Redescopera istoria nr. 5 - aprilie - iunie 2014 by Redescoperă Istoria

A N U L I I • N U M Ă R U L 2 (5) • A P R I L I E - I U N I E 2 0 1 4

• PUBLICAȚIE DEDICATĂ PASIONAȚILOR DE ISTORIE ȘI REENACTMEN T •

ED ITO RIAL

Mândrie Cel mai important eveniment de până acum al revistei Redescoperă Istoria de la lansare a fost participarea sa la Zilele Muzeului Militar, tema de acest an fiind marcarea a 100 de ani de la Marele Război. Ce a însemnat pentru noi? Un singur cuvânt poate descrie totul: mândrie. Mândrie pentru că am reușit să ne aflăm alături de participanți de renume, mândrie că am avut posibilitatea să expunem, din colecția personală a redactorului-șef Mihăiță Enache o microexpoziție intitulată Fragmente de Istorie. Presa și armata în perioada anilor 1914 – 1990, care a cuprins aspecte ale presei și ale armatei de-a lungul unui secol măcinat de războaie (publicații ale vremii, documente, legitimații, fotografii și aparatură foto, insigne, decorații). Mândrie pentru că am reușit să avem o prezentare inedită în cadrul acestui eveniment: expoziția documentară 70 de ani de la înfrângerea Armatei Roșii în Bătălia de la TÂRGU FRUMOS a fost prezentată de redactorul-șef, care a purtat o uniformă a corespondenților de război germani din Regimentul Kurt Eggers al Waffen SS, regiment prezent pe teritoriul României în timpul luptelor din aprilie – mai 1944. Mândrie pentru faptul că informațiile referitoare la acest eveniment mai puțin cunoscut al istoriei României au fost oferite în detaliu celor care ne-au vizitat standul și au dorit să știe mai multe despre acest subiect. Mândrie pentru că am reușit, în premieră, să tipărim numărul curent al revistei (nr. 4) și să îl vedem răsfoit și admirat de vizitatorii încântați de această revistă nou apărută. Mândrie pentru că am văzut deosebitul interes al vizitatorilor pentru revista noastră atunci când ne întrebau dacă o pot găsi și la chiocuri și dacă își pot face abonamente. Mândrie pentru că, în mai puțin de un an de la lansarea revistei, Redescoperă Istoria, un proiect gigant pentru o redacție atât de mică, formată din numai două persoane, a reușit să ajungă atât de departe. Iar această reușită îi motivează pe inițiatorii acestui proiect să ajungă și mai departe, pentru ca dvs. cititorii noștri, să redescoperiți istoria!

Vă mulțumim că sunteți alături de noi! Redacția revistei Mihăiță Enache - Redactor - șef Alice Diana Boboc - Redactor - șef - adjunct

CUPRINS REDESCOPERĂ ISTORIA

Anul II • Nr. 2 (5) • aprilie – iunie 2014

Bătălii navale la Colosseum

28 iunie 1914. Asasinatul care a declanșat Marele Războiul

Din Arhivele Istoriei: Ocna Mureș

Artă: Culorile Războiului

22 Fotoreportaj: 4 aprilie 1944. Infernul venit din cer 26

Târgu Frumos. 70 de ani de la ultima victorie a Armatei Române pe Frontul de Est

Infografie: Ziua Z

Redescoperă Istoria la Zilele Muzeului Militar Național

Grupul de Reconstituire Istorico – Militară Redescoperă Istoria

Target Cinema: Lee Daniels' The Butler - Majordomul (2013)

ZOOM: Casa Poporului

Dosarul Cernobîl

Top 10 Invenții realizate de femei

60 Secvențe: Titanic SUPLIMENT Regimentul 92 Infanterie „Decebal” «Le datorăm multe soldaţilor români şi nu am vrut să fie daţi uitării»

•CUPRINS•

REDESCOPERĂ ISTORIA Publicație trimestrială dedicată pasionaților de istorie și reenactment

06 ISSN 2344 – 3235 ISSN-L 2344 – 3235 REDACŢIA • Membrii fondatori & Redactori: Redactor - șef: Mihăiţă ENACHE Redactor - șef adjunct: Alice Diana BOBOC

• Departament traduceri: Gabriela BREȚCANU

CONSULTANȚI ȘTIINȚIFICI Conf. univ. dr. Alexandru OȘCA Dr. Manuel STĂNESCU CONTACT • E-mail: contact@redescoperaistoria.ro

www.redescoperaistoria.ro facebook.com/RedescoperaIstoria Responsabilitatea pentru textele publicate aparține autorilor. Reproducerea materialelor din revista Redescoperă Istoria fără acordul scris al redacției este interzisă.

SUPLIMENT

ANTI C H ITAT E Colosseumul reprezintă una dintre cele mai mari realizări arhitecturale din istoria Romei. Cunoscută și sub numele de Amfiteatrul Flavian, a fost cea mai mare construcție a vremurilor sale și chiar și în zilele noastre este cel mai mare amfiteatru din lume. După moartea lui Nero, împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, a început construcția Colosseumului în anul 72 d.Hr., construcție care a fost încheiată în anul 80 d.Hr. sub conducerea lui Titus, fiul lui Vespasian, la un an după decesul său.

Alice Diana BOBOC alice.boboc@redescoperaistoria.ro

Împăratul Vespasian a realizat Colosseumul din dorința de a impresioana și se spune că mii de sclavi au muncit la această construcție grandioasă. Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de Nero în centrul Romei, care includea de asemenea și Domus Aurea, cât și statuia Colossus (gigantica statuie a lui Nero, înaltă de 36 de metri, care îl prezenta pe împărat în chip de zeu al soarelui, a dat numele actual al construcției: Colosseum). Ceremonia de inaugurare a Colosseumului, care a avut loc în anul 80 d.Hr., a durat 100 de zile, timp în care au fost ucise zilnic peste 5.000 de animale sășbatice pentru deliciul spectatorilor. Tot cu această ocazie, Titus a organizat și două bătălii navale, una în bazinul augustinian, folosind mii de oameni în luptă, iar cealaltă, în noul amfiteatru. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150 m, amfiteatrul avea un perimetru de 520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori.

Blocurile de travertin folosite la îmbrăcarea zidului exterior au fost transportate dintr-un orășel aflat în apropierea Romei, iar găurile ce se vad acum pe pereții amfiteatrului sunt de la scoabele de fier cu care era fixat travertinul. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime, iar capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru care arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter se aflau 80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Spectatorii primeau bilete sub formă de bucăți de ceramică, pe care erau indicate prin numere secțiunea și rândul. Ajungeau la locurile lor prin ieșiri denumite vomitoria (la singular vomitorium), care dădeau în tribună. Spectatorii erau feriți de soare și ploi cu ajutorul unui acoperiș retractabil format dintr-o pânză numită velarium, manevrată de marinari din flota militară, însă centrul arenei rămânea descoperit. La sfârșitul jocurilor sau în caz de urgență, evacuarea se putea face în câteva minute. Spectacolele prezentau, pe lângă luptele cu gladiatori sau vânători de animale sălbatice, și reconstituiri

ANTI C H ITAT E

de bătălii navale, care purtau numele de naumachiae (în latină însemna atât punerea în scenă a luptelor navale ca divertisment pentru populație, cât și bazinul – ori complexul – în care aceasta avea loc; în greaca antică, naumachia însemna literalmente luptă navală). Naumachiae reproducea bătălii celebre care au avut loc pe mare, precum victoria grecilor asupra perșilor în Salamina. Iulius Cezar a fost primul care a organizat reconstituirea unei lupte pe apă în anul 46 î.Hr., formând un lac în apropierea Tibrului, după ce a triumfat de patru ori în bătălii. El a amplasat 12 galere romane în bazinul special creat (de 548 m lungime și 365 m lățime) și le-a cerut celor 2.000 de soldați și 4.000 de vâslași (toți prizonieri de război) să lupte. Însă fiecare împărat roman avea propriile idei pentru naumachiae. Spre exemplu, în timpul domniei lui Nero, a fost inventat un nou stil de reconstituire a unei bătălii navale: naumachiae într-un amfiteatru din lemn pe Câmpul lui Marte, în anul 57 d.Hr. Nero a organizat, la rândul său, un

alt naumachiae în anul 64 d. Hr., care era precedat de vânători de animale sălbatice și urmat de lupte între gladiatori, iar apoi de un ospăț fastuos. Se pare că a avut loc în același amfiteatru din lemn, având în vedere că nu există nici o mențiune a distrugerii sale înainte de marele incendiu din Roma, care a avut loc la scurt timp după aceea. Așadar, putem afirma cu toată certitudinea că reenactmentul se practică încă din cele mai vechi timpuri. Romanii se bucurau de spectacole grandioase, bogăția Imperiului Roman permițând extravagantele reconstituiri ale luptelor navale celebre. Datorită faptului că se dorea o reconstituire cât mai fidelă a realității, ambarcațiunile folosite semănau până în cele mai mici detalii cu cele originale și erau manevrate în bazinul inundat al arenei exact ca în bătălia originală. Pentru inundarea arenei erau folosite conductele si apeductele de sub arenă, iar acest proces dura numai cateva ore. La naumachiae luau parte, de regulă, cei condamnați la moarte. Și totuși, cum era inundat Colosseumul roman pentru a putea organiza luptele navale? Era într-adevăr gigantica arenă inundată special pentru reconstituiri ale bătăliilor sau bătăliile erau, de fapt, puse în scenă în altă parte a Romei? Acestea sunt întrebările care i-au nedumerit pe istorici și ingineri deopotrivă de mulți ani. Un inginer din Edinburgh, Dr. Martin Crapper, a prezentat o teorie pentru modul în care acest lucru ar fi putut deveni realizabil, teoriile sale fiind testate de către o echipă de experți reuniți de Discovery Channel. O teorie despre modul în care era inundată arena este următoarea: o structură de lemn ar fi putut fi folosită pentru a transporta apa de la apeductul principal la Colosseum, iar analize cu raze X au dovedit că în unele porțiuni ale structurii subterane ale Colosseumului a fost folosit un material rezistent la apă. Pentru a se ajunge la nivelul optim de inundare al arenei erau folosite vane care reglau presiunea apei, iar capacitatea de umplere a arenei era de 4 milioane de galoane de apă, cu o adâncime de 5 metri, în 7 ore.

Cercetări aprofundate au arătat că în subteran au existat 18 blocuri care aveau rolul de a fixa proptelele de lemn ce susțineau podeaua arenei, iar în cazul în care acestea erau îndepărtate, Colosseumul putea fi folosit pentru luptele navale. Arena trebuia să fie inundată rapid, dar adâncimea apei avea o adâncime destul de mică. Galere cu fund plat au fost special construite pentru acest scop (bineînțeles, la o scară mai mică decât galerele romane), oferind astfel posibilitatea organizării de reconstituiri ale bătăliilor navale dorite. Luptătorii erau, evident, îmbrăcați în uniforme adecvate. Procesul desfășurării luptei propriu-zise era dificil pentru a fi simulat într-un asemenea spațiu închis, dar devenea posibil dacă lupta se defășura corp la corp. Desigur că luptele puteau continua și în apă și, fără îndoială, nenumărați luptători au murit înecați. Dar febra luptelor pe apă de la Colosseum se apropia de sfârșit. Luptele navale de la Colosseum cereau sarcini extrem de dificile: pentru inundarea arenei, precum și pentru evacuarea apei era nevoie de un timp considerabil, iar spectatorii deveneau nerăbdători și se plictiseau repede fără un divertisment constant. Luptele navale în ”miniatură” care erau reconstituite în arena Colosseumului păreau "blânde" romanilor care deja luaseră parte la luptele de dimensiuni impresionante, puse în scenă în aer liber, pe suprafața lacurilor. Realizarea magnifică a inginerilor romani nu era

foarte apreciată pe deplin la prima vedere, iar experiența de a vedea arena inundându-se nu era ceva ieșit din comun pentru spectatorii însetați de sânge și de lupte crâncene. În orice caz, împăratul Domițian a decis, după moartea subită a fratelui său, Titus, că acest spectacol ar putea fi eliminat și înlocuit cu Hypogeum (camere inferioare subterane), iar astfel se creau efecte speciale fantastice, cu uși - capcană si lifturi care aduceau rapid animale sălbatice și gladiatori în arena Colosseumului. Drept urmare, luptele pe apă de la Colosseum au fost abandonate după un interval de timp foarte scurt.

Foto: David ILIFF, famouswonders.com, wikipedia.org

ANTI C H ITAT E

Gavrilo Princip

28 iunie 1914. Serbia. Arhiducelui Franz Ferdinand, împreună cu soția sa Sophie se aflau într-o vizită oficială în Sarajevo, când studentul sârb Gavrilo Princip a îndreptat revolverul Browning M1910 (cu care a tras două focuri) asupra mașinii în care se afla arhiducele. Primul glonț l-a atins pe Franz Ferdinand, atingându-i vena jugulară, iar al doilea a rănit-o pe Sophia în abdomen. Era ora 10:30. În următatea jumătate de oră, atât Sophia cât și Franz Ferdinand mureau. O lună mai târziu, AustroUngaria declara război Serbiei, acuzată că ar fi pregătit atentatul. Butoiul cu pulbere al Europei tocmai se aprinsese. Princip a fost condamnat în octombrie 1914 la 20 de ani de închisoare și avea să moară în spitalul închisorii în primăvara anului 1918, după ce în prealabil suferise de tuberculoză și i se amputase o mână.

D O C U M E NTAR

Din Arhivele Istoriei

Așezare întemeiată pe malurile Mureșului după cucerirea Daciei de către romani, Ocna Mureș s-a numit inițial Salinae din cauza exploatării de sare. Câteva secole mai târziu, mai exact în anul 1203, așezarea era cunoscută sub numele de Uioara, denumire care provine de la cuvântul maghiar Ujvár – Orașul Nou. Dezvoltarea localității a venit însă abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când administrația austriacă a preluat controlul producției de sare. Merită menționat faptul că localitatea prezenta un interes deosebit în rândul populației țării datorită lacurilor aflate pe masivul de sare, precum și a instalațiilor de tratament. Asfel, românii care veneau la Ocna Mureș beneficiau de un solariu cu amenajări pentru aeroterapie și helioterapie, instalații pentru electroterapie, băi calde și cu apă minerală sărată concentrată, precum și ape minerale clorurate și sodice. Având o concentrație deosebit de mare de sare, 266 grame/litru, aceste ape erau utilizate pentru tratarea unor afecțiuni, precum cele reumatismale articulare și degenerative, neurologice periferice, ginecologice și posttraumatismale.

În ceea ce privește numărul pacienților stațiunii este suficient să consultăm documentele de arhivă. Astfel, într-o notă datată 23 august 1943 și păstrată de Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale, secretarul stațiunii, dr. Silviu Reff raporta Serviciului Stațiuni și Oficii locale de Turism din cadrul Oficiului Național de Turism din București: „Avem onoarea a vă raporta că de la 1 aprilie [și] până la 21 august 1943 au venit în stațiunea balneară Ocna Mureșului 729 vizitatori [de la care] s-a încasat suma de 164.940 lei.” În continuare, secretarul puncta și un neajuns al stațiunii: lipsa zahărului! „Rugăm a interveni locului în drept să ni se mai repartizeze o cotă de zahăr deoarece cota primită s-a epuizat de mult, deși am dat vizitatorilor numai câte ½ - 1 kg zahăr de persoană. Totodată, vă raportăm că băile se închid numai la 1 octombrie 1943 și fără zahăr nu putem fi deoarece vizitatorii zilnic ne solicită acest aliment.” Interesul publicului pentru stațiunea balneară de la Ocna Mureș era deosebit de mare, așa cum o dovedește și cererea dr. Stern Ignat, director al ziarului „Informatorul Albei”: „La finele lui mai a.c. (nu se cunoaște anul – n. red.) am adresat

Foto: Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale

OCNA MUREȘ

D O C U M E NTAR

Direcțiunei Salinelor din Ocna Mureș o cerere în care m-am oferit să fac propagandă în mod gratuit în ziarul meu propriu „Informatorul Alba” și în ziarul „Ujkelet” [din] Cluj, cel mai răspândit ziar minoritar din Ardeal, pentru băile din localitate și am solicitat ca pentru acest serviciu să mi se dea bilete gratuit – așa cum am primit de la Sovata, Borsec și Vatra Dornei și eventual o reducere la Hotelul Băilor. Până astăzi […] n-am primit nici un răspuns, deși d-l Administrator Constantin Lazăr mi-a confirmat verbal că a primit cererea mea însă n-a avut ce să răspundă. Personal am voit să solicit d-lui Directror al Salinei Ormoș Petru rezolvarea cererii însă am fost informat că e mai bine să nu mă prezint la D-sa fiind un om foarte nervos. Am cerut D-lui Administrator o reducere la biletele de băi 50% și mi s-a [răspuns] negativ, deși eu mi-am luat angajamentul a face propagandă la băi și pentru această mică reducere.” Ce a urmat este desprins parcă dintr-o schiță a lui Caragiale: „Cum eu sunt ziarist înscris în Sindicatul Presei Periodice din București, ar fi trebuit să mi se rezolve favorabil cererea mai ales că prin serviciul pe care eu l-aș fi făcut prin presă Băilor Statului profitul ar fi fost cu mult mai mare decât serviciul ce am solicitat și d-l Director ca administrator de bunuri publice trebuie să aibă în vedere aceste interese ca și directorii băilor particulare.” După acest ton ușor ridicat, directorului de gazetă încheie astfel epistola cu doleanțe: „Vă rog Domnule Președinte a dispune înaintarea prezentei cereri ONT București pentru a se face eventuale intervenții locului în drept pentru rezolvarea favorabilă a eventualelor cereri similare.” Din păcate, nu s-au păstrat și documente care să prezinte modalitatea în care au fost soluționate problemele ridicate de cei doi semnatari.

În ceea ce privește numărul pacienților stațiunii este suficient să consultăm documentele de arhivă. Astfel, într-o notă datată 23 august 1943 și păstrată de Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale, secretarul stațiunii, dr. Silviu Reff raporta Serviciului Stațiuni și Oficii locale de Tursm din cadrul Oficiului Național de Turism din București: „Avem onoarea a vă raporta că de la 1 aprilie [și] până la 21 august 1943 au venit în stațiunea balneară Ocna Mureșului 729 vizitatori [de la care] s-a încasat suma de 164.940 lei.” În continuare, secretarul puncta și un neajuns al stațiunii: lipsa zahărului! „Rugăm a interveni locului în drept să ni se mai repartizeze o cotă de zahăr deoarece cota primită s-a epuizat de mult, deși am dat vizitatorilor numai câte ½ - 1 kg zahăr de persoană. Totodată, vă raportăm că băile se închid numai la 1 octombrie 1943 și fără zahăr nu putem fi deoarece vizitatorii zilnic ne solicită acest aliment.” Interesul publicului pentru stațiunea balneară de la Ocna Mureș era deosebit de mare, așa cum o dovedește și cererea dr. Stern Ignat, director al ziarului „Informatorul Albei”: „La finele lui mai a.c. (nu se cunoaște anul – n. red.) am adresat

D O C U M E NTAR

Cofetﾄビia din parcul Bﾄナlor

Gara Uioara

D O C U M E NTAR Data de 26 aprilie este o zi în care se comemorează una dintre cele mai mari catastrofe tehnologice din istorie. Acum 28 de ani, o explozie a distrus, pe rând, visele unei naţiuni însetate de glorie, apoi a luat vieţile celor care au avut nenorocul să se afle aproape de locul unde a avut loc evenimentul şi nu i-a iertat nici pe cei care urmau să se nască. Vorbim de Cernobîl – un nume care din ’86 a devenit sinonim cu moartea. Coincidenţă sau nu, „Cernobîl” în limba rusă se traduce „durere”.

Librăria Baniciu, str. Regele Ferdinand

Băile de abur și Baia Liberă

ARTĂ

Adrian BUGA Istoric și critic de artă, consilier al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I al României. Expert atestat al Ministerului Culturii în domeniile: Pictură românească sec. XX; Colecția Regală de Artă; Obiecte de cult iudaic, precum și autor a numeroase articole, studii și cărți, între care și Culorile Războiului – Pictori români pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Militară, București, 2008

Traian Sfințescu Drum în necunoscut

În vara anului 1941, imediat după faimosul ordin al mareșalului Ion Antonescu de trecere a Prutului, pictorii Alexandru Ţipoia, Petre Suţianu, Constantin Mihalcea şi Sorin Ionescu, încadrați în „Plutoanele de Propagandă”, au fost echipaţi şi expediaţi spre front. Aceștia vor fi primii artişti care se vor confrunta cu realităţile dure ale celui de-al Doilea Război Mondial. Misiunea lor era să ilustreze participarea armatei române la conflagraţie prin „portrete eroice”, „studii de atitudini în luptă”, „elemente de luptă călare” şi „studiu de material motorizat cu scene de luptă combinate”. „Războiul, cu mişcarea şi efectele lui, impune altfel de viziuni şi probleme decât acelea cu care s-au deprins pictorii vremii noastre, meşteri în naturi moarte şi peisaje fără oameni”, afirma reputatul critic de artă Petru Comarnescu, referindu-se la primele tablouri expuse de pictorii în uniformă. Chiar dacă unii dintre artişti au realizat lucrări expresive, prin surprinderea brutală a evenimentelor din prima linie, tratând rapid subiectul prin desen şi culoare, iar alţii au imortalizat scene din

spatele frontului, calme şi viu colorate, cred că toţi au înţeles complexitatea vieţii de ostaş, ducând mai departe „ştafeta” pictorului francez André Dunoyer de Segonzac, cel care, în Primul Război Mondial, a relevat cel mai bine în desenele sale „sufletul soldatului”. Artiştii tineri erau probabil firi visătoare, oameni petrecăreţi, dar şi neobişnuiţi cu rigorile armatei, astfel că s-au adaptat destul de greu pe front, schimbând prea brusc studiul în tihnă, din atelierele încălzite, cu desenele executate sub presiunea timpului şi în frig. Această veritabilă probă a focului le-a marcat biografiile şi evoluţia artistică, le-a dezvăluit sensuri noi şi profunde ale prieteniei şi ale destinului fiinţei umane în vremuri de război, în general. Momentele de jertfă și de vitejie ale soldaților surprinse de aceștia sunt instantanee suspendate în timp care fac o „cronică în imagini” a participării României în cel de-al Doilea Război Mondial. Nu există lucrări în ulei, ci doar lucrări executate rapid în tuș, creion, pastel, cărbune sau tempera pe hârtie banală, calc sau carton. Tinerilor

Foto: Colecția Adrian BUGA

Culorile Războiului

ARTĂ artişti ai „plutoanelor de propagandă” le-a fost greu să-şi găsească inspiraţia în luptele războiului, dar au reuşit. Lucrările reproduse în acest articol au o istorie aparte. Un ofiţer le-a salvat de la distrugerea la care fuseseră „condamnate” imediat după război şi le-a conservat, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Nu se ştie foarte sigur câte lucrări au dispărut odată cu presupusa îngropare a „tezaurului” Secţiei Propagandă a Marelui Stat Major, cândva, în vara fierbinte a anului 1944, câte au pierit în epurările comuniste şi câte au fost distruse din întâmplare sau din neştiinţă. Un lucru este cert: desenele reproduse fac parte dintr-o colecţie mult mai vastă, dar sunt printre cele mai importante. De asemenea, merită menționat faptul că niciuna din lucrările selectate nu a figurat în cataloagele expoziţiilor organizate de către armată în anii războiului. Acest lucru ne duce cu gândul că lucrările au avut cu totul alte destinaţii. Dintre acestea, doar unele a fost reproduse în presă, fapt certificat de notaţiile de pe verso-ul unora dintre desenele locotenentului (r.) Valentin Hoeflich, pictor şi el. În ceea ce privește starea fizică a lucrărilor, aceasta este departe de a fi bună, dovadă

de netăgăduit că au fost ascunse şi nu au avut regimul unei colecţii. Majoritatea lucrărilor poartă sigla şi/sau ştampila Serviciului de Propagandă și au datele de identificare „ascunse”. Din câte se poate deduce, pe fiecare din piese autorul avea obligaţia de a-şi trece numele, titlul lucrării, locul şi data unde au fost surprinse instantaneele. Tocmai aceste date au fost şterse, acoperite cu creionul, cu tuş sau, în foarte multe cazuri, pur şi simplu decupate. Uneori, se pot descifra denumiri de localităţi care, în anii comunismului, nu puteau fi rostite decât în şoaptă: Aluşta, Anapa, Morozovskaia, repere ale itinerarului de luptă al armatei române în Campania din Est. Este greu de spus cine şi de ce a procedat aşa: Secţia Propagandă, după 23 august 1944, pentru a ascunde o realitate incomodă în ochii noilor aliaţi, sau chiar păstrătorul lor, de teama represaliilor pentru deţinerea de „materiale subversive”, motiv arhisuficient pentru ani buni de detenţie în închisorile comuniste. Când întâmplarea m-a făcut să ajung la ele, am avut revelaţia unei descoperiri deosebite şi am ştiut că pagina de istorie pe care o reprezintă trebuie adusă cât mai repede la cunoştinţa publicului.

Traian Sfințescu (1905 – 1959) A studiat la Academia de Arte Frumoase din Roma, unde i s-a propus să rămână profesor. A întreprins varii călătorii de studii în Elveția, Austria și Franța. Din momentul reîntoarcerii în țară, în 1941, a participat la Saloanele Oficiale, la Anualele de Stat de pictură și grafică, la expozițiile interregionale. A deschis la București mai multe expoziții personale și a fost prezent cu lucrări la cele itinerante în străinătate în țări precum Polonia, Finlanda, Cehoslovacia, și Rusia. (artindex.ro) Traian Sfințescu Suflete în furtună

ARTĂ Valentin Hoeflich „Soldați în repaus” Valentin Hoeflich (1910-1995) A studiat la Academia liberă de Arte Frumoase din Bucureşti cu Constantin Vlădescu, Nicolae Tonitza şi Francis Şirato. Mobilizat în 1941 în Plutoanele de Propagandă ca pictorreporter de război, lucrările sale au participat la cele trei expoziţii organizate de armata română. La începutul lui 1944 pleacă din nou pe front, nu înainte de a organiza o expoziție personală la Sala Armand din Calea Victoriei – ocazie cu care, în presa vremii, Nicolae Agintescu Amza îi caracteriza opera ca fiind una agreabilă, nelipsită de vigoarea execuției corecte și centrată pe o interpretare afectivă a obiectului. În 1945 a fost epurat definitiv din viața artistică datorită asocierii cu Mişcarea Legionară ceea ce nu îl va împiedica să-și deschidă o expoziţie la domiciliul personal din Bucureştii Noi. Tema predilectă a florilor, culorile tari, folosite în asocieri de impact și tușa nervoasă sunt marca pictorului. Bibliografie Nicolae ARGINTESCU - AMZA,, Pictorul Valentin Hoeflich (Sala Armand, Calea Victoriei), în Bis, 27 februarie 1944 • Mihai PELIN, Deceniul prăbușirilor (1940 1950). Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști, Ed. Compania, București, 2005 * * * Coriolan Munteanu (1905–1966) Coriolan Munteanu Baterie de artilerie antiaeriană

ARTĂ Ioan Musceleanu Un artilerist Ioan Musceleanu 1903 – 1997 După ce a absolvit Academia de Arte Frumoase, Musceleanu a călătorit pentru studii în Franţa (1926). A debutat la Salonul Oficial din anul 1930, expunând constant la Saloanele Oficiale până în 1944. După 1948, mai exact în perioada anilor 19591969, a fost prezent la Anualele de Stat şi la Expoziţiile de Artă Românească organizate la Minsk, Atena, Helsinki, Berlin, Istanbul și Cairo. Pictura lui Musceleanu este caracterizată de o tematică restrânsă, esenţială fiind pentru artist nu imaginea reprezentată, ci impresia subiectivă comunicată prin vibraţiile de culoare. Peisajul său, urban sau rural, nu caută să surprindă grandiosul sau pitorescul, ci mai mereu colţul de stradă. Artistul revine des la pictura de şevalet, astfel apar surprinse instantanee din jurul atelierului, strada Pangratti fiind integrată divers în imaginarul lui Musceleanu, un univers recognoscibil şi din peisajele lui Lucian Grigorescu. Bibliografie Vasile DRĂGUŢ, Ion Musceleanu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974

Valentin Hoeflich La atac

Sorin Ionescu (1913-1999) Născut la București, Sorin Ionescu a urmat Academia de Arhitectură în perioada 1931 1938. A debutat în 1932 la Salonul Oficial de Alb și Negru, cu un desen în tuș, Vedere din Pitești, tehnică pe care a perfecționat-o de-a lungul anilor. Prima expoziție personală, din 1935, la Sala Dalles, i-a adus aprecierile lui Nicolae Tonitza: „Debut fericit. Culoare caldă și sensibilizată. Un nerv pensular care dă pânzelor d–sale un aer de frescheță și de zburdă angajată”. În perspectivele ample se îmbină observația cu tendința de a poetiza sau dramatiza. Cheiuri, corăbii pe mare ori la mal, fâșii de apă, redate transfigurat, relevă un bun desenator, dar și un pasionat colorist. Bibliografie Marin Matei Popescu, Sorin Ionescu. Expoziție retrospectivă de pictură, București, 1991

Gheorghe Scripcaru Alarmă!

pentru că se preta unui atac cu numeroase unități blindate. Înțelegând acest lucru, în lunile aprilie și mai, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași - Târgu Frumos Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre est. Paradoxul însă este altul. Astfel în timp ce Bătălia de la Târgu Frumos este folosită în prezent drept studiu de caz, pentru ofiţerii armatei SUA, precum şi în cadrul academiilor militare ale ţărilor NATO, demonstrând cum o apărare mobilă şi elastică poate învinge o forţă puternică de blindate aflată în ofensivă. În România însă istoriografia de după război a trecut victoria de la Târgu Frumos sub tăcere. Nici după 1989, interesul istoricilor a rămas la fel de scăzut, astfel că acest episod al istoriei României a fost evocat doar în

Foto: Bundesarchiv, community.imaginefx.com, lonecanuckpublishing.ca

ARTĂ

ARTĂ Sorin Ionescu „Coloană”

Dumitru Ghiață „De strajă la hotar”

ARTĂ Eugen Ispir Pregătit de atac

Eugen Ispir (1909-1974)

A absolvit Academia de Arte Frumoase din Iași în 1932, fiind discipolul lui Ștefan Dimitrescu. A întreprins călătorii de studii în Italia (1937) și în Franța (1938), iar după formarea sa ca pictor și în Ungaria, Iugoslavia (1947), Turcia (1970). Eugen Ispir s-a afirmat prin tehnica sa interdisciplinară, putând lucra cu îndemânare atât pictură și sculptură, cât și ceramică ori sticlă. Printre creațiile sale se numără și lucrări de artă decorativă publice, cum sunt Complexul Țiglina din Galați și Spitalul din Slobozia. Bibliografie Octavian Barbosa, Dicționarul Artiștilor Români Contemporani, Ed. Meridiane, București, 1976

Sorin Ionescu „Aerodrom”

ARTĂ Valentin Hoeflich „Avion de bombardament”

Stelian Popescu – Ghimpați În prima linie

FO T O R E PO R TAJ

În ziua de 4 aprilie 1944, la ora 13.45, alarmele antiaeriene au început să răsune în întreg Bucureştiul. Era pentru a doua oară când, în acea zi de marți, bucureștenii le auzeau, astfel că nu le-au luat prea în serios, crezând că au de-a face cu încă un exercițiu precum cel de la orele dimineții. Nu a fost să fie așa, din păcate. În scurt timp, peste 200 de bombardiere americane au întunecat cerul. Câteva minute mai târziu, Bucureștiul era distrus de exploziile bombelor și de incendiile ce le urmau. 2.942 de locuitori au murit și alți 2.126 au fost răniți. Potrivit documentelor românești, „obiectivul strategic fundamental al acestui bombardament a fost distrugerea în Bucureşti, ca şi în alte oraşe româneşti, a sistemului de transporturi feroviare, a industriei de război, și în ultima instanţă a tot ce ţine de economie, inclusiv populaţia civilă”. Din acest motiv, numai în București și în împrejurimle acestuia, bombele americane au lovit Gara de Nord de şase ori, triajul de patru ori, gara Chitila de opt ori, gara Băneasa de patru ori. Mihail Sebastian scria în jurnalul său, la patru zile după bombardament, următoarele: „Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă - nici una - n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

FO T O R E PO R TAJ Cînd am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste… Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului. Mihai Sebastian, Jurnal, Editura Humanitas, București, 1995

Gara de Nord afectată de bombardamentele din aprilie 1944

FO T O R E PO R TAJ

Foto: Arhivele Naționale Istorice Centrale, Muzeul CFR

2 3

1 – Bombardier american B-24 Liberator bombardând Bucureștiul 2, 3, 5, 9 – Gara de Nord după bombardament 4 – Roțile trebuie să se învârtească pentru Victorie! – mesajul scris pe tenderul unei locomotive cu abur avariată în Gara de Nord 6, 7, 8 – Efecte ale bombardamentului asupra unui cartier al Bucureștiului

FO T O R E PO R TAJ

Mihăiță ENACHE mihaita.enache@redescoperaistoria.ro

În primăvara și în vara anului 1944, după aproape trei ani de război, partea de est și nord-est a României au devenit teatru de război. Trupele sovietice, superioare din punct de vedere numeric, au pătruns pe teritoriul național. Obiectivele ofensivei Armatei Roșii vizau atât cucerirea regiunii petrolifere de lângă Ploiești, cât și ocuparea unei părți însemnate a teritoriului României. Forța ofensivei sovietice s-a oprit datorită efortului concentrat al trupelor germane și române, care au stabilizat frontul și au provocat pierderi grele inamicului. Luptele s-au desfășurat în zona orașului Târgu Frumos, zonă care, din punct de vedere strategic, era locul cel mai important din dispozitivul frontului germano - român, 26

deoarece se preta unui atac cu numeroase unități blindate. Înțelegând acest lucru, în lunile aprilie și mai, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași - Târgu Frumos Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre est. Paradoxul este însă altul. Astfel, în timp ce Bătălia de la Târgu Frumos este folosită în prezent drept studiu de caz pentru ofiţerii armatei SUA, precum şi în cadrul academiilor militare ale ţărilor NATO, demonstrând cum o apărare mobilă şi elastică poate învinge o forţă puternică de blindate aflată în ofensivă, în România, însă, istoriografia de după război a trecut victoria de la Târgu Frumos sub tăcere. Chiar și după 1989, interesul istoricilor a rămas la fel de scăzut, astfel că acest episod al istoriei României a fost evocat doar în poveștile de pe front ale veteranilor de război.

Foto: Bundesarchiv, community.imaginefx.com, lonecanuckpublishing.ca

D O C U M E NTAR

D O C U M E NTAR Elemente noi privind victoria armatei române în Bătălia de la Târgu Frumos au început să iasă la lumină abia începând cu anul 1998, când istoricii ruși descriu sumar evenimentul: „În timpul operaţiilor de la Târgu Frumos, forţele Frontului 2 Ucrainian au încercat fără succes să execute o pătrundere pentru a atinge teritoriul cuprins între râurile Siret şi Prut”. Și istoricul Liddell Hart face o trecere în revistă a ultimei victorii românești pe Frontul de Est: „În prima săptămână a lunii mai (1944 n.r.), Koniev a lansat un atac puternic la vest de Iaşi, pe ambele maluri ale Siretului, cu noile tancuri «Stalin», realizând o pătrundere. Schörner, ce dispunea de o importantă rezervă de blindate condusă de Manteuffel, a reuşit să-i împiedice pe ruşi să dezvolte breşa, folosind tactici defensive bine gândite, bazate pe avantajele naturale ale poziţiei şi pe multă mobilitate prin care a compensat inferioritatea blindajului şi a armamentului. Marea bătălie, la care au participat peste 500 de tancuri, s-a încheiat cu retragerea ruşilor şi stabilizarea a frontului”. În detaliu, istoria a consemnat altfel încleștările violente de la Târgu Frumos. Astfel, prima bătălie de la Târgu Frumos s-a desfășurat între 6 și 12 aprilie 1944 și a constat într-o serie de încleștări pe parcursul mai multor zile, în timpul cărora blindatele germane ale Diviziilor 24 Panzer și Grossdeutschland au angajat cel de-al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord. Inițial, atacul sovietic a fost un succes, ocupând orașul Târgu Frumos. Contra-atacurile unităților blindate germane au reușit însă să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înainte ca aceasta să poată lua măsuri defensive adecvate situației. Un rol deosebit în restabilirea situației l-au avut cele circa 70 de tancuri ale Diviziei Grossdeutschland, care, în ziua de 10 aprilie 1944, au lansat un contra-atac de-a lungul șoselei Iași – Târgu Frumos. Acestora li s-au alăturat unități române aparținând Diviziei 1 Gardă și ale Regimentului 6 Vânători, care au contraatacat de la sud. Contraatacul trupelor germano - române a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a

Soldați români și germani ajutați de o localnică în timpul luptelor de la Târgul Frumos (1944) fost favorizat și de faptul că sovieticii și-au concentrat forțele mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est. Germanii au reușit, în înaintarea lor spre vest, să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. De asemenea, o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice a avut-o și aviația germană (Luftwaffe). În timpul luptelor s-a remarcat asul aviației germane, Hans – Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc. Luptele duse în timpul primei bătălii de la Târgu Frumos au slăbit în

D O C U M E NTAR

Vânător de tancuri român așa măsură forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil pentru moment. Potrivit statisticilor în trei zile de lupte, trupele germane au distrus peste 350 de tancuri sovietice. După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, sovieticii reluând atacurile în luna mai, când a avut loc cea de-a doua bătălie pentru Târgu Frumos (2 – 7 mai 1944). Ca și în prima bătălie, sovieticii au fost iarăși respinși, rolul hotărâtor avându-l blindatele Diviziilor 24 Panzer, Grossdeutschland ale Wehrmacht-ulu, precum și Divizia SS Totenkopf, care au reușit să restabilească de fiecare dată linia frontului. Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie, mai exact lângă orașele Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani, dar în ciuda pierderilor a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română comandată de generalul Mihail Racoviță a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii. Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona

Strunga). Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat de această dată aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în al Doilea Război Mondial). Merită menționat faptul că în anul 1944, aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și contra americanilor. În perioada următoare, după stabilizarea frontului, mai exact în perioada 23 iunie – 18 august 1944, Înaltul Comandament german a retras din România 11 mari unități, dintre care șapte blindate, inclusiv Divizia Grossdeutschland, transferându-le spre alte sectoare ale Frontului de Est ce erau amenințate. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne și câteva divizii germane obișnuite precum Diviziile 76 și 79 Infanterie. Pe 20 august 1944, din pozițiile de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Operațiunea Iași - Chișinău, cunoscută și sub numele de Bătălia pentru România. Trupele germano-române au reușit pentru o perioadă foarte scurtă să oprească ofensiva sovietică. Trei zile mai târziu, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai anunța ieșirea României din alianță cu Axa și alăturarea sa Națiunilor Unite. Epopeea Armatei Române pe Frontul de Est se încheiase.

D O C U M E NTAR

Foto: Alice Diana BOBOC, Mihăiță ENACHE, Alexandru Marius BABA, Marius BURDA

FO T O R E PO R TAJ

Răspunzând invitației Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, revista Redescoperă Istoria a participat în zilele de 10-11 mai 2014 la cea de-a XIV-a ediție a manifestării Zilele Muzeului Militar Naţional. Tema aleasă pentru acest an a fost dedicată marcării a 100 de ani de la Primul Război Mondial. În decursul celor două zile ale evenimentului specialiştii instituţiei, precum și entitățile participante au întâmpinat vizitatorii cu un program variat şi interactiv. Astfel, sâmbătă dimineața, evenimentul a debutat cu deschiderea expoziţiei temporare Centenarul Marelui Război 1914 – 1918, găzduită în Holul de Onoare al muzeului, expoziție care a prezentat soldatul român în momente de luptă şi în repaos, precum și elementele importante ale vieţii cotidiene de pe front, prin expunerea de uniforme, armament, decoraţii, obiecte sanitare, fotografii etc. În curtea muzeului, atmosfera specifică Primului Război Mondial a fost reconstituită atât prin realizarea unui bivuac, prezentarea a unor aspecte militare și de viață cotidiană, demonstrații de instrucție și tactice, conform regulamentelor militare românești și germane specifice epocii, cât și prin demonstraţiile de tragere cu un tun de munte. Totodată, Zilele Muzeului Militar a constituit pentru redacția revistei un bun prilej pentru a participa la acest eveniment cu o expoziție tematică.

FO T O R E PO R TAJ

FO T O R E PO R TAJ în realitate, în România s-a acţionat exact ca în restul spaţiului sovietic. Astfel, primul anunţ în legătură cu avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl a apărut abia pe 1 mai 1986, la o săptămână după explozie, când era prea târziu pentru a se acţiona din punct de vedere medical. În aceeaşi zi, Comitetul Politic Executiv al PCR s-a întrunit într-o şedină de urgenţă pentru a discuta despre efectele catastrofei în România. Totodată, în timpul întalnirii, au fost prezentate şi primele date despre nivelul radiaţiilor. Conform stenogramei ședinței, la Iași se înregistrase cel mai mare nivel al radiaţiilor. Aici, la nivelul solului, s-au înregistrat 54.581 Pico Curie pe metrul patrat pe zi, ceea ce reprezintă cu 4.581 Pico Curie/mp/zi mai mult decat nivelul de alarmare, de 50.000. De asemenea, la Suceava au fost înregistraţi 20.467 Pico Curie/mp/zi, iar la Târgu-Mureş, 11.461 Pico Curie/mp/zi, în condiţiile în care nivelul de atenţionare era de 5.000 Pico Curie/mp/zi, iar cel de avertizare, de 10.000 Pico Curie/mp/zi. În Bucureşti, la ora 9, în aer s-a înregistrat o valoare a radioactivităţii de 273 Pico Curie/mc, faţă de 100 Pico Curie/mc, nivelul de atenţionare, care este un nivel minim. Totodată, la Bucureşti, au apărut şi nişte depuneri, la sol, de 9.000 Pico Curie/mp/zi, faţă 50.000 nivelul de atenţionare, se mai arăta în stenograma din fosta Arhiva a PCR, care păstrează şi preţioasa indicaţie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu: cred că trebuie să facem imediat o informare

FO T O R E PO R TAJ

Redactorii revistei Redescoperă Istoria alături de directorii Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, Col. Marcel Preda (stânga) și Cdor Olimpiu Manuel Glodarenco Redacția revistei Redescoperă Istoria a prezentat o microexpoziție intitulată Fragmente de Istorie. Presa și armata în perioada anilor 1914 – 1990, care a cuprins aspecte ale presei și ale armatei de-a lungul unui secol măcinat de războaie. Concret, au fost expuse publicații (ziare și reviste ale vremii), documente, legitimații, fotografii și aparatură foto, insigne, decorații, dar și uniforme militare. De asemenea, a fost prezentată publicului și expoziția

documentară 70 de ani de la înfrângerea Armatei Roșii în BĂTĂLIA de la TÂRGU FRUMOS. Explicațiile referitoare la acest eveniment mai puțin cunoscut al istoriei României au fost oferite de redactorul-șef al revistei Redescoperă Istoria, care a purtat o uniformă a corespondenților de război germani din Regimentul Kurt Eggers al Waffen SS, regiment prezent pe teritoriul României în timpul luptelor din aprilie – mai 1944.

FO T O R E PO R TAJ

R E E NACTM E NT

Grupul de Reconstituire Istorico - Militară Redescoperă Istoria este un proiect exclusiv inițiat și susținut de către revista Redescoperă Istoria. Acesta își propune să abordeze o serie de entități care au avut un rol deosebit în istoria contemporană a României (Armata Română și Armata Germană). Proiectul nostru cultural a fost lansat dintr-o inițiativă care are la bază pasiunea pentru istorie și reenactment și se preconizează a fi de mare anvergură, însă pentru ca aceasta să devină realitate, avem nevoie de oameni pasionați de istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă te numeri printre aceștia, indiferent că ești pasionat de cultura, istoria ori chiar armata română ori germană din perioada 1939 – 1945, și vrei să participi la proiectul inițiat de revista Redescoperă Istoria, trimite-ne un e-mail la adresa contact@redescoperaistoria.ro cu datele tale personale și cu o fotografie recentă și vom lua legătura cu tine. Structurile militare ale căror tradiții vor fi reconstituite de către Grupul de Reconstituire Istorico-Militară Redescoperă Istoria sunt următoarele: Divizia 10 Infanterie/Regimentul 33 Dorobanți, Divizia 4 Munte/Batalionul 19 Vânători de Munte (Armata Română), și respectiv, Divizia 79 Infanterie/Regimentul 208 Infanterie (Armata Germană – Wehrmacht).

Inițiatorii acestui proiect își rezervă dreptul de a selecta viitorii membri ai grupului de reenactment! Vârsta minimă pentru a fi admis în grupul de reenactment trebuie să fie de minim 20 ani! Persoanele cu idei și înclinații extremiste sunt excluse!

• Divizia 10 Infanterie/Regimentul 33 Dorobanți Înființat în baza legii bugetare pe anul financiar 1884-1885 din timpul domniei regelui Carol I, Regimentul 33 DorobanțiTulcea a participat la principalele evenimente interne și internaționale la care a fost angajată România: al Doilea Război Balcanic (1913) și Războiul de Reîntregire Națională (1916-1918). După 22 iunie 1941, Regimentul 33 DorobanțiTulcea a participat la luptele de la Dalnic, Tătarca, Odessa, Kerci şi de la Capul de pod Kuban. A revenit în ţară în octombrie 1943. În timpul acestor acţiuni militare, regimentul a luptat şi sub comanda Diviziei 79 Infanterie germană, precum şi a Corpului 44 armată german. Regimentul 33 Dorobanţi Tulcea a fost primul regiment din Armata Română, care a fost citat nominal în comunicatul Înaltului Comandament al Forţelor Armatei Germane şi al doilea regiment din Armata Română pe care mareşalul Antonescu l-a citat prin ordin de zi pe armată, decorându-i drapelul cu Ordinul Mihai Viteazul cls. a 2-a. În perioada 23 august 1944 – 31 august 1944, regimentul a acţionat în zona Tulcea, Măcin şi Isaccea. Pentru siguranţa şi paza zonei petrolifere Prahova – Dâmboviţa, la 10 septembrie 1944, regimentul a fost dislocat împreună cu întreaga Divizie 10 Infanterie, ocazie cu care aceasta a primit denumirea de Comandamentul Zonei Petrolifere, general Trestioreanu, iar Regimentul 33 Infanterie, Detaşamentul 33 Infanterie. Conform Ordinului nr. 22.284 din 16 noiembrie 1944 al Diviziei 10 Infanterie, Regimentul 33 Dorobanţi a fost trimis pe Frontul de Vest, moment în care efectivul său a preluat şi efectivele regimentelor 21 şi 115 infanterie cu care s-a contopit. A participat la toate marile bătălii de pe teritoriul Cehoslovaciei.

R E E NACTM E NT • Divizia 79 Infanterie/Regimentul 208 Infanterie Mobilizat la 1 martie 1939 împreună cu Divizia 79 Infanterie în al doilea val, Regimentul 208 Infanterie a luptat pe Frontul de Vest (1940). Între 1940-1941 soldaţii regimentului au fost instruiţi pentru Operaţiunea Leul de Mare. Participă la invadarea URSS, luptând până în septembrie 1942 în sudul Rusiei, apoi, din octombrie, participă la bătălia de la Stalingrad, unde divizia este încercuită şi capturată de sovietici. Reconstruită, în ianuarie 1943 lângă Rostov, din supravieţuitori scăpaţi din încercuire, dar şi din alte unităţi, Divizia 79 Infanterie este aruncată din nou în luptă. Divizia ajunge în Kuban în august 1943, apoi este evacuată în Ucraina, continuând o retragere lentă spre Vest. În 1944, divizia se găsea pe teritoriul României ca parte a Corpului IV, Armata a 6-a. Până în august a fost una dintre diviziile care sa luptat să păstreze oraşul Iaşi. La 23 august, regimentele diviziei sunt încercuite şi capturate aproape de Paşcani pe râul Bârlad. Peste 1.000 de soldaţi au reuşit să scape. În octombrie 1944, divizia este reconstruită şi aruncată din nou în luptă, de această dată în Prusia, ca Divizia 79 Volksgrenadieri. Spre sfârşitul războiului a luptat împotriva forţelor aliate din vest, fiind capturată de americani în aprilie 1945. Vânător de tancuri din cadrul Diviziei 10 Infanterie (19431944). Desen color realizat de Horia Șerbănescu pentru lucrarea „The Romanian Army of World War 2” (seria MenAt-Arms, Editura Osprey Military)

• Divizia 4 Munte/Batalionul 19 Vânători de Munte Înființată pe 20 iulie 1939, Brigada 4 Munte a fost cea mai nouă mare unitate de vânători de munte și, totodată, mai slab echipată decât celelalte 3, lipsindu-i, de exemplu, divizionul de obuziere munte. Pe 15 martie 1942 divizia este transformată în Divizia 4 Munte. După dezastrul de la Stalingrad, în septembrie 1943, supraviețuitorii diviziei sunt integrați în structura formată în luna martie din rămășițele Diviziei 7 și 11 Infanterie, noua entitate primind denumirea de Divizia 4/24 Infanterie. Infanterist din cadrul Diviziilor Wehrmacht-ului (1942). Desen color realizat de Dmytro Zgonnik

TAR G E T C I N E MA Întunericul nu poate izgoni întunericul Doar lumina poate face asta. Martin Luther King Jr.

MAJORDOMUL Alice Diana BOBOC alice.boboc@redescoperaistoria.ro

„The Butler” (Majordomul), în regia lui Lee Daniels, reprezintă povestea majordomului de culoare Cecil Gaines (interpretat de Forest Whitaker), care a servit opt familii prezidenţiale la Casa Albă, între anii 1957 şi 1986. Filmul este inspirat din articolul ziaristului Wil Haygood „A Butler Well Served by This Election”, apărut în Washington Post, despre viaţa fostului majordom al Casei Albe, Eugene Allen. Filmul urmăreşte istoria Statelor Unite,

trecând în revistă evenimente relevante, precum mişcarea pentru obţinerea drepturilor civile de către populaţia de culoare, asasinarea lui Martin Luther King şi a lui John F. Kennedy, acţiunile protestatare ale Panterelor Negre, dar și Războiul din Vietnam, toate aceste evenimente fiind văzute prin prisma lui Eugene Allen şi a familiei sale. Ca majordom la Casa Albă, Cecil, prezent și totuși invizibil pentru „albi”, este, pe de o parte, contemporan cu toate aceste evenimente, însă se confruntă, pe de altă parte, cu conflictele din propria familie. Nu pentru a se integra, ci pentru a supraviețui într-o lume care detestă negrii, Cecil urmează un sfat de care a ținut cont apoi întreaga sa viață și anume acela că: ”Noi avem două fețe. A noastră și cea cu care ne afișăm în fața albilor. Ca să evoluăm printre ei, trebuie să le arătăm că nu suntem o amenințare.” Iar astfel cariera lui Cecil Gaines evoluează, ajungând (de la sclav pe plantația de

TAR G E T C I N E MA

Eugene Allen servind la o zi de naștere a lui Gerald Ford în anii ’70 bumbac) până la a servi șefi de stat, însă până la un punct nu poate fi promovat și nici salariul său nu poate fi majorat din cauza faptului că este de culoare. Așadar, ascensiunea profesionala a majordomului coincide tocmai cu emanciparea socială a negrilor. Filmul se încheie cu faimosul slogan din campania prezidențială a lui Barack Obama din 2008, care sintetizează întregul mesaj al filmului: Yes! We Can! Distribuția este impresionantă: nume celebre precum Oprah Winfrey, Robin Williams, Vanessa Redgrave, Jane Fonda, Alan Rickman, Terrence Howard, John Cusack, Cuba Gooding, Jr., Mariah Carey, Lenny Kravitz interpretează roluri care fac din acest film un adevărat film motivațional. Lansat în Statele Unite în august 2013, iar în România după câteva luni (în noiembrie), filmul a beneficiat de un buget de 30.000.000 $ și a avut încasări totale de 116.427.149 $.

Foto: Mihăiță Enache, comunismulinimagini, economica.net, muzeuldefotografie.ro

ZOOM

Parte a moștenirii „Epocii de Aur”, Casa Poporului nu este doar un colos din beton, oțel și sticlă, ci și cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață de pe mapamond. De asemenea, Casa Poporului ocupă primul loc în topul celor mai scumpe clădiri administrative din lume. Iar statisticile nu se opresc aici: Casa Poporului este și cea mai grea clădire din lume. Pentru aceste caracteristici, clădirea gigant de pe Dealul Arsenalului a intrat de trei ori în Cartea Recordurilor.

1 42

ZOOM Construcția „faraonică” a acestei clădiri, care depășește cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt, a debutat în anul 1983, piatra de temelie fiind pusă de Nicolae și Elena Ceaușescu un an mai târziu, mai exact pe 25 iunie 1984, în cadrul unei fastuoase ceremonii. Dincolo de propaganda „Epocii de Aur”, dimensiunile reale ale Casei, pe măsură ce aceasta începea să capete contur, au bătut orice imaginație: 270 m lungime, 245 m lățime, 86 m înălțime (peste cota O), 92 m adâncime (sub nivelul solului) și 66.000 mp – suprafața construită la sol. „Ingredientele” folosite pentru a da aceste proporții Casei Poporului au fost următoarele: 1.000.000 mc de marmură, 5.500 de tone de ciment, 7.000 de tone de oțel, 20.000 de tone de nisip, 1.000 de tone de bazalt, 900.000 mc de esențe de lemn, 3.500 de tone de cristal, 200.000 mc de sticlă, 2.800 de candelabre, 220.000 mc de covoare și 3.500 mp de piele. Casa Poporului are aproximativ 1.000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte și chiar un stadion. Numele sălilor și saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989, acestea evocând evenimente importante din istoria poporului român sau personalități cunoscute pe plan mondial. Majoritatea sunt legate de aspirația românilor pentru Unire și de istoria parlamentarismului în România. Consumul de energie electrică al unei singure zile, dacă ar fi aprinse luminile în toate aceste încăperi, ar fi echivalent cu cel al orașului Brașov într-un an de zile. Din fericire, până în prezent instalația de iluminat nu a funcționat niciodată la capacitatea ei maximă. 1 – Nicolae Ceaușescu turnând primul canciog de mortar pe șantierul Casei Poporului 2 – Nicolae și Elena Ceaușescu în timpul unei „vizite de lucru” pe șantierul Casei Poporului 3 – Document semnat de Nicolae și Elena Ceaușescu pus la temelia Casei Poporului

Ridicată cu mari eforturi în plină „Epocă de Aur”, Casa Poporului ascunde în zidurile sale povești și lucruri neștiute de români. O scurtă ierarhizare a acestora ar arăta astfel: • O armată de 300 de arhitecți au lucrat în sediul Electrolux de pe Calea Victoriei în condiții grele (iarna în birouri, temperatura nu urca mai mult de 2 grade Celsius) pentru a realiza planurile Casei Poporului; • Se spune că tovarășul secretar general Ceaușescu prefera culorile alb, auriu și roșu, motiv pentru care treptele au fost placate cu marmură albă în loc de granit, așa cum ar fi fost normal; • Construcția Casei Poporului a cuprins și nenumărate probleme de ordin arhitectonic: deschideai o ușă de 4×4m, iar în spatele ei descopereai o alta de 3×5m. Acestă situație se datora diferențelor de nivel de care - în cazul Casei Poporului - erau de până la 1,7 m la același etaj, între punctele opuse ale clădirii; • Coincidență sau nu, Anca Petrescu, arhitectul-șef care a condus echipa de arhitecți a Casei Poporului, a avut pentru

proiectul de diplomă o megastructură pe Dealul Arsenalului; • Șantierul Casei Poporului a debutat fără a avea un proiect definitivat. Din acest motiv, arhitectura clădirii reprezintă un amalgam din proiectele sutelor de arhitecți modificate din mers; • Casa Poporului are un volum de 3.000 de ori mai mare decât orice altă clădire publică; • Statistic, demolările pentru clădirea Casei Poporului au afectat 50 ha, în timp ce demolările pentru Bulevardul Victoria Socialismului au afectat 600 ha; • 57.000 de familii au fost dezrădăcinate în urma demolărilor care s-au făcut înainte să existe un proiect, uneori în urma semnelor făcute cu mâna, din goana mașinii, de către Nicolae Ceaușescu; • În urma demolărilor, Bucureștiul s-a umplut de câinii fugăriți din curțile caselor rase de lama buldozerelor. Rămași ai nimănui, tolerați și hrăniți de orășeni, ei au devenit o plagă ce nu s-a vindecat nici până în prezent; • O dată cu construirea Casei Poporului, Bucureștiul a fost fracturat în două părți: sudul sărac, cenușiu și nordul mai

prosper și mai verde; • Ceaușescu nu înțelegea machetele la scară și cerea să i se arate propunerile în mărime naturală; • În momentele de vârf, pe imensul șantier al Casei Poporului au lucrat 100.000 de muncitori în 3 schimburi; • 47 de macarale uriașe cu braț de 80 de metri au fost utilizate pe șantierul clădirii. Dintre acestea, 29 aveau zona de lucru în curtea interioară a Casei Poporului; • Pe parcursul construcției, Nicolae și Elena Ceaușescu au efectuat 428 de vizite de lucru pe șantierul casei, de obicei sâmbăta; • Accidentele de muncă nu au ocolit șantierul Casei. Statisticile autorităților au înregistrat 27 de accidente mortale pe parcursul construcției; • Costul exact al Casei Poporului nu se cunoaște cu exactitate. Se știe doar că numai costul materialelor a fost estimat la 1 miliard de dolari. • Inițial, termenul de finalizare al construcției a fost estimat la 2 ani, apoi a fost prelungit pentru vara lui 1990. În mileniul III, Casa Poporului nu este nici pe departe gata.

alte detalii, că radioactivitatea a continuat să scadă. Printre măsurile de atunci, s-a numărat şi distribuirea de tablete de iod în rândul elevilor. Epilog În încheierea acestui articol, lăsăm cuvântul celui care şi-a pus viaţa în pericol pentru a relata catastrofa de la Cernobîl: Igor Kostin. Într-un interviu acordat site-ului eurozine.com, Kostin spunea: Acum înţeleg Cernobîlul altfel. Ceea ce făceam eu acolo se poate spune că era istorie. O istorie scrisă de obiectiv. Pentru mine asta era cel mai important. Am simţit că o istorie se scrie acolo şi cineva trebuie să o ia în serios. Fotografiile mele sunt ca un manual pentru celelalte generaţii, ca aşa ceva să nu se mai întâmple.

D O C U M E NTAR

Data de 26 aprilie este o zi în care se comemorează una dintre cele mai mari catastrofe tehnologice din istorie. În urmă cu 28 de ani, o explozie a distrus, pe rând, visele unei naţiuni însetate de glorie, apoi a luat vieţile celor care au avut nenorocul să se afle aproape de locul unde a avut loc evenimentul şi nu i-a iertat nici pe cei care urmau să se nască. Vorbim de Cernobîl – un nume care din ’86 a devenit sinonim cu moartea. Coincidenţă sau nu, „Cernobîl” în limba rusă se traduce „durere”.

Mihăiță ENACHE mihaita.enache@redescoperaistoria.ro

Incursiune în timp Mai 1970. În Ucraina, la mai puţin de 16 km sud de graniţa cu Belarus au fost demarate lucrările de construcţie ale unei centrale nucleare prevăzută cu 6 reactoare de tip RBMK. La vremea respectivă, acest tip de reactor era considerat drept vârful de lance şi totodată mândria industriei sovietice. Primele două reactoare ale complexului Cernobîl au fost date în folosinţă la sfârşitul anilor ’70. Câţiva ani mai târziu, mai exact în 1981, respectiv în 1983, construcţia reactoarelor 3 şi 4 era terminată şi erau date în exploatare. Totul în vederea înfăptuirii visului sovietic de a obţine o energie ieftină şi la îndemâna tuturor. Un vis ce pentru mai marii Uniunii Sovietice a contat, se pare, mai mult decât siguranţă propriului popor. Astfel, într-un raport secret datat 21 februarie 1979, fostul şef KGB Iuri Andropov, semnala erori grave încă de la începuturile construcţiei centralei de la Cernobîl. Astfel, nerespectarea proiectului şi încălcarea tehnologiei de construcţie şi asamblare sunt prezente în numeroase locuri în construcţia celei de-a doua unităţi de producţie a Centralei Nucleare de la Cernobîl, putând conduce la deformări şi accidente. Acest raport nu a fost luat în seamă. Planul stabilit era mai important şi trebuia îndeplinit înainte de termen şi raportat Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

Anii ’80: Reactorul nr. 4 de la Cernobîl în timpul construcției Data şi minutul care au modificat destinele – 26 aprilie 1986 – 1:23:44 La mai bine de trei ani de la deschiderea centralei, în noaptea de 26 aprilie 1986, în timpul unui test de securitate, reactorul nr. 4 al Centralei Electrice Nucleare V. I. Lenin de lângă Cernobîl a explodat. Echipa care realiza testul respectiv intenţiona să verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă. Pentru ca testul să nu fie anulat, sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat. Reactorul urma să fie setat să funcţioneze la numai 25% din capacitatea totală. Această procedură nu a funcţionat însă conform planului. Din motive necunoscute, în câteva fracţiuni de secundă, nivelul energiei şi al temperaturii s-a multiplicat de mai multe ori. Reactorul a scăpat de sub control, situaţie care a culminat cu o explozie violentă. Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un „sigiliu” protector de 1.000 de tone, a fost pulverizat, iar la temperaturile de peste 2.000°C, combustibilul s-a topit. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc şi, în infernul care s-a declanşat, produsele fisiunii radioactive, eliberate în momentul topirii miezului reactorului, au fost aruncate în atmosferă. În deflagraţie şi în incendiul care a urmat, 30 de oameni au murit sau au fost expuşi unor doze letale de radiaţii. Timp de 10 zile, ruinele reactorului au ars, eliberând în atmosferă radiaţii de 200 de ori mai intense decât bomba atomică de la Hiroshima. Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat de fapt.

Foto: Igor Kostin, Efrm Lucasky, Czarek Sokolowski, blog.alexgalmeanu.com, chnpp.gov.ua

DOSARUL CERNOBÎL

26 APRILIE 1986: Una dintre primele imagini ale reactorului sfârtecat în urma testul de securitate eșuat; din reactor se ridică o coloană de fum încărcat cu particule radioactive

D O C U M E NTAR Dezinformarea opiniei publice Informaţiile au fost ţinute secrete de responsabilii locali, chiar şi faţă de conducerea sovietică. Astfel, la 8 ore după explozie, Mihail Gorbaciov avea puţine informaţii în legătură cu situaţia. Într-un interviu, ultimul lider al Uniunii Sovietice îşi amintea că prima informaţie a fost despre accident şi foc. Nici o vorba despre explozie. La început, mi s-a spus ca n-a avut loc nicio explozie. S-a mers până acolo, încât până şi aparatele de măsură erau dereglate intenţionat, pentru a nu arăta gradul de radioactivitate al locurilor testate. Evacuarea oraşelor a fost interzisă pe moment. Pripyat, oraş la numai 3 km de centrală a fost evacuat abia pe 27 aprilie, la 30 de ore de la explozie. Până atunci, peste 47.000 de tone de carne infestată s-au vândut ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel şi 4 milioane de litri de lapte. Terenurile erau cultivate în continuare doar pentru a salva aparenţele. Potrivit lui Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare de la Cernobîl în momentul accidentului, cuvântul de ordine a fost atunci minimalizarea efectelor pentru a salva faţa industriei nucleare sovietice. De-a lungul celor mai bine de 20 de ani scurşi de la cea mai mare catastrofă nucleară din istoria omenirii, atât autoritățile fostelor state sovietice cât şi Occidentul au ascuns adevărul. La Cernobîl se putea produce în orice moment o a doua explozie.

Apa turnată de pompieri în primele ore de la dezastru s-a adunat sub stratul de beton care susţinea miezul reactorului. La o adâncime de 14 metri sub pământ ardea un amestec de 195 de tone de grafit şi combustibil nuclear. Pentru a stopa norul radioactiv au fost turnate în crater, la repezeală, 6.000 de tone de nisip şi acid boric. Nu au făcut decât să crească temperatura. Dacă magma fierbinte se infiltra şi intra în contact cu apa, se putea declanşa o a doua explozie, mult mai devastatoare. Specialiştii au calculat că aceasta ar fi avut între trei şi cinci megatone. O bombă de 10 ori mai puternică decât cea de la Hiroshima ar fi şters de pe faţa pământului totul pe o rază de 320 de km de Cernobîl, iar Europa n-ar mai fi putut fi locuită. Martor ocular Potrivit unui locuitor al Pripyatului, la primele ore ale dimineţii zilei de 26 aprilie, o lumină stranie domina împrejurimile şi, deasupra centralei, un nor gros întuneca cerul. Igor Kostin era fotograf la Agenţia de Ştiri Novosti, când un prieten – pilot de elicopter - îi vinde pontul despre explozia de la centrala nucleară, oferindu-se totodată să-l ducă peste Cernobîl. Kostin e unul dintre puţinii reporteri de la Cernobîl care au fost prezenţi la faţa locului la câteva ore după

Igor Kostin

27 aprilie 1987: Evacuarea celor 50.000 de locuitori ai Prypiatului

D O C U M E NTAR accident şi totodată unul dintre puţinii oameni care au supravieţuit unei expuneri de lungă durată la radiaţiile emise de măruntaiele reactorului 4. În 2005, cu ocazia acordării unui interviu televizat, Igor Kostin declara: Când am deschis geamul, n-am putut auzi nimic. Ruinele reactorului erau dedesupt. Mă simţeam de parcă zburam în spaţiu. Ca într-un mormânt. O tăcere mormântală. Nici elicopterul nu-l mai auzeam. Nimic. Vedeam doar o gaură neagră şi un mormânt cufundat în tăcere. A doua zi după catastrofă, academicianul Valery Legasov, preşedintele Institutului de Energie Atomică I.V. Kurchatov şi membru al Prezidiului Academiei Sovietice de Ştiinţă, a survolat la bordul unui elicopter ruinele fumegânde, în calitate de şef al comisiei de investigare a accidentului de la Cernobîl. Aceasta este strălucirea morţii, a spus Legasov. Totodată, omul de ştiinţă a insistat pentru evacuarea totală şi imediată a oamenilor din Pripyat, un orăşel din imediata apropiere a centralei. Evacuarea tovarăşilor Cum nivelul radioactivităţii continua să crească, la 30 de ore de la accident, în după-amiaza zilei de 27 aprilie 1986, autorităţile sovietice au decis evacuarea imediată a oraşului Pripyat şi a întregii zone. În acest scop, peste 1.000 de

autobuze sosesc în Pripyat cu misiunea de a-l evacua. Pentru a evita crearea panicii, autorităţile au ascuns gravitatea situaţiei. În doar 3 ore şi jumătate, cei 50.000 de locuitori ai Pripyatului sunt evacuaţi. Cu lacrimi, dar în linişte… Până pe 5 mai, circa 130.000 de persoane din 76 de localităţi au fost silite să plece definitiv din casele lor. Teritoriul evacuat, situat pe o rază de 30 de km în jurul centralei, a fost declarat zonă de excludere, accesul fiind interzis și astăzi. Norul ucigaş Particulele radioactive emise în timpul exploziei au fost deplasate spre nord de vânt, iar în noaptea de 26 spre 27 aprilie au străbătut peste 1.000 de km, ajungând deasupra Rusiei. Apoi, deasupra Biolorusiei şi a Mării Baltice. Pe 28, otrava a ajuns în Suedia, unde este detectată creşterea nivelului de radioactivitate lângă una dintre centralele atomoelectrice din Forasmuch, din estul Suediei. Comunitatea europeană a fost imediat alertată. Se întâmpla la 3 zile după accident, în timp ce Gorbaciov încă încerca să adune informaţii. În tot acest timp, în reactorul distrus, 1.200 de tone de magmă fierbinte continua să ardă la 300ºC, degajând gaze şi praf radioactiv în atmosferă. Pe 1 mai, vântul îşi schimbă direcţia, contaminând Kievul. Populaţia e încă neinformată. Un articol mic, în josul paginii 3 a ziarului

Mai 1986: O asistentă administrează soluție de iod unei fetițe de trei ani în Varșovia (Polonia)

D O C U M E NTAR

Bioroboții: Oameni de sacrificiu adunând resturile extrem de radioactive ale reactorului 4 de pe clădirea reactorului 3 Pravda, minimalizează pericolul şi precizează că pericolul a trecut. Aşa că oamenii ies la clasica paradă de 1 Mai muncitoresc. O paradă ce întâmpina moartea, o defineşte scurt Igor Kostin. BIOROBOŢII – eroii fără nume ai Uniunii Sovietice În lunile de după explozie, o armată de 600.000 de pompieri, soldaţi şi civili – aşa-numiţii lichidatori, au fost aduşi la Cernobîl pentru a îmblânzi infernul radioactiv. Se acţiona pe toate fronturile. Astfel, în subteran, minerii aduşi din minele ruseşti de cărbune săpau sub reactorul în fierbere un tunel de 150 de metri şi o cameră de 30 pe 30 de metri, pentru o instalaţie de răcire. În aer, piloţii de elicopter aruncau tone de plumb, nisip, argilă, precum şi alte materiale, într-un efort de a stinge flăcările. Pe acoperişul reactorului 3, soldaţi înarmaţi cu lopeţi făceau curse contra cronometru pentru a arunca bucaţile de grafit fumegând înapoi în nucleu. Porecliţi, sarcastic, „bioroboţi”, mulţi dintre aceşti 3.400 de oameni, de un curaj ireal, au încasat în doar câteva secunde o doză de radiaţii cât pentru o viaţă întreagă. Datorită lor, pe 6 mai, focul din interiorul reactorului distrus a fost, în fine, stins, iar „Operaţiunea Cernobîl” intra într-o nouă etapă şi poate cea mai periculoasă: construcţia unui sarcofag de beton şi oţel, pentru a capsula măruntaiele reactorului

avariat. Deşi sarcofagul a înghiţit tone de beton şi oţel, nici una dintre îmbinări nu a fost sudată, deoarece nivelul radiaţiilor era prea mare pentru ca muncitorii să se poată apropia suficient. Din pricina acestui lucru, adăpostul a fost şi este riscant. Potrivit Iuliei Marusici, din cadrul departamentului de informaţii al centralei nucleare, sarcofagul este o ameninţare pentru oamenii care lucrează aici, pentru locuitori şi pentru mediu. După accident La 6 luni după explozie, la sfârşitului lui octombrie ’86, construcţia sarcofagului a fost terminată, iar lichidatorii s-au întors acasă. Toţi erau epuizaţi şi incapabili să revină la viaţa normală. Bătălia de la Cernobîl s-a finalizat cu o victorie. O victorie amară din care ţara nu-şi va reveni niciodată din pricina notei de plată a „Operaţiunii Cernobîl”: 18 miliarde de ruble… Din 1987, centrala nucleara de la Cernobîl a început să producă din nou. În iulie, Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare de la Cernobîl în momentul accidentului, a fost judecat cu uşile închise şi condamnat la zece ani de muncă forţată pentru neglijenţă criminală şi abuz de putere. Rechizitoriul a concluzionat că tehnologia sovietică nu a fost de vină pentru accident. În 1989, la doar 3 ani după

D O C U M E NTAR producerea accidentului nuclear, guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor 5 şi 6 din complexul centralei nucleare de la Cernobîl. După negocieri internaţionale de lungă durată, abia în 1995, guvernul ucrainian a fost de acord să închidă şi reactoarele rămase în funcţiune, ultimul, nr. 3, pe 15 decembrie 2000, în schimbul unui ajutor internaţional de 2,3 miliarde $. „Întâmplări” după destrămarea Uniunii Sovietice Puţini ştiu că după destrămarea Uniunii Sovietice, centrala nucleară de la Cernobîl a mai fost martora unor serii de incidente. Astfel, la finele anului 1991, un incendiu ce s-a declanşat în sala turbinelor a reactorul nr. 2 a avut ca rezultat o accelerare incontrolabilă a turbinelor. Vibraţiile produse de acestea au fost atât de puternice încât au provocat prăbuşirea acoperişului, deteriorând pompele hidraulice de răcire a inimii reactorului nuclear. Din această cauză, temperatura lui a crescut foarte mult. Pentru a limita dezastrul, inginerii au improvizat o pompă de joasă presiune pentru a injecta lichid de răcire în reactor. Patru ani mai târziu, mai exact în noiembrie 1995,un incident grav a avut loc din nou la Cernobîl, în reactorul nr. 1. Ca o coincidenţă, ambele incidente au avut loc cu puţin timp înainte de închiderea respectivelor reactoare nucleare…

Victimele La 28 de ani de la cel mai grav accident nuclear din toate timpurile, numărul victimelor exploziei de la centrala Cernobîl rămâne necunoscut, dar intens dezbătut. Oficial, 30 de oameni au fost ucişi, în primă instanţă, de explozia reactorului 4, 28 dintre ei din cauza expunerii la radiaţii. În 2004, numărul morţilor a fost „plafonat” la 56 de oameni. Acestora li se adaugă alţi 25.000 de morţi, precum şi 65.000 de invalizi, din rândul celor 600.000 de lichidatori. „Neoficial”, 5 milioane de persoane au fost afectate într-un fel sau altul, de catastrofa de la Cernobîl. Rezervaţia naturală La 30 de kilometri de reactor, dincolo de o poartă şi de ghereta de pază, orice cultură agricolă dispare. Ogoarele fac loc unei păduri întunecoase, înmiresmate şi încă tulburătoare. Astfel descria Richard Stone zona de excludere – o porţiune de teren strict supravegheată, cam de două ori cât Luxemburgul, care după explozia centralei, a fost evacuată şi închisă, transformându-se într-un loc unde natura s-a diversificat. În acest mediu ostil a apăut o rezervaţie cu elani, vulpi, vidre, castori, mistreţi, cai sălbatici sau păsări pe cale de dispariţie. La jumătatea anilor 2000, laboratorul internaţional de radioecologie de la Cernobîl a

Sarcofagul reactorului 4 a fost construit într-o jumătate de an. În prezent se află în construcție o altă structură care să protejeze mediul de elementele radioactive ale reactorului 4

27 aprilie 1987: Cei 50.000 de locuitori ai Prypiatului sunt evacuați

D O C U M E NTAR 1986: Montarea de indicatoare care interzic accesul în zona de excludere

realizat un recensământ care a identificat 400 de specii diferite, dintre care 280 de specii de păsări, multe dintre ele fiind dintre cele pe cale de dispariţie. Alături de aceastea, 400 de oameni, în mare parte bătrâni, trăiesc în case părăginite de lemn răspândite prin localitățile din zona de excludere. Catastrofa reflectată în presă Un alt aspect al tragediei de la Cernobîl a fost reprezentat de secretomania Moscovei asupra catastrofei. De exemplu, în mass-media vremii, accidentul a fost acoperit doar de mici informări în care nu era specificat pericolul. Motivul: Să nu se creeze panică în rândul cetăţenilor! Peste ocean, americanii au dedicat catastrofei nucleare spaţii foarte generoase. De exemplu, în revista americană Time, reactorul „avariat” a ajuns pe copertă. În interior, stufosul articol Deadly Meltdown se încheie cu vorbele unui om de ştiinţă vestgerman, adresate unui diplomat sovietic, care încerca să obţină ajutorul Germaniei de Vest pentru curăţarea terenului contaminat, oferind informaţii infime despre amploarea tragediei: Acesta nu este un joc. Acum sunteţi responsabil pentru punerea în pericol a vieţii pe planeta noastră. Informare fără date pentru opinia publică În spațiul carpato-danubiano-pontic, la finele lunii aprilie 1986, rutina socialistă își urma cursul firesc fără a ieși cu ceva în evidență. Paginile ziarele erau „inundate” de principalul eveniment politic ce urma peste câteva zile: aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român. În cuvântarea sa rostită cu acest prilej, Nicolae Ceauşescu aprecia că avaria gravă produsă la centrala energetică nucleară de la Cernobîl, din regiunea Kiev, pune în evidenţă marele pericol pe care îl reprezintă pierderea de sub control a energiei nucleare, sub orice formă. În continuare, secretarul general îşi continua discursul cu un angajament: Avem obligația față de viața popoarelor noastre, a întregii omeniri să spunem adevărul! Deşi oficial, Ceaușescu juca rolul fiului rebel al Tratatului de la Varșovia, în realitate, în România s-a acţionat exact ca în restul

spaţiului sovietic. Astfel, primul anunţ în legătură cu avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl a apărut abia pe 1 mai 1986, la o săptămână după explozie, când era prea târziu pentru a se acţiona din punct de vedere medical. În aceeaşi zi, Comitetul Politic Executiv al PCR s-a întrunit într-o şedină de urgenţă pentru a discuta despre efectele catastrofei în România. Totodată, în timpul întalnirii, au fost prezentate şi primele date despre nivelul radiaţiilor. Conform stenogramei ședinței, la Iași se înregistrase cel mai mare nivel al radiaţiilor. Aici, la nivelul solului, s-au înregistrat 54.581 Pico Curie pe metrul patrat pe zi, ceea ce reprezintă cu 4.581 Pico Curie/mp/zi mai mult decat nivelul de alarmare, de 50.000. De asemenea, la Suceava au fost înregistraţi 20.467 Pico Curie/mp/zi, iar la Târgu-Mureş, 11.461 Pico Curie/mp/zi, în condiţiile în care nivelul de atenţionare era de 5.000 Pico Curie/mp/zi, iar cel de avertizare, de 10.000 Pico Curie/mp/zi. În Bucureşti, la ora 9, în aer s-a înregistrat o valoare a radioactivităţii de 273 Pico Curie/mc, faţă de 100 Pico Curie/mc, nivelul de atenţionare, care este un nivel minim. Totodată, la Bucureşti, au apărut şi nişte depuneri, la sol, de 9.000 Pico Curie/mp/zi, faţă 50.000 nivelul de atenţionare, se mai arăta în stenograma din fosta Arhivă a PCR, care păstrează şi preţioasa indicaţie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu: cred că trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai Mai ’86: Stradă din București invadată de propagandă și Dacii

D O C U M E NTAR

Sala turbinelor a reactorului 2 după incendiul din 1991 larg decât am dat. Să spunem că, având în vedere situaţia creată de accidentul produs, au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în diferite zone ale ţării noastre, îndeosebi în nord-est. Având în vedere direcţia vântului au fost stabilite măsurile necesare şi vor fi informaţi asupra măsurilor. Şi că, de asemenea, s-a format un comandament permanent, având în vedere situaţia aceasta specială, un grup format din tovarăşi din conducerea partidului, care urmăreşte toate aceste probleme. Şi să spunem aşa: La Comitetul Central s-au analizat aceste probleme, s-a informat şi s-a stabilit aceste măsuri. „Pastile” despre radiaţii Respectând indicaţia tovarăşului, informarea publicului despre nivelul ridicat de radiaţii la noi în ţară s-a făcut sub forma unor „pastile” de text, rătăcite prin paginile organului CC al PCR - Scînteia, şi în celelalte ziare controlate de partid. În aceste texte se menţiona că la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, situată la 130 km nord de Kiev, s-a produs o avarie. Dupa 2 mai, oamenilor le era recomandat în aceste „anunţuri” vagi să spele bine fructele şi legumele sau să evite ieşirile copiilor în spaţii largi. Fiecare anunţ menţiona, fără alte detalii, că radioactivitatea a continuat să scadă. Printre

măsurile de atunci, s-a numărat şi distribuirea de tablete de iod în rândul elevilor. Epilog În încheierea acestui articol, lăsăm cuvântul celui care şi-a pus viaţa în pericol pentru a relata catastrofa de la Cernobîl: Igor Kostin. Într-un interviu acordat site-ului eurozine.com, Kostin spunea: Acum înţeleg Cernobîlul altfel. Ceea ce făceam eu acolo se poate spune că era istorie. O istorie scrisă de obiectiv. Pentru mine asta era cel mai important. Am simţit că o istorie se scrie acolo şi cineva trebuie să o ia în serios. Fotografiile mele sunt ca un manual pentru celelalte generaţii, ca aşa ceva să nu se mai întâmple.

D O CTUOMP E1N0T A R

Alice Diana Diana BOBOC BOBOC Alice alice.boboc@redescoperaistoria.ro alice.boboc@redescoperaistoria.ro

1. Josephine Cochrane (n. 1839 - d. 1913): Mașina de spălat vase Josephine Cochrane a inventat mașina de spălat vase... la nervi. Se pare că Josephine era necăjită din pricina faptului că servitoarele pe care le angaja îi ciobeau sau îi spărgeau mereu porțelanurile. Josephine a încercat un timp să spele singură vasele, dar, fiind soție de politician și având mereu musafiri, s-a gândit că ar fi binevenită o altă metodă de a salva porțelanurile de la distrugere. După ce s-a gândit un timp, Josephine Cochrane a ajuns la concluzia că este nevoie de o invenție care să folosească jeturi de apă și un suport de sârmă pentru vase. Invenția a fost brevetată în 1887. În acele vremuri, cele mai multe case nu dispuneau de tehnologia necesară unui sistem de apă fierbinte pentru a utiliza un astfel de aparat, dar Cochrane nu a renunțat la invenție și și-a vândut ideea proprietarilor de hoteluri si restaurante. În 1893 a primit o comandă importantă pentru o expoziție care dorea să folosească mașinile de spălat în bucătării, iar astfel afacerea lui Josephine Cochrane (care între timp a devenit companie) a crescut din ce în ce mai mult, până când, în 1940, a devenit o parte din Corporația Whirlpool.

Jacobs a primit brevetul din partea Statelor Unite în 1913 pentru un sutien care susținea de la umeri sânii și îi separau în două forme individuale. Nu era prima dată când erau experimentate sutienele, dar ideea de „separare a sânilor” făcea ca designul său să fie unic. Mary Phelps Jacob, o americancă din înalta societate, nu a dorit să poarte clasicul corset pe sub materialul fin al rochiei pe care voia să o poarte cu ocazia unui eveniment. Așadar, a folosit două batiste şi o panglică pentru a crea sutienul. Primul model de sutien a apărut însă în 1907, în paginile ediţiei americane a revistei „Vogue”. Înainte de apariția sutienelor așa cum le știm acum, brasierele erau inconfortabile. Fiind realizate din oase de balenă și tije de oțel, sutienele presau practic pieptul femeilor. Sutienul, cu noul design realizat de Jacobs, era, din contră, moale și ușor, în conformitate cu anatomia purtătoarei. În timpul Primului Război Mondial, sutienul cu noul design a devenit popular în momentul în care guvernul SUA a cerut femeilor să nu mai cumpere corsete, pentru a economisi metalul. Până la acea dată Jacobs vânduse deja brevetul companiei Warner Brothers Corset.

Foto: community.imaginefx.com, lonecanuckpublishing.ca

2. Mary Phelps Jacob (n. 1891 - d. 1970): Sutienul modern

TOP 10

3. Mary Anderson (n. 1866 – d. 1953): Ștergătorul de parbriz Vă puteți imagina că la începutul anilor 1900, dacă ploua sau ningea, conducătorii auto erau nevoiți să oprească la fiecare câteva blocuri să-și șteargă parbrizele?! Mary Anderson a rezolvat problema. Deși mașinile erau rare pe atunci, Anderson a analizat situația și, prin 1903, a inventat ștergătoarele de parbriz. Astfel, o racletă era amplasată pe un ax atașat ingenios la un mâner din interiorul mașinii. Tot

ceea ce trebuia să facă șoferul pentru a șterge parbrizul era să tragă mânerul în jos. Mary Anderson a obținut brevetul de inventator pentru ștergătorul de parbrize în 1903. La început oamenii erau bănuitori, gândindu-se că ștergătorul ar putea distrage atenția șoferilor, însă după 10 ani, după ce a patentat dispozitivul, aproape fiecare automobil era dotat cu invenția sa. În 1916, acesta a devenit o dotare standard pentru toate mașinile produse în SUA.

4. Grace Hopper (n. 1906 - d. 1992): BM-Harvard Mark 1 Contraamiralul Grace Murray Hopper a fost un pionier în domeniul informaticii și printre primii programatori ai computerului Harvard Mark I (primul computer pe scară largă în SUA), dezvoltând primul compilator pentru un limbaj de programare. A conceptualizat ideea unor limbaje de programare dezvoltate independent de echipamente, lucru care a dus la apariția COBOL, unul dintre primele limbaje de programare moderne și a inventat termenul de "bug" pentru o problemă de calculator. Din cauza contribuțiilor extinse în domeniu și a gradului militar, este denumită uneori „Amazing Grace” (un cântec ecleziastic în limba engleză). Distrugătorul purtător de rachete USS Hopper (DDG-70) a fost botezat cu numele ei, precum și un supercomputer (Cray XE6 „Hopper”, numărul opt în lume în noiembrie 2011). Ca inventatoare, Grace Hopper a câștigat numeroase premii (primind diplome de onoare de la 30 de universități), inclusiv Medalia Națională pentru Tehnologie în 1991.

TOP 10 5. Hedy Lamarr (n. 1913 – d. 2000): Sistemul secret de comunicații - Wi-Fi Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Hedy Lamarr era deja o actriță faimoasă după ce a jucat în filmul regizat de cehul Gustav Machatý, Ecstasy (1933) în care, pentru prima dată în istoria cinematografului a existat o scenă erotică explicită, fapt pentru care Adolf Hitler a numit-o duşman al celui de-al treilea Reich, iar Papa Pius al XII a făcut apel la catolici să nu vizioneze filmul. Însă actoria nu a împiedicat-o să patenteze, împreună cu soțul său, muzicianul George Antheil, "sistemul secret de comunicații" în 1941. Conform acestui sistem, frecvențele radio erau bruiate cu un cod imposibil de spart, și se baza pe saltul în frecvență, pentru a face dificilă interceptarea mesajelor clasificate de către inamic. Hedy Lamarr s-a născut în Austria și s-a căsătorit cu un milionar, care era un simpatizant nazist și traficant de arme a lui Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De-a lungul căsătoriei, Lamarr a învățat despre tehnologie avansată de armament și își însoțea soțul la întâlniri de afaceri. A fost crescută pentru a-i disprețui pe naziști, așadar își disprețuia și soțul, iar în cele din urmă a fugit la Londra și apoi în SUA. Dispozitivul pe care l-a inventat împreună cu George Anthiel a fost menit să fie folosit împotriva naziștilor în al Doilea Război Mondial, dar, în realitate, invenția sa a intrat în folosință mai târziu cu 20 de ani. Din 1962 acest dispozitiv a fost folosit la torpilele americane, iar astăzi e folosit în conexiunile mobile şi de internet. Saltul în

frecvență, care reprezintă aspectul principal al invenției, a stat la baza progresului tehnologiei comunicațiilor wireless. Așadar, dezvoltarea telefoanelor mobile, Wi-Fi, dezvoltarea tehnologiei comunicațiilor, decurg toate din patentul original pe care l-a creat Hedy pentru a lupta împotriva naziștilor.

6. Margaret Knight (n. 1838 - d. 1914): „Regina” sacoșelor din hârtie Margaret Knight poate fi considerată ca fiind cea mai cunoscută femeie inventator a secolului XIX. Knight a inventat și a fabricat mașina de produs pungi de hârtie și a adus numeroase îmbunătățiri instalațiilor utilizate în producție de încălțăminte și în construcția motoarelor pentru automobile. De-a lungul vieții a adunat 27 de patente și aproape 90 de invenții. Înainte de apariția pungii de hârtie, prima versiune a fost sub forma unui plic ce nu avea nici pe departe fundul plat. Bineînțeles că nici măcar un sandwich nu ai fi putut pune acolo. Knight a rezolvat acest aspect prin crearea unui aparat care tăia, plia și lipea fundul pătrat al pungii de hârtie! Margaret Knight a câștigat brevetul pentru această invenție în 1871, dar nu fără un proces împotriva unui coleg care i-a furat ideea. Pledoaria hoțului a constat în faptul că "o femeie nu ar putea proiecta o astfel de mașină inovatoare", dar Knight a avut desenele care au dovedit că invenția era, de fapt, a ei și astfel a obținut câștig de cauză.

TOP 10 9. Stephanie Kwolek (n. 1923 - d. 2014): Vesta antiglonț

7. Tabitha Babbitt (n. 1784 – d. circa 1853): Fierăstrăul circular La începutul anilor 1800, era nevoie ca doi bărbați să taie un copac, iar aceștia foloseau fierăstraie lungi și incomode. Și, deși fierăstrăul era manevrat înainte și înapoi, lama tăia din trunchi doar în momentul în care era tras înainte. Însă, datorită unei femei, procesul a devenit mult mai simplu. În 1813, Tabitha Babbitt (țesătoare de meserie) a creat un prototip al fierăstrăului circular, atașând o lamă de roata sa de țesut. Cu toate că respectivul model de fierăstrău circular a ajuns să fie folosit în fabrici, Babbitt nu a aplicat pentru un brevet de invetator. De asemenea, în zilele noastre încă se folosesc și alte inovații ale sale în domeniul construcțiilor, cum ar fi mașina de tăiat cuie.

8. Bette Nesmith Graham (n. 1924 - d. 1980): Pasta corectoare (Cerneala de corecție) Betty Nesmith Graham era dactilografă și folosea frecvent vopsea albă ca să își acopere greșelile. În 1950, ea a inventat pasta corectoare. Ideea i-a venit în momentul în care i-a văzut pe pictori că adaugă un alt strat de vopsea pentru a-și ascunde greșelile. Prima dată a folosit un blender de bucătărie pentru a amesteca substanțele corectoare pentru a acoperi greșelile făcute pe hârtie la locul de muncă. După multe experimente, a fost până la urmă concediată din cauză că-și petrecea prea mult timp testând pasta corectoare. A primit brevetul pentru invenția sa în 1958.

Kevlar-ul (un material rezistent din care se fac vestele antiglonț) a fost inventat de Stephanie Kwolek în 1963 și a fost introdus pe piață în 1970. Kevlar-ul este o poliamidă cu proprietăți mecanice deosebite, fiind de 5 ori mai rezistentă decât oțelul, considerat la o greutate egală. Pentru aceste motive, Kevlar-ul a fost prima fibră polimerică organică adecvată utilizării în compozite avansate, fiind totodată una dintre cele mai importante fibre sintetice dezvoltate până în prezent. Kevlar-ul este un polimer înalt cristalin care, datorită formei de baghetă a moleculelor de para-aramid și a procesului de obținere prin filarea precursorului, produc anizotropia fibrelor, asemănător fibrelor de carbon. Stephanie Kwolek s-a angajat temporar (cel puțin așa credea ea) la compania DuPont în 1946, înainte de a pleca să studieze Medicina. În 1964, Kwolek se afla tot acolo și lucra în cadrul departamentului de cercetare. Obiectivul său era să transforme polimerii în fibre sintetice puternice. Una dintre soluțiile cu care a lucrat era așa de neobișnuită, încât operatorul mașinii de țesut, care ar fi trebuit să creeze materialul propriu-zis, a refuzat. În cele din urmă, Kwolek a reușit să-l convingă, iar din materialul creat de ea în laborator a rezultat o fibră la fel de rezistentă precum oțelul. Materialul a fost numit "Kevlar" și din el se fabrică, pe lângă vestele antiglonț, căști și echipament de protecție, cabluri de suspensie, cauciucuri, plăcuțe de frână, schiuri etc.

TOP 10 Invenții realizate de femei de-a lungul istoriei

10. Rachel Zimmerman: Imprimanta Blissymbol Ce este imprimanta Blissymbol? Ei bine, este un program software inventat, la mijlocul anilor 1980, de către o fetiță canadiană de numai 12 de ani. Imprimanta inventată de Zimmerman permite celor cu dizabilități fizice severe - cum ar fi paralizia cerebrală - să comunice. Utilizatorul își înregistrează gândurile prin atingerea simbolurilor de pe o pagină sau de pe o planșetă prin utilizarea unui touch pad special, imprimanta traducând apoi simbolurile într-o formă scrisă. Sistemul realizat de Zimmerman a fost lansat ca un proiect pentru un târg școlar, dar a ajuns în competiție și a câștigat o medalie de argint la un concurs la nivel național. (likes.com)

• 370 îHr.: Hypatia din Alexandria - Astrolabul • 1808: Nicole Clicquot-Barbier - Şampania roz • 1813: Tabitha Babbitt - Fierăstrăul circular • 1842: Augusta Ada Byron - Programul-mașină • 1845: Sarah Mather - Lampa și telescopul submarinelor • 1861: Thiphena Hornbrook - Stupul de albine • 1864: Mary Jane Montgomery - Roțile de locomotivă îmbunătățite • 1871: Margaret Knight - Mașina de făcut pungi de hârtie • 1873: Amanda Jones - Ambalarea în vid a alimentelor • 1873: Helen Blanchard - Mașina de cusut în zig-zag • 1873: Nadejda Kozhina - Conservele cu carne • 1875: Ellen Fitz - Globul pământesc • 1880: Amanda Jones - Injectorul cu țiței • 1881: Mary Walton - Calea ferată suspendată • 1882: Nettie Rood - Corturile din pânză în formă de casă • 1882: Adeline D. T. Whitney - Cuburile cu litere • 1882: Maria Beaseley - Bărcile de salvare pneumatice • 1885: Sarah E. Goode - Patul pliabil • 1887: Anna Connelly - Ieșirea de incendiu • 1891: Catherine Deiner - Sucitorul • 1892: Sarah Boone - Placa de călcat • 1892: Cynthia Westover - Maşina de dezăpezit • 1893: Margaret Wilcox - Încălzitorul de mașină • 1896: Laura Cooney - Jartierele • 1899: Letitia Geer - Siringa medicală • 1900: Florence Parpart - Mașina de măturare stradală • 1904: Margaret Knight - Motorul cu cilindru rotativ • 1909: Merlitte Benz - Filtrul de cafea • 1914: Florence Parpart - Frigiderul • 1917: Ida Forbes - Încălzitorul de apă • 1917: El Dolores Jones - Toba de eşapament • 1917: Marion Donovan - Scutecele • 1920: Lizzie Dickelman - Silozul de stocare al cerealelor • 1930: Ruth Wakefield - Prăjiturile cu fulgi de ciocolată • 1949: Virginia Apgar - Testul prin care se dau note bebelușilor la naștere • 1950: Marion Donovan - Scutecele de unică folosință • 1966: Stephanie Kwolek - Kevlarul (o fibră asemănătoare oțelului, folosită la veste antiglonț, cauciucuri și caschete) • 1969: Ann Moore - Portbebe • 1970: Patricia Billings - Siliconul • 1985: Laurene O'Donnell - Fântâna țâșnitoare • 1987: Nancy Perkins - Aspiratorul cu sac • 1988: Patricia Bath - Dispozitiv pentru chirurgia cataractei • 1998: Sarah Blakely - Spanx (Ciorapii care le permit femeilor să poarte rochii strâmte, controlând astfel grăsimea inestetică)

D O C U M E NTAR

SECVENȚE Titanic. Un nume de legendă pentru o navă care a fascinat și continuă să fascineze în continuare milioane de oameni. Construcția navei „imposibil de scufundat” a început în anul 1909 la șantierul naval din Belfast, fiind lansată la apă în ziua de miercuri, 31 mai 1911, la ora 12:15 minute. Memoria peliculei foto păstrează amintirea imensei nave atât din timpul construcției, cât și din timpul ceremoniei de lansare la apă, un eveniment pentru care s-au tipărit și distribuit fluturași precum cel din fotografia de mai jos.

Foto: atyeo.net, Titanic RMS

SECVENȚE

În 1911, un grup de muncitori de pe șantierul naval din Belfast au fost fotografiați la pupa Titanicului în timp ce priveau cu admirație elicele de bronz pe care le montaseră cu câteva zile înainte. Din punctul de vedere al dimensiunilor, cele două elice cu 3 pale aveau un diamentru

de 7 metri și cântăreau 34,5 tone, în timp ce elicea centrală cântărea 22 de tone. Un secol mai târziu de la naufragiu, o fotografie de la adâncimea de 4.000 de metri ne înfățișează una dintre elice pe jumătate îngropată în mâlul Oceanului Atlantic după acea noapte tragică de aprilie.