Redescopera istoria nr 1 iulie 2013 by Redescoperă Istoria

ANUL I • NUMĂRUL 1 • IULIE 2013

Redescoperă Istoria •PUBLICAȚIE LUNARĂ DEDICATĂ PASIONAȚILOR DE REENACTMENT •

• E D ITO R IAL•

Redescoperă Istoria! Multe s-au spus, multe se vor spune având ca tematică istoria. Tipărite sau în mediul online, articolele istorice au fost și sunt întotdeauna la îndemâna oricui dorește să ridice un colț din vălul uitării și să afle măcar o părticică din trecutul său. Așadar, zeci de reviste, mii de articole cu temă istorică au fost publicate până acum în decursul timpului. Cu toate acestea, revista Redescoperă Istoria își propune să iasă din tipare și să facă un pas înainte, abordând istoria dintr-un alt punct de vedere – cel al iubitorilor de reenactment, cel al pasionaților de reconstituire a evenimentelor istorice. Alături de articole care vor dezvălui aspecte mai puțin cunoscute ale istoriei naționale și universale, veți găsi în paginile revistei interviuri, reportaje, expoziții, fotografii inedite, precum și prezentarea organizațiilor de reenactment de la noi din țară, dar și acțiuni de reenactment care se desfășoară în străinătate. Redactorii acestei reviste sunt conștienți de faptul că pornesc pe un drum anevoios, chiar aglomerat din punctul de vedere al concurenței, motivați fiind doar de pasiunea pentru istorie și de dorința de a împărtăși cititorilor tot ceea ce descoperă a fi demn de menționat în paginile revistei. În acest demers revista este susţinută de istorici, precum şi de muzeografii celor mai importante muzee de istorie din România, demers care va aduce în actualitate, pentru dvs, evenimentele care au creat istoria. Pentru că istoria începe când se termină prezentul. Pentru că evenimentul zilei de astăzi, mâine va deveni Istorie.

Alice Diana BOBOC

•CUPRINS•

05 Statuia Libertății. Acum 130 de ani 06 Micul Berlin 08 Întoarcerea acasă a eroilor : Ceremonie de comemorare la Mormântul Ostașului Necunoscut 10 Asociația Deutsches Freikorps 14 Uniforma infanteristului român în perioada celui de-al Doilea Război Mondial 16 Exponatul lunii: PzKpfw IV 17 Regele urmărit. Mihai I al României în dosarele Securității 20 Jilava. Fortul 13 24 Comunismul în imagini 25 Eduard Gutescu – Ferestre în timp 29 O șansă la un miliard: Coliziunea a două gloanțe 30 Joaca de-a războiul 31 Amerika: trenul special al lui Adolf Hitler 35 Glasul frontului 36 Unsere Mütter, Unsere Väter 38 20 de piese de artă imperiale rusești la Washington 42 Călător pe drum de fier: Mediașul feroviar

REDESCOPERĂ ISTORIA Publicație lunară dedicată pasionaților de reenactment REDACŢIA • Membrii fondatori & Redactori: Alice Diana BOBOC şi Mihăiţă ENACHE • Colaboratori: Andrei BERINDE și Emil BOBOESCU CONTACT • E-mail: redescopera.istoria@gmail.com www.redescoperaistoria.ro www.facebook.com/RedescoperaIstoria

Responsabilitatea pentru textele publicate aparține autorilor. Reproducerea materialelor din revista Redescoperă Istoria fără acordul scris al redacției este interzisă.

•ZOOM•

Statuia Libertății Acum 130 de ani

•ISTORIE•

În august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în război în schimbul recunoașterii de către Marile Puteri a drepturilor sale asupra tuturor teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria. Planul de campanie românesc prevedea ofensivă în Transilvania și defensivă în sud. Potrivit angajamentelor semnate cu aliații, armata franceză promitea o ofensivă la Salonic, iar cea rusă continuarea ofensivei în Galiția și livrarea de armament și muniție venite din Occident. Din păcate, aceste angajamente nu au fost respectate, România fiind înfrântă, astfel că două treimi din teritoriul său fiind ocupat de trupele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. Instantaneul de mai sus, realizat la doi ani după ocuparea Capitalei imortalizează parada militară la care prezent însuși celebrul Generalfeldmarschall August von Mackensen, (desemnat Guvernator al României în 1917) cu prilejul aniversării zilei Kaiserului Wilhelm al II-lea (27 ianuarie 1918). În centrul imaginii putem observa clădirea Casei Capșa, devenită pradă de război, fiind o emblemă a vieții social-politice românești. Ofițerii germani luau masa la Capșa, pe bonuri de masă. Localul a fost rechiziționat de către autoritățile militare germane la 20 decembrie 1916, pentru ca la 4 ianuarie 1917 să

•ISTORIE• România în timpul operațiunilor din 26 nov. 1916 – 7 ian. 1917

fie cedat bulgarilor. Aceștia și-au instalat aici Casinoul Ofițeresc și Soldățesc bulgar. Astfel, celebra firmă a fost „îndoliată”. Dacă armata germană a arătat respect față de valoarea reprezentată de Capșa, bulgarii au intrat „cu bocancii” în local, înlocuind, cu indolență, bombonierele de cristal cu borcane de castraveți. Cea de-a doua imagine este realizată tot cu prilejul zilei de naștere împăratului Wilhelm al II-lea surprinde două clădiri existente și în prezent: Casa Armatei (în stânga) și Hotel Capitol (în dreapta imaginii). Superiorii germani organizați în cadru festiv, cu același von Mackensen salutând pe calul său alb. În imagine el este ușor mascat de militarul așezat în fața lui. Merită menționat faptul că impresionanta Casă a Armatei fusese transformată în sediul central al Poliției Germane, în acest sens dovadă servind inscripția Haupt – Wache de pe centrul clădirii și ghereta soldatului din centru-dreapta.

Va urma Foto: muzeuldefotografie.ro

•EVENIMENT•

Cu prilejul Zilei Eroilor, pe data de 8 iulie, Asociația Tradiția Militară a inițiat o ceremonie de depunere a patru urne ATM din locuri în care Armata Română a dus grele lupte și a avut mari pierderi: Basarabia, Odessa, Sevastopol și Stalingrad. Un rol esențial în organizarea manifestării au avut-o: Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Garnizoana București și Regimentul 30 Gardă Mihai Viteazul. Astfel, cele patru recipiente pentru pământ (tuburi de proiectil cal. 76 mm) au fost puse la dispoziție de către ONCE, fiind gravate de către ATM cu următorul text: Pământ udat cu sângele militarilor români, căzuți la datorie pe câmpul de onoare. La acest eveniment, Asociatia Tradiția Militară a participat cu 13 membri echipați în diferite uniforme românești din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: Infanterie, Grăniceri, Vânători de Munte, Infanterie Marină și Parașutiști. La emoționanta ceremonie, ATM a constituit garda de onoare, timp în care urnele au fost depuse de către un detașament al Regimentului 30 Gardă Mihai Viteazul, iar un capelan militar a oficiat un serviciu religios în memoria eroilor români. La final, detașamentul ATM a defilat prin fața Monumentului Ostașului Necunoscut, apoi urnele au fost plasate în Rotonda Memorialului Eroilor Neamului. La ceremonie au asistat reprezentanți ai Ministerului Apărării Naționale, cadre militare din Statul Major General, Garnizoana

•EVENIMENT• București, Asociația Națională a Veteranilor de Război, Cercetașii României, precum și un public numeros. În partea a doua a manifestației, ATM a fost invitată de către ONCE la Castelul Țepeș din Parcul Carol, sediul ONCE, pentru Ziua Porților Deschise ale acestei instituții. Aici publicul a putut să vadă expoziții de carte istorică și obiecte militare ce au aparținut soldaților căzuți în lupte, fotografii istorice cu cimitirele eroilor români, ceremonii dedicate în trecut acestora și monumente ridicate în memoria lor. Totodată, publicul a putut asista la demonstrații de reconstituire istorico-militară întreprinse de ATM. La finalul zilei, Asociația Națională a Veteranilor de Război, din ordinul președintelui acestei, Generalul de Armată Marin Dragnea, și-a exprimat gratitudinea față de activitatea ATM, prin acordarea membrilor detașamentului a decorației Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial. Foto: Asociația Traditia Militara

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Nucleul viitoarei asociații alături de col. Dan Gîju, directorul adjunct al Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” și col. (r.) Gheorghe Cojocea, veteran al cel de-al Doilea Război Mondial la Zilele Muzeului Militar Național, 7-8 mai 2011

Asociația Deutsches Freikorps Asociația Deutsches Freikorps este primul grup de reconstituire istorico – militară din România care reprezintă forțele armate germane din diferite perioade istorice în cadrul cărora au luptat membrii minorității germane locale. Asociația a luat ființă în anul 2011, ca rezultat al întâlnirii unor persoane pasionate de istoria militară și cultura poporului german. Membrii acestei asociații nu sunt adepții unei ideologii politice și nu fac propagandă în favoarea unui regim totalitar, respingând totodată, asocierea cu anumite mișcări politice acuzate de antisemitism, rasism și xenofobie.

ISTORIA, MAI VIE DECÂT ÎN MANUALUL DE ISTORIE! 10

•ASO CIAŢ IA LU N II • În materie de obiective Asociația Deutsches Freikorps își propune să participe la diverse evenimente culturale unde să reproducă fidel anumite conduite și acțiuni militare. Totodată, Asociația Deutsches Freikorps este deschisă oricăror colaborări atât cu asociații de reconstituire istorico – militară autohtone cât și de peste hotare. Scopul Asociației Deutsches Freikorps este ca prin activitățile desfășurate să confere o notă de dinamism istoriei, oferind totodată informații de factură istorică ori militară publicului interesat.

Un eveniment deosebit la care a participat Asociația Deutsches Freikorps a fost Marșul comemorativ de la Crucea Eroilor, eveniment în care este evocată memoria militarilor căzuți în luptă în anii Primului Război Mondial (1914-1918).

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Membrii ADF alături de col. (r.) Gheorghe Cojocea, participant al Bătăliei de la Kursk și Marian Ștefănescu, prodecan al Facultății de Istorie (UB) la finalul comunicării susținute în fața studenților Facultății de Istorie din cadrul Universității București (10 aprilie 2012) Cercetând cerul în căutarea avioanelor inamice, misiune vitală încredințată unităților germane ce apărau zona petroliferă Ploiești (1941-1944).În imagine se poate observa tunul antiaerian de calibrul 88 mm, o armă foarte eficientă ce a fost folosită atât antiaerian. De asemenea, această piesă de artilerie a fost folosită şi în timpul confruntărilor terestre, împotriva tancurilor şi infanteriei inamice. Membru ADF reprezentând un corespondent de război (Kriegsberichter) din regimentul SS „Kurt Eggers”, cu ocazia Zilelor Transmisioniștilor Militari (2012). În spatele fiecărei acțiuni stau ore, zile și chiar săptămâni pentru o documentare corectă în privința protocolului militar și a ținutelor folosite, totul fiind foarte atent analizat și reprodus. Membrilor Asociației Deutsches Freikorps nu le este nimic imposibil, onoarea fiindu-le călăuză. Atunci când o acțiune reușește, este atât meritul fiecăruia dintre ei, cât și meritul sergentului Wolfgang Todt. În fotografia din dreapta jos, un aspect de la instrucția efectuată de ADF cu prilejul Zilelor Transmisioniștilor Militari (13-14 iulie 2013).

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Drapelul la loc de cinste Indiferent de locul desfășurării acțiunii de reconstituire istoricomilitare, Asociația Deutsches Freikorps și-a purtat Drapelul cu cinste. În instantanee se observă Drapelul de Război al Imperiului German utilizat între anii 1903 și 1919.

Contact: www.deutschesfreikorps.ro www.facebook.com/deutschesfreikorps

Drapelul, simbol al onoarei apărat cu prețul vieții (foto 1) prezent pretutindeni: Castelul Peleș din Sinaia (foto 2), Platoul Bucegi (foto 3) și Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București (foto 4). Text și foto: Mihăiță ENACHE

•ISTORIE•

Coloană de soldați români pe Frontul de Est

Emil BOBOESCU Uniforma soldatului ce aparţinea Infanteriei Române în cel de-al Doilea Război Mondial a stârnit şi încă mai stârneşte discuţii, fiind un subiect interesant atât din punct de vedere al studiilor de istorie militară, cât şi din punctul de vedere al popularizării acestor aspecte ale istoriei. Aceasta a fost, este şi, mai mult ca sigur, va fi portretizată în diverse ilustraţii, în cărţi de profil, prin reviste de diverse tipuri, sau prin numeroase producţii cinematografice. Ei bine, nu de puţine ori, în aceste prezentări foto-video s-a întamplat ca uniforma infanteriei să nu fie chiar atât de bine reprezentată, printre cele mai importante motive fiind ale necunoaşterii suficiente a alcătuirii uniformei sau a grabei autorilor. Datorită acestor motive am ales subiectul de față pentru a clarifica acest aspect – cel al alcătuirii uniformei, atât de cunoscut şi totuşi atât de uşor de trecut cu vederea. Astfel putem afirma cu certitudine că uniforma infanteristului era compusă din coifură, veston, cămaşă, pantaloni, moletiere sau jambiere şi bocanci.

Coifura era reprezentată în general prin capela românească existentă în panoplia uniformelor româneşti de la 1895. Această capelă avea croiala cu două ciocuri, unul în față şi altul în spate, comporta clape mai mari în partea din spate, reduse la jumătate prin curbură în fată, se încheiau cu un nasture mic de uniformă, brunat, sau de piele, şi avea un cozoroc făcut din acelaşi material. Capela era realizată din postav kaki. În prima parte a războiului, această capelă a fost înlocuită cu o bonetă similară la croială, dar fără cozoroc, însă asupra acestei decizii s-a revenit destul de rapid. Totodată, din categoria de coifuri desfiinţate exista şi şapca de trupă, sau şapca cu fund rotund, înfiinţată iniţial în 1933, fără clape şi ulterior cu clape din 1937. Aceasta însă se vede destul de rar pe front, fiind oficial retrasă, dar rămasă în stocuri. În timpul luptei se folosea casca de oţel cunoscută ca „model olandez”, fiind iniţial proprie acestei armate şi ulterior doar celei române. Unităţile din spatele liniilor inamice, din necesităţi de echipare, puteau să primească şi căşti model Adrian, similare cu cele purtat în Primul Război Mondial, dar fără cifrele regale montate. Căştile erau vopsite în culoarea de fond a uniformei.

•ISTORIE• În ceea ce priveşte vestonul, acesta era confecţionat din postav de culoare kaki, încheiat la 5 nasturi ascunşi, cu două buzunare pe piept cu burduf şi clape încheiate cu un nasture brunat. La manşete se regaseau doi nasturi. Tot din necesităţi de echipament s-au distribuit trupelor şi vestoane model 1928, care mai aveau încă două buzunare jos în lateral. Acestea nu aveau nasturi la manşete. Gulerul era răsfrânt şi nu mai comporta petliţe. Din 1940, petliţele pentru trupa, cu câteva excepţii, se desfiinţează. Pe umeri se purtau epoleţi unde se ataşau tresele de grad în formă de inel, confecţionate din bumbac galben pentru trupă, sau fir galben pentru subofiţeri. Tresele aveau paspol de culoarea armei. În acest caz vorbim de albastru deoarece, odată cu desfiinţarea petliţelor la trupă, se restrâng culorile de armă rămase din 1934, iar albastrul rămâne propriu infanteriei. Cămaşa ce se purta pe sub veston era albă şi cu guler simplu, drept. • Uniforma și echipamentul de campanie al soldatului român pe Frontul de Est

Pantalonii erau confecţionaţi din acelaşi material, cu trei buzunare, drepţi, fără manşete, şi cu sous-pied sau şnururi la partea inferioară. Nu aveau vipuşti şi se purtau în bocanci. Bocancii erau confecţionaţi din piele neagră, cu talpă de piele sau lemn, ţintuiţi şi potcoviţi la toc. În bocanci şi până sub genunchi se purtau benzi moletiere. Acestea sunt fâşii de material ce se rulează pe pantalon, pentru a ţine şi proteja gamba. Iniţial, s-a dorit ca aceste moletiere să fie înlocuite cu jambiere de piele, însă numai puţine unităţi au fost dotate cu aşa ceva, restul primind moletierele. Până la sfârşitul războiului, majoritatea infanteriştilor le purtau pe cele din urmă. Pentru timpul cald exista o uniformă de vară lucrată din doc, care avea aceeaşi croială ca și cea de postav. Dacă ne uităm la echipamentul soldatului de infanterie observăm că acesta purta centură de piele maro natur, cu ham în formă de Y din acelaşi material, două cartuşiere în formă de cub, în faţă, o port-lopată cu lopată de infanterie tip Linemann, între ale cărei urechi se prindea şi portbaioneta cu baioneta aferentă, amândouă din acelaşi tip de piele. Soldatul purta pe şoldul drept sacul de merinde, făcut din doc kaki, cu legături de piele şi cureluşe de prindere a gamelei rectangulare, iar pe şoldul stâng purta sacul măştii de gaze, fie din doc, cu aspectul unei genţi cu o clapă, fie din tablă, cu aspectul unui cilindru. Acestea din urmă puteau fi româneşti civile, germane sau ruseşti. În sacul de merinde sau ataşat de spate se punea bidonul de apă, învelit în postav kaki iar în partea superioară se afla o cană de aluminiu. În spate se purta raniţa din doc kaki cu chingi si curele de piele naturală pe care se putea ataşa casca sau foaia de cort făcută sul şi prinsă sus şi pe laterale, prin patru curele de piele.

• E X PO NAT U L LU N I I •

PzKpfw IV (Panzer IV) a fost principalul tanc german al celui de-al Doilea Război Mondial. Construit din octombrie ’37 și până în mai 1945 în 8.600 de exemplare, PzKpfw IV a fost prezent pe toate fronturile unde era privit cu respect atât de echipaje cât și de inamici. În calitate de aliat al Germaniei, România a primit din partea acesteia un număr total de 138 tancuri Panzer IV denumite T IV în armata română. Dintre acestea, 11 erau modelul G, livrate de Germania în septembrie-octombrie 1942, înaintea bătăliei de la Cotul Donului, iar restul de 127 erau modelele F, G, H si J livrate în intervalul noiembrie 1943 -august 1944. Legat de acest ultim lot de tancuri Panzer IV, este bine să precizăm că unele dintre acestea erau uzate, fiind cedate din materialele Diviziei 23 tancuri germană. Majoritatea tancurilor T IV existente în dotarea unităților de blindate românești au fost pierdute în luptele duse pe frontul de est, în primăvara și vara anului 1944, iar un număr redus care au supraviețuit au luptat și pe frontul de vest, în Transilvania, Cehoslovacia și Austria. La sfârșitul războiului doar două tancuri T IV mai erau funcționale, participând la parada militara din 23 august 1945. PzKpfw IV a ieșit din dotarea Armatei Române începând cu anul 1950, când a fost înlocuit cu tancuri de fabricație sovietică T-34.

Tancul T IV expus în curtea Muzeului Militar Național din București are o poveste inedită: parte din varianta finală a tancului german PzKpfw IV – J, care era un model simplificat, ce a apărut în 1944 și a fost produs până la sfârșitul războiului, în vremurile când Muzeul Militar îşi avea sediul în locul unde acum este curtea din spate a Palatului Parlamentului, blindatul german nu avea turelă. Directorul de la acea vreme al muzeului, col. retr. Lupăştean Aurel a aflat că, undeva, pe câmpul de instrucţie de la o unitate de tancuri din Dobrogea zăcea pe jumăte îngropată o turelă de tanc. S-a dus personal acolo şi a constatat că este chiar a unui tanc PzKpfw IV. Personal a supervizat montarea turelei pe cutia blindată. Întrucât ambele structuri prezentau lipsuri, s-a optat pentru sudarea turelei de corpul tancului. Cum turela nu prezenta ţeava de tun, aceasta fost luată şi adaptată de la un tun german de 76 mm. Iniţial PzKpfw IV era vopsit în bej deschis (culoarea deşertului) deoarece se pare că acest tanc provenea dintr-un lot pregtit să ajungă în Africa de Nord. Detalii tehnice Greutate: 25 tone • Lungime: 7,02 m (cu țeava tunului) • Lățime: 2,88 m • Înălțime: 2,68 m • Echipaj: 5 oameni (comandant, ochitor, încărcător, mecanic conductor, radist/mitralior) • Blindaj: 10-80 mm • Armament: tun cal. 75 mm L/48 (87 de proiectile), 2 mitraliere MG 34 cal. 7,92 mm • Motor: Maybach HL 120 TRM (12 cilindri) 300 CP (benzină) • Viteza maximă: 38 km/h • Raza de acțiune: 150 km

Mihăiță ENACHE 30 decembrie 1947. Subiect îndelung dezbătut în cărți, reviste, documentare și emisiuni, acest reper al istoriei poporului român poartă o dublă semnificație: pe de o parte reprezintă certificatul de deces al Regatului României, dar în același timp este certificatul de naștere a unui nou tip de Românie – Republică Populară. În dimineața acelei zile, Regele Mihai se întorcea de la Sinaia la București. Aici urma să aibă loc întâlnirea cu prim-secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej și prim-ministrul Petru Groza. Acesta din urmă a fost, de altfel, și cel care a înmânat Regelui actul de abdicare. În acel moment legăturile telefonice ale Palatului cu exteriorul fuseseră tăiate, iar Garda Palatului fusese arestată și înlocuită cu soldați din alte regimente. Cei doi lideri comuniști recurg la șantaj, comunicându-i monarhului că vor executa peste o mie de studenți din cei ce fuseseră arestați în ultimii ani. Pus în fața acestor presiuni, regele a abdicat. Dacă la început părea că misiunea Regelui Mihai se încheiase, devenind „trecut” în cărțile de istorie, situația nu stătea deloc așa. Astfel, începând cu anul 1949 și până la căderea regimului comunist în decembrie 1989, Regele Mihai a fost urmărit sistematic de Securitate. Din dosarele elaborate în cei 41 de ani de urmărire informativă, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a selectat documentele cele mai semnificative și le-a oferit publicului sub forma unei expoziții care este deschisă publicului la sediul Bibliotecii Naționale din București până la sfârșitul acestei luni.

•EXPOZIȚIE• Supravegherea nedisimulată a Regelui Mihai de către autoritățile comuniste a debutat imediat după abdicare. Primele documente expuse de CNSAS fac referire la pregătirile pentru exil, la îmbarcarea regelui și a suitei sale în trenul cu destinația Elveția, apoi la paza trenului, asigurată de agenți ai Siguranței, sub conducerea lui Alexandru Nikolski, și de ostași ai Diviziei „Tudor Vladimirescu”, precum și la raportul Poliției despre plecarea suitei regale din gara Sinaia. Nu sunt omise documentele despre starea de spirit a populației, precum și încercările de rezistență la comunizarea, prin apelurile de susținere a regelui exilat. Potrivit unui document din dosarul nr. 7 al Problemei Monarhice, Direcțiunea Poliției de Siguranță considera că „problema monarhică nu o constituie manifestările sporadice ale unor indivizi izolați, nemulțumiți, care au lansat o lozincă regalistă, sau au lipit un afiș cu caracter monarhic. Desigur, și aceste manifestații trebuie urmărite. Problema monarhică însă, trebuie privită în acțiunea ce o desfășoară cercurile reacționare interne, care totdeauna au căutat să se sprijine pe monarhie, în scopul de a-și atinge țelurile lor de subjugare politică și economică a maselor largi muncitoare.” Panou reprezentând diverse aspecte din copilăria Regelui Mihai I

Instantaneu de la vernisajul expoziției „Regele urmărit. Mihai I al României în dosarele Securității” Leon, Rex și Străinul Sub aceste nume era cunoscut Regele Mihai în timpul supravegherii de către poliția politică română. În primii ani ai exilului, informațiile strânse la dosar proveneau de la angajați ai legațiilor sau consulatelor Republicii Populare Române, care acceptaseră să lucreze pentru Securitate, sau din presă. Prima problemă importantă ridicată de fostul monarh atât pentru noul regim din țară, cât și pentru serviciile de informații românești a constituit-o declarația Regelui Mihai de la Londra din 4 martie 1948, în cadrul căreia afirma că „nu se consideră câtuși de puțin legat de actul de abdicare”, act „care i-a fost impus prin amenințări” și atrăgea atenția că există „o politică de aservire a poporului român”. Din acest moment, Regele Mihai s-a folosit de orice împrejurare pentru a denunța regimul politic impus României. Tot în martie ’48, cu ocazia vizitei din SUA, Regele a denunțat din nou abdicarea forțată, precum și regimul impus României: „Uniunea Sovietică a impus în țara noastră un guvern care nu reprezintă câtuși de puțin voința poporului. Acest guvern a distrus ultimele vestigii de libertate și a aruncat în închisoare pe cei mai populari și mai demni reprezentanți ai democrației românești. Guvernul român a falsificat alegerile. Prin fraude și teroare a impus României instituții complet străine de spiritul și viața poporului.” Reacția regimului comunist vizavi de aceste declarații nu s-a lăsat așteptată, primele măsuri fiind declanșarea unei campanii de propagandă mincinoasă în legătură cu averile și asuprirea țării de către Monarhie, retragerea naționalității române membrilor Familiei Regale, precum și apariția unui nou obiectiv pentru Securitate: „Problema Monarhică”. Aceasta consta în urmărirea oricărui cetățean care își exprima regretul față de abolirea monarhiei, aducea elogii Regelui sau milita pentru revenirea sa în țară.

•EXPOZIȚIE• Viața privată sub lupa Securității Pe lângă acțiunile cu caracter politic, Securitatea era interesată și de viața privată a Regelui Mihai. Seria de documente redactate de fosta poliție politică descriu logodna, apoi căsătoria Majestății Sale cu principesa Ana de Bourbon-Parma, precum și dificultățile materiale cu care se confrunta familia. De asemenea, documentele surprind „cariera profesională” a Regelui Mihai: proprietar al unei ferme de păsări, pilot de încercare pentru o firmă de avioane, patron al unei firme care producea aparatură de zbor și broker de bursă. Este bine de știut faptul că majoritatea documentelor din dosarul de urmărire informativă a fostului suveran sunt reprezentate de telegrame trimise de rezidențele Securității din diverse capitale ale Europei, semnate conspirativ de ofițerii care centralizau informațiile. Cu toate că Regele Mihai a fost îndelung urmărit, există doar un singur plan de măsuri, din februarie 1973, cu acțiunile ce urmau să fie întreprinse împotriva Regelui și a Familiei Regale, precum și cu ofițerii în sarcina cărora cădeau aceste acțiuni. După anul 1973, documentele confirmă prezența unor agenți, care reușiseră să se infiltreze pe lângă Rege, unul dintre aceștia chiar în casa Majestății Sale. Principii Radu și Nicolae. vernisajului expoziției

Instantaneu

Documente din dosarul întocmit de fosta Securitate Regelui Mihai

În mai 1990, dosarul de supraveghere al fostului monarh se închide după mai bine de patru decenii. Securitatea a „cules” fiecare vorbă, fiecare șoaptă, poate chiar și fiecare gând al Regelui ori al membrilor Casei Regale. Vizitând expoziția „Regele urmărit. Mihai I al României al României în dosarele Securității”, suntem martorii unei istorii smulse în urmă cu 66 de ani de către o doctrină propagată cu tancul cu stea roșie după august ’44.

• R E PO R TAJ •

Mihăiță ENACHE În lumina palidă a dimineţii de vară, reţelele de sârmă ghimpată ce înconjoară Jilava strălucesc straniu, anunțându-mă că pătrund într-un teritoriu interzis muritorului de rând: Fortul 13 Jilava, un loc în care durerea grăieşte din spatele zidurilor pline de igrasie: Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine!

• R E PO R TAJ •

La origini, fortul de la Jilava a fost unul dintre cele 18 forturi construite în timpul Regelui Carol I, pentru apărarea Bucureştiului, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări. Forturile nu aveau să fie folosite niciodată în timpul unui conflict armat. La aceasta au contribuit atât stadiul lucrărilor de construcţie şi de înarmare, cât şi căderea fortificaţiilor de la Anvers şi Liège, la începutul Primului Război Mondial, construite în aceeaşi manieră cu cele ce alcătuiau lanţul de forturi cunoscut drept Cetatea Bucureşti. Astfel, fortificaţiile din jurul Capitalei au fost dezarmate începând cu 1915, piesele de artilerie din cupole fiind montate ulterior pe afeturi, pentru a fi utilizate ca tunuri de însoţire a infanteriei şi ca tunuri antiaeriene. Astăzi, în cele mai multe dintre forturile Cetăţii Bucureşti sunt cantonate unităţi militare. Excepţie de la această regulă face fortul Jilava, care a fost cedat Ministerului de Interne. Aflat în incinta închisorii cu acelaşi nume, el a fost utilizat ca închisoare, prima oară în 1907, an în care câţiva dintre răsculaţi au fost ţinuţi în fortificaţie. Aici, rar se intră de bunăvoie. Cu excepţia evenimentelor organizate la intervale rare de timp, accesul publicului în fort este interzis.

Istoria uitată sub bălării Ascuns sub o colină poate fără viitor, dar cu un trecut teribil, fortul de la Jilava începe să se contureze treptat după ce părăsesc aleea principală a închisorii. Între fort şi penitenciarul activ sunt câteva sute de metri. Graniţa dintre ăla vechi şi ăsta nou, aşa cum se exprimă un angajat, este un banal gard de beton înalt de câţiva metri, colorat pe alocuri cu ajutorul deţinuţilor pasionaţi de artă. Apropiindu-mă de fort constat că, deasupra intrării, sunt înfipte precum o căpuşă în capul unui dobitoc, două obiecte specifice mediului concentraţional: un foişor gri şi un proiector mâncat de rugină. Sub ele, poarta ruginită spre iad e pe jumătate deschisă. Un iad ce poartă pe frontispiciu un chenar dreptunghic în interiorul căruia stă scris cu litere mari, negre: Fortul No. 13 Jilava. De altfel, aceste litere reprezintă singura bucăţică de fort care primeşte din când în când botezul vopselei. În rest, prăpăd. De la ploi, varul de pe pereţi, datat din era României socialiste multilateral dezvoltate, s-a cojit, lăsând să se zărească culoarea spoielii anterioare: bej. Icicolo, frânturi de cărămizi roşii răsar timid de sub un albastru spălat de timp. Privită din capătul aleii, faţada Fortului 13 Jilava arată ca pielea jupuită, după ce a fost arsă de soare. Deşi stau afară, mă încearcă o senzaţie

• R E PO R TAJ • stranie, apăsătoare. În fond, este Jilava – cea mai de temut temniţă românească. Profitând de această împrejurare, „Nea Halat” – domnul care îmi este ghid prin fostul fort, începe să povestească: Jilava este singura închisoare care se poate mândri cu faptul că a găzduit, în diverse perioade istorice, pe aproape toţi deţinuţii politici din România. Apoi mă invită să arunc o privire în interior. Agitând o lanternă care refuză să se aprindă în smoala întunericului, începem turul culoarelor întunecate ale Jilavei. Pereţii tuturor încăperilor poartă diverse amprente. Unele de la foştii locatari ai închisorii. Altele, sub forma unor dungi negre, indică nivelul inundaţiilor din trecut. Fortul se află la o adâncime de –10 metri, întro zonă unde nivelul pânzei freatice este foarte aproape de suprafaţă, răsună din nou vocea tăioasă a ghidului de ocazie. Din când în când, strânge câte un deget în palmă, semn că fiecare celulă pe care o trecem în revistă a însemnat ceva pentru naţia română. În aceste celule au stat încarceraţi membrii Partidului Comunist, scos în ilegalitate în ’24, în frunte cu toarşu’ Gheorghiu-Dej, accentuează ghidul, care sare la următoarea: Aici au fost împuşcaţi opozanţii Mişcării Legionare… În tragica noapte de 25 spre 26 noiembrie 1940, 64 de oameni au fost executaţi. O singură celulă de mai înaintau – îmi povestea profesorul de istorie din generală – şi istoria României se schimba. Şase ani mai târziu, locul membrilor PCR cu trecut revoluţionar a fost luat de nefericiţii lotului marilor criminali de război, lot din care făceau parte mareşalul Ion Antonescu, ministrul de Externe Mihai Antonescu, generalul Constantin Pantazi şi Eugen Cristescu – nimeni altul decât fostul şef al Serviciului Special de Informaţii. Pe 1 iunie 1946, mareşalul şi fostul ministru de Externe aveau să sfârşească în faţa plutonului de execuţie. Ceasul continua să ticăie, iar România intrase pe drumul ireversibil al clădirii omului nou…

Temnița roșie În ciuda aspectului de ruină istorică, Fortul 13 Jilava priveşte semeţ spre viitor. Cândva o să vină şi rândul său să fie obiectiv turistic. Până atunci trebuie să mai treacă câţiva ani de delăsare. Ani care încep să-şi arate colţii. Pe alocuri, tencuiala de pe pereţii fortului a căzut, lăsând să se ivească cărămizile ce poartă zgârieturi care seamănă cu litere. Realizate cu ajutorul unor stilouri improvizate din sâmburi de fructe, aceste zgârieturi sunt mărturia că pe la Jilava au trecut cândva oameni. Şi nu au fost puţini. Conform unor statistici neoficiale, dar credibile, începând din 1948, prin întunericul ca de păcură al Jilavei au trecut circa un milion de deţinuţi. Mulţi dintre ei nu aveau să mai prindă milostivul an 1964, anul eliberării tuturor deţinuţilor politici. Pentru ei, lumina se stinsese. Definitiv şi mult prea brutal. Chiar în camera de anchetă… La Jilava, timpul nu a avut niciodată o însemnătate. Asta deoarece la Jilava nu a existat această noţiune. Exista, în schimb, câte o banală hârtie lipită de uşile verzi ale celulelor. Literele înfierate de maşina de scris alcătuiau

• R E PO R TAJ • cele 15 interdicţii ale Regulamentului. Încălcarea vreuneia dintre aceste porunci era aspru pedepsită cu manej ori cu altă tortură, în funcţie de sadismul gardienilor. Românii îşi asupreau proprii confraţi. Pentru cei ce nu ştiu, manej însemna să mergi fără oprire de la 6 dimineaţa până la 10 seara. Apoi urma ancheta. Ancheta cea de toate nopţile… Cel închis nu are dreptul să stea cu spatele la uşă! Astfel suna una dintre interdicţiile Regulamentului. Odată intrat într-o celulă, am impresia că tot vacarmul planetei amuţeşte. Tot ce aud este doar un sunet de paşi. Cuprins de acest sunet, încalc involuntar regula de mai sus. Când paşii se opresc, îmi dau seama de greşeala făcută. Pur şi simplu mă întorc. Spre norocul meu, în tocul uşii se află ghidul meu îmbrăcat în halatul muncitoresc. De ar fi fost un gardian al epocii dubelor negre, altele ar fi fost urmările. Nea Halat, cum l-am poreclit, mă anunţă cu regret că timpul alocat vizitei s-a epuizat. Cu mari rugăminţi mă mai lasă să mai fotografiez câteva celule. Da’, doar câteva, sună vocea groasă a lui Nea Halat. Prima dintre ele are prins pe uşă, în două bolduri, un petic de hârtie: Ion Baurceanu – 13 ani închisoare (Jilava, Baia Sprie, Cavnic, Baia Sprie, Zarca Aiud, Zarca Gherla, Periprava, Galaţi, Jilava). Înăuntru, pe un banc ruginit stau expuse un făraş improvizat, o maşină de cusut dezmembrată, o găleată şi un butoi metalic. Pe perete, varul scorojit lasă să se întrezărească câteva litere: realizezi, … să fie utili… Deasupra lor, cinci cuie bătute în beton ţin loc de cuier. Altă celulă. Aparent arată ceva mai îngrijit. Tencuiala coşcovită înfăţişează o zugrăveală în două culori: alb şi galben, despărţite de o dungă subţire maro. Pe peretele opus, două manechine îmbrăcate în dungi se odihnesc, resemnate, pe o bancuţă. Deasupra lor, o hartă politică a lumii aminteşte de era sovietelor. În colţ, o chiuvetă de porţelan a căpătat o nuanţă ruginie. Sub ea, o pânză de păianjen părăsită străluceşte în lumina palidă ce pătrunde prin gratiile ferestrei mici. Nici măcar păianjenul nu a reuşit să convieţuiască într-un loc în care moartea era la ordinea de zi…

Epilog După „marea amnistie” a deţinuţilor politici de la mijlocul deceniului şase, penitenciarul Jilava a mai funcţionat timp de 10 ani, timp în care între zidurile reci ale fortului au fost încarceraţi deţinuţii de drept comun. Doar în timpul evenimentelor din decembrie 1989, spune „Nea Halat”, aici au fost aduşi şi închişi 60 de studenţi de la Universitate. Toţi destinaţi plutonului de execuţie. Din fericire, toţi au scăpat cu viaţă… Înainte de a păşi dincolo de poarta ce delimitează iadul de viaţa cotidiană, arunc o privire înapoi, spre fort. Adierea lină a vântului face ca reţelele de sârmă ghimpată să se atingă. Deşi lugubru, acest sunet metalic mă anunţă că părăsesc temutul Fort 13 Jilava. Acum ştiu de ce este considerat emblema lumii concentraţionare din România…

•C O M U N IS M U L ÎN I MAG I N I•

• 1947 Demonstrație în București după proclamarea Republicii Populare Române – un clișeu des folosit înainte de 1989 de către propaganda comunistă (1) • 1956 „Tichet” de pâine (2) • 1966 Nicolae Ceaușescu și Gheorghe Apostol în timpul unei vizite de lucru pe șantierul combinatului siderurgic Galați (3) • 1970 Locuința unui cooperator din comuna Viișoara (4) • 1984 Trabant pe una dintre străzile cartierul Aviației din București (5) Foto: comunismulinromania.ro

•INTERVIU•

Eduard Gutescu Ferestre în timp La malul Dunării, fațada îmbătrânită de vreme a fostei gări Giurgiu Sud poartă aplicată, precum una dintre insignele de Șoimi ai patriei purtate cu mândrie înainte de 1989, vechea stemă a României din primii ani de comunism. Privită în ansamblu, fosta gară nu se încadrează în peisajul câmpiei pavate cu mamuți industriali falimentați. În realitate, este una dintre ferestrele în timp din spațiul carpatodanubiano-pontic. Privind prin ele ne amintim cât de trecători suntem, cum se schimbă lucrurile și cum uităm de lucrurile care ne-au schimbat viața la un moment dat. Aceasta a fost ideea care a stat la baza proiectului Ferestre în timp. București 1989 – 2013. Reîncadrând fotografiile realizate în decembrie ’89, Eduard Gutescu a abordat tema Revoluției într-o manieră unică, iar rezultatul îl puteți afla din paginile următoare. Foto: bradut-florescu.blogspot.ro

•INTERVIU• Pentru cei care vă cunosc mai puțin, cine este Eduard Gutescu? Am 38 de ani, m-am născut și am crescut în București. Desfășor o afacere în domeniul producției, dar în același timp îmi dedic și o mare parte din timp unei pasiuni mai vechi pe care o am din copilărie și anume fotografia. Când ați început să faceți fotografii? Am început să fac fotografii la vârsta de 15 ani, având un vecin care deținea un studio foto și când a schimbat aparatura, o parte din aceasta a ajuns pe mâna mea, iar eu am reușit astfel să îmi încropesc un mic laborator foto la mine în cameră. Primul meu aparat a fost un aparat pe care îl avea tatăl meu și anume un Zorky. Recent ați lansat un proiect foto interesant: Ferestre în timp. București 1989-2013. Care a fost ideea de la care ați pornit? Care sunt culisele acestui proiect? Ideea a pornit de la un proiect asemănător realizat în Ungaria, dar care avea ca temă perioada interbelică. Tehnica folosită este destul de cunoscută, dar tema aleasă de mine cred că nu a mai fost adusă în fața publicului iubitor de imagine și de istorie în același timp. Punerea în aplicare a acestei idei nu a durat prea mult. În aceeași zi în care am văzut această tehnică care mi s-a părut foarte interesantă, am hotărât să fac un set de fotografii având ca temă Revoluția română din 1989. Fotografiile de la Revoluție le-am găsit pe internet, iar cele noi sunt realizate în decursul a două ore. • Soldat înarmat cu Kalașnikov în Piața Revoluției, privind clădirea arsă a Bibliotecii Centrale Universitare

• Simboluri în Bucureștiul anului 1989: drapelul tricolor fără stema socialistă pe fundalul ruinelor fostului sediu al Direcției a V-a a Securității, Serviciul Securitate și Pază, cea care asigura paza și protecția demnitarilor de partid și de stat, în special cele ale cuplului Ceaușescu

De ce ați ales tema Revoluției și nu un alt eveniment din istoria României? De ce tema Revoluției? Pentru că este o perioadă care nu trebuie uitată, atât din viața mea, cât și a românilor. Am vrut să amintesc cât de repede trece timpul și cât de importante au fost acele evenimente care ne-au schimbat destinul într-un anume fel sau altul. Sunt sigur că generația născută după Revoluție nu prea cunoaște multe lucruri despre evenimentele din 1989. Eu pot spune că am încercat să le stârnesc curiozitatea și apetitul de cunoaștere pentru acea perioadă.

•INTERVIU• Uitându-mă prin fotografiile proiectului am constatat că acestea sunt realizate în perimetrul Fundației Universitare Carol I – Comitetul Central – Palatul Regal. De ce tocmai această zonă? În principal pentru că acolo au fost făcute fotografiile originale Și, cel mai important aspect, pentru că acolo a început un nou capitol din istoria românilor.

• Soldat în fața Bibliotecii Centrale Universitare

Care a fost fotografia care a necesitat un volum de muncă mai mare? Și de ce? Volumul de muncă nu a fost așa de mare pe cât mă așteptam, singura problemă fiind găsirea unghiului corect al fotografiilor originale. Am avut sentimentul unei călătorii în timp. Fotografia din fața Fundației Universitare Carol I cu soldatul care se află pe un tanc mi-a pus cea mai mare problemă, deoarece unghiul de fotografiere al celui care a realizat imaginea din acea perioadă nu mi-a permis să iau un cadru mai larg al aceleiași locații. Dintre fotografiile proiectului care este cea mai reprezentativă pentru dvs.? Și de ce? Toate sunt reprezentative, dar în mod special cea cu soldatul care arborează noul drapel al României, deoarece pentru mine este primul simbol al libertății, precum și începutul unei noi perioade.

• Simboluri ale libertății și ale unui nou început

• 22 decembrie 1989, ora 12:09: elicoper având pe Nicolae și Elena Ceaușescu la bord părăsește sediul Comitetul Central al PCR

•INTERVIU• Ce vă mai aduceți aminte din acel decembrie 1989? Atunci aveam 14 ani și îmi aduc aminte că mama lucra la uzina de cinescoape Electrofar ca tehnician proiectant. În ziua în care a fost programat mitingul, 22 decembrie 1989, tot personalul era mobilizat pentru această acțiune. Mama a plecat de la miting mai devreme, chiar înainte să înceapă toată nebunia. Știam că mama este în Piața Palatului și eram destul de speriat. Am vrut să mă duc în Piață și m-am întâlnit în cartier cu ea. Îmi aduc aminte că era foarte fericită și striga cât de tare putea: LIBERTATEEEE!!!!! Iar desfășurarea evenimentelor am urmărit-o la televizor. Care este părerea dvs referitoare la comunism? Ar fi util să existe un Muzeu al Comunismului? Considerați că acesta ar putea deveni un punct de atracție pentru turiștii străini? Comunismul - un sistem diabolic care a dominat și a măcinat viața acestei națiuni și nu numai. Un experiment politic care nu ar mai trebui repetat. Cred că existența unui muzeu al comunismului la noi în țară ar fi la fel de bun așa cum există deja muzeul ororilor naziste și comuniste de la Budapesta. Cu siguranță el va arăta

tinerei generații ce a însemnat comunismul. Iar pe de altă parte, cred că ar fi mai interesați de Casa Poporului pentru că este mult mai edificatoare pentru ei. Ar fi interesant în această locație să se deschidă și un muzeu al comunismului. Care este următorul dvs. proiect? Următorul proiect la care mă gândesc și încă mă documentez este despre familia regală a României. Sper să reușesc cât de curând să reînvii cu ajutorul imaginilor, o perioadă mult mai frumoasă din istoria României. Interviu realizat de Mihăiță ENACHE

• Fostul sediu al CC al PCR capturat de revoluționari și apărat cu tancurile Armatei

• I ST O R IA ALT FE L•

O șansă la un miliard

Coliziunea a două gloanțe 25 octombrie 1854. Un soldat rus ia în cătarea armei un soldat francez care țintește spre el. Secundele trec, făcând ca încordarea să pară o veșnicie. Deodată, din arme tâșnesc gloanțele aducătoare de moarte. Numai că de această dată, s-au lovit în plin, contopindu-se într-o masă de plumb contorsionat. Soldații au scăpat… Experții în statistici afirmă că există doar o șansă la un miliard ca în timpul unui conflict militar, două gloanțe trase din direcții diferite, să se ciocnească unul de celălat. O astfel de dovadă istorică a fost descoperită la începutul anului 2009 de către arheologii ucrainieni. La acea vreme, știrea a făcut senzație, și este cu atât mai importantă deoarece este vorba de două gloanțe trase din direcții diferite în timpul bătăliei din apropierea localității Balaclava, în timpul Războiului din Crimeea (18531856), campanie militară în care s-au jertfit un număr de 340.000 de soldati apartinand tuturor forțelor militare implicate. Cu ei soarta a fost nemiloasă…

Foto: Daily Mail

•AI R SO FT•

Foto: Ștefan OLY

În ultimii ani, printre ruinele fostelor fabrici şi uzine ori prin păduri a „înflorit” airsoftul. Practicat cu precădere în week-end-uri, airsoftul este un sport în care jucătorii simulează o luptă, un război sau alte scenarii militare, folosind tactici militare autentice şi replici ale armelor de foc precum şi ale echipamentelor militare autentice. În lume, acest fenomen a apărut în Japonia la începutul anilor ’70, ca un joc derivat din cele pe calculator. Este şi motivul pentru care, în România, capătă tot mai mulţi adepți. Printre soldaţii de duminică, ce se află weekend de weekend pe „frontul” din Prelungirea Ghencea s-a numărat şi Dan Mincă. Atras de machetele de arme şi de posibilitatea de a le folosi în jocuri ce transpun în realitate jocuri consacrate, după cum singur recunoaşte, Dan şi-a creat o echipă de airsoft numită Iron Sky, cu care participă săptămânal la „războaiele” din incinta fostelor Ferme Boja. Scenariile abordate pot fi simple, plecând de la „death match”, unde scopul este pur şi simplu de a elimina echipa adversă sau de a captura un steag, sau scenarii complexe, cu obiecte diverse, ce se pot desfăşura pe suprafeţe mari de teren, necesitând comunicare prin staţii şi orientare în teren cu ajutorul hărţilor, povesteşte Dan. Echipamentul necesar pentru un meci de airsoft În primul rând şi, de altfel, obligatoriu este ca ochii să fie protejaţi, fie cu ochelari. fie cu măşti din plasă. Ca ţinută se preferă camuflajul pentru a nu te transforma automat într-o ţintă

sigură, mulţi jucători accesorizându-se precum nişte soldaţi reali. Despre armele utilizate la jocuri, Dan spune că sunt replici fidele ale armelor reale, însă doar ca aspect şi funcţionalitate, sistemul de propulsie al proiectilelor fiind fie electric, fie pe gaz, având o viteză de maximum 220 de metri pe secundă. Din punct de vedere legal, replicile de airsoft sunt considerate jucării (atâta timp cât se încadrează în viteza maximă admisă), iar deţinerea lor nu presupune nicio autorizare sau declaraţie prealabilă. Cu toate acestea, legea stipulează ca replicile să nu fie ţinute la vedere în locuri publice şi să fie folosite doar la joc. Ca muniţie se folosesc bile de plastic de 6 sau 8 mm. Din acest motiv, airsoftul se confundă des cu paintball-ul. Între cele două jocuri există asemănări, dar şi diferenţe: asemănarea constă în efortul fizic şi în faptul că şi la paintball şi la airsoft se folosesc replici ale armelor de foc; deosebirile le fac chiar aceste arme, care, la paintball, trag cu bile umplute cu vopsea, astfel încât să lase urme pe cel lovit, iar, la airsoft, lipsa semnelor vizibile impune onestitatea celui lovit, care trebuie să recunoască şi să iasă din joc. O altă diferenţă este aceea că airsoftul se practică în locuri izolate, neamenajate (pădure ori clădiri abandonate). Printre sacrificiile menționate de Dan se numără în primul rând timpul pe care îl dedică acestui joc, apoi problemele de ordin financiar pentru replici de arme, echipamente şi consumabile. Ca fapt divers, preţul practicării unui astfel de sport variază în jurul a sutelor de lei sau de euro. Dar acesta este un aspect trecut cu vederea de împătimiții de airsoft, deoarece fac investiții într-un adevărat hobby. (Mihăiță ENACHE)

• D O C U M E N TAR •

Amerika: trenul special al lui Adolf Hitler Mihăiță ENACHE În dimineața zilei de 10 aprilie 1941, pe una din liniile gării Anhalter Bahnhof din Kreuzberg era garat un tren neobișnuit de lung și misterios. Un tren în care muritorilor de rând le era interzis accesul. Singurul care se putea bucura nestingherit de privilegiul de a fi pasager al acestui tren era Adolf Hitler. În cele 14 vagoane ale garniturii, Führer-ul avea la dispoziție tot confortul și totodată mobilitatea necesară unui lider vizionar pentru poporul german. Führersonderzug, trenul special al Führer-ului, botezat mai în glumă, mai în serios Amerika, a fost mijlocul de transport folosit de Hitler pentru a face diverse deplasări printr-o Europă devastată de cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă în cazul autovehiculelor folosite de Führer există nenumărate informații și fotografii, nu același lucru putem spune și despre Amerika. Cu excepția câtorva fotografii surprinse de fotografii serviciului de propagandă al Reich-ului și ale unor frânturi de povești ori legende, „scăpate” din interogatoriile de după război despre trenul celui mai puternic om al Europei se cunosc foarte puține lucruri. Acest lucru se datorează, în principal, faptului că trenul special era utilizat rar.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania nu dispunea de un sediu fix care să ofere condițiile unui comandament, astfel că Adolf Hitler a fost nevoit să coordoneze campaniile din Polonia și Iugoslavia din trenul său special. Prima locație a trenului în timpul campaniei poloneze a fost Polzin Aici Hitler, a inspectat frontul. Măsurile de securitate erau trasate de comandantul „sediul mobil” al Führer-ului, general-maior Rommel. Cunoscut publicului sub numele de Vulpea Deșertului, Erwin Rommel a fost comandantul sediului lui Hitler din august 1939 și până în februarie 1940. • Inspecție pe frontul din Polonia (septembrie 1939)

Un alt moment în care Hitler a urcat la bordul trenului său special Amerika a fost în primăvara anului 1941. Potrivit însemnărilor apropiațiilor Führer-ului, în acea perioadă conducătorul celui de-al Treilea Reich călătorea mult. A trebui să meargă la Viena, la Linz și de mai multe ori la München și la Berghof, povestește Rochus Misch, fostă gardă de corp a lui Hitler, în memoriile sale. În afară de aceste drumuri „comerciale”, pe 10 aprilie 1941, Führerul s-a îmbarcat din nou la bordul trenului special, pornind spre un nou cartier general de campanie situat în Alpi pentru a superviza războiul contra Iugoslaviei, război care abia începuse. Iată ce își amintește fosta gardă de corp a lui Hitler despre acest moment: Am fost desemnat să îl însoțesc. Era pentru prima oară când puneam piciorul în trenul Führer-ului. Se știa că „șeful” îl folosea când părăsea Berlinul cu generalii săi, pentru șederi mai mult sau mai puțin prelungite. Cele 14 vagoane permiteau transportul unei mai mari părți a șefilor de stat-major al Wehrmacht-ului, al colaboratorilor apropiați, al personalului de la Cancelarie sau al serviciilor de presă ale Reich-ului. «Amerika» era un loc de muncă, un cartier general mobil când Führer-ul se afla în el. Puteam fi contactați telefonic formând numărul Cancelariei, însă trenul trebuia să oprească pentru a se putea stabili legătura. În caz de alarmă aeriană, acesta găsea adăpost în tunelul cel mai apropiat.

• D O C U M E N TAR •

Potrivit documentelor păstrate în arhivele germane, în funcție de resursele disponibile, trenul era remorcat de două locomotive și avea următoarea compunere: vagonul 1 – Flakwagen, vagon platformă cu două tunuri antiaeriene de 20 mm; vagonul 2 - vagon pentru bagaje; vagonul 3 – Führerwagen, vagonul lui Adolf Hitler; vagonul 4 – Befehlswagen, vagon pentru conferințe și centru de comunicații; vagonul 5 – Begleitkommandowagen, vagonul gărzilor de corp ale lui Hitler; vagoanul 6 – restaurant; vagoanele 7 și 8 – vagoane de dormit pentru oaspeți; vagonul 9 – Badewagen, baie; vagonul 10 – restaurant; vagonul 11 – vagon de dormit pentru personal; vagonul 12 – Pressewagen, vagon pentru jurnaliști; vagonul 13 – vagon de bagaje și vagonul 14 – Flakwagen, vagon similar cu vagonul 1. În ceea ce privește vagonul lui Adolf Hitler, acesta avea un dormitor și un salon pentru discuții în cerc restrâns, marile ședințe zilnice cu generalii din Wehrmacht ținându-se într-un compartiment aflat chiar în spatele sălii de mese.

• D O C U M E N TAR • Vagonul-restaurant, numit și Cazinou, povestește Rochus Misch, era administrat de personalul societății «Mitropa». Mi s-a întâmplat o dată să mănânc la masa Führer-ului. În ziua aceea, el stătea la celălalt capăt al mesei. Mai am încă foarte deslușită în minte scena: Hitler bând o bere mică marca «Holzkirchenerbräu», o făbricuță bavareză de lângă München, iar farfuria sa conținea câteva mezeluri, o abatere de la regimul său vegetarian. A fost absolut singura dată în cinci ani când l-am văzut mâncând puțină carne. Revenind la călătoria din aprilie 1941, fosta gardă de corp a Führer-ului spune că în fața trenului special se deplasa un așa-numit tren „de control” compus din două vagoane, un lucru nelipsit pentru siguranța oricărui lider politic. Interesant este faptul că pe parcursul călătoriei, Hitler a cerut ca trenul special să nu ajungă să stânjenească traficul normal al Reichbahn-ului, (căile ferate naționale). În consecință, a trebuit să ne oprim, nu o dată, pe linie secundară, ca la Hof, la nord de Bayreuth, pentru a permite trenurilor de pasageri să ajungă la destinație la ora prevăzută inițial. Am trecut apoi prin împrejurimile Vienei înainte ca trenul să se oprească la vreo 50 km spre est de orașul Wiener Neustadt, foarte aproape de Mönichkirchen. Acest cartier general, mai mult sau mai puțin improvizat la intrarea unui tunel și complet izolat, a căpătat numele de «Frühlingsturm» – «Furtuna de primăvară». Comunicațiile erau bune și atmosfera, mai degrabă calmă. Hitler va rămâne cufundat în mijlocul acestui ținut alpestru practic două săptămâni, mai exact până pe 28 aprilie 1941, când, în urma victoriilor militare împotriva Iugoslaviei și Greciei va reveni, la Berlin. • Hitler se întoarce la Berlin (aprilie 1941)

• Roschus Misch

Rochus Misch l-a însoțit pe Führer în timpul călătoriilor sale cu Amerika, de vreo trei sau patru ori. În 1944, la puțină vreme după debarcarea aliaților în Normandia, acesta va reboteza Amerika în trenul special Brandenburg, în onoarea acestei regiuni din estul Germaniei. Un an mai târziu, Adolf Hitler își încheia „misiunea” tragic, în buncărul de sub cancelaria Reichului. În afara buncărului, haosul înfrângerii Germaniei a luat vieți și prizonieri. Printre aceștia din urmă, s-a numărat și Rochus Misch. El avea să revină în Germania abia după opt ani de prizonierat în URSS, în 1953. După război, povestea trenului special „deraiază” și se pierde în negura istoriei. Se pierde, pentru a răsări parțial abia la 16 ani de la terminarea războiului. În 1961, pe căile ferate suedeze a apărut un vagon ciudat. Era unul din vagoanele platformă cu tunuri anti-aeriene (Flakwagen) din capetele trenului special al Führer-ului, numai că de această dată nu avea ca misiune apărarea vieții lui Adolf Hitler, ci doar să ofere suportul necesar pentru înregistrarea filmelor. Poate așa se explică apariția sa peste numai trei ani și în Odense, Danemarca. Acasă, în fosta RFG, printre exponatele Muzeului Tehnic din orașul Speyer, șia găsit loc și un vagon din fostul tren special Führersonderzug. În urmă cu doi ani aștepta restaurarea. În nord, mai exact în inima capitala Germaniei, o ruină privește resemnată ziua de mâine. Este celebra gară Anhalter Bahnhof din Kreuzberg, cea mai mare gară din Berlin în vremuri demult apuse. Acum, din renumele de altădată a rămas doar o porțiune de fațadă de doar câțiva metri. Într-un fel, istoria trăiește… Pentru documentarea acestui articol s-au folosit următoarele surse: Rochus Misch, Am fost garda de corp a lui Hitler (1940-1945), editura Meteor Press, București 2007, afanovblog.blogspot.ro, atlantikwall.superforum.fr și perrasmotornostalgi.blogspot.ro.

• PAG I NA C O LE C Ț I O N AR U LU I •

Glasul frontului… Dragă mătușă,

În Est, 3 mai 1942

Vă transmit tuturor cele mai calde salutări și vă mulțumesc pentru scrisoarea dvs. pe care am primit-o cu mare bucurie. De asemenea, multe mulțumiri și pentru țigări, cu care m-am delectat. Eu sunt bine, sănătos, și de asemenea sper că sunteți și voi toți. Acum avem o perioadă de odihnă și o voi folosi pentru a mai învăța câte ceva nou. Astfel vremea trece într-un mod plăcut și ceea ce voi învăța îmi va prinde bine la întoarcere. Trag cu arma foarte bine și este o adevărată distracție când primim băuturi spirtoase direct din zona barajului. Mi-am făcut prieteni buni aici, în Rusia. Acum, în final vă mulțumesc tare mult pentru tot și este rândul dvs. să-mi trimiteți vești. Și despre cei doi „pungași” să-mi scrieți curând. Acum sunt în vacanță și sper să găsesc veștile despre voi la întoarcere. Iar acum trebuie să închei și să duc scrisoarea la poștă. Vă transmit multe salutări încă odată din îndepărtatul Est Al vostru, Otto Foto: wehrmacht-awards.com

• TAR G E T C I N E MA•

Unsere Mütter, Unsere Väter Alice Diana BOBOC 5 destine, 5 prieteni care își fac promisiunea de a se reîntâlni după ce se va termina războiul. 5 tineri dornici de a deveni eroi într-o aventură care va schimba fața Europei și care le va schimba implicit și lor destinul. Planuri de viitor și sorți ce aveau să se schimbe cu doar câteva zile înainte de invazia Imperiului German în Uniunea Sovietică. Sorți aflate în umbra celui de-al Doilea Război Mondial. Pe parcursul celor trei părți, miniseria “Mamele Noastre, Părinţii Noştri” pune accentul pe dramele trăite de cei cinci prieteni din Berlin: ofițerul Wilhelm (Volker Bruch) este trimis pe Frontul de Est împreună cu fratele său mai mic, visătorul Friedhelm (Tom Schilling), ce este pasionat mai mult de literatură decât de război. Charlotte (Miriam Stein), îndrăgostită de Wilhelm, este o tânără asistentă care așteaptă cu nerăbdare să servească în Wehrmacht, și se va afla de asemenea pe Frontul de Est. Greta (Katharina Schüttler), o talentată cântăreață, visează să devină o a doua Marlene Dietrich, fără să știe însă ce îi va rezerva viitorul care părea promițător, iar prietenul ei, Viktor (Ludwig Trepte), care este evreu, nu-și poate convinge părinții să părăsească Germania și va încerca din răsputeri să supraviețuiască.

• TAR G E T C I N E MA• Tragedia războiului este trăită prin idealuri, suferință, loialitate, dezamăgiri, curaj și trădare, iar evenimentele, precum și valorile fiecăruia, își pot schimba cursul și se pot modifica în orice moment. Friedhelm se transformă într-o mașină de ucis, Wilhelm își părăsește trupa și este trimis la Curtea Marțială, ideologia nazistă a lui Charlotte se destramă atunci când trădează o asistentă medicală evreică ce ajuta armata germană, Greta obține documentele necesare pentru salvarea lui Viktor, dar cu prețul vânzării sale trupești unui colonel SS. Nimic și nimeni nu va mai fi ca înainte de începerea războiului. Deși toţi cinci sunt siguri că până la Crăciun războiul va fi câştigat şi că vor sărbători iar împreună, reîntâlnirea lor va avea loc 4 ani mai târziu, la începutul verii lui 1945. Dar după atâta timp și după o perioadă atât de tumultoasă, vor mai fi toți cei cinci tineri în viață? Filmul reprezintă o capodoperă a cinematografiei germane a ultimilor ani și este una din primele tentative de „reabilitare” a poporului german. Dacă tinerii germani au fost învăţaţi că Germania anilor 30-40 a fost o „maşinărie criminală”, autorul vine cu o altă abordare: „Germania este în primul rând părinţii noştri, cu toate speranţele, visele, idealurile lor”. De aici vine şi titlul filmului: „Mamele noastre, taţii noştri”. (Octavian Racu) Cu un buget estimativ de 10 milioane de euro, producătorul german Nico Hofmann a realizat un film care a fost numit deja de către critici şi de presa germană „evenimentul cultural al anului 2013”.

20 de piese de artă imperiale rusești în Washington Alice Diana BOBOC Situat în pădurile din Rock Creek Park, Washington, un domeniu care a aparținut unui milionar american a fost transformat, parțial, într-un adevărat conac nobiliar rusesc. Aceasta a fost dorința bogatei fondatoare a celebrei companii americane de cereale General Foods Corporation, Marjorie Merriweather Post, care a făcut o pasiune pentru arta imperială rusească. În loc să lase obiectele de artă moștenire copiilor săi, Marjorie a decis prin testament ca, după moartea sa, proprietatea să fie transformată în muzeu. Marjorie Post s-a stins din viață în anul 1973. Cunoscută ca fiind una dintre cele mai bogate femei din America, Marjorie a adunat o impresionantă colecție de obiecte de artă imperiale rusești pe vremea când a locuit în Uniunea Sovietică în perioada 1937-1938 împreună cu cel de-al treilea său soț, ambasadorul SUA, Joseph Davies, un bogat avocat. Astăzi, conacul, cunoscut sub numele de Hillwood Estate, Museum & Gardens, deține ceea ce se numește cea mai impresionantă colecție de artă imperială rusească din afara Rusiei. În ciuda afirmațiilor criticilor că unele dintre lucrările de artă deținute de cei doi soți au fost confiscate de către autoritățile sovietice de la cetățeni ruși după Revoluția din 1917, piesele de la Hillwood încă alcătuiesc o colecție deosebită, cu totul aparte. Chiar și după ce cuplul a plecat din Moscova în anul 1938 și a divorțat în 1955, Marjorie Post a continuat achiziționarea obiectelor de artă rusești prin dealeri și la licitații. Iată în continuare 20 de piese colecționate de Marjorie de-a lungul vieții sale, și care sunt expuse permanent la Muzeul Hillwood.

•Î NTOAR C ER E ÎN TI M P• Ceasul Faberge Un ceas de argint cu compartimente secrete, din secolul XVIII-lea, creat în stil rococo, a aparținut Împărătesei Maria Fedorovna, mama Țarului Nicolae al II-lea. Potrivit legendei, Maria a admirat versiunea originală a acestui ceas care a fost proiectat de către meșterul englez James Cocs pentru Împărăteasa Alexandra, soția Țarului Nicolae. Apoi, cuplul regal a comandat Casei Fabergé o copie a ceasului în stil cufăr-cu-sertare, la care a adăugat două portrete laterale care aparțineau lui Nicolae și Alexandrei. Ceasul se află în Camera Portretelor din Hillwood.

Cutiuța muzicală Aceasta a reprezentat cadoul prinților Felix și Nikolai Yusupov pentru părinții lor, în anul 1907. Felix este cunoscut în special pentru participarea la asasinarea lui Grigori Rasputin, tămăduitorul spiritual al familiei Romanov, care a devenit, de asemenea, și confidentul intim al Țarului Nicolae al II-lea și al Țarinei Alexandra. Rasputin a fost ucis la reședința regală a lui Yusupov, Palatul Moika din Sankt Petersburg, palat reprezentat, de altfel, pe această cutiuță muzicală.

Portretul Contesei Samoilova Renumitul artist rus Karl Briullov, cunoscut în țara sa ca fiind o figură-cheie în tranziția artistică de la neoclasicism la romantism, a pictat portretul prietenei sale, contesa Julia Samoilova, în Italia. Pictura, care măsoară aproape trei metri înalțime, este descrisă de către Muzeul Hillwood ca fiind, probabil, cea mai importantă operă a artisului dintr-un muzeu din afara Rusiei. Pentru Briullov, bogata contesă simbolizează feminitatea și frumusețea, iar el a portretizat-o într-o scenă în care contesei, fericite și elegante, i se face o caldă primire.

Setul de ceai și cafea Setul de ceai din secolul al XIX-lea a fost realizat de către Fabrica Imperială de Porțelanuri din SanktPetersburg. Se spune că Împărăteasa Maria Fedorovna oferea în mod tradițional seturi mici de ceai drept cadouri pentru familia și prietenii săi. Deși nu există nicio dovadă că setul a fost unul din cadouri, acesta era la modă în primul deceniu al secolului respectiv.

•Î NTOAR C ER E ÎN TI M P• Casetă smălțuită Treizeci de diamante șlefuite încadrează portretul în miniatură al Țarului Alexandru al II-lea pe această casetă, realizată în jurul anului 1870.

Cupa Militară O cupă militară din aur masiv, concepută în stil neoclasic rusesc, a fost oferită Generalului -Adjutant contele Stepan Fedorovich Apraksin în anul 1833. Apraksin a luat parte la războiul rus împotriva lui Napoleon în 1812 și a continuat să aibă o carieră militară de succes. De-a lungul domniei sale, Țarul Nicolae a recompensat realizările militare prin oferirea de cadouri excepționale, cum ar fi acesta, pentru membrii forțelor sale armate. Mânerul capacului este sculptat în detalii fine pentru a semăna cu coiful cu pene purtat de Garda Casei Imperiale. Dulapul din lemn de abanos Dulapul a fost oferit drept cadou de nuntă de către țarul Alexandru al II-lea unui duce rus în secolul al XIXlea, și a fost realizat inițial cu patru portrete, care îl înfățișau pe duce, precum și pe familia sa. Când dulapul a ajuns din Uniunea Sovietică la Marjorie Merriweather Post, în Statele Unite, portretele dispăruseră, iar Marjorie a completat spațiile rămase goale cu una dintre cele mai fascinante pietre semiprețioase, lapis lazuli.

•Î NTOAR C ER E ÎN TI M P• Candelabrul din sticlă de la Catherine Palace Acest candelabru se presupune că provine din Palatul Ecaterinei din orașul Tsarskoye Selo. Candelabrul a inaugurat o nouă eră în fabricarea sticlei, cu un stil fantezist și în culori strălucitoare. Marjorie l-a amplasat în încăperea în care servea micul dejun, iar acesta se află acolo în continuare.

Sfeșnicele Cele două sfeșnice (fiecare cu o înălțime de 104 cm) au fost realizate în secolul al XIX-lea. Despre ele se presupune că s-au aflat în Palatul de Iarnă din SanktPetersburg. Pe câte o coloană din lapis lazuli se află reprezentată Zeița Victoriei în mitologia greacă (Nike). Potirul St Petersburg Comandat de către Ecaterina cea Mare pentru Catedrala Sfintei Treimi din Sankt Petersburg, acest potir din secolul al XVIII-lea este alcătuit din aur, diamante și pietre prețioase. Împărăteasa i-a comandat artistului Iver Windfeldt Buch să realizeze două seturi liturgice, fiecare format dintr-un potir și o serie de alte obiecte necesare ritualurilor religioase. Un set, care a inclus și acest potir, a fost creat pentru Catedrala Sfânta Treime, în timp ce al doilea a fost oferit Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Kremlin. Pentru a crea seturile, Ecaterina a pus la dispoziția lui Buch aur și diamante din trezoreria statului. Sursa: RIA Novosti

În numărul următor puteți să citiți partea a doua a prezentării altor 10 piese de artă imperiale rusești aflate la Washington: Oul de Paște Ecaterina cea Mare, Coroana nupțială, Ordinul Sfântului Apostol Andrei, primul chemat, Icoana Sfântul Gheorghe, cu Sfinți și Martiri, O nuntă boierească, Oul cu 12 Monograme, Portretul Ecaterinei cea Mare, Farfurie pentru pâine și sare, Piese din Serviciul Orlon și Icoana Maicii Domnului.

•CĂLĂTOR PE DRUM DE FIE R•

Gara Mediaș în anul 1905

Mediașul feroviar Andrei BERINDE La Mediaş, drumul de fier şi carele de foc ce goneau pe el au ajuns pentru prima oară acum 141 de ani, mai exact în ziua de 6 mai 1872, când aproape întreaga suflare a oraşului de pe malurile Târnavei Mari a pornit, cu mic cu mare, spre noua clădire a gării, pentru a fi martorii unei privelişti nemaiîntâlnite în urbea lor – sosirea primului tren. Şi totuşi... istoria feroviară a Mediaşului nu ar putea fi astăzi relatată dacă am disocia-o de contextul mult mai larg al apariţiei şi dezvoltării traseelor Arad – Alba Iulia şi Oradea – Braşov, cele două linii magistrale ce formează astăzi coloana vertebrală a căilor ferate din Transilvania. Menționată pentru prima oară într-un raport prezentat Parlamentului de la Budapesta, la 25 ianuarie 1849 de Ministrului Comunicațiilor Imperiului Austro-Ungar Istvan Szechenyi, linia magistrală Oradea – Braşov avea să se concretizeze abia după aproape alte două decenii. Astfel, după votarea Legii XLV, (document în baza căruia, la 6 decembrie 1868, Societatea Căilor Ferate Ungare de Est a primit concesiunea pentru construcţia viitorului traseu proiectat de celebrul inginer austriac Karl von Ghega), lucrările de construcție urmau să fie realizate de antrepriza privată a fraţilor Warring & Eckersley. Construcția primului tronson al liniei, cuprins între staţiile Oradea şi Cluj, a demarat în primăvara anului 1869, tronsonul fiind inaugurat în ziua de 7 septembrie 1870.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, mai exact în primăvara anului 1866, pe Valea Mureşului, Societatea Căilor Ferate din Jurul Tisei a început lucrările de construcţie ale magistralei feroviare Arad – Alba Iulia. Însă, după numai câteva luni, din cauza unor grave probleme financiare, proiectul a fost complet stopat pentru un an, ulterior şantierul liniei fiind încredințat Societății Primei Căi Ferate Din Transilvania, iar traseul a fost finalizat şi inaugurat în ziua de 22 decembrie 1868. În anul următor, Societatea Căilor Ferate Ungare de Est prelungește linia până Războieni, via Teiuș, precum și spre Târgu Mureş. Noul tronson a plasat definitiv Teiuşul pe harta reţelei feroviare a Transilvaniei, mica localitatea fiind punctul de pornire al liniei ce urma să străbată Podişul Târnavelor. Astfel, în primăvara anului 1871, tot Societatea Căilor Ferate Ungare de Est a deschis şantierul viitoarei căi ferate Teiuş – Mediaş, primul tren intrând în gara oraşului de pe malurile Târnavei Mari un an mai târziu, în seara zilei de 6 mai 1872. Inițial, linia era exploatată de către concesionarii săi, însă, la 1 februarie 1876, statul AustroUngar a naționalizat linia, aceasta (împreună cu întregul patrimoniu al Societăţii Căilor Ferate Ungare de Est) fiind administrată de Societatea Căilor Ferate Ungare de Stat până la 1 ianuarie 1919, moment în care a fost preluată de Direcţia Generală C.F.R.. Un an mai târziu, mai exact pe 20 septembrie 1920, în baza Legii de ratificare a prevederilor Tratatului de Pace de la Trianon, întreaga magistrală feroviară Oradea – Braşov a fost intabulată în Cartea Funciară Cluj ca proprietate a Statului Român (poziţia CFC 42). Calea ferată Teiuş – Mediaş a rămas neschimbată până în anii ’70, când a fost dublată (1971 – 1973) și electrificată (1981–1982). În anul 1974, vechea clădire de călători din staţia Mediaş a fost demolată, locul său fiind luat de actuala construcţie cu două nivele.

EČ&#x2122;ti pasionat de istorie? Vrei sÄ&#x192; te alÄ&#x192;turi echipei noastre? Trimite-ne articole scrise de tine la adresa redescopera.istoria@gmail.com!

• D IN SUMARUL NUMĂRULUI URMĂTOR• Ion Țarălungă – culori înregimentate pentru istorie A fost odată în București: Bătrânul Grant Marșul Comemorativ de la Crucea Eroilor

Clipe de istorie: August 1944 Securitatea: povestea din spatele terorii