Ri nr 2 2013 by Redescoperă Istoria

AANNUULL II • N U M Ă R U L 22 •• AAUUG GUUSSTT 22001133

Redescoperă Istoria • P• PUUB BL LI C I CAAȚȚI IEE LLUUNNAARRĂĂ DDEEDDII C CA AT T Ă P A S I O N A Ț II L LO O RR DDEE RREEEENNAACCTTMME ENNT T • •

•CUPRINS•

04 05 06 10 11 12 13 16 18 20

24 26 27 28 29 30 33 36 38 39

Crucea Eroilor Marșul Comemorativ de la Crucea Eroilor 2013 Asociația Tradiția Militară București: Micul Berlin Evocări Corespondență de pe vremuri Momentul Adevărului Uniforma ofițerilor Armatei Române în perioada celui de-al Doilea Război Mondial 1 August 1943. Un „Val Nimicitor” lovește complexul Ploiești Ion Țarălungă – Culori înregimentate pentru istorie Clipe de istorie: August 1944 Comunismul în imagini Zidul Berlinului SR 114 M Bătrânul Grant Inamic în cătare 11 cele mai bizare osuare din Europa Bătălia de la Varșovia De colecție 20 de piese de artă imperiale rusești la Washington

REDESCOPERĂ ISTORIA Publicație lunară dedicată pasionaților de reenactment REDACŢIA • Membrii fondatori & Redactori: Alice Diana BOBOC şi Mihăiţă ENACHE • Colaboratori: Andrei BERINDE, Emil BOBOESCU și Petre MĂRGINEANU CONTACT • E-mail: redescopera.istoria@gmail.com www.redescoperaistoria.ro www.facebook.com/RedescoperaIstoria Responsabilitatea pentru textele publicate aparține autorilor. Reproducerea materialelor din revista Redescoperă Istoria fără acordul scris al redacției este interzisă.

• E D ITO R IAL•

Crucea Eroilor Avem hodina vântului și tihna apelor, suntem statornici întru nestatornicie, căci numai așa putem vedea fața lui Dumnezeu... 27 august 1916 a reprezentat data intrării României în Primul Război Mondial. Pentru a marca acest eveniment, în perioada 23-25 august 2013, Asociația Tradiția Militară a organizat Marșul Comemorativ „Crucea Eroilor”, eveniment dedicat memoriei tuturor soldaților căzuți în luptă în timpul Primului Război Mondial. Alături de Asociația Tradiția Militară, au executat protocoale militare specifice perioadei asociațiile Deutsches Freikorps, Traditsia, Regimentul Regal Maghiar nr. 29 Honvezi, precum și Cercetașii României. Evenimentele care au avut loc în aceste trei zile (marșuri, ceremonii comemorative și o demonstrație de reconstituire istorico-militară) au reprezentat calea de întoarcere în vremuri demult apuse, vremuri în care datoria față de patrie era mai presus de orice, chiar mai presus de propria viață. Nu voi încerca să aduc în discuție date istorice, nu voi vorbi despre intrarea României în război, nici despre campaniile militare, nici despre aliați sau despre fronturi atacate. Toate acestea reprezintă subiecte binecunoscute de către mulți dintre cei care vor parcurge aceste rânduri. Ci vreau să mă refer aici la soldatul fără nume, cel care și-a dat viața pentru patria sa, cel care a murit fără onoruri și fără să aibă măcar o cruce la căpătâi. Indiferent de naționalitate, el a luptat pentru țara lui pentru care a înfăptuit sacrificiul suprem. Din păcate, prea puține cruci poartă numele celui căzut pe câmpul de luptă, prea puține sunt mormintele în care soldatul căzut la datorie și-a găsit odihna, față de milioanele de victime ale războiului. Morminte, și nu gropi comune... Urcând pe cărări de munte, luptând în câmp deschis, pe arșită sau înotând prin zăpadă și tremurând cu mâna pe patul armei, flămând, obosit, însetat, dar slujind unui singur ideal – acela de a-și face datoria față de patrie cu prețul propriei vieți. Uraaaaa!!!!!!!! Atacaaați!!!! Retragereaaa!!! Atac la baionetă!!! Zgomotul luptei, ordinele comandanților, șuierul gloanțelor, zăngănitul baionetelor, strigătele răniților, toate au amuțit în timp, precum o ultimă suflare... Ne rugăm pentru sufletele adormiților robilor lui Dumnezeu, ostași eroi, luptători români căzuți pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea Patriei și a credinței strămoșești pentru libertatea și demnitatea poporului român, pentru întregirea neamului, pentru ca li să se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se odihnesc. Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, eroi ai neamului și luptători creștini căzuți pe toate câmpurile de luptă. ...Rugăciune înălțată de preot la Crucea Eroilor pentru sufletele tuturor soldaților care și-au dat viața pentru patrie. Cuvinte rostite într-o liniște mormântală, urmate apoi de o salvă de onoare ce a răsunat până departe, peste crestele munților... Salvă de onoare în memoria soldatului-erou ce s-a jertfit pentru țară. Cu vitejie. Cu devotament. Cu onoare.

Alice Diana BOBOC

•EVENIMENT•

FOTOREPORTAJUL EVENIMENTULUI ÎL GĂSIȚI ÎN SUPLIMENTUL REVISTEI

05 09

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Membri ATM în poziție de tragere cu prilejul unei reconstituiri a Primului Război Mondial

Asociația Tradiția Militară Asociația Tradiția Militară este cea mai veche asociație de reconstituire a secolelor XIX-XX din România, inițial membrii acesteia cultivând tradițiile Regimentului 6 Dorobanți Mihai Viteazul până în anul 2008, când în urma demisiei câtorva membri, asociația și-a schimbat denumirea din 6 Dorobanți în Tradiția Militară. Odată cu această schimbare, asociația a adoptat tradițiile și altor unități ale armatei române, sau încadrate cu români care au făcut istorie, astfel că în prezent ATM acoperă o perioadă foarte îndelungată, începând cu anul 1806 și terminand cu 1945. Scopul asociației este să dea viață istoriei militare a României, să o retrăiască și să o redea publicului în semn de omagiu pentru generațiile care ne-au precedat și care prin priceperea, eforturile și sacrificiul lor ne-au asigurat nouă un viitor.

•ASO CIAŢ IA LU N II • Câteva acțiuni în care Asociația Tradiția Militară a participat, aducând omagiu soldaților români căzuți pe câmpul de luptă pentru România: 1 – Plevna, 1877 (2007), 2 – Crucea Eroilor, 1918 (2009), 3 – Odessa, 1941 (2010) și 4 – Grenezeri, 1848 (2010).

1 Unul dintre principalele obiective ale ATM constă în promovarea tradițiilor militare românești și omagierea eroilor României prin participarea în echipament de epocă la defilări, gărzi de onoare, demonstrații de mânuiri de arme, exerciții tactice, prin reconstituiri de bătălii și prin îngrijirea monumentelor și mormintelor eroilor.

3 4

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Anul 2009 a marcat două premiere pentru Asociația Tradiția Militară: în februarie, ATM a devenit prima asociație din România a Uniunii Europene a Asociațiilor Istorico-Militare, iar peste câteva luni, a participat la parada militară de Ziua Națională a României de la Arcul de Triumf.

•ASO CIAŢ IA LU N II •

Foto: Asociația Tradiția Militară

Contact: www.traditia-militara.ro www.facebook.com/TraditiaMilitara

•CARTO FI LIE •

2 Ramură a filateliei, cartofilia este știința care se ocupă cu colecționarea, studierea și expunerea cărților poștale ilustrate. În anii Primului Război Mondial, România a fost ocupată de trupele germane, austro-ungare și bulgare. Imaginile de alături sunt doar câteva dintre ilustratele care circulau în epocă: 1-Trupele germane trec Munții Carpați 2-Turnu Roșu (Sibiu): Ofițeri germani 3-Brăila: Coloană militară germană în repaus 4-București: Generalul von Mackensen plimbându-se prin capitala unei țări ocupate Foto: okazii.ro

RECLAMA TA AICI! PREȚURI AVANTAJOASE Contact redescopera.istoria@gmail.com

• E V O CĂ R I •

General Petre Popovăț este numele străzii care face legătura între Splaiul Independenței și Calea Crângași (Piața Crângași). Numele străzii provine de la un colonel al Armatei Române căzut în anul 1916 în luptele de pe Valea Cerbului. A fost înaintat post mortem la gradul de general, iar mormântul său se află în Cimitirul Internațional al Eroilor din Sinaia.

• PAG I NA C O LE C Ț I O N AR U LU I • Ziarul Duminica Poporului, periodic ce a apărut în perioada interbelică sub îndrumarea lui Simion Mehedinți (1868-1962) cu următorul antet: Foaie pentru ridicarea poporului, stand la îndemâna celor ce au de spus un cuvânt cinstit pentru învățătura neamului românesc în viața de toate zilele. Simion Mehedinți (medalion), academician, geograf și geopolitician român format la școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor și cu deosebire al tineretului, prin scrierile și prin numeroasele sale conferințe ținute în fața studențimii române din centrele universitare ale țării. Panait Gh. Cantilli (1866 - 1956), avocat și membru al Ligii Culturale, secţia din Paris, se stabileşte la Bacău, de unde corespondează cu o serie de personalități ale culturii române, între care și Nicolae Iorga.

Corespondență de pe vremuri… Exclusiv pentru RI

5 August 1932 Iubite amice, Mulțumesc mult pentru atâtea cuvinte din inimă, care miau adus aminte de alte timpuri și de alți oameni decât cei de azi. Ce să-ți spun? Munca e pentru mine un adevărat tonic. De când Polonia a încheiat pactul cu Rusia, nu mai am nici darul de a munci. Din an în Paști, pun mâna pe condeiu și mai spun și altora grijile care mă apasă. Dar cine le aude? În epoca lui Carol I cam o seamă de oameni (cu scăderi, se înțelege, ca orice om), dar care nu glumiau cu trebile statului. Azi vezi ce homunculi* pun la cale soarta neamului românesc. Închipuește-ți că o să cadă acuma un trăznet din senin, ca la 1914. Ce ne facem? Ce putere avem? Cine va mai fi alături de noi? Totuși, să ne implicăm măcar latura personală, până în clipa din urmă. Cu toată afecțiunea, S. Mehedinți *Homunculus (gen masculin) reprezintă forma latină pentru „om mic”, „omuleț”; la plural - „homunculi”. Provine de la diminutivul cuvântului „homo”. Este un termen folosit, în general, în diverse domenii de studiu pentru a se face referire la orice ființă umană măruntă sau neînsemnată - (n. red.).

• R E PO R TAJ • Bucureşti, metropolă, oraş european. Vestigiile istorice îl însoţesc pe călătorul iubitor al trecutului unui aşezământ care mai păstrează încă reminiscenţele unei civilizaţii existente, civilizaţie care conţine o doză de revoltă împotriva celor ce au dat uitării clădiri monumentale, importante prin frumusețe, cât şi prin semnificaţia lor de odinioară. Cine trece pe Strada Sărindar (actualmente Constantin Mille) poate vedea palatul care odinioară atrăgea atenţia vizitatorilor; clădire, care în perioada dintre cele două conflagraţii mondiale aparţinea presei. Astăzi ea este o ruină. În perioada comunistă, palatul Adevărul, căci despre el este vorba, a găzduit tipografia Luceafărul. Privatizată în anii ’90, tipografia a devenit istorie, iar cei care au cumpărat-o nu s-au hotărât ce întrebuinţare să-i ofere clădirii.

Petre MĂRGINEANU În primul an de apariție al Adevărului (1888), gazetarii lucrau într-o mică redacţie în pasajul Băncii Naţionale. Condițiile grele de lucru aveau să se schimbe în anul următor când Adevărul se mută într-un veritabil „palat”. Proiectat de arhitectul Ştefan Ciocârlan după modelul palatului „Figaro” din Paris, edificiul era foarte luxoas. De exemplu, holul central era tapetat cu ilustraţiile unor reprezentanţi de seamă ai culturii universale: Vermont, Toulouse-Lautrec, Mucha etc... De asemenea, în interior mai puteau fi admirate obiecte decorative: covoare, mobilier elegant ori plante exotice. Din punct de vedere structural, clădirea cuprindea două categorii de încăperi: așa-numitele birouri (de fapt săli pentru redactori, secretari, conducerea

• R E PO R TAJ •

redacţiei, biblioteci ce conţineau cărți şi publicaţii româneşti şi străine, salonul de recepţie al ziarului) și sălile tehnice ce adăposteau partea tehnică a redacției (sala de maşini, unde se tipărea ziarul, sala unde se împărţeau publicaţiile vânzătorilor ambulanţi, cantina, sălile unde se executau desenele şi picturile, sala ce adăpostea arhiva cu fotografii şi clişee, sala de expediţie, de unde plecau trăsurile către gară, încărcate cu ziare, precum și depozitul de hârtie).

În anul 1913, cu ocazia aniversării a 25 de ani de activitate, redacția a tipărit o broșură retrospectivă în care se aprecia faptul că: Azi, Adevărul posedă unul dintre cele mai vaste şi mai moderne stabilamente grafice şi localul său este un adevărat palat al Presei şi al Artei - care face admiraţia tuturor celor ce îl vizitează. În perioada interbelică, vestea că redacţia Adevărului putea oferi fiecărui redactor un birou separat unde putea lucra în linişte a stârnit invidia redactorilor de la alte publicaţii care lucrau în redacţii mai puțin generoase. În timp, redacţia s-a dezvoltat astfel că, din anul 1904, a început redactarea ziarului Dimineaţa. Aici merită menționat faptul că proprietarul redacţiei, Constantin

Mille, cumpără localul fabricii de saci Saint-Freres din apropierea redacţiei cu prețul de 200.000 de lei (aur), în cele două clădiri unificate instalându-se primele linotipuri ale presei românești. În timpul Primului Război Mondial, după ce Bucureștiul intră sub dominația germană, clădirea este ocupată de comandamentul german, care redactează publicaţia Bukarester Tagelelatt. După război, Constantin Mille vinde ziarele Adevărul şi Dimineaţa bancherului Aristide Blank, acesta hotărându-se să cumpere o clădire învecinată care servise odinioară drept tipografie.Vechea clădire este demolată şi se construieşte o alta, din beton armat, ulterior cele trei fațade fiind unificate, după cum informa Dimineața într-un număr festiv din 1933. Pe prima pagină, sub titlul „Inaugurarea lăcăşului, restaurat

• R E PO R TAJ •

şi mărit”, era un desen al clădirii realizat de Vermont. Extinderea clădirii a făcut posibilă funcționarea a cinci maşini rotative ce imprimau Dimineaţa şi Adevărul. Pe lângă acestea, palatul mai găzduia și redacțiile altor 6 publicații săptămânale ce apăreau în editura proprie. A fost perioada de glorie în istoria Adevărului. Povestea Adevărului are un sfârşit trist. Ziarele Dimineața și Adevărul și-au încetat activitatea în perioada comunistă, clădirea adăpostind ulterior tipografia Luceafărul. Astăzi, splendoarea de odinioară a palatului a apus, vechea clădire transformându-se într-o gaură neagră, hidoasă, dărăpănată și fără geamuri – o clădire care moare cu fiecare zi care trece. Salvarea ei este departe...

•ISTORIE•

Emil BOBOESCU Dacă în ediţia anterioară am încercat să vă prezint uniforma soldatului de infanterie din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, acum voi încerca, în următoarele rânduri, să mă ocup de ofiţeri. Uniforma ofiţerilor se bucură de un tratament special în perioada la care ne referim. Putem spune aceasta deoarece avem de-a face cu o evoluţie un pic mai bogată decât în cazul soldaţilor. Dar, să continuăm. În primul rând ne vom referi la coifură. Coifura pentru ofiţeri era, în pragul războiului, una foarte variată. Astfel un ofiţer putea să poarte: chipiu, pălărie, coif, bască, şapcă (aici mă refer la caschetă dar pentru a nu crea confuzii prefer termenul epocii), capelă sau bonetă şi, bine-înţeles, cască, în funcţie din ce armă făcea parte sau ce ţinută era ordonată la purtare. Fiecare ofiţer avea una din coifurile speciale pentru ceremonii (coif, pălărie sau chipiu), un tip de şapcă cu calotă de culoare specifică, un tip de şapcă cu calota kaki, capelă, bonetă sau bască. După decretul de simplificare a ţinutelor din aprilie 1941,

(când se desfiinţează ţinutele de ceremonie introduse în 1934), pentru coifuri se păstrează doar şapca cu calotă kaki, boneta sau basca, în funcţie de armă, şi, iarăşi bineînţeles, casca. Şapca era de inspiraţie engleză însă calota era mult mai pronunţată în lăţime. În jurul capului se afla banda pe care se aşeza o panglică de culoarea armei. Conform aceloraşi norme de care am vorbit mai sus, culorile de armă pentru armata română erau: albastru – infanteria, verde închis – vânătorii şi vânătorii de munte, negru – artileria, gri – blindatele, vişiniu – cavaleria, negru cu paspol (mărginire) roşu – geniul, verde deschis – grănicerii, bleu-gendarme – jandarmii, alb – Batalionul de Gardă Regală, roşu deschis – Batalionul de Gardă al Conducătorului Statului, pompierii şi generalii – roşu, catifea vişinie – medicii, catifea verde – farmaciştii, catifea albastră – veterinarii. În mijlocul benzii se afla pajura şepcii compusă din o cunună de câte 4 frunze de stejar cu ghinde ce are la îmbinarea superioară coroana regală şi în centru semnul armei. Excepţie fac unităţile de gardă care poartă coroana regală în centru, acesta fiind semnul lor de armă. Generalii poartă soarele de general, o rozetă argintie în mijlocul căreia se găseşte o steluţă în cinci colţuri galbenă. Sub bandă există cozorocul de piele lac, pe care se montează o cunună de frunze de laur pentru ofiţeri superiori şi două pentru ofiţeri generali.

•ISTORIE• În 1939 fusese introdusă boneta cu clape, atât pentru ofiţeri, cât şi pentru trupă. Ofiţerii purtau în frunte, pe cioc, gradele reprezentate prin trese în unghi. Astfel, ofiţerii inferiori purtau una, două sau trei trese în unghi, cei superiori tot atâtea, dar surmontate unui galon lat de ofițer superior, iar ofiţerii generali purtau trese de la una la cinci, de la general de brigadă la mareşal, dar deasupra a două galoane late. Generalii puneau sub galoane şi soarele de general. Aceste grade se puteau purta şi drepte în partea stângă a bonetei, în faţă. În 1941, însă, se va renunţa treptat la aceasta în favoarea capelei. În locul bonetei sau capelei vânătorii de munte şi Batalionul de Gardă al Conducătorului Statului purtau băşti kaki, iar tanchiştii băşti negre, deşi şi aici sunt cazuri când se preferă să se păstreze capela.

Vestonul ofiţeresc era deschis la gât, cu revere în unghi, încheiat la un rând de patru nasturi, fie galbeni cu semnul de armă ştantat, fie brunaţi, cu patru buzunare exterioare încheiate cu clape şi nasturi, cele de sus având burduf. Pe umeri se poartă epoleţi unde se montează însemnele de grad. Pentru ţinuta de campanie aceştia trebuiau să fie de culoarea fondului uniformei şi cusuţi în umăr. Există însă cazuri când s-au purtat contraepoleţii de culoarea armei, ce erau aplicaţi pe umeri. Pe aceşti epoleţi se poartă trese de grad din fir auriu de la una la trei pentru ofiţeri inferiori şi de la una la trei cu un galon longitudinal pentru ofiţeri superiori. Ofiţerii generali purtau trese de la una la patru pe epoleţi cu galon specific. Acesta se

compune din ţesătură de fir pe care sunt reprezentate ramuri longitudinale de frunze, atâtea câte trese are generalul. Mareşalul poartă bastoanele încrucişate pe epolet cu galon de patru ramuri, ca pentru generalul de armată. La guler se poartă petliţe de culoarea armei. Acestea sunt clasicele petliţe săgeată, tradiţionale în Armata Română de la formarea acesteia. Speciali aici sunt generalii care poartă pe petliţe broderie specifică ce reprezintă o ramură de stejar şi ofiţerii de stat major care poartă fulgerele de specialitate. Medicii, indiferent de specializare, poartă pe petliţă o cruce emailată roşie. Pe mâneci se aşează diverse însemne, cum ar fi galonul de rănit sau însemne de specialitate, cum ar fi însemnul de instructor de schi pentru vânătorii de munte. Vestonul se agrementează cu eghileţi neîmpletiţi albi pentru jandarmi, verzi pentru grăniceri, galbeni pentru ofiţeri de stat major sau împletiţi albi pentru Batalionul de Gardă Regală şi aghiotanţii regali sau galbeni pentru Batalionul, ulterior Regimentul de Gardă al Conducătorului Statului şi alte unităţi de gardă. Aceste unităţi de gardă poartă la petliţe şi la manşete broderii specifice, adică trei baghete înflorate pe un suport de culoarea armei. Centura în campanie este din piele natur cu cataramă cu două cuie şi diagonală. Din raţiuni de disimulare, de multe ori se alegea renunţarea la diagonală sau chiar la portul centurii de trupă. Pe această centură se purta pistolul şi eventual pumnalul de luptă. Săbiile se purtau numai la ceremonii. Totodată se purta porthartul şi portbinoclul, care avea propriile diagonale. Tot din raţiuni de disimulare, de multe ori acestea se mascau cu brida unui sac de merinde. Pantalonii erau cu bufă şi se purtau cu cizme sau bocanci cu moletiere sau jambiere de piele. Vânătorii de munte aveau pantaloni specifici, drepţi și largi. Tanchiştii şi trupele tehnice purtau pantaloni largi tip salopetă. Toate aceste variaţiuni se purtau cu bocanci şi jambiere. Ofiţerii de cavalerie aveau obiceiul să poarte pantaloni deschişi la culoare şi cizme cu rozetă, chiar dacă nu erau regulamentare. Pentru timpul rece se putea utiliza mantaua, ce pentru generali avea interiorul reverelor roşii, sau haina de piele şi trench-coatul. Acestea două din urmă aveau cordon în loc de nasturi şi se purtau cu gradele la mâneci, fixate pe bucăţi de postav de culoarea armei. Vânătorii de munte aveau în dotare şi bluza de vânt. Exista, tot în dotare, pentru timpul ploios, şi pelerina tip mantie. Aceasta se încheia la gât, iar însemnele de grad se purtau la guler, o steluţă pentru ofiţeri superiori şi două pentru generali.

•ÎN VREME DE RĂZBOI•

Andrei BERINDE De-a lungul celor 7 decenii ce s-au scurs de la acea fatidică după-amaiază de 1 August 1943, despre operaţiunea „Tidal Wave” – bombardamentul la joasă altitudine lansat de flota aeriană americană asupra rafinăriilor de la Ploieşti şi Câmpina – s-au scris tomuri întregi şi au fost realizate nenumărate filme documentare, astfel că, la prima vedere, un articol pe această temă ar putea părea de prisos. Dar, „Fortăreaţa Ploieşti” nu a cuprins între zidurile sale imaginare doar centrele de prelucrare a petrolului, ci şi unul dintre cele mai importante noduri feroviare ale României, ce devenise o adevărată placă turnantă pentru garniturile civile şi mai ales pentru trenurile militare încărcate cu trupe, armament, combustibil, ori cu muniţie. Aproape toate operele scrise ori filmele documentare, ce au avut ca subiect acele clipe de foc, au încercat să ofere publicului o descriere cât mai detaliată a duelurilor aeriene, a atacului avioanelor decolate tocmai de pe pământul Libianului, de pe aerodromurile situate în apropierea oraşului Benghazi, a efectelor pe care ploaia de bombe le-a produs asupra ţintelor sale industriale şi nu în ultimul rând a dramei umane ai cărei protagonişti au fost piloţii (fie că s-au aflat în tabăra apărătorilor germani şi români, sau în cea a atacatorilor americani), militarii aflaţi la sol ori civilii ce căutau să scape cu viaţă

adăpostindu-se de urgia coborâtă din înaltul cerului. În mod paradoxal, deși descrierea acelor momente de coșmar a fost reprodusă cât mai fidel, peste pagubele şi jertfele înregistrate în acel veritabil „furnicar” compus din linii şi staţii înţesate de oameni şi vehicule s-a aşternut încet uitarea. Şi totuşi... uneori, dintr-un joc neştiut al hazardului, cercetătorului pornit să studieze documentele dintr-o arhivă militară i se aşterne sub priviri o filă îngălbenită de ani, ce se întâmplă să conţină tocmai un raport ce scoate la lumină câteva date despre pagubele şi victimele pe care atacul bombardierelor americane le-a produs în complexul feroviar Ploieşti. Cel ce are norocul necesar pentru a putea lectura succintele rânduri ale ineditului document va afla că la orele 13:08 ale acelei zile din vara anului 1943 vuietul strident al sirenelor a anunţat apariţia la o altitudine de 100 – 150 de metri deasupra Zonei Petrolifere a nu mai puţin de 162 de aeronave B-24 Liberator, ce aproape imediat au început să-şi lanseze letala încărcătură formată din proiectile grele de 225 şi 450 de kilograme. Şirul nesfârşit al bombelor a avariat uşor monumentala clădire de călători din staţia Ploieşti Sud, a lovit magazia de materiale şi atelierul de reparaţii ce se găseau în interiorul depoului de locomotive şi a incendiat magazia

•ÎN VREME DE RĂZBOI• de mărfuri din staţia Ploieşti Triaj. Nici trenurile întâlnite în drumul lor de formaţiile de 8 – 12 avioane inamice n-au fost cruţate, astfel că una din garniturile de cisterne ce se găseau în curs de triere a fost lovită în plin, 3 locomotive ce se aflau în reparaţie au fost avariate, iar un alt tren militar german compus din 10 vagoane încărcate cu muniţie a fost făcut una cu pământul pe linia de racordare dintre staţiile Ploieşti Sus şi Ploieşti Est.

2 adevărată „pânză de foc” asupra celor 58 de bombardiere, din Grupurile 44 şi 98, ce au avut ghinionul sa-l întâlnească în drumul lor către ţintele „Alb IV” (rafinăriile Astra Română şi Unirea Orion) şi „Alb V” (rafinăria Columbia Aquila). Şi pentru că adeseori o simplă statistică se poate dovedi a fi încărcată de cinism, documentul ce a stat la baza scurtei .

1 Prăbuşirile imenselor „păsări de oţel”, lovite mortal de focul armelor de toate calibrele ce fuseseră concentrate pentru a asigura apărarea antiaeriană a rafinăriilor, au sporit daunele înregistrate în acea după-amiază. Două dintre aeronavele inamice doborâte pe parcursul teribiei încleştări au căzut peste clădirile uzinei de impregnat traverse, ce s-au transformat aproape instantaneu un morman de ruine fumegânde, în timp ce, pe linia curentă dintre staţiile Ploieşti Sud şi Teleajen, un alt avion a percutat vagoanele unui tren german încărcat cu muniţie, făcând ca întreaga garnitură să devină o uriaşă minge de foc. Adânc întipărit în memoria celor ce s-au numărat printre protagoniştii săi a rămas şi duelul inegal cu „Omida” – trenul militar german de pe ale cărui vagoane platformă tunurile antiaeriene de toate calibrele au revărsat o

3 rememorări a „Valului Nimicitor” ce s-a abătut asupra Ploieştiului la 1 August 1943 se încheie cu câteva rânduri ce redau, în cifre mai mult sau mai puţin exacte, drama umană din acea tristă după-amiază de vară: 15 militari morţi (3 germani şi 12 români) – un număr ce pare a fi aproape incredibil de mic; 60 de civili ce au pierit sub „ploaia de bombe”; 218 răniţi (48 de militari şi 170 de civili) şi nu în ultimul rând, 110 prizonieri de război – supraviţuitori ai echipajelor celor 35 de bombardiere doborâte de apărătorii Zonei Petrolifere. Legenda fotografiilor 1-Tun anti-aerian de 88 mm în apropiere de Ploiești 2-Tren militar compus din vagoane platformă dotate cu tunuri antiaeriene 3-Stații radio germane instalate pe Valea Prahovei Foto: Romania in WWII - Photos

•GALER I E D E ARTĂ • iunie 1941

Muzeul Aviației din Capitală este mai mult decât un hangar ce adăpostește aparate de zbor ieșite din uz, este chiar o veritabilă galerie de artă. Tablourile expuse în sălile muzeului oferă vizitatorilor prilejul de a fi părtași la o altfel de istorie. O istorie diferită de cea învățată la orele de istorie din școală, o istorie zugrăvită cu ajutorul culorilor de către pictorul Ion Țarălungă. Născut la Tecuci (jud. Galați) pe 22 august 1928, Ion Țarălungă a fost marcat încă din copilărie de mirajul zborului. Mai târziu, acestei pasiuni avea să i se alăture cea pentru marină, precum și cea pentru căile ferate. Absolvent al Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti (1955), Ion Țarălungă se angajează în martie 1956 la Studioul de Arte Plastice al Armatei ca reporter militar, poziție din care va participa la procesul de educație patriotic-ostășească și estetică a unui număr impresionant de militari. În perioada 1962 – 1974 desfășoară o activitate didactică în cadrul Institutului Pedagogic

Bucureşti, precum şi la Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, ulterior revenind în cadrul armatei până la pensionare, în anul 1989. Preocupările sale pe tărâmul istoriei militare l-au condus în preajma multor veterani şi contemporani din aviaţie şi din marină. A expus lucrări de pictură și grafică la majoritatea expozițiilor bienale, anuale, municipale, ocazionale, în expozițiile oficiale și de grup ale Armatei atât în țară, cât și peste hotare. Devenit „un artist al oştirii române, Ion Țarălungă a pus bazele şcolii româneşti de pictură aviatică, totodată dezvoltând și în pictura marină o concepţie nouă privind dinamica picturală”. O modestă recunoaștere a pasiunii sale pentru aviație a venit în noiembrie 1983, atunci când generalulmaior Horia Opruţă, comandantul U.M. 02580/K, i-a conferit Brevetul Onorific de Pilot Militar. 16 ani mai târziu, pictorului Ion Țarălungă ne părăsea, trecând în escadrila îngerilor Domnului.

•GALER I E D E ARTĂ •

Duel aerian în timpul unui bombardament american asupra rafinăriilor petroliere de pe Valea Prahovei Indiferent de țara în care era înmatriculat avionul, pictorul Ion Țarălungă l-a creionat cu aceeași dăruire și atenție pentru detalii.

1944. Ateneul Român

Pentru ilustrarea acestui articolului s-au folosit fotografii din colecția regretatului ing. Cristian Crăciunoiu, motiv pentru care îi suntem recunoscători.

Ion Țarălungă în atelier

•GALER I E D E ARTĂ •

Ion Țarălungă în atelier

Avioane Me 109 în timpul unei misiuni pe Frontul de Vest

Duel

•GALER I E D E ARTĂ •

Omagiu piloților români

Navă cu zbaturi

Atac fulgerător

• D O C U M E N TAR •

Momente istorice păstrate datorită peliculei, dar și a manifestelor distribuite după momentul revoluționar de la 23 August 1944: întoarcerea armelor împotriva Germaniei și primirea călduroasă a Armatei Roșii „eliberatoare”… Foto: Arhiva Redescoperă Istoria și Fototeca online a comunismului românesc

•C O M U N IS M U L ÎN I MAG I N I•

2 Scînteia, organ al CC al PCR, a apărut fără a avea o periodicitate precisă între 15 august 1931 – 8 octombrie 1940 și 21 septembrie 1944 – 22 decembrie 1989. • 1946 Miner citind Scânteia (1) • 1953 Militari citind organul de presă al CC al Partidului Muncitoresc Român (2) • 1957 Emblema combinatului poligrafic „Casa Scînteii” (3) • 1989 Ultimul nr. în comunism, primul nr. tipărit în democrație (4)

4 Foto: Romanian Army (1948-1989)

•ZOOM•

Duminică, 13 august 1961, la ora 1:00 dimineața, mii de soldați înarmați încep construcția Zidului ce avea să divizeze Berlinul timp de 28 de ani. Prevestind parcă ce va urma, Conrad Schumann, un grănicer de numai 19 ani, fuge, sărind peste sârma ghimpată. Până la 6 dimineața, toate cele 193 de străzi de la graniță au fost închise. Domnia Cortinei de Fier începuse.

• E X PO NAT U L LU N I I •

La începutul anilor ’50, odată cu transformarea Brigăzii 19 infanterie din Dobrogea în Brigada 25 infanterie moto primele camioane ZIS-150 intră în înzestrarea infanteriei R.P.R. Potrivit statisticilor, la mijlocul deceniului 5, 77,8% din totalul autocamioanelor armatei erau noi, de producţie sovietică. În anul 1957 importul de ZIS-150 este oprit, înzestrarea făcându-se cu copia autohtonă a acestuia, SR-101. Din 1961 au intrat în dotarea Armatei RPR următoarele camioane produse la Autocamioane Brașov: SR-104, SR-131 (1962), SR-132 (1963), și SR113 (1964). Potrivit evidențelor armatei, la nivelul anului 1962 s-au schimbat 600 de autocamioane ZIS-150 şi SR101 cu maşini noi din producţia uzinei braşovene, iar în 1964, dată fiind sistarea producţiei SR-101, s-a pus problema preschimbării acestora cu modelele tip Carpaţi şi Bucegi propunându-se Comitetului de Stat al Planificării ca 2.634 camioane din tipuri vechi ZIS-150, GAZ-51 şi SR-101 să fie înlocuite cu SR-113, -114, şi –

132. S-a aprobat numai schimbarea a încă 600 de bucăţi însă abia în anul 1966. În această situație, insistând şi reanalizând, Direcţia Generală de Tancuri şi Auto şi Direcţia Tehnică de Transporturi Auto au reuşit ca în 1967 să schimbe 5.328 de autocamioane vechi cu 4.550 de autocamioane noi, de producţie românească. Acesta a fost marele val al schimburilor de autocamioane în cadrul Armatei Române. Detalii tehnice Model: 1966 • Greutate: 4,75 t • Echipaj: 1+2 oameni • Motor: SR 211 de 140 CP • Tracțiune integrală 4X4 • Viteza maximă: 80 km/h • Raza de acțiune: 900 km. Autocamion de fabricație românească în dotarea Armatei Române între 1967 – 1998. Transporta 24 de militari complet echipați Bibliografie: Istoria Infanteriei Române vol. II, 1985 şi Motorizarea şi mecanizarea Armatei Române, 2000.

•A FO S T O DATĂ Î N B U C U R E ȘT I •

Mihăiță ENACHE Emblemă pentru vechiul cartier de sub Grant, dar și important punct rutier pe harta Bucureștiului, indiferent de vremuri, Podul Grant rămâne un simbol al cărui poveste este prea puțin cunoscută. Până în anii ’80, funcțiile rutiere oferite de actualul pasaj superior din beton erau oferite de o structură metalică. Interesant este faptul că aceasta nu era o construcție nouă, ci era un vechi pod feroviar construit în 1885 adus de pe linia Buzău – Mărășești între anii 1908-1909, pentru zona Grant din Capitală. Totuși cei 42 de metri cât măsura podul nu erau suficienți pentru a traversa și recent construitele linii de acces în depoul București Călători. Ca atare, constructorii au fost nevoiți să prelungească podul spre Calea Griviței cu încă două deschideri de circa 10 m din grinzi metalice înglobate în beton. În 1909, când podul a fost dat în exploatare, acesta avea două benzi: una de 5 metri lățime pentru traficul rutier și una de 1 m pentru pietoni. 20 de ani mai târziu, podul este consolidat de către atelierele din Pitești, pentru ca în 1933 să fie turnată placa de beton, totodată lărgindu-se latura carosabilă la 6 metri prin desființarea trotuarului și executarea lui în consolă. 6 ani mai târziu, era construit trotuarul și pe latura dinspre stadionul Giulești. În 1967, cu ocazia electrificării liniei București – Brașov, podul a fost înălțat cu 1 m pentru asigurarea gabaritului de electrificare, situație care a contribuit la înăsprirea

rampelor. Ultima intervenție la bătrânul pod Grant datează de la finele anilor ’70, când constatându-se că a devenit nesatisfăcător pentru traficul tot mai intens al Capitalei, acesta este deplasat lateral pe o distanță de 10 metri pentru a permite ridicarea unui pod modern de beton. După o construcție care a durat doar 18 luni, noul pasaj superior era dat integral în exploatare în iunie 1982, moment în care vechiul pod era demontat prin tăiere cu flacără… Istoria se recicla, însă rămânea în memoria colectivă a locuitorilor bătrânului cartier de sub Grant. Bibliografie: CCCF - Construcții pentru transporturi în România, 1986 • Foto: Muzeul CFR și Dan Vartanian

•AI R SO FT•

Într-o duminică de august fierbinte, „soldații de week-end” se adună pe unul dintre „fronturile” de la marginea Bucureștiului. Înainte ca lupta să înceapă se pregătesc uniforme și arme și se stabilește scenariul jocului.

•AI R SO FT•

Ținta este reperată, puteți începe operațiunea…! Fiecare joc de airsoft are la bază o serie de elemente vitale pentru ca echipa care le pune mai bine în practică să câștige: comunicarea, camaraderia și puterea de a lua decizii în timp real.

•AI R SO FT•

Foto: Ștefan OLY

Ultimul atac, prima victimă - momente des întâlnite la meciurile de airsoft. Deși pe teren sunt inamici, în viața cotidiană jucătorii sunt prieteni, stăpâniți de o pasiune comună: airsoftul. (Foto: Mihăiță ENACHE)

•TURIST ÎN LUME• În multe țări din Europa predominant catolice sau ortodoxe, există lăcașuri cunoscute drept osuare. Bizare pentru timpurile noastre, aceste osuare sunt decorate de la podea până la tavan cu schelete umane, acestea aflânduse deseori în locuri unde au avut loc evenimente nefaste (precum epidemiile de ciumă), sau unde locurile de înmormântare au devenit sacre. Deși în multe zone intenția a fost ca oasele să fie îngropate atunci când spațiul va deveni disponibil, multe dintre aceste rămășițe sunt încă expuse în osuarele respective, ca o mărturie a acestei ciudate tradiții religioase. Precum catacombele, criptele, relicvariile și alte așezăminte religioase asemănătoare, osuarele au devenit o atracție turistică neconventională pentru cei care vor să afle mai multe despre istoria europeană. Bizar și înfricoșător, o excursie la aceste osuare reprezintă o destinație excelentă pentru oricine caută ceva înfiorător și vrea să-și petreacă vacanța în Europa.

• Partea 1 din 2 •

Alice Diana BOBOC Beinhaus (Casa Oaselor) din Hallstatt, Austria Hallstatt arată precum orașul în care s-a filmat Sunetul Muzicii, Salzburg. Într-o zonă muntoasă împădurită,

lângă un lac cu o culoare de un albastru perfect, orașul cu căsuțe fermecătoare ce datează încă din secolul al XIXlea, reprezintă imaginea ideală a bucuriei. Cu excepția, desigur, a unei camere pline cu cranii. În spatele Bisericii Catolice Hallstatt, lângă Capela St. Michael (ce datează din secolul al XII-lea), într-un mic cimitir îngrijit cu dragoste, se află Hallstatt Beinhaus (Bone House), de asemenea cunoscut sub numele de Criptă. O clădire mică, ce numără peste 1.200 de cranii. În anii 1700, Biserica a început să dezgroape osemintele pentru a face loc celor care au decedat de curând. Scheletele care erau îngropate de 10-15 ani au fost stivuite în interiorul osuarului. Ca nu cumva toate acestea să pară o acțiune prea dură pentru memoria celor morți, un fapt deosebit îi conferă acestei camere cu cranii un farmec aparte. Odată ce schelete au fost exhumate și albite la soare în mod corespunzător, membrii familiei au stivuit oasele rudelor apropiate. În 1720 s-a născut tradiția ca respectivele cranii să fie pictate cu decorațiuni simbolice precum datele nașterii și a morții, astfel încât să nu fie uitați cei care au murit, chiar dacă aceștia nu mai aveau mormânt. Din cele 1.200 de cranii, 610 dintre ele au fost vopsite cu diferite simboluri: lauri pentru vitejie, trandafiri pentru dragoste etc. Cele din anii 1700 sunt pictate cu ghirlande groase, negre, în timp ce cele mai noi, din 1800, au ca decorații stiluri florale luminoase. Deși această practică a ajuns să fie pe cale de dispariție începând cu anul 1960, există în Beinhaus un craniu recent. Lângă un crucifix se află craniul unei femei, cu un dinte de aur. Ultima dorință a femeii, care a murit în 1983, a fost ca ea să fie așezată în Beinhaus. Craniul a fost introdus în osuar în 1995, fiind de altfel și ultimul depus în Beinhaus.

•TURIST ÎN LUME• Catedrala Craniilor din Otranto, Italia Înainte să aveți impresia că această fotografie reprezintă doar o altă imagine din interiorul unei biserici medievale, încercați să o priviți cu atenție. Da, în imagine sunt cranii! În locul unde ar fi trebuit să se afle de obicei un altar, există un zid de cranii, afișate vizibil pentru comunitatea credincioșilor. Aceștia sunt martirii din Catedrala Otranto din regiunea Apulia, Italia ... Era în anul 1480, în ziua fatidică de 28 iulie, când o flotă ce cuprindea aproape 200 de nave otomane a ajuns în orașul Otranto, pe atunci parte a Regatului Neapole. Acesta a reprezentat începutul războaielor otomane (1453-1683) în Europa, invadatorul Mahomed al II-lea cucerind Constantinopolul cu doar 27 de ani mai devreme. Garnizoana și cetățenii s-au refugiat în Castelul din Otranto, dar neavând tunuri de apărare, castelul a fost imediat cucerit, iar garnizoana ucisă. Pe data de 12 august, 800 de locuitori au fost duși pe dealul Minervei, acum numit Dealul Martirilor, și decapitați pentru că au refuzat să renunțe la credința lor catolică. Rămășițele lor au fost duse în catedrală, iar craniile păstrate în altar, ca o amintire importantă a celor 800 de martiri.

Turnul Craniilor din Niš, Serbia Turnul din Serbia cuprinde singura colecție de oase din această listă, care este menită să inspire groază celor care o văd. Cu toate acestea, teroarea la care incita turnul pe vremuri viza dușmanii. În anul 1809, armata rebelilor sârbi încerca să-și recâștige libertatea și să scape de dominația Imperiului Otoman. Comandantul armatei turce a ordonat ca sârbii învinși să fie decapitați, iar capetele lor să fie amplasate pe un turn pentru a avertiza pe oricine ar încerca să lupte împotriva Imperiului. Un total de 952 de cranii au făcut parte din acest turn, dar dea lungul anilor, deteriorarea multora dintre ele, precum și revendicarea lor de către membrii familiilor, au micșorat considerabil numărul acestora. În prezent au rămas doar 58, iar o capelă a fost construită pentru a proteja turnul. Acesta reprezintă astăzi un monument înălțat în memoria sârbilor curajoși care au luptat pentru independență.

Catacombele Capucinilor din Palermo, Italia Dacă vi se pare fascinant să vă aflați lângă cadavre mumificate, ar trebui să petreceți cel puțin o oră în aceste catacombe de sub Mănăstirea Capucinilor. În urmă cu aproximativ 350 de ani, s-a descoperit că aceste catacombe conțin un conservant misterios care ajută la mumificarea corpurilor celor decedați. Drept urmare, sicilienii (de la nobili la cameriste) - cel puțin 8.000 în total, au cerut să fie îngropați aici. Cele mai vechi corpuri datează din secolul al XVI-lea. Ultimul trup înmormântat aici a fost cel al Rosaliei Lombaro, care a murit în 1920 la vârsta de doar 2 ani. Corpul fetiței s-a păstrat atât de bine, încât localnicii au numit-o "Frumoasa Adormită". Giuseppe Tommasi di Lampedusa, autorul uneia dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii siciliene, Il Gattopardo (Ghepardul), a fost înmormântat aici, în anul 1957. Corpul său nu a fost îmbălsămat, în schimb a fost înmormântat în cimitirul de lângă aceste catacombe. Vizitatorii se pot plimba de-a lungul coridoarelor umede din catacombe, flancați fiind de mumii. Unele figuri sunt contorsionate ca și cum ar poza pentru binecunoscuta pictură a lui Edvard Munch, The Scream (Țipătul). Deși multe corpuri sunt încă remarcabil conservate, timpul și gravitația au fost necruțătoare pentru altele. Unele sunt de-a dreptul înfiorătoare, cu părți ale corpului lipsă, cum ar fi maxilarele sau mâinile.

•TURIST ÎN LUME•

Capela Oaselor din Evora, Portugalia Capela Oaselor (Capela dos Ossos) reprezintă una dintre cele mai cunoscute monumente din Evora, Portugalia. Este o capelă interioară micuță, situată la intrarea în Biserica Sf. Francisc. Denumirea capelei provine de la faptul că pereții săi sunt acoperiți și decorați cu cranii și oase umane. Capela dos Ossos a fost construită în secolul al XVI-lea de către un călugăr franciscan care, în spiritul Reformei Catolice (mișcare inițiată în anul 1545 de către Papa Paul al III-lea, care a avut sprijinul monarhilor

catolici din Spania și Imperiul Habsburgic, împotriva răspândirii Reformei Protestante) a vrut să-și îndemne confrații la contemplare și să le transmită mesajul că viața este efemeră. Acest mesaj este clar arătat în celebra avertizare aflată la intrare: ”Nós Ossos Que Aqui Estamos Pelos Vossos Esperamos”. ("Noi, oasele care suntem aici, te așteaptăm."). Capela lugubră este alcătuită din trei încăperi de câte 18,7 metri lungime și 11 metri lățime fiecare. Lumina pătrunde prin trei mici deschideri aflate pe partea stângă. Zidurile, precum și opt stâlpi sunt decorați cu oase aranjate cu grijă și cranii fixate în ciment. Plafonul este realizat din cărămidă vopsită în alb și este pictat cu simboluri mortuare. Numărul de schelete aparținând călugărilor a fost calculat la aproximativ 5.000, toate provenind din cimitire care au fost situate în interiorul a câtorva zeci de biserici. Unele dintre aceste cranii au fost desenate cu graffiti. Două corpuri uscate, dintre care unul aparține unui copil, sunt agățate de câte un lanț. Pe tavanul capelei stă scrisă expresia din Vulgata (versiunea latină a Bibliei): "Melior est die mortis die nativitatis” (”Mai bună este ziua morții decât ziua nașterii)" (Eclesiastul, 7, 1). Va urma

RECLAMA TA AICI! PREȚURI AVANTAJOASE Contact redescopera.istoria@gmail.com Foto: worldsbiggests.com

• TAR G E T C I N E MA•

Alice Diana BOBOC Primul Război Mondial a dus la înfrângerea celor trei puteri care ocupaseră Polonia divizată pentru 123 de ani. Germania și Austria au pierdut războiul. Revoluția bolșevică scufunda Rusia într-un război civil sângeros. În noiembrie 1918, după secole de robie, Polonia și-a recăpătat independența. Așa începe acest film polonez realizat în anul 2011 în regia lui Jerzy Hoffman, care prezintă evenimente din timpul uneia dintre cele mai importante lupte din istorie: Războiului Polono-Sovietic. ”Bătălia de la Varșovia din 1920” este unul dintre primele filme din Europa realizate în 3D și primul de acest gen din Polonia.

Acțiunea filmului se desfășoară în Varșovia anului 1920. Jan, ofițer de cavalerie, care crede în idealuri socialiste, o cere în căsătorie pe iubita sa Ola, actriță de cabaret, după ce primește ordinul de plecare pe front. Cele mai importante scene ale filmului urmăresc marea luptă din Varșovia, care nu va schimba doar destinele lui Jan și al Olei, ci și al Europei. Pe lângă personajele fictive, în film se regăsesc și personalități istorice: mareșalul Józef Piłsudski, generalul Tadeusz Rozwadowski, generalul Wieniawa-Długoszowski, Lenin sau Stalin. Filmările au început pe 29 iunie și s-au terminat pe 30 septembrie 2010. Filmul a fost finanțat de Bank Zachodni

• TAR G E T C I N E MA• WBK și Polski Instytut Sztuki Filmowej, având un buget de 27 de milioane de zloți (în jur de 9 milioane de dolari). Bătălia de la Varșovia (uneori numită și Miracolul de pe Vistula, în limba poloneză Cud nad Wisłą), a fost bătălia finală a războiului polono-sovietic, conflict care a început la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial (1918) și a fost încheiat prin Tratatul de pace de la Riga din 1921. Bătălia de la Varșovia a început pe 12 august și s-a încheiat pe 25 august 1920. Forțele Armatei Roșii comandate de Mihail Tuhacevski s-au îndreptat către capitala Poloniei, Varșovia, și către fortăreața Modlin aflată în vecinătate. Pe 16 august, forțele poloneze conduse de Józef Piłsudski au contraatacat dinspre sud, forțând trupele rusești să se retragă în dezordine către est, traversând râul Niemen. S-a estimat că bolșevicii au înregistrat 10.000 de soldați uciși, 500 dispăruți și 10.000 de răniți, 66.000 fiind luați prizonieri. Prin comparație, statisticile poloneze au consemnat 4.500 de soldați morți, 10.000 dispăruți și 22.000 răniți. Înainte ca Miracolul de pe Vistula să se petreacă, atât bolșevicii cât și majoritatea experților străini considerau Polonia practic înfrântă. Dar, fiindcă „existența influențează conștiința” (după cum spuneau bolșevicii), o victorie neașteptată și uluitoare a polonezilor în Bătalia de la Varșovia a distrus forțele bolșevice. În lunile care au urmat, o serie de noi victorii poloneze i-au securizat frontierele și au asigurat independența țării.

Foto: blueprintreview.co.uk

•DE COLECȚIE• Cuțitul parașutiștilor români - o armă des folosită de aceștia în lupta corp la corp. Era rabatabil, cu 2 poziții: putea fi folosit strâns cât și desfăcut. Garda se plia la strângere. Înaintea saltului cu parașuta, acesta se detașa de pe centură și se punea în buzunarul de la piciorul drept pentru a preveni eventuala agățare/încurcare a parașutei.

Nasture CFR model 1881. Însemnul ștanțat este cel utilizat inițial de Direcția Princiară și ulterior de Direcția Regală CFR. Conform regulamentului din 1893 însă, atunci nu ar mai fi avut coroana, ci doar roata înaripată. Provenit cel mai probabil de la prima serie de uniforme CFR, a fost folosit până la epuizare, mai exact până în anul 1939, când s-au schimbat uniformele CFR. (Emil BOBOESCU)

RECLAMA TA AICI!

PREȚURI AVANTAJOASE

Contact redescopera.istoria@gmail.com

20 de piese de artă imperiale rusești în Washington (2) Alice Diana BOBOC

Continuare din numărul 1 – iulie 2013

Situat în pădurile din Rock Creek Park, Washington, domeniul care a aparținut unui milionar american a fost transformat, parțial, într-un adevărat conac nobiliar rusesc. Aceasta a fost dorința bogatei fondatoare a celebrei companii americane de cereale General Foods Corporation, Marjorie Merriweather Post, care a făcut o pasiune pentru arta imperială rusească. În loc să lase obiectele de artă moștenire copiilor săi, Marjorie a decis prin testament ca, după moartea sa, proprietatea să fie transformată în muzeu. Marjorie Post s-a stins din viață în anul 1973. Cunoscută ca fiind una dintre cele mai bogate femei din America, Marjorie a adunat o impresionantă colecție de obiecte de artă imperiale rusești pe vremea când a locuit în Uniunea Sovietică în perioada 1937-1938 împreună cu cel de-al treilea său soț, ambasadorul SUA, Joseph Davies, un bogat avocat. Astăzi, conacul, cunoscut sub numele de Hillwood Estate, Museum & Gardens, deține ceea ce se numește cea mai impresionantă colecție de artă imperială rusească din afara Rusiei. În ciuda afirmațiilor criticilor că unele dintre lucrările de artă deținute de cei doi soți au fost confiscate de către autoritățile sovietice de la cetățeni ruși după Revoluția din 1917, piesele de la Hillwood încă alcătuiesc o colecție deosebită, cu totul aparte. Chiar și după ce cuplul a plecat din Moscova în anul 1938 și a divorțat în 1955, Marjorie Post a continuat achiziționarea obiectelor de artă rusești prin dealeri și la licitații. Iată în continuare 20 de piese colecționate de Marjorie de-a lungul vieții sale, și care sunt expuse permanent la Muzeul Hillwood.

•Î NTOAR C ER E ÎN TI M P• Oul de Paște Ecaterina cea Mare Acesta este un ou Fabergé minuțios executat, lucrat din aur, diamante, perle, argint, platină și sticlă, ce are chiar și compartimente secrete. Realizat de către Wigström Henrik, ultimul bijutier al celebrei firme Fabergé, oul de Paște a fost creat pentru Țarul Nicolae al II-lea, care i l-a oferit cadou de Paște mamei sale în 1914.

O nuntă boierească Realizată în anul 1883, această pictură în ulei măsoară aproape patru metri în lățime și reprezintă uniunea a două familii puternice de boieri, care au dominat politica moscovită între secolele XVI și XVII. Artistul, Konstantin Makovsky, a imortalizat acel moment din timpul nunții când oaspeții închină pentru noul cuplu cu cântecul tradițional de "gor'ko, gor'ko," care înseamnă "amar, amar," făcând trimitere la vin, care devenise amar. Conform tradiției, tinerii căsătoriți trebuiau să se sărute pentru ca vinul să devină iar dulce. Toastul are loc spre sfârșitul sărbătorii, atunci când este adusă la masă o lebădă rumenită, ca ultim fel de mâncare, înainte ca tânăra pereche să se retragă.

Icoana Maicii Domnului Această icoană a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus este o copie din secolul al XVII-lea a icoanei descoperite în Kazan în anul 1579. Se crede că icoana inițială a ajutat trupele rusești să elibereze Moscova de forțele de ocupație poloneze în anul 1612. Ordinul Sfântului Apostol Andrei, primul chemat Decorație de prim ordin al Imperiului Rus, acest lanț din secolul al XIX-lea se acorda membrilor familiei imperiale, membrilor familiilor regale străine, precum și celor mai înalte personalități ale statului, atât civile cât și militare. Purtat doar la ceremonii speciale, lanțul este alcătuit din mai multe medalioane, inclusiv unul pe care se află un vultur bicefal, simbol al Imperiului rus, care indica atât Estul, cât și Vestul. Un medalion mare aflat în partea de jos îl reprezintă pe Sfântul Andrei martirizat pe o cruce în formă de X.

•Î NTOAR C ER E ÎN TI M P• Portretul Ecaterinei cea Mare În această pictură în ulei realizată de Dmitrii Grigorievici Levitskii, Ecaterina a II-a arată cu sceptrul său regal către coroana imperială, către o sferă, precum și spre bustul lui Petru cel Mare. Atât artiști celebri, cât și pictori anonimi au creat mai multe copii ale unor astfel de portrete, care au fost expuse în departamente oficiale, în reședințele guvernatorilor din provincie, precum și în instituții educaționale și sociale pe care împărăteasa le patrona. Acest portret, care măsoară aproape trei metri înălțime, a fost oferit în anul 1788 ca recompensă unui consilier financiar britanic al împărătesei.

Icoana Sf. Gheorghe, cu Sfinți și Martiri Icoana, din secolul al XVI-lea, îl reprezintă pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este înconjurat de Iisus, Fecioara Maria, precum și de arhangheli.

Coroana nupțială Această coroană cu diamante a fost purtată de către Împărăteasa Alexandra la nunta sa cu Împăratul Nicolae al II-lea, în anul 1894. Diamantele sunt cusute pe suport de catifea, iar în partea superioară a coroanei se află o cruce alcătuită din diamante de șase ori mai mari decât restul diamantelor de pe coroană. Cele șase benzi verticale se unesc la baza coroanei unde se află alte trei rânduri de diamante mici intercalate cu două rânduri de diamante mai mari.

•Î NTOAR C ER E ÎN TI M P• Oul cu Douăsprezece Monograme Un ou din aur Fabergé - acoperit de un email albastru încrustat cu diamante - a fost oferit de către Țarul Alexandru al III-lea soției sale în anul 1895. Șiruri de diamante împart acest ou în douăsprezece secțiuni, fiecare dintre ele fiind decorată cu câte o inițială, deasupra căreia se află câte o coroană. Inițialele, intercalate, sunt atât ale Țarului Alexandru al III-lea, cât și ale soției sale, Maria Fedorovna. Suprafețe de email au fost sculptate special pentru a scoate la vedere aurul de dedesupt. În 1885, țarul a inițiat obiceiul de a oferi soției sale câte un ou Fabergé la fiecare Paște, iar acest obicei l-a continuat și fiul său.

Piese din Serviciul Orlov Acestea sunt părți ale unui set de ceai pe care Ecaterina cea Mare l-a comandat în onoarea unuia dintre iubiții săi, Contele Grigori Grigorievici Orlov în secolul al XVIIIlea. Împreună cu cei patru frați ai lui, Orlov a condus lovitura de stat în urma căreia Ecaterina a ajuns pe tronul Rusiei, în iunie 1762. Literele pictate pe aceste piese din set sunt chirilice și reprezintă inițialele lui Orlov, iar mânerele lor descriu întâlniri romantice între heruvimi.

RECLAMA TA AICI!

PREȚURI AVANTAJOASE

Contact redescopera.istoria@gmail.com

Farfuria pentru pâine și sare Artizanii argintari de la celebra firmă a lui Pavel Ovchinnikov au creat această farfurie în anul 1883 și au decorat-o cu pictura în miniatură a Țarului Alexandru al III (în partea de sus), a soției sale, Țarina Maria Fedorovna (în dreapta), precum și a fiului lor, Nicolae al II-lea (în stânga). Sursa: RIA Novosti

EČ&#x2122;ti pasionat de istorie? Vrei sÄ&#x192; te alÄ&#x192;turi echipei noastre? Trimite-ne articole scrise de tine la adresa redescopera.istoria@gmail.com!

• D IN SUMARUL NUMĂRULUI URMĂTOR• Medalia Frontului de Est 11 cele mai bizare osuare din Europa (2) Orașe pierdute uitate de vreme Sturmgewehr 43/44 Muzeul Căilor Ferate