Redescopera Istoria nr. 3/2013 by Redescoperă Istoria

ANUL I • NUMĂRUL 3 • SEPTEMBRIE - DECEMBRIE 2013

Redescoperă Istoria •PUBLICAȚIE DEDICATĂ PASIONAȚILOR DE ISTORIE ȘI REENACTMENT•

•CUPRINS•

04 05 06 08 09 17 20 22 26 29 32 36 38 42 49 50 52 56

Detectorii de istorie Orașe pierdute uitate de vreme: Cartagina Asociația Națională a Colecționarilor de Arme Cornelius Jacobszoon Drebbel Arheologul Vicu Merlan și Zeițele de la Isaiia Medalia Frontului de Est Istoria pe sub Arcul de Triumf Reenactor în România: Replici la suprapreț Bumbești – Livezeni: Un drum de fier prin Valea ce răsună… 11 cele mai bizare osuare din Europa Petre Dumitrescu: Cavaler al Crucii de Fier 90 de ani de muzeografie militară Sturmgewehr 43/44 Muzeul Căilor Ferate Parada victoriei Rommel Tragedie pe mare: Petrolierele Unirea și Independența Metroul bucureștean la început de drum

Supliment: Cazinoul Constanța: Un Titanic scufundat în uitare Coperta 1: Petrolierul Independența – Foto: Muzeul Național de Istorie a României Coperta 4: Locomotiva 43 Călugăreni – Foto: Mircea Dorobanțu REDESCOPERĂ ISTORIA Publicație lunară dedicată pasionaților de reenactment

ISSN 2344 – 3235 ISSN-L 2344 – 3235

REDACŢIA • Membrii fondatori & Redactori: Alice Diana BOBOC şi Mihăiţă ENACHE • Colaboratori: Andrei BERINDE și Ioan GĂUCAN CONTACT • E-mail: redescopera.istoria@gmail.com www.redescoperaistoria.ro www.facebook.com/RedescoperaIstoria Responsabilitatea pentru textele publicate aparține autorilor. Reproducerea materialelor din revista Redescoperă Istoria fără acordul scris al redacției este interzisă.

• E D ITO R IAL•

Detectorii de istorie Parțial sau chiar în totalitate îngropată în pământ, istoria așteaptă să fie descoperită. Măcinată de timp, ruginită, ruptă, îngălbenită sau înnegrită, ea este de neprețuit. Și chiar și atunci când este scoasă la vânzare, istoria nu este estimată la adevărata sa valoare. Iar istoria nu reprezintă numai ce este apare în cărți, în manuale, în hrisoave, în cronici, în documente, în povești, legende sau în balade. Nu reprezintă numai litere sau vorbe transmise din tată-n fiu. Istoria este alcătuită din mai mult decât din simple cuvinte – ea constă în mărturii fizice, în obiecte care prezintă interes istoric prin indiciile prețioase pe care le oferă, fie și numai dacă este vorba de un nasture care a aparținut unui soldat pe front. Valorificate pe piața de specialitate, expuse în muzee, ori în colecții proprii, obiectele descoperite – printre ele monezi, catarame, nasturi, cartușe (unele goale), insigne, plăcuțe de identificare, ceasuri, fotografii, medalii, căști, elemente de vestimentație militară, cazmale, chiar și arme - toate, absolut toate poartă amprenta istoriei. Iar ca acest lucru să fie făcut cunoscut generațiilor următoare, ”detectorii de istorie”, arheologi animați doar de pasiunea descoperirii artefactelor din timpul războaielor, duc o luptă asiduă, căutând să scoată la iveală obiecte care fac mărturia unor vremuri sângeroase, demult apuse. Cu entuziasm, cu meticulozitate, cu răbdare, arheologii scot la iveală și scutură istoria de pământul care o acoperă. Doar urmele timpului nu mai pot fi șterse, nu mai pot fi îndepărtate; sigiliul lăsat de timp face dovada efemerității zilei de ieri. Obiectele care ani de zile au rămas neștiute, acoperite de țărână, își spun acum, scoase la lumină, povestea. Povești, care, adunate toate la un loc, dezvăluie istoria. Iar istoria nu așteaptă decât să fie descoperită.

Alice Diana BOBOC

•D I NC O LO D E HARTĂ• Este greu de imaginat cum se poate „pierde” un oraș întreg, dar exact acest lucru s-a întâmplat cu orașele prezentate în această listă. Și nu este nevoie de multe cauze pentru ca un oraș să fie abandonat. Războaiele, dezastrele naturale, schimbările climatice și pierderea

partenerilor comerciali importanți sunt doar câteva dintre acestea. Însă indiferent care ar fi cauza, aceste orașe au fost uitate în timp, până când au fost redescoperite secole mai târziu.

Alice Diana BOBOC Situată în prezent în Tunisia de astăzi, Cartagina (KartHadașt în limba feniciană - adică Noul oraș) a fost un oraș antic în Nordul Africii, localizat în partea estică a actualului liman al Tunisului, în prezent un cartier al orașului modern Tunis din Tunisia. Cartagina a fost fondată de negustorii fenicieni și, conform legendei, de către prințesa Dido (sau Elisa), sora lui Pigmalion. Colonia a ajuns să aibă o mare importanță economică, ce rivaliza cu cea a metropolelor feniciene și a devenit o mare putere în Marea Mediterană. În jurul ei s-a format un adevărat imperiu, cea mai mare forță maritimă din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Republica Romană. Orașul era alimentat cu apă printr-un apeduct lung de 132 km, construit între anii 120-131 e.n., care aducea apă proaspătă din masivul muntos Djebel Zaghouan. Resturi ale acestui vechi apeduct roman se mai văd și azi la Mohammédia (la sud de Tunis).

Orașul a prosperat prin dezvoltarea comerțului maritim. În secolele al IV-lea și al III-lea î.Hr., Cartagina a devenit cel mai bogat oraș din zona mediteraneană, după Alexandria din Egipt. În el locuiau 400.000 de oameni, alți 100.000 trăind în zona agricolă limitrofă. Rivalitatea rezultată dintre Siracuza și Nisa a fost însoțită de mai multe războaie din cauza invaziilor reciproce, cea mai notabilă fiind invazia Italiei de către Hannibal. Orașul a fost distrus de romani în 146 î.Hr., când romanii au mers din casă în casă, capturând, violând și înrobind poporul înainte de a fi incendiată Cartagina. Cu toate acestea, romanii au reconstruit Cartagina, care a devenit una dintre cele mai mari și mai importante orașe din imperiu. A rămas un oraș important până când a fost distrus pentru a doua oară în 698 d.Hr., în timpul cuceririi musulmane. Situl arheologic Cartagina este înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Va urma

•ASO CIAŢ IA LU N II • Nu ştim dacă mai era sau nu nevoie de încă o asociaţie de colecţionari în România, dar ştim sigur că a colecţiona arme în Romania nu este uşor deloc şi, departe de a fi o excentritate plăcerea de a colecţiona aceste obiecte, cred că nu ţine cont de rang, profesie sau vârstă. În primul rând, noţiunea de colecţionar de arme este relativ nouă în ţara noastră, astfel că apariţia A.N.C.A în iulie 2007 nu a făcut decât să umple un gol care exista în acest domeniu. S-a pierdut mult timp şi sute sau chiar mii de arme de colecţie au ajuns la fier vechi sau în străinătățuri din cauză că în România nu a existat un cadru legal care să permită colecționarea de arme.

Asociația Națională a Colecționarilor de Arme

Suedia, Norvegia, Finlanda, Spania si Portugalia. FESAC se numără printre consultanţii Parlamentului European din Bruxelles în vederea implementării unor directive legate de armele de foc, directive care îşi găsesc finalitatea în legile respective ale fiecărei ţări membre a Uniunii Europene. Asociaţiile care fac parte din FESAC sunt asociaţii cu tradiţie în ţările din care provin, unele dintre ele având o vechime considerabilă precum cea din Danemarca, ce fiinţează de 75 de ani, sau cea din Anglia de 90 de ani. Datorită sustinerii din partea asociatiilor din Franţa, Belgia si Luxemburg, am fost direct primiţi ca membrii cu drepturi depline FESAC, sărind astfel un stagiu minim de un an ca observatori. A.N.C.A devine astfel prima asociaţie de colecţionari de arme dintr-o ţară

Ioan GĂUCAN Apariţia Legii 295/2004 a deschis practic drumul şi astfel că oameni pasionați de acest domeniu au putut să înceapă colecţionarea de arme. A.N.C.A şi-a propus să descopere nu numai arme interesante, ci şi lucrurile ce le-ar avea de povestit aceste bijuterii de oţel. De asemenea, A.N.C.A. și-a propus să găsească oameni pasionaţi de păstrarea în patrimoniul ţării arme de valoare, pe care le vom putea arăta cu mândrie în cadrul unor manifestări muzeistice, deoarece obiectele valoroase nu aparțin cuiva, ci sunt ale tuturor. Putem spune că orice colecţie începe cu primul obiect, în cazul nostru cu prima armă, indiferent că e o puşcă veche de vânătoare sau o baionetă ruginită găsită prin vreun pod. Anul 2008 a însemnat pentru A.N.C.A un progres vizibil atât în creșterea numărului de membrii, cât şi în desfășurarea unor activităţi strâns legate de colecţionarea armelor. Aşa că nu puteam ca în anul 2009 să nu încercăm să ne diversificam activităţile şi să ne facem cunoscuţi cât mai bine pe plan naţional. Aş menţiona faptul că, pentru anul 2008, organizarea primei expoziţii cu arme din colectii particulare a fost organizată în colaborare cu Muzeul de Istorie din Ploieşti. Ca urmare a activităţilor din 2008, a unor contacte personale şi a unei atente monitorizari începută în urmă cu un an, asociaţia a fost invitată la întâlnirea anuală a FESAC din 2009 în vederea unei posibile aderări. FESAC – Fundaţia Europeană a Asociaţiilor Colecţionarilor de Arme este practic o federaţie a colecţionarilor de arme din toată Europa. Ea include ţări precum Germania, Franta, Belgia, Luxemburg, Austria, Marea Britanie, Malta, Italia, Olanda, Danemarca,

Autorul articolului în uniformă românească de artilerie din timpul Primul Război Mondial

•ASO CIAŢ IA LU N II • Anul 2012 marcheză o altă premieră prin faptul că în România are loc întâlnirea anuală a F.E.S.A.C, totul fiind organizat de Asociația Naţională a Colecționarilor de Arme. Nu trebuie să uităm nici activitatea sportivă sau recreaţională, astfel că, începând cu anul 2012, A.N.C.A organizează două concursuri de tir cu arme de colecţie. Aici, „batrânele doamne” prind din nou viaţă şi putem vedea pe „viu” lupta dintre Luger, Colt 1911, TT 33 sau alte arme istorice. La momentul actual, A.N.C.A are un număr de 495 de membrii şi încearcă să îşi diversifice acţiunile atât în ceea ce priveşte colecţionarea de arme, expoziţiile, precum şi reenactment-ul ca activitate complementară. Site-ul asociatiei www.anca.com.ro oferă de asemenea o multitudine de informaţii în ceea ce privește armele de colecție. Închei prin a spune că acțiunea de a colecţiona arme începe dintr-o joacă şi poate ajunge o mare pasiune. Cea mai mare dintre pasiuni. Care nu te trădează și pe care nu o poți minți.

Foto: Mihăiță ENACHE

din estul Europei membră a FESAC și deschide drumul asociatiilor de colecționari din celelalte ţări est europene. În anul 2010, A.N.C.A reuşeste să organizeze cu ajutorul personalului din cadrul Muzeului Militar Naţional, precum şi cu prietenii din asociația 6 Dorobanți şi cei din A.N.D.A., prima expoziţie de arme şi uniforme a unor colecţionari privaţi la nivel naţional. Pe lângă activitatea de colecţionare de arme, A.N.C.A promovează şi reconstituirile istorice, astfel că, în cadrul asociației, fiinţează un grup de entuziaști care participă la diverse manifestări îmbrăcați în uniformele Regimentului 1 artilerie Carol. Începând cu anul 2010, reprezentăm o prezenţă statornică la Zilele Muzeului Militar Național, la standul nostru organizând trageri cu armament de epocă. În anul 2011, A.N.C.A a fost invitată la elaborarea legii 117/2011, care modifică legea 295/2004 şi unde s-a reuşit îmbunătăţirea legii, cel puţin în privinţa colecţionării de arme. Aceasta este o premieră, având în vedere reticenţa autorităţilor faţă de orice imixtiune în elaborarea unei legi sensibile precum legea armelor.

•INVENȚII• În antichitate, Herodot, Aristotel şi Pliniu cel Bătrân scriau despre posibilitatea folosirii unor „clopote scufundate” pentru explorare şi călătorii pe sub mare. De asemenea, marele inventator Leonardo da Vinci proiectase construirea unui vas destinat călătoriilor subacvatice. William Bourne, un matematician și inventator britanic, a desenat planurile pentru un submarin în 1578, fără a-l construi însă. Reușita invenției primului submarin (propulsat cu vâsle) i-a revenit lui Cornelius van Drebbel, un inventator, mecanic şi chimist olandez, în anul 1620, care a folosit planurile lui William Bourne. Drebbel s-a născut în Alkmaar (Olanda) în 1572; inițial a fost ucenic la un pictor și gravor pe nume Hendrick Goltzius, care probabil l-a și inițiat în tainele alchimiei.

Cornelius van Drebbel a devenit tot mai interesat de invenții, iar faima sa a crescut, atrăgând astfel atenția noului rege al Angliei, James I, care dorea ca la Curtea sa să se afle exploratori, teologi, economiști și alchimiști. Drept urmare, l-a invitat pe Drebbel în Anglia în 1604. Ajuns la Curtea regelui, Drebbel a demonstrat o serie din invențiile sale. A ajuns faimos pentru mașina sa în perpetuă mișcare ce arăta timpul, data și sezonul, și care era montată într-o sferă amplasată pe stâlpi.

Invenția sa a devenit atât de cunoscută, încât Rudolf al IIlea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, l-a invitat la Praga în anii 1610 și 1619. Din cauza politicilor imperiale tulburi, Drebbel a fost arestat în ambele ocazii și a fost eliberat numai datorită intervențiilor regale din Anglia. Acesta a fost perioada în care Drebbel a început să lucreze la realizarea submarinul său, la baza căruia a stat probabil o barcă cu vâsle (cu laturile ridicate în așa fel încât se întâlneau în partea superioară) acoperită cu piele unsă pentru a fi impermeabilă, cu o trapă etanșă la ,

mijloc, cu o cârmă și patru vâsle (care treceau prin niște teci cu garnituri de piele) și căreia i-a montat tuburi de aer până la suprafață pentru a-i furniza oxigenul necesar în adâncuri. Sub scaunele vâslașilor se aflau vezici mari de porc, ce erau conectate la exterior prin conducte, iar o frânghie lega vezicile goale. În momentul în care se scufunda, frânghia era dezlegată, iar vezicile de porc se umpleau cu apă. Pentru întoarcea la suprafață, echipajul golea vezicile prin presare.

Drebbel a continuat să construiască încă două submarine fiecare mai mare decât precedentul. Modelul final a avut șase vâsle și putea transporta 16 pasageri. Invenția sa a fost demonstrată în fața regelui și a mii de londonezi pe Tamisa, de la Westminster la Greenwich şi înapoi, spre stupefacţia celor care credeau că aşa ceva este imposibil. Submarinul a putut sta în submersie timp de trei ore, la o adâncime de 15 metri. Şi mai ingenios a fost sistemul de realimentare cu oxigen al echipajului, sistem inspirat olandezului de către alchimistul Michael Sendivogius. În experimentele sale, el observase că nitratul de potasiu, încălzit la aproximativ 400 de grade Celsius, nu numai că emană oxigen, dar se şi transformă în hidroxid de potasiu capabil să absoarbă dioxidul de carbon. Cornelius Drebbel nu şi-a văzut niciodată invenţia folosită ca armă în vreun conflict armat. Această misiune a revenit în anul 1775 unui alt submarin, Turtle (Țestoasa) pe numele său, creaţie a americanului David Bushnell. După ce regele James a murit, iar Carol I a devenit rege, Drebbel a fost angajat de către Departamentul de Artilerie pentru a realiza arme secrete pentru rege, inclusiv o nereușită ”petardă plutitoare” (bombă). Drebbel a murit la Londra la 7 noiembrie 1633. (Alice Diana BOBOC)

•INTERVIU•

Dezvăluiri despre descoperiri arheologice valoroase, ritualuri străvechi de înmormântare, dovezi ale existenței strămoșilor noștri de acum mai bine de 7.000 de ani și holograme piramidale

Aveți o bogată activitate arheologică, domnule Merlan. Cum s-a născut această pasiune pentru arheologie? Încă de copil eram atras de tot ceea ce era misterios. Am descoperit cărţile care mi-au oferit unele răspunsuri. Văzând că nu-mi astâmpăr setea de cunoaştere, am început să cutreier dealurile dimprejurul satului natal Isaiia, să caut “flacăra”comorilor, să caut şi să studiez vulcanii noroioşi din zonă, să verific legendele atribuite cetăţii getice de la Moşna din apropiere, a vestigiilor înaintașilor de la Buneşti etc. Aşa s-a născut pasiunea pentru arheologie, dar și pentru astronomie.

Alice Diana BOBOC

•INTERVIU• În 1998, pe când făceați săpături la Isaiia, ați descoperit un tezaur de statuete și fragmentele a două mese de altar. Ce îmi puteți spune despre acest tezaur extrem de valoros, care în prezent se află expus la Muzeul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iași?

de drum, aveam nevoie de girul unui specialist. Aşa a început colaborarea noastră.

Situl arheologic l-am descoperit prin 1991, pe vremea când eram student în anul I la Facultatea de IstorieGeografie din Suceava. Nevoia de cadre didactice universitare la proaspăta facultate, reînfiinţată după 1990, a fost un noroc pentru mine de a avea majoritatea profesorilor de la Univ. “Al. I. Cuza” din Iaşi. Printre ei se afla şi unul dintre cei mai buni neoliticieni din Moldova, prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. Am făcut practica arheologică pe şantierele domniei sale, am învăţat alfabetul profesiei de arheolog încă de atunci. Știam ce vreau! După terminarea studiilor, fiind angajat ca muzeograf la Muzeul Municipal din Huşi, m-am aventurat în a deschide un sit arheologic. Fiind la început

„Zeiţele de la Isaiia” şi descoperitorul lor – Vicu Merlan – Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi

În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pescuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sacră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de altar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe. În 1997, din lipsă de fonduri, săpăturile au fost sistate, abia în oct. 1998, printr-o mică sponsorizare am putut plăti hrana şi transportul unor elevi voluntari din Huşi, pasionaţi de istoria veche, cazându-i la părinţii mei în satul Isaiia. Având planul de săpătură iniţial, am trasat următorul sondaj în dreptul locuinţei sacre, pe care nu reuşisem s-o decopertez integral. Aşa am dat peste marele tezaur statuar, descoperit intact într-un vas din lut ars, alături de alte elemente esoterice care-l întregeau, precum şi o altă plăcuţă din lut ars cu simboluri scriptice arhaice. Descoperirea tezaurului este o altă poveste.

• R E• IENNTAECRTVMI E UN • T• La început, vasul cu zeiţe a fost dus în depozitul Muzeului din Huşi, iar după un an l-am dus la Seminarul

de Arheologie al Universităţii ieşene spre restaurare şi conservare. Fiind umplut cu pământ la suprafaţă, nu am bănuit că în interior ar fi un astfel de tezaur. Tezaurul era compus din 21 de zeităţi, ce erau de fapt 21 de ipostaze divine ale Marii Zeiţe Mamă, zeiţa fecundităţii şi fertilităţii. Alături de acestea se găseau 21 de falusuri miniaturale din lut ars, reprezentări ale contrapărţii masculine. Numerologia exactă a pieselor din recipientul descoperit nu era întâmplătoare, era vorba de o numerologie sacră. 13 dintre statuete dispuneau de tronuri (numărul 13 în tarot este asociat cu iniţierea). Aşadar, cele 13 “zeităţi” oferau iniţierea profanilor prin intermediul şamanului comunităţii, în marile mistere ale Macrocosmosului. În recipient erau şi 42 de cariopse din lut ars (simboluri ale fertilităţii, ale yoni-ului feminin). La început, “Zeiţele de la Isaiia” au fost expuse în Sala Mare a Seminarului de Arheologie. Apoi a urmat prezentarea lor în cadrul marilor muzee din România, precum și expoziţiile itinerante la Vatican, Lisabona, Londra, New York ş.a. Astăzi, publicul le poate admira, alături de alte piese importante, în cadrul Muzeului Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi. Despre cetatea getică de la Moșna, din județul Iași, se spune că ar exista un portal spre o lume subpământeană, sau că aici s-ar afla un tezaur fabulos

păzit de numeroase entități subpământene. Ce ați putut descoperi în urma săpăturilor arheologice pe care le-ați întreprins? Studiind legendele păstrate din moşi-strămoşi din zona cetăţii Moşna, am constatat o serie de sincronicităţi şi fenomene paranormale care m-au pus pe gânduri. Fiind cam sceptic, nu le-am luat prea în serios. Realizând Monografia Văii Bohotinului şi Văii Moşnei, am făcut câteva fotografii cu filme clasice cu clişeu, fiind surprins după developare de entităţile gardiene din jurul movileitumul, care-şi făceau prezenţa prin anumite forme energetice alb-strălucitoare. Cel mai mult mi-a schimbat optica asupra celor ce se petrec acolo, în urma rătăcirii mele timp de câteva ore într-un cerc de circa 300 m2 şi a ceea ce mi s-a revelat atunci. Astfel de fenomene se petrec de sute de ani în acest perimetru, fiind pomenite chiar şi în unele lucrări de geografie de la sfârşitul secolului al XIX-lea (C. Chiriţă, Geografia judeţului Fălciu, 1894). Ca urmare m-am hotărât să fac rost de sponsorizări pentru a demara un astfel de proiect ştiinţific. Săpăturile arheologice, limitate de resursele financiare, dar şi de starea de sănătate a unor lucrători (influenţaţi subtil de entităţile gardiene ale cetăţii), nu au dat rezultate satisfăcătoare privitor la cele căutate de noi. Vor urma alte cercetări care vor lămuri enigmele neelucidate din acest sector. Săpăturile arheologice de la Armășeni, comuna Bunești-Averești, jud. Vaslui, la care ați luat parte, au scos la iveală dovezi ale existenței strămoșilor noștri de acum mai bine 7.000 de ani. Care sunt acestea? Săpăturile realizate în punctul Armăşeni -“Muncel”, au scos la suprafaţă, încă din primii ani, numeroase vestigii neolitice şi eneolitice, dar şi altele din epoca Bronzului, perioada traco-getică şi chiar medievală. Suprapunerea acestor nivele a dus la o depunere de strate arheologice de peste 1,5 m grosime. Cel mai reprezentativ nivel este cel aparţinând civilizaţiei Cucuteni A3 şi Cucuteni A-B. Am descoperit locuinţe cucuteniene, locuinţe getice, vetre de foc, cuptoare de ars ceramică printr-o tehnică controlată, numeroase statuete antropomorfe, feminine şi masculine, statuete zoomorfe, arme şi unelte din silex, piatră şi os. Rareori a apărut şi câte o piesă oxidată din cupru. În schimb ceramica se păstrează într-o cantitate mare, dovadă a unei lungi perioade de vieţuire pe acele locuri, a comunităţilor civilizaţiei Cucuteni, ceramică pictată policrom cu motive geometrice, florale, spirale ş.a.

•INTERVIU• În județul Vaslui, în apropierea satului Crețeștii de Sus, a fost descoperită acum câțiva ani o necropolă care aparține culturii trace de la sfârșitul epocii bronzului, necropolă denumită Noua. Din 2003 au început campaniile de săpături arheologice preventive de salvare din cauza localnicilor care, prin exploatarea lutului, puneau în pericol vestigiile din această zonă. Puteți să îmi oferiți câteva detalii despre aceste ritualuri de înmormântare ale strămoșilor noștri? În partea de nord – vest a satului Creţeştii de Sus, judeţul Vaslui, pe promontoriul dintre pârâul Lohan şi un afluent temporar, a fost descoperită încă din 1999 o necropolă aparţinând culturii trace de la sfârşitul epocii bronzului – Noua şi început de Hallsttat. Necropola suprapune situl eneolitic ce aparţine culturii Cucuteni A-B, nivel identificat între - 0,80-1,30 m, cu o vechime de circa 5500 de ani. Din 2003 până în septembrie 2013 au fost identificate un număr de 26 de morminte de înhumaţie, pe un perimetru de circa 650 m2. Majoritatea au în inventar obiecte de cult (ulcele cu torţi supraînălţate sau vase mari rareori), podoabe (cercei, brăţări, pandantive, fibule, agrafe, nasturi etc.) din bronz, toate puternic oxidate sau cu urme adânci de oxidare. Trebuie specificat că din numărul total amintit, 5 morminte aveau în inventarul osteologic doar craniul, unele au părţi lipsă din trup (de exemplu bazinul sau coloana şi coastele sau picioarele), fapt pus pe seama unor decapitări războinice, accidente, atacuri ale unor animale sălbatice, sau poate chiar măcinarea lor de timp (circa 3.000 de ani). O altă caracteristică interesantă este aceea că, atunci când săpau o groapă pentru a înhuma un contemporan, membrii tribali, venind în contact cu vestigiile înaintaşilor, le lăsau neatinse, plasând decedatul chiar pe acestea. Vestigiile înaintaşilor constituiau aşadar un tabu ce trebuia respectat riguros pentru a nu stârni furia strămoşilor lor, dar şi un obicei legat de aceştia, privitor la cultul strămoşilor. Ritul de înmormântare este diferit de cel de astăzi. Înhumatul este plasat cu capul la est şi picioarele spre vest, iar ulcica, ce avea în conţinut hrană sau uleiuri volatile de plante, era plasată în apropierea capului, uneori la picioare. La unele morminte am descoperit în inventar câte o râşniţă de mână, confecţionată din piatră, cu o uşoară albiere (concavitate centrală), plasată mai ales în zona bazinului. Râşniţa este un element ce simboliza fertilitatea, belşugul, fecunditatea, fiind depusă în special

în mormintele aparţinând femeilor. Toate aceste pregătiri şi plasări precise în zona unor părţi anatomice ţineau de un ritual strict pus în corelaţie cu unele evenimente astrologice individuale sau de grup care ajutau defunctul să traverseze vămile astrale ale lumii de dincolo. Credinţa în lumea de dincolo este reflectată în precizia orientării mormintelor faţă de astrul zilei, conform unor cutume sacrale, cu grija ca fiecare plecat să dispună de cele strict necesare pentru astfel de călătorii, sufletul fiindu-i ghidat de cei rămaşi în viaţă, de şamanul comunităţii. În cadrul campaniei din anul 2011, din punctul Creţeşti „La Intersecţie”, am avut surpriza de a identifica, pe cuprinsul unei singure secţiuni, 5 morminte, din care 2 duble, cu o plasare nemaiîntâlnită până acum, în acest sit de la sfârşitul epocii bronzului. În cazul celor patru schelete înhumate de la sfârşitul epocii bronzului, descoperite în carourile 16-19 din Ş12, avem de-a face cu două morminte duble, soţ şi soţie. Am constatat că două dintre morminte au în inventar ulcele (ritualul clasic specific acestei epocii), ce erau poziţionate în partea dreaptă a scheletelor, fiind puse în corespondenţă cu principiul masculin, emisiv al transcendenţei divine. La mormântul nr. 22, ulcica cu Creţeştii - Secţiunea Ş12 – vedere generală

• R E• IENNTAECRTVMI E UN • T• Mănăstirea rupestră Ţipova, Moldova, sec. XIX Foto: istoria.md

toartă supraînălţată avea în interior o alta, tronconică, constituind astfel un sistem de tip matrioşca. Acest simbol esoteric este pus în corespondenţă cu principiul holografic al părţii în tot, specific transcendenţei în Manifestare. În schimb mormintele nr. 21 şi 24 au piese de tip podoabe, şiraguri de mărgele etc. Mărgelele erau confecţionate din fructe de plante, perforându-le pentru a fi depuse într-un şirag, fiind de diverse culori: albe, maro, negre, cenuşii, predominând însă cele de culoare albă. Se ştie, de exemplu, că în tradiţia indiană şiragul de mărgele din fructe de plante, numite rudrakşha, aveau proprietăţi miraculoase, vindecătoare şi chiar exorcizante, plasând purtătorul în rezonanţă cu unele zeităţi mitologice antice, dându-le acestora stări şi trăiri beatifice. Nu excludem ca astfel de podoabe naturale să fi fost purtate şi pentru efectele spirituale dobândite prin posesiunea lor. Piesele de la scheletele de bărbaţi, deşi simple, redau o simbolistică teluric-transcendentă, iar cele de la scheletele de femei, din bronz si aramă, au rezonanţă cu energiile planetei Venus, energii ale frumuseţii, ale naturii receptive universale. Femeia ce aparţinea scheletului nr. 21 avea capul pe genunchii bărbatului de la nr. 22, obicei foarte rar

întâlnit, dar care arată o apartenenţă de cuplu, iar celălalt, cu nr. 24, era poziţionat paralel cu bărbatul de la nr. 23 dar în imediata vecinătate, la circa 40 cm de acesta. Deşi păreau contemporane, cele patru morminte erau poziţionate diferit faţă de nivelul de călcare: mormintele M21-M22 erau cu câţiva centimetri mai adânci decât M23 şi M24, deoarece acestea din urmă erau plasate direct pe chirpicii unei locuinţe mai vechi din eneolitic aparţinând înaintaşilor acestora, respectiv civilizaţia Cucuteni. De aici putem deduce că atunci când săpau groapa pentru cei decedaţi, intersectând resturile de civilizaţie anterioare, din respect pentru înaintaşi, nu s-a continuat distrugerea nivelului cucutenian, ci s-au oprit la acel nivel, chiar dacă nu corespundea adâncimii standard pe care şi-o propuseră să o sape. Aşadar, putem vedea clar rolul de tabu a acestor artefacte anterioare pe care tracii le respectau riguros. Privitor la cele două morminte duble, nu excludem ipoteza ca acestea să fi fost contemporane, avându-se în vedere poziţionarea apropiată, relativ egală între schelete, culoarea stratului de umplutură a gropilor ce au aceeaşi compoziţie litologică, fapt ce ne înclină să credem că avem de a face cu o „groapă comună”. Moartea lor ar putea fi cauzată de o luptă sau de atacul unor animale sălbatice (dedus din lipsa unor părţi anatomice) sau să fi fost răpuşi de vreo boală. Referitor la mănăstirile rupestre din Basarabia ce ne puteți spune? Pe valea Răutului din Basarabia, în sectorul inferior, între satele Tribujăni şi Butuceni, în abruptul malului calcaros secţionat de râu, se găsesc mai multe mănăstiri rupestre, ce datează din vremea geţilor. Izolarea chiliilor rupestre, săpate în malul abrupt greu accesibil, unele chiar în peretele drept stâncos, este pusă pe dorinţa de izolare şi reculegere a celor care s-au direcţionat pe un astfel de făgaş. Dispuse pe cel puţin trei aliniamente, mănăstirile rupestre poartă amprenta unor modificări oarecum la limita confortabilului. Astfel, întâlnim chilii izolate, precum nişte cuiburi de vultur, la care se ajunge doar prin căţărare periculoasă, sprijinându-te de un lanţ şi câteva piroane bătute în stâncă, şi chilii compartimentate, cu o singură intrare dinspre râu. De obicei aceste chilii izolate aveau două postamente, ceea ce explică faptul că în interior se aflau doi călugări (un novice şi un monah experimentat). Despre această castă sacerdoţială din partea de est a Daciei avem informaţii încă de la Herodot, care o descrie ca fiind pe malurile abrupte ale Tyrasului (Nistrului) şi a

•INTERVIU• afluenţilor acestuia din dreapta, respectiv pe malurile râului Răut. Promontoriul în care meandrează strâns Răutul a fost locuit de o comunitate getică ce a ridicat o fortăreaţă prevăzută cu val şi şanţ de apărare. Arheologii basarabeni au descoperit, în interiorul unor astfel de chilii, urne funerare cu cenuşă, ceea ce demonstrează o credinţă de nestrămutat în divinitate, întratât încât considerau trupul doar un vehicul pentru suflet (pentru că atunci când sufletul părăsea trupul, acesta nemaifiind folositor, era ars). Practica incineraţiei era veche, fiind o dovadă incontestabilă a credinţei acelor populaţii în nemurirea sufletului, în viaţa de apoi. În lunga existenţă a acestor mănăstiri rupestre, în interiorul lor s-au rugat neîncetat mii de asceţi ce s-au

un subiect extrem de interesant. Care este părerea dvs cu privire la acest subiect?

Umbra piramidală a Ceahlăului, iar în stânga umbra columnară a Panaghiei

În partea dreaptă se distinge clar faţeta rectilinie perfectă a „umbrei” enigmatice a Ceahlăului

osârdit la perfecţionarea şi desăvârşirea sufletului şi egregorului omenesc. În perioada prigoanei atee comuniste sovietice s-au interzis cu desăvârşire orice fel de slujbe, însă au existat, se pare, oameni, care măcar periodic, reveneau în aceste locuri rugându-se pe ascuns. Complexul monahal străvechi al mănăstirilor rupestre de la Orheiul Vechi are analogii la Ţâpova, Saharna (în Basarabia), dar şi la Nucu (Buzău), cu unele din Dobrogea, dar și cu alte zone din România. Spiritualitatea românească perenă s-a manifestat pe întinsul spaţiu dacic, fiind un teren propice pentru creştinismul timpuriu, care a fost adoptat cu uşurinţă de populaţia autohtonă românească, tocmai datorită elementelor religioase autentice, care au păstrat vie credinţa într-o divinitate celestă înălţătoare.

Panaghiei, ca o mică coloană zveltă, însă pe măsură ce piramida se înălţa coloana se diminua în vizibilitate. La apogeul proiecţiei piramidale, umbra Panaghiei a dispărut. (n.red. - Panaghia - Numele celei mai înalte stânci a Ceahlăului; la poalele ei, în spre miazănoapte, se află o stâncă mare cât un stat de om înconjurată de altele mai mici, cari ar reprezenta (după tradițiunile populare) pe Baba Dochia încremenită acolo împreună cu oile sale.) Este interesantă suprapunerea umbrelor, efectul de hologramă. Putea fi clar vizibilă o linie de demarcaţie, ce se proiecta “adânc”în umbra muntelui, fără ca soarele să mai aibă vreo influenţă fizică. Aproape că e de neînţeles acest fenomen. Soarele era aproape de linia orizontului, pe partea opusă, fapt care permitea ca şi umbrele munţilor din jurul Ceahlăului să se proiecteze în depărtare. Cu toate acestea, umbra piramidală a Toacăi brăzda adânc şi clar, până la poalele Ceahlăului, cu o densitate

Holograma piramidală a muntelui Ceahlău reprezintă

Voi descrie expediţia de la sfârşitul lunii iulie 2013, pentru a vă face o idee despre ceea ce aş putea crede referitor la acest fenomen. Sunt ipoteze preliminare în curs de investigare. Seara am mers pe vârful Toaca spre a vedea holograma piramidală de la apus, care practic se proiectează spre răsărit. Încet, încet, a început să se distingă un vârf de piramidă la poalele Ceahlăului spre coada Lacului de la Izvorul Muntelui. Pe măsură ce minutele se scurgeau, piramida se înălţa ca din pământ spre unul dintre satele din dreapta Lacului. Fenomenul a durat peste 30 de minute. În stânga umbrei piramidale se distingea şi umbra

•INTERVIU• pronunţată, întreaga vale, ca şi cum ar fi existat un alt soare invizibil ce-şi proiecta şi el razele asupra Ceahlăului, iar umbra sa enigmatică suprapunea densitatea slabă a difuziei umbre a soarelui natural asupra suprafeţei pământului. Ipotetic, cred că ceea ce cercetătorii numesc hologramă se explică prin această proiecţie invizibilă, a unui soare dintr-un alt plan existenţial, ce permite a fi „văzut” doar din acest unghi, şi doar în această perioadă a anului. Să fie oare ceea ce numesc unii esoterişti proiecţia soarelui invizibil din Shambala, iar zona Ceahlăului un portal bidimensional, ce se întrezăreşte ocazional la anumite momente astrologice bine determinate? Greu de spus pentru un neavizat, însă e cert că acest fenomen are loc an de an, că şi geţi îl cunoşteau, rămânând din moşi-strămoşi,

Se distinge clar suprapunerea holografică a umbrei piramidale a Toacăi peste umbra muntelui vecin

rămânând din moşi-strămoşi, în această perioadă, o Sărbătoare a Muntelui, cu numeroase legende legate de celebrarea acestuia. După răsăritul soarelui, pe partea opusă Muntelui, de data aceasta spre vest, umbra piramidală avea „înălţimea” maximă, diminuându-se treptat, o dată cu ridicarea soarelui spre zenit. Piramida era clară, vizibilă în toată splendoarea ei. La început nu se distingea holograma, însă pe măsură ce soarele se ridica pe cer, umbra „invizibilă” se pronunţa din nou din ce în ce mai bine Aceeaşi materie densă, pătrunzătoare, care parcă „anihilează” umbra soarelui fizic.. O altă observaţie interesantă este aceea privind direcţia rectilinie perfectă a umbrei vârfului piramidal (care în ciuda reliefului neregulat de pe laturile Toacăi, ce în mod normal, ca fenomen fizic, ar fi trebuit să aibă o proiecţie asemănătoare, neregulată), fapt ce ne arată că holograma este proiectată şi de „aura” Muntelui, sau poate de un alt

soare, invizibil ochiului omenesc… Pe măsură ce soarele se ridică tot mai mult de la linia orizontului, spre înălţimea vârfului Toaca, se distinge şi umbra Panaghiei, de data aceasta pe partea dreaptă, până când soarele trece de nivelul altitudinal al Muntelui Ceahlău. Treptat, umbra şi holograma Toacăi s-au retras spre poalele vestice ale Muntelui, estompându-se gradat, pentru ca, după o oră, să nu se mai distingă nimic. Sunteți fondatorul și redactorul – șef al magazinul cultural – științific Lohanul. Care a fost ideea care a stat la baza lansării acestei reviste și ce pot afla cititorii din paginile sale? Și nu în ultimul rând, de ce acest nume? Ideea de a realiza o revistă a încolţit din dorinţa de a transmite netrunchiat informaţii diverse şi adevărate despre societate, politică şi spiritualitate, având în vedere că majoritatea presei a devenit aservită unor interese oculte ale celor care deţin puterea economică şi politică. Toponimul „Lohan” provine de la culmea înaltă a dealului din partea de nord-vest a oraşului Huşi, culme care se întinde pe latura estică a Podişului Central Moldovenesc. Culmea Lohanului a fost o cale de comunicaţie străveche, făcând legătura între cetăţile defensive măreţe ale dacilor, înşirate pe aliniamentul estic al Podişului Central Moldovenesc (cetatea Coţoi, cetatea Buneşti, cetatea Moşna, cetatea Mogoşeşti-Arsura, cetatea Vlăcineasa-Creţeşti, ş.a.) din partea de Est a Daciei. Locurile înalte sunt asociate, în tradiţia înţelepciunii, cu măreţia şi curajul, cu ascensiunea şi transmutarea, cu transcedenţa mentalului în lumea mirifică a cuvintelor şi a ideilor. „Lohanul“ se vrea a fi revista care vine să umple un gol lăsat de goana tehnologică a Internetului, de tendinţele din ce în ce mai materialiste ale oamenilor, în acumularea de bunuri şi proprietăţi, în detrimentul cunoaşterii plenare şi spirituale. „Lohanul“ se vrea a fi o revistă a tuturor acelora care sunt „însetaţi“ de cunoaştere şi înţelegere a naturii umane şi a societăţii în care trăim. De la început, revista Lohanul avea un conţinut variat cultural-ştiinţific, cu un sumar de 20 de pagini şi circa 1015 colaboratori. După 7 ani, revista s-a transformat calitativ şi cantitativ, ajungând la 280 de pagini şi peste 70 de colaboratori. Când a fost lansată era o revistă trimestrială, dar s-au scos şi 5 numere pe an. În sumar pot fi întâlnite materiale din domeniul istoriei, geografiei, economiei, psihologiei, pedagogiei, literaturii, fizicii, chimiei, medicinei, medicinei naturistei,

•INTERVIU• evenimente culturale, dezbateri, spiritualitate. Cele mai multe articole apar în domeniile istoriei, literaturii, şi spiritualității. Se pare că această predilecţie arată unele aspecte sensibile şi actuale prin care trec oamenii societăţii actuale. Animatorii acestei reviste-magazin vă invită cu drag la a pune “umărul” la o colaborare fructuoasă, în aceste „momente grele“ pentru cultura şi spiritualitatea românească. Ce cărți ați publicat până acum? Iar dintre acestea, care este cartea pe care o considerați de referință în activitatea dvs? Cărţi publicate: Merlan Vicu, Unelte si arme de silex şi piatra din eneoliticul Moldovei dintre Carpaţi si Prut, Editura Lumen, Iaşi, 2005; ediţia II, Editura Lumen, Iaşi, 2008. Merlan Vicu, Misterul Zeiţelor de la Isaiia, Editura Lumen, Iaşi, 2006. Merlan Vicu, Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi Văii Moşnei, Editura Lumen, Iaşi, 2006. Merlan Vicu, Hapaleţ Grigorina – Monografia comunei Dolheşti - 500 de ani de atestare documentară, Editura Lumen, Iaşi, 2006. Merlan Vicu, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Husilor, Editura Lumen, Iaşi, 2008. Merlan Vicu, Maricica Grigoriu – Monografia comunei Ciorteşti, Editura Panfilius, Iaşi, 2011. Merlan Vicu, Vulcanii noroioşi din România, Editura Panfilius, Iaşi, 2011.

Merlan Vicu, Câteva aspecte inedite privind locul de naştere al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Momente de civilizaţie instituţionalitate şi istorie modern românească, Editura Techno Media, Sibiu, 2012, p. 81-84, volum colectiv al Simpozionului Judeţean al profesorilor de istorie, coordonat de prof. Dragoş Curelea. Cartea de referință este Misterul Zeiţelor de la Isaiia. În ce proiecte sunteți implicat și ce planuri de viitor aveți? Actualmente lucrez la finalizarea Monografiei comunei Buneşti – Avereşti, din judeţul Vaslui, comună în care am şi săpăturile arheologice la Armăşeni “Muncel”, precum şi la finalizarea lucrării de geografie numită “Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru”, pentru ca apoi să realizez şi numărul 28 al revistei Lohanul din decembrie 2013. Din ianuarie 2014 încep aranjarea şi prelucrearea materialului pentru lucrarea “Dacia Esoterică, simboluri, legende şi tradiţii” la care adun material încă din anul 1996. Deocamdată atât, restul mai vedem… Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat!

• PAG I NA C O LE C Ț I O N AR U LU I •

Mihăiță ENACHE Declanșată în zorii zilei de 22 iunie 1941, Operațiunea Barbarossa, campania împotriva Uniunii Sovietice, a adus inițial Wehrmacht-ului o serie de succese, însă pe măsură ce anul se apropia de final, situația a devenit deosebit de grea. Astfel, după o toamnă ploioasă care a transformat drumurile - și așa puține - într-o mocirlă nesfârșită care făcea imposibilă deplasarea, soldații germani au trebuit să se lupte atât cu ninsoarea abudentă, cât și cu gerul năpraznic. În fața acestor schimbări, armata germană era total nepregătită, deși depozitele sale fuseseră aprovizionate cu echipament de iarnă corespunzător. Drama soldaților germanilor a constituit-o imposibilitatea Wehrmacht-ului de a livra acest echipament atât de vital. Puși în fața acestui fapt, soldații au recurs la diferite soluții pentru a rezista temperaturilor care scăzuseră la niveluri de −30 °C: fie și-au căptușit vestoanele cu ziare, fie și-au confecționat încălțări din paie pentru a nu le degera picioarele. Nici tehnica militară nu a fost ocolită de condițiile meteo extreme de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Astfel, motoarele vehiculelor, precum și armele automate ale armatei germane nu funcționau corespunzător, datorită uleiului folosit la ungere care pur și simplu se coagula la temperaturile foarte scăzute.

• PAG I NA C O LE C Ț I O N AR U LU I • Un artist talentat: Ernst Krause În primăvara anului următor, soldații germani care au participat la această campanie de iarnă pe teritoriul Rusiei au fost decorați cu o medalie special creată pentru ei: Winterschlacht im Osten 1941/42 (Ostmedaille), Media Frontului de Est. Instituită pe 26 mai 1942 ca o recunoștere a greutăților îndurate de soldații germani precum și a aliaților lor în timpul iernii dintre anii 1941 și 1942, mai exact în intervalul 15 noiembrie 1941 – 15 aprilie 1942 pe Frontul din Răsărit, Ostmedaille era creația SS-Unterscharfführer-ului Ernst Krause, artist grafic și membru al companiei propagandă a Waffen-ului SS. Născut în 1920 în Republica Cehă, Krause a fost desemnat să realizeze Medalia Frontului de Est datorită talentului său artistic. În anul 1942, în Germania a fost organizată Grosse Deutsche Kunstausstellung (Marea expoziție de artă germană), expoziție la care a participat și Adolf Hitler în persoană. Printre exponate vizionate de către liderul german s-au numărat și cele ale unui tânăr artist și pictor pe nume Ernst Krause, membru al companiei de progandă a Diviziei 1 Blindate SS Leibstandarte SS Adolf Hitler. Plăcut surprins de stilul lui Krause, Führer-ul avea să îi încredințeze acestuia misiunea creării Medaliei Frontului de Est.

O medalie costisitoare Din punct de vedere constructiv, Ostmedaille era o decorație care se compunea dintr-un bănuț cu dimensiunile de 36 x 40 mm, un inel de prindere și o panglică în culorile roșu, alb și negru. Aversul medaliei era concav, având plasate în partea de sus, imediat după inelul de prindere al panglicii o cască de protecție și o grenadă cu coadă. În centru era plasat un vultur cu aripile pliate ce ținea în gheare zvastica pe fundalul unei ramuri de laur. Reversul medaliei era ușor curbat spre exterior și prezenta în partea de sus cealaltă jumătate a căștii și a grenadei cu coadă, în centru se afla inscripția cu majuscule Winterschlacht im Osten 1941/42, iar sub aceasta o sabie care se încrucișa cu o ramură de laur. Medalia avea culoarea „pistol-metal” obținută prin brunare, cu excepția căștii și a inelului exterior, care erau placate imitând culoarea argintului lustruit. Producția de Ostmedaille a fost costisitoare și a fost realizată de către mai multe companii diferite, care au fabricat medalia din diferite metale, adesea din zinc ori din metale neferoase, acestea ștanțându-și marca de producător pe inelul panglicii, însă cele mai multe dintre Medaliile Frontului de Est nu au fost marcate de producător. Simbolistica panglicii Panglica care însoțea Ostmedaille era de culoare roșie ce avea trei linii alb – negru – alb pe centru. Aranjarea culorilor păstra drapelul național german negru, alb și roșu în variante de culoare modificate, dar cu o puternică simbolistică. Astfel, roșu reprezenta sângele vărsat în luptă, albul - iarna/zăpada, iar negrul simboliza amintirea și doliul pentru fiecare camarad căzut. În argoul cazon, interpretarea culorilor panglicii a dus la o serie de porecle

• PAG I NA C O LE C Ț I O N AR U LU I •

pentru decorație. Până în anul 1943, locotenent-colonelul Miller, unul dintre angajații Muzeului Armatei din München a descoperit nu mai puțin de 32 de nume diferite pentru Ostmedaille: Gefrierfleischorden (Medalia Carne Congelată), Ordinul Ciolan – ambele din pricipa numeroaselor cazuri de degerături, În mijlocul străzii, în afara zăpadă, peste tot în jurul nostru este Armata Roșie, Neagră este noaptea, zapada este de culoare albă și de ambele părți este Armata Roșie, Frost Medalia, Omul de zăpadă cu cască de oțel, Amintirea Luminilor Nordului, Ordinul Tundra, Medalia pistă sau Medalie de părăsire ori de înlocuire. Peste 2,5 milioane de medalii acordate Medaliei Frontului de Est putea fi acordată atât personalului militar, precum și civililor care lucrau pentru armată, atâta timp cât respectau criteriile de acordare. Din acest motiv, Medalia Frontului de Est a fost una dintre decorațiile germane cele mai răspândite, aceasta fiind decernată atât soldaților din Wehrmacht, Luftwaffe, cât și celor din Waffen SS. Acordarea Ostmedaille se făcea ținând cont de una dintre următoarele condiții: participarea timp de 14 zile la lupte, participarea la 30 de misiuni de luptă pentru piloții Luftwaffe, 60 de zile de serviciu în zona de luptă (chiar dacă nu sunt angajați întro luptă reală), rănit în acțiune, ucis în acțiune – moment în care decorația se acorda post-morten sau pentru degerături ori un alt accident datorat climei, suficient de sever pentru a justifica acordarea unei insigne de rănit, toate cuprinse în intervalul 15 noiembrie 1941 – 15 aprilie 1942. Medalia și panglica se ofereau de obicei într-un plic de hârtie, alături de un brevet. Se estimează că au fost acordate un număr de 2,5 – 3 milioane de medalii

soldaților germani. La aceastea se mai adaugă alte peste 200.000 de medalii care au fost acordate postum. Din păcate, numărul de Medalii ale Frontului de Est acordate aliaților Germaniei, între care și militarilor români este necunoscut. Pe 4 septembrie 1944, din ordinul Înaltului Comandament German (Oberkommando der Wehrmacht), acordarea aceastei medalii a încetat, însă ulterior perioada de acordare a fost extinsă până la data de 15 octombrie 1944, când a fost acordată ultima Ostmedaille. Este important de știut faptul că medalia în sine nu se purta pe uniforma de front precum Crucea de Fier clasa I-a ori Crucea Meritul de Razboi, ci doar panglica, la cea de-a două gaură opusă nasturelui a vestonului, sub panglicile Crucii de Fier clasa a II-a (Eisernes Kreuz 2. Klasse) ori a Crucii Meritul de Război, clasa a II-a (Kriegsverdienstkreuz 2. Klasse). În cazul în care acest lucru nu era posibil, se putea opta pentru plasarea panglicii pe un suport ce se purta deasupra buzunarului de la piept stânga al vestonului. Purtarea decorației complete era permisă la ocazii oficiale ori la paradele militare în două variante: de sine stătătoare ori ca făcând parte dintr-un grup de medalii fixate pe o placă metalică. În loc de sfârșit… După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și în conformitate cu Legea cu privire la titluri, ordine și medalii din 26 Iulie 1957, foștilor combatanți li se permitea să poarte Medalia Frontului de Est în Republica Federală Germania însă numai varianta fără însemne naziste. În ultimii ani, fenomenul reproducerilor nu a ocolit nici Ostmedaille, cu toate că numărul acestor medalii emise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost destul de mare, iar prețul lor este unul modest. Inițial, replicile erau destinate reenactorilor însă datorită costurilor mult mai reduse, acestea au început să fie agreate și de către colecționari.

•ISTORIE•

Foto: blog.alexgalmeanu.com, ww2incolor.com

•ISTORIE•

3 Ridicat în anii ’20-’30 după planurile arhitectului Petre Antonescu în cinstea participării României la Primul Război Mondial, Arcul de Triumf a fost inaugurat la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Atunci, prin fața regelui Carol al II-lea, a reginei Maria, a prințului moștenitor Mihai, precum și a altor oficialități au defilat unități ale Armatei Române (foto 2). Până la instaurarea regimului comunist, pe sub Arcul de Triumf au trecut atât unități ale Wehrmacht-ului (foto 1, 3 și 4), cât și soldații români întorși victorioși la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (foto 5).

•R E E NACTM E NT• Reenactmentul (reconstituirea istorico-militară) a început să cunoască o răspândire din ce în ce mai mare; peste tot în lume există grupuri de reconstituitori care prezintă soldatul roman din antichitate până la soldatul german ori sovietic din timpul ultimei conflagrații mondiale. Un scop nobil în care istoria este redată publicului sub forma unei povești în care sunt angrenați voluntari echipați asemenea celor din epoca reconstituită. În România această poveste nu începe cu a fost odată și se termină cu și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, ci începe cu scormonirea prin istorie (a se citi documentare), continuă cu echiparea tehnico-tactică și se încheie cu deprinderea protocolului militar specific perioadei reconstituite. Abia după ce aceste etape sunt parcurse și repetate de nenumărate ori se merge în fața publicului. Pentru a vedea mai bine care sunt implicațiile asumării rolului de reconstituitor în spațiul carpato-danubiano-pontic, am abordat una dintre asociațiile de reenactment din România: Deutsches Freikorps.

Mihăiță ENACHE

Foto: Dragon, okazii.ro, zib-militaria.de

Înființată în anul 2012, Asociația Deutsches Freikorps are ca domeniu de activitate soldatul german din cele două războaie mondiale, din acest motiv fiecare nou membru este supus unei atente și riguroase selecții. După trecerea cu brio a „probelor”, urmează apoi momentul cel mai ”palpitant” din punct de vedere financiaroimagistic: echiparea. Spun financiaro-imagistic din următorul considerent: echipamentul similar cu cel al soldatului german este de departe unul dintre cele mai costisitoare, însă și unul dintre cele mai frumoase ținute militare. Pentru a vedea exact despre ce este vorba am decis să realizez un experiment: achiziționarea echipamentului unui soldat german din timpul celui de-al Doilea Război Mondial la prețuri accesibile.

•R E E NACTM E NT• Ținuta minimă al unui soldat al Wehrmacht-ului, de exemplu, se compune din uniformă (cască, veston, pantaloni, cămașă, centură, cizme), accesorii (ham Y, bidon de apă, gamelă, sac de merinde, cutie de mască de gaze, portîncărcătoare) și armament: baionetă și arma propriu-zisă (în cazul nostru, MP40). Pentru a nu fi nevoiți să așteptăm săptămâni întregi până când comanda sosește în țară, ori să nu ne trezim cu surprize (obiecte deteriorate ori cu elemente lipsă, cum li s-a mai întâmplat în trecut membrilor ADF) am decis să ne încercăm norocul pe piața „de vechituri” din România. Primul loc vizitat: binecunoscutul site okazii.ro, care, în decursul anilor, a devenit un adevărat talcioc. Cu toate acestea, nu ne punem mari speranțe că o să găsim mare lucru. Surpriza este de proporții însă. În urma unui banal search WW2, pe monitor încep să apară rezultate: ham y, centură cu pafta, cutie de mască de gaze, baionetă și bidon de apă. Prețurile rivalizează cu cele din afară, însă încercăm să negociem cu vânzătorii.

Primul contactat a fost vânzătorul cu hamul Y. Prețul cerut de acesta pentru ham este de 250 de lei și reprezintă ultimul preț. Cu atât l-am cumpărat și eu din Germania. Este în stare impecabilă, piele de calitate… Pentru a verifica cele spuse de vânzător, deschidem un site specializat în comercializarea replicilor WW2 pentru reenactment din Germania (zib-militaria.de). Stupoare. Aici, prețul unui ham este doar 25 euro (110 lei) la care se adaugă taxele transportului, în total aproximativ 20 lei, însă chiar și în această împrejurare, prețul practicat de nemți era cu mult sub cel practicat în România. Practic, conaționalul nostru ne oferea același produs însă de două ori mai scump decât dacă l-am fi achiziționat din Germania. Din păcate, în momentul în care am spus vânzătorului că prețul cerut de acesta este

dublu față de cel din afară, vânzătorul a replicat că prețul de 25 euro afișat pe site-ul zib-militaria.de este valabil doar în Germania. Trebuie luat în calcul transportul (din Germania – n.a.), punerea produsului pe site-ul okazii etc.. După câteva ore, vizibil deranjat de „tupeul” cu care am îndrăznit să îi atragem atenția că are o replică la suprapreț, a revenit cu următorul mesaj: Bună dimineața! Nu vă recomand acest produs deoarece este puțin scump pentru dvs., mesaj ce mă duce cu gândul la lucruri nu tocmai ortodoxe. După această potențială țeapă pe care am dejucat-o cu succes, decidem să mergem mai departe însă mult mai vigilenți.

Al doilea vânzător de pe okazii are în ofertă câteva obiecte care ne interesează: centură cu pafta Wehrmacht (250 lei), cutie de mască de gaze (90 lei), cizme/bocanci (250/400 lei) și glezniere pentru bocanci (60 lei). Pentru început, vânzătorul rămâne ferm pe poziție: nici mai mult, nici mai puțin decât prețul afișat, însă, după ce află că suntem interesați de mai multe obiecte, face o nouă ofertă. Astfel, paftaua fără centură valorează 136 lei, întrucât o pafta Wehrmacht replică cu zvastică nouă costă aproximativ 25 de euro + transportul din Anglia sau Spania, având în vedere că în Germania zvastica este interzisă și ei nu fabrică decât pafta denazificată. Realitatea este însă alta: o pafta din Marea Britanie costă 14 lire sterline (73 lei lei). În cazul cutiei de mască și al gleznierelor pentru bocanci prețul rămâne cel afișat inițial, însă în cazul bocancilor (mărimea 43) face o reducere de 50 lei, astfel că ajung să coste cât cei din Germania: 350 lei. Sunt noi-nouți în cutie, recent cumpărați. Am dat pe ei 75 de euro + 17 euro transport. Mai jos de 350 de lei cu transport inclus nu pot lăsa, mai bine mai aștept…

•R E E NACTM E NT• Concluziile, însă, nu au timp de așteptare și sunt cât se poate de clare. În primul rând prețul paftalei de pe okazii este cu 63 de lei mai scump decât „omoloaga” sa din Anglia, cizmele pot fi achiziționate aproape noi la același preț de la un magazin de airsoft din București, iar gleznierele pentru bocanci pot fi confecționate la un croitor specializat pe reproduceri de uniforme și echipamente pentru reenactment la un preț de 20 - 30 lei. La polul opus, adică prețuri ok, se înscriu bocancii și cutia de mască de gaze, aceasta din urmă fiind originală și, implicit, ar fi singurul obiect pe care aș fi tentat să îl cumpăr.

În continuare, aruncăm o privire după ultimele obiectele care au mai rămas pe listă: uniformă (veston + pantaloni), cască, bidon de apă, gamelă, sac de merinde, portîncărcătoare, baionetă și replica de armă, pentru a avea ținuta completă. Rămânem tot pe okazii, însă schimbăm termenii căutării. Target-ul nostru este acum o cască. Rezultatele afișate pe monitor ne dezămăgesc, deoarece căștilor le lipsește interiorul. Prețurile afișate variază între 250 și 350 lei, preț exagerat pentru o cască care pe deasupra nici nu este completă și necesită operațiuni de restaurare, proces care implică costuri „neprietenoase” care nu fac decât să ne îndepărteze și mai mult de un astfel de obiect încărcat de istorie (a se citi original).

Alternativele ar fi fie să achiziționăm o replică de cască ori o șapcă model 1943, ambele din afară României. Pe

un site specializat în comercializarea replicilor WW2 pentru reenactment, prețul unei căști M42 este de 55 euro (242 lei) iar cel al unei șepci M43 este 17 euro (75 lei) la care se adaugă o reproducție a însemnului național specific epocii în valoare de 6 lire sterline (31 lei). Ne oprim asupra șepcii M43. Confecționarea unei astfel de șepci în țară nu este o problemă și, din punct de vedere financiar, acest lucru ar însemna o economie la bugetul reenactorului de câțiva zeci lei (grei), dar care pot fi distribuiți de exemplu, pentru achiziționarea unui bidon de apă. Urmărind ofertele de pe okazii, am dat peste un colecționar care avea un stoc impresionant de bidoane germane originale, la prețuri foarte avantajoase, unele pornind chiar de la 40 lei, în condițiile în care o replică din afară costă 150 lei (35 euro).

Gamela, lopata și baioneta pot fi de asemenea achiziționate tot din țară, mai exact de la vânzătorii de antichități. Prețurile variază de la vânzător la vânzator, un lucru cert fiind prețul sub cele practicate de site-urile de obiecte pentru reenactment ori site-urile românești de licitații, adică undeva până la 150 lei pentru o baionetă, 50-70 lei pentru o lopată și 20-25 lei pentru o gamelă. Sacul de merinde portîncărcătoarele și uniforma sunt singurele obiecte care se achiziționează exclusiv de pe site-urile de specialitate din afara României, deoarece în țară nu se găsește material care să reproducă fidel textura utilizată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prețurile variază între 20 euro (88 lei) pentru portîncărcătoare, 15 euro (66 lei) pentru sacul de merinde și 140 euro (610 lei) pentru uniforma compusă din veston și pantaloni. Uniforma, de altfel, este și printre cele mai însemnate achiziții, însă aceasta este un accesoriu vital pentru reenactor. Trebuie să adaug faptul că uniformele comercializate de cei de la zib-militaria nu au atașat însemnul național specific Germaniei anilor ’30 - ’40, petlițe ori epoleți. Acestea adaugă uniformei un cost suplimentar de circa 100 de lei (epoleți – 11 euro/48 lei,

•R E E NACTM E NT• petlițe – 5 euro/22 lei și însemn națioanal – 4 lire/21 lei). Și la acest capitol se poate face economii, alegând confecționarea epoleților în țară, prețul lor reducându-se astfel la jumătate (20 lei).

Uniforma unui soldat al Wehrmacht-ului Ținuta unui soldat german la nivelul anilor 1940 era compusă din următoarele elemente:

După ce am cumpărat toate acestea, nu ne mai rămâne decât să achiziționăm o replică de armă pentru airsoft. Aici este necesar să fac observația că un astfel de obiect nu necesită permis ori aprobare de port armă, însă cu toate acestea, grație asemănării izbitoare cu o armă reală, se recomandă ca arma sa nu fie scoasă în spații publice ori să se folosească în cu totul alte scopuri decât a fost destinată, în aceste cazuri legea dispunând sancțiuni importante. Analizând oferta existentă în România în materie de arme de airsoft specifice armatei germane din timpul celui deal Doilea Război Mondial, înclinăm spre pistolulmitralieră MP40. Îl găsim în cateva magazine cu arme de airsoft din țară, însă alegem magazinul celor de la Aisoft Arad, deoarece aici am găsit cea mai avantajoasă ofertă pentru noi: 555 lei. Având o gamă foarte diversificată de produse și accesorii dedicate practicării airsoftului și a reconstituirii istorico-militare, Airsoft Arad oferă cumpărătorilor posibilitatea de a cumpăra electronic, caz în care tot ce trebuie să faceți este să vă înregistrați pe site-ul www.airsoft-romania.com. Operațiunea este simplă și nu durează decât 1-2 minute, astfel că, după acest prim pas, putem să facem o comandă. Modul de căutare încorporat site-ului este foarte util cumpărătorilor, aceștia nemaifiind nevoiți să parcurgă liste întregi de produse până să ajungă la ceea ce caută. Este bine de știut faptul că în cazul produselor care nu se află pe stoc (așa cum este cazul automatului MP40), acestea pot fi comandate, întrucât cei de la Airsoft Arad pot achiziționa orice tip de replică de armă, grație fructuasei colaborări cu importanți producători de arme pentru airsoft. Produsele se livrează prin intermediul Poștei Române, într-un termen de 3-5 zile, plata efectuându-se în sistem ramburs. Intrat în posesia acestui ultim accesoriu, reenactorul este gata să participe la orice acțiune de reconstituire istorico-militară, în cazul în care dorește să participe o acțiune de reenactment ce are ca tematică cel de-al Doilea Război Mondial.

• uniformă: cască M35, 40, 42, bonetă, șapcă M43, veston M36, 40, 42, 43, 44, pantaloni M40, 43, cămașă, centură, cizme

• accesorii: ham Y, bidon de apă, gamelă, sac de merinde, cutie de mască de gaze, lopată, portcartușiere pentru Mauser K98, portîncărcătoare MP40 • armament: baionetă Mauser K98, carabina Mauser K98, pistolul automat MP40

• D I N I S T O R IA C Ă I LO R FE RAT E •

Bumbești – Livezeni: Un drum de fier prin «Valea ce răsună» … Andrei BERINDE Calea ferată Bumbeşti – Livezeni... un traseu spectaculos, ce străbate locuri de-o rară frumuseţe şi un proiect încărcat de istorie... chiar dacă aproape de fiecare dată prezentarea sa rămâne tributară falselor clişee ce o prezintă drept una din marile realizari ale glorioşilor ani de început ai Republicii Populare România. Cititorul dornic să cunoască adevărul despre aceast monument viu al tehnicii româneşti din anii primei jumătăţi a secolului XX va descoperi, adeseori cu stupoare, faptul că prima menţiune scrisă a ideilor privind construcţia unei legături directe între Oltenia şi Transilvania a apărut încă din anul 1874 în textul „Convenţiei pentru joncţiunea feroviară între România şi Austro-Ungaria”, document prin care statele semnatare se obligau ca în cel mai scurt timp să deschidă două conexiuni transfrontaliere, prin punctele de vamă de la Predeal şi Vârciorova. Mai mult, în cadrul negocierilor bilaterale ce au avut loc la Bucureşti, au fost identificate alte trei variante de traversare a Carpaţilor, între traseele propuse regăsindu-se şi calea ferată ce avea să străbată Defileul Jiului. Declarată lucrare de utilitate publică la 15 Mai 1882, prin Înaltul Decret Regal Nr. 1387, construcţia primlui tronson al viitoarei magistrale – calea ferată Filiaşi – Cărbuneşti – a demarat în primăvara anului 1886. La scurt timp după deschiderea şantierului, proiectul iniţial ce prevedea folosirea ecartamentului îngust a suferit o importantă modificare, studiile elaborate de Serviciul Lucrări Noi reliefând faptul că bugetul alocat acoperea costurile necesare realizarii unei linii cu ecartament normal. Inaugurat la 16 ianuarie 1888, noul drum de fier nu s-a oprit însă la Cărbuneşti... 6 luni mai târziu, la 1 Iulie 1888, locuitorii din Târgu Jiu fiind martorii unui moment unic – sosirea primului tren în gara localităţii lor, ce a rămas „capăt de linie” timp de 27 de ani.

26 42

Vederea de ansamblu a stației Meri

• D I N I S T O R IA C Ă I LO R FE RAT E •

Lucrări la terasamentele stației Petrele Albe

Izbucnirea Primului Război Mondial a determinat Direcţia Generală C.F.R. ca la 1 octombrie 1915 să reia, în ritm de maximă urgenţă, lucrările la cel de-al treilea tronson al viitoarei linii transcarpatice, traseul său fiind indispensabil pentru apărarea zonei de nord a Olteniei şi implicit a frontierei României, în faţa unui posibil atac prin care trupele Austro-Ungare ar fi urmat să forţeze pasurile Vâlcan şi Lainici. Realizaţi prin intermediul Serviciului Lucrărilor Noi, condus de eminentul inginer Nicolae I. Petculescu, al antreprizelor particulare Dimitrie Maimorolu (terasamente) şi Tiberiu Eremia (construcţii metalice) şi a militarilor Batalionului 1 Căi Ferate, cei 16 kilometri ai liniei Târgu Jiu – Bumbeşti au putut fi deschişi circulaţiei după numai 6 luni, în ziua de 1 aprilie 1916. Oprită din nou de intrarea României în conflictul militar, construcţia magistralei feroviare a fost reluată parţial abia la 1 martie 1924 şi a continut până la începutul anului 1931, perioadă în care au fost montaţi alţi 4 kilometri de linie şi a fost finalizată o amplă serie de lucrări de artă:

podul metalic Jiu I (Pleşea); viaductele de coastă Leurzeaua, Trântor şi Meri; tunelele Pleşea (237 de metri lungime) şi Leurzeaua (217,5 metri lungime), precum şi o serie de clădiri auxiliare. Stopate timp de alţi 6 ani, lucrările au fost reluate abia la 1 August 1937, când, la Târgu Jiu, a fost înfiinţată Inspecţia de Construcţii, condusă de Inginerul Inspector General Mihai Tudoran, în subordinea acestei unităţi aflându-se Secţia de Tunele Murga şi Secţia de Construcţii, ce avea sediul în localitatea Lunca Mare. Inclusă în amplul program de reconstrucţii şi lucrări noi „Mareşal Ion Antonescu”, activitatea pe şantierul căii ferate a continuat într-un ritm susţinut, astfel că în ziua de 4 Noiembrie 1941 au putut fi deschişi circulaţiei cei 8 kilometri de linie cuprinşi între staţiile Bumbeşti şi Meri. Situaţia extremă prin care a trecut statul român de-a lungul anilor celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-a pus amprenta şi asupra căii ferate Bumbeşti – Livezeni, astfel că, deşi în toamna anului 1941 aproximativ 50% din lucrările necesare deschideri circulaţiei trenurilor prin

• D I N I S T O R IA C Ă I LO R FE RAT E • Defileul Jiului fuseseră finalizate, inaugurarea liniei la termenul prevăzut iniţial (pe parcursul anului 1945) nu a putut fi făcută, iar la 1 Octombrie 1946 erau complet funcţionali doar 14 din cei 31 de kilometri ai traseului (9 kilometri dinspre Bumbeşti şi alţi 5 kilometri dinspre Livezeni). Într-o ţară răvăşită de bombardamentele aviaţiei angloamericane şi de importantele pagube produse în timpul luptelor purtate contra trupelor germane şi ungare, ce lăsaseră în urma lor o reţea feroviară afectată în proporţie de aproape 70% (fiind distruşi complet ori grav avariaţi nu mai puţin de 1196 de kilometri de linii, 1096 de poduri şi podeţe, 23 de tunele şi numeroase clădiri), nevoia stringentă pentru o nouă variantă de traversare a Carpaţilor Meridionali şi cererea tot mai mare de cărbune au făcut ca deschiderea căii ferate Bumbeşti – Livezeni să devină o prioritate naţională de maximă urgenţă. Locuințele lucrătorilor de la intrarea tunelului Rădulea

18 28

La 1 aprilie 1948, odată cu deschiderea „Şantierului Naţional de Muncă Gheorghe Gheorghiu Dej”, sălbaticul defileu al Jiului a fost luat cu asalt de primii dintre cei 27.988 de lucrători sosiţi, mai mult sau mai puţin voluntar, din toate colţurile României, iar după numai 6 luni, în ziua de 22 octombrie 1948, primul şuierat al unei locomotive cu abur a făcut să „răsune valea”. Astfel, impresionantul monument de arhitectură feroviară a fost inaugurat oficial nouă zile mai târziu, la 31 octombrie 1948, lungimea cumulată a celor nu mai puţin de 35 de poduri şi viaducte, 39 de tuneluri şi numeroase ziduri de sprijin ce se înlănţuie pe cei 31 de kilometri ai traseului, făcând ca şi în prezent, la 65 de ani de la deschiderea sa, calea ferată Bumbeşti – Livezeni să rămână cea mai complexă construcţie de acest tip realizată pe teritoriul României.

•TURIST ÎN LUME• În multe țări din Europa, predominant catolice sau ortodoxe, există lăcașuri cunoscute drept osuare. Bizare pentru timpurile noastre, aceste osuare sunt decorate de la podea până la tavan cu schelete umane, acestea aflânduse deseori în locuri unde au avut loc evenimente nefaste (precum epidemiile de ciumă), sau unde locurile de înmormântare au devenit sacre. Deși în multe zone intenția a fost ca oasele să fie îngropate atunci când spațiul va deveni disponibil, multe dintre aceste rămășițe sunt încă expuse în osuarele respective, ca o mărturie a acestei ciudate tradiții religioase. Precum catacombele, criptele, relicvariile și alte așezăminte religioase asemănătoare, osuarele au devenit o atracție turistică neconventională pentru cei care vor să afle mai multe despre istoria europeană. Bizar și înfricoșător, o excursie la aceste osuare reprezintă o destinație excelentă pentru oricine caută ceva înfiorător și vrea să-și petreacă vacanța în Europa.

• Partea 2 din 2 •

Alice Diana BOBOC San Bernardino alle Ossa, Milano, Italia San Bernardino alle Ossa este o biserica din Milano, nordul Italiei, cunoscută în special pentru osuarul său - o capelă decorată cu numeroase cranii și oase umane. În anul 1210 un cimitir din apropierea bisericii a fost desființat, iar o încăpere a fost construită special pentru păstrarea oasele deshumate. Apoi, în 1269, lângă această încăpere a fost înălțată o biserică. Renovată în 1679,biserica a fost distrusă de un incendiu în 1712. O nouă biserică, mai mare, a fost apoi înălțată în imediata apropiere și a fost dedicată Sf. Bernardino din Siena. Interiorul osuarului are un plan octogonal, cu decorații în stil baroc și cu picturi din secolele XVI XVIII. Tavanul osuarului a fost decorat cu fresce în anul 1695 de către pictorul italian Sebastiano Ricci, iar Maica Domnului, Sf. Ambrozie, Sf. Sebastian și Sf. Bernardino din Siena au fost pictați pe pandantive. Nișele și ușile sunt decorate cu oase în stil rococo.

•TURIST ÎN LUME•

Capela Craniului, Czermna, Polonia Construită în 1776, Capela Craniului din Czermna, Polonia, a fost ideea bizară a unui preot paroh Wacław Tomaszek, care a avut grijă ca oasele a 3.000 de oameni să fie aliniate de-a lungul zidurilor acestei mici biserici construite în stil baroc. Sub podea se află o groapă comună care conține rămășițele a încă 21.000 de oameni care au murit în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648) sau din cauza holerei și a foametei. Deși persoanele exhumate pentru a realiza aceste cenușii decorațiuni interioare nu au fost consultate asupra acestui aspect în timpul vieții, oasele lor, care au creat spectacolul sinistru, se odihnesc în Capela Craniului, într-o ultimă moțăire macabră în acest „sanctuar al liniștii”.

Osuarul Sedlec - Kutná Hora, Republica Cehă Osuarul Sedlec este o micuță capelă romano-catolică situată sub Cimitirul Bisericii Tuturor Sfinților din Sedlec, o suburbie a orașului Kutná Hora din Republica Cehă. Se estimează că osuarul ar conține scheletele a 70.000 oameni, ale căror oase au fost, în cele mai multe cazuri, artistic aranjate sub formă de mobilier și decorațiuni pentru capelă. Osuarul se numără printre cele mai vizitate atracții turistice din Republica Cehă, atrăgând anualpeste 200.000 de vizitatori. Patru enorme movile în formă de clopot ocupă colțurile capelei, iar un candelabru imens creat în totalitate din oase (și care conține cel puțin unul din fiecare categorie de os al corpului uman) se află în centrul naosului,împodobit cu ghirlande de coaste și cranii.

Osuarul Brno, Brno, Republica Cehă Osuarul Brno este tot un osuar subteran din Republica Cehă. A fost redescoperit în 2001, în centrul istoric al orașului, iar parțial se află sub Biserica Sf. James. Se estimează că osuarul (al doilea ca mărime din Europa după Catacombele din Paris) deține rămășițele a peste 50.000 de oameni. Osuarul a fost fondat în secolul al XVII-lea și a fost extins în secolul al XVIII-lea. A fost deschis publicului spre vizitare începând cu luna iunie 2012.

•TURIST ÎN LUME• galerii secate) aflate sub oraș, iar astfel a început un îndelungat proces de mutare. Deși inițial oasele erau doar îngrămădite și etichetate, oficialii francezi și-au dat seama în cele din urmă căaceste catacombe ar putea deveni o atracție turistică majoră. Așadar, oasele au fost aranjate, craniile și tibiile decorând macabru pereții acestor catacombe.

Santa Maria della Concezione dei Cappuccini , Roma, Italia Cripta Capucinilor este un osuar subteran aflat sub biserica Santa Maria della Concezione dei Cappuccini din Roma. Împărțită în cinci capele, cripta conține rămășițele a 4.000 de călugari capucini îngropați între anii 1500 și 1870. Pământul a fost adus de la Ierusalim, iar trupurile călugărilor au fost lăsate timp de 30 de ani să se descompună înainte ca oasele să fie deshumate pentru a putea forma această morbidă imagine. Mai multe schelete intacte au fost îmbrăcate în veșmintele călugărilor capucini și au fost amplasate pe pereți. Se pare că acestea ar fi inspirat realizarea Osuarului Sedlec.

Catacombele din Paris, Franța Catacombele din Paris sunt probabil cele mai faimoase datorită faptului că sunt ”căptușite cu oase”, reprezentând, fără îndoială, cel mai mare osuar subteran din lume. Începând cu secolul al XVIII-lea, modul de înmormântare al celor săraci în cimitirele pariziane supraaglomerare a provocat epidemii în rândul locuitorilor. Drept urmare, s-a decis ca cei morți să fie îngropați în cadrul unei rețele întinse de tuneluri (de fapt,

•PE R SO NALITĂ ȚI • Foto: NorgesLexi/Bergen Museum

Cavaler al Crucii de Fier Mihăiță ENACHE În urmă cu 71 de ani, mai exact pe 1 septembrie 1942, la Cartierul General al Führer-ului, generalul Petre Dumitrescu a fost decorat cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, ajungând astfel cel de-al doilea ofițer român după mareșalul Ion Antonescu ce a devenit purtătorul gradului militar al celui mai înalt ordin al celui de-al Treilea Reich. Decorația Instituită în septembrie 1939 Crucea de Cavaler a Crucii de Fier (Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes) se acorda ca recunoaștere a curajului în luptă sau pentru coordonarea cu succes a trupelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dintre cele cinci grade ale decorației, cea mai comună a fost Crucea de Cavaler – acordată unui număr de 7.384 de persoane, dintre care 18 au fost români. Generalul de armată Petre Dumitrescu a primit o astfel de decorație în urmă cu mai bine de 70 de ani, în calitate de comandat al Armatei a 3-a Române. Omul Petre Dumitrescu – un nume celebru cu un destin desprins din cărțile de istorie - a servit România în trei conflicte: al Doilea Război Balcanic (1913), precum în Primul, dar și în cel de-al Doilea Război Mondial (1916-1918, respectiv

•PE R SO NALITĂ ȚI • 1941-1944). În timpul ultimei conflagrații mondiale a devenit al doilea comandant român ca importanță după mareșalul Ion Antonescu. După război, a fost acuzat și anchetat pentru săvârșirea de crime de război, însă a fost achitat din lipsă de probe. Născut în comuna Dobridor, județul Dolj, pe 18 februarie 1882, Petre Dumitrescu a urmat între 1901 și 1903 cursurile „Școlii Militare de Artilerie și Geniu”, primind gradul de sublocotenent. Trei ani mai târziu era avansat la gradul de locotenent, pentru ca mai apoi, în 1911, să schimbe epoleții de locotenent cu cei de căpitan. Tot în 1911 a fost admis la „Școala Superioară de Război” pe care o absolvă în anul 1913. Din 1916 este maior, pentru ca în anul următor să fie avansat la gradul de locotenent-colonel. În perioada interbelică, Petre Dumitrescu a fost atașat militar la Paris (1930-1932) și Bruxelles (1932-1935) și a fost prim subșef al Marelui Stat Major (19351937), urcând totodată și treptele ierarhiei militare: locotenent-colonel în 1920, general de brigadă în 1930 și general de divizie în 1937, poziție îl aduce la comanda Corpului I de Armată. Între anii 1937-1939 a ocupat funcția de Inspector general al artileriei, iar din 1940 i s-a încredințat comanda Armatei 1. Pe 25 martie 1941, generalul Petre Dumitrescu a primit comanda Armatei a 3a Română, armată pe care a condus-o practic pe toată perioada desfășurării războiului anti-sovietic. În timpul campaniei din 1941, armata sa a eliberat Bucovina de Nord, forțând apoi traversarea râul Nistru în timp ce în Basarabia încă se mai duceau lupte cu trupele sovietice, continuând înaintarea alături de Armata a 11-a Germane, mai exact asigurându-i acesteia flancul stâng în timpul înaintării spre Bug și apoi spre Nipru. În septembrie ’41, armata condusă de generalul Petre Dumitrescu respinge o serie de încercări ale sovieticilor de a traversa râul Nistru și ajunge în spatele Armatei 11 Germane. După reluarea înaintării, unitatea românească ajunge în Stepa Nogai, din nordul Crimeei, unde participă la bătălia de la Marea Azov, soldată cu distrugerea Armatelor 9 și 18 Sovietice. Potrivit rapoartelor militare, până la data de 10 octombrie 1941 Armata a 3-a Română, condusă de generalul Petre Dumitrescu, avansase 1.700 km, purtase patru mari bătălii și 42 de lupte, provocând numeroase pierderi forțelor sovietice ce au totalizat aproximativ 20.000 de morți și 40.000 de răniți. De asemenea, au fost capturate 149 de tancuri, 128 de tunuri, 277 de mitralieră, 367 de puști mitralieră, precum și un număr de 15.565 de prizonieri, exceptându-i pe cei predați deja armatei germane. Potrivit acelorași rapoarte, pierderile Armatei

•PE R SO NALITĂ ȚI • Române însumau 2.555 de morți, 6.201 răniți și 1.785 de dispăruți. Ca răsplată pentru prestația trupelor din subordinea sa, la 17 octombrie 1941, generalul Petre Dumitrescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. La câteva luni după acest moment, mai exact pe data de 18 iulie 1942, în urma demisiei generalului Iosif Iacobici, Petre Dumitrecu este înaintat la gradul de general de armată, devenind astfel al doilea comandant român ca importanță, după mareșalul Ion Antonescu.

Generalul de armată Petre Dumitrescu (dreapta) și generalul de divizie Constantin Pantazi (centru) în timpul unei inspectii pe Frontul de Est (1942) Foto: Colecția Victor Nițu/worldwar2.ro

În vara anului 1942, Armata a 3-a Română a participat la ofensiva germană, acționând pe litoral pe flancul drept al Armatei 17 Germane, înaintând totodată în Caucaz și cucerind peninsulele Tamn și Novorosiysk. În septembrie, generalul Petre Dumitrescu a fost decorat atât cu Ordinul Steaua României clasa I-a, cât și cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, devenind astfel cel de-al doilea ofițer român care a devenit purtătorul gradului militar al celui mai înalt ordin al celui de-al Treilea Reich. Revenit pe front, comandatul Armatei a 3-a Române, precum și o parte din unitățile aflate sub conducerea sa au fost dislocate la nord de Stalingrad. Aici, majoritatea unităților române intră sub comanda generalului de armată Petre Dumitrescu. Statistic, acesta avea în subordine un număr total de 152.492 de români și 11.211 germani. Practic, frontul era mult prea lung pentru posibilitățile soldaților. Mai mult, rapoartele generalului Dumitrescu despre masiva concentrare de forțe sovietice în fața trupelor sale și cererile repetate de a elimina capul de pod de la Kletskaia au fost ignorate de comandamentul german. Inevitabilul s-a produs pe 19 noiembrie 1942, când Frontrul de Sud-Vest sovietic a lansat ofensiva la nord de Stalingrad, spulberând trupele generalului Dumitrescu, în ciuda puternicei rezistențe în mai multe locuri și a contraatacurilor cu rezervele armatei. Cu toate

acestea, generalul a reușit să replieze rămășițele diviziilor române pe linia râului Cir, participând la Operațiunea Wintergewitter, operațiune care a eșuat în final. Anul 1943 îi aduce generalului Petre Dumitrescu o nouă decorație: Ordinul Coroana României în grad de Mare Cruce. Situația frontului era disperată: soldații Axei, obișnuiți cu victoriile rapidului Blitzkrieg, încep să cunoască înfrângere după înfrângere. La finele anului, Armata a 3-a Română era situată în extrema sudică a Frontului de Est, pe Nipru. A urmat apoi retragerea generală spre vest, în timpul căreia armata generalui Dumitrescu a asigurat litoralul. În primăvara anului 1944, generalul ajunge în Basarabia unde primește comanda Armatei a 6-a Germane. Tot în aceeași perioadă, Petre Dumitrescu a primit clasa a II-a a Ordinului Mihai Viteazul (19 februarie), precum și Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler (4 aprilie). Merită să amintim faptul că generalul de armată Petre Dumitrescu a fost singurul general român (cu excepția mareșalului Ion Antonescu) ce a avut sub comandă o armată germană, care, împreună cu Armata a 3-a Română, a format Grupul de armate Dumitrescu. Frontul se stabilizase pe linia cursul râului Nistru. Era liniștea dinaintea furtunii. Ofensiva Frontului 3 Ucrainean a început pe 20 august 1944, trupele sale fiind nevoite să se retragă. După semnarea Brevetul ordinului Crucea de Cavaler a Crucii de Fier (Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes) primit de generalul Petre Dumitrescu la 1 septembrie 1942. Foto: Dan Dumitrecu

•PE R SO NALITĂ ȚI •

Generalul Petre Dumitrescu Foto colorată de: Mircea Ionescu/honoretpatria.wordpress.com

armistițiului a încercat să își ducă armata cât mai departe posibil de trupele sovietice și să evite pe cât posibil o confruntare cu ele. Nu a reușit decât parțial, iar o mare parte a Armatei a 3-a a fost încercuită. Aproape 130.000 de soldați români au fost luați prizonieri (sunt incluși și soldații Armatei a 4-a de pe frontul din nordul Moldovei) după ce România ieșise din Axă, iar Armata Română lupta deja cu trupele germane. Resturile Armatei a 3-a au ajuns în zona Ploieștiului și în București după câteva zile de marș și lupte, capturând 4.500 de soldați germani. La trei săptămâni după actul de la 23 august 1944, generalul de corp de armată Petre Dumitrescu a fost trecut în rezervă, iar peste alți doi, Tribunalul Poporului l-a pus sub acuzație și îl ancheta alături de generalii Leonard Mociulschi și Nicolae Dăscălescu pentru „săvârșirea de crime de război prevăzute și pedepsite de Legea 312/1945”, însă a fost achitat, datorită lipsei de probe. Generalul Dumitrescu a decedat pe 12 ianuarie 1950, la domiciliul său din București, scăpând astfel de chinurile închisorilor comuniste.

În loc de sfârșit Am ales pentru finalul acestui articol rândurile scrise de căpitanul comandor Dan Florescu în aprilie 2006 pe un site dedicat istoriei Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial: „Fără îndoială generalul Dumitrescu rămâne unul dintre cei mai „titrați” (și cei mai capabili) ofițeri români din cel de-al Doilea Război Mondial, după mareșalul Antonescu. Enumerarea tuturor decorațiilor primite scutește de orice comentariu, numai dacă reținem că a primit Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler la 4 aprilie 1944, distincție acordată foarte rar, la încă 7 ofițeri, între care și alți 2 români (generalii Lascăr și Teodorini), plus Ordinul Mihai Viteazul clasele a III-a și a II-a. Păcat că urmașii nu păstează mai potrivit memoria faptelor sale de arme!” * * * Redacția revistei Redescoperă Istoria a încercat să stea de vorbă cu unul dintre urmașii generalului pentru a realiza un interviu în care să fie evocată personalitatea generalului român. Din păcate, ne-am izbit un refuz categoric: „Nu vă supărați, dar nu suntem pregățiți să aflăm adevărul! Adevărul nu-l putem descoperi decât dacă rămânem vreo 12 – 13 milioane de oameni, nu 20 milioane de necăjiți. Adevărul este complicat, nu vedeți unde am ajuns dacă săpunul l-am făcut din elita României. Nu mă mai rugați că nu doresc să spun adevărul! Stimă!” * * * Pentru documentarea acestui articol s-au folosit fondurile Arhivelor Naționale ale României (Președinția Consiliului de Miniștri), Bibliotecii Academiei Române, precum și paginile web forum.axishistory.com și worldwar2.ro.

Soldați români pe Frontul de Est

•MUZEE•

Placa ordinului Carol I, in grad de mare cruce, md. 1906

Ordinul Spada Suediei, comandor

Ordinul Sf. Vladimir, placa marii cruci, Rusia, md. 1856 Tunică de mareşal ce a aparţinut lui Alexandru Averescu,cu insemnele Rg. 1 Roşiori, md. 1930

Ordinul Mihai Viteazul, cls. a III-a, md. 1916 Tabacheră de leduncă de cavalerie, md. 1895

Ordinul Legiunea de onoare , placa gradului de mare cruce, md. 1870, Franţa

Şa de ofiţer cu port-sabie şi coburi, md. 1895

•MUZEE• Medalia Crucea comemorativă a Primului Război Mondial 1916- 1918 Chipiu de general de brigadă, md. 1912 Carabină de vânătoare cu cremene şi rotiţă Teschen, începutul sec. al XVII-lea, Silezia, Teschen

Şapcă pentru ofiţeri de aviaţie, md. 1923

Stindardul Reg. 4 Roşiori Regina Maria, md. 1923

Chipiu de general de corp de armată, md. 1895

Ordinul Crucea Regina Maria, cls. I, md. 1917 Trusa farmaceutică pentru cosmonauţi utilizată în timpul zborului efectuat în spațiu de cosmonautul român Dumitru Prunariu în anul 1981 Căciulă pentru ofiţer de cavalerie, md. 1895 Baston folosit de gl. Dragalina pe front Tunică de vânători, în grad de general de corp de armată, md. 1895

•INVENȚII DE RĂZBOI• De-a lungul vremii, necesitatea de a avea pe câmpul de bătălie o armă cât mai performantă, a făcut ca cercetarea în domeniul dezvoltării armamentului să se afle în prim plan. Nume precum Browning, Colt, Fedorov, Sudaiev, Simonov sunt sinonime cu mari salturi înainte în cercetare şi inventarea de noi mecanisme pentru arme. Puţini cunosc faptul că principala realizare a lui Hugo Schmeisser (cu al lui binecunoscut MP41) este o armă cu adevărat revoluţionară, şi aici vorbim despre Sturmgewehr 43/44.

Ioan GĂUCAN La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania avea în dotarea armatei atât faimoasele Mauser 98 K (socotite de unii istorici ca şi “coloana vertebrală” a Wermacht-ului), precum şi o întreaga gamă de arme semiautomate şi automate începând cu MP40 şi terminînd cu MG34, aceasta numai dacă socotim armamentul de infanterie. O mare problemă apărea datorită acestui amestec de arme, puşca standard nu putea fi bine utilizată de de infanteria mecanizată sau de echipajele blindatelor datorită spaţiilor mici. Dotarea infanteriei cu pistoale mitralieră augumenta puterea de foc, dar aceste arme sufereau clar de lipsă de acurateţe şi putere dincolo de 100 de metri.

Ca şi oponenţii săi - URSS sau Marea Britanie Germania a încercat să dezvolte noi modele care să satisfacă noile cerinţe ale câmpului de bătălie. S-a încercat în primul rând dezvoltarea unei carabine semiautomate, asemănătoare cu modelele sovietice Tokarev SVT40, sau Simonov AVS36. Germania începe dezvoltarea unor cartuşe intermediare începând cu anii 1930. S-au făcut încercări cu calibrele 7 mm sau 7.75 (arma M35 fabricată de Vollmer), dar Heereswaffenamt (HWaA), decide să se continue cercetările păstrând calibrul existent de 7.92 (din considerente economice). Noul 7.92” infanterie patrone kurz” dezvoltat de Gustav Genschow, Polte şi alţii în 1938, a fost denumit oficial 7.92 mm PP Kurz ( Kurz = scurt) . Dimensiunile sale erau 7.92x 33 și îl faceau mai scurt şi mai puțin puternic decât clasicul 7.92x57 din care îşi trăgea originea. În 1939, departamentul armamentului armatei germane (HwaA) acordă un contract pentru producerea “Maschinen Karabinen” (Mkb) dezvoltată pentru noua muniţie de 7.92x33, atât companiei C.G. Haenel Waffen und Fahrradfabrik, cât şi Walther. Designul firmei Haenel s-a dovedit superior, astfel că se acordă acestei firme contractul definitiv. Dezvoltarea iniţială a avut loc sub denumirea MKb.42 – Maschinen Karabiner 1942. Această armă se dorea înlocuitorul pistoalelor mitralieră, puştilor cu închizător şi parţial a puştilor mitralieră pentru trupele de primă linie. Se dorea ca raza efectivă a acestei arme să fie în jur de 600 m.

•INVENȚII DE RĂZBOI• Deja faimosul Hugo Schmeisser va conduce echipa de dezvoltare a fabricii Haenel, şi, în curând, vor produce primul prototip al noii arme în 1942. În concordanţă cu specificaţiile, arma moştenea câteva caracteristici de la pistolul mitralieră MP40, ca de exemplu mânerul de armare pe partea stângă şi butonul de eliberare a încărcătorului. Datorită faptului că arma a fost construită cu folosirea maximă a metalului ştanţat, firma Haenel s-a unit cu firma Merz Werke care avea o bună experienţa în ştanţarea metalului (chiar dacă nu avea nici o legătură cu producerea de armament). Primele arme au fost livrate unităţilor care luptau pe Frontul de Est începând cu mijlocul anului 1942. Numărul total de arme de acest tip produse a fost de 11.000 bucăţi. MKb.42( H) era o armă ce funcţiona atât în modul semiautomat, cât şi automat, care folosea recuperarea gazului pentru armare. Pistonul recuperator cu o cursă destul de lungă se afla deasupra ţevii. Arma trăgea din închizător deschis, ca şi pistoalele mitralieră, şi avea un buton de selecţie a focului deasupra gărzii trăgaciului. Arma avea un pat de lemn şi putea fi dotată şi cu baioneta standard. După testarea intensivă în condiţii de luptă a MKb.42(H),

HwaA cere colectivului de la Haenel să aducă câteva îmbunătăţiri importante design-ului iniţial. Cel mai important era de a înlocui sistemul de tragere din închizător deschis în semnificativ mai utilul sistem de tragere din închizător închis pentru îmbunătăţirea acurateţii tirului la tragerea foc cu foc. Hugo Schmeisser va dezvolta o nouă armă în concordanţă cu noile cereri în anul 1943. Din păcate, “clarviziunea” lui Hitler intervine, acesta ordonând ca numai armele existente să fie fabricate şi dezvoltate, iar MKb.42( H) nu se afla pe lista aprobată. Pentru ocolirea - ca să spunem aşa a acestei directive -, se redenumeşte MKb în MP (machinen pistole) care se afla deja pe listă. Astfel, noua armă va fi denumită MP43 şi va intra în producţie (limitată) şi încercări pe front. Timp de 6 luni arma va fi intensiv testată, obţinând rezultate foarte bune, astfel că în septembrie 1943 Hitler permite continuarea programului MP 43. Primele MP 43 vor fi distribuite Waffen SS, iar în octombrie 1943 Diviziei 93 Infanterie pe Frontul de est. Pe parcursul anului 1943 arma va suferi câteva modificări (minore) şi va fi redenumită MP 43-1 şi Mp 43-2. Practic, modificările se referau la înălţător şi la adaptarea unui aruncător de grenade. Producerea şi distribuirea vor continua până în aprilie 1944 când, după primirea rapoartelor de pe frontul de est, Hitler va decreta că această armă face parte dintre aşa numitele “wunderwaffe” şi îl va boteza oficial cu numele de “Sturmgewehr” StG 44. În traducere armă de asalt, numele nu numai că va desemna această armă, dar va defini şi noua clasă de arme ce se vor dezvolta în viitor.

•INVENȚII DE RĂZBOI• Spre sfârşitul războiului, inginerii germani de la fabrica Mauser dezvoltă o nouă armă ce folosea acelaşi cartuş ca StG44 şi mecanismul de recul scurt împrumutat de la Mg42 sub denumirea de MKb Grerat 06H (H este abrevierea de la halbverriegelt – jumătate blocat) ce ulterior va căpăta denumirea de StG45(M). Arma urma să înlocuiască StG44 datorită unui preţ mai mic de fabricaţie (45 de Reichmarks faţă de 70 Reichmarks). S-au fabricat doar 30 de exemplare la fabrica Oberndorf am Neckar, dar oricum arma nu a intrat în producţia de serie. Însă principiul a fost folosit după război de către CETME şi Heckler & Koch. După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, StG44 va rămâne în dotarea Poliţiei populare şi Armatei Est germane pînă la începutul anilor 1960. Alte ţări care au folosit această armă sunt Cehoslovacia şi RSF Iugoslavia, care a avut în dotare arma până în 1980 (Batalionul 63 paraşutişti) sub denumirea "Automat, padobranski, 7.9 mm M44, nemacki", iar apoi a fost Foto:apropiat Ștefan OLY vândută regimurilor prietene din Orientul şi Africa. Chiar şi în zilele noastre fabrica Pirvii Partizan încă mai fabrică muniţia 7.92x33

Producţia va creşte, astfel că până la sfârşitul războiului un număr total de 425977 StG44 vor fi produse. Arma se va dovedi un succes, în special pe Frontul de Est, acolo unde a şi fost distribuită prima dată. Un soldat bine instruit era mult mai eficient cu StG 44 în lupta la distanţa decât cu un MP 40, şi mai eficient în lupta de aproape decât cu un Mauser Kar 98. De asemenea, s-a dovedit eficientă chiar şi în condiţiile de frig extrem din Rusia. Vorbind de Frontul de Est, StG 44 s-a dovedit superior în lupta de aproape contra infanteriei dotate pistoale mitralieră PPD şi PPsh 41 care, dotate cu un încărcător tambur de 75 cartuşe, ofereau o mare putere de foc. StG44 va fi îmbunătăţit pe parcursul producţiei. Vor apărea dotate cu aşa numitul Krummlauf (ţeavă strâmbă), un dispozitiv făcut să tragă “după colţ”. A existat atât varianta “I”- infanterie, cât şi varianta “P”- panzer pentru folosirea de către tanchişti. Versiunile aveau ţevi îndoite la 30, 45. 60 şi 90 grade. De asemenea va fi dotată cu Zielgerat 1229 - VAMPIR, care era un dispozitiv cu ochire în infraroşu. Dispozitivul consta dintr-o lunetă supradimensionată şi o lampă în infraroşu, foarte eficient pe timp de noapte.

Astăzi, arma despre care am vorbit este considerată cu adevărat prima armă de asalt modernă, designul ei fiind folosit şi de alţii pentru producerea propriilor arme de asalt precum AK47 al lui Mihail Kalasnikov sau M16 al lui Eugene Stoner. Chiar dacă AK 47 are un mod diferit de acţiune, gurile rele spun ca ar fi direct inspirată din StG44, mai ales că Hugo Schmeisser a petrecut ani buni în captivitate în Uniunea Sovietică între 1946 şi 1952, lucrând la fabrica de armament din Ijevsk. Argentina a fabricat propria variantă de StG44 de către CITEFA până în anii 1950. În august 2012, rebelii sirieni au raportat capturarea a 5000 MP44 în condiţie bună.

•INVENȚII DE RĂZBOI• Caracteristici: Greutate: 4.62 kg sau 5.1 kg cu încărcător Lungime: 930 mm Lungimea ţevii: 419 mm Muniţie: 7.92x33 kurz Operare: Cu recuperare de gaz, închizător rotativ, semiautomat sau automat Cadenţa tragere : 550-600 focuri/minut. Viteza glonţului la gura ţevii: 685 m/s Distanţa efectivă de tragere: - 300 m în mod automat - 600 m în mod semiautomat Încărcare: încărcător detaşabil 30 gloanţe Dispozitive de ochire: înălţător reglabil de la 100 m la 800 m (cu poziţii intermediare la 250, 350 şi 450 m), cătare cu tunel. Bibliografie: Bishop, Chris (1998), The Encyclopedia of Weapons of World War II, New York: Orbis Publishing Ltd. • D 1854/3 Sturmegewehr 44 (StG 44) Gebrauchsanleitung. • Hans-Dieter Handrich, Sturmgewehr – Firepower to Striking Power, Grade Publications, 2004 • Ian Hogg & Terry Gander, Jane's Guns Recognition Guide, Harper & Collins Publishers, 2005. • Mc Nab Chris – Twentieth – Century Small Arms , Grange Books 2001. • Phillip Peterson – Standard Catalog of Military Firearms , 4th Edition.

•R E E NACTM E NT• Reenactmentul (reconstituirea istorico-militară) a început să cunoască o răspândire din ce în ce mai mare; peste tot în lume există grupuri de reconstituitori care prezintă soldatul roman din antichitate până la soldatul german ori sovietic din timpul ultimei conflagrații mondiale. Un scop nobil în care istoria este redată publicului sub forma unei povești în care sunt angrenați voluntari echipați asemenea celor din epoca reconstituită. În România această poveste nu începe cu a fost odată și se termină cu și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, ci începe cu scormonirea prin istorie (a se citi documentare), continuă cu echiparea tehnicotactică și se încheie cu deprinderea protocolului militar specific perioadei reconstituite. Abia după ce aceste etape sunt parcurse și repetate de nenumărate ori se merge în fața publicului. Pentru a vedea mai bine care sunt implicațiile asumării rolului de reconstituitor în spațiul carpato-danubiano-pontic, am abordat una dintre asociațiile de reenactment din România: Deutsches Freikorps.

Incursiune prin istoria drumului de fier din România

Mihăiță ENACHE

Mihăiță ENACHE Deschis în anul 1939 cu prilejul desfășurării Ceferiadei, eveniment ce marca împlinirea a 70 de ani de la inaugurarea primei căi ferate construite pe teritoriul (de atunci) al Principatelor Române: București Filaret – Giurgiu, Muzeul Căilor Ferate nu este doar un simplu muzeu tehnic, ci este o adevărată enciclopedie a istoriei drumului de fier, așa cum se numea în epocă calea ferată. Data de 31 octombrie 1869 reprezintă momentul în care prima lopată de cărbuni aruncată în cazanul locomotivei 44 Michaiu Bravul a pus în mișcare primul tren de pe teritoriul Principalelor. Epopeea feroviară românească a debutat într-o dimineață

Înființată în anul 2012, Asociația Deutsches Freikorps are ca domeniu de activitate soldatul german din cele două războaie mondiale, din acest motiv fiecare nou membru este supus unei atente și riguroase După trecerea cu brio de toamnă printr-oselecții. ceremonie solmnă care a constat într-oa „probelor”, urmează Primat apoi momentul cel 10:45 mai slujbă oficiată de Mitropolitul Nifon. La ora ”palpitant” punct de vedere un sunet de corn din a dat „cale liberă”financiaro-imagistic: trenului inaugural Spun și financiaro-imagistic din următorul format echiparea. din trei vagoane o locomotivă. considerent: echipamentul similar cel al Atunci a fost momentul în care prima lopatăcude cărbuni soldatului german este de departe unul dintre aruncată în cazanul locomotivei 44 Michaiu Bravul a cele pus mai costisitoare, unul dintre cele mai în mișcare primul tren însă de peși teritoriul Principalelor. frumoase ținute militare. Pentru a vedea exact despre Printre pasagerii acestei curse memorabile se numărau ce este vorba am decis să realizez un experiment: membrii Guvernului, reprezentanți ai corpului achiziționarea echipamentului unui soldat german diplomatic, precum şi autorități din localitățile traversate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial la de legătura prețuriferoviară. accesibile.Distanța de 67 de kilometri, cât

măsura linia, a fost parcursă de tren într-o oră şi 30 de

• P O PAS U R I C U LT U RAL E • minute. Acesta a circulat cu o „iuțeală” de aproximativ 45 km/h, intrând în gara Giurgiu „la ceasurile 12 ½”, după cum anunțau ziarele vremii. Șapte decenii mai târziu, aceleași publicații alocau importante spații jubileului primului drum de fier din Principatele Române. Drumurile sunt un factor esențial al civilizației. Linia ferată și locomotiva sunt pionerii civilizației și ai ridicării standardului de viață al unui popor, scria Grigore Trancu-Iași într-un articol publicat în cotidianul Universul din 12 iunie 1939. Cu doar două zile înainte fusese inaugurată Ceferiada. Ziarele vremii notau: Solemnitatea s-a desfășurat pe stadionul căilor ferate din Giulești în prezența MS Regelui Carol II, a Marelui Voievod de Alba Iulia Mihai I și a ASR Principele Paul al Greciei, a membrilor guvernului, a corpului diplomatic, a foștilor directori generali și președinți ai consiliului de administrație CFR, a delegațiilor a 12 administrații de căi ferate străine, precum și în fața a 15 – 20.000 de spectatori. De-a lungul timpului, Muzeul a trecut prin mai multe etape. Cel dintâi Muzeu al Căilor Ferate (1939) Potrivit relatării ziarelor vremii, programul regelui Carol al II-lea, precum și al celorlalți reprezentați ai Casei Regale a cuprins, pe lângă vizitarea taberelor de străjeri ceferiști, a postului de radiotelefonie (instalat de elevii liceului CFR Aurel Vlaicu împreună cu ucenicii Atelierelor CFR) și vizitarea Muzeul Căilor Ferate: MS Regele urmat de Marele Voievod Mihai și Principele Paul al Greciei și de oficialitate a vizitat primul Muzeu al

Regele Carol al II-lea, Marele Voievod de Alba Iulia Mihai și principele Paul al Greciei la festivitatea de deschidere a Ceferiadei 1869 - 1939

Căilor Ferate Române, care se inaugurează astăzi (10 iunie 1939 – n.a.). Explicațiile au fost date de către directorul general al CFR, ing. Ion Macovei (1885-1950) și de către directorii centralii respective, se arăta în Universul din 12 iulie. În continuare, același ziar nota faptul că muzeul este o imagine retrospectivă a întregii activități feroviare din România de la anul 1869 și până astăzi. Sunt aici rânduite, într-o sugestivă înfățișare, nenumărate relicve, de o neprețuită valoare pentru istoricul și evoluția căilor noastre ferate sub domnia celor trei regi: Carol I, Ferdinand I și Carol II, precum și diverse piese, cari lămuresc amănunțit această evoluție în decursul celor 70 de ani, se străduiau ziarele să zugrăvească o imagine atractivă pentru public. Ceea ce ziarele nu precizau era modul cum a apărut cu adevărat Muzeul Căilor Ferate.

• P O PAS U R I C U LT U RAL E • Acum, cea mai avizată persoană care poate oferi informații despre perioada de început a Muzeului CFR este domnul Mircea Dorobanțu, directorul instituției. Conform celor declarate de domnia sa, Cea dintâi acțiune concretă pentru înființarea unui Muzeu CFR se datorează inginerului Theodor Balș (1880-1965), un specialist reputat în domeniul construcției materialului rulant, care încă din anul 1924 a început să salveze de la dezmembrare câteva tipuri reprezentative de locomotive, între care locomotiva 43 „Călugăreni” (una din primele care au circulat din 1869 pe linia București Filaret – Giurgiu), locomotiva 103 „România” (din prima serie de locomotive ale companiei Strussberg) și altele. Totodată, datorită altor inițiative similiare cu cele ale inginerului Balș, s-au păstrat și diferite vagoane care prezentau interes istoric sau constructiv, precum și alte obiecte de inventar considerate având deosebită valoare documentară. Oficial, demersurile pentru înființarea Muzeului CFR aveau să apară abia după înființarea Direcției de studii, la data de 1 mai 1937, dar mai ales la

stăruințele subdirectorului acesteia, ing. Vangheli Mișicu. Câteva luni mai târziu, mai exact în 16 septembrie 1937, în Foaia oficială nr. 973 apărea ordinul-program de creare a Muzeului CFR, în care se

preciza scopurile muzeului. Acesta urma să contribuie atât la „instruirea profesională a personalului CFR”, cât și la promovarea instituției „prin aceea ca publicul care va vizita acest muzeu își va putea da seama de vasta și variata activitate a căii noaste ferate, de bogățiile și frumusețile țării noastre, frumuseți accesibile prin mijloacele de transport oferite de CFR”. De asemenea, este demarată și o operațiune de strângere de exponate, precum și de fotografiere ori de copiere a documentelor din principalele arhive ale României acelor vremuri: arhiva CFR, Arhivele Statului, arhiva Academei Române, arhiva Ministerului Comunicațiilor etc. Acest muzeu avea să fie inaugurat în 1939, în cadrul serbărilor Ceferiadei 1869-1939. Din punct de vedere expozițional, muzeul era amplasat atât într-o sală de 45 metri lungime sub tribuna stadionului Giulești, cât și pe câteva linii de cale ferata din parcul aceluiași stadion. Astfel au fost arătate publicului, pentru prima dată, exponatele Muzeului CFR: locomotiva 43 „Călugăreni” din 1869, cu trei vagoane de călători din aceeași perioadă; locomotiva 683 „Tighina”, ce a rulat, în 1860, pe linia Cernavodă Constanța; prima locomotivă pe cale îngustă, numărul 001 „Lespezi”, de pe linia Crasna – Huși (1884); locomotiva 20 „Racova” - prima locomotiva de tip Orleans pentru trenurile accelerate, din 1886; locomotiva 142.057, construită în 1939 la Uzinele Malaxa; prima locomotivă diesel - electrică, de pe linia București - Brașov, construită de firma Sultzer; un parc de automotoare, printre care și automotorul 125,

• P O PAS U R I C U LT U RAL E • construit în 1906, la Arad. De asemenea, putea fi admirat vagonul - salon al regelui Carol I din 1879, luminat cu sfeșnice cu lumânări, cu bogate decorațiuni interioare și exterioare și multe altele, încheie directorul Mircea

Dorobanțu turul virtual al primului Muzeu al Căilor Ferate Române, dar nu înainte de a prezenta soarta pe care a avut-o muzeul în primăvara anului 1944. Atunci, muzeul a fost grav avariat de bombardamentele executate de americani asupra complexului feroviar Gara de Nord. Iar ceea ce a scăpat în urma bombardamentului a fost adăpostit în acea toamnă într-o sală a Palatului administrativ al CFR, iar când aceasta nu a mai fost disponibilă, prof. ing. Dimitrie Leonida a acceptat să găzduiască o parte din exponatele Muzeului CFR în cadrul Muzeului Tehnic din Parcul Carol, unde unele piese se mai află și în prezent. Cel de-al doilea Muzeu al Căilor Ferate (1953) Anii ’50 debutează cu relocarea poziției Muzeului CFR în clădirea din Calea Griviței nr. 193 B, o clădire grav avariată de bombardamentele din timpul războiului. Aceasta va fi refăcută de CFR în anul 1952 spre a servi ca sediu pentru Casa tehnicii căilor ferate înființată la începutul anului următor. În cadrul acestei unități – care cuprindea editura, documentarea, foto - cinematografia, inovațiile, biblioteca tehnică etc, a fost inaugurat la 1 mai 1953, cel de-al doilea Muzeu al Căilor Ferate. Într-un articol publicat în iulie 1953 în Revista Căilor Ferate se aprecia faptul că: Ministerul Căilor Ferate, realizând acest muzeu, a pus la dispoziția ceferiștilor unul dintre mijloacele cele mai instructive pentru a cunoaște în ansamblu evoluția transporturilor de-a lungul veacurilor pentru a-și îmbogăți cunoștințele generale și de specialitate. Instalat în cinci săli, la parterul clădirii în

care se află și astăzi, Muzeul CFR era amenajat pe alte principii, puternic sovietizat. Totodată, această formă a muzeului, care nu cuprindea obiecte care să fi fost în funcțiune și nici documente originale, constituia, totuși, un instrument pentru cunoașterea dezvoltării transporturilor, în general, și a celui feroviar în special. Încă de la începutul construirii căilor ferate în țara noastră, noi am primit un ajutor prețios din partea poporului rus, se mai putea citi în articolul Revistei Căilor Ferate. În 1877, acest ajutor a avut un rol deosebit în războiul în care, datorită frăției de arme româno-ruse, România a scuturat jugul otoman. În acea vreme, la Iași s-a realizat o trainică legătură feroviară cu Rusia. În urma mobilizării s-a construit la Ungheni podul peste Prut, iar după trecerea Dunării, la Giurgiu, s-a făcut linia Giurgiu – Zimnicea. Tot materialul rulant rusesc după încetarea războiului a intrat în patrimoniul țării noastre. Concluziile la care ajungea articolul erau următoarele: În ansamblul lor, sălile muzeului constituie un tablou viu și sugestiv al evoluției transporturilor și al avântului constructiv al ceferiștilor în anii regimului de democrație populară, respectiv, fiecare om al muncii de la calea ferată vizitând Muzeul Tehnic al Căilor Ferate și Expoziția permanentă „Din istoria luptelor eroice ale muncitorilor ceferiști”, are posibilitatea de a-și îmbogăți cunoștințele generale și de a se înarma cu un prețios material documentat ideologic, tehnic și cultural. De asemenea, merită menționat faptul că în curtea muzeului era garată locomotiva 43 „Călugăreni”. Clădirea Casei Tehnicii căilor ferate așa cum arăta în primii ani de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Merită menționat faptul că până la construirea Gării de Nord și a liniilor ferate aferente acesteia, pe lângă clădirea care adăpostește Muzeul Căilor Ferate treceau stăzi care, prin poziția lor au influențat geometria fațadelor clădirii.

• P O PAS U R I C U LT U RAL E • Locomotiva Călugăreni

Cel de-al treilea Muzeu al Căilor Ferate (1969) Ca urmare a faptului că muzeul moștenit din timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit cu timpul necorespunzător din mai multe puncte de vedere, s-a aprobat refacerea lui. Astfel, începând cu luna iulie 1968, Muzeul CFR a fost închis pentru reorganizare. Momentul festiv al inaugurării va avea loc pe 31 octombrie 1969, cu prilejul sărbătoririi centenarului căii ferate București – Giurgiu, mai exact după plecarea de la linia 14 a Gării de Nord a trenului care, cu exact 100 de ani în urmă, a inaugurat linia București Filaret – Giurgiu. Iată cum descria centenarul primei căi ferate de pe teritoriul României ziarul Scînteia – organul de presă al Partidului Comunist Român: Ieri dimineață, Gara de Nord a fost pentru o jumătate de oră scena unui spectacol neobișnuit. Mii de călători s-au oprit plini de curiozitate în dreptul liniei 14, pe care se afla garat cel mai vechi tren din țară. Trenul care, în urmă cu un secol, la 31 octombrie 1869, a parcurs distanța București – Giurgiu. Prima impresie era aceea că te afli în fața unui tren din basme, un tren al copilăriei. Al copilăriei noastre, dar și al copilăriei tehnicii, pentru că privit acest tren cu vagoanele lui minuscule, cu locomotiva sa

pitorească, era imposibil să nu te gândești că, odată, și trenurile au fost „copii”. Este ora 10:45. Un gâfâit adânc, o trombă de scântei prin fumul negru; locomotiva se opintește din greu urnind vagoanele. Printre blocurile moderne ale Giuleștiului și ale Griviței trenul pare o plăsmuirea în această lume. Și totuși viteza crește: 20, 25, 30 km/h, ceea ce ne face să privim cu mai multă considerație la bătrâna locomotivă „Călugăreni”, anume ieșită din muzeu pentru această cursă. Era cel de-al doilea voiaj aniversar la care participa locomotiva 43 „Călugăreni”. Fabricată în urmă cu 145 de ani de firma Canada Works din Birkenhead, Anglia, locomotiva avea să fie una dintre cele cinci locomotive existente la data inaugurării liniei București – Giurgiu. Inițial a purtat numărul 8, însă ca urmare a faptului că parcul de locomotive al administrației CFR a început să crească prin achiziții ori prin preluări, în anul 1882 s-a efectuat o renumerotare și chiar au fost schimbate numele unor locomotive pentru a se putea încadra în schema CFR, astfel că locomotiva „Călugăreni” primește numărul 43, povestește domnule Mircea Dorobanțu, directorul Muzeului CFR. Cele 5 locomotive tip 1B (nr.4 si nr. 6-9) au primit la CFR numerele 40 – 44 astfel: nr. 40 „Topolnița”, nr. 41 „Brăteșiul”, nr. 42 „Resboieni”, nr. 43 „Călugăreni” și nr. 44 „Michaiu Bravul”. Aceste locomotive erau încă în serviciu în anul 1906, fiind utilizate la manevră în stații sau la remorcarea trenurilor de tonaj mic, pe liniile secundare. Dintre acestea, doar locomotiva cu nr. 43 „Călugăreni” s-a păstrat până în zilele noastre, aceasta fiind totodată și cea mai veche locomotivă cu abur în „acțiune”, existentă în țara

• P O PAS U R I C U LT U RAL E •

noastră. În anii ’90, locomotiva „Călugăreni” a fost repusă în funcțiune cu ocazia festivităților prilejuite de aniversarea a 125 de ani a liniei de cale ferată București – Giurgiu. Iar cu această ocazie a fost expusă în stația București Băneasa și o locomotivă MAV (nr. 269) a muzeului de la Budapesta, care a fost fabricată aproximativ în aceeași perioadă. De asemenea, locomotiva „Călugăreni” a putut fi admirată și pe data de 25 septembrie 1997, când a participat la aniversarea a 125 de ani a Gării de Nord din București.

Muzeul CFR astăzi Muzeul Căilor Ferate are o bogată colecție de machete de locomotive și vagoane, documente istorice originale, numeroase exponate originale ce ilustrează evoluția tehnică la calea ferată, piese folosite în comunicații în activitatea feroviară, diferite tipuri de pupitre de comandă de instalații de centralizare a macazurilor și semnalelor, precum și machete și piese originale ce ilustrează progresul tehnologic realizat de CFR. De asemenea, în patrimoniul Muzeului CFR mai există și un număr de 37 de locomotive cu abur, care, din cauza problemei spațiului se află în diverse depouri din țară: locomotiva 43 „Călugăreni” din 1869; locomotiva 40.001, pentru linia cu cremalieră de pe tronsonul Bouțari - Zăicani, construită în 1908; locomotiva 140.117 „Consolidation”, construită în 1920 de firma americană Baldwin Locomotive Works; 2 locomotive „Pacific”, construite de firma germană J.A. Maffei în 1922; locomotiva 142.008 construită la Uzinele Malaxa în 1937, a mai spus directorul Muzeului CFR. O parte dintre acestea pot fi vizitate la Depoul din Sibiu și la Depoul din Cluj. Pe lângă locomotivele cu abur, muzeul mai are în patrimoniu și o locomotivă electrică AEG 20, locomotiva diesel EL 241-242, construită de firma elvețiană Sultzer în 1932, un plug de zăpadă din 1924 și o macara cu abur de 65 de tone.

Cea mai mare dioramă feroviară din România Odată trecut pragul Muzeului CFR rămâi surprins de ceea ce adăpostește principala sală: cea mai mare dioramă feroviară din România. Este piesa de rezistență a muzeului, povestește directorul Muzeului CFR. A fost concepută după cele mai moderne principii de execuție în domeniu și reprezintă o reproducere la scară a cât mai multor situații și aspecte ale căii ferate. Astfel, traseul feroviar este realizat încât trenurile să poată parcurge zone de șes, zone de dealuri, dar și porțiuni dificile de traseu specifice zonelor de munte. Altfel spus, de la gara principală, linia străbate un tunel, trece pe un rambleu înalt, urmează un pod, o zonă de curbe largi, un frumos viaduct metalic și apoi intră într-un tunel pentru a ajunge

•A FO S T O DATĂ Î N B U C U R E ȘT I •

în stația de sus din munți. Traseul liniilor cuprinde o linie principală dublă și electrificată, o linie secundară simplă și neelectrificată, dar și un traseu al unei linii înguste. Poziţionată central în sala de expunere, diorama poate fi vizitată pe toate laturile în ciuda dimensiunilor sale (14,4 metri lungime și 4 metri lățime). Diorama mai are în alcătuirea sa și un depou de locomotive ce conține o placă turnantă pentru întoarcerea locomotivelor, precum și o hală de reparații locomotive, identică cu hala depoului de locomotive București Călători, menționează directorul muzeului. Garniturile de tren ce rulează pe această dioramă sunt reproduse la scară după vehicule românești: un tren de noapte cu vagoane CFR, un tren personal cu vagoane etajate, un tren navetă de cisterne, un tren de marfă cu vagoane diferite, un tren cu vagoane cu cărbune etc. Nici linia îngustă nu este mai prejos, pe aceasta circulând două „Mocănițe” (locomotive cu abur de cale îngustă – n.a.), fiecare remorcând câte un tren specific, adică un tren de călători ori un tren cu vagoane cu bușteni aidoma celor de la exploatările forestiere de odinioară, conchide directorul Muzeului CFR. Deschis în urmă cu 75 de ani, cu prilejul desfășurării Ceferiadei 1869-1939, Muzeul Căilor Ferate ocupă un loc aparte în peisajul cultural al Capitalei și reprezintă, așa cum am spus și la început, o adevărată enciclopedie pusă la dispoziția celor care doresc să facă o călătorie în timp, în istoria drumului de fier din România

Foto: Mihăiță ENACHE, dampflokomotiven.net

Fototeca

Muzeului

CFR

și

Mulțumim domnului Mircea Dorobanțu, directorul Muzeului CFR pentru generosul sprijin acordat pentru elaborarea acestui articol.

•ZOOM•

Pe 8 noiembrie 1941, în Piața Arcului de Triumf din București a avut loc Parada Victoriei, ce sărbătorea recucerirea prin luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord precum și cucerirea Odessei de către Armata Română. Instantaneele de mai sus sunt unice datorită faptului că sunt (până acum) singurele imagini color surprinse la acest eveniment de un reporter al serviciului militar de propagandă român sau german. Din rola de 12 cm diametru în care erau înregistrate cel mai probabil 25.000 de fotografii (28 de cadre pe secundă) au fost făcute publice pe un cunoscut site de licitații doar 8. Extrem de puține, însă foarte valoroase prin ceea ce prezintă: regele Mihai decorând ostași și unități cu Ordinul Mihai Viteazul, aspecte ale ceremoniei religioase, tehnică militară, precum și militarii germani ai Luftwaffe, prezenți la această paradă. (Mircea IONESCU)

• TAR G E T C I N E MA• Noi suntem responsabili pentru ascultarea noastră. - Hannah Arendt. Cu acest citat debutează filmul german de televiziune Rommel, în regia lui Niki Stein, lansat în anul 2012. Filmul biografic prezintă viața și cariera generalului german Erwin Rommel, supranumit și Vulpea Deșertului, și anume ultimele sale șapte luni de viață (martie - octombrie 1944).

Alice Diana BOBOC Filmul începe cu ziua morții lui Rommel (interpretat de Ulrich Tukur) și prezintă un fragment din conversația dintre el și cei doi generali - Wilhelm Burgdorf și Ernst Maisel, care îi arată dovezile incriminatoare ale implicării sale în atentatul asupra lui Hitler din 20 iulie 1944. Drept urmare, generalii îi oferă posibilitatea alegerii - fie se sinucide și va fi înmormântat cu onoruri militare, fie va fi judecat de către Tribunalul Poporului, considerat apoi trădător și degradat. După această scenă, acțiunea se întoarce în trecut, în martie 1944, și se desfășoară în ordine cronologică. Cu misiunea de a securiza plajele Franţei împotriva unei eventuale debarcări a Aliaţilor, Rommel a lucrat inteligent la organizarea aşa-numitului Plan al Zidului Atlanticului (sistem de fortificații din Norvegia până în Franța). Considerat a fi unul dintre cei mai mari generali din

• TAR G E T C I N E MA• toate timpurile, un adevărat personaj legendar în mitologia germanică, Erwin Rommel ajunge să trăiască un adevărat conflict interior între loialitatea față de regimul nazist și propria conștiință. Filmul prezintă câteva extrase din reportajul original în limba germană, iar una dintre locații a fost castelul de La Roche – Guyon în Franța. Bugetul filmului a fost de aproximativ șase milioane de euro și s-a clasat astfel cu mult deasupra bugetelor filmelor obișnute de televiziune, iar la realizarea sa au participat peste 300 de actori și figuranți. A fost nominalizat la festivalul de film de televiziune ARD de la Baden-Baden, ediția 2012. Prima difuzare a filmului a avut o audiență de 6,38 milioane de telespectatori, iar postul TV care l-a difuzat, Das Erste, a obținut un rating de 18,8 %. În grupa de vârstă 14-49 ani s-au înregistrat 1.710.000 telespectatori, ce au reprezentat un rating de 12,8%. În ediția 44/2012, în cotidianul Der Spiegel a apărut prima recenzie a acestui film, cu titlul Mitul lui Erwin Rommel – Diavolul Feldmareșal. Pe de altă parte, Frankfurter Allgemeine Zeitung titra „acesta este gestul, mimica, starea de spirit a filmului Rommel realizat de Niki Stein, ce se regăsește în nenumărate variante neajutorat, cu mirarea unui om trist care își vede viața și faima prăbușindu-se”. Filmul redă în cele mai mici detalii drama trăită de generalul Rommel, care, conştient fiind de nebunia continuării unui război

deja pierdut de Germania nazistă, și-a câştigat aura de erou, ca urmare a implicării sale în atentatul cu bombă contra lui Hitler din iulie 1944. Erwin Rommel Foto: www.moviepilot.de

1894 - 1944

•D E ZASTR E MAR ITIM E •

Petrolierul Unirea Pe 13 octombrie 1982, la ora 09:15, la bordul petrolierului Unirea au loc explozii ce duc la scufundarea navei la circa 40 mile marine sud-sud-est de Capul Caliacra, în Marea Neagră la o adâncime de aproximativ 1.400 metri, în condiții de mare liniștită și vizibilitate foarte bună. Conform Lloyd List scufundarea petrolierului românesc a fost considerată cea mai mare pierdere navală mondială din anul 1982. În raportul de expertiză tehnică prezentat la data de 30 noiembrie 1982, comisia de anchetă a concluzionat că pierderea petrolierului Unirea a fost cauzată de o serie de elemente: explozie de origine necunoscută, incendiu în zona exploziei, inundarea tancurilor babord, urmată de inundarea tancurilor din zona centrală. De asemenea, şocul puternic al exploziei din zona tancului 2 central a dus la ruperea navei şi, în final, la scufundarea celor două părţi ale petrolierului prin pierderea treptată a flotabilităţii lor. Toți marinarii aflați la bord, cu excepția unuia singur, au supraviețuit naufragiului.

Ne-a părăsit cu greu, trupul ei uriaş dispărând lin în adâncurile întunecoase şi reci ale mării… Era o imagine grandioasă şi sinistră, în acelaşi timp… Am simţit că şi ea regreta despărţirea de mine şi de minunatul ei echipaj şi că nu a reuşit să ne ducă la destinaţie… Ultimul ei port va fi Marea Neagră, dar pe fundul nisipos din abisul mării. Adio! Mihail Moraru, comandantul navei Unirea

•D E ZASTR E MAR ITIM E •

Lansat la apă pe 7 august 1978, petrolierul Unirea a fost cea de-a doua navă de mare tonaj din seria celor cinci petroliere de 150.000 tdw. construite în România, la Șantierul Naval Constanța. Nava a efectuat prima călătorie între 23 noiembrie și 5 decembrie 1979. În momentul tragediei se afla la cel de-al 45-a voiaj.

Nava a fost asigurată pentru suma de 36,6 milioane de dolari, sumă recuperată în totalitate de către statul român după naufragiu. Foto: ligamilitarilor.ro, comunismulinromania.ro

•D E ZASTR E MAR ITIM E •

Petrolierul Independența Petrolierul de mare tonaj Independența a fost prima și totodată cea mai mare navă din istoria flotei românești, din acest motiv fiind considerată nava-amiral a flotei comerciale românești. Construcția sa a debutat pe data de 22 iulie 1976, când, în docul uscat al Șantierului naval Constanța a fost coborâta prima bloc-secție. Montajul navei a durat 10 luni, la întreg procesul fiind angrenate 47 de întreprinderi românești. Având un deplasament de 150.000 tdw, Independența a fost primul petrolier din această serie și era o adevărată uzină plutitoare lungă de 302 m și înaltă cât un bloc de 15 etaje. Din punctul de vedere al dotărilor, nava era foarte fiabilă, deoarece beneficia de aparatură de navigație din import. Ceremonia de lansare la apă a avut loc pe 27 mai 1977 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu, ceremonia fiind marcată de eșecul botezului, întrucât sticla de șampanie lansată de Elena Ceaușescu nu s-a spart, ci doar a lovit bordajul navei. Incidentul a fost trecut cu vederea de oficiali și nu a fost consemnat nicăieri, însă marinarii l-au considerat un semn rău și mulți s-au gândit la el ca la un blestem.

În dimineața zilei de 15 noiembrie 1979, în timp ce revenea din cel de-al 19-lea voiaj, mai exact din Libia, încărcată cu circa 95.000 tone de țiței brut, Independența se afla în Marea Marmară, într-o ușoară deplasare, deplasându-se spre punctul de întâlnire cu pilotul turc, pentru a tranzita Bosforul spre Marea Neagră. La ora 04:35 – ora Turciei, petrolierul românesc a fost lovit în dreptul tancurilor 3 -4 babord de către nava grecească Evriali. Abordajul a provocat spargerea tancurilor de marfă ale petrolierului românesc și deversarea țițeiului în mare. Frecarea corpurilor de metal ale celor două nave a provocat jerbe de scântei ce au dus la aprinderea ţiţeiului. Am luat-o pe coridoare. Erau ziduri de flăcări. Peste tot erau cioburi. După deflagraţie nu mai auzeam nimic. Am înotat în mare viteză. Îmi rupsesem mâna, iar apoi am simţit că nu mai pot, dar am mers mai departe. La un moment dat, lângă mine a apărut o barcă trimisă de autorităţile portuare. Aşa am fost salvat. Sorin Mihăilescu, mecanic-șef, supraviețuitor

•D E ZASTR E MAR ITIM E •

La bordul petrolierului au loc trei explozii care distrug nava. Din echipajul de 45 de marinari al Independenței, 42 de oameni au murit, dintre care 11 nu au mai fost găsiți niciodată. Au existat doar trei supraviețuitori. Incendiul a durat 29 de zile și nopți, fiind stins în dimineața zilei de 14 decembrie 1979. Din cauza stării grave în care se afla, Independența a fost considerată pierdere totală și definitivă. Statul român, prin proprietarul navei, Navrom Constanţa a primit circa 60 milioane de dolari din partea asiguratorului, ADAS București. Operațiunile de recuperare ale epavei navei au fost efectuate de către armata turcă pe parcursul a șase ani și ridicat costuri de circa 18 milioane de dolari.

Foto: comunismulinromania.ro, sihirlitur.com și Cristian Munteanu

Vinovat de producerea accidentului a fost comandantul cargoului grecesc, Alekos Adamopulos, de 29 de ani, care, inițial, a fost pus sub supraveghere și i s-a interzis să părăsească Turcia, ulterior fiind arestat, judecat și condamnat la 20 luni de închisoare, însă perioada de detenție a fost transformată într-o cauțiune de doar 850 dolari…

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Mihăiță ENACHE Pe columna celor mai bine de 550 de ani ai Capitalei, data de 16 noiembrie 1979 va rǎmâne un „reper” destul de important al istoriei transportului public din Bucureşti. A fost ziua primei curse cu cǎlǎtori a metroului bucureştean. De atunci, indiferent cǎ e frig, plouǎ ori ninge, el a rǎmas mereu la datorie, devenind astfel singura alternativǎ la traficul „împiedicat” de la suprafaţa Cetǎţii lui Bucur. Așadar, în luna noiembrie, metroul bucureştean a împlinit 34 de ani de activitate. Plimbare prin istorie Începutǎ cu mai bine de trei decenii în urmǎ, epopeea metroului bucureştean se înscrie printre puţinele rezultate pozitive ale planificǎrii urbane desfǎşurate de Partidul Comunist. Timp de numai un deceniu şi jumătate (19751989), Bucureştiul a fost „înzestrat” cu o reţea de metrou în lungime de 60 km, cu 38 de stații. Asta şi din pricina vitezei de construcţie uluitoare: numai puţin de 4 km de tunel pe an. Astfel a fost posibilǎ punerea în funcţiune a primului tronson de metrou, la numai 4 ani de la demararea lucrǎrilor de construcţie. Se întâmpla la finele anilor ’70. Pe parcursul celor 8,1 km, cât mǎsura primul tronson al metroului bucureştean, erau 6 staţii: Semǎnǎtoarea, Grozǎveşti, Eroilor, Izvor, Piaţa Unirii şi

Timpuri Noi. Toate construite întocmai dupǎ indicaţia tovarǎşului Nicolae Ceauşescu: în soluţia subteranǎ de adâncime cu vestibule dimensionate corespunzǎtor pentru adǎpostirea unui numǎr mare de oameni.

În afara celor 6 staţii, primul tronson de metrou mai avea inclus şi un depou: Ciurel. Într-un articol din Scînteia, acesta era astfel caracterizat: peste 200.000 de metrii cubi de pǎmânt au fost dislocaţi pentru a face loc betoanelor. Astfel s-a instaurat domnia definitivǎ a halei de beton din adânc. Din aceastǎ „halǎ”, a plecat în dimineaţa zilei de 16 noiembrie 1979 cel dintâi tren de metrou românesc. Atunci, se împlineau 107 ani de la darea în circulaţie, la 28 decembrie 1872, a primelor linii de tramvai cu cai, ce parcurgeau Podul Târgului de Afarǎ (Calea Moşilor) şi Podul Târgoviştei (Calea Griviţei), ambele plecând din Piaţa Sf. Gheorghe…

•BUCUREȘTI•

Premierǎ mondialǎ Pânǎ la data de 19 decembrie 1979, când s-a tǎiat oficial panglica de începere a exploatǎrii, metroul bucureştean a circulat – pentru prima oarǎ în istoria transporturilor de orice fel – timp de o lunǎ „în probe tehnologice cu cǎlǎtori”. În acest timp, trenurile erau formate din douǎ vagoane şi în fiecare zi erau pline atât de cǎlǎtorii care îl foloseau ca pe o necesitate, cât şi de mulţi curioşi. Am avut peste 150.000 de călători în aceea zi de sâmbătă, (16 noiembrie 1979), îşi aminteşte inginerul Octavian Udrişte – fost şef al Materialului Rulant din cadrul Întreprinderii de Exploatare a Metroului Bucureşti – strǎmoşul Metrorexului de azi. Aceasta fusese înfiinţatǎ în 1977, prin decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 175/1 iulie. Staff-ul tehnic al acestei noi întreprinderi aflate în subordinea Ministerului Transporturilor – Departamentul Cǎilor Ferate, a fost alcătuit, cum era de aşteptat, din cinci feroviari şi anume:

Tudorică Grama – director general, Virgiliu Jidveian – director tehnic, Vasile Marghescu – contabil şef, Mihail Niţescu – şef serviciu instalaţii şi Octavian Udrişte – şef serviciu material rulant. Într-un interviu acordat ziarului Monitorul de Bucureşti, Tudorică Grama îşi amintea faptul că am construit totul numai cu materiale româneşti. Arheologi de ocazie Construcţia metroului nu a fost lipsitǎ de peripeţii, mai ales cǎ la construcţia primului tronson, constructorii au devenit şi arheologi. Atunci s-au descoperit muniţii şi bombe neexplodate din timpul rǎzboiului, vechi canalizǎri şi reţele de apǎ, fundaţii de case vechi, piloţii de stejar ai unei case vechi de 200 de ani, precum şi dulapi de stejar de cca. 10 cm grosime – perfect conservaţi, folosiţi la vechile canalizǎri. Totodatǎ, au mai fost descoperiţi piloţi de stejar pe toatǎ lungimea de trei kilometri a apeductului pentru apǎ industrialǎ, ce alimenta Uzina Grozǎveşti de la stǎvilarul Ciurel. Mǎrturie în acest sens stǎ filmul artistic Cale liberǎ, dedicat constructorilor metroului. Trenul galben fǎrǎ cai În ’79, construcţia primului tronson de metrou, în lungime de 8,1 km, era terminatǎ, astfel că activitatea principala a IEMB-ului s-a concentrat asupra punerii în funcţiune a metroului bucureştean. Exploatarea acestuia a început cu un numǎr de 12 rame (24 de vagoane), toate fabricate în a doua jumǎtate a anilor ’70 de Întreprinderea de Vagoane Arad, dupǎ proiectul celor de la Metroul SA. Meritǎ menţionat faptul cǎ ramele constituiau veriga cea mai slabă din lanţul sistemului de metrou, pentru că n-aveam voie să facem importuri şi

Stația de metrou Izvor Pe pagina alăturată , stația Eroilor

•BUCUREȘTI• le-am făcut cu piese şi componente din ţară. Era un fel de ramă din nechezol – povesteşte Octavian Udrişte – fostul „number one” al Materilului Rulant. Astfel, în fiecare dimineaţǎ la ora 4:30 când începea circulaţia, parcul de exploatare era de 9-12 trenuri (toate din câte douǎ vagoane) iar când începea ora de vârf de la ora 7, se putea conta pe 5-6 trenuri, celelalte fiind defecte – consemna inginerul Vasile Bitiri în cartea Metroul dupǎ 30 de ani. Glume la cap de linie Cu toate cǎ erau puţine trenuri în acelaşi timp în exploatare, tinerii urmǎreau anumite trenuri sau anumiţi mecanici cu care sǎ circule – povesteşte domnul Bitiri, care în continuare îşi aminteşte faptul cǎ a rǎmas în anale mecanicul, care de multe ori dimineaţa, la câteva curse pe lângǎ clasicul «Atenţie, se închid uşile. Urmeazǎ staţia … cu peronul pe partea …» forţa momentul şi mai adǎuga «Stimaţi cǎlǎtori, bine aţi venit la metrou» şi «Personalul metroului vǎ ureazǎ bunǎ dimineaţa şi o zi bunǎ!» Deoarece pe mulţi îi bucura acest anunţ, mecanicul a plusat şi într-o dimineaţǎ a anunţat: «Atenţie, se închid uşile. Urmeazǎ Timpuri Grele!» Dupǎ acest anunţ, mecanicul a mai condus trenul câteva staţii, dupǎ care a fost înlocuit şi ridicat de «bǎieţii cu ochii albaştrii»… A avut o perioadǎ de tras din pricina acestei «glume», dar cum toate trec, a trecut şi aceasta. Stația de metrou Timpuri Noi

Vremurile bune ale metroului Atunci, o cǎlǎtorie cu metroul costa 1 leu. Tot atunci, „şoimii patriei”, învǎţau literele alfabetului de la denumirea stațiilor de metrou: Semǎnǎtoarea, Grozǎveşti, Eroilor, Izvor, Piaţa Unirii şi Timpuri Noi. Toţi se întreceau sǎ le reţinǎ numele, ce stație venea, şi pe care parte era peronul. Atenţie se închid uşile. Urmeazǎ staţia … cu peronul pe partea … este o altǎ frazǎ intratǎ în firescul cotidian. La început, pe peroanele fiecǎrei staţii de metrou erau impiegaţi ca la CFR, care dǎdeau semnalul de plecare. Acest lucru a durat însǎ foarte puţin

timp, în perioada inaguralǎ. Uniforma rar mai poate fi văzută, doar la controlorii de acces. Intrǎrile te îmbiau sǎ cobori spre lumina de dedesubt, de unde venea un miros inconfundabil de gudron, de la linii. Mirosul de metrou mai generic. Deasupra scǎrilor era scris mare, cu roşu şi albastru pe firma luminoasǎ numele staţiei. Jos te întâmpinau alte indicatoare luminoase precum şi mobilierul de sticlǎ (cabinele controlorilor şi uşile de acces) ori inox cu tablǎ crem (aparatele de taxare).

Una dintre gurile de acces ale stației de metrou Piața Unirii, pe un timbru emis de Poșta Română în anul 1982

Aparatele funcţionau pe baza unui senzor optic, comandat de mecanismul cu monedǎ, ulterior trecându-se la sistemul cu turnicheţi cu bare, mai sigur din punct de vedere al trecerilor frauduloase. Poate nu chiar atât de sigur, deoarece odatǎ cu el s-a „inventat” mai inestetica sǎriturǎ peste bare. Primele aparate avertizau sonor dacǎ nu era introdusǎ moneda. Una din grupul de boxe montat pe cabina controloarei pentru diferite anunțuri şi avertizǎri, începea sǎ „ţipe”. Pe pereţii staţiilor erau aliniate luminos staţiile rǎmase de parcurs pânǎ la capǎtul liniei. Încet-încet, odatǎ cu trecerea anilor, mobilierul de sticlǎ a fost înlocuit cu cel metalic, în acelaşi stil cromatic, dar mult mai inestetic. Accesul în staţii a fost urâţit de noile uşi metalice şi mai nou de grilajele de la exterior. Pe noile magistrale, casetele luminoase au fost înlocuite cu panouri de tablǎ – pe Magistrala II de culoare albastrǎ, iar pe Magistrala III de culoare portocalie. Astǎzi, urmele construcţiilor originale de sticlǎ (uşi şi cabine) se mai gǎsesc doar în câteva staţii. Nici numele staţiei Semǎnǎtoarea nu mai existǎ. Se numeşte astăzi Petrache Poenaru. În cadrul programului de dezvoltare şi modernizare a metroului în scopul creşterii capacităţii de transport, a siguranţei circulaţiei, precum şi a confortului călătorilor, începând din 4 iulie 2009, un numǎr de opt staţii de metrou, între care şi Semǎnǎtoarea, şi-au schimbat denumirea.

EČ&#x2122;ti pasionat de istorie? Vrei sÄ&#x192; te alÄ&#x192;turi echipei noastre? Trimite-ne articole scrise de tine la adresa redescopera.istoria@gmail.com!

RedescoperÄ&#x192; Istoria