Punctum #4 by Cosmin Bumbut

PUNCTUM

100

Nr. 4 Toamna 2010

Bogdan Croitoru Ion Zupcu Izabella Demavlys Florin Iaru Franz Duschek

PUNCTUM

50 Km/h

ă întorceam cu maşina de la mare. La un moment dat, în depărtare, în partea stîngă, văd un nor de praf. Îl ajung şi îmi dau seama că e o căruţă trasă de un cal mînat cu biciul la galop de doi căruţaşi. Ineditul cursei de pe drumul de ţară alăturat şoselei mă face să opresc, să-i aştept şi să-mi scot aparatul foto din torpedou. Căruţaşii mă văd oprit, cu aparatul scos pe geam, şi încep să-mi strige de pe partea cealaltă a drumului. Nu înţeleg ce spun, mă prind cu greu că vor să ştie cu ce viteză merg cu căruţa la galop. Mă îndeamnă să conduc în paralel cu ei să le spun. Pornesc maşina încet, în mîna dreaptă am aparatul pe film, cu timpul

setat la 500, diafragma la 4 şi distanţa la 10 metri. Intru într-a treia, moment în care maşinile din spate încep să claxoneze. Mîna stîngă pe volan, în dreapta, aparatul pe care-l armez manual. Calul galopează, căruţaşii răcnesc cu biciul în aer, eu am un ochi la ei, un ochi la drum, un ochi în oglinda retrovizoare, un ochi la vitezometru, ah, şi un ochi la cealaltă căruţă care se apropie din sens opus. 30, 40, 45, 50, 55, ba nu, 50 km/h. Ridic aparatul sub bărbie. Ţac. Gata. Le-am strigat căruţaşilor în claxoanele generale care se auzeau din spate: „50 km/h! 50 km/h!“. Şi am accelerat pînă la legalul 90. • – cosmin bumbuţ

punctum® Editor Cosmin Bumbuţ Editori asociaţi Voicu Bojan, Alex Gâlmeanu, Ștefan Sava, Elena Stancu, Gicu Șerban Colaborator Mihaela Stanciu Design grafic Raymond Bobar Producţie Cristian Petrescu — Tipar: Master Print Super Offset Litera: Chronicle Coperta 1: fotografie de Bogdan Croitoru – Vama Veche; Coperta 4: fotografie de Florin Iaru – Odihnă la nuntă. Contact: editor@punctum.ro CP 37–47 București www.punctum.ro ISSN 2067 – 0192

30 de exemplare din această ediţie conţin o fotografie realizată și semnată de Bogdan Croitoru.

Preluarea neautorizată, fără acordul scris al editorului, a materialelor publicate în această revistă constituie o încălcare a legii dreptului de autor.

Condiţii de publicare Revista Punctum intenţionează să publice, pe lîngă materialele solicitate, și fotografii realizate de cititori. Sîntem interesaţi de serii, portofolii, proiecte, nu de fotografii singulare. Fiecare portofoliu va fi atent evaluat de editorii Punctum, rezervîndu‑ne dreptul de decizie asupra publicării, în funcţie de calitatea imaginilor, de alte materiale primite și de specificul revistei. Nu există cerinţe speciale, nu pretindem CV‑uri bogate sau publicări anterioare. Oricine poate trimite materiale, amator sau profesionist. Punctum nu este o revistă despre tehnică și aparatură fotografică, așa că proiectele vor fi analizate exclusiv din

punct de vedere al autenticităţii și al consistenţei lor. Toate fotografiile vor fi arhivate și e posibil să fie publicate la cîteva luni de la primirea lor. Dacă nu sînteţi de acord cu acest lucru, vă rugăm ca, o dată cu trimiterea materialelor, să precizaţi data maximă pînă la care sînteţi de acord cu publicarea. Doar autorii proiectelor selectate vor fi anunţaţi prin E‑mail. Ne cerem scuze, dar nu avem resursele pentru a reveni cu detalii către fiecare și de a explica de ce am respins unele portofolii. Dacă proiectul dumneavoastră va fi selectat, vă vom solicita un număr mai mare de fotografii dintre care să le alegem pe cele care vor apărea în revistă. În fiecare ediţie publicăm un

interviu despre un proiect amplu și prezentăm un portofoliu‑serie. Autorii vor fi recompensaţi cu 430 de lei pentru publicarea proiectului și a interviului și cu 215 lei pentru publicarea portofoliului. Plata se face prin transfer bancar, la maxim 30 de zile de la apariţia revistei. Autorii fotografiilor și articolelor deţin copyright‑ul materialelor publicate în revista Punctum. Acordul de publicare este solicitat în scris, cu semnătură, și este valabil pentru o singură apariţie în paginile publicaţiei. Fragmente din text și o parte dintre fotografii vor fi postate pe site‑ul revistei, www.punctum.ro, sau în materialele de promovare. Așteptăm imaginile dumneavoastră pe E‑mail,

la adresa editor@punctum.ro. Trimiteţi‑ne între 8 și 20 de fotografii, însoţite de o biografie și de o scurtă prezentare a proiectului. Fotografiile trimise trebuie să aibă latura mare de 800 de pixeli la 72 de DPI. Formularul de înscriere și condiţiile le găsiţi pe www.punctum.ro. Vă rugăm, asiguraţi‑vă înainte de a trimite imaginile dumneavoastră că acestea îndeplinesc toate condiţiile necesare.

(În cazul în care fotografiile dumneavoastră au fost selectate, vă rugăm să completaţi acordul de publicare de pe www.punctum.ro)

PUNCTUM

sumar

06 • Izabella Demavlys – without a face

„Ca fotograf documentarist eşti motivat de puterea ta de a schimba lucruri şi de a atrage atenţia asupra unor probleme, nu de impulsul de a fotografia un subiect doar pentru potenţialul său vizual“.

— 20 • Florin Iaru

„Dacă nu aş fi avut talent la scris aş fi fost cel mai nefericit dintre oameni să spun «Nu am talent la fotografie»“.

— 38 • Bogdan Croitoru – vama mea dintre betoane

„Pe vremuri, evadam de la Stuf înotînd pe cînd marea se înroşea ruşinată de răsăritul ca un preludiu prea scurt, ca şi cum soarele s‑ar fi îndopat cu hormonii noştri“.

— 62 • Brooks Jensen

„Ansel Adams a spus că orice fotograf care îşi merită pîinea a realizat 10 000 de negative înainte de a‑şi începe adevărata carieră. Chiar şi atunci, într‑un an extraordinar nu face mai mult de 10 imagini bune. Cînd eşti tînăr, ţi se pare că Adams a fost un pesimist. Cînd eşti mai în vîrstă, crezi că era optimist“.

— 65 • Ion Zupcu – painted cubes Cubul, obiect al memoriei

— 80 • Franz Duschek – Partea I Portrete

rul ar trebui să o simtă cînd le vede pe aceste femei şi despre dorinţa lui de a le ajuta. Crezi că acesta este rolul fotografiei? Cred că fotografia poate juca mai multe roluri; aş putea vorbi despre rolul ei în viaţa mea de acum. Pentru mine, este un instrument prin care exprim o idee sau spun o poveste. Dar nu aşa au stat lucrurile mereu. Acum, pun mai mult din mine în fotografii, mă fac auzită, iau atitudine, susţin un punct de vedere. Deşi regret anii pe care i‑am pierdut făcînd fotografie de modă, perioada aceea m‑a ajutat să înţeleg ce sînt eu şi ce nu voi putea fi niciodată. Astăzi, profunzimea şi povestea sînt mai importante pentru mine decît felul în care arată părul modelului în cadru. Ai făcut aceste fotografii pentru că tu, la rîndul tău, simţeai compasiune pentru victime sau pentru că situaţia respectivă ţi se părea fotogenică? Atunci cînd lucrezi ca fotograf documentarist eşti motivat de puterea ta de a schimba lucruri, de a demonstra ceva, de a atrage atenţia asupra unor probleme, nu de impulsul de a fotografia un subiect doar pentru potenţialul său vizual. Spuneai într‑un interviu că fotografiilor tale de modă le lipsea punctum‑ul. Crezi că fotografiile din proiectul Without a Face au punctum? Spu‑ ne‑mi mai multe despre ce înţelegi tu prin asta şi care sînt calităţile pe care le cauţi atunci cînd pri‑ veşti o fotografie. Roland Barthes spune că fotografiile care au punctum au puterea de a te pătrunde şi de a te răni. Cred că fotografiei mele de modă îi lipsea acest lucru: oamenii o priveau fără să se gîndească la nimic. Îmi place să cred că fotografia pe care o fac acum poate răni. Sînt mult mai interesată de conţinut decît înainte, deşi forma în care prezinţi imaginile este la fel de importantă. De exemplu, fotografi ca Richard Mosse şi Alec Soth, care lucrează cu aparate pe format mare, au acea estetică de care mă simt foarte atrasă. Ai scris pe site că îţi displace genul de frumuseţe promovat de fotografia de modă pentru că ţi se pare o frumuseţe contrafăcută. Crezi că fotografia de modă aduce cu sine o serie de clişee ce nu pot fi evi‑ tate şi care îţi limitează creativitatea? În timp ce făceam fotografie de modă nu mi se permitea să am nici o opinie. Editorii îmi cereau mereu acelaşi tip de imagini. Mă certam încontinuu cu ei 8

pentru cele mai banale detalii. Dacă te uiţi astăzi la revistele de modă vei vedea că sînt toate identice. Aceleaşi poziţii, aceleaşi modele. Modele care îşi exhibă sexualitatea, fără ca unele dintre ele să ştie măcar ce înseamnă „sex“. Mi‑a rămas puternic întipărită în minte una dintre ultimele mele şedinţe foto: trebuia să lucrez cu un model foarte tînăr, care avea 12 ani şi care nu vorbea engleză. Toţi cei care se aflau în studio încercau să o facă să stea în poziţii cît mai sexy şi să fie cît mai senzuală în faţa aparatului de fotografiat. M‑am simţit îngrozitor de prost şi mi‑a părut rău de ea. Cred că sînt foarte multe clişee şi în fotografia documentară, dar măcar fotografii documentarişti sînt interesaţi să aducă în atenţia oamenilor nişte subiecte importante. Pentru ce reviste ai lucrat ca fotograf de modă? Lo‑ cuiai la New York în perioada în care făceai acest gen de fotografie? Da, locuiam la New York şi lucram pentru Vogue Japonia, Zink şi Oyster, dar şi pentru alte publicaţii mai mult sau mai puţin cunoscute din SUA. Făceam şi fotografie de publicitate, de obicei pentru branduri de haine. Poţi cîştiga bani din fotografie documentară? Cum îţi finanţezi astfel de proiecte? Răspund la această întrebare cu un citat dintr‑un interviu acordat de fotograful Stanley Greene revistei LensWork. „Nu am un apartament. Nu am o casă. Nu am maşină. Nu am acţiuni sau obligaţii. Tot ce am sînt aparatele foto. Asta e tot. Şi nişte cizme de cowboy. Dacă vrei să te bucuri de cîştiguri materiale, te rog, nu urma această cale.“ Mi‑am autofinanţat proiectul Without a Face. Am strîns bani luni întregi ca să mă pot duce în Pakistan. Şi cred că asta voi face şi de acum înainte, dacă nu am norocul de a primi vreo bursă sau vreo finanţare. Care sînt planurile tale de viitor? Călătoriile mele în Pakistan nu au fost doar o trecere la fotografia documentară, ci şi la o înţelegere mai profundă a poveştilor de viaţă ale altor oameni. A fost o lecţie importantă în urma căreia am învăţat să pun ceva din mine în fotografiile pe care le fac. Vreau să profit de lucrurile pe care le‑am învăţat acolo şi să mă ocup de proiecte în care mă pot implica profund şi care mă definesc. • – interviu de elena stancu

PUNCTUM

Saira a fost arsă cu acid de soţul ei pentru că a refuzat să se mute cu el. După multe operaţii, faţa ei este încă plină de cicatrice îngrozitoare şi va marca felul în care e privită de ceilalţi pentru tot restul vieţii sale.

Florin Iaru N ă s cut în 1 9 5 4 , B ucureşti

A absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti în 1978 şi a făcut parte din grupul scriitorilor optzecişti; a fost membru al Cenaclului de Luni coordonat de Nicolae Manolescu din 1977 pînă în 1983, cînd a fost desfiinţat de secretariatul P.C.R. al Universităţii, care îl considera subversiv. În 1982, a publicat alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, colegii săi de generaţie, volumul colectiv Aer cu diamante. Iaru a mai publicat volumele de poezie Cîntece de trecut strada, Înnebunesc şi‑mi pare rău şi La cea mai înaltă ficţiune. În prezent, este consilier tehnic la Academia Caţavencu şi moderator la Realitatea TV.

Autoportret , 1985

rintre scriitori, Iaru şi‑a cîştigat reputaţia de fotograf; Mircea Cărtărescu a povestit recent într‑una dintre prozele sale despre portretele făcute de Iaru colegilor de generaţie. Puţini sînt însă cei care au văzut aceste imagini: o mare parte dintre filme s‑au pierdut, unele s‑au deteriorat, iar altele au rămas pe la prieteni. Cîteva cadre au supravieţuit însă uitate în cîţiva saci. Care a fost domeniul de care te‑ai simţit atras pri‑ ma oară: fotografia sau poezia? Pictura. Îmi plăcea foarte mult să desenez, dar mi‑a fost teamă să mă înscriu la Arte Plastice, pentru că erau 30 de candidaţi pe un loc. Pe vremea aceea, dacă nu intrai la facultate din prima, erai trimis în armată şi viaţa ta se termina. Aşa că am rămas doar cu pasiunea de a fotografia şi am dat la Facultatea de Litere. Ai devenit student la Litere pentru că ţi‑a fost tea‑ mă să te înscrii la Arte Plastice? La Litere erau doar opt pe un loc! Era o cifră rezonabilă. Am cochetat şi cu Medicina, dar şi acolo erau 30 de candidaţi pe un loc. După admitere, m‑am dus oricum în armată, pentru că am fost prima generaţie care a făcut armata înainte de facultate.

Cu ce aparat fotografiai? Evident, primul meu aparat a fost celebrul Smena 8M; era aparatul acela în care degetul se împurica pe declanşatorul care pornea în sus, te lovea şi mişca pozele. Am evoluat apoi şi mi‑am luat un Zenit Sniper cu două obiective, unul de 58 mm f/2, Helios, şi altul de 300 mm f/4,5, Tair. Apoi am avut un Praktica, un Exacta şi un Seagull, care era o imitaţie după Rolleiflex. Ce îţi plăcea să fotografiezi? Ce fel de imagini te atrăgeau? Nu m‑a interesat niciodată fotografia artistică sau cea care pune în cadru ceva ieşit din comun. Îi fotografiam pe prietenii mei şi scenele din jur, nimic altceva. Întotdeauna mi‑a părut însă rău că nu am putut să îmi ţin filmele în ordine şi să le aranjez cu grijă. După ce măream primul set de fotografii, care plecau la destinatar, răsuceam filmul şi îl aruncam într‑un sac. Mi se părea că am epuizat imaginile. Aşa am pierdut sau am distrus foarte multe filme din perioada aceea. Nu regreţi acum că ai pierdut toate acele imagini? Am făcut fotografii la înmormîntarea lui Nichita

PUNCTUM

Stănescu, iar imaginile mărite le‑am dat lui Augustin Frăţilă (traducător, muzician şi poet optzecist – n.red.), Dorei Stănescu şi lui Eugen Suciu (poet optzecist – n.red.). Filmul l‑am pierdut. Cu toate astea, nu îmi pare rău; imaginile acelea le‑am păstrat în memorie. Lipsa lor mă obligă să le povestesc acum, însă eu le am proaspete în faţa ochilor. Ce alte imagini din perioada aceea ţi‑au rămas înti‑ părite în memorie? Întotdeauna am regretat că realitatea era mai frumoasă decît în fotografiile mele, iar asta mi‑a dovedit că nu am talent de fotograf. Eu vedeam realitatea la 180 de grade şi nu am reuşit să o cuprind niciodată în cele 36, 45 sau 78 de grade ale obiectivului. Mi‑a fost întotdeauna greu să aleg o parte din imaginea de ansamblu. Nu mă pricep să selectez. Uneori îmi ieşeau pozele, însă era numai o întîmplare. Aparatul îţi poate lăsa uneori iluzia că ai talent. Dar nu ai. Nu te întristează să spui asta? Dacă aş spune „Nu am talent la scris“ aş fi cel mai nefericit dintre oameni. Dacă nu aş fi avut talent la scris, poate că aş fi fost cel mai nefericit dintre oameni să spun „Nu am talent la fotografie“. S‑a întîmplat doar să fac poze, iar cele mai interesante au fost cele cu prietenii mei. Nu am vrut nici măcar să cîştig bani din fotografie, dar am trăit o perioadă făcînd poze la nunţi, la botezuri şi la înmormîntări. Cît timp ai trăit din fotografie de nuntă? Am făcut poze la nunţi din 1983 pînă în 1989. Nu cîştigam foarte mult, fotografia era un fel de supliment. Iar eu lucram destul de ieftin, calculam cît mă costă materialele şi dublam suma. În România s‑a trăit însă la un nivel fabulos din fotografii de nuntă, dar ar fi însemnat să mă ocup numai de asta şi să alerg după clienţi. Îţi aminteşti de vreo nuntă la care ai făcut fotografii? Una dintre ele cu siguranţă că nu o s‑o uit vreodată! Trebuia să merg la o nuntă şi mi‑am uitat aparatul în depozit la Cartea Românească. Din cauză că era sîmbătă, totul era încuiat. Eu trebuia musai să ajung la nuntă, cu tot cu aparat, aşa că m‑am hotărît să intru pe geam. Am sărit gardul din curtea editurii, dar am aterizat greşit şi am făcut o entorsă. Deşi mă durea teribil piciorul, am intrat pe geamul de la depozit, mi‑am luat aparatul, filmele, bliţurile şi munţii de baterii – se terminau foarte repede şi trebuia să ai ori un cablu, ori multe baterii. 21

În atelierul pictorului Ion Dumitriu. Acolo se strîngea o mare parte a generaţiei ’80 şi a textualiştilor lui Mircea Nedelciu. 1987/88

PUNCTUM

Mircea Cărtărescu şi prima lui soţie, Cristina. 1986/87

Bogdan Croitoru N ă s cut în 1 9 74 , B ucureşti

A absolvit Facultatea de Biologie din Bucureşti şi a obţinut Masterul în Neurobiologie‑Etiologie în 2003, în cadrul aceleiaşi facultăţi. A colaborat ca fotograf independent pentru publicaţii româneşti (Evenimentul Zilei, Cotidianul) şi pentru agenţiile de presă Mediafax, AFP, EPA şi The Associated Press. În 2004, a devenit colaborator permanent al revistei National Geographic România. De asemenea, în perioada 2004‑2009 a cîştigat mai multe premii la competiţii româneşti şi internaţionale de fotografie: premiul la secţiunea Artă şi cultură, competiţie organizată de Asociaţia Fotografilor de Presă din România (AFPR), în 2003, premiul la secţiunea Reportaj (AFPR 2004), Credit Suisse Masterclass for Photojo‑ urnalists, pentru Europa Centrala şi de Est (2004), premiul juriului la Human Photography Awards China (2005), premiul acordat de British Council în cadrul Living Together Competition (2009). Croitoru face parte din grupul fotografic 7 Zile şi este co‑autor la albumul de fotografie 7 Zile‑7 Ani în Maramureş (Humanitas, 2007). 38

Autoportret

PUNCTUM

Vama mea dintre betoane

cum două săptămîni, după 1 Mai, lunea îţi oferea o imagine dintr‑un El Dorado secătuit, apoi părăsit de căutătorii de aur. Cluburile de weekend, care arătau acum ca nişte saloons pecetluite cu scînduri bătute în cuie, erau obstacole prea înalte pentru mustangi, cai înaripaţi sau inorogi. Penultima cafea la Stuf a durat cît un disc cu Damien Rice în concert.

Duminică

La şapte dimineaţa m‑am culcat în Belinda. Era încă răcoroasă. Cortul primit de la Vivi era departe, probabil undeva la bulgari, poate chiar la Nisipurile de Aur. Locul în care fusese montat arăta ca o bucată de fund de mare cu vergeturi. Regret un pic că nu l‑am văzut zburînd. Pe de altă parte, mă bucur ca s‑a dus odată cu slipul pe care‑l agăţasem la uscat. În sfîrşit, am scăpat de germenii duplicităţii, parcă am scuipat împreună cu puroiul unui abces tot sîngele de textilist! M‑am trezit copt şi năuc, în coconul din tablă de Piteşti, privind către resturile mulţimii de turişti de weekend.

Vineri

Ideea mi‑a venit joi, pe la prînz. Un mic gînd meschin, ca un plasture pe criză. Nu pe criza economică, ci pe frustrările mele de autist. Cum nu sînt nici măcar şomer (străinilor le spun că‑s liber profesionist), mai ciupesc din cînd în cînd cîte o colaborare cu diverse reviste. Ca fotograf. E o chestie simplă, care se potriveşte unei firi leneşe. Trebuie doar să‑ţi antrenezi puţin degetul arătător (de la mîna dreaptă, în cazul meu) şi să apeşi ferm declanşatorul. Dacă eşti niţel snob şi cu tupeu, amicii te vor propulsa printr‑un mecanism bazat pe cibernetica sistemului nepotist, atît de cunoscut la noi. Eu sînt mulţumit aşa, ipocrit, mediocru şi ieftin. Să revenim. Am primit de la o faimoasă publicaţie misiunea de a face fotografii pentru un reportaj la Tuzla şi prin împrejurimile localităţii. Capră rîioasă, dar cu coada pe sus, am pus condiţii: nu merg cu autobuzul şi am rău de maşină dacă nu ţin în mîini volanul cald şi primitor al Belindei, Dacia mea dragă. Iar trenul nu se mai potriveşte de mult cu ritmul meu nictemeral. Deci, trebuie bani de benzină. Başca de hotel:

şofez prost şi nu rezist 600 de kilometri într‑o zi. Nu ştiu cum mi‑a venit ideea să fac o găinărie: ce‑ar fi să înnoptez la cort, în Vama Veche, şi să beau banii de hotel? Poate stau chiar mai mult. Am părăsit Bucureştiul vineri noaptea, la unsprezece.

Sîmbătă

Dimineaţa, la trei, cortul, cadou de la Vivianda, stătea cuminte pe plaja dinspre bulgari, în dreptul epavei. Afară era cam răcoare şi m‑am încălzit cu o şurubelniţă administrată pe fond de Red Hot Chili Peppers la B52, 10 lei. După un somn adînc, m‑am trezit voios la 8.17, în muzica unui ferăstrău electric acompaniat de mormăitul sobru al excavatorului galben ca un cur de bondar. La două după‑amiaza trebuie să fiu la Tuzla cu tonusul ridicat, gata de muncă. Mănînc o pară de la mama şi sorb ultima gură de suc călduţ, „100% natural“, din cutia de carton descoperită în maşină. Fără ţigări. Lumina face lucrurile dureros de explicite. Şarpele lung şi albinos, mort, perfect întins, cu două rînduri de solzi, unul din dale pătrate, altul din beton, îşi oferă gratis spinarea hidoasă. Este calea de promenadă care va aduce turişti mulţi şi bănoşi în această nouă staţiune litorală. This is The End, dear Jim. The Doors are closing. Am depăşit şocul termic şi respir aer violet în plămîni. Cap compas: epava. Adică ce a mai rămas din epavă. Pe vremuri, evadam de la Stuf, dintre hipioate nostalgice şi punkeri beţivi, înotînd pe cînd marea se înroşea ruşinată de răsăritul ca un preludiu prea scurt, ca şi cum soarele s‑ar fi îndopat cu hormonii noştri. Urcam pe puntea de tablă groasă, contorsionată, împodobită cu alge, scoici bogate în Cesiu 137 de la Cernobîl şi crabi. Lîngă cabina de comandă era un prici din lemn şi adesea adormeam acolo transpirînd rom ieftin. Acum mai e loc doar pentru trei cormorani cu aripile întinse. Îi alung cu un fornăit de caşalot prins între tentaculele unui calmar uriaş şi mă caţăr zgîriind cu pieptul cochiliile încăpăţînate. Mîngîi algele crescute perucă pe restul de metal, ca pe un ghemotoc de păr lăsat de motanul meu drag, Stelian, care a murit de insuficienţă hepatică. Dar eu sînt sănătos şi încărcat cu vitamine, nu‑mi trebuie odihnă şi sînt un dur, 39

PUNCTUM

cu lumina dificilă. Dacă nu este suficient şi nuntaşii continuă să pară nerăbdători, explică‑le efectul Schwarzschild. De atunci încolo, vei putea merge la toate nunţile ca simplu invitat.

Odată şi odată, partenerul de viaţă te va anunţa solemn că vrea să te acompanieze într‑una dintre ieşirile tale în natură pentru a face fotografii. Procedează ca de obicei, trezindu‑te la patru dimineaţa ca să prinzi lumina oblică de la prima oră. Petrece‑ţi întreaga zi în acelaşi loc aşteptînd să se potolească vîntul pentru a putea fotografia o anumită buruiană fără ca aceasta să iasă mişcată. Fă poza, împachetează aparatura, condu exact 50 de metri, trage din nou pe dreapta şi începe să despachetezi totul pentru o nouă şi minunată compoziţie. Explică‑i partenerului iubitor că timpul îşi pierde sensul în procesul creaţiei şi că succesul unei astfel de expediţii nu depinde de cît de departe conduci, ci de cît de departe călătoreşte viziunea ta estetică. Apoi, fotografiază o altă plantă. Partenerul de viaţă te va înţelege şi, în concluzie, te va lăsa altădată să mergi singur.

Resemnîndu‑te cu incompatibilitatea dintre aspiraţiile tale artistice şi orice formă de comerţ, vei începe să cauţi galerii şi spaţii non‑profit unde să expui lucrări pe gratis. Vei descoperi rapid varianta foto a popularului joc alba‑neagra – o versiune a şi mai cunoscutului joc popa‑prostul. În termeni fotografici, acesta se traduce prin „Trimiteţi trei clişee şi 20 de dolari şi poate vă vom include în următoarea noastră expoziţie jurizată“. Crede‑mă pe cuvînt, jocul în sine alba‑neagra e mai amuzant şi ai mai multe şanse de cîştig.

Ansel Adams a spus că orice fotograf care îşi merită pîinea a realizat 10 000 de negative înainte de a‑şi începe adevărata carieră. Chiar şi atunci, într‑un an extraordinar nu face mai mult de 10 imagini bune. Cînd eşti tînăr, ţi se pare că Adams a fost un pesimist. Cînd eşti mai în vîrstă, crezi că era optimist.

La fel, cînd eşti tînăr crezi că Ansel Adams a fost un zeu. Pe măsură ce îmbătrîneşti, crezi că a fost extrem de norocos. La 70 de ani ajungi să ai resentimente faţă de el. Este un proces normal, odată cu înaintarea în vîrstă, şi trebuie să speri că te va ierta cînd vei ajunge în raiul lui.

Te vei simţi ca în paradis mergînd la work‑ shop‑uri. Vei petrece în jur de o săptămînă înconjurat de colegi entuziaşti, veţi vorbi despre magazine de aprovizionare, vă veţi uita la fotografii şi veţi critica imagini pînă la ore mici şi chiar mai tîrziu. Vă veţi apropia unii de alţii. Măcar într‑o oarecare măsură. Cel puţin, vei simţi o caldă afecţiune pentru participanţii cu lucrări în mod evident mai slabe decît ale tale. Vei simţi o vagă ostilitate pentru cei cu lucrări în mod clar mai bune. Vei presupune că nimeni nu simte aceste lucruri, cînd, de fapt, lucrurile stau exact invers. Drept rezultat, la finalul workshop‑ului vă veţi îmbrăţişa toţi cu sinceră afecţiune şi apoi nu vă veţi mai întîlni niciodată.

În cele din urmă, te vei stinge ca un artist sărac, dezolat, şi toate lucrările ţi se vor vinde pentru 50 de cenţi cutia de pantofi, la o vînzare organizată de rubedenii în faţa casei tale. Cam la 50 de ani după ce ai murit, lucrările tale vor fi redescoperite, aplaudate şi popularizate masiv. Din păcate, nu îţi va mai păsa de toate acestea, fiindcă vei fi demult mort.

Mai mult, în cazul în care cariera ta postumă te va face cu adevărat celebru, cea mai bună lucrare a ta va fi folosită în campanii de promovare, pe vederi turistice, pe tricouri şi pe desktop, exact ca Mona Lisa. Concluzia este că există o singură speranţă pentru o carieră de succes în artă: dacă ţi se pare amuzant şi te distrează, dacă ai chef să faci fotografii mai mult decît orice altceva şi dacă eşti convins că ceea ce faci e fundamental lipsit de importanţă, atunci îţi garantez o carieră artistică de succes. Dacă, pe de altă parte, priveşti fotografia ca pe o muncă grea, dacă te plictiseşte, ai face orice altceva, şi, cel mai important, crezi că faci ceva relevant pentru viitorul omenirii, îţi vei petrece viaţa în mare parte frustrat, deprimat şi poate chiar vei simţi impulsuri spre suicid. Poţi ajunge să‑ţi tai o ureche. Aşa că, dragul meu cititor, cam asta înseamnă să fii artist. Şi, pentru tot aurul din lume, nu aş da acest statut pe o slujbă banală, de zi cu zi. • – traducere și adaptare de voicu bojan Fragment din volumul Letting Go of the Camera, LensWork Publishing, usa, 2004. Publicat cu permisiunea editurii.

Ion Zupcu

PUNCTUM

N ă s cut în 1 9 6 0 , C o s îmbeşti , I a l omiţa

A plecat din România pe fondul evenimentelor de la începutul anilor ’90 şi s‑a stabilit în SUA, în 1991. După cîţiva ani de pauză, Zupcu s‑a reapucat de fotografie şi a aprofundat tehnici legate de calitatea printului şi developare. S‑a concentrat pe fotografia fine art şi still life, iar în 2000 a început să colaboreze cu cîteva galerii americane: ClampArt Gallery NY, Studio 391 CA şi Miller Block Gallery MA. Fotografiile lui fac parte din colecţiile mai multor muzee şi institute de artă din America. Seria lansată de Zupcu în 2010, Painted Cubes, a participat la Houston FotoFest şi a primit cronici favorabile în The New Yorker şi BWGallerist. De‑a lungul timpului, Zupcu a acordat interviuri şi unor publicaţii româneşti, dar succesul său este localizat deocamdată pe continentul american.

Fotografie de Lori Adams

16 octombrie 2009

PUNCTUM

15 octombrie 2009

Franz Duschek Partea I

~1 8 3 0 , B uda pe s ta – iunie / iulie 1 8 8 4 , Suez

umnatul lui Carol Szathmari, Franz Duschek, a fost unul dintre fotografii secolului al XIX‑lea care au intuit avantajele financiare pe care le putea aduce această meserie. Duschek se bucura de o reputaţie bună, iar studioul său a devenit într‑un timp foarte scurt unul dintre cele mai cunoscute din Bucureşti. Cu cîţiva ani mai tînăr decît Szathmari, el a preluat de la acesta, puţin cîte puţin, aproape toată clientela aristocrată şi a fotografiat boierimea şi negustorimea bucureşteană. Buna reputaţie a lui Duschek se datora şi originilor sale aristocratice: el era descendentul unei cunoscute şi respectate familii de cărturari, muzicieni şi oameni politici din Boemia. Familia Duschek a locuit o lungă perioadă la Praga, în vila Bertramka, unde organiza concerte pentru elita oraşului şi pentru personalităţile culturale ale momentului. Mulţi dintre membrii familiei sale cîntau la vioară sau la clavecin şi aveau prieteni compozitori. De altfel, în această casă au locuit Wolfgang Amadeus Mozart, care a scris acolo ultimul act al operei Don Giovanni, în 1787, şi Franz Joseph Haydn. Se pare că Duschek s‑a născut la Budapesta, în 1830, avînd în vedere că majoritatea surselor biografice indică acest an. Tatăl său a fost vicepreşedintele Camerei de Finanţe în guvernul revoluţionarului maghiar Lajos Kossuth. Însă, în 1850, după ce oştile ţariste pun capăt revoluţiei maghiare, tatăl său primeşte domiciliu forţat la Cernăuţi. Cîţiva ani mai tîrziu, Duschek o cunoaşte acolo pe Roza, sora mai mică a lui Carol Szathmari, cu care se căsătoreşte în jurul anului 1860. Cumnatul său, Carol Szathmari, a fost cel care l‑a convins pe Duschek să se mute împreună cu soţia sa în capitala Principatelor Unite. Ajuns la Bucureşti, el

învaţă de la Szathmari să fotografieze şi, după numai un an, devine unul dintre cei mai renumiţi fotografi ai Bucureştiului. Unul dintre primele albume cu fotografii realizate de Duschek a fost Vues de Magoureli, o serie de vederi cu palatul, biserica şi parcul de pe domeniul Măgurele. Fotografiile au fost făcute în vara anului 1862, la invitaţia boierului Ioan Oteteleşanu (albumul se află în prezent la Cabinetul de Stampe al Academiei Române). Începînd cu anul 1864, Duschek a realizat portretele mai multor personalităţi culturale, politice şi istorice. În studioul său din Casa Slătineanu i‑a fotografiat pe Nicolae Golescu, prim‑ministrul României, alături de cei trei fraţi ai săi, Ştefan, Alexandru şi Radu, pe poetul Cezar Bolliac, pe politicianul Ion Bălăceanu, pe George Bariţiu, cel care a înfiinţat primul ziar românesc din Ardeal, Gazeta de Transilvania, şi pe Vasile Alecsandri, membru al Societăţii Academice Române. Tot în această perioadă i‑a fotografiat pe Alexandru, fiul medicului Carol Davila, îmbrăcat în costum naţional şi aşezat într‑un decor ce imita un peisaj montan, şi pe Angelina, fiica poetului Grigore Alexandrescu. Spre deosebire de Szathmari, care se ocupa simultan de fotografie şi de pictură, Duschek s‑a concentrat doar pe fotografie şi pe creşterea notorietăţii sale în acest domeniu. În anul 1867, la recomandarea lui Constantin Kretzulescu, Duschek a devenit fotograf al Curţii, avînd acelaşi titlu ca şi Szathmari, cumnatul său. Doi ani mai tîrziu, Duschek a obţinut Gold Medaille für Kunst (Medalia de aur pentru artă) la Expoziţia de la Berlin.

in păcate, în 1871, instabilitatea politică îi creează neplăceri lui Duschek. Pe 10 mai, un grup de studenţi instigaţi de C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, nemulţumiţi de direcţia politicii lui Carol I, au atacat

PUNCTUM

Ofiţer cerchez cu tînără bulgăroaică, ~ 1877

Ion Kalinderu Ĺ&#x;i nepotul sÄ&#x192;u, ~1873

PUNCTUM

Mihai Eminescu, ~1880

29 lei1 0 0