Dunarea de jos 169 martie

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Miercuri 24 februarie 2016, în amfiteatrul Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin”, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” a organizat, în parteneriat cu liceul gazdă, manifestarea „Veselim de Dragobete” ce a constat din: expunere despre obiceiuri tradiţionale de sărbătoarea Dragobetelui susţinută de Paul Buţa, actor, etnograf şi rapsod popular; proiecţia filmului etnografic „Dragobetele la Români” realizat de referen ţii Centrului Cultural „Dunărea de Jos”; concert susţinut de Ansamblul Folcloric „Doina Covurluiului” împreună cu soliştii: Marieta Ion, Mandola Munteanu, Aurică Totolici, Liliana Vintilă şi Ionuţ Sîrghe.

În data de 3 martie 2016, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, în parteneriat cu Şcoala Gimnazială nr.7 Galaţi, a participat la a IV-a ediţie a Târgului de Mărţişoare. Au fost prezenţi elevi din 35 de judeţe din ţară şi 32 de şcoli din judeţul Galaţi. La concurs s-au înscris aproximativ 900 de cadre didactice şi aproximativ 3500 de elevi.

Din partea Şcolii de Artă a Centrului Cultural „Dunărea de Jos” au participat elevi ai clasei de pictură îndrumaţi de dna profesor Olimpia Ştefan.

În 6 februarie 2016, la Festivalul naţional de muzică uşoară pentru copii şi adolescenţi GALA STAR MELODY, Bucureşti, reprezentanţii Galaţiului au fost la înălţime.

Elevii Clasei de Canto muzică uşoară, prof. Emilia Savu, au obţinut următoarele premii: Bianca Miron – Trofeul la categoria 7 ani şi Premiul Creaţiei; Anca Antohe – locul 2 la categoria 12 ani; Tina Ciorîţă, Irina Urduza, Lia Urduza – locul 3 la categoria 12 ani; Maria Constantin Apostol, Sandra Otava – locul 3 la categoria 10 ani; Mircea Otava, Tamara Otava, Alexandra Mihaela, Otilia Theodora – locul 3 la categoria 11 ani.

Elevii Clasei de canto muzică uşoară, prof. Adina Lazăr, au obţinut următoarele premii: Teodora Lupu – premiul 2 la categoria 9 ani; Alexandra Chiriţă – premiul 2 la categoria 16-18 ani.

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Arhiepiscopia Dunării de Jos a hotărât ca una dintre sălile Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos să poarte numele regretatului artist gălăţean, sculptorul Sergiu Dumitrescu.

Muzeul de Artă Vizuală, în colaborare cu Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos şi Centrul Cultural Dunărea de Jos Galaţi, au organizat, la împlinirea a 40 de zile de la deces, o expoziţie In Memoriam „SERGIU DUMITRESCU 1954 – 2016”, ce adună laolaltă o mare parte din lucrările de pictură, desen şi sculptură ale artistului, lucrări aflate în colecţii muzeale sau colecţii particulare.

Vernisajul a avut loc vineri, 11 martie 2016, ora 12:00, în sediul expoziţional al Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos; expoziţia va rămâne deschisă în perioada 11 martie – 12 aprilie 2016. Cu aceeaşi ocazie a fost lansată şi cartea poştală dedicată omului de cultură Sergiu Dumitrescu, carte poştală editată de Centrul Cultural, ce face parte din proiectul Galaţi, oraşul scrie, oraşul citeşte.

Sala Sergiu Dumitrescu

3

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

La invitaţia Excelenţei sale, doamna Consul General Anca Corfu, Centrul Cultural Dunărea de Jos a participat miercuri, 9 martie 2016 la Festivalul Mărţişorului organizat de Mitropolia Basarabiei, Episcopia Basarabiei de Sud, Direcţia Generală de Învăţământ şi Consulatul General al României la Cahul. Festivalul concurs intitulat Un mărţişor în dar pentru tine, ajuns la ediţia a V-a a adunat la Casa de Cultură din Cahul peste 20 de expozanţi din Republica Moldova şi România.

Serviciul de Cercetare, Valorificare şi Conservare a Tradiţiei Populare din cadrul instituiei noastre a prezentat un stand cu 50 de mărţişoare tradiţionale sub titlul Mărţişorul de la Tradiţie la Modernitate, acestea fiind realizate de elevii Şcolii de Arte.

Florina Zaharia (CCDJ), Anca Corfu (Consul General Cahul), Paul Buţa (CCDJ), Pr. Iulian Budescu (Episcopia Basarabiei de Sud)

Stand mărţişoare CCDJ

Joi, 25 februarie, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi a derulat, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila, un schimb de experienţă care a vizat reconstituirea iei tradiţionale din zona GalaţiBrăila. Au fost prezentate diferite modele de ii găsite prin lăzile de zestre ale bunicilor. Acestea pot fi considerate modele pentru femeile care vor să-şi coase singure o ie. „Au stat la sfat”, împreună cu doamnele prezente, Paul Buţa, Corina Ciuraru şi Alina Andrei.

4

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

„Fiecare dintre noi avem un har de la Dumnezeu” Interviu realizat de Vall Alexandru Iubeşte fiecare lucrare într-un fel deosebit, spune adesea cu drag dar şi cu o uşoară mâhnire, că „viaţa pentru un artist este mult prea scurtă”, dăruirea de sine pentru prima iubire, SCULPTURA, nu cunoaşte sintagma „a nu avea timp”.

Doru Drăguşin nu sculptează, ci împietreşte cu măiestrie fiecare secundă redându-ne-o nouă mai apoi încărcată cu o infinită cantitate de timp, de emoţie, de vibraţie. Lovitura puternică a ciocanului care loveşte dalta ce sculptează marmura albă o transformă pe acesta din urmă în sentiment, în cel mai pur sentiment, acela de a dărui iubire… în bucuria de a fi, în bucuria de a exista peste timpul ce trece.

la locul meu. Ei, uite acesta este un exemplu când prea mult... deranjează.

V. A.: Ştiu de la tine că ai avut o copilărie frumoasă, o copilărie adevărată, vorbeam mai demult şi te-am auzit spunând „pământul este viu...”

D. D.: Da. Acesta este un adevăr pe care l-am descoperit încă din vremea copilăriei când modelam pământ jucându-mă. El este viu! Chiar dacă mănânci pământ, nu ai ce să păţeşti.

Nu înţeleg de ce foarte mulţi părinţi, în vremea de azi, le spun copiilor, oarecum impacientaţi: „mami, nu pune mâna, nu te juca cu pământ, e câhh”. Mi se pare anapoda. Pământul este viaţă! Pământul trebuie iubit, datorită lui avem TOT!

Vall Alexandru: De unde „nebunia” asta a de dărui sau, mai bine zis, de „a te dărui”?

V. A.: Vorbind despre pământ, ai fost plecat peste Doru Drăguşin: Fiecare dintre noi avem un har tot, ai lucrări expuse astăzi, când noi vorbim, în mai de la Dumnezeu, Dumnezeirea este în fiecare dintre toate capitalele Europei, în America, ştiu că în Franţa noi, doar că unii pot transmite, iar alţii nu. Îmi aduc ai chiar şi un atelier deschis pentru vizitare, de ce Portretul Mirea aminte, când eram copil, undeva prin clasa întâi, nu Magdei te-ai întors în România? realizat de Alex Ivanov înţelegeam, eram foarte mirat, cum de colegul meu de D. D.: Pentru mine, pământul acestei ţări este sfânt, bancă nu poate desena cu aceeaşi lejeritate ca a mea, aşa cum a spus şi Papa Ioan Paul după ce a pupat de ce desena toate temele undeva parcă pe dos: pământul României, este Gradina Maicii Domnului. oameni schimonosiţi, pomi fără nicio frunză, case fără Am plecat pentru prima dată în anul 1988. După şase ferestre. La un moment dat, undeva prin clasa a luni, atât a durat, am fost invitat în Franţa. Luasem cincea, profesorul de desen ne-a dat o temă: meciul prima mea medalie de aur în România. Foarte mulţi de fotbal. Eu am desenat imediat, am făcut cu acţiune, oameni pe unde am fost şi atunci, dar şi acum, m-au mulţi jucători, portar, o nebunie… i-am dat lucrarea şi rugat să rămân. Am plecat prin Europa în costum ceea ce a urmat m-a şocat. În loc să mă felicite, m-a popular, vânzând desene. Ce cream în Franţa vindeam urecheat spunându-mi că am copiat. Evident ca nu în Belgia, ce cream în Italia vindeam în Germania şi aveam de la cine să copiez şi ce să copiez, ceea ce tot aşa. Eu plecasem din România cu o mică avere vedeam, ceea ce simţeam... M-a trimis la catedră să (râde), imensa sumă de… 300 de dolari americani. reiau tema.

Pe unde ajungeam, fie în Italia, în Germania, în Am desenat şi mai repede şi mai frumos, i-am dat Franţa nu mai zic, după ce vedeau cum desenam icoane, desenul... a rămas mut... şi-a cerut scuze şi m-a invitat spre exemplu, îmi spuneau: „eşti o mână de aur, rămâi

5

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

aici”. Nu am putut, indiferent de ce şi câte mi s-au oferit.

Când am ajuns la Paris, la cea mai mare galerie, „Grand Palais”, unde fusesem de altfel invitat să-mi expun lucrarea, organizatorii au aşezat-o într-o piramidă de sticlă. Nu îţi pot spune ce am simţit…

Dar cea mai mare bucurie a mea rămâne momentul în care am ajuns la mormântul lui Brâncuşi unde m-am recules, m-am rugat.

Dumnezeu mi-a purtat paşii la timpul potrivit, în momentul potrivit... Nimic pe acestă lume nu este întâmplător...

V. A.: Spune-mi, te rog, cum ai ajuns să fii invitat să închiriezi un bulevard, dacă tot vrei să expui…

D. D.: Aaaaaa… da, este vorba de dl Primar al Bucureştiului, Domnul Videanu, am ajuns la domnia sa, l-am rugat să îmi dea voie să expun. Eu am lucrări de mari dimensiuni, de 3, 5, 7 metri şi eram bucuros să le expun pe bulevard, să arate altfel, să dăm o nouă faţă oraşului. Ce crezi?! M-a ascultat respectuos, după care m-a invitat, la fel de politicos, să îmi închiriez un bulevard dacă tot vreau să expun. Am fost dezamăgit, dar... asta e, am trecut peste. Eu tot artistul, sculptorul Doru Drăguşin sunt, dumnealui nu… Nu mai este primar vreau să zic. Iar restul, e de prisos să continui… Chiar şi acum am turnat în ceară o statuie de 7 metri, Antim Ivireanul, spre exemplu, un mare tipograf, un om de o cultură imensă, traducător.

V. A.: Văd aici, în atelier, alături de o sculptură şi o carte cu textele lui Eminescu.

D. D.: Da, lucrarea despre care vorbeşti se numeşte IUBIRE, este o carte de mici dimensiuni cu textele lui

Eminescu din ziare. Mi-e greu să vorbesc despre soarta pe care a avut-o Eminescu.

Dincolo de toate gogomăniile care se spun despre el, a fost un MARE PATRIOT, un foarte bun jurnalist, de scriitor nu mai zic… Da, îmi place să citesc, aşa mă relaxez în puţinul timp pe care-l am aici, la atelier.

V. A.: Ce simţi când, spre exemplu, te apuci să lucrezi la o asemenea operă cu atât de mari valenţe, cu aşa o încărcătură a personalităţii?

Cum reuşeşti să-ţi însufleţeşti lucrările?!

D. D.: După o muncă crâncenă de cercetare în biblioteci, citind despre cum descriu unii şi alţii personalitatea pe care eu vreau să o creez, văzând oarece imagini… Vezi tu, orice sculptură a mea este însufleţită şi asta nu o poţi face doar stând în atelier, trebuie o adâncă şi serioasă documentare. Personalitatea sculpturii rezida din ceea ce transmite ea, din vibraţia pe care o transmite. La fel s-a întâmplat şi când am lucrat la portretul lui Titu Maiorescu care acum este expus în Parlamentul European. A fost în urma unei atente documentări, despre care Jim Higgins, chestor al Parlamentului European, a spus că „amplasarea bustului lui Nicolae Titulescu în clădirea Parlamentului European de la Bruxelles reprezintă un eveniment deosebit de istoric şi de simbolic. Acest bust a fost în mai multe capitale europene şi acum îşi găseşte un cămin permanent aici, în Parlamentul European”. Eu sunt născut în satul lui Nicolae Titulescu…

Pentru a răspunde unei întrebări de-a ta referitoare la situaţia pe care o vezi, cea a lui Antim Ivireanul, (râde) îţi zic un „secret”. La acestă statuie, care acum este turnată în ceară, nu am lucrat decât în zilele de

6

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

post şi numai atunci. Nu acest pământ, dacă nu am obişnuinţa lucrului este sinceră şi pură, nu făcut de mântuială, cum rezistă… se spune. În zilele de post există un soi de energie V. A.: Ai sculptat nu o creatoare, Dumnezeu dată iubirea. Ce formă parcă se uită mai atent are ea?! către noi, către oameni...

D. D.: Am redat-o ca Nu mă refer la ceea ce pe o îngemănare până la înseamnă postul din punct întrepătrundere, acolo de vedere al unde două fiinţe devin nemâncatului. una pe un postament Însufleţirea, dragul solid, aşa cum spuneam Doru Drăguşin şi Vall Alexandru meu, este dinăuntru şi mai devreme… înspre exterior şi nu invers, cum ar avea unii tendinţa să afirme. Suprafaţa V. A.: Cum defineşte sculptorul Doru Drăguşin volumetrică trebuie să spună ceea ce ai gândit, ceea trecerea timpului prin lume… în lume? ce ai simţit atunci când ai lucrat. Nu sunt deloc de D. D.: În fiecare dimineaţă, atunci când mă trezesc, acord cu amputarea personalităţilor aşa, doar de dragul îi mulţumesc lui D-zeu că sunt bine, că sunt sănătos şi ,,de a fi original”. Valoarea lucrării este atemporalitatea. că pot lucra. Şi vin la atelier. Pentru mine, trecerea timpului se măsoară în lucrările pe care le creez, prin V. A.: Acum îţi propun să revenim la lucrurile uşor lucrările pe care le ofer oamenilor pentru a-i bucura. pământene. Îţi petreci mai tot timpul lucrând în atelier. Cred că dacă trece o zi fără să te poţi bucura, înseamnă Cât de mult a însemnat, de-a lungul timpului, înţelegerea că acea zi a trecut degeaba, nu ai trăit… Acum, după cei vei pleca tu, mă voi reapuca de lucru. Aşadar, vă familiei, îngăduinţa soţiei chiar…

D. D.: Aaaa… da, între noi a fost şi este o mare invit, dragii mei, la următoarea expoziţie. Vă voi dărui, iubire. Soţia mea a cântat la vioară, deci tot un artist. înspre bucuria voastră, a celor ce veţi veni, o expoziţie Ne-am completat reciproc. Eu nu ştiu deloc să cânt, de icoane în marmura albă. Vă invit să dăruiţi. Dăruiţi iar soţia mea nu ştie să sculpteze. Este vorba despre în fiecare zi… un zâmbet, o floare, un cuvânt frumos… înţelegere, despre respect. Frumuseţea unei relaţii Numai dăruind sincer veţi putea primi bucurie în dar. constă în calitatea prin care respiră, prin ceea ce Dumnezeu să ne ajute să fim sănătoşi. transmite şi transpune. Iubirea dintre doi oameni pe

7

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Nicolae BACALBASA ,

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Text, pretext, subtext, context, bietul text este circumstanţiat până la sufocare de complexitatea lumii în care vrea să apară ca o certitudine. Textul este ţesătură. Ţesătura este carteziană (urzeala şi beteala!), dar iată că prefixele vin şi contextă limpezimea unghiurilor de atac.

Iată că mai vin nişte teoreticieni gata să arunce încă o lopată de ţărână teoretică pe sicriul textului.

Intertextualitatea!

Plimbat prin gura semiologilor ca un chewing gum speculativ, bietul text este scuipat afară în con-textul său istoric, devenind prin referire şi cultură intertext.

Structura ca atare este contestată fiind vorba după Roland Barthes de o „structurare mobilă a textului, structurare care se deplasează din cititor în cititor de-a lungul întregii Istorii”.

De fapt, autorul este în acest mod dezmoştenit de operă, iar cititorul devine amantul pervers sau neexperimentat al ofertei.

De fapt, tovarăşii revoluţionari de la Moscova care au aruncat de la etaj, în 1917, pianul lui Rahmaninov nu se ocupau, în practic ă (asemenea domnului Jourdain care făcea proză fără să ştie), de intertextualitate?

Afirmaţia, după unii a lui Lichtemberg, după alţii a lui Gothe, că atunci când o carte loveşte un cap şi sună a gol nu e întotdeauna doar vina cărţii, nu este intertextualitate aplicată?

Lectorul este un „producător activ”. „Producătorul activ” poate fi orice: un elogiu sau o înjurătură, poţi deveni un cultivator de răsaduri, o vestală a flăcării sau doar porcul care răstoarnă cu râtul un obiect pe care nu îl înţelege şi îl percepe doar tactil (oare tovarăşii securişti care l-au băgat în sac pe Ion Pillat şi loveau „în orb” ştiau oare în cine lovesc?).

Tată-meu cred că mi-a oferit cheile nenominalizate ale intertextualităţii.

Când mi-a amintit, în contextul larg al relaţiei interumane, cum „chiar şi o femeie frumoasă nu poate oferi mai mult decât ceea ce are”. Într-un comentariu al Cristinei Hăulică privind intertextualitatea se vorbeşte despre anularea mitului textului independent de societatea care îl produce şi îl imersează în un aşa zis ansamblu textual, istoric, social, politic, cultural.

Tăticu, ăsta este Marx curat: „Libertatea ca necesitate înţeleasă.” Şi de ce Marx, să mergem la Omar Khayyam: „La-ntoarsa oală zisă cer, Sub care mişună pigmei, Nu apela cu glas mizer, Legată-i şi mişcarea ei.”

Roland Barthes a gargarisit şi expus în o nouă grilă locuri comune. El nu a făcut o revoluţie.

O revoluţie în domeniu a făcut-o un biolog, Richard Dawkins, în 1976, care a introdus termenul de memă.

Mema a fost creată ca termen vizând explicit similitudinea lexică cu gena, în raport cu care se comportă similar.

Memele sunt element de cultură sau comportament ce se transmit prin mijloace nongenetice, mai ales prin imitaţie, suferind mutaţii şi selecţii.

Este o transmisie şi replicare a ideilor asemănătoare virusurilor.

Memele sun imperative invizibile care migrează de la o minte la alta.

Cultura este un amestec de replicanţi orbi, memele.

Nu suntem autorii gândurilor noastre, ci doar locul lor de depozitare.

Analogia între evoluţia culturală şi cea genetică prin selecţie naturală a fost clarificată de filosoful şi istoricul ştiinţei Karl Popper: „Orice formă de viaţă evoluează prin supravieţuirea diferenţiată a unor entităţi replicatoare (gena, molecula de ADN, este entitatea replicatoare) care predomină pe planeta noastră. Un nou tip de replicator s-a ivit deja pe această planetă şi a început să dobândească modificări evolutive cu o viteză care o depăşeşte pe cea a bătrânelor gene - memele.”

Dacă genele au ca vector reproducerea sexuală,

8

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

memele au ca vector preferinţa înnăscută a creierului nostru pentru ideile altora.

După H. Bloom, mema este un replicator imaterial ce se multiplică în supa imaterială a minţilor.

Orientarea colectivităţilor umane spre mimetism generează fenomenul tendinţei, a arbitrarului colectiv, numit de către anglo-saxoni trend.

Acest comportament general uman este amplificat de către democraţie.

Faptul a fost sesizat încă în secolul XIX de către Alexis de Tocqueville. În plus, termenul de memă nu s-a răspândit masiv decât la două decenii după crearea acestuia, odată cu dezvoltarea explozivă a internetului.

Marshall Mc Luhan a arătat că tehnologiile pot influenţa sensibilitatea şi comportamentul uman. „Media” (limbaj, bani, imprimatul, moda, televiziunea, cibernetica) devine mai importantă decât mesajul pe care îl comunică.

Mc Luhan a fost precedat în această descoperire de intuiţiile lui Flaubert, a simboliştilor, şi de către James Joyce.

Suntem intertextuali, căci suntem prinşi ca musca în pânza de păianjen a celorlalţi.

Contopirea cu corpul social este o necesitate biologică, demonstrează cu obstinaţie etologul şi sociologul francez Boris Cyrulnic.

Omul depinde major de imaginea sa în sufletul altuia, chiar dacă acest suflet ar fi cel al unui cretin, avertizează lucidul Witold Gombrowitz.

Povestea nu e nouă. „Individul se naşte din Unul şi din Cei mulţi.”

Cine a spus-o? Platon.

Aşa că trufia Eu-lui, a unicităţii şi a liberului arbitru este o iluzie.

Stingeţi lumina.

Să înceapă Marea Devălmăşie.

Să ne intertextualizăm pe întuneric.

Soarta mi-a împins înainte o carte a cărei existenţă nu o bănuiam, scrisă de un cuplu de colegi de facultate şi colegi de profesie cu mine (ei - veterinari, de aici referinţa la Francisc de Asissi, cel ce vorbea cu păsările, protector al animalelor, eu medic uman) Miron Costin şi Radu Iftimovici.

Cartea este editată în 1998 de către Academia Civică.

Prefaţa, în chip de argument, este semnată de Ana Blandiana.

Autorii sunt doi oameni care au reuşit pe deplin în meseria lor: Miron Costin în SUA (nimeni nu-i profet în propria ţară) şi ultimul, Radu Iftimovici, ca dramaturg şi în România.

Este consemnator (eu cred că autor real) al unor excelente sinteze biologice.

Sunt oameni mai în vârstă decât mine (şi eu, acum, deloc tânăr) care au luat din plin în piept valul diavoliadei comuniste.

Primul, fiu de preot, a fost perpetuu subiect de batjocură şi supravieţuitor la limită. Ştiu cum este, am trăit şi eu ca actor la acest spectacol, ce-i drept în ultimul său act, când mizeria se mai muiase, dar ce mizerie!

Cei doi oameni „sub vremi” nu fac decât să povestească. Şi au ce. Ochiul viu, prezent, implicare multiplă în viaţa unei ţări scufundată în sosul mârlăniei agresive ca metalul în soluţia de cromare.

O carte mărturie scrisă cu destulă detaşare, cu talent, de nişte intelectuali stăpânind „l’esprit de finesse”.

Eu unul nu am detaşare.

Trecutul m-a impregnat precum colesterolul ce se sedimentează în plăci pe pereţii vaselor. Şi sunt amintirile unor oameni c ărora nu le este frică.

Astăzi frica se numeşte „political corectness”. Este înnobilată politico-etic.

9

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Peste cenzură s-a dat cu glonţul onorabilităţii.

Pentru că societatea românească este asemeni celebrului cub al inginerului ungur Rubik. Se reconfigurează la infinit păstrându-şi substanţa.

La fel, evocând pe escrocul şi călăul de ieri, vorbeşti de bunicul stăpânului de astăzi.

Nu e bine, domnilor tovarăşi… nu e bine. În această carte am găsit diagnosticul (pus de un veterinar!), dar de tip biblic (prin pildă), al neamului.

Este atât de concentrat şi real, că stă alături de opusul necruţător al lui Drăghicescu.

Citez din cartea celor doi corifei ai Adevărului epocii.

Alex Drăghici, Himmlerul lui Dej, este dat jos de către Ceauşescu (cu care fusese prieten), „descăunat” şi trimis director la I.A.S. „Acolo, rezemat de un superb şemineu (era încă rece, prin martie), un tip între două vârste, îmbrăcat în haine cenuşii de partid, cu tunică încheiată la gât, stalinistă. În picioare, nişte cizme Bürger, superbe, maron-roşcat. Încruntat, stăpân pe el, cvasidistant.

Primul gând: «Măi, de unde-l cunosc eu pe-ăsta?» Îl cunosc de undeva... Şi un «flash» în amintire: manifestaţiile de 1 mai sau 23 august. Portretul tovarăşului Drăghici purtat alături de al lui Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol…”

Iată un fapt incredibil, dureros, relatat de Radu Iftimovici, şi care spune multe (o, cât de multe, despre poporul nostru): „Eu, Miroane, am asistat la o scenă deosebită: 1987, Drăghici bătrân, pensionar, dar totuşi locatar al unei vile din cartierul Televiziunii. Stăteam amândoi la coadă la lapte. Deodată, un om trecut de 70 de ani, aflat şi el la coadă, l-a recunoscut şi l-a luat de piept: Porcule!

Criminalule… Mi-ai omorât băiatul la Gherla.

N-avea decât 20 de ani… Şi-l zgâlţâia. Drăghici a părăsit coada, fără să scoată o vorbă. Moşul se ţinea după el, cu bastonul ridicat, urlând: Băiatul meu!... În acel moment, o mahalagioaică a dat tonul: Săriţi!

A înnebunit moşul… e nebun… Ce are cu bietul om? Nu vedeţi că e nebun? Şi, spontan, vreo cinci oameni mai tineri l-au imobilizat pe b ătrân, zgâlţâindu-l şi ameninţându-l cu bătaia. L-au împins, ducându-l de guler vreo 50 de metri.

Unul i-a spus: Hulighanule!... Altul: Du-te la balamuc după lapte!... Moşul a plecat, plângând neputincios. Peste câteva minute, de după colţ, a apărut Drăghici cu plasa de sticle. Tăcut, imperturbabil, şi-a reluat locul la rând. N-a răspuns nimic, nici unuia dintre cei care încercau să-l consoleze.”

Miron Costin şi Radu Iftimovici nu au fost doar în slujba lui Esculap şi a Sfântului Francisc, ci şi a Adevărului, zeu pretenţios şi prea puţin venerat.

10

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(I)

Cristina HÃULICÃ

*

Jocul de-a intertextul, pe care Borges se complace de atâtea ori în a-l pune la cale, dezvăluie două modalităţi fundamental distincte: cea dintâi, desfăşurată în actul scriiturii, constituie un joc al scriitorului, de la care lectorul, avertizat din vreme, este chemat numai să asiste; instrumentul jocului e intertextul ipotetic, pe care Borges îl creează pornind de la fapte reale şi având de fiecare dată grijă să-l prevină în mod explicit pe cititor de transportarea lui pe terenul ficţiunii.

Participarea cititorului se configurează aici nu ca actio, ci ca inspectio şi aestimatio, funţia sa în raport cu jocul nefiind aceea de actor (care-i revine scriitorului), ci doar de simplu spectator.

Cea de a doua modalitate e concepută, dimpotrivă, ca joc al cititorului (sau cu cititorul) şi e făcută să se desfăşoare în actul lecturii: instrumentul jocului este aici intertextul fals – în întregime fals -, insinuat în reţeaua celui real fără ca cititorul să-şi dea seama, şi oferit spre identificare perspicacităţii acestuia. Devenit fără voie detectiv, cititorul se vede astfel dintr-odată inclus (de rândul acesta cu o funcţie activă) într-un joc ale cărui reguli îi sunt necunoscute şi pe care va trebui să le descopere singur.

Cele două sensuri ale intertextualităţii Dacă textul borgesian poate citi (scrie) textul lui Croce (se poate lăsa intersectat de el), textul lui Croce nu are aceleaşi posibilităţi faţă de textul borgesian: desluşirea lui Borges în paginile lui Croce (lectura textului ulterior în paginile celui anterior) nu e posibilă decât într-o unică zonă intertextuală – care nu este nici a întâiului text, nici a celui de al doilea: este cea de a treia, a cititorului.

E straniul privilegiu al cititorului acela de a putea opera o intertextualitate în două sensuri - către înapoi şi către înainte (să-l citească pe Croce prin intermediul lui Borges şi pe Borges prin intermediul lui Croce) - în vreme ce scriitorul (în ipostaza scriiturii sale) e limitat la primul tip, fiind silit să se conformeze unei cronologii reale, deci cu un singur sens (textul, în clipa generării lui, poate intra în contact numai cu texte anterioare ori simultane). Posibilit ăţile intertextuale ale lectorului sunt, teoretic, mai mari decât ale scriitorului şi sporesc odată cu distanţa temporală dintre cei doi: pentru cititorul târziu, ulterior lui Croce şi lui Borges - să ni se îngăduie parafraza unei ilustre secvenţe a acestuia din urmă - „momentele celor doi se vor confunda, iar cronologia se va pierde într-o lume de simboluri” şi, într-o anume măsură, va fi corect să afirmăm că textul lui Croce se lasă traversat de textul borgesian... *Textul ca intertextualitate, Ed. Eminescu, Bucureşti 1981, Cristina Hăulică.

11

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Izabela BARBU

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

„Vreme trece, vreme vine,/ Toate’s vechi şi nouă toate” filozofa în a sa Glossa poetul inimii mele, Mihai Eminescu... Acesta mi-a venit în minte când m-am aşezat în faţa calculatorului să scriu despre cele de mai jos, despre subiectul articolului ce mi-a fost onorant propus, „intertextualitate şi narativ în muzică”. „Intertextualitatea“, concept al postmodernismului, mişcare al cărei debut convenit a avut loc la începutul secolului XX, nu cred că poate fi „încarcerată” exhaustiv într-o definiţie, oricât de elitist ar fi ea! Tocmai pentru că, în sine, curentul este unul avangardist, „anarhist”, excentric, ce a spart tipare, a rupt zăgazurile modernismului rigidizat în concepte clare, bine definite, scolastice şi preţioase, inundând întreaga creaţie a umanităţii şi chiar viaţa domestică cu amalgamuri, cu melanjuri, cu juxtapuneri neimaginate, necunoscute şi nemaiîntâlnite până în momentul manifestării şi definirii sale!

Intertextualitatea rămâne un proces viu, dinamic, emergent!

Dintr-o perspectivă simplistă, fără pretenţii ori subtilităţi, intertextualitatea poate fi privită ca un ansamblu de relaţii pe care un curent ori un stil aparţinând unui anumit domeniu (cultural, artistic, arhitectural, ştiinţific, filozofic etc.) le întreţine cu alte manifestări antagoniste sau aparent de neasociat, ca un refuz al acceptării distincţiei dintre valorile elitiste şi cele populiste.

Având punctul de plecare din creaţia literară, intertextualitatea şi-a întins aripile, a atins şi s-a insinuat în întreaga crea ţie a omenirii, seducând-o, cucerind-o şi/ori devenind model de inspiraţie în acele momente în care, aparent, „sursa” părea a fi epuizată sau în criză, când totul părea a fi fost deja gândit, imaginat, spus, scris, creat, realizat... A oferit o cale de reinterpretare, de înveşmântarea vechiului ori desuetului în straie noi, seducătoare, stimulatoare, surprinzătoare, incitante, rafinate, provocatoare...

Ne-a salvat de pană de idei! Ne oferă o mare libertate de mişcare, neîngrădită de tipare, o punte în aşteptarea saltului ce va să vie al umanităţii spre alte zări! Mi se pare cea mai liberă şi necenzurată formă de exprimare! Unde atinge

sublimul şi unde sau când alunecă în kitsch este cu totul altă poveste... Şi, totuşi, putem afirma că nu este un „concept” tocmai nou. Poate că nu a fost definit ca atare şi nu a avut o aşa influenţă majoră, însă el s-a făcut simţit şi s-a manifestat în varii forme de-a lungul timpului în creaţia umanităţii. Este dificilă formularea originală, în maniera personală, a ceea ce se constituie în fondul „publica materies” – acele idei, subiecte, teme ce compun substanţa non-personală a unei lumi deja ordonate, ba chiar aglomerate, în care totul, de fiecare dată, trebuie gândit, inventat, creat şi realizat într-o formă surprinzătoare, plină de prospeţime şi savoare, care să trezească interesul, aprecierea, recunoaşterea, care să placă. Întotdeauna „creaţia” s-a nutrit din „creaţie”. „Noul” este „vechiul” reinterpretat, ce-i asigură celui din urmă continuitatea.

Dialectica vechi-nou, antic-modern a transcens întotdeauna „criza” generată de noul val, într-o rezultantă fericită cel mai adesea, „blazonul” clasicismului înnobilat de efervescenţa şi rebeliunea „tinereţii”.

Muzica nu a rămas, nici ea, indiferentă la valul ce s-a revărsat şi a inundat-o, odată cu postmodernitatea.

Nu voi realiza un expozeu, ci mai degrabă o scurtă viziune a felului în care am perceput eu intim, am experimentat şi exprimat în manifestările mele artistice ideologia postmodernă, chiar înainte de a teoretiza conceptul, aproape fără să realizez. Mai degrabă simţind.

Nu înainte, însă, de a face un parcurs succint al „intertextualităţii” prezente în lumea muzicii.

Sub umbrela aproape hedonistă, aş spune, a eclectismului muzical al postmodernităţii încap, în devălmăşie, într-un amalgam, atât stilistic cât şi non-stilistic, şcoli, compozitori ai unor generaţii diferite, precum şi varii vârste creative. În lucrările muzicale postmoderne, în care narativismul este deconstruit, prin implicarea principiului repetitiv, interferenţă sau chiar fuziunea între forme şi genuri, prezenţa tradiţiei tributare moştenirii ancestrale, exotismul etnocentric, experimentalismul, accesibilitatea, fac posibil ă apropierea, asocierea a două categorii de public, cel elitist şi cel populist. Sunt trecute astfel bariere şi depăşite canoane, în alte vremuri de netrecut, de

12

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

neimaginat! Un aport de neglijat în transcenderea superior pentru gloria deşartă? Departe de mine gândul! limitelor şi limitărilor aduce, în prezent, fenomenul Le las lor, criticilor mei, alegerea. Să aleagă dumnealor, globalizării şi accesul din ce în ce mai facil la tehnologie. să pună etichete şi să judece ce le place sau ce nu din Vom asista la juxtapuneri, conexiuni şi/sau ceea ce interpretez. reinterpretări implicând material divers, eclectic, Nu cânt pentru toată lumea, deşi mi-aş dori. Cânt împrumutat din surse pentru cei ce înţeleg ceea disparate, unele chiar ce eu exprim, cânt pentru non-muzicale. Aceasta cei ce vibrează împreună hibridizare se constituie cu mine şi se bucură de astfel într-o cheie ce poate ceea ce le dăruiesc prin facilita accesul la cânt, primind la rându-mi, interpretarea trecutului cu bucurie, din energia lor, prin „imaginile” născute apreciere şi afecţiune. din acţiunea dinamică a Cânt pentru publicul meu, unei pluralităţi de factori, public pe care mi-l doresc, nu neapărat identificaţi se înţelege, cât mai sau identificabili, ci mai numeros! Muzica este degrabă intuiţi, bucurie, bucuria de a dărui recognoscibili în planurile şi de a primi, nu este tărâm mai subtile ale percepţiei. al concursurilor, al Concretizând, aluzia, concurenţei! Nici cu clişeul, citatul, ironia, ceilalţi şi nici cu tine însuţi! imitaţia sunt doar câteva Muzica este balsam din formele pentru suflet şi stimulant Izabela Barbu. Foto: Teli Iacsa intertextualit ăţii prin pentru minte! Muzica alină intermediul cărora se şi vindecă. Şi, câtă vreme realizează co-prezenţa, îngemănarea moştenirii cu nu vom privi circumspecţi şi critici un act artistic, ci prospeţimea junimii. Felul în care sunt întreţesute şi vom da voie sufletului să aleagă ce-i place, frumuseţea originalitatea melanjului converg creaţia către succes! ni se va revela! Deoarece eu cred că nu „moda”, Trecând dincolo de analiza oarecum scolastică a „criticul”, „regula” sau „notorietatea” trebuie să dicteze fenomenului, de la macro la micro, de la universal la în alegerile pe care le facem, ci bunul simţ, plăcerea şi particular, ajung la propria-mi manifestare artistic ă, în bucuria pe care le resimţim în urma a ceea ce alegem, care regăsesc elementele evidente ori subtile ale felul în care suntem îmbogăţiţi de alegere, evoluţia influenţelor primite atât în educaţia riguroasă din anii noastră spirituală ca rezultat al alegerii, identificarea în de formare din sfera muzicală, cât şi a celora primite alegerea principiilor binelui, frumosului şi ale adevărului, prin alegeri proprii ori sugerate în mediul familial. care să se manifestate în noi, prin noi în relaţie cu Aproape instinctiv, intuitiv, am amalgamat în ceilalţi şi cu recunoştinţă faţă de Creator! creuzetul personalităţii mele, trecând prin filtrele raţiunii Aparenta dispersare a postmodernităţii, impresia de şi, mai ales, ale simţirii, călcând tiparele şi rigorile fragmentare, de diseminare, de dezagregare te pot duce muzicii consacrate, unanim acceptate, genuri muzicale cu gândul la sfârşitul „artei” ori al „timpurilor”, ca şi diferite, „rupând” ritmuri şi canoane, făcând „salturi când omenirea ar fi exprimat şi realizat tot ce ar fi avut mortale” din muzica clasică în folclor, din folclor în de spus şi înfăptuit! Spaima de „sfârşit al artei” a jazz, din fado în flamenco, din doina de jale în rock, încercat, mai mult ca sigur, fiecare generaţie. Recunosc din tango în arie de operetă, din poezie în muzică, din că un fior mi-a străpuns şi mie mintea şi inima. Şi, cu muzica în teatru şi înapoi în muzică. Am fost judecată toate acestea, impresia că nimic nou sub soare nu s-a uneori, reproşându-mi-se lipsa unui stil anume, mai întâmplat, sau nu va mai fi, rămâne doar o impresie. împrăştierea în prea multe direcţii... Ce să fac dacă Omenirea, perpetuum mobile, se reinventează! pot?! Nu, nu este vorba despre a-mi etala calităţile, ci Şi, ca să închei într-o notă amuzantă, ironică, despre felul în care simt eu muzica. Dacă aş renunţa la specifică intertextualităţii, nu trebuie să ne facem griji o parte din manifestare, ar fi ca şi când aş fi pusă să în ceea ce priveşte creativitatea. „Sursa” este aleg între „copiii” mei. Pe care să-l păstrez, la care să inepuizabilă! În concluzie, „Angela merge mai renunţ?! Cine renunţă la copiii lui? Cine îşi vinde departe”! sufletul pentru succesul facil, comercial ori „de casă”?

Vă îmbrăţişez cu inima!

Cine este dispus să renunţe la măreţia sinelui său

13

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

* Premeditate sau instinctive, directe sau indirecte, „punctele de vedere” şi-au manifestat eficacitatea de-a lungul evoluţiei literare, fiind apoi problematizate de critici care au văzut în ele o tehnică narativă inevitabilă pentru ca, mai tîrziu, tehnica însăşi să fie considerată „un mod de descoperire”. Discuţia în jurul punctului de vedere poate fi aşezată în contextul mai larg al declinului ambiţiilor universaliste, al reprezentărilor globalizante, impersonale: cine descoper ă existenţa punctului de vedere (fie şi în proză, adică într-un domeniu al ficţiunii), accept ă firesc parţializarea cunoa şterii şi a aprecierii. Căci judecata noastră de valoare depinde de posibilităţile noastre de a vedea, ca şi de limitele pe care le dăm obiectului nostru care, la rîndul lui, suportă contextualizări diferite şi valorizări consecutive. Aşa cum îl concepe naratologia ortodox-structuralist ă, punctul de vedere nu angajeaz ă realitatea şi nici măcar reprezentarea realităţii. Termenul însuşi de reprezentare este adesea evitat în m ăsura în care implic ă intenţionalitate. Planul sintactic în care sînt urmărite vocile şi programele narative este unul indiferent fa ţă de problematica reală, psihologică sau istorică.

Tipologia narativă nu aparţine exclusiv cîmpului poeticii, adică studiului formelor, tiparelor şi structurilor literare în generalitatea şi chiar potenţialitatea lor; ea ţinând, în acelaşi timp, şi de critica literară. Tipologia oferă premise şi nu concluzii, că ea reprezintă o cale de acces către texte şi nu o clarificare a lor definitivă; cu atît mai puţin o valorizare, adică o ierarhizare. Naraţiunea cunoaşte modalităţi infinite, fiecare text narativ literar implicând o alegere originală şi bogată în sens. Aceste modalităţi infinite sînt, cu toate acestea, susceptibile de a fi reduse la un număr limitat de forme narative fundamentale sau tipuri narative. Teoriile narative s-au limitat, cel mai adesea, la studiul instanţelor fictive: narator, actori şi naratar. Textul narativ literar se caracterizează printr-o interacţiune dinamică între instanţe diferite, situate pe patru planuri: 1. Autor concret - cititor concret; 2. Autor abstract - cititor abstract; 3. Narator fictiv - naratar fictiv; 4. Actor - actor.

Poziţia ideologică a autorului abstract nu poate fi dedusă decît în mod indirect, din alegerea unei lumi romaneşti specifice, din selecţia tematică şi stilistică,

precum şi din poziţiile ideologice reprezentate de instanţele fictive (narator, naratar, actori) care vor putea să-i servească drept purtători de cuvînt. Autorul abstract reprezintă sensul profund, semnificaţia de ansamblu a operei literare, iar cititorul abstract funcţionează pe de o parte ca imagine a destinatarului presupus şi postulat de opera literară, iar pe de altă parte ca imagine a receptorului ideal, capabil a-i concretiza sensul total într-o lectură activă.

La nivelul ideologic al unei opere literare pot exista divergenţe între ideologia autorului abstract, aşa cum poate fi ea dedus ă din roman, şi viziunea asupra lumii a autorului concret, pe care acesta o manifestă în viaţa extra-literară.

Distincţia narator - autor concret. Actul narativ poate fi asumat de către o instanţă narativă anonimă care nu participă la acţiunea romanescă.

Distincţia narator - autor abstract. Sarcina obligatorie constitutivă a naratorului este aceea de a-şi asuma funcţia narativă. Spre a evita două tipuri de confuzie posibile, va trebui stabilită o distincţie netă între naratorul cu funcţie interpretativă şi autorul abstract pe de o parte, şi naratorul fără funcţie interpretativă şi autorul abstract pe de altă parte.

Distincţia narator cu funcţie interpretativă - autor abstract. Autorul implicit nu poate interveni în mod direct şi explicit în opera sa literară ca subiect enunţător.

Distincţia narator fără funcţie interpretativă - autor abstract. Naratorul rămîne aşadar întotdeauna constitutiv oricărei povestiri.

Distincţia narator - autor abstract - autor concret .

Naratorul şi eroii vor putea, e drept, să servească drept purtători de cuvînt autorului abstract, iar aceasta f ără sa-i împiedice să fie ei cei care enunţă ideologia şi numai o analiză aprofundată a structurii de ansamblu a romanului permite afirma ţia că autorul abstract împărtăşeşte sensul ideologic al discursului lor.

Distincţia narator - cititor concret. Cititorul unei ficţiuni în proză sau în versuri şi naratarul în această ficţiune nu trebuie confundaţi. Unul este real, celălalt fictiv; şi dacă se întîmplă ca primul să semene surprinzător de mult cu cel de-al doilea, este o excep ţie şi nu regulă.

Dihotomia permite mai întîi stabilirea a două forme narative de bază: naraţiunea heterodiegetică şi naraţiunea homodiegetica. Naraţiunea este heterodiegetică cînd

14

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(II) naratorul nu figurează în istorie (diegeză) ca actor. In naraţiunea homodiegetică, dimpotrivă, unul şi acelaşi personaj îndeplineşte o funcţie dublă: în calitate de narator (eu-narant) el îşi asumă nararea povestirii, iar în calitate de actor (eu-narat), el joacă un rol în istorie (personajnarator = personaj actor). Naratorul homodiegetic auctorial poate utiliza toate formele de discurs auctorial de care dispune naratorul heterodiegetic auctorial.

Moduri antitetice de prezentare a unei istorii: scena şi panorama.

Trăsăturile caracteristice ale omniscienţei editoriale (în care autorul joacă rolul de editor-redactor) sînt: rezumatul, omniscienţa şi intruziunea. Situaţia narativă personală (actorială) este determinată în primul rînd de prezenţa unui reflector şi apoi de semnele secundare ale perspectivei interne şi ale non-identităţii lumii naratorului şi lumii actorilor (naraţiunea heterodiegetică). Stanzel schiţează un nou cerc tipologic l ărgit, pentru a schematiza: - cele trei situaţii narative fundamentale, care sînt tipuri narative ideale, constante a-istorice; - o gamă de forme narative intermediare, al căror număr este teoretic infinit; - o serie de exemple de romane, servind la ilustrarea formelor a-istorice prin forme istorice. În raport cu evenimentele narate, naratorul îndeplineşte, ca instanţă narativă, funcţia de reprezentare.

Funcţia primară a personajelor („dramatis personae”) este de a participa la acţiunea romanescă şi de a îndeplini prin aceasta funcţia de acţiune. Funcţia de reprezentare a naratorului se combină întotdeauna cu funcţia de control. Naratorul domină structura textuală, deoarece este capabil să încadreze discursul personajelor.

Naratorul poate participa la lumea romanesc ă în calitate de actor sau poate rămîne în afara acestui univers. Cum naratorul (eul-narant) îndepline şte funcţia de centru de orientare în tipul narativ heterodiegetic (homodiegetic) auctorial, ideologia sa va avea tendin ţa de predominare. Naratorul introduce a şadar în propriul său discurs semne specifice discursului personajelor.

Tipologia narativă urmăreşte un dublu obiectiv: o contribuţie la poetică şi o metodă critică. Ca model poetic, tipologia oferă un aparat conceptual teoretic, iar ca instrument critic, îndeplineşte o funcţie de cercetare, permiţînd analiza literară a unui text narativ. Critica nu este subordonată poeticii. Tipologia ţine de poetică întrucît oferă un model teoretic abstract al fermelor narative virtuale. Cu toate acestea, tipologia va putea servi şi ca metodă de critică, dacă funcţionează ca instrument de analiză practică a actualizărilor concrete ale tipurilor narative într-o operă literară particulară.

Alegerea tipului narativ determină naraţiunea şi ca urmare felul specific în care povestirea şi istoria sînt comunicate naratarului/cititorului. Frazele iniţiale ale unei povestiri constituie pragul între lumea reală din afara textului şi universul ficţional al textului literar. Poetica şi critica sînt solidare. Tipologia funcţionează în acelaşi timp ca model teoretic şi ca metodă a discursului narativ. * Jaap Lintvelt, Punctul de vedere - Încercare de tipologie narativă, Editura Univers, Bucureşti, 1944.

15

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Gheorghe BACALBASA ,

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Dragă Nicolae, Colegi străini nu am prea avut în timpul studenţiei.

Cei mai numeroşi erau africanii câştigători la loteria internaţionalismului socialist, bursieri ai statului român pentru meritul de a fi făcut acasă la ei o politică vag comunistă.

Lenevoşi şi cu rezultate incerte la învăţătură, din moment ce tot erau bursieri, nu se prea înghesuiau să înveţe considerând că absolvirea e o problemă care nu îi priveşte pe ei, ci mai degrabă pe cei care îi invitaseră. Îşi cumpăraseră de afară nişte hoaşte de maşini la mâna a treia cu care sminteau mintea femeilor, drept care, albitura zavistnică a căminului le mai turna din când în când zahăr în radiator pe principiul sfânt al luptei de clasă în baza căruia fuseseră aduşi ei în ţară.

Africanii alcătuiau un trib aparte, evitau să se amestece cu românii.

Arabi, am avut unul singur, Ragi din Siria, originar din Hama, oraş de pe malurile istoricului râu Orontes.

Ragi era un arab ca toţi arabii, desenat în contururi ovale, cu şolduri de văduvă şi tendinţă la îngrăşare ca a ţiganilor noştri. Globul ochilor, uşor exoftalmic, arunca o privire lascivă şi viclean-melancolică.

Neglijent, unsuros, priceput la afaceri.

Locuia la cămin împreună cu noi, îl acceptaserăm, trăiam în devălmăşie şi ne rostogoleam tinereţea bezmetică.

Pe lângă învăţătură, Ragi se ocupa cu comerţul.

Făcea rost de fâşuri din acelea subţiri, ca al lui Humphrey Bogart în Casablanca, discuri din vinil cu cântăreţii de muzică uşoară la modă în Occident şi blugi Levis-Strauss.

Din când în când mai vindea şi colegi la organele competente.

L-au înghesuit băieţii într-o seară, n-a negat, dar s-a jurat pe Alah că el… doar pe străini. În opinia mea, nu s-ar fi dat în lături să îl vândă chiar şi pe Alah, dar asta numai cu condiţia să i se ofere un preţ pe măsură.

După terminarea facultăţii s-a întors în ţară

la el şi, din câte am auzit, a ajuns medicul pieţii în Hama, un fel de sanepidist în varianta arabă. Într-o seară, pe când stăteam adunaţi în jurul unui pachet primit de acasă, Ragi ne-a povestit cum a ajuns la poliţie, în Hama lui natală, împreună cu colegii de clasă, după sărbătorirea terminării liceului, când s-au îmbătat şi au spart nişte felinare pe stradă.

I-au ţinut timp îndelungat în celule ca s ă-i frăgezească, să intre frica în ei şi într-un târziu au fost duşi la comisarul şef care i-a aşezat la o masă şi a început să vorbească.

La început a fost ameninţător, le-a prorocit c-o să putrezească în puşcărie, a vorbit despre sabotaj şi trădare de patrie, iar proaspeţii absolvenţi s-au chircit ghemuindu-se în scaune. Încetul cu încetul tonul comisarului a început să se îmblânzească, le-a amintit tinerilor infractori c ă reprezintă viitorul ţării, a pomenit de familiile lor onorabile, uite, tu eşti feciorul băcanului de la colţul străzii, om muncitor şi bun cetăţean, tu eşti băiatul măcelarului respectat de comunitate, aveam aşteptări de la voi şi ce-aţi făcut?

Pe faţa comisarului şef se citea o adâncă mâhnire.

A oftat cu obidă şi s-a adresat tablagiului de serviciu: - Fă te rog nişte cafele să le beau cu băieţii!

Feţele băieţilor au început să se lumineze, se tot foiau căutând o poziţie mai comodă şi s-au relaxat complet când în faţă le-au fost aşezate cafelele aburinde.

Nişte guguştiuci, comenta cu dispreţ colegul Ragi din Hama, dintre toţi, numai eu, care cu politica mea comunistă am mai avut de a face cu poliţia, cunoşteam că ăştia au ritualurile lor, sunt plini de melicuri şi după cafea urmează bătaia. În 1964 au fost eliberaţi deţinuţii politici şi în scurt timp a venit la putere tovarăşul Ceauşescu.

Părea că autorităţile trag la pace.

Pe Ceauşescu şi iniţiativele lui naţional-patriotice le-am primit cu circumspecţie temătoare.

Pentru mine era copilul tovarăşului Dej şi al Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Mai ştiam că împuşcase cu mâna lui ţărani în timpul unei revolte împotriva colectivizării la Vadul Roşca.

Apoi a venit 1968, Primăvara de la Praga, invazia sovieticilor în Cehoslovacia şi celebrul discurs al Tovarăşului din balconul CC-ului.

Peltic, rârâit, înghiţind din vocale, dând din mână,

16 PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

dar pentru prima oară vorbind liber, rupându-se de hârtie şi pe mine a reuşit să mă seducă, am picat la Tovarăşul ca la femeie.

După august 1968 nu ştiu dacă Ceauşescu a fost chiar iubit, dar în orice caz se bucura de consideraţie.

Ne privea zâmbind de pe pereţii instituţiilor publice şi în tablou i se vedeau clar amândouă urechile. Îşi vedea de misiunile sale istorice, ducând pe meridianele lumii mesaje de pace şi prietenie şi primind pe stadioane raportul de la Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare, în timp ce noi ne vedeam de vieţişoarele noastre umile chefuind la restaurantele cu mandatari proaspăt deschise şi vizionând superproducţiile cinematografice americane.

Apoi, în 1971, a avut o viziune pe care eu o consider corectă şi anume că socialismul funcţionează după legea „tot sau nimic” şi a elaborat „setul de măsuri în domeniul politico-ideologic” cunoscute ca tezele din iulie.

La câteva zile de la elaborarea celebrelor teze, cineva a scris pe uşa laboratorului de fizică teoretică al institutului de la Măgurele: „Întunericul se deplasează cu aceeaşi viteză ca şi lumina”.

Inscripţia a dispărut repede, nu s-a făcut nicio anchetă şi, de altfel, la secţia respectivă lucra fiul preşedintelui, cercetător onorabil şi unanim respectat.

Ce a urmat se cunoaşte.

După foarte mulţi ani, au sfârşit şi El, şi Ea împuşcaţi la zidul unei cazărmi din Târgovişte.

O întrebare la care nu s-a răspuns este de ce a fost necesară execuţia în sfânta zi de Crăciun, spurcând sărbătoarea Naşterii Domnului.

Dacă unii din protagoniştii evenimentelor de atunci, ajunşi acum la vârsta senectuţii, s-ar hotărî să vorbească, probabil că istoria noastră recentă ar trebui rescrisă, dacă nu în părţile esenţiale, cel puţin în notele de subsol. Ultima spirală a serenităţii o atingi nu când ţi-ai pierdut teama de moarte, ci atunci când îţi pierzi teama de adevăr.

Din păcate, conducătorii noştri nu au fost niciodată sereni.

Dragă Nicolae, mărturisesc că la începutul anilor ‘70 am făcut parte din acei guguştiuci ai istoriei care sorbeau cu un zâmbet tălâmb cafeaua oferită de Tovarăşul Ceauşescu. N-a reuşit să se lipească de mine nimic din învăţăturile arăbeşti ale numitului Ragi din Hama.

Cu drag, fratele tău Gheorghe.

(III)

17

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Dumitru ANGHEL

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Volumul „TEATRU”, Editura InfoEst, Siliştea – Brăila, 2015, 94 de pagini format înalt, semnat de dramaturgul Ion Bălan, este organizat ca o trilogie culturală, cu subtitlul „Din bogăţia spirituală a Brăilei şi a marelui Bărăgan”, cu trimiteri la scriitorii Panait Istrati şi Fănuş Neagu şi la soprana Hariclea Hartulary Darclée, personalităţi emblematice ale Brăilei, cunoscută pentru via ţa culturală activă, dar şi pentru latura sa economică de excepţie, din păcate doar între Cele Două Războaie, când în portul de la Dunăre se stabilea preţul grâului pentru Europa.

Cele trei secvenţe teatrale, corespunzătoare celor trei protagonişti „Parada Eroilor”, „Prinţul Metaforei” şi „Privighetoarea Carpaţilor” – au individualitate tematică şi personajul central inconfundabil, cu posibilitatea şi libertatea punerii în scenă în stagiuni diferite, dar sunt unitare prin tehnica originală a identităţii personajelor, corespunzătoare „eroilor” din cărţile cele mai reprezentative, semnate de prozatorii Panait Istrati şi Fănuş Neagu, ori „personaje” reale din lumea muzical ă: compozitori, solişti sau soliste, regizori şi directori de Teatre muzicale în relaţie directă cu soprana Hariclea Darclée. Unitare în primul rând prin mesajul comun al celor trei piese de teatru, direc ţionat spre gloria oraşului de la Dunăre şi a ţării, dacă ne-am referi la periplul european, parizian al lui Panait Istrati, şi la parcursul internaţional al divei Hariclea Darclée.

Unitar şi sub aspectul construcţiei scenice, dramatice, ca gen literar, pentru că domnul Ion Bălan, director al Teatrului „Maria Filotti” într-o perioad ă de stabilitate repertorială şi de... „premiere” de referinţă, îşi pune... „pecetea” pe actul de creaţie, dincolo de intervenţiile regizorului, prin... indicaţiile din paranteze, specifice literaturii genului dramatic, de altfel, dar pe care şi le asumă, pe Scene şi Acte, sau în parantezele la fiecare personaj (gesturi, sunete, elemente de decor, de recuzit ă, muzică, lumini etc.).

„Parada Eroilor”, cu subtitlul „S-a întors Marele Vagabond”, ca un postulat de referin ţă pentru personalitatea lui Panait Istrati, care-i justifică o anxioasă biografie rebelă: „Ca să fii pretutindeni, trebuie să fii undeva: pentru mine acest undeva a însemnat Brăila! Regina mea dintre sălcii şi salcâmi, în care au încăput aproape toate neamurile şi bisericile lumii” (Coperta I), cu secvenţa colorată în ROŞU (din Drapelul naţional).

Din cele nouă scene, se remarcă personajul principal Panait Istrati, nouă personaje individualizate, eroii c ărţilor scriitorului: Codin, Kira, Mihail, Neranţula, Dragomir, Joiţa, mama Kirei, Adela, mama Neranţulei, şi un ziarist, Radu, alături de personajele colective sau figuranţi: Hamalii I şi II, Haiducii, Ţăranii etc. şi o altă, foarte importantă, indicaţie de regie (...intră-n scenă P. Istrati cu un aparat de fotografiat!), pasiunea scriitorului pentru arta fotografică.

Dialogul personajelor marchează... „experimentul Uniunea Sovietică şi I. V. Stalin”, dezamăgirea „marelui vagabond”, care l-a costat enorm pe Panait Istrati, repudiat de bol şevici pentru atacul său fulminant la „mascarada” ideologiei marxist-leniniste, compromisă definitiv de Stalin, în teroarea pe care a provocat-o în U.R.S.S., apoi în ţările... „socialiste”, repartizate pe o... „hartă” samavolnică la Potsdam, în Germania, de către Truman, Stalin şi Churchill, la încheierea Războiului Mondial.

Prigonit şi în Republica Socialistă România din aceleaşi motive, Panait Istrati nu va mai fi editat în România, nu va apărea nici în manualele şcolare şi nici după Revoluţia din Decembrie 1989 nu va fi repus în drepturi depline în Istoria Literaturii Române, din cauza unor inerţii păgubitoare, care... ameninţă în prezent şi pe Eminescu, Creangă, Marin Preda etc. Boicotul s-a extins în Italia lui Mussolini şi chiar în Franţa, pe care Panait Istrati a părăsit-o, lăsându-le în schimb cadoul... „Spovedania unui învins”, excomunicat chiar şi de presa de stânga, „L’Humanite” sau „Le Figaro”, deşi, tot pe-atunci, Nicolae Titulescu, preşedintele Ligii Naţiunilor Unite, era primit cu onoruri la Paris, iar Romain Rolland recunoştea genialitatea scriitorului român care evoca celebra Comorofca, cu Balta Brăilei şi cu şi mai celebrul Terente.

18

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

„Prinţul Metaforei şi Parada Umbrelor” Evident, nimeni altul decât F ănuş Neagu, după motto-ul lămuritor: „...Bărăganul este poate cea mai lungă călătorie a unui gând. E poart ă de intrare a veacurilor în eternitate”.

Cea de-a doua scenetă din trilogia dramaturgului Ion Bălan are personaje din elita culturii literare române şti: Fănuş Neagu, personajul principal, în dialog cu Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu sau, episodic, cu aluzii fulgurante, Ionel Teodoreanu, Mihail Drume ş şi Ioan Slavici care... la Marea Unire din 1918 ar fi afirmat c ă... „Transilvania ar fi bine să rămână la Austro-Ungaria”! şi, pentru gestul său surprinzător, ar fi făcut închisoare, unde a scris capodopera „Moara cu noroc”!? Se vede treaba c ă de aici s-a născut ideea năstruşnică cu... „lucrările ştiinţifice şi cărţile” scrise în puşcăriile secolului XXI românesc şi... au ieşit „capodoperele” unor Gigi Becali, Mihai Stoica, Ioan Nicolae, George Copos etc!

Dialogul dintre personajele Fănuş Neagu şi Nichita Stănescu, în prezenţa misteriosului personaj Virgil, un alter ego al unui literat brăilean (!?), scoate în evidenţă figura ilustră a lui Mihail Sadoveanu, „profesorul” lui F ănuş şi al generaţiei de „învăţăcei” de la „Şcoala de Literatură” de prin anii ‘50 ai secolului trecut, dar şi pentru „dascălii” săi de suflet, modelele ilustre: „Sfinţii Eminescu, Creangă, Caragiale”.

Domnul Ion Bălan, prieten bun cu „Prinţul Metaforei”, şarjează cu nostalgie şi admiraţie pe atmosfera fulminantă pe care Fănuş Neagu o întreţinea cu şarm la întâlnirile de la Brăila, ca şi pe dialogul viu şi incitant dintre Fănuş, Sadoveanu şi Nichita Stănescu pe miturile esenţiale ale prozei fănuşiene: Sânzienele, Caii, Bărăganul, Balta Brăilei, cumpăna de la fântânile Câmpiei, satul natal Grădiştea, părinţii, cam în aceeaşi zonă sentimentală a personajului „Istrati: Balta Brăilei a fost pentru mine Raiul copilăriei mele. Fugeam uneori de la şcoală şi mergeam cu Codin în Baltă, la pescuit, vânătoare şi cules de mure, pe care le vindeam hamalilor în port” („Prinţul Metaforei”, pag. 53). Şi o concluzie-omagiu pentru cei doi prozatori, prin Vocea Cronicarului: „Oare Fănuş Neagu a fost un alt Panait Istrati, sau el a fost un Fănuş Neagu? Cert este că fiecare, şi amândoi, au fost doi Vagabonzi de geniu ai literaturii româneşti. Panait Istrati a spart zidul care ne despărţea de marea literatură a lumii, iar Fănuş Neagu... a acoperit, cu poveştile lui nemuritoare, literatura Marelui B ărăgan” (Ibidem, pag. 67). În concluzie, un omagiu respectuos pentru „Prin ţul Metaforei”... născut într-un sat din Bărăganul Brăilei atins de aripa veselă a poveştilor spuse în nopţi de Sân Toader, când lupii atacă hergheliile de cai, când Buzăul iese bezmetic din matcă şi se năpusteşte peste oameni şi gânduri. De la Ion Neculce, cronicarul, Ion Creangă, sfătosul povestitor din Humuleşti, Mihail Sadoveanu, molcomul artizan al frazei bine orchestrate, sau Panait Istrati, „haiducul” din Comorofca şi Bălţile Brăilei, nimeni n-a mai dat limbii române atâta strălucire ca Fănuş Neagu. „Privighetoarea Carpaţilor” Este cognomenul meritat pentru marea cânt ăreaţă din elita muzicală a Brăilei, soprana al cărei nume se află pe

frontispiciul celui mai prestigios Festival şi Concurs Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, care se desfăşoară în oraşul de la mal de Dunăre din 1995, sub oblăduirea generoasă şi competentă a sopranei Mariana Nicolesco şi patronat de UNESCO, organizat din doi în doi ani cu intercalarea anuală a unui MASTER pentru sute de voci tinere, speranţe ale muzicii de Operă de pe toate continentele.

Această a treia scenetă din trilogia de TEATRU, semnată de dramaturgul Ion Bălan, are mai puţine personaje: Cronicar 1, Cronicar 2, Guvernanta, Kerr şi George Cavadia, mentorul divei, muzician, finanţatorul Palatului Lyra din Brăila. Tânăra Hariclea Hartulary, însoţită de George Cavadia la Paris, va lua lecţii de canto cu Maria Sasse şi mai apoi cu Duvernois, care o înscrie la o audiţie pentru un post de soprană la Opera Mare, unde este declarată reuşită şi va debuta la 7 iulie 1888 în rolul Margaretei din Faust, cu elogioase ecouri critice în presa pariziană, iar compozitorul Ch. Gounod va fi naşul ei artistic, de scenă, numind-o Darclée.

Debutul parizian al sopranei Hariclea Darclée a fost o adevărată revelaţie, deoarece impresarii muzicali se întrec să-i ofere participări, ca de pildă în rolul Julietei, la o săptămână după evoluţia Adelinei Patti. De acum, soprana din Brăila cânta pe marile scene ale Europei: în 1889, la Petersburg, în Faust de Gounod, Mignon de A. Thomas, Ernani de Verdi, Hughenoţii de Mayerbeer. Va pleca într-un turneu în Italia şi-şi va continua studiile cu R. Leoncavallo, debutând pe celebra Scala din Milano cu Cidul de Massenet.

După această perioadă de bun augur, Hariclea Darclée va cânta la Roma, Torino, Neapole şi Geneva şi apoi se va întoarce, în 1892, şi va cânta la Bucureşti. În 1909, G. Puccini îi încredinţează, în premieră absolută, rolul Floriei din Tosca, pe care-l va interpreta cu acelaşi succes răsunător în Spania şi Portugalia, în Brazilia, Chile, Argentina şi Uruguay. După un turneu alături de Carusso, Giraldoni şi Sammarco, cu Arturo Toscanini la pupitrul dirijoral, soprana Hariclea Darclée va face lungi turnee la Rio de Janeiro, Buenos Aires, Montevideo, Santiago de Chile, Valparaiso, Sao Paolo...

Succesele se repetă la „Scala” din Milano, cu rolurile din operele lui G. Verdi: Desdemona din „Otello”, Gilda din „Rigoletto”, Violeta din „Traviata”, Leonora din „Trubadurul”... În România, Regele Carol I o decoreaz ă pe Hariclea Darclée; Regina, cunoscută cu pseudonimul literar Carmen Silva, are relaţii speciale cu „Privighetoarea Carpaţilor”, iar „Regele Don Carlos al Portugaliei chiar a vrut s-o facă pe Darclée Regina Portugaliei” (Cronicar 1, pag. 82); şi alte amănunte în... „premieră” în trilogia domnului Ion Bălan („Darclée: Îmi amintesc mereu cu plăcere de două incidente scenice: la Buenos Aires şi la Moscova când, la sfârşitul spectacolului, spectatorii au năvălit pe scenă şi mi-au rupt în bucăţi broderia foarte bogată a rochiei... În sală se aplauda şi se flutura tricolorul românesc” (Op. cit., pag. 83). ...Sceneta „Privighetoarea Carpaţilor” a fost solicitată dramaturgului Ion Bălan de către conducerea Liceului de Artă „Hariclea Darclée” pentru a fi înscrisă în repertoriul claselor de teatru ale prestigioasei unităţi şcolare brăilene.

19

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Victoria FONARI

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Cartea „Iubire de nisip”, apărută la Editura Tracus Arte 2015, scrisă de Maria Timuc, se distinge prin gingăşie, tandreţe, o fineţe care vine din dantelarea cuvântului cu picături de toamnă.

Deşi titlul anunţă „Iubire de nisip” cu insistenţa de a-l include într-un cadru maritim sau într-un miraj din spaţiul deşertului, poezia ţine de percepţia afecţiunii prin stihia apei şi a aerului. Se confruntă tristeţile în bătăile de inimi ce simt aripile îngerilor. Nisipul torid este similar cu fulgii reci ce cad pe o plajă în toamnă. Nisipul permite diverse forme din care apare poezia.

Această distribuţie însufleţeşte urme, aripi de înger, îmbrăţişări, meduze. Nisipul devine cadru ce permite viziunii artistice să perceapă sufletul poetei în cele mai diverse senzaţii. Oglindirea senzaţiilor este biplană, graţie mării care străbate ţărmul. Această dublură se resimte în multe versuri, textul începe cu o teză, iar finalul este antitetic. Incertitudinea, dubiul, suspiciunea nu sunt proprii acestor opoziţii. Posibil că autoarei îi este necesar să parcurgă textul pentru a ajunge la finalul ce încheie monada gândului ei.

Trecerea se realizează în colori pastelate, ce camuflează un contur exact dintre el – ea – înger, dintre nisip – mare – îmbrăţişare, dintre atingere – îmbrăţişare – vis, dintre fiică – Dumnezeu – iubire.

Autoarea pare că-şi ţese poezia ca un bariz „toate-s pe dos şi pe faţă” (floare de viaţă p.

117) în splendoarea albului de zăpadă în preama îngerilor: „în somn de înger” (p.9), îngerul „cu aripă tristă” (Ploile, frumoasele mele p.8).

Printre puncte de suspensie în care tăcerea se lipeşte de cuvânt, sărutându-l, găsim strigăte de exclamaţii „Şi-n tristeţe îngerii există!” (p.9).

Imaginea îngerilor reîntregeşte penelul spre noi şi noi nuanţe. În coordonata corespondenţelor autoarea modelează imagini din culoare, voluptate aeriană „îngerii rătăcind ca fluturii” (primăvara p.12) şi senzaţii olfactive: „şi un înger îşi coase parfumuri de aripi/ şi, Doamne, miroase/ a îngeri în lumea asta de oase...”

(Parfum de înger p.18). Descompunerea până la esenţa morţii este înlocuită cu vizionarismul angelic, în care îngerii schimbă realităţi percepute fracturist. Poezia concentrează mesajul dinamic într-o singură imagine, eul liric evidenţiează în această formă (dialog, plasarea pe umăr a îngerului, ascultare, tăcere, refugiu, salvgardare) voluptatea universului său. De parcă o picătură de ploaie ar fi un bol de fulgi ce ar ascunde amintirea copilăriei, încarcerat în forma pe care nu poţi să o pătrunzi decât dacă o strici. Poeta nu striveşte realitatea, ea are abilitatea de a percepe câmpuri care străbat prin pereţi, prin piatră, totul se topeşte la atingerea privirii îngerului care iubeşte, care ştie iubirea nespusă, neauzită, neînţeleasă de cei din jur. Dar această iubire continuă să mire prin tablouri poetice.

Lumea Mariei Timuc percepe inutilul, absurdul „pe străzi fără sens” (p. 18). Titlul „am plecat din mulţime” picură pe textul poetic – „să nu mai simt singurătatea/ cum se înalţă pe tocuri de aer” (p. 73). Angoasa cotidiană rămâne un fundal din care apar coordonatele: toamnă, lacrimi, dragoste. Toamna este proiectată în frunze care sunt înlocuite treptat cu zăpadă, nămeţi, sănii, frig. Esistă o corespondenţă în creaţia sa: tristeţea şi singurătatea topite în fericire, cuvânt ce se întrevede în rânduri, unde se strecoară îngerii. Penelul şterge marginile frunzelor, a nisipului din care ies fulgi şi aripi de îngeri. Lacrima, decupată atent din „picăturile de ploaie” (p.68), constituie deschiderea tristeţii, oglindă în care se redescoperă eul liric în care se vede întinerind. Magia reflecţiei continuă să modifice lumea din jur „acum mă arată vitrinele/ cu jucării de aer/ şi copilăria fiecărui trecător/ îmi surâde” (oglindire p.

68). Această oglindire, fiind titlul unei poezii, este generată de iubire: „iubesc iubirea ta/ care mă arată întreagă în toate lucrurile” (p. 68). Poeta se împarte cu iubirea ei de fiică percepută parcă a priori, înainte de apariţia lucrurilor, iubirea ei era deja. Ea preia latura de similitudine „dup ă chip şi asemănare” în sensibilizarea de a percepe totul prin iubire.

Deşi persistă în singurătate, tristeţe, rătăciri, iubirea din poezia Mariei Timuc oferă o calmitate, linişte, ce opreşte timpul, ce ne invită într-o lume unde frenezia încetează să mai domine lumea. Or, iubirea eului liric este un sentiment care îmbrăţişează frumosul din om – copilăria. Iubirea ei tinde să perceapă fericirea din „înţeles greşit” (Imposibil s-ajung p. 7), din „lacrimi surâd” (p. 8).

20

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Textul desenează imagini aleatorii (cuvintele desen, tablou, cadru se întâlnesc în lirica sa, uneori verbul „desenez” e un sinonim contextual cu „scriu”). Această îmbinare de forme, stihii, determină esenţa artistică: „pe o hârtie/ de o mie de ani/ scriu/ o meduză,/ un crab,/ o portocală/ un pom,/ aşa fac lumea” (p. 12).

Enumeraţiile par să vină dintr-o schemă ce ţine de evoluţia faunei şi florei. Materialul biologic contribuie la coparticiparea eului liric la Geneză: „şi fac un om trist,/ îi desenez o lacrimă”.

Imaginile cu pomi, umbre, îngeri, completează cadrul paradisiac, lacrima relevă umanul prin sensibilitate. În deschiderea cărţii la prima poezie, tatăl meu, titlul scris cu minusculă, iar în text „cuvântul Tatălui meu” în toate cazurile e notat cu majusculă, disociem trei ipostaze ale eului liric: de copil al părintelui, de fiic ă a universului, de fiică a lui Dumnezeu: „sunt atentă/ vocea Tatălui meu limpezeşte/ iubirile înecate în zădărnicie/ pot să văd limitele infinitului unei flori de cactus care-şi/ petrece viaţa într-o zi, în acelaşi deşert sfidător în/ lăuntrul” (p. 5). Această distincţie opreşte timpul în existenţa suletului.

Timpul retardează, revine, curge în spirala inversă, pentru că este supus forţei divine: „El ofileşte moartea” (p. 5).

Sufletul are posibilitatea de a se contempla în segmentul dorit: „Să fie Dumnezeu...” (p. 99).

Autoarea cărţii „Iubire de nisip” preferă să exclame/ să puncteze etapa de fiică. Este o contemplaţie de a discuta cu Dumnezeu din optica sensibilităţii feminine.

Dintre speranţă, credinţă, iubire, accentul poetic cade pe o iubire cosmică temporal-atemporală, care îşi asumă o convulsie de repetiţii-ecouri, când speranţa e doar în visare („să nu vii fără iubire...” p.22). Onirismul traversează credinţa într-o materie a versului său.

Iubirea e cea pentru care acceptă tristeţi, pentru aceasta se închină ploii, de aceea simte metafizic realitatea, adevărul iubirii prin înger. Îngerul este cel care întruneşte iubirea a doi „şi-n ziua aceea, cea mai

frumoasă zi a lumii din noi/ am căzut într-un înger şi el ne-a trăit pe-amândoi” (p. 44), o eternizează „aşa ţi-am şters moartea,/ iubindu-te...” (p. 61), o păstrează intrinsec. Necondiţionat, o sigilează într-un timp mitic al marii iubiri, care pătrunde în aripi de înger, în miros, în nisip „lumea de nisip este în minte şi noi ne uităm unul la/ altul/ când plouă fiindcă atunci putem să construim cel mai/ mare/ oraş al inimilor noastre” (p.

71), „o iubire/ scrisă pe mare” (p. 50). Eul liric trăieşte în iubirea totală, recunoscând: „Eu am obsesia inimii” (p. 100).

Acest sentiment-idee nu poate fi eclipsat de despărţire sau de deziluzii, iubirea rămâne să lumineze intactă într-un alb de înger.

Se crează impresia că poezia Mariei Timuc, scăldată în lacrimi, modelează pagina „o scriu cu litere mici, o fac pâlnie” (Eu am obsesia inimii p.

100), devenind papier mâché. Dintr-o dată, foile devin îngeri şi nu mai contează dacă în boţul de hârtie a pătruns o frunză sau un fulg, un mugure sau fire de nisip. Albul, pe alocuri ruginiu, clandestin, se ridică de-asupra şi îi simţim respiraţia cum planează. La un moment dat, poeziile devin secvenţe dintr-o unică emoţie ce se vrea răvăşită în fiecare pagină, textul liric devine un roman al senzaţiilor. Deşi imaginile persistă, mesajul nu e unul uniform, se aude o melodie care urmăreşte atent cum să explice zborul îngerilor din clepsidra iubirii. Lecturând cartea, clepsidra se sparge şi îngerii pătrund în realitatea noastră, iubirea din pagini ne duce la acceptarea unei idei ce ţine de superlativ: „Descrie lumina, mi-a spus profesorul meu de... iubire” (Descrie-te p. 76), „să locuim în inimi, Doamne,/ să stăm în ele ca-n nişte case!” (p. 101).

Obsesia inimii nu denotă concesii decât cu perceperea luminii iubirii. Autoarea relevă că iubirea poate să se nască din durere, din îmbrăţişare, din tristeţe şi ploi, din singurătate, ceea ce nu neagă, dar confirmă că iubirea înseamnă fericire.

21

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Eduard MIHALCEA

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

„Dacă există zei, cum pot suporta să nu fiu eu însumi un zeu?”- Friedrich Wilhelm.

Nietsche „Iepoca de Aur”, acest interval de un sfert de secol (19641989) din istoria românilor, face obiectul lucrării „Ceauşescu Ultimul Stalinist” a autorilor Alexandru Mihalcea şi Marian Moise, într-un demers de informare a tinerelor generaţii despre regimul naţional-comunist din Republica Socialistă România condusă de Nicolae Ceauşescu (n.26 ian.1918-d.25 dec.1989).

Prin prisma unei experienţe personale, care include şi o perioadă de recluziune pe motive politice, este descrisă o dictatură stalinistă caracterizată prin: cultul personalităţii, teroarea exercitată de organele de represiune - Securitatea şi Miliţia, cu tot arsenalul ei: arestări, condamnări, bătăi, asasinate, cenzură şi înăbuşirea oricărei forme de manifestare a libertăţii, pauperizarea maselor populare, foame şi frig, izolare în plan extern şi acest tablou sumbru poate continua până la cele mai mici amănunte ale vieţii intime a fiecărui individ. În acest cadru, este conturat în tuşe realiste portretul „geniului carpatin”, al „celui mai iubit fiu al poporului”, „cârmaciul de seamă”al destinului acestui popor, în realitate „un vagabond şi un neisprăvit” cum îl caracteriza succint dr. Şerban Milcoveanu în volumul său de amintiri „Memorii (1929-1989)” (ed. Pământul, Piteşti, 2008). Şi părerea străinilor converge spre aceeaşi idee, Pierre de Bois prezentându-l astfel: „Socotit mai degrabă intransigent, impulsiv, coleric, mai exact înclinat către soluţii extreme. În timpul colectivizării, nu ezita să recurgă la forţă pentru a înfrânge rezistenţa ţăranilor îndărătnici, dând chiar ordin să se tragă asupra unei mulţimi la Vadu Roşca în 1957.

Nu era înclinat către toleranţă faţă de minorităţile din România. Antisemitismul şi antimaghiarismul lui erau un fel de secret al lui Polichinelle.” (Ceauşescu la putere, ed. Humanitas, 2008, p.57).

Veritabil discipol al lui Hitler şi Stalin prin comportament, Ceauşescu avea pretenţia că a realizat cea mai prosperă perioadă din istoria poporului român, adevărată epocă de aur potrivit propagandei oficiale, caracterizată printr-o bunăstare generală.

22

În fapt, a fost timpul când, potrivit părintelui N. Steinhardt, a domnit nebunia!

Statisticile sunt înfiorătoare: - 400 de fugari împuşcaţi numai în anul 1988 la frontiera cu Iugoslavia; - 11.000 de femei decedate în urma avorturilor provocate, consecinţă a decretului din 1966 dat de Ceauşescu care urmărea creşterea forţată a natalităţii; - 600.000 de condamnaţi, variind între 527- 500.000 deţinuţi politici, alături de „frontierişti” (n.n cei care încercaseră trecerea ilegal ă a frontierei de stat), membri ai diferitelor culte religioase (iehovişti, adventişti); - raţionalizarea consumului de energie pentru populaţie, care a scăzut forţat cu 20% între 19791982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% faţă de anii precedenţi!

- reducerea distribuirii agentului termic în timpul iernii şi a apei calde menajere, Ceauşescu insistând într-un discurs oficial ca românii să îmbrace „o haină în plus” şi statuând prin decretul din 1988 ca în spaţiile publice să fie menţinută o temperatură sub 16 grade Celsius pe timpul iernii!

- practica terorismului de stat, culminând cu atentatul organizat de celebrul Carlos „Şacalul” (n.n. pe numele său adevărat Ilich Ramirez Sanchez) în data de 21 februarie 1981 la sediul din Munchen al postului de radio „Europa Liberă”.

Ca o consecinţă a acestei politici diabolice, trei directori ai postului de radio „Europa Liberă” au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi, este vorba de: Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu.

- 1104 morţi şi 3321 răniţi în evenimentele din decembrie 1989; - planificarea distrugerii a 8000 de localităţi rurale, numită oficial „sistematizare”, ce ar fi condus la dispariţia satului românesc; - dărâmări de biserici şi clădiri de patrimoniu, numai în Bucureşti fiind demolate 30 de monumente şi 20 de biserici; „Prin demolarea bisericilor a fost rănit un popor în sufletul lui, în adânc.”, spunea părintele Galeriu.

Sunt foarte multe de adăugat, adevăruri cumplite, mai puţin ştiute, dar concluzionând, putem afirma că situaţia se prezenta astfel: „CONDIŢII VITREGE. Ne aşteaptă o foamete (continuare în pagina 51)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Octavian MIHALCEA

Frumoasa adormit ă (Amanda Edit, Sinaia, 2015) este titlul antologiei bilingve româno-albaneze, întocmit ă de poetul şi traducătorul Baki Ymeri din creaţia lirică a Cristianei Maria Purdescu şi a lui Sali Bashota. Ceea ce îi leagă pe cei doi este reprezentat de periplul printre misterele fiinţării, adâncit până în edificatoare momente - limită.

Versurile Cristianei Maria Purdescu fiinţează într-un registru autumnal ce nu este încă desprins de fervorile solare ale anotimpului cald.

Hipersensibilitatea lirică se manifestă cu deosebit ă acuitate. Neîmplinirile dictează mişcările sufletului poetic, supus multor încercări. Astfel, tentaţia abandonului este foarte aproape.

Pluralitatea necunoscutelor determină o persistentă stare de insecuritate, accentuată de caracterul puţin consistent al anumitor legături sentimentale: „Străzi bătute de ploi,/ Frunze de-acum ruginii/ Şi noi,/ despre noi ce mai ştii?// Îmi vorbesc de tine/ Fereastra şi strada-ntunecată/ Un fulger taie din cer/ O bucată.// Cer, jumătate de cer,/ Dragoste jumătate,/ Numai pustiul rămâne întreg/ Dintre toate.” (Dintre toate). Fiorul iernatic devine tot mai ameninţător. Punctual, Cristiana Maria Purdescu abordează şi subiectul profund umanitar al actorilor ce s-au desprins de spa ţiul teluric, impresionând decenţa şi verticalitatea regretelor: „Tot mai mulţi se retrag în cimitirele/ împodobite cu trandafiri,/ joacă la teatrul absurd al morţii.// Îmbrăcaţi într-un abur transparent/ pun piese demult apuse, scenarii/ pierdute în mucegai.// Uneori se retrag/ în spatele scenei şi, grăbiţi,/ dau autografe îngerilor de bronz.”

(Tot mai mulţi – Actorilor deceda ţi).

Picturalitatea poemelor poartă inconfundabilele amprente ale suferinţei. Impresii fulgurante aduc în prim-plan actualitatea inimii greu încercate.

Peisajul pluvial consonează cu o problematică aspectare interioară, predispusă la multiple frământări. Dominanta clarobscuritate a versurilor Cristianei Maria Purdescu devine

adeseori supliciantă. Astrul nocturn privilegiază complexe circumstanţe fluide, profund misterioase. Provizoratul sentimental capătă proporţii apăsătoare: „Încearcă să mă cauţi/ în nimicul din grota platonică,/ în neputinţa de a iubi pe altcineva,/ în nevoia de a fi cu mine,/ în nefericire!// Încearcă să mă simţi/ în sângele înfierbântat/ de ora paşnică a nopţii./ / Încearcă să mă vezi oriunde,/ în gingăşia unei haşuri,/ în tandreţea unui contrast clarobscur,/ printre chiparoşii dezolaţi din cimitire,/ sau printre frunze.// Încearc ă să mă recompui/ din bucăţi de trecut şi/ actualizează-mă!// Nu vreau să pornesc în deriv ă/ pe drumuri pierdute deja/ în priviri invizibile.// Încearcă...” (Încearcă).

E detectabilă şi substanţa unui paseism completudinar. Câteodată, peisajul liric ia accepţiuni de mult apuse. Sunt invocate florile carnivore, descinse parcă dintr-un fantomatic neant al idealurilor erodate. Fundamentele nocturne, împreună cu atotputernicia solitudinii, determină nedisimulata interiorizare hipersensibilă: „Rămâi/ Chiar dacă e noapte,/ Singurătatea nu chinuie,/ Tristeţea nu-i apăsătoare./ Rămâi,/ Durerea e mănuşa ce ni se potriveşte.” (Durerea e). Persistă, invariabil, tentativa de a frecventa zone adânc spiritualizate. Poeziile Cristianei Maria Purdescu sunt situate sub o pregnantă influenţă selenară, fiind realizat un misterios sincretism între umbrele trecutului şi mereu via problematică a ceea ce va urma. La Sali Bashota, stările lirice îşi extrag fiinţa din stratul crepuscular al existenţei. Poetul are puterea de a transfigura evenimentele, în felul acesta dobândind acces la esen ţe.

Câteodată, lirismul abordează situaţii extreme: „Ascund cheia în patria cu şarpe la sân/ Poezie poezie poezie poezie poezie/ Sânge negru sânge negru sânge negru sânge negru” (Vârful negru). Primează filosofia rădăcinilor, fără de care orice propensiune c ătre desăvârşire ar fi imposibilă. Poezia e soluţia evadării din absurdul existenţei, speranţă pentru ieşirea din cercul supliciilor. Dar imaginile terifiante sunt mereu aproape, stări de limită deja consubstanţiale interiorului greu încercat: „Din nou noaptea iadului/ Sângele meu nici piatră nici copac/ Nici lacrimă a plânsului” (Nici lacrima plânsului). Totuşi, dorinţa unui nou început nu este departe. La ambii poeţi din prezentul volum, Cristiana Maria Purdescu şi Sali Bashota, persistă speranţa că fantasmele taciturne pot fi alungate, şterse din memorie, cu toate că rănile sunt nespus de adânci.

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

23

Livia CIUPERCÃ

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Volumul Oreste Tafrali.

Uitare-n neuitare (Ed. StudIS, 2015, 425 p.) este primul studiu amplu dedicat marelui învăţat din perioada interbelică Oreste Tafrali (1876-1937), intelectual român, cunoscut în mediul universitar şi academic românesc şi european ca istoric, arheolog, bizantinolog, traducător, scriitor, fondator al primului Muzeu de Antichităţi al Moldovei (Iaşi, 1916-1951) şi al unei reviste de specialitate, „Arta şi Arhitectura” (1927-1937).

La timpul respectiv, efortul său în plan ştiinţific a cunoscut recunoaştere, prin cooptarea sa în mai multe organisme academice din Europa. O parte dintre studiile sale ştiinţifice suscită încă interesul, după atâtea decenii, fiind şi astăzi reeditate. Ca membru în Consiliul Naţional al Unităţii Române din Paris (1918-1919), în timpul primului război mondial, a susţinut cauza României, pentru care va fi decorat. Studiul Oreste Tafrali. Uitare-n neuitare reprezintă un gest onest şi binevenit, întru cinstirea unui savant, a unui excelent profesor, a unui adevărat patriot şi bun creştin.

Arhivele din ţară deţin suficiente mărturii despre bogata activitate ştiinţifică, civică şi literară a acestui intelectual, născut la Tulcea, cu strămoşi în vechea Eladă, cunoscut deopotrivă în Europa şi chiar peste ocean, prin scrierile sale. Arhivele se cer încă cercetate, mai ales cele din Franţa, pentru că au rămas destul de multe manuscrise necunoscute sau prea puţin cunoscute.

La Biblioteca Academiei Române, secţiunea „Manuscrise”, odihneşte o mapă ce a aparţinut lui Oreste Tafrali. În interiorul acestei mape descoperim o pagină manuscris: un înscris cu cerneală neagră, pe o jumătate de foaie A4, prinsă într-un bold. Textul reprezintă o reflecţiecugetare, un moment de tainică frământare sufletească a unui om care avea în faţă-i un cumul de dorinţe ce se cereau materializate şi care – se va dovedi – vor constitui paşi deloc uriaşi, dar cu o aşa voinţă şi perseverenţă bătătoriţi, încât vor amprenta mai mult sau mai puţin zgomotos timpii vieţii şi, mai ales, pe cei ai posterităţii sale.

Iată textul: „Un filosof american, Lesler Frank Ward,

reluând o idee care se găseşte deja la Platon, a zis: omenirea se închină la trei altare: la altarul stomacului, al şalelor şi al spiritului.

Ideea aceasta mă urmăreşte pretutindeni, fără a putea să-mi dau seama de ce. Cu siguranţă că şi eu sunt adorator al uneia din cele trei altare. Mă surprind însă adesea comiţând păcate în contrazicere cu preceptele lui. 24 septembrie 1916. O. Tafrali/ semnătură olograf/”. (B.A.R. Manuscris românesc.

Cota: A.3342) În adevăr, Lesler Frank Ward (1841-1913), botanist şi sociolog american (primul preşedinte al Asociaţiei Americane de Sociologie), a fost profund preocupat de perpetuarea dinamică a fiinţei umane.

Fiinţa noastră ajunge, din nefericire, să uite că este trup pământean şi suflet veşnic, că ceea ce-i dăruieşte trupului este nimicnicie faţă de ceea ce s-ar cuveni a dărui sufletului. Şi-n trecerea noastră prin această viaţă, cei mai mulţi dintre noi – dacă vrem a ne referi (mai cu sârg) şi la „cele trei altare” – credem că îmbuibarea şi confortul sunt prioritare sufletului. Asta e! Sunt „legi” şi „fărădelegi”. Alegerea ne aparţine. Şi vom „da samă”.

Dar cine-şi face timp şi pentru autoevaluare, când prezentul este incitant... şi-l mai şi credem (în nimicnicia noastră) şi veşnic?!

Un mare „doctor al timpului” său, Alexis Carrel (1873-1944), laureat al Premiului Nobel (1912), ne atrage atenţia despre cât de benefic este „a păzi hotarele legii”, dar noi, în vâltorile zgomotosului prezent... nu mai auzim nimic: doar banul, confortul, propria fiin ţă.

Cât de povăţuitor este mesajul Părintelui Arsenie Boca, în Calea Împărăţiei! Vrem noi a fi/deveni: „pui de Om în pui de Cer”?! Nevoie! Vrem noi oare a-l asculta pe Părintele? „Biserica creştină mereu atrage atenţia fiilor săi duhovniceşti să nu se cufunde, ca într-un rost ultim al vieţii, în emoţiile iraţionalităţii, ca să nu-şi închidă astfel uşa de ieşire din întuneric în lumină, în vârsta lor spirituală...” (Cărarea Împărăţiei. Ed. Sf. Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1999, p. 269) E mare lucru să ai voinţa de a reflecta la tine însuţi.

Oreste Tafrali meditează la sine în prag aniversar. Urma să împlinească frumoasa vârstă de 40 de ani: „Ideea asta mă urmăreşte pretutindeni, fără a putea să-mi dau seama de ce. Cu siguranţă că şi eu sunt adorator al unuia din cele trei altare...”

Niciodată nu-i prea târziu – şi sperând a nu fi prea târziu – să reflectăm asupra noastră, corectând ce s-ar cuveni a corecta.

24

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Trio-ul PRO ARTE revine în faţa publicului meloman (sâmbătă, 20 Februarie 2016, ora 19:00, Sala Mare a Atheneului Român) cu un program alcătuit integral din lucrări semnate Ludwig van Beethoven (Trio cu pian nr. 1, în mi bemol major, op. 1 nr. 1, Trio cu pian nr. 13, în mi bemol major, op. 38 (după Septetul op. 20) În 1793, la 23 de ani, înainte de a scrie prima simfonie (1800), în timp ce compunea Concertul nr. 2 pentru pian şi o rc h e s t r ă ( 1 7 8 7 1795) şi înainte de cele şase cvartete de coarde op. 18 (1795-1800), Beethoven a scris trei trio-uri pentru pian, vioară şi violoncel dedicate prinţului Lichnowsky şi adunate sub numărul de opus 1. Lucrări de tinereţe, de căutări de drumuri, interesante însă prin balansul încă clasic între trecutul lui Joseph Haydn şi viitorul curentului romantic.

Partitura Septetului în mi bemol major op. 20 a fost începută de Beethoven în 1799 şi terminată şi prezentată pentru prima oară în public un an mai târziu, în 1800. Este dedicată Împărătesei Maria Theresia, iar instrumentele ce alcatuiesc ansamblul sunt clarinetul, cornul, fagotul, vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. Succesul a fost imens, lucrarea a circulat în diferite aranjamente şi a devenit una dintre cele mai cântate şi mai apreciate de pe lista opusurilor compozitorului care, el însuşi realizează, în 1803, o versiune pentru trio (clarinet - sau vioară - violoncel şi pian) pe care o publică în 1805 sub numărul de opus 38. Atenţia şi mai ales importanţa pe care muzicianul o acordă clarinetului, în versiunea pentru septet cât şi în cea pentru trio este, în epocă, o noutate şi un act de curaj, care deschide muzicii perspective noi.

Trioul cu pian PRO ARTE a fost fondat în 1978 de către trei membri excepţionali ai Filarmonicii George Enescu. Violonista Anda Petrovici - devenită în 1989 prima femeie din istoria instituţiei care a ocupat postul de concertmaestru - s-a alăturat violoncelistului Marin Cazacu şi pianistului Nicolae Licareţ, în dorinţa de a realiza un ansamblu închegat şi de durată, care să

abordeze exemplar marele repertoriu cameral. Toţi trei sunt solişti consacraţi ai scenei muzicale româneşti.

Recitalurile Trioului PRO ARTE au reprezentat întotdeauna un reper, în egală măsură pentru public şi pentru colegii de breaslă. Marin Cazacu şi-a construit o carieră strălucitoare în calitate de artist şi de profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, iar Nicolae Licareţ şi-a demonstrat extraordinarele abilităţi tehnice şi interpretative în tripla ipostază de pianist, clavecinist şi organist. Nu în ultimul rând, Nicolae Licareţ conduce din 1991 destinele Filarmonicii, din postura de director artistic.

Unitatea şi echilibrul, virtuozitatea individuală şi expresivitatea, claritatea şi vigoarea redării, toate aceste calităţi au scos în evidenţă, încă de la început, valoarea grupului. Este minunat să priveşti trei solişti instrumentişti – fiecare cu o personalitate puternică – adunându-se laolaltă pentru simpla bucurie de a cânta împreună şi reuşind să-şi echilibreze forţele pentru a ajunge la un sunet unic, pe cât de nou, pe atât de uşor de recunoscut. Trio PRO ARTE a concertat în turnee pe scene din Bulgaria, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Serbia, Spania, Singapore şi a participat frecvent la Festivalul George Enescu, unde a cântat muzică din creaţia marelui compozitor român şi din opusurile clasice universale. De asemenea, formaţia de muzică de cameră a realizat înregistrări pentru Radioul şi Televiziunea Română, precum şi la casele de discuri Electrecord, BMG Arte Nova Classics şi AIX Records. Pentru extinderea posibilităţilor şi proiectelor profesionale, Trio PRO ARTE se completează adesea cu o violă, devenind astfel un cvartet cu pian. Începând cu anul 2009, Trio PRO ARTE este ansamblul cameral oficial al Filarmonicii George Enescu.

Biroul de presă www.fge.org.ro

25

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Ghitã , NAZARE

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Sfârşitul anului trecut ne-a oferit un eveniment editorial inedit: prima lucrare monografică, cu acut iz nostalgic, despre istoria aviaţiei la Galaţi. Este meritul cunoscuţilor şi apreciaţilor iscoditori în trecutul aviaţiei gălăţene, Dan Antoniu şi Violeta Ionescu, care aduc un binemeritat omagiu aripilor aerului, redând gălăţenilor „ce-am avut şi am pierdut din istoria oraşului Galaţi”, aeroportul civil şi aerodromul militar, încercând să păstrăm măcar în cărţi patrimoniul urbei noastre, dacă în realitate îl ruinăm, îl distrugem, îl trimitem în istorie pas cu pas şi să ne amintim că „a existat o vreme când, pe străzile Galaţiului, circulau mai mulţi aviatori decât marinari”, aşa cum mărturisea unul dintre celebrii aviatori gălăţeni, Petrică Godinac.

Cartea, metaforic intitulată „Galaţi, o poveste cu aviatori”, este mai degrabă o carte de istorie, de memorialistică, un crâmpei din istoria aviaţiei româneşti şi din istoria Galaţiului, este o carte construită pe adevărul indubitabil oferit de documentul de arhivă şi pe mărturia emoţionantă a celor care au trăit epopeele văzduhului, dar care, după Al Doilea Război Mondial, au trăit o mare dramă: „dacă nu moartea i-a oprit de la zbor, i-au oprit vremurile vitrege”. Sunt valorificate informaţii culese din documente de arhivă, din periodicele timpului, din literatura de specialitate, din manuscrise elaborate de oameni ai domeniului.

Structura lucrării cuprinde patru capitole de istorie a aviaţiei gălăţene: Aeroportul civil

* „Piloţii Fernic”, Aerodromul militar, Asociaţii şi Şcoli de pilotaj şi Inventatori gălăţeni în domeniul aeronautic, completate cu Mărturii şi Consideraţii despre aviatori, Anexe o Listă cu cei peste 60 de aviatori, paraşutişti şi maiştri aviatori gălăţeni, Personalul Flotilei 3 Vânătoare +Un document de arhivă şi o consistentă Bibliografie selectivă.

Autorii volumului au marele merit de a reda gălăţenilor onoarea şi orgoliul de a fi printre pionierii aviaţiei româneşti şi universale. Astfel, aflăm că în anul 1908 inginerul gălăţean Petre Andrianov a construit un planor de concepţie proprie şi a zburat cu el, iar trei ani mai târziu, Ion Paulat a reuşit să execute primul salt cu hidroplanorul său biplan, pe platoul de la capătul străzii Tecuci, demonstrând „îndrăzneala omului de a-şi depăşi condiţia bipedă şi de a se avânta ca păsările în oceanul aerian.” (p.7).

Cei doi gălăţeni se alătură cu cinste faptelor de pionierat din aviaţia universală săvârşite de Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. Poate că locul respectiv ar putea fi marcat printr-un monument, pentru ca evenimentul întâmplat acolo să rămână veşnic în conştiinţa gălăţenilor.

Dezvoltarea aviaţiei româneşti se derulează într-un ritm foarte alert. Cu sprijinul întreprinzătoruluiavocat, Mihail Cerchez, gălăţean de origine, se înfiinţează, la 20 noiembrie 1909, Societatea „Cerchez et CO”, cu sediul la Bucureşti, care va fi prima fabrică de aparate de zbor, primul aerodrom, prima şcoală de pilotaj şi prima expoziţie permanentă de aeroplane. În 15 noiembrie 1912, are loc la Galaţi primul miting aviatic. În timpul Primului Război Mondial, „avionul a devenit o armă foarte periculoasă, un instrument de luptă.” (p.8). În doar câţiva ani, industria aviatică, atât cea militară, cât şi cea civilă, se dezvoltă spectaculos, se înfiinţează primele Companii şi linii aeriene

26

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

comerciale.” (p.8). La noi, după Marea Unire din 1918 se manifestă necesitatea de a lega şi aerian capitalele provinciilor unite. În context, în anul 1921 se înfiinţează la Galaţi un Aeroport civil – primul comandant fiind sublt. av. Nicolae Cicei alături de cele construite la Băneasa şi Chişinău.

(Aeroporturile respective au fost aprobate prin Decretul Regal nr.565/1921, iar cel de la Galaţi confirmat prin Sentinţa civilă a Tribunalului Judeţului Covurlui nr.387/4 noiembrie 1921). Astfel, sunt consemnate date privind categoria aeroportului, comandanţii acestuia din 1921 până în 1958, poziţia locală şi poziţia geografică, dezvoltarea acestuia pe ani, dotarea cu avioane, descrierea acestora, despre personalul aeroportului, pasageri, costul biletelor, program de funcţionare etc. Funcţie de aceste repere, aeroportul din Galaţi era considerat, în 1930, „aeroport principal şi vamal”, ceea ce face ca chiar în acest an să se deschidă linia aeriană Bucureşti-Galaţi-Chişinău.

De aceeaşi abordare riguroasă, meticuloasă, beneficiază şi aerodromul militar din Galaţi, ale cărui lucrări de amenajare au început în anul 1916. (pp.51103), cât şi apariţia şi activitatea asociaţiilor şi şcolilor de pilotaj din Galaţi. Sunt prezentate adevărate fişe documentare pentru Asociaţia Română pentru Propagarea Aviaţiei (ARPA), cu filială la Galaţi, Asociaţia Aviatică CFR şi Şcoala de Pilotaj, Sucursala Galaţi, Centrul de Instrucţie de Vânătoare al Flotilei 3 Vânătoare Galaţi (Şcoală de vânătoare RomânoGermană), Asociaţia Română pentru Propagandă şi Istoria Aeronauticii (ARPIA)-Filiala Gala ţi.

Emoţionante sunt mărturisirile câtorva foşti elevi ai şcolilor de profil din Galaţi, deveniţi maeştri în arta aviaţiei: Ioan Panduru, Petre Godinac, Gheorghe Mihăilescu, Ioan Neofit, Stelian Paveliu, Erich Gerlitz, devenit comandantul Centrului de Instruire de Vânătoare Româno-German de la Galaţi, Constantin Fotescu, Alexandru Aurel Ionescu, Ionel Iatan, Dumitru Chera.

În partea a doua a cărţii, textul-document este combinat cu textulnarativ, emoţional, recunoscând aici, în special, contribuţia celuilalt autor, scriitoarea Violeta Ionescu. Sunt pagini cuprinzând biografii ale unor inventatori gălăţeni în domeniul aeronautic (Ion Paulat, Dumitru Barbieri, Petre Andrianov şi Ion Mătăsaru), dând conţinut prestigiului gălăţenilor în istoria aviaţiei sau, în acelaşi scop, mărturii calde, sufleteşti, despre mulţi aviatori care au activat la Galaţi (lt. av.

Vasile Baicu, căpitan av.

Nicolae Capşa, pilot de linie, comandant aeronavă TAROM, scriitor Dumitru T. Caraman, căpitan comandor av. Dumitru Chera, adj. stag. av.

Constantin Ciocâlteu şi adj. stag. av. Teodor Vânătoru, cpt. av. Petre Constantinescu, cpt. av. Vasile Craiu, adj. şef av.

Damian Dumitru, adj. av. Dumitru Neagu, ing. av.

George Fernic, av. şi compozitor Ionel Fernic, adj. şef av. rez. Spiridon Focşăneanu, comandor av. Petre Frangulea, adj. şef av. rez. Eugen Fulga, adj. av. Petre Godinac, adj. av. rez. Mihail Guneş, lt. comandor av. rez. Feodor Ichim, general maior av. rez. Anton Mărăşescu, comandor av. Anton Marin, cpt. av. rez.

Nicu Meşca, lt. av. Gheorghe Mociorniţa, cpt. av. rez. ing. Petrache Moraru, intervievat de Violeta Ionescu, adj. av. rez. Ioan Neofit, general av. rez. Aurel Niculescu, lt. av. rez.Traian Onea, lt. av. Stelian Paveliu, col. av. Lucian Pleşu, col. av. Constantin Telemac, comandor av. Oancea Gh. Tulearcă, comandor av.

Polihroniade-Poly Vacas, cpt. av. Dan Valentin Vizanty.

Semnificative sunt şi câteva mărturii emoţionante ale unora dintre cei care şi-au petrecut ani buni pe aeroporturile din Gala ţi. Comandamentul aerodromului Galaţi se afla unde sunt acum birourile fabricii de cuie şi lanţuri (ISCL, ulterior TREFO SA; acum, din păcate, demolate n.n.), cum intri în curtea fabricii, pe dreapta. În stânga era corpul de gardă, popota, în fund erau hangarele, iar în faţă se afla pista, cu două sensuri de aterizare” (Nicu Meşca, p.98), acolo unde astăzi este

27

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Carrfour-Mall. Am avut un accident mai deosebit, când am decolat cu avionul şcoală de la Galaţi şi, pe la 17 metri înălţime, în timp ce mă apropiam de intrarea în tunel, s-a oprit motorul. Înălţimea era mică, iar viteza foarte mică, iar eu eram în pantă de urcare. A trebuit să pun avionul în pantă de coborâre, ca să pot, cu viteza pe care o aveam şi cu cea pe care o dobândeam prin picaj, să aterizez peste tunel. Şi am aterizat în curte la UM 1247. Avionului i s-au demontat aripile, a fost tractat pe aerodrom şi când i s-a demontat motorul s-a văzut că o bucăţică de cauciuc înfundase calea de admisie a carburantului. A fost o acţiune atât de rapidă, că instructorul, care era lângă mine, s-a mirat cum de am reuşit să „fug” atât de repede.

Dacă nu izbuteam, intram cu botul avionului în mal… (Petrache Moraru, p.99). Când am venit eu la Galaţi, era aici o flotil ă modernă, bine amenajată, pot să spun că era una dintre cele mai moderne flotile. Aveam o pistă de aterizare excelentă, foarte lungă şi sănătoasă, terenul era foarte bun acolo. Pentru avioanele de vânătoare existente la vremea aceea, pista trebuia să fie pe măsura posibilităţii lor de a decola şi ateriza (armurier, Tache Nicolau, p.99). Cum am putea comenta? Ce-am fost şi… ce-am ajuns!

Am oferit şi cititorilor revistei „Dunărea de Jos” atâtea nume tocmai în ideea de a readuce, şi pe această cale, în memoria prietenilor, rudelor, cunoştinţelor numele şi faptele acestora.

Cartea este, înainte de toate, un instrument istoriografic de mare rigurozitate şi acurateţe tehnicoştiinţifică, de informare şi documentare pentru specialiştii din domeniul aviaţiei civile şi militare, unde unul dintre autori, istoricul-cercetător Dan Antoniu, membru în CRIFST - Centrul Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, secţie a Academiei Române, îşi pune în valoare calitatea de „cel mai bun cercetător al aviaţiei româneşti”, omul care posedă şi

o impresionantă colecţie de documente şi fotografii, scrisori, manuscrise adunate cu pasiune de-a lungul anilor. Sunt cunoscute în literatura de specialitate lucrări precum: biografia unor personalităţi ale aviaţiei româneşti (Aurel Vlaicu, 2009, Henri Coandă, 2010, Traian Vuia, 2013), mai multe lucrări generale, între care menţionăm Aviaţia română în prima zi de război (2007), Şi eu am fost în Icaria. Mărturii ale aviatorilor care au fost cândva un punct pe cer (2009), apărute la Galaţi, şi Istoria ilustrată a aeronauticii române (2014). În acelaşi timp, se constituie într-un emoţionant omagiu adus acelor gălăţeni care au slujit aripile româneşti, care s-au acoperit de fapte de glorie şi care merită să rămână în conştiinţa noastră.

Dan Antoniu este la a doua colaborare cu scriitoarea gălăţeană Violeta Ionescu, la această Galaţi, o poveste cu aviatori - 2015, după Şi eu am fost în Icaria…, bine cunoscută nouă prin cărţile de proză, poezie, istorie şi memorialistică (Legendele nu se scufundă-1990, Vulnerabila uitare - 1991, Diocleţian. Fiul lui Jupiter, vol. I - 2006, Un pilot subtil - pictorul Ion Ţarălungă - 2006, Sărbătorile antichităţii - 2009, Perpetum mobile - 2013 ş.a., prin prezenţa constantă în paginile majorităţii revistelor gălăţene şi nu numai.

Galaţi, o poveste cu aviatori, apărută recent la Editura Muzeului Judeţean de Istorie, editor CristianDragoş Căldăraru şi consilier editorial Virgil NistruŢigănuş, este o carte-omagiu scrisă în amintirea perpetuă a gălăţenilor care au înnobilat aripile româneşti şi mondiale, un semnal dat autorităţilor pentru a reînvia acele timpuri, prin înscrierea Galaţiului între oraşele româneşti cu aeroporturi, poate fi o lectură pentru mângâierea sufletului fiecăruia dintre noi. Vă îndemn să aveţi această carte în propria bibliotecă! * Dan Antoniu, Violeta Ionescu, Galaţi, o poveste cu aviatori, Editura Muzeului de Istorie Galaţi, Galaţi, 2015; Foto: Colecţia Dan Antoniu.

28

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Costin CROITORU

Valea Mărului (numită astfel doar din a doua jumătate a secolului al XX-lea) încă îşi află multe dintre reperele istoriei multimilenare îngropate în arhivele pământului, ispitind trufaş cercetătorii trecutului prin descoperiri scoase la iveală din când în când, ici şi colo, întâmplător. Cu rădăcini ancorate arheologic în neolitic şi atestări scrise încă din veacul al XVI-lea (13 martie 1502 – Mândreşti şi 4 martie 1533 – Puţeni), spaţiul acesta mângâiat de apele Gerului va fi fost martorul multor „istorii”, câteva gata să fie... scrise. Unele dintre acestea sunt ţesute în jurul prezenţei unei artere rutiere importante, a existenţei aici a unui conac – unde vor fi poposit diplomaţi celebrii şi chiar domni ai Moldovei, ori pe instalarea în zonă a unor călăraşi, sub comanda unui căpitan, desigur, tocmai pentru a deservi şi traficul de mărfuri şi persoane. Toate acestea au lăsat, fără doar şi poate, şi urme materiale, cele mai multe ascunse încă sub pământ. Oficial, nu le-a căutat nimeni niciodată.

Neoficial, strădanii locale şi descoperiri fortuite variate, şi ele multe şi demult risipite, reclamă o cercetare mai amănunţită, asumată de noi din anul 2014 încoace, cu sprijinul entuziast şi energic al autorităţilor locale. În secolul al XVIII-lea şi începutul veacului următor, drumul Galaţi-Iaşi se făcea şi pe relaţia Puţeni-Tecuci-Bârlad-Vaslui-Scânteia 1. Că pe aici era drumul cel mai „bătut” între Galaţi şi Iaşi o demonstrează şi utilizarea conacelor intermediare, care se înşirau astfel: Prival, Puţeni, Bârlad, Vaslui, Scânteia 2. Sigur că, deşi atinge „apogeul” utilizării în perioada amintită, drumul era cunoscut mai devreme.

Prima atestare documentară o datorăm misionarului franciscan Antonio Giorgini. Acesta descrie Moldova, în anul 1688, în funcţie de marile drumuri. Reţine pentru relaţia Iaşi-Galaţi două rute, din care una principală prin Bârlad şi Tecuci şi una secundară pe malul Prutului.

Pentru cea dintâi notează pe segmentul care ne interesează „de acolo [de la Tecuci, n.n.], la 5 leghe, este satul Puţeni, cu vreo 60 de case de greci [greci este folosit cu înţelesul de ortodocşi, n.n.] şi cu cai de poştă”3.

Chiar la pragul dintre veacuri, în 1700, polonii

trimit o solie solemnă la Poartă, pentru ratificarea tratatului de la Carlowitz (şi pentru a grăbi evacuarea Cameniţei), condusă de Rafael Leszczyński. Drumul este consemnat în trei relaţii: a unui membru al soliei (R1), a lui Francisc Radzewski (R2) şi a solului Rafael Leszczyński (R3). Menţiunile lapidare asupra zonei care ne interesează, tranzitată la 5 martie, sunt următoarele4: R1. „După Iaşi, Scânteia pe râuleţul Jijia, câteva colibe, Vaslui între două râuri, adicî Bârladul şi Vasluiul, odinioară capitala moldovenilor, azi un sat pustiu. Bârlad pe râul Bârlad, Puţeni, până aici am mers 12 ceasuri din cauza distanţei şi a drumurilor rele, Piscul, Galaţi.

La acest oraşel trecurăm Dunarea”.

R2. „Am ascultat acolo liturghia [la o bisericuţă catolică din Bârlad, n.n.] şi apoi solul a pornit spre conacul dela Puţeni. Drumul a fost foarte obositor, fiind prea lung şi pe dealuri cu păduri dese, aerul îngheţat şi vântul ne-au pricinuit cele mai mari neplăceri, astfel că sosirăm abia la ceasul unu noaptea. Acolo lipseau şi odăile şi merindele şi furajul, şi atât oamenii cât şi caii au suferit din pricina vremii rele. Neavând odihnă am preferat să ne grăbim să ajungem la conacul mai apropiat la Piscu”. La întoarcere a fost urmat acelaşi itinerar, astfel că la 3 septembrie „stăturăm în conac la Puţeni”.

R3. „De acolo am plecat în grabă spre conacul dela Puţeni, călătorie foarte lungă, îngreunată de dealuri şi păduri dese. Culmea a fost că am suferit şi de vreme rea, ger şi furtună, aşa că sosirăm abia la ceasul unul noaptea. Dar acolo lipseau şi camerile de locuit şi merindele şi furajul şi au suferit în vreme de furtună atât oamenii, cât şi caii”.

Ruta menţionată este urmată în 1705 şi de către Michály Bay şi Gáspár Pápay, trimişii lui Francisc Rákóczy al II-lea la hanul tătarilor din Crimeea, Gazi Ghirai al III-lea. Relaţia călătoriei consemnează: „în 23 decembrie, plecând din Bârlad, am ajuns seara în satul numit Puţeni”5. În condica lui Constantin Mavrocordat pe anii 1742-1743 se păstrează porunca domnului: „către căpitanii de Vaslui, de Bârlad şi de Puţeni – trecând dumnealui solul leşesc la ţarigrad cu Antohie Caragea vistierul, i s-au dat bani dumisale din vistierie ca să le plătească toate, şi toate le va plăti cu bani, numai sminteală nici de cum la nici unile să nu fie, căci cu bani plătindu-le să le luaţi, că iată şi solul de poimâine, joi, noiembrie,

29

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

11, purcede de la Iaşi”6. mai înainte schimburi de cai pentru a-i înlocui pe ai Cu totul alta este situaţia drumului şi a popasurilor noştrii care erau peste măsură de obosiţi; dar acest la trecerea lui Hamza Paşa (ginerele sultanului Mustafa) ajutor a sosit prea târziu. S-a pierdut mai bine de o în iulie 1762 prin Moldova. Din porunca domnului jumătate de oră cu dezhămatul şi înhămatul cailor, Grigore Calimachi, „s-au rânduitu toate conacile şi la pentru acei puţini paşi care ne mai rămăseseră de făcut, fieştecare conac s-au rânduitu câte unul din veliţii boeri, iar caii erau acum atât de istoviţi încât trei s-au şi înpreună şi cu ispravnicii dupe la ţânuturi şi câte o prăpădit în noaptea următoare. Am ajuns la Puţeni pe samă din mazilii carii s-au socotitu că vor fi de trebuinţă, la ceasurile opt şi am fost întâmpinaţi de ispravnicul la fieştecare conac”. În Gălaţi au fostu purtător de grijă locului împreună cu boierii cei mai de seamă ai ţinutului mai susul arătat Vasilie care ieşiseră călări ca să banul [marele ban primească şi să Vasile Costachi, n.n.] cu cinstească pe Excelenţa pârcălabul de Galaţi şi Sa. Puţeni e un sat cu alţii [...]. La conacul mare, alcătuit din multe dela Puţeani, iarăşi case împrăştiate, puţin Vasilie banul, cu mai bune ca cele din pârcălabul şi alţii”7.

Bulgaria; dar în aceste Din acelaşi an se case mai găseşti şi vreo păstrează Jurnalul laviţă, vreo masă şi călătoriei de la ceva ferestre puţin mai Constantinopol în luminoase. Sunt mai Polonia, redactat de multe biserici, cu preoţi unul dintre cei mai ortodocşi ca rit şi străluciţi oameni de schismatici, dar ştiinţă ai secolului moldoveni ca neam, şi Ruggiero Giuseppe Boscovich XVIII, Ruggiero vorbesc numai limba Giuseppe Boscovich. moldovenească; de Acesta l-a însoţit pe sir James Porter, ambasadorul aceia nu i-am putut înţelege, nici nu am putut fi înţeles. englez, care întorcându-se în patrie era „condamnat” Am fost găzduiţi în câteva din acele căsuţe de ţărani la un ocol prin Polonia pentru a evita teritoriul Austriei săraci, dar curaţi, dar nu ne-am dus să ne culcăm înainte cu care Marea Britanie era în conflict. Descrierea zonei de miezul nopţii, căci am căpătat târziu puţinele dintre Galaţi şi Bârlad este destul de amplă, pentru alimente pentru cina noastră”8. ziua de 29 iunie călătorul italian consemnând În socotelile vistieriei pe anul 1763 sunt inserate şi următoarele: „după ce a fost uscată şi împăturită rufăria costurile legate de trecerea solului turcesc Resmi şi a fost strâns bagajul care a fost încărcat numai în Efend[i] prin Moldova, respectiv popasurile la diverse cinci care, dar foarte mari, am plecat în dimineaţa de conace, inclusiv la Puţeni, unde emisarul a poposit 29 la 9˝ spre Puţeni, un sat aşezat la o depărtare de 14 vineri, 30 iulie; interesant ă este consemnarea ceasuri moldoveneşti (drumul socotit la un ceas de mers explicativă conform căreia „untul costa oca 8 parale, fiind mult mai scurt decât în Bulgaria); ni s-a dat ca iar oca de cafea costă 3 lei”9. Şi „solul moschicesc” sigur că le vom face în opt ore, dar am făcut 9 ore, traversează Moldova în drumul său spre ţarigrad, prilej mergând dealtfel cu pas grăbit; carele ne-au însoţit cu care „conăceşte” şi la Puţeni; costul total al trecerii mereu în acelaşi pas. În spatele nostru vedeam la Galaţi sale este judicios consemnat împreună cu „devizul”: un mare potop care din fericire nu ne-a ajuns din urmă. „notăm preţul vedrei de vin că era de un leu şi trei După patru ceasuri de mers ne-am oprit un ceas să parale”10. prânzim lângă un puţ, deoarece în toată acea lungă zi Frederick Calvert, lord Baltimore, trece în 1764, de călătorie nu am întâlnit nici un sat sau casă sau cu un alai destul de numeros, şi prin Moldova. Plecând bordei înainte de Puţeni, popasul nostru. Câmpia era din Galaţi la 6 iunie, nota: „ne-am continuat drumul cum nu se putea mai frumoasă, cu ierburi înalte şi prin întinsuri nesfârşite necultivate care au un pământ flori, dar fără nici o apă curgătoare, fără copaci şi chiar nespus de bun, iarba pe ele ajungând până la înălţimea fără nici o pasăre. Numai în două locuri am întâlnit un de două picioare [mergând] până la satul Puţeni”.11 foarte mic număr de vite şi câteva puţuri şi în puţine Solul polon Toma Alexandrovici urmează în 1766 locuri am văzut foarte puţine semănături; astfel că ea drumul Bârlad-Blânzi-Puţeni-Pechea-Galaţi. Din ni s-a părut o singurătate şi un adevărat pustiu. Am păcate jurnalul călătoriei sale nu reţine detalii despre plecat de acolo la 2˝, după aproape alte patru ceasuri, zona care ne interesează, traversată fără „escală” la am ajuns aproape de Puţeni de unde ne-au fost aduse 22 aprilie, decât faptul că de la „sătuleţul Blindzu”

30

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

„după trei ceasuri de drum ne-am oprit în satul Puţeni”, de la care „după şase ceasuri de drum ne-am oprit într-un sat clădit de curând, anume Pechia, unde a venit un boier, guvernatorul oraşului Galaţi...”12.

La întoarcerea de la Constantinopol, prinţul Nicolae Vasilievici Repnin, ambasadorul Rusiei, a urmat drumul pe valea Gerului, notând laconic, la 8 iunie 1775: „după patru ore de drum, oprire lângă satul Puţeni”13.

Ambasadorul rus ce traversează Moldova în primăvara anului 1794, în drumul s ău de la Constantinopol, a urmat probabil de la Galaţi relaţia Puţeni-Tecuci.14 Descrierea datorată lui Ioan Christian Struve nu reţine, în forma rezumativă, decât aspecte legate de oraşele Galaţi şi Tecuci, fără a menţiona vreun punct intermediar 15. Plagiat sau nu, Struve este creditat şi cu următorul text: „la route qui conduit à Puzeni étant très fatigante et très pénible par le grand nombre de montagnes que l’on y recontre presque continuellement, et ayant, ce même jour plus de quarante werstes à faire, nous quittâmes notre quartier de Pineva [Pechea, n.n.] le dimanche au matin aussitôt après le lever du soleil” 16.

Importanţa arterei Galaţi-Puţeni-Tecuci va face ca satul de pe valea Gerului să cunoască eventual şi prezumtive prezenţe domneşti. Într-o variantă a Letopiseţului Cantacuzinesc se păstrează informaţia conform căreia Petru şchiopul ar fi poruncit în 1574, la accederea în prima domnie, ca boierii moldoveni să îl întâmpine la Galaţi. Paul Păltănea socotea informaţia inexactă, întrucât domnul s-ar fi întâlnit cu fratele s ău, Alexandru al II-lea Mircea, la Săpăţeni, de unde „s-au tras spre Moldova” trecând prin Râmnicu Sărat pentru a-l alunga pe Ioan Vodă din scaun17. Personal nu avem motive întemeiate să ne îndoim de prezenţa pretendentului domnesc în zona Galaţilor, cu atât mai mult cu cât nouă ne este cunoscută şi varianta Letopiseţului care detaliază: „Alexandru Vodă încă au eşit la întâmpinarea frăţâne-său lui Pătru Vodă, de au făcut ospeţe la sat la Puţeni”18!

După toate aparenţele, undeva în intervalul 2-4 septembrie 1739, în contextul conflictului ruso-turc, domnitorul Grigore al II-lea Ghica, aflat în retragere spre Galaţi, şi-ar fi găsit răgazul şi la Puţeni, după o informaţie vagă datorată lui Constantin Dapontes19.

(Va urma) Note: 1 E. Diaconescu, Vechi drumuri moldoveneşti.

(Contribuţiuni în legătură cu luptele lui Ştefan cel Mare pentru ocuparea domniei), în Lucrările societăţii geografice „Dimitrie Cantemir”, vol. II, 1939, Iaşi, p. 12, 64.

2 N. Iorga, Un drum la ţarigrad în secolul al

XVIII-lea, în Revista Istorică, 10, 1924, pp. 245-248.

3 Călători străini despre ţările Române, Supliment I (îngrijit de Ştefan Andreescu, coordonator), (S.N.), Bucureşti, 2011, p. 218.

4 Reproduse după P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 96 (R1), p. 107, 109 (R2), p. 118 (R3).Vezi şi Călători străini despre ţările Române, vol. VIII (îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu), Bucureşti, 1983, pp. 182-183 (R1), p.

170, 172 (R2), p. 180 (R3).

5 Călători străini despre ţările Române, vol.

VIII..., p. 240.

6 Gh. Ghibănescu, Vasluiul. Studiu şi documente (Surete şi izvoade, XV), Iaşi, 1926, p. 189.

7 Condica lui Gheorghachi, 1762, în vol.

Literatura românească de ceremonial (studiu şi text de D. Simonescu), Bucureşti, 1939, p. 308.

8 Călători străini despre ţările Române, vol. IX (îngrijit de Maria Holban, Maria M. AlexandrescuDersca Bulgaru, P. Cernovodeanu), Bucureşti, 1997, p. 468.

9 Documente referitoare la familia Callimachi (adunate, publicate şi întovărăşite de o prefaţă de N. Iorga), II, Bucureşti, 1903, p. 116; Gh. Ghibănescu, Sama vistieriei Moldovei din anul 1763 (iuniedecembrie), în „Ioan Neculce”, 5, 1925, p. 95.

10 Ibidem, p. 95.

11 Călători străini despre ţările Române, vol. IX..., p. 495.

12 P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările Române..., p. 221.

13 Călători străini despre ţările Române, vol. X, partea I (îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu), (S.N.), Bucureşti, 2000, p. 208.

15 Gh. G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 139.

16 Giorge Pascu, Călători străini în Moldova şi Muntenia în secolul XVIII: Carra, Bauer şi Struve, Iaşi, 1940, p. 148.

17 Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, I, p. 59. Vezi şi Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1973, pp. 142-143.

18 St. Nicolaescu, Letopiseţul ţării Rumâneşti. (cu trei clişeuri), în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, XI, partea I-a, 1910, p. 124.

19 Constantin Dapontčs, Ephémérides daces ou Chronique de la guerre de quatre ans (1736– 1739), Paris, 1881 (editor Émile Legrand), p. 320: „les Russes le poursuivirent jusqu’à Vaslui, cherchant à s’emparer de sa personne. Il eut bien de la peine à leur échapper et s’enfuit à Puşeni; là, il prit le chemin de Galaşi et les Russes entrèrent à Jassi”.

31

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

…târg de cArte şi Poezie, ediţia I, 21 martie 2016…

Poezia rămâne locul unde mă întâlnesc cu Sufletul (Marin Sorescu) Domnească61Poezie este adresa la care vă ateptăm în data de 21 martie 2016, atunci când Centrul Cultural „Dunărea de Jos” sărbătoreşte Ziua Mondială a Poeziei. Începând cu ora 10.00 echipa CCDJ vă pune la dispoziţie cărţi, poeme, semne de carte şi întâlniri cu scriitorii din Galaţi în spaţiul special amenajat din faţa instituţiei.

Vă aşteptăm, de asemenea, să scrieţi un vers sau un gând pe panourile marca Domnească61Poezie, iar de la orele 10.00 până seara târziu ne vom întâlni cu prietenii de la Colegiul Naţional „Mihail Kogălniceanu”, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Colegiul Naţional „Costache Negri”, Şcoala Gimnazială nr. 28, „Mihai Eminescu”, Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”, Şcoala de Arte a CCDJ, Biblioteca „V. A. Urechia”, Anticariatul „Cronos” şi de la toate celelalte şcoli sau instituţii ce vor dori să fie alături de noi.

Domnească61Poezie, parola noastră către sufletul dvs!

Vino cu un Gând. Vei primi o Carte!

Vino cu o Carte. Vei primi un Semn de Carte!

Vino cu o Stare. Vei primi un Poem!

Vino cu un Poem. Vei primi o Poemă!

Nu am timp de răspunsuri, Abia dacă am timp să pun întrebari Dar îmi place aici.

E cald, e frumos, Şi atâta lumină încât Creşte iarba.

Marin Sorescu

Cu o mână de apă te-am atins.

Cu o gură de apă te-am strigat. Înecată eram în iubire ca-ntr-un înec adevărat.

Nu cum sunt eu sunt eu ci cum eşti tu sunt eu.

Un fel de tu sunt eu pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu.

Nichita Stănescu

Primeşte-acest sărut! Şi-acum, la despărţire, Să fie cunoscut Că vis şi amăgire Fu viaţa ce-am avut!

Când miezul nopţii a bătut În râs ne punem o-ntrebare: Anume ce-ntrebuinţare I-am dat noi zilei ce-a trecut.

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare, Ai deşteptat în mine poetice simţiri, Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

Nina Cassian

Edgar Allan Poe

Charles Baudelaire

32

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Vasile Alecsandri

când am să uit cum sună glasul tău decât tăcerea ce-mi va fi mai rău? şi cum să pot sub stele înnopta când nu mai ştiu ce-nseamnă umbra ta William Shakespeare Speranţa este lucrul cu pene aşezat în suflet şi care cântă melodia fără de cuvinte şi nu se opreşte niciodată.

Emily Dickinson Cuprinde gâtul lui plângând Şi-n aspra-i coamă îngropând Obrajii palizi: - Pui de leu, Suspină trist. Odorul meu, Tu ştii că eu te vând!

George Coşbuc Astfel robit de-aceeaşi jale Petrec mereu acelaşi drum... În taina farmecelor sale E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”.

Mihai Eminescu Când zarva zilei se preface-n şoapte, Şi-n pieţele, de linişte-acum pline, Şi-aşterne umbra stravezia noapte, Iar somnul cu răsplata trudei vine, Atunci începe truda mea şi chinul...

Alexandr Puskin Uneori dimineaţa Mă trezesc îngheţată Şi, pe jumatate adormită încă, Trag, somnoroasa şi zgribulită, pe mine Trupul meu tânăr, Cald, mătăsos, În care mă învelesc Clănţănind copilareşte din dinţi, Fericită că încă o zi, O zi întreagă Voi fi La adăpost de veşnicie.

Ana Blandiana

33

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

(III)

Ioan Gh. TOFAN

(fragment din romanul Pe malul de lut al fluviului)

Ghida mărturisi că făcuse o greşeală când coborâseră pe Cordonata. Acolo sus, în Piaţa Campidoglio, ar fi putut să meargă pe o străduţă din stânga Palatului Senatorial până în apropierea următorului obiectiv turistic. Aşa trebuiau să străbată două străzi până pe Via Cilvio Argentario, artera care ducea spre uriaşul monument din marmură albă dedicat regelui Victor Emanuel al II-lea. Edificiul ridicat în Piaţa Veneţia domina colina Capitoliului şi umbrea în chip nefericit clădirile oraşului vechi, multe de valoare istorică şi artistică net superioară. În alt mare oraş al lumii poate ar fi impresionat prin grandoare şi realizare artistică. La Roma însă, arhitectura bisericilor şi palatelor din perioada medievală şi renascentistă, care adăposteau în interioare unele dintre cele mai celebre opere de artă ale lumii, cât şi impresionantele vestigii antice ale forurilor estompau f ăloşenia acelui megalomanic monument. Prin comparaţie, exagerând bineînţeles, unii îl considerau kitch. Locuitorii Romei îl supranumiseră, în băşcălie, „maşina de scris” sau „tortul de nuntă”, datorită formei sale. Trist a fost că pentru construirea monumentului se dărâmase o parte a oraşului vechi. Sculptorul veneţian Chiaradia lucrase timp de douăzeci de ani la statuia ecvestră a primului rege al Italiei unificate, fără s-o finalizeze. A fost terminată abia în 1901 de sculptorul Gallori. Cele două cvadrigi enorme din bronz, cu Victoriile înaripate, aşezate în 1908 tocmai sus, pe monument, erau opera altor doi sculptori, Carlo Fontana şi Paolo Bartolini.

Centrul edificiului era dominat de Altarul Patriei, deasupra înălţându-se statuia Romei. La picioarele acesteia era aşezat, din 1921, Mormântul Soldatului Necunoscut. Construcţia era un sanctuar închinat nu numai monarhului liberal, fost suveran al regatului Piemont Sardinia (care n-a pregetat să pună umărul la realizarea unificării, sprijinit în acest sens de către Garibaldi, domnind apoi ca rege al noului stat între anii 1871-1878), ci şi importantului act al unirii. Din piaţă pornea Via dei Fori Imperiali, care tăia nestigherită ruinele Forurilor milenare, al căror nume îl purta din 1932. Considerat a fi o operă a neoclasicismului, monumentul impune prin dimensiuni, dar mai puţin prin valoare arhitectonică, este părerea unor specialişti, le sublinise Elena Panait. Ionel înclină

să-i dea dreptate. După ce-ai admirat opere ale lui Michelangelo, era mai greu să fii impresionat de altceva. Între timp norii de ploaie se cam risipiseră, lăsând vederii un cer de un cenuşiu albastru, ca de lapislazuli.

Se aşezase pe marginea bazinului uneia dintre cele două fântâni, situate de o parte şi de alta a scării monumentale a sanctuarului, şi se uita, ţinându-şi mâna streaşină, spre boltă. În curând va fi albastru curat, îşi zise, urmărind zdrenţele de nori gri care se destrămau cu repeziciune. Alături de el se aşezaseră doi tinerei ce păreau a fi elevi de liceu după genţile pe care le cărau. Vorbeau tare, râzând, gesticulând şi împingându-se. Probabil chiuleau de la şcoală, socoti, după ce se uită la ora de pe ecranul telefonului mobil.

Mai erau câteva minute până la orele 11.00. Simţea că e saturat de atâta artă diversificată. Urmări grupul bătrâneilor care, adunaţi în jurul ghidei, continuau să-i asculte explicaţiile legate de monument. Oricât se chinui să identifice bluza verde a Marianei sau părul ei blond, des şi aspru, tăiat la spate precum al celebrei franţuzoaice cu voce de aur, nu reuşi. Deodată, ceva se schimbă în râsul adolescenţilor, căpătând tonalităţi isterice. Primul, un albinos cu faţa plină de coşuri, cu părul gălbui, aproape alb, ridicat perie, dat din belşug cu fixativ ca să rămână neclintit, se lăsase pe vine.

Congestionat la faţă, arăta înainte cu un deget, nereuşind să scoată din gât decât un scheunat ca de căţel care lătrase prea mult. Al doilea, un brunet cu părul cârlionţat, hohotea cât se poate de sonor în timp ce se lovea cu mâinile de burtă. Exact ca Izu, îşi zise, amintindu-şi de râsul haios, aproape lătrat, al prietenului evreu plecat definitiv în Israel cu peste treizeci de ani în urmă. Genţile băieţilor zăceau aruncate pe jos.

Urmărind direcţia degetului arătător al albinosului bubos, le văzu pe cele două surori - cea grasă îmbrăcată cu pardesiul ei bleumarin ponosit de care nu se despărţise de la plecarea din Bucureşti, cu ochii ei exoftalmici, căzuţi în fântână, după cum se exprimase din prima zi, când o văzuse, moldoveanul din Piatra Neamţ, iar cealaltă, slabă ca o scândură, cu nasul coroiat ca de papagal, purtând acelaşi pardesiu decolorat, cândva gri, ros pe la coate şi buzunare. Se plimbau cu demnitate, braţ la braţ, încoace şi încolo,

34

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

aşteptând ca doamna Panait să dea semnalul de plecare. Soarele începuse să le cam încingă spinările oamenilor. Tot mai mulţi turişti se dezbrăcaseră în cămaşă, purtându-şi hainele pe mâini sau agăţate de genţi. Apropierea verii se simţea din plin. Cât se poate de firesc pentru a doua jumătate a lui Florar, îşi spuse.

Numai cele două coţofene bătrâne nu păreau să sufere de căldură în pardesiile lor demodate, rămase din vremea tinereţii lor pierdute pentru totdeauna. Aveau de ce să se amuze băieţii, dar prea se dădeau în stambă.

Ar fi trebuit să intervină până situaţia nu degenera.

Năsoasa o cam merita, dacă-şi aducea bine aminte cum trăgea cu urechea, atunci la Bologna sau poate în San Marino, nu mai ţinea minte exact, când el plănuia împreună cu proaspătul amic din Constanţa cum ar fi putut să intre în graţiile celor două prietene, Mirelle Mathieu cu Părul Blond şi Coadă de Cal cu Părul Nisipiu. Unde mai pui că urâta îi căuta privirea, aruncându-i ochiade languroase. Se scutură imediat ca de-o gânganie care îi umbla pe ceafă.

- Stai şi te uiţi la mascarale cum le strâmbă pe femeile noastre? îi tună în urechi o voce revoltată şi stridentă.

La doi paşi, în stânga, Mariana îl măsura furioasă, ţinând strâns în mâna dreaptă o umbrelă pusă în husă.

- Eu nu… n-am…, încercă bâlbâit să răspundă, uitându-se hipnotizat la gurguiele sânilor care-i împungeau bluza de culoarea frunzelor de praz proaspăt.

N-o fi purtând sutien?, se întrebă, căutând ţintă să afle răspunsul. Simţi iarăşi că ceva, pe undeva, îl furnică. Îşi trase rapid geanta în faţă, scoţându-şi din ea sticla de apă.

- Ce să spun, te-a apucat setea tocmai acum.

Trebuia să le fi aplicat deja o corecţie derbedeilor. Eh, bărbaţii ăştia! Nu-s buni nici de ceapa ciorii, concluzionă ea cu lehamite.

Femeia aruncă dintr-odată umbrela în aer, apucând-o rapid de celălalt capăt, ca un jongler. Se răsuci apoi pe călcâie, tăbărând pe neaşteptate asupra celor doi adolescenţi care se tăvăleau pe jos de râs.

- Lua-v-ar dracu’ de golani, las’ că vă pun eu acum pielea pe băţ! Râdeţi de neamurile voastre? Suntem din aceeaşi gintă latină, mucoşilor! Doamnele vă pot fi bunici, handicapaţilor!, urlă blonda, începând să-i lovească pe unde apuca.

Surprinşi, neînţelegând limba cu sonorităţi asemănătoare cu a lor, băieţii primiră destule mânere de umbrelă în cap înainte de a se dezmetici şi a reuşi să pareze loviturile. Reuşiră într-un fel să se adune de pe jos şi să înhaţe genţile. O luară la fugă continuând să se strâmbe de râs.

- Jar haleşte muierea asta, nu alta, constat ă constănţeanul care se aşezase lângă el pe ghizdul fântînii.

- Dacă n-o lucrezi cum trebuie la pat, mănânci şi bătaie, adăugă brunetul.

- Mi-ar plăcea.

- Să te caftească ori să i-o pui?

- Şi una şi alta, surâse, neslăbind-o din ochi pe blondină.

- Ai, nu mă înnebuni! Aţi dat cumva la pace?

Parcă-ţi cam întorsese târtiţa.

- Vom vedea, răspunse Ionel misterios.

- Nu cred că ai să faci mare brânză. Asta-i arzoaică, nene, aşa purie cum o vezi. Te pune pe chituci imediat. Îi trebuie morcov tânăr, nu de-alde moş Tetea cu vrejul uscat ca matale, comentă maliţios constănţeanul.

- Eşti invidios, Neculai, sau mi se pare? De ce nu mai încerci s-o vrăjeşti pe prietena ei, Silvia. Cu mine îţi mergea meliţa aseară, te tot lăudai cu amantele, dar când am stat deunăzi cu amândouă la masă, tăceai ca un popândău.

- Nu-mi merge papagalul la comandă, bodogăni brunetul ofuscat.

- Mie-mi spui? Hai să ne cărăm. Văd că turma a luat-o din loc.

Se ridicară, iuţind paşii după cârdul de excursionişti români.

Se dovedi că Forul lui Traian era chiar în apropierea monumentului lui Victor Emanuel al II-lea, peste drum de Via del Fori Imperiali.

Orice român, cât de ignorant ar fi, a auzit de Columna lui Traian. Ni s-a spus din şcoală, cu patriotică mândrie, că această extraordinară operă de artă, ridicată la Roma de celebrul arhitect Apolodor din Damasc (care construise şi podul peste Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin) şi inaugurată pe 12 mai 113 de către împăratul Traian, poate fi considerată dovada naşterii poporului român. Traian ridicase acest monument în cinstea biruinţei obţinute în războaiele duse împotriva dacilor. După moartea împăratului, cenuşa acestuia a fost aşezată, în anul 117, într-o încăpere special amenajată la baza columnei. Între timp însă, cenuşa a dispărut. Banda basoreliefului elicoidal care înconjoară columna de jos până sus reliefează nu mai puţin de o sută douăzeci şi patru de episoade istorice, săpate în piatră, despre bătăliile celor două războaie. În vârful Columnei a fost ridicată statuia împăratului Traian, dar, din păcate, biserica a considerat că ea trebuie înlocuită cu cea a Sfîntului Petru, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 1598 din ordinul papei Sixtus al V-lea. Tot în secolul XVI Columna a fost restaurată de către arhitectul Fontana. La construc ţia monumentului s-au folosit nouăsprezece blocuri de marmură albă de Carara, fiecare în greutate de patruzeci de tone. În interiorul Columnei, o scară spiralată urcă până în vârf. Se pot vedea, din loc în loc, ferestruici mici şi înguste, aidoma ambrazurilor, pe unde poate intra lumina naturală a zilei. Din edificiile care înconjoară piaţa lui Traian pot fi văzute astăzi Bibliotecile Greacă şi Latină, Bazilica Ulpia şi Templul închinat lui Traian. (va urma)

35

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Violeta IONESCU

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

În Galaţi, toată lumea aşteaptă să înflorească teii de pe Domnească şi să inunde oraşul cu parfumul lor îmbătător. Dar mai înainte, pe alte străzi lăturalnice, printre care şi Serei, o stradă din deal, înfloresc imperialii castani, nemirositori, răspândind în jurul lor multă lumină.

Serei sau Serii (după război s-a numit un timp „Dr. Henri Nicolini”, după care a revenit la vechea denumire) - altădată Uliţa Sării, fiindcă pe acolo coborau, de la Târgu Ocna, carele cu sare spre debarcaderul de la Dunăre - este o stradelă ceva mai dosnică, situată între Movilei şi Zimbrului (6 Martie), care se prăvale lung, din Poşta Veche, pe lângă Războieni, Română, Principesa Maria, Traian şi se opreşte în Spitalului (sau Dr. Carnabel, cum i s-a spus mai târziu). Iarna e un derdelu ş numai bun, când săniile cu patine pornesc din capul de sus al străzii, zboară cu scântei şi, dacă au noroc şi nu dau peste vreun tramvai care vine de pe Traian, se opresc tocmai în zidul casei care o taie, pe strada Spitalului...

Acum suntem însă în luna mai, a anului 1931, şi tot un drum alb se aşterne pe această stradă, din petalele care cad, fulguind, ca o alt ă ninsoare. Îndrăgostiţii se plimbă seara de mână şi se sărută pe sub castanii umbroşi, încărcaţi de lumânărelele aprinse, gata-gata să-şi ia zborul la o adiere de vânt!... În acest tablou de poveste, într-o zi de joi, pe la 3 după amiaza, când strada se goleşte de oamenii care obişnuiesc să-şi facă somnul de frumuseţe, Berti Armeanul tocmai închidea prăvălia din colţ cu Principesa Maria, unde vânduse pâinea aceea rotundă, neagră, o bunătate, coaptă de co-naţionalii lui brutari din Piaţa Nouă, şi se pregătea să urce la masă, în apartamentul pe care îl ocupa în spate, la etaj. Casa avea şi o scară care cobora abrupt într-o curte îngustă, cu ieşirea prin Serei. Soţia lui, Ortansa, terminase şi ea treaba în bucătărie, îmbrăcase capotul roşu de zananá şi pusese la gramofon şlagărul ei preferat, compus şi cântat de Nelu Danielescu, semn că Berti era aşteptat să ia masa de prânz: „De ce nu vii când castanii înfloresc?/ De ce nu vii, ca s ă-ţi spun că te iubesc?...

Berti se număra printre bărbaţii cărora le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Recunoscu semnalul şi

se grăbea să încuie obloanele de la intrare, când, dintr-o dată, auzi din stradă, şi foarte aproape, patru pocnituri puternice, ca focuri de arm ă, unul după altul.

Prima lui reacţie a fost să se pitească în spatele tejghelei şi să aştepte. Secundele fugeau cu repeziciune, dar imediat auzi strigăte slabe de ajutor, chiar lângă uşa pe care tocmai o încuiase. Se gândi că nu poate sta cu mâinile în sân. Se ridică, dădu uşa la o parte şi chiar pe trotuarul din faţă văzu o femeie căzută într-o baltă de sânge. Era conştientă şi abia mai putea să ceară ajutor.

Agresorul se făcuse nevăzut. Între timp a ieşit şi Ortansa în stradă, în capotul ei de zananá, speriată, dar gata să ajute la nevoie. Mai multă lume panicată de zgomotul armei îşi făcu apariţia din curţi şi alerga să vadă ce se întâmplase. Noroc că Spitalul Israelit (actuala Maternitate) e la doi pa şi. Au dus-o pe braţe şi acolo alt noroc chior, să fie de gardă chiar doctorul Helman, cel mai bun chirurg din Gala ţi, care a preluat-o imediat şi intrat cu ea în sala de operaţie.

Nimeni din mahalaua cu pricina nu o cuno ştea pe această femeie, victimă nenorocită a unui criminal odios. Arma crimei a fost găsită de unul din locatari în curtea sa, probabil aruncată de agresor la întâmplare, şi a fost predată poliţiei. Dar cine sunt cei doi şi ce s-a petrecut între ei, nimeni nu ştia să le spună.

Curiozitatea atinsese paroxismul a doua zi, când „Acţiunea” lămuri tuturor ce se întâmplase de fapt în acea zi: „Eri după amiază, în cartierul din dealul oraşului, o sângeroasă dramă a impresionat adânc întreaga populaţiune din aceast ă parte a locului. Un soţ deznădăjduit că se desparte de soţia lui a descărcat mai multe focuri asupra ei...

Cum s-a produs crima. Pe la orele 3 d.a., Ioil Butnaru, de meserie tapiţer, mergea alături de soţia lui spre rabinul ce locuieşte în strada Serei, pentru a li se desface cununia religioas ă. Când au ajuns în colţul cu Principesa Maria, el a scos revolverul şi, fără a ezita, a descărcat patru focuri asupra soţiei sale, care a căzut pe stradă într-un lac de sânge, strigând dup ă ajutor.

După comiterea faptei, criminalul a aruncat revolverul într-o curte şi a dispărut, fugind înainte ca cineva s ă-l fi putut prinde.

La bubuiturile produse de revolver, to ţi locuitorii de prin împrejurimi au venit la locul crimei. Victima a fost ridicată şi transportată la Spitalul Israelit, aflat la

36

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MISTERELE GALATILOR , numai câţiva metri depărtare, unde i s-au dat primele îngrijiri. La examinare, i s-au găsit trei gloanţe rămase în corp, unul din ele ieşind prin braţul drept. Între timp, au sosit autorităţile, în frunte cu dl prim-procuror Vidraşcu, care au î n c e p u t cercetările.

Cauzele. Din cercetările reporterului ziarului Acţiunea, sosit imediat la faţa locului, tapiţerul I. B. era însurat numai de un an de zile. Cu câtva timp în urmă, soţia lui a dat naştere unui copil, care însă a murit imediat. Părinţii doamnei Clara B., bănuind că ginerele lor are o problemă de sănătate, şi cum ei ţineau foarte mult să aibă un nepot, l-au rugat să se caute la medici. Din această cauză, în familie au început certuri regulate. În cele din urmă, doamna C. B. a părăsit căminul conjugal, intentând acţiune de divorţ. I. B., disperat că şi-a pierdut soţia pe care o iubea foarte mult, şi-a pus în gând să se omoare. Dar nu a reuşit. A vizitat-o apoi de mai multe ori, insistând s ă se împace şi promiţând că îşi va căuta sănătatea şi o va face fericită.

Desnodământul. Faţă de această situaţie şi îngrozit că nu va putea trăi cu aceea pe care o luase din dragoste, el a fost cuprins de o criză de nervi şi şi-a pus în gând s-o omoare. Dar pentru aceasta, era nevoie de un plan.

După ce au avut o conversaţie acasă, în care i-a promis că va consimţi la despărţirea lor, cei doi au plecat spre locuinţa rabinului. Pe drum, însă, atitudinea lui s-a schimbat. Când au ajuns pe strada Serei, s-au certat din nou, el s-a înfuriat peste măsură, a scos pistolul din buzunar şi a descărcat asupra soţiei pe care credea că încă o iubeşte, cele patru focuri de armă.”

Cum nu toţi cumpără ziarul, ori nu au bani, ori nu-l mai găsesc, că se epuizează rapid la ştirile astea de impact, toată strada Serei şi străzile învecinate, până în strada Tecuci de o parte şi Sfinţii Împăraţi de cealaltă, venise să cumpere pâine de la Berti Armeanul, ca să afle ce şi cum. El, săracul, fericit, nu mai prididea vânzând şi povestind...

- Şi mai departe? Cum a fost? De ce s-au certat?

Cum a tras?...

- De ce nu-l întrebaţi pe Rabinul Schenkman, că la el mergeau.

- Mergeau, dar n-au ajuns!

- Întrebaţi-l, poate îi cunoaşte.

El îl întrebase primul şi ştia deja că rabinul nici nu auzise de ei...

- Până la rabin, spune-ne dumneata, c ă în faţa prăvăliei dumitale s-a întâmplat daravera.

- Nu ştiu, le răspundea armeanul, veniţi şi mâine şi-o să aflaţi...

A doua zi dis-de-dimineaţă, Berti veni cu ziarul în dinţi, întâi la Ortansa, ca să nu-i moară cumva nevasta de curiozitate: „Ioil Butnaru s-a dus la ea şi i-a spus: «Să ştii că dacă vei da divorţ, te împuşc şi mă omor şi eu!».

Clara nu a dat importanţă acestor cuvinte. De la locuinţa ei, Ioil a plecat foarte desn ădăjduit. A căutat două zile un revolver. Joi dimineaţă, prefăcându-se că este foarte calm, s-a dus din nou la ea şi i-a declarat că a renunţat la ideea de a mai trăi cu dânsa şi că este decis să meargă la rabin pentru dezlegarea cununiei. În apropiere de rabin, el a rugat-o din nou să se împace. Ea însă i-a spus să n-o mai plictisească! Atunci el a scos revolverul şi a tras. După ce a aruncat arma, a colindat toat ă noaptea pe străzi, apoi a doua zi s-a predat poli ţiei.

Criminalul este într-o stare de plâns. Cu lacrimi în ochi, declară că a comis gestul pentru că îşi iubea prea mult nevasta şi nu înţelegea să se despartă de ea.

Recunoaşte fapta şi declară că a fost comisă într-un moment de surescitare.

Starea victimei este ceva mai satisf ăcătoare.

Domnul Doctor Helman, care i-a dat primul ajutor, a declarat că operaţia a reuşit pe deplin.”

Berti, inimos din fire ca toţi armenii, se înduioşă de-a binelea.

- Vai, săracu’, înseamnă că a iubit-o mult!..., oftă el.

- Ce, ai înnebunit? sări ea în apărarea femeii.

Dragostea asta e ca floarea fără miros!

- Păi dacă ea nu-l mai vroia, ce miros să mai aibă?...

- Şi ce dacă nu-l mai vroia, trebuia s-o omoare?

- Ei lasă dragă, că n-a omorât-o, se enervă el. A speriat-o puţin, să se înveţe minte. Nu aşa se refuză un bărbat!...

- Da? Aşa zici?, se înfurie şi ea şi se duse direct la cutia cu plăci de gramofon. Luă „De ce nu vii...” şi o sparse de genunchi. Na! De-acuma s ă vii la masă când te-oi chema eu!...

Pe Serei, micile candelabre îşi stingeau lumina, petalele lor, amestecate cu praful drumului, erau luate de vânt... Venise iunie, vremea teilor de pe Domneasc ă, şi oraşul respira acum un aer mai tandru.

37

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Constantin TÃNASE

(VI) Cu adevărat, salvarea Moşului nu putea veni decât din partea inspectorului Căruntu, deoarece era singura persoană care vieţuia în preajma lui în ultima vreme. Ceilalţi erau doar companioni, camarazi, colegi, amici şi ce s-ar mai fi putut spune potrivit dicţionarelor enciclopedice. Se înţelege că se punea în discuţie salvarea unui prestigiu sau a unei reputaţii dobândite de-a lungul unui veac de om, printr-o stăruinţă remarcabilă – dacă Moşul şi-ar fi petrecut zilele la alte niveluri, mai înalte, ale şubredei întocmiri denumite convenţional – orânduire socială. În virtutea unor asemenea considerente, Moşul i-a spus într-o bună zi, cu o tonalitate neutră în glas şi cu privirea rătăcindu-i prin ferestre, că ar trebui, neapărat, să poarte o discuţie cu Legistul în maniera celor avute cu madam Aida Filipescu. „Neapărat?” a vrut să ştie Căruntu, mai mult din pricina imposibilităţii de a identifica în atitudinea Moşului vreun reper sau indiciu al adevăratului motiv pentru care i se sugera acea pistă. „Da! Neapărat”, a stăruit mai vârstnicul său partener, de data asta ca un fel de doleanţă faţă de care Căruntu n-ar fi rezistat să rostească într-un târziu, mai mult ca pentru sine: „Şi ce va zice Şeful când va afla că m-am dus la Legist să caut un răspuns pe care el îl are deja?” „Răspunsul Şefului e în felul lui”, şi-a susţinut Moşul punctul de vedere. „Da... Numai că e diametral opus părerilor Legistului.” Însă Moşul, ca un supravieţuitor al ireductibilei controverse dintre cei doi şi, în consecinţă, dispunând de o cumpătare pe măsura încercărilor îndurate de pe urma suszisei dispute, l-a îndrumat calm şi convingător să-i urmeze sfatul.

Aşa cum oricine ar fi putut lesne s ă presupună, Legistul l-a primit pe Căruntu la morga spitalului municipal în compania Autopsierului, dar cum nimeni n-ar fi putut

anticipa, cei doi nu păreau câtuşi de puţin surprinşi, miraţi ori contrariaţi de vizita inspectorului. Dimpotrivă, după cum acesta şi-a putut da seama din primele schimburi de cuvinte (saluturi, amabilităţi, diverse chestii banale), se putea spune cu temei că era aşteptat mai de mult la o asemenea întâlnire. Peste ani, Căruntu a trebuit să accepte că sfatul Moşului de a-l contacta fără rezerve pe Legist a fost inspirat şi că nu a găsit nicio explicaţie faţă de lipsa oricărei reacţii a Şefului vizavi de demersul său.

Conversaţia a decurs în concordanţă cu atmosfera specifică oricărei prosecturi. „Aţi putea, vă rog,” a decis Căruntu în cele din urmă să abordeze subiectul când circumstanţele i s-au părut a fi cele mai favorabile, „...să-mi desluşiţi sintagma morţilor violente fără urme de violenţă?” Se aştepta, desigur, ca interogaţia lui să producă o anumită impresie, ecou sau frământare în făptura celor de faţă, Legistul şi Autopsierul, dar ei îl priveau tăcuţi şi apatia lor i-a insuflat cu repeziciune un fel de şovăială, de nesiguranţă din captivitatea căreia se impunea, ca o necesitate, să evadeze oricum. Şi pe când căuta cu înfrigurare să transpună în realitate acele gânduri, l-a auzit ca într-o închipuire pe Legist încercând limpezirea şi justificarea tuturor părerilor şi judecăţilor sale cu privire la acele morţi violente fără urme de violenţă. Şi tot atunci i-a ţiuit în memorie postulatul Şefului după care perfecţiunea crimei rezidă în lipsa oricărei urme. „Începutul s-a întâmplat pe când Şeful nu era şef”, spunea Legistul. „Nici măcar nu era la omucideri. Aşadar, nimic nu e în legătură cu el. A fost în urmă cu ceva mai mult de două decenii...” De aici înainte povestea semăna mai mult cu o invitaţie la plimbare pe vechiul corso, odinioară opulent din toate punctele de vedere, cu atât mai tentant prin grandiosul declin al prezentului perceput în afara oricărei ezitări în abordarea unei probleme de o asemenea importanţă. „Eram un tânăr medic specialist şi uneori, rareori se întâmpla să sacrific o noapte prin locuri de plăceri şi uitare. Madam Aida Filipescu era în plină glorie, nimeni (sau aproape nimeni) nu se priva de experienţa pe care ţi-o procura o vizită la aşezămintele sale. După o asemenea escapadă, însoţit de Autopsierul

38

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PROZÃ aici de faţă, mergeam pe strada... n-o să ghiciţi care.” „Nu”, s-a grăbit să confirme inspectorul. „Pe strada Vămilor, dacă această denumire vă spune ceva.” „Sigur.

Pe acea stradă...” „Exact. Mergeam tăcuţi, fiind, se înţelege, sub puternicele impresii ale universului madamei. Deodată auzim ţipete disperate într-o clădire cu apartamente pentru nevoiaşi. În scurt timp se aprinde lumina şi vedem la o fereastră o femeie strigând ajutor.

Ne repezim pe scări şi curând ni se înfăţişează o privelişte îngrozitoare. Un bărbat mort, cu multiple urme recente de înjunghiere. Pe cămaşa îmbibată cu sânge am numărat zece împunsături de obiect tăietor-înţepător, apoi am renunţat, întrucât ceva şi mai oribil era în plină desfăşurare: trei bărbaţi maltratau femeia care strigase după ajutor. Doi o imobilizau şi cel de-al treilea o viola.

Femeia prezenta semne vizibile de graviditate. Alţi patru indivizi cotrobăiau prin cameră. Când ne-au văzut au abandonat ceea ce părea o căutare şi au venit spre noi.

Au scos cuţitele, însă unul din ei le-a făcut un semn ca şi cum le-ar fi zis „Sunt ai mei.” A ridicat braţul şi, înlemnit, aşteptam impactul cu lama ascuţită. Însă tocmai atunci, de nicăieri, a apărut un ins, un bărbat a cărui vârstă era imposibil de intuit, ciudat în toată aparenţa lui (purta costum naţional - iţari, cămaşă cu râuri, brâu de lână, suman şi căciulă de miel). M-am uitat după Autopsier şi l-am văzut trântit pe jos, lovit cu picioarele de doi haidamaci. Insul ciudat a trecut pur şi simplu peste criminali cu tălpile opincilor sale şi s-a dus. În urma lui numai femeia, eu şi Autopsierul mai eram în viaţă. Toţi cei şapte indivizi necunoscuţi zăceau morţi fără vreo urmă vizibilă de violenţă.

Ne-am îngrijit să chemăm ambulanţa şi astfel femeia a ajuns la spital. Acolo a născut o fetiţă cu preţul propriei vieţi. Pe nou-născută au botezat-o Calista.” „Ce ţi-am spus?”, jubila Moşul. „Tot Legistul..., tot el, după cum se vede...” Căruntu însă era de părere că Legistul i-a furnizat doar un fel de poveste SF, apă de ploaie, fantasmagorie pe care nici nu se gândea s-o consemneze în vreun raport. „Măcar,” insista anticul său partener, „...acum ştim că Spălătorul de vase a ieşit din discuţie.” „Adică?” „Adică nu mai are rost să-l suspectăm.” „L-am suspectat cumva până acum?” „Eu, da,” s-a pronunţat Moşul în mod categoric. „Şi te invit să-ţi aminteşti că şi tu l-ai suspectat după ce ai înghiţit pe nemestecate nălucirea Aidei Filipescu.”

După toate acestea erau, cum se spune, ca la început. Nicio adiere, de nicăieri în direcţia rezolvării dosarelor cu morţi violente fără dovezi de violenţă. Cu toate acestea, Şeful nu mai exercita presiuni de niciun fel asupra echipei de investigatori, cei de la serviciul

special de contrainformaţii dispăruseră şi nimeni nu ştia pe unde mai hălăduiau, iar Legistul a fost pensionat. Cel care a venit în locul lui avea păreri diametral opuse: medicina legală era o ştiinţă exactă, cu principii şi metodologie proprii, întemeiată pe legităţi obiective. Ideea morţilor violente fără urme de violenţă era o absurditate. În asemenea circumstanţe, oricine din departamentul omucideri putea presupune cu uşurinţă că Şeful avea să solicite clasarea acelor dosare din pricina cărora purtase o îndelungată polemică. Dar, spre nedumerirea tuturor, n-a făcut-o. Cei mai mulţi au pus gestul pe seama schimbării guvernului, noua administraţie menţinându-l în funcţie necondiţionat. Alţii şopteau pe la colţuri că de fapt Şeful ar fi ofiţer sub acoperire şi tot aşa. Moşul a cerut, în sfârşit, pensionarea, iar inspectorul Daniel Căruntu şi-a dat demisia.

Seara, s-au dus ca pentru o ultimă întâlnire la restaurantul hotelului de patru stele. Nici nu şi-au dat seama când a trecut timpul. Localul se închidea şi a trebuit să plece. Cum pe strada Albatrosului încă se mai lucra la canalizare, au luat-o pe Vămilor. După câţiva paşi au văzut mai mulţi indivizi îmbulzindu-se în jurul a două limuzine. Patru inşi, coborâţi dintr-una din ele, trăgeau de portierele celeilalte şi îi scoteau afară pe ocupanţi. Au scos pe unul şi l-au împuşcat în cap. Apoi au scos pe un al doilea şi din capătul străzii s-a auzit glasul Spălătorului de vase: „Nu vă apropiaţi!

Nu vă apropiaţi! Fugiţi! Au să vă omoare pe toţi!” Din spatele lor, Spălătorul de vase a ţâşnit către cei aflaţi în încleştare. S-a produs un fel de pâclă ca un abur subţire prin care abia au zărit silueta unuia în costum naţional (iţari, cămaşă cu râuri, brâu de lână, suman şi căciulă de miel).

Ajuns acasă, Daniel Căruntu s-a culcat şi a adormit instantaneu. Când încă nu se luminase de ziua l-a trezit un glas neutru ca şi cum cineva i-ar fi vorbit chiar de lângă el: Ai scăpat. Niciodată n-ai să ştii cum ai scăpat. Dimineaţa trecătorii au văzut cinci cadavre pe strada Vămilor şi au anunţat poliţia. Noul Legist a constatat urme de împuşcare la unul dintre cadavre şi nicio urmă de violenţă la celelalte patru. Cât despre Spălătorul de vase, s-au găsit probe indubitabile care au confirmat că în noaptea respectivă era internat la un sanatoriu din Buşteni.

Noul Legist, deşi n-a găsit dovezi de violenţă, n-a dat un răspuns concludent asupra cauzei morţii celor patru şi de câte ori era întrebat cine ar fi putut săvârşi o asemenea crimă răspundea mecanic: „Poate... un înger gri.”

(Sfârşit)

39

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Mariana Şlapac la 60 de ani

Născută la 10 decembrie 1955, în oraşul Tiraspol.

Arhitect, domeniul de cercetare: istoria şi teoria arhitecturii şi urbanismului, castelologia comparată, arta heraldică.

Doctor habilitat în studiul artelor (2004), membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2012).

Trecând de partea filozofică a vieţii, cu gândurile mai aproape de cele veşnice, adesea mă surprind contemplând lumea ca pe o mare, când tumultoasă şi zbuciumată, când liniştită şi sclipitoare, şi văd oamenii ca pe nişte nave plutitoare – bărcuţe, vaporaşe, şalupe, goelete, veliere, crucişătoare – fiecare mişcându-se într-un stil al său anume, cu o graţie aparte şi făcând valuri mai mici sau mai mari. Urmărind forfoteala, mai ales printre cei ce se află încă de partea plină de speranţe a vieţii, de cele mai multe ori îmi vin în minte celebrele versuri eminesciene: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?...” În marea vieţii mele, omul, savantul şi prietenul Mariana Şlapac îmi apare ca un spărgător de gheaţă care, plutind din capul său ori trimis într-o misiune disperată, se îndreaptă neclintit spre farul de la capătul traseului propus, sfidând şi vânturile, şi valurile. Dar, spre deosebire de navele de calibrul ei, nu se ghidează pe principiul machiavelic „scopul scuză mijloacele”, ci urmăreşte ca adevărul ştiinţific, dreptatea şi beneficiul public întotdeauna să primeze. Acest comportament se datorează unor calităţi înnăscute sau cultivate de părinţi şi profesorii, cu sau fără diplomă de cadru didactic, din diferite perioade ale vieţii ei. La umbra acestei nave te simţi sigur, iar pornit împotriva ei trebuie să te înarmezi cu foarte mult curaj şi argumente logice.

Mariana Şlapac, cercetător ştiinţific principal al Centrului de Studiu al Artelor al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctor habilitat în studiul artelor, conferenţiar

cercetător, membru corespondent al AŞM, specialist recunoscut pe plan internaţional în domeniul teoriei şi istoriei arhitecturii, s-a născut la 10 decembrie 1955, în oraşul Tiraspol, în familia a doi tineri profesori universitari-matematicieni, proasp ăt trimişi să profeseze la Institutul Pedagogic din această localitate. În scurt timp, familia se mută la Chişinău unde, în 1972, viitoarea savantă va absolvi cu medalie de aur Şcoala nr. 1 (astăzi Liceul teoretic român-francez „Gheorghe Asachi”) şi cu menţiune Şcoala de Arte Plastice „Alexei Şciusev”. În anii 1972–1977 îşi face studiile la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism a Institutului Politehnic din Chişinău (astăzi Universitatea Tehnică din Moldova), unde i-a avut ca profesori pe reputaţii arhitecţi şi artişti plastici Valentin Voiţehovschi, Victor Smirnov, Robert Kurţ, Ghenadie Solominov, Ilie Bogdesco, Ion Jumatii, Robert Derbenţev ş.a. După absolvire este repartizată în secţia „Planuri generale” a Institutului „Moldghiprostroi” din Chişinău (astăzi „Urbanproiect”), unde a activat în calitate de arhitect superior şi, în colective de autori, a participat la elaborarea planurilor urbanistice generale şi de detaliu ale oraşelor Hânceşti, Dubăsari, Râşcani, Rezina, Orhei, Vulcăneşti, Tiraspol, Cantemir ş.a., precum şi la planul urbanistic de detaliu al oraşului balnear Sergheevka din regiunea Odesa a Ucrainei, înalt apreciat în mediul profesionist. În anul 1992, arhitecta Mariana Şlapac îmbrăţişează cariera ştiinţifică, angajându-se la Institutul de Istorie şi Teorie a Artelor al Academiei de Ştiinţe a Moldovei în sectorul „Arhitectură”. O influenţă benefică asupra

40

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

formării sale ca savant au avut-o mai multe personalităţi pe care le-a cunoscut în anii de studii doctorale la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti (1993–1996) şi la Institutul de Studiu al Artelor al AŞM (1996–1998): arhitecţii Gheorghe Curinschi Vorona, Sanda Voiculescu, Nae Lascu, Sorin Vasilescu, Paul Niedermaier, arheologii Mircea Matei, Gheorghe Cantacuzino, Victor Spinei, Eugen Nicolae, Pavel Bârnea ş.a. În 1988 susţine teza de doctorat „Arhitectura fortificaţiei medievale de la Cetatea Albă”, iar în 2004 – pe cea de doctor habilitat „Arhitectura de apărare din Moldova medievală”. În 2012 a fost aleasă membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Domeniile de interes ale cercetătorului Mariana Şlapac ţin de teoria şi istoria arhitecturii, teoria şi istoria urbanisticii, restaurarea monumentelor, teoria şi istoria artelor plastice, dar şi de arta heraldică, epigrafie, numismatică ş.a. Investigaţiile sale au contribuit la fundamentarea teoretică şi practică a castelologiei (ştiinţa care studiază castelele şi cetăţile) şi la relevarea contribuţiei românilor la evoluţia arhitecturii militare universale, materializându-se în peste 140 de lucrări ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei, inclusiv şase monografii de autor şi trei colective, o enciclopedie de autor şi două colective, editate în Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia, Letonia, Belarus, Anglia, Polonia şi Germania. Cele mai relevante rezultate au fost incluse în următoarele studii monografice şi enciclopedice de autor: Cetatea Albă. Studiu de arhitectură militară medievală (Chişinău, Editura ARC, 1998), Белгород-Днестровская крепость. Изучение средневекового оборонного зодчества (Chişinău, Editura ARC, 2001), Cetăţi din Moldova medievală (mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea) (Chişinău, Editura ARC, 2004), Arta urbanismului din Republica Moldova. Privire de ansamblu (Chişinău, Tipografia AŞM, 2008), Cetăţi din Ţara Moldovei (Chişinău, Editura ARC, 2008), Градостроительство Республики Молдова. Панорамный обзор (Saarbrücken, Editura Lambert Academic Publishing, 2012), Comparative Castello­logy – Discipline In Statu Nascendi (Saarbrücken, Editura Lambert Academic Publishing, 2012) ş.a. Monografia despre arhitectura de apărare din Moldova a fost introdusă în 2004 în lista celor mai apreciate de cititori zece cărţi ale anului, întocmită de Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova, monografia despre arta urbanismului din Republica Moldova a figurat în iunie 2011 printre primele cinci cele mai solicitate cărţi din Biblioteca Naţională a Moldovei, iar enciclopedia ilustrată despre cetăţile moldoveneşti fusese distinsă cu două premii la Salonul Internaţional de Carte Românească de la Iaşi. Alte publicaţii ştiinţifice, dedicate evoluţiei urbane

şi organizării teritoriale a oraşelor istorice, morfologiei monumentelor arhitecturale, influenţelor externe asupra arhitecturii române şti, texturii urbane, compoziţiei şi determinantelor contextului urban, mărturiilor epigrafice otomane etc., se bucură de un succes internaţional.

Printre descoperirile sale recente se numără planul oraşului Iaşi din 1789 din fondurile Arhivei Militare Istorice a Rusiei din Moscova, care se consideră astăzi cel mai complet şi mai calitativ plan al acestei urbe din întregul Ev Mediu, precum şi planul topografic al oraşului Bucureşti din 1772 – cel de-al doilea după vechime document topografic al capitalei României. În circuitul ştiinţific a fost introdusă imaginea cetăţii Chilia (astăzi inexistentă), una dintre cele mai enigmatice fortificaţii din spaţiul românesc.

Mariana Şlapac este părintele unei noi discipline istorice – castelologia comparată, al cărei obiect de studiu îl constituie evoluţia arhitecturii militare universale, privită prin prisma surselor, influenţelor şi rezistenţelor la influenţe, paralelismelor şi replicilor creatoare. Castelologia comparata depăşeşte cadrul unui simplu studiu comparatist-paralelologic, fiind o disciplina autonomă, cu elemente din alte discipline comparate: arhitectură, urbanism, arheologie, artă etc.

Dezvoltarea acestei discipline, recunoscute deja pe plan naţional şi internaţional, inclusiv de Comitetul Internaţional pentru fortificaţii ICOFORT de pe lângă UNESCO, oferă noi posibilităţi de promovare, valorificare şi protecţie a monumentelor de arhitectură fortificată din întreaga Europă.

Pentru succesele obţinute în domeniul ştiinţific a fost distinsă cu medalii şi diplome academice, universitare, ministeriale şi ale unor organizaţii nonguvernamentale din ţara noastră, România, Ucraina, Turcia, Azerbaidjan şi alte state, iar în anul 2008, în cadrul unui concurs organizat de AŞM, a fost desemnată drept „Savantul Anului” în domeniul ştiinţelor umanistice.

Un loc aparte în activitatea de cercetare şi de creaţie a Marianei Şlapac îl ocupă heraldica şi ştiinţele înrudite cu aceasta. În domeniul respectiv, omagiata s-a produs în două posturi: de pictor şi de organizator. În calitate de pictor heraldic, Mariana Şlapac se impune ca un grafician cu o linie sigură, cu simţul simetriilor şi al proporţiilor impuse de limitele teoretice ale canoanelor heraldice şi cele practice ale câmpului scutului heraldic, ca un dătător de soluţii artistice în armonizarea stilistică a unor mobile, combinarea cărora este greu de realizat. Artista urmează stilul clasic al heraldicii franco-germane, manifestat cândva plenar în Ţara Moldovei şi în întreg spaţiul românesc, precum şi inovaţiile moderniste ale stilului heraldic nord-european, foarte preţuit de heraldiştii adepţi ai sobrietăţii clasice. Printre remarcabilele sale realizări

41

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

heraldice, vexilologice, faleristice sau uniformistice, înregistrate în Armorialul General al Republicii Moldova, se numără imaginea grafică a unor însemne naţionale (Ordinul „Bogdan Întemeietorul”, Medalia jubiliară „Crucea comemorativă. Războiul al Doilea Mondial”, Medalia „Crucea comemorativă. Participant la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991–1992)”), teritoriale (stemele şi drapelele raioanelor Leova, Rezina, Anenii Noi, Sângerei, Soroca, Ştefan-Vodă, Ungheni; ale oraşelor Hânceşti, Floreşti, Edineţ, Ocniţa, Briceni; ale satelor Lăpuşna, Lunga şi altele), corporative (stema Episcopiei Romano-catolice de Chişinău, stema, emblema şi drapelul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, stema, drapelul, diverse însemne uniformistice şi faleristice ale Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţilor Excepţionale al MAI şi ale Departamentului Institu ţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei, Medalia comemorativă „60 de ani ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei”, Medalia „20 de ani ai Serviciului Grăniceri”, medalia „Consolidarea Frăţiei de Arme” a Armatei Naţionale etc.), particulare (stemele familiilor Chilat, Galaicu, Răileanu, AndrieşTabac, Duca şi altele), realizate cu diverşi autori, de sine stătător sau în colaborare cu alţi pictori şi deja consacrate. Astfel, de exemplu, versiunea artistei asupra stemei Episcopiei Romano-catolice de Chişinău este reprodusă în mozaicul parietal al altarului Catedralei romano-catolice din Chişinău, ilustrând subiectul „Providenţa Divină în istoria omenirii şi în viaţa Bisericii locale din Moldova”.

Mariana Şlapac a contribuit şi la realizarea unor imagini grafice pentru armorialul teritorial al României, patru dintre care au fost deja aprobate de guvern (stema municipiului Câmpulung Moldovenesc, a oraşului Târgu-Ocna şi ale comunelor Aroneanu şi Ţuţora), iar proiectul ei pentru stema oraşului PiatraNeamţ a stat la baza actualului blazon. Cunoscutul artist plastic rus Nikas Safonov remarca despre recunoaşterea internaţională a realizărilor grafice ale artistei în domeniul heraldicii: „Mariana Şlapac este unul dintre principalii pictori heraldici din Republica Moldova şi România... După lucrările doamnei Şlapac se realizează mozaicuri, basoreliefuri, compoziţii sculpturale, panouri decorative, bannere publicitare ş.a. Toate operele beneficiază de caracteristici estetice înalte, compoziţie netă şi proporţii armonioase”.

Experienţa sa în acest domeniu este exploatată cu mult folos în procesul expertizării artistice a noilor însemne heraldice, faleristice şi uniformistice, efectuate în cadrul Comisiei Naţionale de Heraldică de pe lângă şeful statului, al cărei preşedinte, în anul 2008, prin Decret prezidenţial, a fost numită Mariana Şlapac. Sub conducerea ei, Comisia Naţională de Heraldică a desfăşurat o activitate merituoasă şi fructuoasă,

contribuind la dezvoltarea cadrului normativ în domeniul heraldic din ţara noastră (Legea Drapelului de Stat, Legea Stemei de Stat, Legea Simbolurilor Publice etc.), la protejarea simbolurilor naţionale, la înfiinţarea Cabinetului de heraldică în cadrul Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova, la implementarea Armorialului General al Republicii Moldova, la promovarea simbolurilor teritoriale, corporative şi particulare.

Alte preocupări creative ale omagiatei ţin de arhitectura volumetrică, arhitectura interioarelor, arhitectura peisageră şi design. Astfel, a contribuit la elaborarea a două monumente de for public realizate în material: bustul poetului Mihai Eminescu, inaugurat în oraşul Rezina (sculptor Dumitru Rusu-Scvorţov, arhitecţi Andrei Razlog, M. Şlapac), şi Monumentul Cărţii, instalat în faţa Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a AŞM (designer Ion Cojocaru, arhitect M. Şlapac, sculptor Victor Covaliov). În 2006–2012 Mariana Şlapac a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei pe domeniul socioumanistic, fiind ini ţiatorul şi coordonatorul mai multor activit ăţi şi proiecte importante din cadrul Secţiei de Ştiinţe Umanistice şi Arte. În 2008–2011 a fost preşedintele Consiliului de Observatori al Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”, iar în 2009–2013 a activat în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional al Monumentelor Istorice de pe lângă Ministerul Culturii.

Este membru al mai multor uniuni de creaţie, asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale din Republica Moldova şi România, comisii naţionale şi internaţionale, membru al colegiilor de redacţie al revistelor ştiinţifice din diferite ţări, expert ICOFORT de pe lângă UNESCO ş.a. Este conducătorul ştiinţific a şapte doctoranzi.

Ca cercetător, administrator, coleg şi prieten, Mariana Şlapac întotdeauna se manifestă ca un om responsabil, fidel, devotat şi sincer, care luptă cu îndârjire şi dăruire pentru cauza dreaptă, pentru căutarea şi promovarea adevărului, pentru îmbunătăţirea lumii înconjurătoare. La această trecere din primul în cel de-al doilea mare crug zodiacal, îi dorim sănătate, prosperitate şi noi realizări. Fie ca barca vieţii sale să se bucure numai de vânturi şi valuri prielnice.

Doctor în istorie, conferenţiar cercetător Silviu Andrieş-Tabac, Heraldist de Stat al Republicii Moldova, vicepreşedinte al Comisiei Naţionale de Heraldică

42

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Valeriu VALEGVI

O nouă şi incitantă carte de poeme – S U M, Editura Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2015; 71 pag.; preţ neprecizat – ne propune Săndel Stamate.

Cartea a apărut în condiţii grafice de excepţie şi este rodul unei atente şi îndelungi elaborări, deşi impresia de firesc şi prospeţime nu-i de neglijat. Cele 55 de poeme, împărţite în două mari secţiuni (Toga Poematis şi Summatim), sunt precedate de un motto din Lucian Blaga (...Nu vă miraţi.

Poeţii, toţi poeţii sunt/ un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor...) şi de un Exordiu al autorului (Cartea asta am dorit să fie/ Un compromis drăgăstos/ Între viaţă, moarte, poezie). Un compromis drăgăstos.

Acest compromis este marea miză a poetului în această carte.

Chiar dintr-un început se remarc ă continuitatea. Continuitatea este, fără îndoială, marca unui poet adevărat. În favoarea acestui adevăr pledează numeroşi poeţi de la noi, dar şi de pe alte meleaguri. Remarc câteva dintre constantele lirice. Condiţia, menirea poetului şi a poeziei în lume este pentru autor o predilectă temă de meditaţie, de interferenţă a propriului eu cu incertitudinile de la tot pasul. Poetul spune: Visez/ că sunt poetul/ Pe care şi l-ar dori/ Orice carte (Testament); nimic nu este al meu/ căci poem/ voi fi (Ca o minune...); Numai poetul crestează/ înmiresmate cuvinte/ în carnea sfântă/ a timpului (În aşteptare).

Sentimentul profund al credinţei nu l-a părăsit pe poet, ba dimpotrivă, el este trăit cu maximă acuitate (Pe toate le susţine numai/ Acel ce temelie a pus/ De timp, fiinţă şi durere// Căci toate-s de la El-/ Şi ele, şi ceilalţi, şi smeritul Eu-Psalm; Doamne,/ la tine vin/ cu pasul apei de şes- Supunere). Cu Psalm poetul deschide o poartă spre propria viziune religioasă asupra lumii, lucru care ar trebui repetat. Haiku-urile,

deşi puţine la număr, aduc ceva din atmosfera adevărurilor, greu de surprins la prima vedere, spuse în şoaptă în câteva cuvinte. Tema morţii şi a trecerii timpului dă mărturie asupra meşteşugului poetic (În apa timpului văzut-am/ Biată fiinţa mea/ Plutind – Viziune; De boldul morţii,/ Fin, biată fiinţa mea,/ Străpunsă a fost – Răsărit de Eon).

Remarc în noua carte prezenţa caldă, cuceritoare a ţăranului, cu care poetul rezonează în cel mai firesc mod. Ipostazele în care este surprins sunt multiple: căutător/ iscoditor de eresuri (Ultimii ţărani se sting/ Răscolind cu speranţă după legende – Lumina lină); cel care sacrifică (tânărul ţăran însângerează/ gâtul alb al mielului), dar şi cel ce vesteşte şi întreţine viaţa,dragostea (dă tinerei sale soţii trandafirul/ pe care l-a tăiat din grădină/ fără să-i simtă înţepătura – Cuţitul); ctitor de familii şi istorii.

Cartea se fereşte de excese. Într-un comentariu anterior (la cartea Cuvinte şi îngeri, apărută în anul 2007) remarcam acribia cu care Săndel Stamate ţine balanţa între simţirea curată şi cultura bine asimilată, pătruns fiind de un spirit al echilibrului. Noua apariţie reconfirmă acest lucru.

Poetul scrie simplu (nu simplist), degustă metafora (nu metaforizează), ocoleşte în mod sistematic neologismele, dar nici nu face caz de arhaisme, evită formulările ambigui; fiinţa sa face obiectul unei cercetări minuţioase, aproape alienant ă (Eu/ E străinul/ La care de-o viaţă/ Încerc să ajung –Fiinţa mea).

Discursul poetului este unul eminamente liric – susţinut cu o energie debordantă -, iar ambiţiile artistice se autodivulgă mai la tot pasul. Din punctul de vedere al recenzorului se disting câteva poeme: Ca o minune...; Bahică; Poem suav; Supunere; Când poetul...; Poem morbid.

Cartea de poeme S U M este un prilej de (auto)lucrare a fiinţei poetului, încă o etapă parcursă spre aflarea noimei din noi – acea cumpănă între Sinele şi Sinea. Autorul merită sinceră preţuire

43

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

107

Corneliu STOICA

Galaţi; 1996, „Sala de marmură”, „Trianon”, „Salonul de toamnă”, Iaşi; 1997, „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 1997, 1998, Saloanele Filialei Galaţi a U.A.P.; 1998, 2001, „Sculptura românească contemporană”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; 1999, 2001, „Atelier 35”, Galaţi; 2000, „Arta plastică gălăţeană”, Buzău; „Omagiu lui Brâncuşi”, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi; 2005, „Arta ca viaţă”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 2007, Salonul Naţional de Sculptură Mică, Galeriile de Artă Apollo şi Artis, Bucureşti, şi Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 2012, 2013, Salonul Naţional de Plastica Mică, Galeriile de Artă Brăila; 2014, Bucureşti, Salonul National de Toamnă, ediţia a II-a, Palatul Parlamentului, Sala „Constantin Brancuşi”; 2015, „Plasticieni la Dunărea de Jos”, Galeria Five Plus Art, Viena, Austria. Din 2001 a fost membru al Grupului „Axa” şi a participat la expoziţiile acestuia de la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi: „Poarta” (2001), „Edificiu” (2002), „Remember” (2003), „Portret-Autoportret” (2004). Membru al Societăţii Sculptorilor Portretişti din Americi (Portrait Sculptors Society of the Americas), Secţiunea „Internaţional” (2015). Participări la tabere de creaţie: 1994, Câmpulung – Suceava; 1992, Hârlău – Iaşi; 1993, SANDU, Liviu Adrian – sculptor. S-a născut la 3 ianuarie 1968, în Galaţi. A absolvit Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, secţia sculptură, clasa profesorului Ion Antonică, promoţia 1997. Doctor în Arte Vizuale, cu teza „Morfologia Emoţiilor în Sculptura Figurativă”, Universitatea de Vest, Timişoara (2011). A lucrat ca profesor asociat în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, specializarea Artă Sacră, unde a predat Anatomia Artistică şi Studiul desenului (1998 – 2001), profesor asociat la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” Galaţi (2005-2009), lector universitar la Facultatea de Arte Plastice, decorative şi Design Galaţi (2009-2011), iar din 2005 este muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală. Expozitii personale: „Emoţii, Expresii, Fizionomii” (teracotă), Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2012); Galeria de Artă Brăila (2013); Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu”, Tecuci (2013); Teatrul Drafatic „Fani Tardini”, Galaţi (2016).

Participări la expoziţii colective: 1994, „Student Fest”, Timişoara, „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală

Diana

44

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Costachi”, Iaşi (1997); Medalion „Ion Borcea”, Casa memorială, judeţul Bacău, şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi (1998); Col. dr. Aristide Serfioti, Spitalul Militar „Aristide Serfioti”, Gala ţi (2015).

Distincţii: Premiul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi (2013).

Liviu Adrian Sandu s-a afirmat prin lucrări cioplite în marmură şi piatră, materiale tradiţionale ale sculpturii pe care le preferă din motive lesne de înţeles. A apelat însă şi la modelaj, cu reuşite la fel de meritorii. A debutat şi a rămas credincios unei statuare de tip clasic prin proporţii şi armonii, prin forme şi volume în care se simt respectul şi preţuirea pentru Rodin sau pentru Brâncuşi din prima sa perioadă de creaţie. În portretistică s-a străduit să ajungă la un acord deplin între exprimarea caracteristicilor fizionomice şi psihologice ale personajelor, a reliefării bogăţiei

Actorul Marcel Harjoghe (1937-1994) Bucium – Iaşi; 2001, Galaţi, Muzeul de Artă Vizuală; 2005, Galaţi, „Arta ca viaţă”, Muzeul de Artă Vizuală; 2008, Costache Negri – Galaţi; 2012, 2014, Boholţ (Braşov). Lucrări în spaţiul public: „Dumitru Stăniloae”, Biblioteca „Dumitru Stăniloae” (1996); „Ioan Borcea”, Agigea (1996); „Mitropolitul Veniamin

Adoraţie

Scrooge

interioare a acestora. Expoziţia sa „Emoţii, expresii, fizionomii”, cuprinzând lucrări realizate în teracotă, la definit ca un redutabil portretist, de o mare for ţă realistă. Personajele sunt inspirate din mitologie, din universul livresc („Gorgonă”, „Admiraţie”, „Satir”, „Scrooge”, „Războinic”), din lumea imaculată a copiilor („Nedumerire”, „Nani, nani, puişor”, „Bucurie”), dar şi din rândul personalităţilor culturale ale Galaţiului („Pictorul Gheorghe Miron”, Istoricul „Dan Basarab Nanu”, „Actorul Lică Dănilă”, „Actorul Marcel Hârjoghe”, „Profesorul Benone Puşcă”, „Scriitorul Corneliu Stoica”, „Colecţionarul Vasile Joantă”). Şi când transpune în material definitiv anumite idei, gânduri şi sentimente, sculptorul nu p ărăseşte figurativul, însă imaginile, de o vădită forţă realistă, sunt ridicate la rangul de metaforă şi simbol, astfel că

45

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

un fapt aproape de neluat în seamă: facerea pâinii.

Marmura este cioplită şi şlefuită pe suprafeţele netede cu atâta perfecţiune, încât lucrarea cucereşte prin puritate, elevaţie, transparenţă. În mâinile care prelucrează plămada se simt pasiunea şi căldura celui care dă formă pâinii noastre cea de toate zilele, dragostea cu care practică o meserie foarte veche şi mereu actuală. Este multă viaţă în sculpturile lui Liviu Adrian Sandu, un lirism profund şi vibrant, o rigoare ce ţine de stăpânirea meşteşugului şi de dorinţa artistului de a construi imagini tridimensionale în care pulsează armoniile clasice. În expoziţiile Grupului „Axa”, sculptorul a prezentat şi lucrări de grafică executate pe computer, în care se simte viziunea sa sculpturală, dar şi unele accente expresioniste.

Smaranda ele sunt investite cu conotaţii ce depăşesc aparenţele („Studiu pentru Regăsire”, „Universul din Piatră”, „Plămadă”, „Geneză”, „Devenire”, „Desprinderea din clipă” etc.). Ronde-bosse-ul „Plămadă”, de pildă, creat în cadrul ediţiei a II-a a Taberei de creaţie „Arta ca viaţă” (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi), porneşte de la

Colecţionarul Vasile Joantă

Bibl.: Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009; Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010, Editura Art XXI, Iaşi, 2011; Corneliu Stoica, Popasuri ale privirii, Editura „Sinteze”, Galaţi, 2013; Corneliu Stoica, Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni, ediţia a II-a, Editura Axis libri”, Galaţi (2013); Corneliu Stoica, Feţele imaginii, Editura „Sinteze”, Galaţi, 2016. membru al Societăţii Sculptorilor Portretişti din Americi (Portrait Sculptors Society of the Americas), Secţiunea „Internaţional”.

Bustul dr. Aristide Serfioti

46 PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Corneliu STOICA

Gheorghe Leonida este un sculptor foarte puţin cunoscut în România şi aproape deloc pe meleagurile natale. Destinul său a fost într-un fel nefericit. Decedat la numai 49 de ani în urma unui accident stupid (a căzut de pe acoperişul casei în timp ce încerca să culeagă flori de tei), datorită faptului că mai multe dintre lucrările sale reprezentau portrete ale familiei regale, el a fost intenţionat uitat în perioada comunistă, reintrând destul de palid în atenţia publicului bucureştean abia în 1998, când câteva sculpturi ale sale au fost expuse la unele manifestări din Capitală. În monografia „Familia Leonida” (ediţia I, Editurile Ion Basgan şi Agir, Bucureşti, 2004; ediţia a II-a, aceleaşi edituri, 2008), autorii acesteia Gabriel I. Năstase, Mihai Olteanu ţi Paul Dudea i-au dedicat un capitol, ilustrând textul cu copii după documente care au aparţinut artistului şi reproduceri ale unor lucrări aflate în muzeele din România.

Gheorghe Leonida (n. 1893, Galaţi) provenea din familia ofiţerului în armata română Atastase Leonida şi Matilda (născută Gill), fiica unui inginer francez. Cei doi au avut 11 copii, din care au trăit opt, toţi ajungând personalităţi care şi-au adus contribuţia la progresul ţării, fiecare în domeniul în care s-a specializat prin studii. Mai cunoscuţi sunt Dimitrie Leonida (1883 – 1965), inginer energetician, iniţiatorul şi autorul Complexului hidrografic Bicaz, cel care a înfiinţat în 1909 Muzeul Tehnicii Româneşti (din 1965 îi poartă

Aşteptare

numele), Elisa Leonida-Zamfirescu (1887 – 1973), prima femeie inginer din lume, absolventă a Politehnicii Regale din Charlottenburg, strălucită cercetătoare chimistă la Institutul Geologic din Bucureşti (în Galaţi, o stradă îi poartă numele), Adela Leonida-Paul (1890 – 1928), medic oftalmolog, primul specialist român care a utilizat curentul electric în tratarea cataractei, generalul Paul Leonida (1895 – 1952), fost profesor la Şcoala Superioară de Război şi diplomat, participant la ambele războaie mondiale. Şi celelalte trei surori ale sculptorului, Alexandrina (1875 – 1918), Natalia (1878 – 1948) şi Maria (1885 – 1970) au fost profesoare, instruind şi educând zeci de generaţii de elevi.

Gheorghe Leonida a absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală, după care a urmat Conservatorul de Artă, secţia Sculptură. A debutat în 1915 în expoziţia sculptorilor în viaţă. Între 1916-1918 a luptat în primul război mondial, având gradul- de locotenent, iar între Silviu Catargiu Prometeu 1922-1925 a studiat sculptura la Academia di Belle Arte din Roma. Aici a trăit prima sa recunoaştere internaţională ca artist, prin premiul care i s-a acordat pentru lucrarea „Reveil” („Somnul”), expusă la Salonul Naţional de Artă

47

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

de la Roma. După trei ani se îndreaptă către Paris, unde urmează cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase. În 1927 primeşte o altă distincţie, Marele Premiu, conferit de astă dată pentru lucrarea „Le Diable” („Diavolul”), prezentată la Salonul Naţional de Artă de la Paris, deschis la Grand Palais des Champs Elysees sub egida Societăţii Artiştilor Francezi. Presa pariziană a scris în termenii cei mai elogioşi despre lucrarea sa, apreciind originalitatea autorului, concepţia estetică personală, cunoaşterea completă a tehnicii statuarului, factura cu totul aleasă a sculpturii, linia mlădioasă şi sigură a acesteia. La Paris, Gheorghe Leonida l-a cunoscut pe sculptorul francez de origine poloneză Paul Maximilien Landowski, care îi apreciază calităţile sale de portretist şi îl cooptează în echipa care va realiza în perioada 1922-1931 celebrul monument simbol al creştinismului brazilian închinat lui Iisus Hristos, „Cristo Rodentor” (”Cristos Mântuitorul”), care la o altitudine de 780 metri domină muntele Corcovado din Rio de Janeiro. Aparţinând stilului ArtDeco, conform Wikipedia, statuia a fost inaugurată la 12 octombrie 1931, are înălţimea de 30 m, cu tot cu soclu 38 m., iar lăţimea la nivelul braţelor desfăcute este de 28 m. Greutatea totală este de 1145 tone. Este construită din beton armat, peste care s-a aşezat un strat de saponit. Sculptorul român a executat la acest uriaş monument chipul Mântuitorului (3,75 m).

Revenit în ţară, sculptorul a creat portrete, compoziţii şi mai ales nuduri, pe care le-a expus la Salonul Oficial şi în expoziţiile Cercului Artistic. A încetat din viaţă la

Bustul Reginei Maria

Prometeu 26 iunie 1942 (data decesului ne-a fost comunicată, la cererea noastră, prin scrisoarea cu nr. 3435 conexat cu nr. 3364 din 19.08.2014, de către Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Direcţia Stare Civilă, Serviciul Menţiuni Stare Civilă). Lucrările rămase şi păstrate de la el, aflate în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului Bran, Muzeului Naţional de Istorie, Muzeului Naţional Militar şi a Muzeului Tehnicii din Bucureşti, deşi în număr redus, atestă un sculptor stăpân pe uneltele sale, care a ştiut ce să ia de la maeştrii francezi Rodin, Bourdelle şi Maillol ceea ce a convenit personalităţii sale, ajungând la o exprimare personală, ce i-a fost recunoscută de cei care au scris despre el în timpul vieţii. Sculptura lui poartă amprenta impresionismului, artistul folosind un modelaj care face ca suprafaţa volumelor să vibreze în contact cu lumina, conferind chipurilor expresivitate. „Eva” (bronz), un strălucit nud, în care personajul este prezentat într-o graţioasă mişcare, ţinând în mâna dreaptă un măr, poate fi văzută în spaţiul verde din faţa fostului palat regal, astăzi sediul Muzeul Naţional de Artă al României. „Liseuse” („Cititoarea”) i-a fost inspirată de o actriţă pe când colabora la atelierele de butaforie ale Centrului Cinematografic „Cincita” din Roma, artistul urmărind punerea in evidenţă a concentrării acesteia în timpul lecturării textului rolului pe care urma să-l interpreteze. „Ostaş rănit” şi „Infanterist român” sunt ecouri ale participării sale directe la luptele de front din Primul Război Mondial. „Ţăran la arat”, o compoziţie realizată în bronz, imortalizează o scenă a muncilor agricole.

48

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Cristo Redentor (Rio de Janeiro) Ţăranul aplecat asupra coarnelor plugului, cei doi boi înjugaţi şi calul înhămat înaintea boilor, sunt înfăţişaţi într-o viziune realistă, cu elemente semnificative de detaliu. Este bine pus în evidenţă efortul celor trei animale antrenate în una dintre cele mai grele munci agricole, ca şi atenţia cu care plugarul urmăreşte ca arătura să fie făcută la adâncimea optimă. Sculptorul dovedeşte o temeinică cunoaştere nu numai a anatomiei umane, dar şi a celei animaliere, confirmată şi de lucrarea „Fram, ursul polar”. În lucrările „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi „Prometeu” dramaticul este preponderent, compoziţiile sunt dinamice, realizate în planuri largi. Sf. Gheorghe se află într-o încleştare aprigă cu monstrul, formele sunt dezvoltate pe verticală. Suferinţa lui Prometeu, înlănţuit de stâncă şi sfâşiat de vultur, este redată prin configurarea contorsionată a trupului şi prin expresia sfâşietoare a feţei. În ambele compoziţii se simt şi influenţe ale expresionismului şi chiar ale cubismului. ”Nudurile” lui Gheorghe Leonida, cu personaje feminine surprinse în ipostaze şi atitudini diferite, sunt remarcabile. Ele se disting prin spontaneitatea şi fineţea modelajului, prin armonia proporţiilor şi expresivitatea formelor, având parcă în ele ceva din statuara antică („Nud şezând”, „Balerină”, „Gimnastă”, „Nud”, „Aşteptare”, „Nimfă dormind”, „Visare”).

Busturile care îi reprezintă pe Regii Carol I, Ferdinand, Mihai I, Regina Maria sunt impozante, executate printrun modelaj care le individualizează personalitatea, le scoate în relief sobrietatea şi demnitatea ce le-o conferă

rangul monarhic. Regina Maria este o persoană distinsă, de o frumuseţe clasică. Părul îl are strâns în coc şi poartă pe cap o diademă alcătuită din cercuri duble care se întrepătrund. Ca bijuterii sunt vizibile cerceii şi un colier de perle. Umerii îi sunt înveşmântaţi într-o mantie cu falduri în relief. Decoraţia de pe piept reprezintă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce. Întregul chip al Reginei emană căldură şi bunătate. La rândul său, postamentul este ornamentat pe partea din faţă cu o coroană regală încadrată de frunze de laur şi de stejar. Pe Regele Mihai l-a portretizat la vârste diferite.

Bustul care îl reprezintă în ipostaza de Mare Voievod de Alba Iulia îl înfăţişează în uniformă de tânăr ofiţer.

Mantaua ce o ţine pe umeri este căzută într-o parte, lăsând sa se vadă unul din epoleţii vestonului, diferit ca formă de cel al mantalei. Privirea şi întreaga expresie a feţei arată un tânăr hotărât, animat de înalte idealuri. Într-un alt bust, Mihai este îmbrăcat în uniformă de general de divizie. Ceea ce este notabil la aceste portrete ale suveranilor României, este preocuparea artistului pentru a citi în modelul său dincolo de aspectul fiziologic şi a pătrunde în psihologia acestuia, dar şi o deosebită grijă pentru punerea în evidenţă a amănuntului vestimentar, a accesoriilor militare, a redării nobleţei care i-o conferă vestimentaţia în acord cu rangul său social.

Remarcabil pentru arta portretistică a lui Gheorghe Leonida este şi basorelieful care îl înfăţişează pe doctorul Carol Davila. El evocă caracterul drept şi deschis al personajului aflat la vârsta maturităţii. Privirea îi este meditativă, iar obrajii îi sunt încadraţi de bogaţi favoriţi.

Sculptor cu vocaţia figurativului, tradiţionalist ca viziune şi mod de execuţie, dar deschis şi unor elemente noi de limbaj plastic, care ar fi putut evolua altfel dacă viaţa nu i-ar fi fost curmată atât de devreme, la nici 50 de ani, colaborator la realizarea unuia dintre cele mai mari monumente ale lumii, „Cristos Mântuitor”, Gheorghe Leonida rămâne un artist pe care istoria artei nu trebuie să-l excludă, iar opera sa, atâta cât se mai păstrează, trebuie cunoscută de specialişti şi de iubitorii de frumos.

Fram, ursul polar

49

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

(urmare din pagina 22) CEAUŞESCU - ULTIMUL STALINIST

R E G U LA M E N T U L de organizare şi desfăşurare Concursul îşi propune să descopere şi să promoveze noi talente poetice şi critice şi se adresează, astfel, poeţilor şi criticilor literari care nu au debutat în volum şi care nu au depăşit vârsta de 40 de ani.

Concursul are trei secţiuni: POEZIE: 1) Carte publicată – debut editorial: – Se vor trimite 2 (două) exemplare din cartea de poezie ap ărută în intervalul 10 mai 2015 – 5 mai 2016. Vor fi acordate 2 premii: a) „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a USR şi b) al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova.

2) Poezie în manuscris (nepublicată) - Se va trimite un print (acelaşi volum şi pe un CD – un singur exemplar!) în 3 exemplare, care va cuprinde cel mult 40 de poezii semnate cu un moto. Acelaşi moto va figura şi pe un plic închis în care vor fi introduse datele concurentului: nume, prenume, anul na şterii, adresa poştală, e-mail, telefon. Se vor acorda şase premii care vor consta în publicarea a câte unui volum de poezie de către editurile menţionate. Juriul are latitudinea, în funcţie de valoarea manuscriselor selectate, să propună spre publicare şi alte manuscrise, în funcţie de disponibilitatea editurilor prezente în juriu (Paralela 45, Junimea, Charmides, Eikon, Vinea şi Princeps Edit).

Manuscrisele care nu vor primi premiul unei edituri vor intra în concurs pentru premiile revistelor implicate în jurizare, reviste care vor publica grupaje de poezii ale poeţilor premiaţi. Un manuscris, cel mai bun, poate primi premiul unei edituri şi al tuturor celorlalte reviste implicate în concurs. Toţi poeţii selectaţi pentru premii vor apărea într-o antologie editată de instituţia organizatoare.

3) Interpretare critică a operei eminesciene: - Se va trimite un eseu de cel mult 15 pagini în 3 exemplare ( în copie şi pe un CD), semnat cu un moto. Acelaşi moto va fi scris pe un plic închis în care vor fi incluse datele concurentului: nume, prenume, anul na şterii, adresa poştală, e-mail, telefon. Se vor acorda premii ale unor reviste literare implicate în organizare. Eseurile premiate vor fi publicare în revistele care acord ă premiile şi în antologia editată de instituţia organizatoare.

Festivitatea de premiere va avea loc la Ipote şti şi Botoşani în ziua de 14 iunie 2015.

Organizatorii asigură concurenţilor cheltuieli de masă şi cazare.

Lucrările vor fi trimise până la data de 10 mai 2016, pe adresa: CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE BOTOŞANI, Str. Unirii, nr. 10, Botoşani. Relaţii la tel.

0231-536322 sau e-mail: centrul_creatiei_botosani@yahoo.com.

PS. Se primesc grupaje de până la 15 pagini şi pe e-mail!

de nu-mi cred ochilor. Nu mă îngrijorează. Nu-mi cred ochilor. În numai o lună au dispărut toate, nu ca şi cum s-ar fi terminat, ci de parcă ar fi fost retrase. În primul rând mâncarea, dar nu numai. Nu există săpun, nu există detergenţi, pastă de dinţi, hârtie igienică etc., nu există nimic de strictă necesitate, minimum necesar ca să te simţi om.” (Jelea Doina, Telejurnalul de noapte, ed. Vremea, Buc. 2005, p.30-31). În acest infern dantesc, au existat şi oameni curajoşi care s-au împotrivit chiar cu arma în mână, cum a fost cazul lui Viorel Rovenţa, cel care în septembrie 1983 intenţiona să-l lichideze pe Ceauşescu!

Povestea sa, puţin cunoscută din păcate, relatată în paginile lucrării de faţă, este demnă de un veritabil scenariu de film de acţiune, aproape neverosimil în atmosfera României anilor 80, cu furt de armament de la un post de miliţie, urmăriri cu maşini şi schimburi de focuri.

Apogeul disperării, a existenţei în această societate fără viitor, considerăm că îl reprezintă „auto-dafe-ul” silit al lui Liviu Corneliu Babeş, braşoveanul care şi-a dat foc pe pârtia Bradul din Poiana Braşov, pe 2 martie 1989, în semn de protest împotriva regimului comunist, anul acesta împlinindu-se 27 de ani de la această dramă!

Un martor ocular (n.n. scoţianul Douglas Wallance) preciza referindu-se la acest fapt şocant: „Mă aflam cu un grup de prieteni la schi în Poiana Braşov, în martie 1989. Eram începător pe atunci şi stăteam la baza pârtiei şi nu mă uitam la ceilalţi schiori.

La un moment dat am văzut un foc şi am crezut că arde ceva, iar apoi am realizat că, de fapt, era un om care ardea. Am început să alerg în direcţia lui, mi-am dat jos geaca de schi şi am încercat să-l sting. Dar flăcările erau foarte mari. Se mai adunase lume în jurul lui, iar în cele din urmă bărbatul a căzut la pământ şi am reuşit să-l stingem. Încă era viu… Iniţial am crezut că a fost un accident, apoi am văzut o pancartă lipită de un copac, iar cei din jur mi-au spus despre ce e vorba, despre o sinucidere politică.”

Babeş legase un cearşaf pe un copac, pe care a scris: „Stop murder! Braşov = Auschwitz!” (cf. „Adevărul”, 1 martie 2016- „Moartea unui erou”).

De ce este necesară această carte? Pentru adevăr, în condiţiile în care 52% din locuitorii României cred că PCR (n.n. Partidul Comunist Român) a fost mai bun decât actualele partide, iar 40% consideră că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu” pentru că atunci aveai un loc de muncă, o locuinţă, asistenţă medicală şi educaţie gratuite, şi pentru că memoria are limite, se uită miile de morţi nevinovaţi, sutele de mii de destine frânte, frica, frigul, foamea, întunericul (n.n. la propriu şi la figurat), umilinţa, mizeria, izolarea…

Istoria se repetă şi somnul raţiunii naşte monştri!

50

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Ionel NECULA

Nu mai ştiu când şi cum a ajuns pe masa mea

clipelor, corniţele sunetelor, hanul ierbii, plaja

de lectură placheta de versuri Lacrima

frunzelor, mareea florilor, soarele păpădiei), iar

labirintului (Editura Salonul literar, Focşani, 2011)

acestea

nu

se

prelungesc

într-un

sens,

cu o prefaţă semnată

într-o idee, într-o reflecţie.

de scriitorul Gheorghe

Sintagma rămâne frântă,

Neagu, dar, dacă tot am

izolată, neîmplinită, deşi

luat cunoştinţă de ea,

uneori este aproape de a se

încerc să dau seama de

structura într-un sens, într-un

ea. Nu ştiu nimic

demers meditativ închegat.

despre autor, nu l-am

Să subliniem totuşi că

cunoscut niciodată,

acolo unde verbul nu este

ceea ce poate însemna,

prohibit şi sintagma capătă o

printre altele, condiţia

dispunere verbală, autorul

ideală a unei cronici. În

chiar izbuteşte imagini reuşite

fond, de la Maiorescu

şi surprinzătoare, care dau

încoace, ştie oricine că

măsura posibilităţilor sale

rolul criticii este să

lirice. Marea îmbăiază

judece

luna sau căldura descheia

opera,

nicidecum autorul. În

succinta

prefaţă,

nasturii Fetei Morgana sa

sunt provocări pe nedrept

Gheorghe

reprimate înainte de a se

Neagu face o afirmaţie

fundamenta într-un corolar.

care m-a derutat: Meritul

A sesizat bine acest

lui

aspect Anişoara Dobre

Constantin Duşcă, spune prefaţatorul, este acela

într-o frântură de cronică reprodusă de autor pe ultima

de a ne aduce în prim-plan fenomenul poeziei,

copertă a plachetei. Probabil că poetul are şi alte

condensat în pilule metaforice de mare densitate

volume, dar lectura acestei alcătuiri mă conduce spre

poetică. Îl înţeleg. Între prefaţator şi prefaţat s-au

concluzia că autorul ei nu poate fi creditat, deocamdată,

stabilit anumite compatibilităţi tainice şi pretexte

decât ca posibilitate, ca promisiune de la care putem

care justifică gestul prefaţării, deşi metafora

aştepta împliniri surprinzătoare, dar pe care nu le-am

invocată n-are, nici pe departe, funcţia revelatorie,

aflat în această alcătuire. N-ar fi rău, criticii să stea

în sensul în care o autorizase Lucian Blaga. Cel

cu ochii pe el şi pe viitoarele lui izvodiri.

mai adesea, autorul foloseşte sintagma (polenul

51

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Revista Dunărea de Jos

Din sumar: Veselim de Dragobete - p. 2 Târg de mărţişoare - p. 2 Premii, premii... - p. 2 Sala Sergiu Dumitrescu - p. 3 Festivalul mărţişorului la Cahul - p. 4 Reconstituirea iei tradiţionale - p. 4 Doru Drăguşin, interviu de Vall Alexandru - p.5 Petrecerea dezlănţuită a prefixelor, N. Bacalbaşa - p. 8 În slujba lui Esculap şi a Sf. Francisc, N. Bacalbaşa - p. 9 Textul ca intertextualitate, Cristina Hăulică - p. 11 Intertextualitate, Izabela Barbu - p. 12 Punctul de vedere, - p. 14 La cafea cu Tovarăşul Ceauşescu, Gh. Bacalbaşa - p. 16 Teatru, Dumitru Anghel - p. 18 Îngeri în clepsidra iubirii, Victoria Fonari - p.20 Ceauşescu - Ultimul Stalinist, Eduard Mihalcea - p.22 Amprentele interiorizării, Octavian Mihalcea - p. 23 Oreste Tafrali - inedit, Livia Ciupercă - p. 24 Recital cameral - p. 25 O carte OMAGIU, Ghiţă Nazare - p.26 Artera diplomatică Galaţi-Iaşi..., Costin Croitoru - p. 29 Ziua Mondială a Poeziei 2016 - p. 32 Proză: Sfântul Petru în lanţuri (III), Ioan Gh. Tofan - p.34 Misterele Galaţilor: De ce nu vii..., Violeta Ionescu - p.36 Proză: Îngerul gri (VI), Constantin Tănase - p.38 Cucerind cetăţile, Silviu Andrieş-Tabac - p. 40 Nevoia de compromis, Valeriu Valegvi - p. 43 Dicţionar Artişti Plastici Gălăţeni 107, C. Stoica - p. 44 Morphochroma: Gheorghe Leonida, C. Stoica - p. 47 Porni Luceafărul..., regulament concurs - p. 50 Constantin Duşcă - un poet..., Ionel Necula - p.51

EDITOR: CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI CENTRULCULTURAL „DUNĂREA DE JOS” Str. Domnească, nr. 61, Galaţi, cod. 80008 tel.: 0236 418400, fax: 415590 e-mail: office@ccdj.ro ISSN: 1583 - 0225 Manager: Florina Zaharia florinazaarina@yahoo.com DTP: Ina Diana PANAMARCIUC Eugen UNGUREANU nashu1962@yahoo.com Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE Ina Diana PANAMARCIUC

Tematici: Numărul 170, Aprilie Poezia interbelică Numărul 171, Mai Metropolis Galaţi-Brăila Responsabilitatea pentru grafie, conţinutul opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate, autorilor.

Materialele primite, publicate sau nepublicate, nu se înapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşte întotdeauna ideile conţinute în textele publicate.

Alte detalii despre activitatea Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi pot fi aflate pe pagina web a instituţiei (www.ccdj.ro/) sau pe pagina de facebook ccdj Galati.

Arhiva parţială a revistei se găseşte pe site-ul instituţiei Revista Dunărea de Jos este membră APLER (Asociaţia Publica ţiilor Literare şi a Editurilor din România)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com