a băuturii nu este mai prejos decât prima: pețitorii trebuie să consume „12 harabale cu pâine, 12 ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin din cel hrănit”.

Proba va fi dusă la îndeplinire de către Flămânzilă și Setilă.

Urmează alegerea macului de nisip care se realizează cu ajutorul 60

furnicilor. Păzirea fetei împăratului transformată în pasăre este a patra probă, care pune la încercare atât îndemânarea lui Ochilă care o vede cnd se ascund după lună, cât și îndemânarea lui Păsări-LățiLungilă care se întinde și o prinde. Următoarea probă este specifică basmului popular și constă în ghicitul fetei dintre trei femei identice, și va fi rezolvată cu ajutorul albinelor. Fata de împărat impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete.” Calul obține obiectele magice prin vicleșug, furându-le de la turturică și astfel fata împăratului Roș este obligată să-l însoțească pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Această călătorie reprezintă o nouă probă pentru erou, deoarece trebuie să-și respecte jurământul față de Spân deși se îndrăgostește de fată. El nu îi mărturisește reala sa identitate, dar fiind „o farmazoană cumplită” și având puteri magice, ea știe care este adevărul.

Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roș a Spânului și restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi să moară și apoi să învie pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că și-a încălcat jurământul și îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrșit.

Doar în momentul în care inițierea se încheie Spânul este pedepsit.

Calul este cel care face dreptate și distruge forțele răului: „Şi odată mi ți-l înfășcă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului și apoi dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una simbolică, având un rol purificator și simbolizează inițierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roș cu ajutorul smicelelor de măr și a apei vii și a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte magice: „îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie și atunci Harap-Alb îndată învie.” eroul își recapătă statul social și adevărata identitate, dă dovadă că s-a maturizat și primește drept recompensă împărăția 61

și pe fata împăratului Roș. Nunta și obținerea statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia. Deznodământul constă în răsplată pe care o primește eroul, dar și în faptul că se restabilește echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moștenitor pentru împăratul Verde.

3. Periodizarea Junimii Perioada 1863- 1874 Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burlă, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Perioada 1874-1885 Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În 62

paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.Casa Pogor, sediul Junimii și revistei Convorbiri literare, este astăzi sediul Muzeului Literaturii Române din Iași Perioada 1885-1907 1885-1900 Perioada 1885-1900 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreaga conducere a revistei.Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc.

Deși în acest interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.

Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei și oratoriei universitare.

1900-1907 În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și 63

universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți.Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Şi dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut același grad de popularitate ca și în anul 1890.

Ultima etapă A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua 64

direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.

4. Creangă și Junimea Câștigă prețuirea lui Eminescu, atunci revizor școlar, care-l introduce la Junimea. Că pedagog, împreună cu alți colegi, publică manuale pentru clasele primare: Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primăria (1868), Invatatoriul copiilor (1871), Povatuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică (1876); aici apar primele povestiri, lipsite de intenție artistică: Inul și cămeșa, Poveste, Păcală, Acul și barosul, Ursul păcălit de vulpe (începând cu ed. din 1874). Debutul propriu-zis are loc în Convorbiri literare (1875), cu Soacră cu trei nurori. Până în 1878, sunt publicate și celelalte povești, citite toate în cenaclul Junimea, unde autorul era gustat pentru anecdotele corosive, spuse „pe uliță mare". Tot o anecdotă glumeață, deși n-a ieșit așa, voia să fie și cunoscută nuvela Moș Nichifor Cotcariul (1877). Urmează, în aceeași rev., Amintiri din copilărie, opera să capitală, dedicată Liviei Maiorescu, fiica ilustrului critic: primele două părți în 1881, iar a treia, în 1882. După îmbolnăvirea lui Eminescu, se simte și mai singur. Participa sporadic la Cercul Literar fondat de Neculai Beldiceanu, unde citește partea a patra a Amintirilor (1888), publicată postum (Scrierile lui Ion Creangă, ÎI, 1892). Au mai rămas de la el două bucăți licențioase, delicios pornografice, Povestea Poveștilor și Povestea lui Ionică cel prost. Practic, carieră literară a lui CREANGĂ se încheiase în 1883, însumând abia opt ani. Moare în același an cu marele sau prieten, în noaptea de Anul Nou. Fără Emi-nescu și fără existența Junimii, CREANGĂ n-ar fi devenit vreodată scriitor. Umorul și jovialitatea care-1 caracterizau în orice împrejurare îl împăcau oricum cu viață.

Dar scrisul sau umple o frustrare. Când boală, epilepsia („pedep-sia"), i se agravează, pur și simplu nu mai scrie. G. Cali-nescu, în inegalabilă monografie pe care i-o dedică, face din el un personaj, o 65

legendă. E posibil că, la un moment dat, autorul însuși să fi început să emuleze cu eroii săi, să trăiască adică la fel că isteții și uriașii poveștilor. își exhibă uneori cu plăcere rolul până la bufonerie, că în ceartă de pomină cu socrul sau la adunările Junimii, dar nu o făcea că un actor. Avea, că orice țăran, darul natural al disimulării, iar scrisul îl chinuia cumplit, tocmai pentru că știa că „e treaba de gust, nu de silința". Un glas mai presus de el „îi strigă vorbele și el scria, ștergea și scanda frazele că un Flaubert al Humulestilor" (G. Calinescu). Adevărul e că un artist precum CREANGĂ se ivește o singură dată în istoria unui popor, și atunci numai într-un moment de grație.

Este fără îndoială genial, că orice scriitor despre care se poate spune că are simțul genial instinctiv al limbii și al etosului popular nealterat.

Opera să este expresia uimitoare a bunului-simt și a unui suflet elementar, încremenit în formule neschimbătoare, eterne. În totul, un spectacol de măreție simplă inanalizabilă.

T. Maiorescu vorbea, mai la urmă, de „nepretuitul Creangă", iar junimiștii vedeau în el un scriitor „poporal" - ceea ce nu înseamnă neapărat că-l minimalizau din moment ce și prelegerile junimiste, pe teme din cele mai pretențioase, erau numite tot „poporale". Totuși Maiorescu n-a spus nimic esențial despre CREANGĂ și nici n-avea ce să spună atunci. Junimiștilor le era, poate, de-ajuns că autorul, povestitorul însuși, în carne și oase, își interpreta singur textele. Era nevoie doar de participarea lor stimulativă, a celor care ascultau, pentru că sensul operei să se împlinească. Poate că Maiorescu nu l-a citit cu adevărat niciodată pe CREANGĂ La rândul lui, G. Călinescu se ocupă de opera doar în ultimele capitole din monografia amintită și mai mult citează decât comentează. Aceeași dificultate o semnalează și VI. Streinu. Se pare că o astfel de opera inhibă analiză și construcția critică monumentală. Interpreții de astăzi, care nici ei - cu puține excepții - nu spun mai mult, gustă cu precădere deliciile zicerii și spectacolul carnavalesc, ludic, sugestionati negreșit și de cercetări similare universale. Am numit tot atâtea formule critice avantajoase pentru autorul Amintirilor, considerat un prozator erudit, comparat cu 66

Rabelais, Luigi Puici, Sterne, Anatole France. Firește - ni se atrage atenția -, CREANGĂ este un erudit al înțelepciunii populare, iar scrisul sau nu e deloc spontan, în ciuda simplității de expresie. în particular, în scrisori, de exemplu, sau în acte oficiale, se exprimă altfel. Paradoxal, primul studiu amplu despre CREANGĂ 1-a dat un străin, francezul Jean Boutiere. Trebuie să vii oarecum din afară lumii lui CREANGĂ pentru a putea să-l vezi mai bine. Boutiere nu-l vede pe CREANGĂ însuși, fiindcă metodă să comparativă e defectuoasă. Aplicată mai strâns, așa cum face Al. Piru, se demonstrează că poveștile lui CREANGĂ seamănă mai mult cu poveștile universale, că motive și tipuri, și nu cu cele românești, fiind totodată creații originale puternice, culte.

Apropierile de marii povestitori ai lumii, apropieri justificate, desigur (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, M. Apostolescu), nu-l explică propriu-zis pe CREANGĂ În lectură operei sale se poate adopta orice formulă, orice metodă de interpretare oricât de nouă. Textul le suportă admirabil. Ar trebui să le corelăm însă cât de cât cu o poetică explicit-implicită a lui CREANGĂ însuși. Bineînțeles că o astfel de poetică nu există încă, autorului fiindu-i caracteristic un mod al povestirii și fanteziei populare filtrat prin propria subiectivitate. în felul sau, CREANGĂ e un scriitor ermetic, de explicat numai prin sine însuși. Bunul sau simt structural ne obligă la un minim de bun-simt critic. Din numeroasele formule emise de-a lungul anilor în jurul operei sale au șansă de a rămâne numai acelea lapidare.

Când se oprește la Moș Nichifor Cotcariul, G. Călinescu are revelația de a descoperi nuvela românească însăși, iar în Amintiri o speță anume de român. Cu CREANGĂ ai sentimentul că proză cultă românească se naște din nou și poate că acum se naște deadevăratelea, independent de orice modele exterioare: este universală, fără să imite universalitatea. Primul care a intuit homerismul lui CREANGĂ a fost Iorga. Dar homeric înseamnă, în acest caz, o identificare cu poporul (VI. Streinu). A insistă prea mult asupra acestei lături, asupra râsului instinctiv și geniului rapsodic e tot una cu 67

a-i refuză lui CREANGĂ spiritul. Se mai susține curent că adevărată contribuție originală în artă povestirii constă în oralitate, combinând spectacolul dictiunii cu erudiția paremiologică, uneori de tip sofistic.

Orice erudiție poate fi însă greoaie și cu totul astfel îi citim pe D. Cantemir sau Odobescu decât pe CREANGĂ Propriu-zis, pe acesta nul citim, cu el ne naștem. Opera să, atâta câtă este, e un depozitar unic al spiritualității populare românești, dintr-un moment critic al acesteia, când își presimte poate -în contact brutal cu primii fiori autentici ai civilizației moderne - sfârșitul. „Epoca lui Creangă, printre altele, e și o cheie ciclică" pentru cultură noastră, susține cu îndreptățire V. Lovinescu.

CREANGĂ nu putea să apară mai devreme, dar pașoptiștii transformaseră deja folclorul în tema literară, iar Anton Pann îl prelucrase în varianta lăutărească a cântecului de lume. Dacă CREANGĂ nu se ivea acum, apoi ar fi fost prea târziu. Deși nu e lipsit de „simțul artei impersonale" (G. Călinescu) el scoate basmul din circuitul folcloric și, chiar dacă schematic nu creează mai nimic, îl preschimba în altceva: în propria opera. Poveștile sale sunt într-adevăr creații culte, adică nuvele, cum a intuit mai demult Ibrăileanu, eroii vorbind și comportându-se că niște țărani. Dacă lumea e țărănească, subiectul respectă tiparele basmului, cu competiția între bine și rău și comprimarea acțiunii, care străbate distanțele cu viteză vântului și a gândului. Tărâmul de dincolo e, de asemenea, o lume terestră. Despre iad, CREANGĂ pune în circulație o imagine voioasă, plină de savoare, iar Edenul este pur și simplu refuzat, în numele principiului vieții (Ivan Turbincă). S-ar putea deduce de aici că fantasticul e tratat realist în opera lui C; concluzie insuficientă însă, chiar dacă impresia de realism țărănesc e accentuată și de vorbirea eroilor. Ar fi această o teza prea fățiș reducționistă. în povești, plăcerea de a fabulă e la fel de mare că și plăcerea de a povești. Mai degrabă, se poate vorbi de o atitudine moderată, rezonabilă - în sensul cel mai obișnuit al cuvântului - față de fantastic.

68

Poate și sub influență indirectă a junimiștilor, care gustau umorul, iarMaiorescu fixase limite logice chiar și pentru comparație și metaforă, CREANGĂ zugrăvește în povești o umanitate echilibrată, lipsită de teroare și mister, adică familiară omului simplu. Personajele negative sunt întotdeauna înfrânte, iar cele pozitive nu sunt capabile de gesturi totalitare, care să strice ceva din rânduiala firii. Nici unul din eroi n-ar îndrăzni, că într-un cunoscut basm folcloric, să prefacă lumea în ceva atât de mic încât să încapă într-o nuca, s-o bage în san și să pornească mai departe, intrând în stăpânirea ei. Până și Ivan Turbincă trebuie să accepte în cele din urmă condiția de muritor. La rândul lor, dracii, ființe malefice prin excelență, sunt umanizați și apar, la drept vorbind, total lipsiți de demonie.

Mai demonic este Spânul. Râsul jovial, voia bună ajută că fabulosul să coboare pe pământ; CREANGĂ îi conferă o expresivitate omenească. Nu trebuie să înțelegem însă de aici că fantasticul se degradează. Oricât de micșorat, fantasticul în povești e autentic și reductibil la simbolurile esențiale expuse în formă țărănească.

Colosală e bunăoară la eroii poveștilor absența memoriei. Itinerarul inițiatic parcurs de ei, itinerar care acoperă în întregime drumul vieții înseși, fixat de soarta, pare un itinerar de vis. Feciorul craiului din Povestea lui Harap-Alb trece exact pe la podul păzit de urs sau prin ținutul cu oameni spâni, deși fusese avertizat asupra pericolului.

Dănilă Prepeleac uită și el seria schimburilor dezavantajoase, că și lupul din povestea caprei și a iezilor, care uită cu totul de mezin, după ce se ghiftuie bine (deși cântase de două ori mai înainte „Trei iezi cucuieți / Ușa mamei decuieti") etc. Totul e deci previzibil și stereotip în povești, dar nu în sensul realist, ci fantastic. Alunecarea în poveste, în deliciile fabulației nu se află mai prejos, decât efectul de reprezentație comică sau decât minunățiile limbajului.

69

IV. Ioan Slavici Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Şiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.

Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de statificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871.Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică 70

intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Familia și copilăria Şiria, locul copilăriei lui Slavici Primele urme ale numelui Slavici în zona Şiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii. Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.

Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în mai multe sate din zonă,[13] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama 71

scriitorului Ioan Russu-Şirianu.Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor.

Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci al mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[10] sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice. „Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.

Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde 72

mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.”

Primele trei clase primare le urmează la Şiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad, după ce repetă clasa a patra.Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români, coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Şaguna, despre care spunea mai târziu: „Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare înrâurire a vieții mele.” În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria.

Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.

Studiile și prietenia cu Eminescu: Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Şiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 - 1868.

Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației transilvănene: 73

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”

Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să se angajeze scrietor la vreun notar pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația deschisă a colegului său Gheorghe Şerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.Studenția la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada de patru luni a petrecut-o mai mult prin cafenele, deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce acasă.

Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul din Comlăuș. În această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu transpuse în proză: „Şcoli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă.”

74

Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept. Aici, ajuns, îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea exerciții militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția căpitanului său care era om bun ca toți oamenii.[21][20] La Universitatea din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.

La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de „științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literariesociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870 într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.

Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu. Eminescu, care lucra la acea vreme la traducere operei lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.[27] Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor din 75

Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății germanilor Das junge Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori. În paralel cu înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii române din Austro-Ungaria și din străinătate.

Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, considerând că Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze autoritățile de la Viena, iar în explicațiile sale, Slavici și-a exprimat convingerea că soarta românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi îmbunătățită decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact politic a fost folosit de către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potoli aprehensiunile autorităților locale.

Spiritul lui Slavici, înțelegător față de națiunile conlocuitoare, și numele acestuia cu conotații străine au fost parodiate de Eminescu care-l numea frakie gye gyncolo (frate de dincolo), iar Slavici îl numea pe Eminescu, Turcule. În manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și următoarea glumă la adresa lui Slavici: „Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno cerevisiae consumatori, Magyarophilo - Michaelis Eminescus salutem.”

După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 18691870, în lipsa unei baze materiale sigure, Slavici se întoarce la Şiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea să nu se mai întoarcă la 76

Viena, deoarece dreptul care se învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit un post de meditator de germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou. În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului 1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima întâlnire dintre Negruzzi și Slavici aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma să fie publicat în Convorbiri literare[31]. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române[33]. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.

La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău[33][35]. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la Convorbiri literare.

Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata bătrân” și, astfel, scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872.[36] În același an, 1872, i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru[37] și Doi feți cu stea în frunte.

Teatrul de Stat „Ioan Slavici”, Arad În vara lui 1872 se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea nefolositoare. Aici găsește o mumă bolnavă și un taică bătrân. S-a angajat, la Arad, în cancelaria 77

avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel, reia contactul cu viața țăranilor, prin asistarea lor juridică. Colaborează la foaia umoristică Gura satului a lui Stănescu, unde publică povestea Revoluția de la Pârlești în 1873.[38] În această perioadă adună mai multe povești și versuri populare din zona Aradului și material despre Păcală și Tândală și Pepelea al nostru.

La Arad își regăsește dragostea din adolescență, croitoreasa Luiza, care însă îi complică situația financiară, iar neînțelegerile cu Mircea Stănescu, pe care-l considera un nepriceput, fără cunoștințe literare îl fac să accepte un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea.

Acestă muncă de arhivar și drumețiile prin satele din jur îl inspiră pentru scrierea nuvelei Popa Tanda. Refuză oferta din partea episcopului Miron Romanul de a se întoarce la Arad să lucreze ca redactor al foii bisericești Lumina. Legăturile cu viața de la Arad se întrerup o dată cu moartea părinților, iar Luiza îl abandonase. Astfel, la sfârșitul anului 1873 a plecat la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar nu-și continuă studiile, fiind țintuit luni de zile la pat de o infecție la brațul stâng.În spital finalizează nuvela Popa Tanda. În toamna anului 1874 pleacă la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici se reîntâlnește cu Eminescu și Miron Pompiliu, cu care împarte odaia[41], și se împrietenește cu Ion Creangă. Frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler[42], citește la Junimea și i se publică nuvela Popa Tanda, scrie comedia Toane sau vorbe de clacă[43]. Pentru scurtă vreme a fost redactor la Curierul din Iași înlocuindu-l pe Eminescu.

[14] În decembrie 1874, spre regretul lui Iacob Negruzzi, pleacă la București fiind numit de către Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.

La București. Redactor la Timpul În calitate de secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, Slavici traducea documentele scrise în limbile pe care le cunoștea și alcătuia indicele volumelor. În această calitate întreprinde 78

călătorii pe la monumentele istorice din Muntenia și Oltenia în vara anului 1875. În martie 1876 consevatorii se retrag de la putere, iar Maiorescu este dat în judecată de către noul guvern liberal pentru sprijinul financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar pe Slavici îl destituie din funcția de secretar al comisiei și totodată a fost destituit de la catedra de filosofie a liceului Matei Basarab unde fusese numit suplinitor la 16 octombrie 1875. Maiorescu îl ajutase întradevăr cu o subvenție pentru susținerea examenului de doctorat la Viena în toamna lui 1875, dar Slavici nu a reușit deoarece își pierduse indexul de studii și al examenelor anterioare și depășise termenul de înscriere.

Astfel se întoarse la București unde a continuat munca la documente, iar sub supravegherea sa a apărut volumul VII în anul 1876, iar în anul 1878 primul volum al unei lucrări de istorie a lui Eudoxiu Hurmuzachi, precum și Istoria românilor sub Mihai Viteazul de Nicolae Bălcescu. După ce a fost demis de guvernul liberal, comisia documentelor s-a solidarizat cu Slavici și acesta a continuat să lucreze pentru comisie gratuit. În anul 1875 a început colaborarea cu foaia Telegraful român din Sibiu, colaborare pe care o continuă și pe parcursul anilor 1876 și 1877. În același an i se publică în Convorbiri literare povestea Stan Bolovan și nuvela Scormon, iar în 1876 nuvelele La crucea din sat și Crucile roșii. În 1875 se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy. În 1876, Maiorescu a început să organizeze cercul Junimii de la București, Slavici fiind unul dintre membri, considerat de Maiorescu cel mai capabil scriitor al întregii Junimi[45]. În același an a finalizat piesa Bogdan Vodă, dar Negruzzi refuză să o publice cu toate insistențele lui Maiorescu. În această perioadă la București proza sa epică este influențată de lumea meseriașilor, scriind astfel schița Ac și ață, nuvelele O viață pierdută și Norocul. În anul 1877 Titu Maiorescu preia direcția ziarului Timpul și Slavici i se alătură în redacție în speranța că va schimba viziunea 79

liderilor conservatori asupra situației românilor din Transilvania.

Slavici s-a ocupat de îngrijirea părții literare și de articolele de politică externă. Pentru a evita chestiunile mai sensibile de politică, considerând că liderii conservatori manifestau o politică de apropiere de Austro-Ungaria, publică articole politice în Telegraful român și apoi le reproduce în Timpul. Eminescu se alătură redacției în noiembrie 1877, iar Eminescu îl aduce pe Caragiale, întocmind cea mai puternică redacție pe care a putut-o avea un ziar românesc în secolul al XIX-lea.

Slavici publică în Timpul nuvela O viață pierdută, semnată Tanda, schițe literare conturând peisaje din viața bucureșteană Grădina cu cai, Sfântul George, Moșii, cronici literare, cronici dramatice, iar la rubrica Bibliografie, notițe asupra revistelor românești.[46] Viața la redacție a fost stimulantă din punct de vedere literar considerând anturajul, dar cei trei clasici trăiau într-o sărăcie lucie, uitați adesea cu plata de către potentații junimiști. Titu Maiorescu părăsise direcția ziarului, la doar trei luni de la instalare, iar cei trei redactori nu erau plătiți uneori cu lunile. Astfel Caragiale părăsește redacția în anul 1879, Slavici îl urmează în anul 1880, iar Eminescu rămâne singur până la plecarea sa din anul 1882.

Dedicație lui Titu Maiorescu - Novele din popor, 1881 În anul 1879 a început lucrul la cartea Die Rumänen in Ungarn, Siebenürgen und der Bukowina, care a apărut în 1881, la scurt timp după volumul Novele din popor. Aceste apariții au reprezentat primele cărți masive ale lui Slavici, iar volumul Novele din popor se bucură de o foarte bună apreciere atât în Timpul, sub condeiul lui Eminescu, și Românul, sub semnătura lui Nicolae Xenopol, cât și în revistele ardelene Familia din Oradea, Biserica și școala din Arad, Gazeta de Transilvania din Brașov. Nuvelele sale sunt traduse de Mite Kremnitz într-o colecție de proză românească, iar astfel Slavici devine cel dintâi dintre marii scriitori ai Junimii care se afirma în deplinătatea valorii sale, precum afirma Titu Maiorescu în articolul Literatura română și 80

străinătatea. Creangă, inspirat de nuvela Budulea Taichii, se apucă să-și scrie Amintirile. În anul 1880 Slavici a obținut catedra de limba română și geografie la Şcoala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român. În primăvară a întreprins o călătorie lungă prin Banat și Transilvania. În sesiunea 1881 - 1882, Academia Română îl alege membru corespondent. A fost numit într-o comisie literară pentru a face propuneri pentru reforma învățământul secundar și preda ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Colaborează la revista școlii, Educatorul, coordonată de directorul școlii, Barbu Constantinescu, unde-i apar cursurile Literatura poporană și Estetica în anul 1883. În vara lui 1882 călătorește în Italia, susținut financiar de către Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală și căutând a pune capăt căsătoriei cu Ecaterina, căsătorie cu care Maiorescu nu fusese de acord de la început.[50] Călătorește la Udine, Veneția, Padova, Bologna, Torino, Verona, Milano. Devine membru al Societății Carpați, împreună cu Eminescu, societate înființată în 1882 pentru susținerea luptei românilor din Transilvaniei, dar nu au putut realiza prea multe, considerând că politica partidului liberal se apropiase de cea a conservatorilor de apropiere de puterile centrale, iar această politică se făcea cu sacrificarea intereselor românilor de peste Carpați. În 1883 se îmbolnăvește din nou și este trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. La 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, are primul acces de alienare și este internat la sanatoriu.

Slavici a fost foarte afectat de boala bunului său prieten și încearcă din răsputeri să-l ajute, dar cu această tragică întâmplare se rupea una dintre cele mai puternice verigi care-l țineau legat de România. În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fostă elevă de la Azil și viitoarea lui soție, pleacă la Sibiu, ca directoare a școlii române de fete. În 81

același timp redactorii Telegrafului român, formați de Andrei Şaguna, sunt izgoniți din redacția ziarului. Astfel s-a plănuit crearea unui ziar independent în stare să se opună fruntașilor români care făceau jocul guvernului și mitropolitului Miron Romanul, înscăunat de guvern.

La Sibiu. Director la Tribuna Casa în care a locuit Ioan Slavici la Sibiu. În aprilie 1884 pleacă la Sibiu, iar la 14 aprilie apare primul număr al Tribunei sub conducerea sa. Tribuna a fost considerată de Slavici cea mai scumpă dintre creațiunile mele. Slavici venea la redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba ziarului toată puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice. Ca director scria trei articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile. Slavici a impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu, Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: Soarele pentru toți românii la București răsare.

Politic vorbind, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viața și din cauza aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli monarhiei austriece, dar pentru o viață națională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituție federală, iar uniunea cu românii de peste Carpați trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate culturală intensă. Înființează Foița Tribunei în care publică multă literatură populară, aceasta fiind considerată baza literaturii române, după exemplul Convorbirilor literare și a Daciei literare și încurajează 82

scriitorii ardeleni să evoce viața satelor. În Foița Tribunei își publică nuvela Pădureanca în anul 1884. Creează Biblioteca populară a Tribunei. Astfel, Tribuna devine un centru de lucrare literară, în care se întâlnesc talentele, în care nu poate să fie vorba de ardeleni, de moldoveni, de munteni, nici de bănățeni, ci numai de români în viața noastră culturală .... Slavici îi publică pe Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă, deși semnase o declarație, înaintea înființării ziarului, că nu va sprijini junimismul la Sibiu. În paralel cu activitatea de la Tribuna își face timp și predă limba română la școala română de fete. În noiembrie 1885 divorțează de Ecaterina, iar în primăvara lui 1886 se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care va avea șase copii, primul, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886. Scrie tragedia Gaspar Grațiani. În 1887 schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va semna la Sibiu în 1892, deoarece în timp ce tribuniștii voiau urgentarea și amplificarea lucrărilor, grupul lui Miron Romanul tergiversa.[54] În anul 1887, George Coșbuc se alătură redacției Tribunei. În martie 1888 are loc la București premiera piesei de teatru Gaspar Grațiani, care a fost respinsă pentru premiere în 1886, cu toate recomandările lui Maiorescu și ale lui V. A. Urechia, deoarece D. Olănescu, membru în comitetul Teatrului Național, o găsise nulă și ridicolă până în ultimul grad.

Din anul 1885 începuse o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului Tribunei. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de agitațiune. Își execută pedeapsa la Vacz, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii, Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine.

83

Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vacz pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.

După eliberare merge la Grafenberg, la sanatoriul unde era vechiul să prieten Ion Hosanu și stă o lună pentru recuperare. La sfârșitul lui august 1889 se întoarce la Sibiu, unde este întâmpinat sărbătorește și reîncepe activitatea la Tribuna la fel de combativ și neschimbat în atitudini. Primul editorial, după închisoare, îi apare la 1 septembrie.

Viața la Tribuna devine din ce în ce mai dificilă, ziarul având o situație materială precară, fiind persecutat de autorități și subminat de adversarii din Partidul Național Român. Postul lui Coșbuc a fost desființat, iar Slavici îi solicită lui Maiorescu să-l ajute caracterizându-l ca un tânăr cu minte bătrână, un tânăr de veritabil talent, care nu e nici un cap năvalnic ca Eminescu, dar nicio mediocritate ca Vlahuță. Dar Maiorescu, supărat de desolidarizarea lui Slavici de politica junimiștilor, nu se ostenește.

Ultimul editorial al lui Slavici în Tribuna apare în februarie 1890. În martie se întoarce la București.

Înapoi în România Întors în țară continuă munca la documentele Hurmuzachi, predă la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. În anul revenirii la București publică broșura Şcolile noastre șătești.[56] Înființează, împreună cu Ioan Russu-Şirianu și Ioan S. Nenițescu, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor.[14] În anul 1892 publică Un răspuns d-nului B. P. Hașdeu în care apără memoria lui Eminescu.

Prin înțelegere cu editura Socec, începe publicarea în volume a nuvelelor sale.

Anul 1893 a fost un an greu de evenimente, în România a avut loc răscoale țărănești, în Transilvania memorandiștii au fost dați în 84

judecată, iar Tribuna a fost amenințată cu desființarea, fiindu-i suspendată apariția între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894[57].

Slavici a plecat la Sibiu pentru a ajuta scoaterea gazetei din impas. La reapariția gazetei în 1894 semnează un editorial intitulat Revedere în care reafirmă linia neschimbată a gazetei.[58] Între 16 noiembrie 1893 și 24 aprilie 1894 a fost răspunzător de redacție la Corespondența română din București, gazetă înființată pentru a asigura continuitatea publicisticii militante a tribuniștilor. În anul 1894 înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista Vatra, unde publică romanul Mara cu care încheie perioada inspirației din realitățile transilvănene. În Vatra mai publică schițe și povestiri inspirate din viața nouă începută o dată cu stabilirea la București, [60] precum, Ceas rău, Hanul ciorilor, Mitocanul, Gogu și Gogușor [61]. Revista Vatra reprezintă începutul semănătorismului și poporanismului în literatura noastră[62], dar simpatiile socialiste ale revistei nu au fost pe placul Junimii[61], astfel Duiliu Zamfirescu îi scria lui Iacob Negruzzi că scriitorii populari ca Slavici și-au trăit traiul.

La 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa a fost numită subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde vor activa pentru paisprezece ani, până în anul 1908.[63][14] Activitatea de la institut, unde se apleacă spre activitatea de predare și grădinărit, transformând castelul și întinderile lui într-o gospodărie înfloritoare, îl absorb de la literatură, astfel în această perioadă publică doar o schiță în Albina și nuvela Vatra părăsită, publicată postum,[64] însă, ca profesor de limba și literatură română, istorie și geografie scrie singur, sau în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Manliu, o serie de manuale foarte apreciate în epocă.

Alegerea lui Slavici, de către Academie, pentru administrarea institutului de la Măgurele, s-a făcut deoarece nu exista o variantă mai bine pregătită. Datorită faptului că s-a implicat în campania 85

Memorandului în Transilvania nu era pe placul conservatorilor și nici chiar a liberalilor, astfel i s-a refuzat alegerea de membru plin în 1890 și premierea volumului său de novele din 1892.[63] Demiterea sa din anul 1908 vine ca urmare a articolului Neamul românesc, în care critica violent stările de lucruri din România și decăderea moravurilor boierimii. Între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și s-a înglodat în datorii care i-au adus falimentul în 1912, obligându-l să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an începe construcția unei case în București și urcând pe schele să inspecteze lucrarea a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, iar în urma îndelungatei zaceri a rămas diabetic și astmatic. În anii 1902 și 1905 publică cele două romane din ciclul Din bătrâni.[67]În 1908 își publică Poveștile în două volume.[66] Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai până în iulie 1910 a fost director al agenției de presă din Corespondența română și al ziarului cu același nume. Din septembrie 1910 a fost învățător principal la Şcoala evanghelică și la Şcoala superioară de fete din București. În 1913 a fost pentru o scurtă perioadă redactor la Buletinul armatei și marinei. În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele, printre care romanul Musculița[68], i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de 86

urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.[69] A rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În această calitate a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia.[70] În 19 martie 1917 a conchis că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena.[71] În 1918 a evidențiat faptul că încă din secolul al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.

După încheierea războiului este arestat din nou în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919.[14] În cuvântul de apărare la finalul procesului său din 1919 Slavici a spus „Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.” În ziarul Avântul, după finalizarea procesului, Gala Galaction scria: „Ce a greșit Slavici e simplu de tot [...] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei.”

Ultimii ani La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. Viața românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă armaș și un nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru, la Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe 87

să-și scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile mele și Lumea prin care am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas needitat.

Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Şiria lui natală.

La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction.

Bibliografie 1.Cioculescu, Şerban, Eminescu, 1974 2.Regman, Cornel, 1971

”Caragialiana”, București,Editura ”Junimea”, București, Editura Albatros,

3.Vianu, Tudor, ”Istoria literaturii române moderne”, București, Editura Eminescu, 1985 4. MANOLESCU, Niculae, ”Istoria critică a literaturii române”, Pitești, Editura Paralela 45, 2008 5. ORNEA, Zigu, Literatură, 1966 6. ORNEA, Zigu, Editura Minerva, 1998

Junimismul, București, Editura pentru Junimea și junimismul, București,

7. SCHIFINNET, Constantin , Formele fără fond, un brand românesc, Editura Comunicare.ro, 2007 8. NEGRUZZI, Iacob, Humanitas 9.www.wikipedia.com 88

Amintiri de la Junimea, Editura

10. Călinescu,George, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă,1941

89

Autori

Andrei Andreea

Pleșca Raluca-Maria

Baciu Teodora

Pohoață Cezara-Vanessa

Balan Tiberiu-Ionuț

Popescu Tiberiu-Mihăiță

Brădățeanu Denisa

Sava Iulia-Petronela

Brenoaia Ţuțuianu Mihaela

Scovarza Paul-Ionut

Cojocaru Claudiu

Sesureac Petru

Coman-Atudorei Magdalena

Ungureanu Ilk Diana

Constantinovici Robert

Vasilut Petru Daniel

Cozan Roxana-Mihaela

Vieriu Cosmin

Cozan Ionela Cozan Niculai-Adrian Danea Tiberiu-Dinu Florescu Ioana Ionescu Ana-Maria Iordan Gigi-Antonio Lehaci Gabriela Leliuc Minodora-Cristina Moroșan Teodora-Mihaela Odochian Alexandru Pilug Andreea-Roxana

1