Capitolul ii delincventa juvenila, pb actuale, personalitatea delincventului

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Capitolul II. Personalitatea��������������������������� delincventului������������ minor: concept şi aspecte psihologice, sociale şi biopsihice

§ 1. Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici şi psihosociali Adevărata lege este înţelepciunea conformă cu natura,prezentă în toţi oamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci înterzicîndu-ne să comitem fraude şi îndepărtîndu-ne astfel de ele.

(Cicero).

Comportamentul omului este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, de poziţia abordată în raportul social, criteriul social-psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor individuale, la cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet decât condiţiile social-economice.

Structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particularităţile organelor de simţ şi ale sistemului nervos reprezintă însuşirile native şi sunt diferenţiate de la individ la individ, răspunzând unor trebuinţe subiacente, a căror sursă este mediul social.103 Prin intermediul procesului instructiv-educativ, societatea determină un anumit ideal de personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea unor cunoştinţe, anumitor aptitudini, interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Cu toate că societatea, prin regulile create, impune anularea individualităţii, dinamica personalităţii conferă existenţei profiluri individuale în diferite stadii ale dezvoltării acesteia, dar şi posibilitatea realizării unei sinteze comportamentale între realităţile distincte individ-societate cel mai nobil element din conţinutul 103

Rotaru O., “Criminalitatea minorilor”, Chişinău, Symposia Professorum, 1999, pag. 3940.

84 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

proceselor psihice constituindu-l atitudinea individului, ca fiinţă socială, faţă de fenomenele vieţii sociale. Ţinând cont de anumite legităţi ale dezvoltării personalităţii, se poate menţiona că tulburările de comportament, inclusiv la vârsta minoră, ţin de o structură deosebită de personalitate, care reprezintă aspecte psihologice şi psihosociale determinate de o dezvoltare deficitară şi determinând insuficienţe de adaptare socială. Distingem în personalitatea delincventului juvenil un şir de formaţiuni psihologice care denotă tulburări comportamentale: interese şi aptitudini, individualităţi tipologice temperamentale, individualităţi tipologice de caracter.104 Interese şi aptitudini ale delincventului minor Există două elemente diferite care condiţionează comportamentul personalităţii în sfera responsabilităţilor umane: pe de o parte, tendinţa generală constantă a individului de a dobândi anumite valori, cunoştinţe, de a înţelege unele fenomene, iar pe de altă parte de a practica anumite activităţi, tendinţe care definesc interesele individului minor. Ele sunt reprezentate de activităţile reflexe de orientare a organismului spre activităţile practice, dar şi spre o adaptare cognitivă.

Interesele delincventului minor domină psihologia delincvenţei juvenile, reglând mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a tendinţelor delincvenţiale, ele distrugând celelalte interese, fiecare prezentând trăsături generale, specifice fiecărui delincvent minor, cu toate că în comportamentul acestuia este determinată o instabilitate emoţională şi acţională, aceasta acordând, totuşi, un sens precis intereselor delincvenţiale, individul se preocupă de menţinerea relaţiei cu mediul natural, de dobândirea cunoştinţelor necesare stabilirii sau abordării interesului delincvenţial. Posibilitatea de a răspunde pentru consecinţe, pentru ordonarea şi sistematizarea acţiunilor întrun comportament distinctiv se asociază direct cu capacitatea minorului de a-şi coordona activitatea prin adoptarea unui grad mare de stabilitate.105

104

Rotaru O., “Rolul factorilor psihici în etiologia criminală”, MAI, Academia “Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2005, pag. 192.

105 Rotaru O., “Personalitatea delincvenţială juvenilă ca teorie generală”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău, 2001, pag.

85 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Experienţa agresivă este determinată de repetarea actelor agresive întrun mod preferenţial, selectiv şi eficient, iar interesul pentru cunoaşterea faptelor ce urmează a fi efectuate este condiţionat de modul în care delincventul deţine mijloace tehnice adecvate şi cunoaşte utilitatea practică a acestora, de înzestrarea sa genetică, de calitatea informaţiilor provenite din mediul ambiant. În cadrul general al cercetării comportamentului delincventului minor se va explica rolul mecanismelor şi dispoziţiilor înnăscute, pentru a identifica originalitatea în realizarea acţiunii, formele comportamentale preferate de individul minor, structura comportamentului delincvenţial fiind rezultatul activităţii sociale a individului. Identificarea unor variabile comportamente sporadice, independente, care întregesc concepţia delincvenţial-fundamentală a individului şi organizarea dominaţiei acesteia asupra celorlalte concepţii şi atitudini, constituie analiza funcţională a comportării delincventului minor.

Aptitudinile delincventului minor. Toate reprezentările ce caracterizează anumite însuşiri, motive dominante ale personalităţii duc la însuşirea anumitor activităţi de cunoaştere specifică, reprezintă un proces complex de învăţare din experienţă, fiind rezultatul direct al efectului modelator-reformator al mediului ambiant, sugerează existenţa acestor aptitudini care au o pregnantă condiţionare în înzestrarea generală, socială şi culturală, reprezentând premise pentru apariţia talentului, forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinii. Ritmul dezvoltării unor aptitudini delincvenţiale este influenţat de mediu, care modifică direcţia exercitării actelor criminogene şi etapele de formare a intereselor delincvenţiale. Totodată aptitudinile delincventului sunt rezultatul facultăţii de cunoaştere individuală, precum şi al regulilor sociale de constituire şi dezvoltare a mediului ambiant, fiind dat de concepţia dominantă a actului criminogen. Perseverenţa şi capacitatea specifică de a învăţa din experienţa mediului, de cultivare a intereselor în direcţia atitudinilor criminogene care depind de ambianţa socială asimilată şi organizată după un program delincvenţial, sunt fundamentate pe dezvoltarea aptitudinilor. Formele diferite de ierarhizare a însuşirilor individuale sunt întărite prin rezultatele lor adaptate la procesul de integrare în diferite forme de acţiuni agresive şi se regăsesc în structura psihică a fiecărui delincvent.

86 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

Integrarea unitară a variatelor tendinţe psihice care conturează comportamentul agresiv, personalitatea agresorului, sub influenţa mediului ambiant, a experienţei individuale este exprimată de conceptele de stimulare, condiţionare, probabilitate ale reacţiei de răspuns. Indivi­dualitatea delincvenţială este generată de caracteristicile comportamentale, un anumit sistem de valori se transmite delincventului de către societate prin familie, instituţia de socializare etc.

Comportamentul individual, ca proces psihic de acceptare şi de însuşire a experienţei sociale prin organizarea dinamică a proceselor cognitive şi prin influenţa educaţională permanentă a mediului ambiant, realizează trecerea de la individualitate spre personalitate, constituind procesul de asimilare a normelor de conduită. Trăsăturile temperamentale şi trăsăturile caracteriale se structurează, se stabilizează trebuinţele delincvenţiale prin raportul dintre voinţă, afectivitate şi impulsurile egoiste. Delincventul se situează pe o anumită poziţie în structura ierarhică a unui grup agresional, aceasta condiţionându-i exercitarea unui anumit rol şi integrându-l într-un sistem de valori negative, construind astfel un model comportamental abstract prin însuşirea deprinderilor mediate de interesele specifice criminogene şi contactul permanent cu ambianţa agresivă.

Individualităţi tipologice temperamentale Dinamica proceselor şi însuşirilor psihice individual-volitive, afective şi de cunoaştere şi modelarea acestora în funcţie de particularităţile sistemului nervos dictează adaptarea delincventului minor la condiţiile ambientale, echilibrul sistemului nervos fiind determinat de interdependenţa proceselor nervoase. Reglarea conduitei comportamentale, evidenţiind conexiunea acestor elemente cu caracter social derivat, raporturile dintre trebuinţele individului şi mediu, reprezintă activitatea psihică individuală, cunoaşterea (comună tuturor indivizilor, însă diferenţiată în exprimarea sentimentelor, gândurilor, actelor şi atitudinilor faţă de fenomenele sociale) şi determină particularităţile psihicului.

Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic ţin de natura comportamentului individual diferenţiat, care depinde de condiţiile

87 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

sociale. În esenţă fiind relativ stabil, acest comportament este condiţionat de legile generale ale activităţilor psihice şi de intensitatea acestora.

Delincventul coleric-sangvinic are o atitudine psihoafectivă exprimată de năzuinţe, trebuinţe datorate voluntarismului, impulsivităţii, supraexcitării.

O trăsătură a actului voluntar specifică delincventului coleric este trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă. Realizând profilul psihic al acestuia, acţiunea impulsivă nu se evidenţiază în mod nemijlocit, întrucât este motivată de prezenţa contradicţiilor interne. Delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele şi trebuinţele, fiind nevoit să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu mediul social.

Delincventul coleric insistă asupra modului conştient sau voluntar de realizare a actului între posibilitate sau negativitate, prin negarea realităţii şi configurarea unei tendinţe specifice care delimitează şi poate restrânge voluntarismul, acesta din urmă generând o stare de impulsivitate şi agitaţie în momentul acceptării conflictului, trăirile emotive fiind interne şi clar exprimate, cu abandonări ale scopurilor voluntare iniţiale. Dispoziţiile de supraexcitare, activitatea discontinuă sunt caracteristice temperamentului coleric, acest mod de executare a acţiunii sociale punându-şi amprenta asupra personalităţii delincventului în etapele devenirii psihice, prin raportarea continuă la experienţa proprie, la rolul reformativ al culturii şi educaţiei.

Printr-o atitudine afectivă interiorizată şi prin tendinţa generală de a evita stările de tensiune şi încordare psihică, scopul şi mobilul acţiunii fiind urmărite în mod real şi conştient, se realizează reglarea actelor voliţionale sau conştiente ale melancolicului-flegmatic. El dovedeşte o rezistenţă deosebită la eforturile fizice şi intelectuale de durată, orice proces emoţional implicând o anumită exersare a mobilităţii proceselor nervoase, caracterul relaţiilor stabilite cu alţi indivizi definind sentimentele şi emoţiile cu o anumită stabilitate faţă de realitatea înconjurătoare. Calm în acţiune şi reflecţie, perseverent în realizarea scopului iniţial prin adaptare la interacţiunile sociale, subiectul este concentrat asupra modalităţilor de realizare a acţiunii sau inacţiunii delincvenţiale şi îşi controlează procesele interne în mod voluntar. Prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental şi reactivarea stărilor acţionale necesare, melancolicul-flegmatic îşi menţine capacitatea psiho-comportamentală, manifestările derivând din stări ale conştiinţei individuale în cele ale comportamentu88 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

lui nervos, îşi realizează ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate variată, reconsiderându-şi posibilităţile acţionale.

Individualităţi tipologice de caracter Reglarea activităţii şi a conduitei individului delincvent minor este determinată de convingerile individuale aflate în interacţiune cu mediul social în aşa fel, încât pot deveni rigide, inflexibile sau dependente de mediu, caracterul individului fiind reprezentat de unele trăsături psihice devenite constante în modul de reflectare a realităţii. Se manifestă legătura proceselor psihice în redarea însuşirilor activităţii nervoase superioare, trăsăturile caracterului considerându-se o combinaţie între trăsăturile înnăscute ale tipului de activitate nervoasă superioară şi transformările determinate de fenotip. Ca trăsătură distinctă a personalităţii, caracterul este influenţat de temperament prin echilibrul sau mobilitatea proceselor nervoase. Trăsăturile de caracter exprimă pentru delincventul minor o atitudine stabilă faţă de mediul ambiant, putându-se prevedea comporta­mentul acestuia în situaţiile specifice.

Esenţa morală şi valoarea individului sunt exprimate de caracter ca element al socialului, trăsăturile acestuia derivând din atitudinea faţă de exigenţele mediului social, precum şi din voinţa individuală, reglarea conştientă şi inconştientă a conduitei delincventului minor, definind concepţia faţă de sine însuşi şi faţă de societate. 106Tendinţele variate care se manifestă în acţiunea şi gândirea delin­cventului minor sunt un rezultat al personalităţii delincventului, conţinutul şi forma lor pot fi condiţionate de mediul ambiental, precum şi de tendinţa de intransigenţă sau de concesie faţă de reflectarea acestora în opinia socială. Rezultatul sistemului unitar al trăsăturilor de caracter este o anumită concepţie despre viaţă, iar caracterul delincventului minor este determinat de tendinţa încălcării normei morale şi legale. Dezvoltarea motivelor agresive coincide cu momentul renunţării la conceptele morale, cu participarea la fapte negative şi contradictorii, consolidate pe principii ilicite. 107

89 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

§ 2. Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor şi rolul factorilor psihici în etiologia criminală Fiecare om se comportă şi are dreptul să se comporte în conformitate cu firea sa, adică cu particularităţile şi cu facultăţile sale naturale.

(B.Spinoza )

Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşterea optimă a personalităţii criminalului, deoarece personalitatea reprezintă catalizatorul cauzelor săvârşirii infracţiunilor.106Personalitatea criminalului minor, fiind una dintre problemele de bază ale criminologiei, reprezintă în acelaşi timp una dintre cele mai complicate probleme ale acestei ştiinţe.

Astfel, soluţionarea întrebării privind personalitatea infractorului minor, specificul ei şi rolul ei în săvârşirea infracţiunii este în funcţie de condiţiile socioistorice, de cerinţele practicii sociale şi de nivelul dezvoltării ştiinţei.

Din multiple izvoare privind natura criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală), mai ales cele de criminologie clinică, rezultă că între criminal şi necriminal nu sunt deosebiri de natură, ci deosebiri de grad. Potrivit acestora, şi unul, şi altul sunt impuşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobiluri; şi unul, şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi (inteligenţa etc.), de anumite acte de voinţă etc.107 Aceste elemente psihice, fizice etc. la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu, impulsurile, mobilurile (agresivitatea, sexualitatea), iar alteori mai slabe (de exemplu, voinţa, stăpânirea de sine etc.).108 Crima este un act omenesc, iar criminalii se disting de ceilalţi oameni deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci diferenţă cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi acela al necriminalilor.109

106

Kyдpявцев B.H., “Kpиминология”, Moscova, 1995, стр. 79.

Rotaru O., “Concepţia personalităţii criminalului minor, coraportul aspectelor sociale şi biologice”, Themis, nr. 9, 2002, pag. 46-49.

108 Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 149.

109 Pinatel J., “Criminologie”, Dalloz, Paris, 1963, pag. 391.

107

90 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care-1 caracterizează pe criminal, în felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de necriminal, fiind o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

- Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicând: - cercetarea clinică pentru reconstituirea antece­dentelor personale şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul de biodetecţie); - examinările paraclinice în scopul probării şi obiectivării diagnosticului clinic, precum şi al aprofundării etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de labora­tor, radiologice, electroencefalografice etc.); - investigările biogenetice care au ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate; - interpretarea neurofiziopatologică pentru explicarea cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau declanşează; - cercetarea sociologică care are două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalităţii delincventului şi a modului în care s-a încadrat în mediul social, a incidentelor conflictuale şi modul în care au fost soluţionate şi, în al doilea rând, orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reintegrare (reinsecţie) socială; - rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate, conştiinţă, discernământ.110 Definind personalitatea criminală, vom menţiona că, în limbaj comun, prin personalitate înţelegem totalitatea trăsăturilor morale sau intelectuale proprii unei persoane, prin care se evidenţiază individualitatea acesteia.111 Eysenck consideră că prin personalitate trebuie să înţelegem un larg câmp de investigaţii asupra fiinţei umane concepute ca un întreg.

110

Mitrofan N.,.Zdrenghea V, Butoi T., “Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 48.

Bahnaru V., Purice V., Dicţionar explicativ, Chişinău, 1991, pag. 193.

111

91 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Pende era de părerea că personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice, a cărei bază e formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, din temperament, caracter şi inteligenţă, iar vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii.

Kliniberg susţinea că personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională.

Porot şi Kam Merer porneau de la ideea că personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: unitate şi identitate, vitalitate, conştientizare, raporturile individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea reglării comportamentului.112 Concluzionând cele menţionate, putem zice că personalitatea infractorului reprezintă o sumă de componente personale (biologice, psihice şi sociale), integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de cele ale societăţii, care determină un comportament antiso­cial.113 Criminologii J. Pinatel, Di Tullio, Kliniberg, De Greeff şi alţii au cercetat şi au formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale, menţionând că trăsăturile psihologice caracteristice criminalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele.

Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile care explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora le conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context, abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa anumitor trăsături specifice, de ordin psihologic, care diferenţiază infractorul de non-infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia.114 Factorii psihici şi morali, alături de cei biologici şi sociali, au o pondere grea în etiologia crimei, menţionează cercetătorul H. Mannheim. E de remarcat că aceste categorii de factori sunt inseparabile în orice crimă, bineînţeles, cu o pondere specifică fiecărei categorii. Astfel, în unele cazuri, factorii fizici şi fiziologici pot fi determinanţi, în timp ce în alte situaţii importanţă pot avea factorii sociali sau cei psihici. Mai mult, în opinia cercetătorului H. Mannhe112

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., pag. 49.

Rusnac S., “Ghid de psihologie pentru agenţii judiciari”, Chişinău, 1997, pag. 39.

114 Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2001, pag. 7.

113

92 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

im, de cele mai dese ori factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi, deoarece atât factorii fizici, cât şi cei sociali pot acţiona numai dacă mai întâi trec prin factorii psihici, numai dacă factorii sociali şi cei fizici sunt interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici.115 Susţinem punctul de vedere al cercetătorului american, şi anume că factorii psihici trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale, care apoi urmează a fi puse în aplicare. Prin urmare, considerăm oportună studierea factorilor psihici în vederea stabilirii rolului şi locului lor în etiologia crimei, cu atât mai mult cu cât în ultimele decenii în lucrările de criminologie acestora li se acordă o atenţie sporită. Criminologia trebuie să ţină seama de datele furnizate de ştiinţa psihologică, conform căreia factorii psihici se împart în trei categorii, şi anume: - factori motivaţionali (trebuinţe, mobiluri, tendinţe, emoţii, dorinţe etc.), aceştia fiind factorii propulsivi, determinanţi în acţiune, inclusiv în crimă; - factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi), aceştia fiind factorii orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere etc.; - factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţelor şi a ideii de comitere a crimei.116 Cu referire la problema investigată, în opinia noastră, prezintă interes acele hotărâri conform cărora comportamentul criminal îşi are originea, în principal, în personalitatea agresorului, şi nu în condiţia lui biologică sau în situaţia lui socială. După cum menţionează cercetătorul român V. Dobrinoiu: „În teorie, fiecare personalitate este unică. În scopul cercetării se caută să se găsească dimensiuni comune (trăsături), să se studieze asemănările şi deosebirile”.117 În acest context, prezintă interes teoriile psihanalitice, al căror fondator a fost psihiatrul, fiziologul şi neurologul austriac Sigmund Freud (1856-1939), cel care a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul formării acesteia.

115

Mannheim H., “Comparative Criminology”, vol. II (The Sociology of Crime), pag. 202.

Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag.141.

117 Dobrinoiu V., “Drepat penal – partea generală”, Bucureşti, 1997, pag. 337.

116

93 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o preocupare încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în societăţile timpurii, când demonologia reprezenta un sistem de gândire, aceasta a dat o explicaţie adecvată atât crimei săvârşite, cât şi stării de nesănătate a celui ce a săvârşit-o, respectiv: influenţa spiritelor rele sau a diavolului, care, de altfel, constituia un obiectiv al şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia Antică a anului 600 î. Hr.118 Şcoala respectivă avea drept punct de reper teoriile lui Pythagoras (580510 î. Hr.), Alemaeon (550-500 î. Hr.), Empedocles din Agrigentum (490-430 î. Hr.) şi Hippocrates (părintele medicinei). Astfel, Pythagoras şi elevul său, Alemaeon, au identificat creierul ca fiind organul minţii, precizând că bolile mentale nu sunt altceva decât disfuncţiile acestui organ. Empedocles introduce anumite principii explicative ale personalităţii (care au fost folosite sute de ani) cum ar fi, spre exemplu, că delirul şi alte boli mentale sunt nişte aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia şi melancolia erau descrise ştiinţific, fiindu-le asociate moduri de tratament ca pentru orice altă afecţiune umană.119 Amintim că cel care dezvoltă conceptele ştiinţei psihologice în legătură cu persoanele bolnave a fost S. Freud, în opinia căruia elementele structurale ale psihicului uman sunt: - conştientul, respectiv Eul (ego); - şi subconştientul, respectiv Sinele (id) şi Supereul (superego).

Sinele a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de mişcări biologice şi psihologice, adică acei stimuli şi acele impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta include libidoul, întreaga forţă a energiei sexuale a individului, ca o „dorinţă de viaţă”, difuză şi tenace, regăsită la toate animalele.

Sinele este în permanenţă inconştient şi răspunde numai la ceea ce S. Freud a numit “principiul plăcerii” – dacă te simţi bine, fă-o.120 În acest context, analiza freudiană se axează pe “evenimentele din prima copilărie”, a căror influenţă este considerată hotărâtoare. În această perioa118

Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti, 1993, pag. 192-205.

Amza T., “Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 186.

120 Freud S., “Eseuri de psihanaliză aplicată”, Bucureşti, 1994, pag. 75.

119

94 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

dă a primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene, în jurul cărora se situează libidoul. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului”, care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulare” şi care pot genera unele nevroze ori perversiuni.

Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un „obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă “complexul lui Oedip” (caracteristic băieţilor) şi “complexul Electrei” (caracteristic fetelor); manifestarea sexuală a individului, în primele faze ale copilăriei, faţă de părintele de sex opus, şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex.

Modul în care se va rezolva “conflictul” va reprezenta “cheia” diferenţierii ulterioare între personalităţile normale şi cele nevrotice. În opinia lui Freud “complexul lui Oedip” nu e altceva decât nucleul nevrozelor (explicaţiile privind nevrozele au fost preluate de „teoria criminalului nevrotic” la care ne vom referi pe parcurs).121 Supereul, prin contrast, reprezintă acea forţă conştientă şi autocritică, care evidenţiază cerinţele ce te opresc să faci ceea ce-ţi place, din motive care ţin de experienţa socială individuală. Supereul poate conţine elemente conştiente sub forma codurilor etice şi morale, dar este inconştient în operarea sa.

Supereul apare odată cu primele mari experienţe ale copilului, de dragoste, de ataşament faţă de părinţii săi. Copilul le experimentează ca judecăţi şi, în final, din suma valorilor lor, ia naştere ego-idealul, ceea ce înseamnă o concepţie ideală a ceea ce copilul ar trebui să fie.

Ceea ce Freud numea Eul (ego) reprezintă personalitatea conştientă care este orientată către lumea reală în care persoana trăieşte (Freud o defineşte ca “principiul realităţii”) şi încearcă să mediteze între cererile SINELUI şi prohibiţiile SUPEREULUI. 122 Personalitatea fiind organizată astfel, Freud încearcă să explice cum manipulează Eul conflictul dintre Supereu şi Sine. Problema de bază ar fi cea a vinovăţiei: individul experimentează toate tipurile de impulsuri şi instincte venind dinspre sine şi se simte vinovat de ele, datorită prohibiţiilor supereului.

121

Freud S., “Caiete de psihanaliză”, Bucureşti, 1992, pag. 53.

Freud S., “Psihanaliză și sexualitatea”, Bucureşti, 1994, pag. 117.

122

95 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

În acest caz, survin o multitudine de situaţii vizând comportamentul individului. În cazul unei sublinieri a situaţiei menţionate anterior, instinctele binelui sunt abătute către activităţile aprobate de supereu (spre exemplu, imboldurile agresive şi distinctive pot fi abătute spre o activitate atletică).123 Sublinierea (respectiv satisfacerea sau înăbuşirea doleanţelor nesatisfăcute, predominant cu caracter sexual, prin alte tipuri de activităţi) reprezintă o cale normală şi sănătoasă în care Eul manipulează conflictele Sinelui şi prohibiţiile Supereului.124 Prin contrast, în cazul unei represiuni, aceste instincte sunt reprimate în subconştient şi individul neagă existenţa lor.125 S. Freud nu s-a preocupat în mod nemijlocit de problema criminalităţii, cu toate că explicaţiile acestui fenomen le găsim în lucrarea “Totem şi tabu” publicată în 1913. Astfel, transgresarea omorului, incestului reprezintă satisfacerea unor “dorinţe refulate”.

Dorinţa reprezintă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală. La aceeaşi concluzie ajunge şi un alt cercetător, Frarer, pe care Freud îl citează, arătând că opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui argumente: „Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale. Dacă nu ar exista înclinaţii rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?”126 Prin urmare, crima apare drept expresie a instinctului sexual greşit canalizat (complexul lui Oedip).

Explicaţiile fenomenului criminal sunt întâlnite şi în lucrările “Dincolo de principiul plăcerii” (1920), “Eul şi sinele” (1923), care coincid, de altfel, cu perioada “maturităţii” creaţiei freudiene. În această fază a gândirii freudiene, pe lângă varianta sexuală, apare şi varianta morbidă (Thanatos reprezentând categoria instinctelor morţii), când

123

Freud S., “Psihanaliză şi sexualitatea”, Bucureşti, 1994, pag. 23.

Ibidem. pag. 29.

125 Freud S., ”Lecţii de psihanaliză”, Bucureşti, 1995, pag. 94-95.

126 Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2000, pag. 199.

124

96 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

„responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.127 În sfârşit, într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei: “Constatarea că intensificarea acestui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un om un criminal a constituit o adevărată surpriză şi totuşi, fapta rămâne neîndoelnică; la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Prin urmare, persoana dată trăieşte posibilitatea legării acestui sentiment de ceva real şi actual ca pe o uşurare”.128 Interesaţi de această constatare, le-am adresat minorelor deţinute la 10.10.2004 în penitenciarul de la Rusca întrebarea dacă au trăit un sentiment de culpabilitate anterior sau consecutiv săvârşirii crimei. Doar 8 % dintre ele au relatat prezenţa acestui sentiment în perioada ispăşirii pedepsei privative de libertate.

Cu totul alta pare a fi situaţia cu privire la minorii de la Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău, unde circa 75 la sută dintre deţinuţi resimt sentimentul de vinovăţie, care, de asemenea, apare doar ulterior săvârşirii infracţiunii. În lumina celor analizate anterior conchidem că, în vederea explicării fenomenului criminal, teoria freudiană parcurge trei etape, respectiv: - crima reprezintă canalizarea greşită a instinctului sexual; - crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale morţii; - crima nu este altceva decât exponentul complexului de vinovăţie.

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o “intermediază”, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei însoţeşte unele instincte condamnabile.

Această ultimă variantă explicativă a crimei a fost reluată de teoria criminalului nevrotic, la care ne vom referi ulterior.

127

����������������������������������������������������������������������������������������� Amza T., ”Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti, 2000, pag. 189.

128 Freud S., “Totem şi tabu”, Bucureşti, 1996, pag. 86.

97 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Franz Alexander şi Hugo Staub, fiind expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”, publicată la Viena în 1929. Amintim că aceşti autori au reluat şi dezvoltat Teoria fiinţei supraumane lipsite de supraeu a lui August Aichhoron publicată în lucrarea “Tânărul fugar” în 1925 (cuvântul introductiv a fost semnat de S. Freud, care era de acord cu tehnicile menţionate). În urma studiilor întreprinse, A. Aichhoron ajunge la concluzia că majoritatea delincvenţilor minori au un Supereu subdezvoltat, generat de faptul că părinţii copiilor susceptibili ori lipseau din viaţa lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supereului. Cercetătorul şi-a bazat tehnicile de tratament pentru aceşti copii pe crearea unui mediu plăcut şi fericit, în aşa fel încât să promoveze tipul de identificare cu adulţii, pe care copiii eşuaseră să-l experimenteze mai devreme.129 A. Aichhoron a sugerat că există şi alte tipuri de delincvenţi, care au la bază o superabundenţă de dragoste părintească şi cărora le este permis să facă orice vor, numai că numărul acestora este minim.130 Susţinem punctul de vedere al cercetătorului A. Aichhoron, cu atât mai mult cu cât rezultatele anchetării minorelor de la Rusca şi a tinerilor delincvenţi din izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău denotă faptul că 95 % din cei anchetaţi provin din familii defavorizate, ei fiind lipsiţi de dragostea şi afectivitatea părinţilor, şi doar 5 % au săvârşit crime liberatorii. În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staub, toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi (amintim că aceeaşi idee persistă şi în debutul operei lombrosiene). Fiinţa umană apare în lume ca un criminal, respectiv neadaptat social. În primii ani de viaţă copilul îşi prezervă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii şi de evitarea durerii. În perioada 4-6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferenţieze de cea a persoanei normale. În această perioadă (perioada latentă), care se încheie la pubertate, viitorul individ normal reuşeşte parţial în reprimarea tendinţelor instinctive criminale şi stopează exprimarea lor actuală. El sau ea converteşte 129

Amza T.,”Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 196-197.

Rotaru O.,“Rolul factorilor psihici în etiologis criminală după S. Freud”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău, 2005, pag. 128.

130

98 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

sau transformă aceste tendinţe libidinale criminale în forme acceptabile sub aspect social. Viitorul criminal eşuează, însă, în realizarea acestei adaptări.

Criminalitatea reprimată şi, deci, inconştientă a persoanei normale găseşte câteva căi şi supape sociale nepericuloase, cum ar fi: visul, fantezia, simptomele nevrotice, precum şi câteva forme de comportament tranziţionale, mai puţin lipsite de pericol, cum ar fi: duelul, boxul, corida şi, ocazional, exprimarea liberă a criminalităţii în război.131 Prin urmare, autorii teoriei criminalului nevrotic consideră că criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii: - Criminalitatea imaginară, care transpare în risc, fantezii sau acte ratate; - Criminalitatea ocazională. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora îşi suspendă funcţia morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibru;132 - Criminalitatea obişnuită. În cazul infractorilor din obişnuinţă nu ar exista un conflict între Eu şi Supereu, întrucât majoritatea acestora aparţin unui mediu antisocial, conduita lor fiind în armonie cu normele morale ale mediului.133 Această categorie cuprinde, la rândul ei, trei tipuri de criminali: - criminali organici; - criminali normali; - criminalii nevrotici.

Amintim că psihanalistul A. Aichhoron a utilizat noţiunile referitoare la nevroze şi psihoze pentru a explica anumite comportamente antisociale. El consideră că, deşi mediul social (factorii exogeni) îl influenţează pe individ, acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este pedepsit.

Aichhoron a numit această predispoziţie “delincvenţă latentă”. Cercetările lui au fost continuate şi de Kate Freidlander într-o lucrare dedicată delincvenţei juvenile editată la Paris în 1951.134 În opinia cercetătoarei, la originea copilului este o fiinţă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii; el urmează să se conformeze principiului 131

Mitrofan N., Butoi T., Zdrenghea V.,”Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 31-32.

Nistoreanu Gh., Păun C.,”Criminologie”, Bucureşti, 1996, pag. 98.

133 Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2001, pag. 201.

134 Nistoreanu Gh., Păun C. ,”Criminologie”, Bucureşti, 1996, pag. 99.

132

99 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

realităţii, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor.

Procesul de adaptare parcurge trei faze: 1. faza primelor relaţii dintre copil şi părinţi; 2. faza formării Supraeului; 3. faza formării relaţiilor de grup în sânul familiei.

Susţinem punctul de vedere al cercetătoarei Kate Freidlander, conform căruia în adaptarea socială, respectiv în formarea personalităţii individului, factorii primordiali sunt cei familiali (importanţa acestora urmează a fi elucidată în paragrafele următoare).

Aceeaşi idee o găsim şi în lucrarea lui J. Pinatel “La sosiété criminogéne” (1971): “În formarea personalităţii individului importanţi sunt factorii familiali, atunci când factorii sociali sunt secundari”.

Cu referire la problema investigată, considerăm oportun a elucida şi tezele de bază ale teoriei profesorului de la Universitatea din Columbia David Abrahamsen, care încearcă să deducă o formulă matematică pentru delict, caracteristică nemijlocit infractorilor minori.

Teza de bază expusă de D. Abrahamsen se întemeiază pe afirmaţia conform căreia explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele biosexuale, de care omul se loveşte în copilărie. Pornind de la noţiunile de bază ale teoriei freudiene “dânsul” (“id”), „eul” („Ego”) şi supereul (“superego”), Abrahamsen motiveză că “dânsul” reprezintă instinctele subconştiente ale omului şi constituie, de fapt, stimulatorul de bază în întreaga activitate umană.135 Amintim că S. Freud a redus “id”-ul doar la instinctul sexual, la libido. Abrahamsen, ca de altfel majoritatea discipolilor lui Freud, nu consideră libidoul unicul instinct care determină conduita omului, ci admite şi prezenţa altora. Dar, asemenea lui Freud, Abrahamsen susţine că fiecare instinct posedă o anumită rezervă de energie constantă şi în cazul în care instinctul sexual este înăbuşit, acesta urmează în mod inevitabil să se manifeste sub o altă formă.

Autorul e de părerea că orice conduită criminală reprezintă o manifestare directă sau indirectă a agresiunii şi de capacitatea omului de a controla 135

Rotaru O., “Rolul factorilor psihici în determinarea comportamentului deviant (Teorii şi concepţii)”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău, 2000, pag. 153.

100 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

această agresiune depinde conduita delictuoasă sau nedelictuoasă a individului. 136 Conform teoriei lui Freud, hotărâtoare pentru viaţa omului este prima jumătate a primului an de viaţă. Abrahamsen prelungeşte această perioadă, susţinând ideea că până la vârsta de doi ani copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această conduită dispare la majoritatea copiilor, la unii însă ea rămâne pentru toată viaţa şi din aceşti copii se completează rândurile viitorilor delincvenţi.

Abrahamsen vede cauzele apariţiei viitorilor infractori astfel: „În general, cauzele conduitei delictuoase la copil pot fi depistate de părinţii săi, în special în atitudinea afectivă a mamei faţă de manifestările instinctive timpurii ale copilului. Am constatat că mai mult decât situaţia economică sau socială a familiei, raporturile afective dintre părinţi şi copii influenţează dezvoltarea caracterului. Experienţa noastră demonstrează că situaţia încordată din familie dă naştere la infractori”.

Prin urmare, factorul determinant al dezvoltării ulterioare a personalităţii criminale îl constituie afectivitatea părinţilor. Acelaşi lucru este sugerat de Abrahamsen în lucrarea sa “Situaţia încordată în familie – cauza principală a conduitei delictuoase”, în care argumentează că un copil devine delincvent fie din cauza că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el, devenind matur, încearcă să atragă atenţia asupra sa prin delicte, fie că în familie a fost prea tutelat, protestele sale împotriva tutelei manifestându-se mai târziu prin delicte (amintim că aceleaşi idei le găsim în “teoria fiinţei supraumane lipsite de supraeu” a lui Aichhoron. În acest context, Abrahamsen tratează criminalitatea ca pe un fenomen psihologic. De altfel, de acest mod psihologic de tratare a criminalităţii este legată şi concepţia sa referitoare la „potenţialul delincvent”. Astfel, pentru ca un infractor potenţial să devină într-adevăr infractor, sunt necesare, după Abrahamsen, a fi întrunite încă două condiţii, şi anume: 1. o situaţie corespunzătoare în anturajul său (denumită „de moment”); 2. slăbirea rezistenţei, controlului din partea supereului. Şi în acest context, este prezentată următoarea formulă: 136

Rotaru O.,” Rolul factorilor psihici în etiologia criminală după S. Freud”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău, 2000, pag. 128.

101 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

D=

T +S C , unde: D – delictul;

T – tendinţele delictuoase ale individului; S – situaţia “de moment”; C – controlul, rezistenţa supereului.

Teoria în cauză a fost supusă diverselor critici, în special tezele ce vizează legătura dintre criminalitate şi tulburările psihice, precum şi teza conform căreia criminalitatea este legată nemijlocit de tulburările psihosomatice (tulburările tubului digestiv pot servi ca simptom, care deosebeşte infractorul de un cetăţean supus legii).137 În opinia noastră însă, prezintă interes acele idei conform cărora criminalitatea este generată de afectivitatea membrilor familiei. Or, calitatea mediului familial urmează a fi analizată de către noi în contextul factorilor de risc ai delincvenţei juvenile.

Considerăm oportun a aminti la acest capitol şi rezultatele cercetării efectuate de soţii Glueck, care în 1925 îşi încep activitatea în vederea studierii naturii criminalităţii.

După o perioadă îndelungată de cercetări, în 1943, ei publică lucrarea „Cariere criminale în retrospectivă”, a cărei teză de bază este următoarea: prezenţa sau lipsa anumitor caracteristici în constituţia corporală a individului ne permit să facem anumite pronosticuri asupra destinului ulterior al acestuia.138 Amintim că prezenţa stigmatelor criminale o găsim în teoria lombrosiană, atunci când clasificarea infractorilor în funcţie de constituţia corporală ţine de teoria lui E. Kretschmer. În lucrarea “Constituţia criminală şi criminalitatea adolescenţilor” soţii Eleonor şi Sheldon Glueck constată că adolescenţii delincvenţi urmează a fi atribuiţi la tipul meromorf (atletic), ei alcătuind circa 60% din populaţia de aceeaşi vârstă.

Studiul realizat de soţii Glueck pe un eşantion de 500 de băieţi delincvenţi comparaţi cu 500 de nondelincvenţi şi sistematizat în lucrarea “Rezolvarea delincvenţei juvenile” concluzionează: “Un model lămuritor tinde să iasă la iveală din vâltoarea diferitor curente: pe ansamblu, delincvenţii sunt 137

Amza T., “Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 190-195. Ипшаков И.С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, стр. 97.

138

102 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

mai extrovertiţi, vivaci, impulsivi şi mai puţin controlaţi decât nondelincvenţii. Ei sunt mai ostili, refractari, sfidători, suspicioşi şi distructivi. Ei se tem mai puţin de eşec sau de înfrângeri decât nondelincvenţii. Sunt mai puţin preocupaţi de întrunirea manierelor convenţionale mai mult sau mai puţin înclinaţi către o autoritate. Ei reprezintă un grup mai cunoscut social. Într-o măsură mai mare decât grupul de control, delincvenţii exprimă sentimente care nu vor fi recunoscute sau apreciate.”139 În 1959 soţii Glueck elaborează tabelul de prognozare a comportamentului deviant alcătuit din 2 părţi : I – prognoza socială (nivelul controlului asupra copilului de către părinţi şi caracterul relaţiilor în familie); II – caracteristica psihologică şi psihiatrică a copilului.

Tabelul de prognozare a soţilor Glueck şi-a găsit un larg ecou în practica comitetului municipal în lucrul cu tineretul din New York, fiind propus pentru utilizare în toate şcolile. Astfel, în 1970 medicul Preşedintelui Nixon a propus să fie cercetaţi toţi copiii în vârstă de la 6 la 15 ani în vederea depistării potenţialilor infractori care urmau a fi plasaţi în tabere speciale în vederea „altoirii” normelor de comportament social. Devenind publică, această programă a trezit nemulţumirea maselor, fapt pentru care A. Hachneker s-a dezis de realizarea ei.140 Teoria analizată anterior rămâne a fi contradictorie şi confuză, însă marele ei merit este că a pus la dispoziţia celorlalţi cercetători formulări statistice, dezvoltate de către soţii Glueck în trei tabele, respectiv: - cel bazat pe trăsăturile de caracter; - cel bazat pe factorii sociali; - cel bazat pe trăsăturile de personalitate folosind testele de personalitate.

Practica a demonstrat că toate trei dau rezultate impresionante.

139

Amza T., op. cit., pag. 200-201. Ипшаков И.С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, стр. 100-102.

140

103 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

§ 3. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei juvenile Nicio mamă, zicea Gr. Vieru, nu poate şti viaţa cui leagănă: a unui viitor rege sau a unui viitor criminal. Pornind de la ideea că viitorului copil i se transmite circa 80 la sută din informaţia genetică a mamei, precum şi de faptul că personalitatea copilului este marcată şi de ceea ce simte, trăieşte viitoarea mamă cu 2-3 ani anterior naşterii acestuia (şi nu doar pe parcursul sarcinii, cum se credea până nu demult), considerăm că fiecare femeie, care prin voia sorţii ajunge a fi mamă, este responsabilă de destinul copilului său. Iată de ce suntem de părere că, deşi cercetarea criminologică nu a făcut o sistematizare definitivă a factorilor de risc care ar putea să aibă într-o măsură mai mare sau mai mică o anumită contribuţie la comiterea faptelor ce vizează încălcarea legii, condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial reprezintă factorii catalizatori ai delincvenţei juvenile.141 În urma studiilor efectuate cercetătorii americani au ajuns la concluzia că copiii mamelor adolescente sunt predispuşi într-o măsură mai mare să devină delincvenţi. Astfel, Merry Morasch şi Lila Rucher, analizând în cartea “Sociologia crimei şi delincvenţei” rezultatele obţinute în urma a patru cercetări întreprinse în America şi Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că mamele tinere sunt asociate cu familiile care se află în contradicţie cu legea, cu lipsa unui suport al bunăstării materiale, precum şi cu absenţa biologică a taţilor. Aceste mame au tendinţa de a folosi metode de educaţie neadecvate şi insuficiente, iar copiii lor deseori lipsesc perioade îndelungate de la şcoală şi săvârşesc fapte ce vizează încălcarea legii. Studiind influenţa familiei asupra comportamentului minorului, cercetătorul român C. Păunescu o structurează în două componente: maternitatea şi paternitatea. În opinia cercetătorului, maternitatea disfuncţională afectiv-socială reprezintă cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul acesteia urmează să distingem: - Maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întâmplător şi timpuriu, capabilă să producă la copil imaturitate afectivă şi frustrare, 141

Rotaru �������������������������������������������������������������������������������������������� O., ”Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincveţei juvenile”, “Avocatul Poporului”, Nr. 5, Chişinău, 2003, pag. 21-27.

104 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

creând condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezvoltării morale şi decizionale”; - Maternitatea survenită drept consecinţă a unui viol, marcată de opoziţia mamei faţă de copil încă în timpul sarcinii, de tendinţa ei inconştientă sau manifestată de abandonare, care se realizează ulterior în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la construirea unei personalităţi care devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează, la rândul ei; - Maternitatea nedorită, ducând la perceperea copilului ca pe o povară, modelând o personalitate imatură sub aspect afectiv, cu un prag redus de toleranţă.142 În contextul celor menţionate anterior, Israel Kalvin, în studiul “Newcastle Thorisand - Family”, susţine teza conform căreia femeile care s-au căsătorit la o vârstă prea tânără sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori, rata pe care-o avansează fiind de 49%, faţă de situaţia opusă a cărei rată este de doar 23%.

Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi băuturi alcoolice asupra integrităţii fizice şi psihice, acestea reprezentând un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii. Drept confirmare I. Kalvin şi colegii săi susţin că consumul de droguri, alcool şi ţigări în timpul sarcinii va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării anterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în perioada celor 9 luni de sarcină este supusă riscului de a da naştere la copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate.143 Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi marcaţi de hiperactivitate, intelegenţă scăzută şi vorbire defectuoasă.144 Asupra efectelor consumului de droguri ne-am pronunţat în repetate rânduri, dar considerăm oportun de a atenţiona asupra consecinţelor de ordin fizic, psihic şi social. Astfel, consumul de droguri constituie o problemă socială cu diverse implicări de ordin economic, juridic, medical, influenţând nega142

Яковлев А.М., «Преступность и социальная психология», Москва, 1971, стр. 42.

Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997, pag. 156-170.

144 Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993, pag. 192-205.

143

105 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

tiv nu doar individul, ci şi întreaga comunitate. Din categoria consecinţelor de ordin fizic şi psihic pot fi enumerate: - Pierderea capacităţii de muncă; - Degradarea atât a organelor interne, cât şi a întregului organism. Ca rezultat al folosirii îndelungate a stupefiantelor se deformează catastrofal calităţile personalităţii, are de suferit şi fizicul: epiderma se subţiază, se zbârceşte, îmbătrâneşte şi se usucă. Părul se răreşte şi cade.

Mâinile şi picioarele tremură. Inima funcţionează aritmic. În unele cazuri, persoana care utilizează droguri îşi pierde totalmente sensibilitatea. Terminaţiile nervoase fiind paralizate, poate surveni chiar şi paralizarea centrelor cardiovasculare şi respiratorii. Ca rezultat, decesul e inevitabil; - Apariţia bolilor asociate (cancer, hepatită, SIDA etc.); - Degradarea intelectuală. Administrarea unei substanţe narcotice provoacă acţiuni chimice asupra creierului, care se poate manifesta printr-o depresie, însoţită de halucinaţii, tulburări de judecată, disfuncţii motrice ale percepţiilor.

Alarmante sunt şi consecinţele de ordin social, deoarece acestea antrenează numeroase efecte negative atât asupra potenţialului productiv şi reprodictiv al membrilor societăţii, cât şi asupra resurselor de sănătate şi bunăstare a acestora, generând: • Conflicte în familie; • Proasta calitate a educării copiilor; • Avorturi; • Conflicte la locul de muncă; • Inutilitate socială; • Pierderea statutului social; • Suicidul.

Efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi anume calitatea mediului familial.145 Este cunoscut faptul că una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în 145

Rusnac S., “Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor”, Analele ULIM, Chişinău, 1999, pag. 45.

106 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

viaţa şi activitatea familială. Anume în cadrul grupului familial, părinţii exercită, direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra propriilor lor copii.146 Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Nu întâmplător Balzac menţiona: “Familia constituie celula societăţii”. Climatul educaţional familial reprezintă o formaţiune psihosocială destul de complexă, însumând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă îndelungată de timp. Acest climat poate fi atât pozitiv, cât şi negativ, putând fi analizat în baza următorilor indicatori: • Modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme); • Sistemul atitudinilor parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale; • Modul în care este perceput şi considerat copilul; • Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat); • Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor; • Dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale; • Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor; • Gradul de sinceritate a copilului în raport cu părinţii.

A. Familii dezorganizate Familia dezorganizată este acea familie care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive precum ar fi: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia dintre părinţi etc. În 1961 W. J. Goode realiza următoarea clasificare a familiei dezorganizate: - Familia incomplet unită sau nelegitimă; - Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a separării, divorţului şi părăsirii;

146

Кудрявцев В. Н., «Причины правонарушении», Москва, 1976, стр. 17.

107

OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

- Familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt, un suport emoţional; - Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre soţi: decesul, închisoarea, concentrarea, inundaţii, război.

Existenţa, în cadrul familiei, a unor situaţii care determină fundamental eşecurile comportamentului de rol material: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soţului, condiţiile fizice cronic incurabile.

Studiile vizând delincvenţa juvenilă au arătat că, în mare măsură, atmosfera în familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunilor acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte sociale şi antisociale. Profesorul Juan Me Cord, într-un studiu prezentat la Boston ce viza relaţia între familiile care au suferit pierderea (din diverse motive) a tatălui şi comiterea de mai târziu de către copiii lor a unor delicte severe, a ajuns la concluzia că băieţii ce provin din asemenea familii comit circa 60% din delictele juvenile, în timp ce acei care provin din familiile unde stările conflictuale sunt acutizate, fără însă ca părinţii să se fi despărţit, comit 52% din aceste delicte. Comiterea delictelor este semnificativ mai redusă în familiile unite (22%) sau în acele familii în care tatăl este lipsă, iar mama are o atitudine afectuoasă. Prin urmare, rezultatele obţinute sugerează ideea că o familie dezmembrată, dar unde mama este afectuoasă în raport cu copiii săi, nu reprezintă un factor criminogen mai important decât o familie cu conflicte dese sau chiar foarte dese între părinţi. După cum menţionează specialiştii în domeniu, o mamă iubitoare poate fi capabilă, într-un anume sens, să acopere lipsa tatălui. 147 În studiul “Newcastle Thorisand - Family”, Israel Kalvin şi colegii săi susţin că despărţirea părinţilor, prin divorţ sau separare, în primii 5 ani de viaţă ai copilului, poate fi una din cauzele care, mai târziu, la vârsta de 32 de ani, să-l fi predispus la comiterea de infracţiuni. În acelaşi context, în “Studiul Dunedin” elaborat în Noua Zeelandă, Bill Henry a constatat că minorii expuşi conflictelor părinteşti violente şi dese tind să devină antisociali şi delincvenţi.

147

Nistoreanu Gh., Păun C., “Criminologia”, Bucureşti, 1996, pag. 159-173.

108 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

Rolul familiilor în care ambii părinţi sunt predispuşi la violenţă este confirmat şi de datele oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului Naţional Britanic asupra a 500 de copii născuţi timp de o săptămână în 1986 (fiind excluşi cei nelegitimi). S-a constatat că copiii din familiile dezmembrate, cauzate de divorţ sau separate, au un risc potenţial mult mai înalt să înceapă săvârşirea infracţiunilor la 21 ani, în comparaţie cu cei din familiile unite. De asemenea, s-a ajuns la concluzia că sunt predispuşi în măsură mult mai mare delincvenţei copiii ai căror familii s-au destrămat când aceştia aveau până la 4 ani decât cei ai căror familii s-au dezmembrat la 11-15 ani.

Recăsătoria a fost asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt ce ne-ar putea sugera un posibil efect negativ al părintelui vitreg. Într-o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale profesorilor Edward Wels şi Joseph Rankin, s-a subliniat că familiile monoparentale sunt mai puternic expuse la delincvenţă atunci când au drept cauze separarea sau divorţul părinţilor şi nu moartea acestora.

“Studiul Cambridge”, de asemenea, subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă de obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un membru al familiei au fost condamnaţi.148 Într-un studiu întreprins în Canada pe un eşantion de circa 3.300 de copii cu vârsta cuprinsă între 4 şi 16 ani, ce avea drept scop stabilirea sănătăţii copiilor din provincia Ontario, s-a stabilit că şi familiile monoparentale riscă să aibă copii care să consume droguri sau alcool.

J. Piquery Jover, examinând documentele a 32 de tribunale spaniole pentru minori, ajunge la constatarea că 76,38% din cei 10.334 de minori judecaţi sunt victimele unei situaţii familiale dificile. Clasificând familiile în: a) corespunzătoare, b) deficitare şi c) nocive, autorul stabileşte următoarele 148

Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti, 2000, pag. 215.

109 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

rezultate privind răspunderea lor în legătură cu conduita deviantă a copiilor lor: 46,62% - familiile deficitare; 24,47% - familiile nocive; 23,61% - familiile corespunzătoare. Rolul autorităţii paterne, în special la vârsta prepubertăţii şi pubertăţii, este determinat tot prin compararea copiilor delincvenţi cu cei nedelincvenţi.149 - 84% dintre delincvenţi nu au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor; - 54% dintre delincvenţi consideră că tatăl lor trebuie să-i iubească mai mult; - 89% consideră că tatăl lor nu este tandru cu ei; - 81% dintre delincvenţi cred că le-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl.

B. Climatul familial conflictual Există unele familii care, deşi sunt “organizate”, se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită, variind în timp.

Reieşind din faptul că modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, J. F. Cuber distinge: - Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse de copii, dar puţin exteriorizate faţă de prieteni, rude, vecini; - Tipul căsniciei devitalizate, care actualizează problema discrepanţei dintre ”primii ani” de convieţuire şi anii următori. Specific acestui tip este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani; - Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare), care se deosebeşte de tipul căsniciei devitalizate prin faptul că pasivitatea caracterizează relaţia încă de la început (de ex., bărbaţii sunt dedicaţi carierei lor, femeile sunt preocupate exclusiv de copii); - Tipul căsniciei vitale bazate pe o relaţie empatică, autentică între parteneri, care devine esenţială pentru viaţa lor. Persoanele aflate în asemenea relaţii nu-şi pierd propria identitate.

149

Bogdan T., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Bucureşti, 1983, pag. 93.

110 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

- Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală. Este cazul căsătoriilor în care soţul – personalitate consacrată în domeniul ştiinţei, convieţuieşte de peste 30 de ani cu soţia sa, care îi este “prieten, soţie şi parteneră”. Între ei există puţine zone de tensiune, iar diferenţele de opinii care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soţ.

Tipologia lui F. Kunkel, bazată pe analiza conduitelor interacţionale ale partenerilor, în procesul acomodării mutuale, cuprinde următoarele tipuri: - Tipul căsniciei furtunoase, în care frustările par a fi resimţite în mai mare măsură decât cedările; - Tipul căsniciei molatice, bazat pe menţinerea reciprocă de egoisme, în care polaritatea partenerilor este incompletă şi adesea inautentică; - Tipul căsniciei dure, care reuneşte partenerii într-o formulă de parţială angajare, printr-un comportament relaţional reciproc rigid.150 C. Climatul familial hiperautoritar Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată). În acelaşi context, urmează a fi diferenţiată situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt “bine intenţionaţi” de situaţia în care autoritarismul trece în agresivitate. În acest context deosebim (după R.Vinsent): - Tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente, care ştie să se afirme şi să reuşească şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. În ochii acestuia copiii şi soţia sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate; - Tatăl tiran – are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă; - Tatăl demisionar – tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel mereu ocupat şi care pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale.

150

Mitrofan N., Butoi T., “Psihologia judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 88.

111

OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

De remarcat faptul că, în cazul părinţilor hiperautoritari, aceştia operează cu anumite imagini asupra copiilor, defavorabile acestora şi care îi influenţează în sens negativ. Astfel, K.Wolf distinge următoarele imagini: - Copilul-pitic, considerat a fi o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certată; - Copilul-marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte şi să corespundă în toate privinţele dorinţelor părinteşti şi exigenţelor acestora; - Copilul sălbatic, care trebuie “dresat” şi ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie reprimate. În acest context menţionăm că, în opinia cercetătorului V. Dragomirescu, circa 72% din delincvenţii minori provin din familiile în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic.151 D. Climatul familial hiperpermisiv Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a iniţiativei şi independenţei copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de “apărare” a acestuia împotriva “pericolelor şi prejudiciilor”. Dacă părinţii depun mari eforturi în vederea protejării şi menajării copilului într-o manieră exagerată, atunci drept consecinţă survine detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copilului. Astfel, se pot contura atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi sistemul de păreri şi opinii în mod dominator, persuasiv, fără însă ca acestea să aibă, de cele mai multe ori, acoperire în ce priveşte ansamblul de capacităţi şi aptitudini, experienţa de viaţă. În cadrul tipologiei lui R. Vinsent, un asemenea model de conduită este cel al tatălui “bomboană”. Acesta, datorită faptului că tinde să-şi însuşească atitudini materne, frustează copilul, creând astfel o situaţie disimetrică.152 Васильиев В., «Юридическая психология», Москва, 1991, стр. 74.

Rusnac S., “Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor”, Chişinău, 1998, pag. 24.

151

152

112 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini de tipul copilului idol, înger pur şi inocent, trăind într-o lume ireală şi adorat pentru perfecţiunea lui. La un asemenea tip, R.Vinsent adaugă pe cel al copiluluirege, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate sacrificiile şi care sunt totdeauna pe primul plan.

Drept confirmare a celor menţionate anterior vom prezenta rezultatele unui sondaj psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani aflaţi la evidenţă la Comisariatul de Poliţie din sectoarele Centru, Buiucani şi Botanica ale municipiului Chişinău. Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceşti copii provin din familii complete şi 32% din familii destrămate.

A fost aplicat testul proiectiv “Desenează familia ta”, totodată oferindu-li-se subiecţilor spre alegere creioane de diferite culori, care, prin aplicarea unor elemente ale testului Lüsher, puteau furniza informaţie suplimentară. În urma analizei s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii sondajului nu se raportează afectiv la familia lor (în desen fiecare membru al familiei era preocupat de diferite lucruri, nu se realiza vreo apropiere a figurilor), iar 17% sunt cuprinşi de sentimentul înstrăinării, neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor (şi-au desenat propria siluetă la o distanţă mare de ceilalţi membri ai familiei sau au indicat anumite bariere-pereţi între camere, obiecte). În desenele executate de către 58% dintre subiecţii sondajului, silueta tatălui fie e lipsă, fie este ştearsă şi schematică, fapt ce denotă o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor (circa 2/3 dintre aceştia provin din familii destrămate), 16% au atitudine similară faţă de mama lor. În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte; frecvent este realizată cu o apăsare excesivă a creionului – semnificaţia constă în tratarea negativă a comportamentului dominant, chiar agresiv al tatălui şi, respectiv, în atitudinea de neacceptare, duşmănie a adolescentului în raport cu acesta.153 Multe din particularităţile desenelor indică asupra tulburărilor de caracter ale minorilor, şi anume: agresivitatea, introversiunea, izolarea, afectivitatea neadecvată. E semnificativ faptul că majoritatea minorilor trăiesc cu speranţa unui viitor mai bun (59%). Pentru realizarea desenelor au fost alese mai frecvent culoarea violetă (21%) – simbol al imaturităţii şi insuficienţei 153

Păunescu C., “Agresivitatea şi condiţia umană”, Bucureşti, 1994, pag. 124-130.

113

OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

afective, nevoii de înţelegere, de intimitate şi de identificare, al lipsei de atitudini sincere cu ambianţa socială, al lipsei de integritate personală; sau albastră (22%) – care caracterizează neliniştea, necesitatea de armonie, de ataşare afectivă; maro (36%) – indică asupra disconfortului psihic, conflictului cu anturajul, nevoia de odihnă, apărare, atmosferă lipsită de probleme şi responsabilităţi.154 Prin folosirea testului “Fraze neterminate” s-a constatat că 12% dintre subiecţii care au apreciat relaţia cu familia ca fiind foarte rea, consideră pozitive raporturile lor cu grupul de semeni; 52% au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama, 46% - cu grupul de semeni. Semnificativ este faptul că aceşti adolescenţi, conform propriilor declaraţii, n-ar fi săvârşit infracţiunea, dacă s-ar fi bucurat: • de dragoste din partea tatălui; • de influenţa autorităţii tatălui; • de înţelegere şi tratare umană.

Conflictul cu care subiecţii testării completează fraza indică frecvent faptul că taţii exercită o influenţă negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar; 42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar, ci pe cel al prietenilor din curte. Astfel, circa 68% dintre subiecţii care au participat la testarea dată au comis infracţiunea în grup.

Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta săvârşită. Responsabilitatea şi-o asumă 42% dintre cei ce au comis infracţiunea solitar şi 26% - în grup. Circa 42% dintre cei ce au săvârşit infracţiunea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa negativă a ambianţei sociale; 26% - din starea de ebrietate. Influenţa negativă a familiei o indică 8% dintre minorii delincvenţi testaţi; a ambianţei sociale – 17%.

Considerăm semnificativ indicele de 8% şi optăm în continuare pentru o înaltă cultură a familiei care, în opinia noastră, va duce la diminuarea semnificativă a delincvenţei juvenile.

154

Rusnac S., “Psihologia dreptului”, Chişinău, 2000, pag. 206-208.

114 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

§ 4. Narcomania - un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice şi studiu practic) După cum în univers nimic nu e bine şi nici “ rău în sine“,ci numai prin decretul voinţei devine, tot astfel în societate nimic nu e nici just,nici injust,decît în virtutea dispoziţiei supreme a reprezentantului lui Dumnezeu,adică prin legea suveranului.

(Wilhelm de Occam).

În mitologia birmană cel mai crunt, cel mai sângeros şi mai neînduplecat este considerat demonul cu numele „Oroarea albă”. Narcomania atacă toate sistemele organismului viu, în special creierul. Stupefiantele consumate timp îndelungat paralizează treptat activitatea sistemului nervos, cu alte cuvinte, narcomania nu este altceva decât o sinucidere lentă. Iată de ce apare întrebarea: ce este narcomania?În traducere din limba greacă „narcocis” înseamnă somn, amorţire, iar “mania” – patimă, demenţă. Însuşi cuvântul conţine explicaţia stării în care ajunge consumatorul de stupefiante cu acţiune drastică asupra sistemului nervos.155 Narcomania constituie o atracţie patologică, de neînfrânt, pentru substanţele ce au efectul de a ameţi sau a buimăci omul. Din numărul unor asemenea substanţe fac parte stupefiantele de provenienţă vegetală sau chimică, ce condiţionează pasiunea pentru consumul lor permanent în doze tot mai mari.

Ca urmare a obişnuinţei persistente, orice întrerupere a drogării provoacă sevrajul cu toate consecinţele sale, inclusiv dereglări neuropsihice.

Prezintă pericol orice doză de narcotic, inclusiv consumul de o singură dată. Deja de la o a doua probă, pe nesimţite, însă inevitabil, se formează deprinderea. Atunci când e lipsit de stupefiante, omul trece printr-o stare chinuitoare de sevraj: îl torturează angoasa şi disperarea, durerile din oase şi muşchi, devine iritat şi nerăbdător, suferă de insomnii grave şi de coşmaruri.

Reluarea consumului de narcotice pune capăt acestei stări chinuitoare, însă nu pentru mult timp. Organismul cere o nouă doză.156 Stoica M., Stanca I., “Concepţii şi teorii psihologice şi posihosociale privind delincvenţa”, Bucureşti, 1998, pag. 33.

156 Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi internaţională”, Bucureşti, 1997, pag. 115.

155

115 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Sub acţiunea stupefiantului se excită sistemul nervos. Pot apărea spaima neîntemeiată, exaltarea bolnăvicioasă, iluziile sau halucinaţiile. Mai apoi survine inhibiţia. Drogatul cade pradă unei depresiuni grave, este supărat, deprimat, îi slăbesc energia nervoasă, tonusul muscular, se cufundă într-o stare de inconştienţă. Narcomanul nu este capabil să-şi înfrâneze dorinţa arzătoare de a se “înviora” din nou şi de a mai încerca senzaţia de euforie. Şi de fiecare dată aceasta îi reuşeşte doar dacă dozele sunt tot mai mari, iar consumul tot mai des.

S-a observat încă din vechime că substanţele narcotice au nu numai proprietăţi anestezice, ci şi provoacă euforie. Ce-i drept, au fost atestate şi alte calităţi ale acestor substanţe toxice, bunăoară, pentru a obţine senzaţiile dorite, de fiecare dată trebuie să sporeşti doza. Dacă o doză exagerată de morfină îi va fi administrată unui om sănătos, el va muri imediat, deşi aceeaşi cantitate de narcotic poate fi “inofensivă” pentru morfinoman. Otrava slăbeşte pe neobservate organismul, scurtându-i viaţa de 4-5 ori.

Un timp, narcomanului i se pare că nu-1 paşte nici un pericol şi că va fi în stare să renunţe la riscanta deprindere, chiar în momentul în care va dori.

Aceasta nu e decât o iluzie. Omul ajunge foarte repede sclavul viciului, aidoma alcoolicului. Narcomanul îşi duce traiul animat doar de o singură dorinţă - de a obţine narcoticul cu orice preţ.157 Conform informaţiei oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, narcoticele deţin în prezent primul loc printre cauzele morţii premature. În toată lumea se răspândeşte un val de narcomanie printre femeile şi bărbaţii maturi, urmaţi de un număr mare de tineri, de adolescenţi şi chiar de copii.

Este cunoscut că omul primitiv a luat pentru prima dată cunoştinţă de substanţele narcotice, după toate probabilităţile, absolut întâmplător: bunăoară, inspirând bioxidul de carbon care ţâşnea din străfundul pământului sau arzând materiale vegetale şi utilizându-l în alimentaţie.

Regii şi împăraţii ţărilor antice recurgeau pe larg la substanţele narcotice pentru a-şi menţine puterea, situaţie atestată în Babilon, Egipt, Fenicia.

Narcotice au fost descoperite şi în sarcofagele străvechi ale mumiilor. Despre existenţa lor se aminteşte în operele renumiţilor medici, istorici, scriitori din 157

Suceavă I., Olaru P., “Paradis iluzoriu”, Bucureşti, 1989, pag. 17.

116 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

Egiptul antic şi din India.

Narcoticele proveneau, de regulă, din Asia Mijlocie. Câteva specii de plante cu acţiune narcotică figurează în calitate de remedii terapeutice în lucrările celebrului Hipocrate. În China asemenea substanţe medicamentoase erau importate din India.158 Apoi drogurile au pătruns în Europa prin Turcia, Iran şi statele Orientului Apropiat. După războiul franco-prusian din anii 1870-1871 în Europa a fost semnalat cel mai înalt nivel de răspândire a narcomaniei. Al doilea val a apărut în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.

Un val nou a apărut în anii ‘60 ai secolului XX în SUA şi în Canada.

Din anii ������������������������������������������������������������������� ‘������������������������������������������������������������������ 80 ai sec. XX răspândirea narcomaniei a căpătat un caracter epidemic, cuprinzând întregul glob pământesc, inclusiv Republica Moldova.

Analiza statisticii judiciare denotă că în pofida unei relative stabilizări a criminalităţii în anul 2006, narcomania în Republica Moldova capătă amploare, devine un factor social alarmant ce influenţează negativ dezvoltarea societăţii. În ultima vreme se înregistrează o majorare bruscă a numărului consumatorilor de droguri. Dacă în 1990 la evidenţa Centrului narcologic republican se aflau 668 de persoane, apoi în 1998 numărul lor a ajuns la peste 3800. Conform unor estimări, numărul real de narcomani este mult mai mare, cifrându-se la 45-50 de mii de persoane, majoritatea dintre care sunt tineri de 19-34 de ani.

De menţionat că cei luaţi la evidenţă, pe lângă pedeapsa penală, sunt supuşi unui tratament medical gratuit. Pentru fiecare dintre ei din bugetul statului se alocă cca 25 lei/zi, consumul total de bani ajungând la 34 mln. lei anual.

Deloc neglijabil este costul stupefiantelor. Conform unor evaluări ale experţilor, un narcoman din Republica Moldova cheltuie cca 400 lei pe lună sau peste 50 mii de lei anual. Dacă am lua în calcul numărul total de narcomani, cheltuielile s-ar cifra la 200 mln. dolari SUA. Aceste date, deşi sunt aproximative, ne permit să ne dăm seama despre amploarea uneia din componentele economiei tenebre.

158

Voicu I.,. Dima T, “Unele consideraţii asupra stupefiantelor”, Bucureşti, 1983, pag. 27.

117

OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

Este uşor imaginabil şi contingentul de infractori ce comit jafuri, tâlhării, furturi şi alte crime de profit. Prin urmare, extrem de importantă devine activitatea profesională de combatere a infracţiunilor privind traficul de droguri în ţară. Moldova a aderat la Convenţiile Internaţionale din 1961, 1971 referitor la substanţele narcotice şi psihotrope, precum şi la Convenţia ONU ce vizează combaterea traficului ilicit al substanţelor narcotice şi psihotrope din 19.12.1998. În acest context, legislaţia penală a fost completată cu următoarele articole: circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare (art. 217 CP), circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în scop de înstrăinare (art.

2171 CP ), circulaţia ilegală a precursorilor în scopul producerii sau prelucrării substanţelor narcotice, psihotrope sau analoagelor lor (art. 2172 CP), circulaţia ilegală a materialelor şi utilajelor destinate producerii sau prelucrării substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor (art. 2173 CP), sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau psihotrope (art. 2174 CP), consumul ilegal public sau organizarea consumului ilegal de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale acestora (art. 2175 CP), introducerea ilegală intenţionată în organismul altei persoane, împotriva voinţei acesteia, a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora (art. 2176 CP), prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice sau psihotrope (art.

218 CP). 159 După cum observăm, “oroarea albă” care în anii ’50-’60 ai secolului trecut a inundat SUA, îşi face tot mai insistent simţită prezenţa în statele fostului “lagăr” socialist, inclusiv în Republica Moldova. Având în vedere faptul că folosirea substanţelor narcotice reprezintă un factor predelincvent, ne-am propus studierea acestui aspect al problemei în rândul populaţiei penale, respectiv al celei cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, fiind reprezentată de liceeni ai claselor a X-a - a XII-a din mun. Chişinău.

A. Ipotezele studiului practic Amintim printre cauzele consumului de droguri: Lege ��������������������������������������������������������������������������������������� pentru modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administrative, a Codului penal al Republicii Moldova şi a Codului de procedură penală al R.M. din 21.10.2005.

159

118 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

- obişnuinţa; - curiozitatea; - dependenţa de grup; - asigurarea unui venit pentru procurarea drogurilor; - lipsa ocupaţiei; - starea de delimitare a conştiinţei, incapacităţii de tratare adecvată a situaţiei şi de acceptare a unor decizii socialmente-pozitive; exacerbarea agresivităţii. În acest context ne-am propus sa controlăm următoarele ipoteze: 1. Presupunem că minorii sunt insuficient informaţi în ceea ce priveşte problema narcomaniei şi a consecinţelor consumului de droguri; 2. Ipotetic considerăm că majoritatea minorilor au utilizat droguri fie din curiozitate, fie sub influenţa cercului de semeni, fie din lipsă de ocupaţie; 3 . Mediul social actual pare să protejeze şi să stimuleze consumul de droguri; 4 . Presupunând că în adolescenţă, de regulă, se fac primele încercări de consum al drogurilor, ipotetic considerăm că majoritatea subiecţilor nu devin dependenţi şi renunţă la consum datorită informaţiei adecvate.

B. Metoda utilizată În vederea atingerii obiectivelor propuse, a fost utilizat chestionarul sociologic, în primul caz adresat minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani şi în cel de-al doilea caz avându-i ca respondenţi pe studenţii Facultăţii de Drept.

Necesitatea chestionării a două categorii de grupe - 14-18 ani şi respectiv 18-25 de ani - a rezultat din dorinţa de a observa evoluţia în timp a atitudinii faţă de problema vizată, un argument în plus fiind faptul că odată cu atingerea majoratului persoanele în cauză urmează să răspundă penal.

Unui grup de minori (14-18 ani), în special vorbitori de limba rusă, leau fost adresate următoarele întrebări: - Ce reprezintă, în opinia voastră, substanţele narcotice? (Anexa 1) - La ce vârstă aţi întrebuinţat pentru prima dată droguri? (Anexa 2) 119 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

- Vă sunt cunoscute locurile de unde puteţi procura droguri? (Anexa 3) - Aveţi rude, prieteni care consumă substanţe narcotice? (Anexa 4) - Care sunt cauzele ce duc la utilizarea drogurilor? (Anexa 5) - Care sunt, în opinia voastră, urmările consumului de droguri? (Anexa 6) Amintim că studiului a fost supus un eşantion de cca 60 de persoane care provin din familii atât legal stucturate, cât şi distructurate. În cel de-al doilea caz au fost chestionate cca 260 de persoane (130 de sex masculin şi 130 de sex feminin), majoritatea constituind-o studenţii Facultăţii de Drept. Întrebările adresate au fost de următorul gen: - Ce reprezintă, în opinia voastră, substanţele narcotice? (Anexa 7) - Care sunt factorii ce favorizează folosirea stupefiantelor? (Anexa 8) - Aţi folosit droguri? Dacă da, din ce considerente? (Anexa 9) - Cum credeţi, e posibil ca drogul să pună stăpânire pe viaţa voastră?

(Anexa 10) C. Concluzii şi recomandări Rezultatele studiului au confirmat că prima ipoteză, potrivit căreia minorii sunt insuficient informaţi în problema narcomaniei şi a consecinţelor consumului de droguri, a fost combătută. Astfel, persoanele ce cuprind segmentul de vârstă 14-18 ani cunosc, în marea lor majoritate, că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect halucinogen (28,33%) şi doar 15% consideră că utilizarea acestora provoacă plăcere.

Minorii sunt informaţi şi despre consecinţele consumului de droguri.

Cu titlu de exemplificare vom menţiona doar câteva date. Circa 40% dintre tineri sunt conştienţi de influenţa negativă a stupefiantelor asupra stării fizice; 15% au menţionat decesul persoanei şi doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul HIV. În urma unui sondaj întreprins în rândul minorilor ce a avut drept temă “Sursele de informare”, s-a constatat că drept sursă de informare pentru 46% minori serveşte televizorul, 42% - internetul, 8% - radioul, 2% ziarele, revistele, 2% - alte surse. Suntem de părerea că odată cu dezvoltarea 120 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

progresului tehnico-ştiinţific ia amploare raportul om-maşină, în urmă rămânând raportul om-om.

Cea de-a doua ipoteză, conform căreia minorii recurg la utilizarea drogurilor fie din curiozitate, fie sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţie, s-a adeverit. Astfel, practic fiecare al doilea minor din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17 ani. Prin urmare, utilizarea drogului este condiţionată atât de influenţa factorilor externi (lipsa de ocupaţie, influenţa grupului de semeni), cât şi de influenţa factorilor interni (stresul). Să nu uităm că vârsta de 14-18 ani este reprezentată de prima dragoste, care pe lângă sentimentul înălţător e însoţită şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani are loc trecerea de la rolul de copil la cel de adult, persoanele în cauză fiind supuse multiplelor schimbări de ordin fiziologic. Cresc responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină examenele de capacitate şi cele de bacalaureat. În asemenea situaţii, în caz de nereuşită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative recurgând la un mijloc sigur, în opinia lor, drogul.

Urmează să ne amintim că odată cu fondarea noului stat Republica Moldova, în 1991, au fost distruse vechile instituţii, nefiind create altele în loc. În această situaţie, o bună parte din minori, neavând cu ce-şi ocupa timpul liber, au căzut sub influenţa grupului stradal. În acest context, confirmăm cea de-a treia ipoteză, conform căreia mediul social actual protejează şi stimulează consumul de droguri.

Astfel, odată cu transparenţa frontierelor Republicii Moldova practic a fost invadată de informaţie şi produse, inacceptabile altă data, printre care şi substanţele narcotice. Cu titlu de exemplificare vom menţiona doar câteva date oficiale: în 1989 la Dispensarul Narcologic Republican se aflau 2 persoane; în 1991 - 10 persoane; în 2000 - 200 de persoane (cifra neagră fiind de ordinul miilor), realitate reflectată şi de datele chestionarului: circa 58,33% din cei chestionaţi au rude, prieteni care folosesc stupefiante; în acelaşi timp, 55% cunosc locurile de unde pot fi procurate drogurile.

De obicei, se trec cu vederea cazurile când un minor se prezintă la ore sub influenţa drogurilor sau - şi mai rău - când se observă un regres în situaţia şcolară a acestuia, considerându-se că e o problemă ce ţine de persoana în cauză şi de familia acesteia. Având în vedere exodul masiv al părinţilor peste 121 OXANA ROTARI

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

hotare în căutarea unui loc de muncă şi soarta copiilor rămaşi în grija rudelor, bunicilor, ne pomenim în situaţia în care, asigurându-le copiilor baza materială, îi privăm de ceea ce este mai important - susţinerea morală. Astfel, nu excludem posibilitatea că generaţia ce va urma va fi bolnavă nu doar fizic, ci şi spiritual.

Ultima ipoteză, conform căreia majoritatea subiecţilor nu devin dependenţi şi renunţă la consum datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat.

Astfel, studenţii chestionaţi consideră că utilizarea drogului reprezintă un proces de autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea că acest lucru denotă regresul societăţii. În urma studiului am obţinut date care iniţial nu au constituit o bază empirică, şi anume, grupa de risc o constituie fetele, fie cu vârsta de 14-18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani. Astfel, practic fiecare a doua persoană a încercat să consume stupefiante. Fiind şocaţi de rezultatele obţinute, am consultat statistica criminală legată de implicarea femeilor în infracţiunile cu stupefiante pe anii 1996-2000.

Numărul persoanelor condamnate pentru infracţiunile cu stupefiante (1996-2000) Tip 1996 1997 1998 1999 2000 Femei condamnate 74 90 123 139 230 Minori condamnaţi 23 28 27 64 98 Minore (14-17 ani) condamnate 4 2 3 6 Încercând să dăm o explicaţie acestor rezultate, am considerat că una din cauze ar fi schimbările socioeconomice, care implică schimbarea bruscă a conţinutului rolului femeii. În urma reducerii locurilor de muncă, creşterii şomajului, în special, în rândul femeilor, acestea se văd puse în situaţia de a-şi câştiga cumva existenţa, astfel implicându-se nişte cerinţe de sex-rol cu caracter, câte odată, foarte drastic. Asistăm la anularea valorilor tradiţionale, atunci când dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se transformă într-o fiinţă puternică, independentă, însuşindu-şi funcţii atribuite tradiţional bărbaţilor.

Un factor ce i-ar caracteriza puterea ar fi, însuşirea unor calităţi proprii în general bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor alcoolice, a ţigărilor şi a drogurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii are loc perceperea greşită a 122 OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor la o vârstă fragedă. Un factor nu mai puţin important este cel ce ţine de emotivitatea femeilor, aceleaşi evenimente trecute prin prisma femeilor sunt privite altfel, de aceea în unele situaţii de nereuşită femeia apelează la ajutorul substanţelor narcotice. În concluzie, putem conchide că factorii ce contribuie la utilizarea drogurilor de către femei sunt: - schimbările social-economice din societate; - neglijarea, un timp îndelungat, a îndatoririlor de femeie; - încercarea de a combina funcţia de întreţinător cu cea de mamă, soţie; - exacerbarea stărilor stresante în societate, apariţia conflictelor şi duşmăniei.

123 OXANA ROTARI