Revista Euphorion nr.3/2015 - Revista Cercului Literar. 70 de ani

Revistă de literatură și artă / Sibiu / Fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990

Euphorion no. 3 / 2015

E/

euphorion

594841600052609

Preț: 12 lei

EUPH RION Anul XXVI 3 / 2015

Revista Cercului Literar 70 de ani

Revista Cercului Literar 70 de ani

Serie nouă Anul XXVI, Nr. 3 iulie / august / septembrie / 2015

Directori de onoare: Ștefan Augustin Doinaș (1990-2002) Nicolae Balotă (2003-2014) Colegiul director: Adrian Tibu - Manager Teatrul Gong Anca-Mihaela Călborean - Director adjunct Teatrul Gong Dumitru Chioaru - Redactor șef Euphorion Ioan Radu Văcărescu - Președinte Filiala Sibiu a USR Joachim Wittstock - membru de onoare Colectivul redacțional: Dumitru Chioaru - Redactor șef Ioan Radu Văcărescu - Redactor Rita Chirian - Redactor Mircea Stănescu - Grafician Chivuța Popa - Documentarist

Revistă de literatură și artă / Sibiu / Fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990

EUPH RION Editată de Teatrul pentru Copii și Tineret GONG Sibiu, instituție publică de spectacole subvenționată de Consiliul Local Sibiu prin Primăria Municipiului Sibiu.

Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Parteneri: Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Inspectoratul Școlar Județean Sibiu Complexul Național Muzeal Astra Sibiu Responsabil de număr: Dumitru Chioaru Concepție grafică, Foto & DTP: Dan Păun / Media Art (www.mediaart.ro)

Coperta: Dan Păun

Tipar executat la Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu Redacția revistei Euphorion precizează că responsabilitatea pentru conținutul materialelor publicate revine autorilor.

ISSN - 1222 - 3212 Revista figurează în catalogul publicațiilor la nr. 517.

Conform prevederilor Statului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate.

Costul unui abonament anual este de 62 lei.

Persoanele fizice se pot abona expediind contravaloarea abonamentului prin mandat poștal pe adresa: str. Al. Odobescu, nr. 4, Sibiu - 555.195, specificând luna de începere a abonamentului și adresa unde doresc să primească revista.

Plata se face în lei la Trezoreria Sibiu în contul: RO05TREZ57621G331900XXXX

Adresa redacției: str. Al. Odobescu, nr.4, C.P. 105, O.P. 1, Sibiu - 555.195, tel /fax: 0269 212 094 web: www.revistaeuphorion.ro email: office@revistaeuphorion.ro

Sumar Euphorion Anul XXVI, Nr. 3 / 2015

04 Dumitru Chioaru,

Revista Cercului Literar la 70 de ani

05 Dan Dănilă,

Proiect de carte cu Mircea Ivănescu

08 Farkas Jenő,

Vechiul și pururi tânărul Cerc din Sibiu

19 · 22 · 26

Ion Bogdan Lefter, O „împlinire iniţială”

Florina Moldovan-Lircă, „Revista Cercului literar”

Florentina Răcătăianu,

Cercul Literar de la Sibiu și reabilitarea artelor minore

28 Nicolae Balotă,

Suferințele tânărului Nego

34 Ștefăniță Regman,

Volumul de Corespondenţă dintre Ion D. Sîrbu şi Cornel Regman

39 Mircea Cărtărescu, Edificiul literaturii

41 Joachim Wittstock,

69 Andrei C. Şerban, /Critică literară/

44 Ioana Nicolaie, /Poezie/Din Lomografii 47 Adrian Alui Gheorghe, /Poezie/

71 Dumitru Chioaru, /Avatarele lui Orfeu/

Staţia de metrou „Piaţa Odeon”, München

Legături primejdioase

Minunata poezie nouă...?

Trubaduri, truveri, minnesängeri

73 Rodica Grigore, /Carte străină/ Timp, memorie, (i)realitate

48 Ovidiu Simion, /Poezie/ Elegii 51 Veronica D. Niculescu, /Proză/

76 Ion Dur, /Ciorne și zile/

53 Vasile Chifor, /Proză/ Divergențe 56 Emil-Cătălin Neghină, /Dramaturgie/

78 Mircea Braga,

Încercare în filosofia (imanentă) culturii tradiţionale

Balada Mirandei Dortloft

/Biblioteca și irealismul realității/ Fețele morții și ale vieții

Metoda Urmuz

58 Al. Cistelecan, /Despre/ Ion Pop post-integralist 80 Anda Ionaș, /Teatru/ De ce Hecuba?!

60 Claudiu Komartin, 82 Emil-Cătălin Neghină, /Teatru/ Playlist pentru apocalipsă (I)

62 Rita Chirian, /Critică literară/

Despre imperativul de a traduce poezie

65 Corina Gruber, /Critică literară/ Proză între lirism și ironie

68 Radu Vancu, /Critică literară/

O monografie Zarifopol și necesară, și excelentă

Teatrul nepedepsibil - FITS 2015

85 Valentin Mureșan, /Artă/ Critica și criticul de artă

86 Robert Lowell, /Traduceri/

Traduceri de Ioan Radu Văcărescu

90 George Vulturescu, /Traduceri/ Gold and Ivy Traduceri de Adam J. Sorkin şi Olimpia Iacob

92 94 95 98

Tiffany Buta, /Poezie/ Eva Sărășan, /Poezie/ Ioan Radu Văcărescu /Schatzkammer/ Lucian Perța, /Parodii/

100 Activități ale Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România și ale revistei Euphorion

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Dumitru Chioaru

Revista Cercului Literar la 70 de ani

Revista Euphorion continuă, şi în noul ei format de carte cu periodicitate trimestrială, să dedice în fiecare an un număr Cercului Literar de la Sibiu, de la tradiţia căreia se revendică din momentul apariţiei în 1990. De un deceniu şi jumătate, în luna mai a fiecărui an, revista organizează simpozionul „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”, (re)aducînd în dezbatere programul estetic, istoria Cercului Literar şi a revistei editate de el, dar şi activitatea şi opera membrilor săi marcanţi, dintre care Ştefan Aug. Doinaş şi Nicolae Balotă au fost şi rămîn şi în eternitate directori de onoare ai Euphorion-ului. Avem convingerea că Cercul Literar şi cerchiştii reprezintă un capitol din istoria literaturii române postbelice, aşa cum au fost la vremea lor Junimea lui Titu Maiorescu şi Sburătorul lui Eugen Lovinescu, în a căror continuitate se situează încă din momentul publicării în 1943 a faimoasei scrisori-manifest adresată lui Lovinescu.

Acest număr cuprinde, în secţiunea sa tematică, articole şi studii despre Revista Cercului Literar, care a fost şi tema simpozionului din acest an, desfăşurat între 8 şi 9 mai la Teatrul Gong, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la apariţia ei în 1945, la Sibiu, avînd o existenţă scurtă – doar opt numere în şase apariţii, din ianuarie pînă în august, ultimul număr fiind triplu – dar marcantă prin programul estetic şi mesajul ei proaspăt, datorită entuziasmului şi omogenităţii de grup a membrilor Cercului Literar, pe atunci în majoritatea lor studenţi care au conceput-o ca operă colectivă, deşi din motive de strategie singurul ei redactor, menţionat ca atare, a fost Ion Negoiţescu. Actualul Euphorion, care a preluat în 1990 numele revistei care urma să fie editată de Cercul Literar în continuarea Revistei Cercului Literar, publică exegezele invitaţilor la simpozion, Farkas Jenö şi Ion Bogdan Lefter, şi ale unor colaboratoare deja tradiţionale la precedentele numere consacrate Cercului Literar, Florina Moldovan-Lircă şi Florentina Răcătăianu. În acelaşi context, apare şi fragmentul Suferinţele tînărului Nego din volumul neterminat de memorii, Abisul lu minat, ale lui Nicolae Balotă, aflat ca manuscris în grija exegetei marelui cărturar, Carmen-Elena Andrei, şi o parte din corespondenţa dintre alţi doi cerchişti de marcă, Ion D. Sîrbu şi Cornel Regman, în prezentarea foarte aplicată a lui Ştefăniţă Regman. Şi, deoarece revista a acordat la simpozion Premiul Euphorion scriitorului Mircea Cărtărescu, iar Premiul Cercului Literar, scriitorului Joachim Wittstock, publicăm sub acelaşi generic şi textele oferite de domniile lor. În rest, ca în fiecare număr, poezie, proză, dramaturgie, critică literară, eseu, traduceri, parodii etc., de a căror calitate sperăm să se bucure cît mai mulţi cititori ai revistei Euphorion, în formatul pe hîrtie sau on-line.

4

3 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Dan Dănilă În toamna anului 1998, în urma unor discuţii purtate la el acasă, începusem împreună cu Mircea Ivănescu un volum tandem, un fel de dialog în care unele poezii ale mele, deja apărute în volume şi pe care el le alegea în funcţie de preferinţe, reprezentau de fapt doar nişte pre-texte menite să declanşeze şuvoiul liric ivănescian, marea lui capacitate de parafrazare şi improvizaţie. Desigur, ideea a fost a mea, iar MI, generos cum a fost întotdeauna, a acceptat imediat.

Antecedente existau, vezi volumele scrise în colaborare cu Leonid Dimov, Iustin Panţa sau Rodica Braga. În cazul nostru, tocmai tensiunea specială dintre poezia mea, de factură clasică, ordonată şi rimată şi textualitatea lui postmodernistă, i se părea extrem de interesantă ilustrului meu prieten, care era sigur că va ieşi o carte deosebită, un fel de manual de poezie sui-generis. Având în vedere uşurinţa cu care scria şi faptul că avea deja la îndemână toate textele mele, cartea ar fi fost gata în cel mult câteva luni, dar ar trebui menţionat că exact în acea perioadă, doamna Stela orbise, iar MI, el însuşi având probleme cu vederea, îi citea ore întregi în fiecare zi, cu o rară devoţiune.

Primele texte au fost repede scrise, practic sub ochii mei, însă o carte n-a fost să fie, fiindcă a urmat anul fatidic 1999 în care doamna Stela Ivănescu s-a îmbolnăvit grav şi apoi a murit, exact acelaşi an în care eu nu am putut veni în ţară, fiindcă am umblat mai mult prin spitale, în cârje, operat de două ori în urma unei fracturi de calcaneu.

Când l-am vizitat în anul următor, MI era copleşit de singurătate şi tristeţe, aproape incapabil să mai scrie sau să traducă, multe lucruri începute îl aşteptau deja de o lungă perioadă de timp pe masa de lucru. Desigur că mi s-a părut complet inoportun să pun problema continuării dialogului nostru, din care mai mult eu aş fi avut de profitat, dar speram în taină că timpul va vindeca rănile şi cartea noastră va renaşte din propria cenuşă.

Chiar în anul 2001 în care împlinea 70 de ani, pe care a refuzat să şi-i sărbătorească, deşi un grup de poeţi şi scriitori îl aşteptam emoţionaţi la sediul revistei Transilvania, a urmat o a doua grea încercare pentru MI, tocmai când părea că începe să-şi mai revină şi să poată relua unele proiecte: moartea într-un stupid accident de maşină a prietenului său cel mai drag, tânărul poet Iustin Panţa; era acelaşi an în care a murit şi mama mea, între cele două morminte sunt doar câţiva metri. Eram amândoi în doliu, de atunci nici nu i-am mai pomenit nimic despre proiectul nostru. Ne vedeam oricum rar, veneam în ţară o dată sau de două ori pe an, iar la telefon discutam alte lucruri.

Iată mai jos cele cinci poeme ivănesciene, numerotate chiar de el de la 1 la 5, dactilografiate cu străvechea, indestructibila lui maşină de scris cu literele tocite şi sărite, precedate, aşa cum trebuiau să apară în volum, de pre-textele mele. Dacă mai există pe undeva şi altele din aceeaşi serie, despre care maestrul nu mi-a povestit, nu pot să ştiu.

3 / 2015

Alături de nişte dedicaţii pe cărţi şi alte scurte texte olografe, acestea sunt cele mai preţioase amintiri palpabile care mi-au rămas de la prietenul meu trecut în nefiinţă. Despre celelalte amintiri, care se întind pe o perioadă de aproape 40 de ani, poate altădată...

Dan Dănilă, Germania

DD Prieteni, titanicul nostru de mult s-a transformat în castel de coral.

Corabia nebunilor şi ea a-nflorit sub algele lungi, acelaşi tumult de spume amare pe coame de val le trage spre portul din ochiul uimit

prieteni, cuvinte în stoluri se duc în semne de plumburi se toarnă pe albul acesta ce-aşteaptă smerit: o umbră în zbor peste cuibul de cuc, o voltă finală şi-o ultimă goarnă departe de portul din ochiul uimit.

MI fireşte, în ochiul vreunei fiinţe poate arde orice fel de luminiscenţă dacă vrei cu tot dinadinsul s-o aprinzi tu, cu viclenele concupiscenţe ale tale – madeleine, cum îţi aduci aminte că ai văzut o imagine dintr-o poveste de dragoste demult, despre o femeie cu ochii adînci – şi îi spunea privind-o cu ochii halucinaţi, el, în ochii ei, cu oarba intensitate a adîncurilor, madeleine – cu ochii de ape moarte – (madeleine în lumea cărţilor este numele vrăjitoriei prin care desfoliezi înţelesuri, şi amintiri – bine înţeles mincinoase) – şi încerci iar să cauţi anume în ochii unei fiinţe – dacă ţi-ai lua inima în dinţi s-o priveşti în ochi – acea atîta rîvnită deslegare a algelor – aici vezi că sunt alge alungite în adâncuri – – către sud – către lumină adică.

DD El vine din ţara în care poezia e iubită, se plimbă în trăsuri de lac, salută blând poporul ce aclamă, iar din când în când, împrăştie stihuri în limba sanscrită sau coptă, etruscă, avară, tamilă, carelă, suaheli, bengali ori hitită, latină, pehlevi, urartu, umilă – se cântă, se spun, se şoptesc, se recită

5

Euphorion

cuvintele lui sunt ca aurul vechi, sau muzica veche cu sunet duios, se poartă la glezne, la gât şi urechi – din burgul acesta e cel mai frumos

şi totuşi el ştie de-o seară de vineri, o umbră plutind, de preziceri urâte: la negre răspântii l-or prinde cei tineri şi îl vor ucide, cu pietre şi bâte.

MI muzica veche ele, fiinţele reale, o poartă cu adevărat la glesne? sau la gît – şi-şi atîrnă sclipirile acolo, în adâncitura unde încet îi bate ritmul – şi-şi opreşte privirile şi portretul capătă înţelesul răutăţii – căci lanţul de aur înconjurându-i larg încă ei gîtul acolo unde îşi are încheierea, şi este atunci lumea întreagă din faţa acestei fiinţe pe care tu o priveşti închisă în piatra preţioasă pe care o poartă în adâncitura corsajului – muzica veche prinsă-n lanţul de aur vechi – şi auzul se face privire şi răsfrîngerea lumii, în care eşti şi tu închis, te priveşte în faţă – rea, lentă, şi în disonanţele acolo răsfrânte se face urâtă.

DD Şi sârma ghimpată e tot poezie, de-o parte sau alta citeşti diferit.

Da, norul e liber, dar norul nu ştie să-ntoarcă o filă în ochiul uimit,

de-aceea nu crede cel care-ntr-o limbă spune la stânga ce mie mi-e drept, de-aceea tot omul ce locul îşi schimbă, va strânge busola secretă la piept va crede reclama cât poarta de şură, (minciună să fie, dar scrisă frumos), zâmbind pe ferite, cu mâna la gură, timidul din est priveşte în jos

să nu îl orbească atâta albeaţă de crom şi oglinzi, în vestul cel drept.

Cortina e trasă – cu mâna pe faţă va trece grăbit şi va trece-nţelept.

MI mâna peste faţă – asemeni bufonului care îşi spune că nu mai vede, rînjind în jur – mîna peste faţă, (şi pe furiş strecurându-şi privirile, să urmărească mersul de pisică al unei anume fiinţe) – şi tu, acolo, nemişcat, orb, murmurîndu-şi neauzit minciunile din totdeauna – şi vorbele şi-au pierdut înţelesul – şi compasul, dacă ţi-l ridici de la piept, îşi tremură acul întorcându-se mincinos spre alte părţi unde ştii bine că vei vedea steaua nemişcată, pe care oricum n-o mai cauţi.

6

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

DD Îţi cer răbdarea toamnelor târzii cu izul lor de ceaţă şi nămol şi stele ce recad mereu mai vii fără să lase-n urmă vreun gol

limanul tău de prafuri mişcătoare în plasa ta cu ochiurile fine, unde adorm şi bărcile uşoare şi munţii transoceanici de rugine refuz târziu al zilei de-a începe, scrisori la care vei primi răspuns de aer îngheţat pornit din stepe să-ţi caute răsuflarea pe ascuns

vapoare poartă lestul lor de sare şi de păduri pe osii de argint, trag ancorele, se topesc în zare şi se întorc pictate-n hyacint

vaci să mai pască somnolente steaguri şi bărzăuni mai blânzi ca pe aici şi-atâta lună aşternută-n praguri nu mai găseşti în deltele mai mici nici mai ascunse-n trestii curcubee, ce-şi uita roşul greu în pipirig, nici case legănate de maree, şi nici mai lungi ecouri dacă strig să mai privesc odată pe sub gene, despovărat de gânduri şi de vămi, tristeţea ta închisă în catrene – răbdarea toamnelor aprinse dă-mi.

MI însă privind pe sub gene – e totul mărunt deodată – o lume a poveştilor răsfrîngîndu-se în chihlimbar, care mocneşte, şi fierbe, şi vorbele aici se sparg şi se spulberă urcînd către pereţii de sticlă rotunjindu-se să închidă surîsul ritmurilor – căci sunt basme în versuri, şi le spui cumpănit – şi le pierzi pe nesimţite înţelesul – şi-ţi închipui că acolo, ascuns printre trestii, te pîndeşte, şi scurmă în mîl cu degete năclăite (făcute odinioară, îţi spuneai, să mîngîie filele unor infolii – însă acum iscăm doar valuri mărunte prin trestiile îngheţate) – şi imaginea în globul de sticlă pe care să-l legeni, să-i cauţi răsuflarea, pe ascuns, fiinţei care să stea să te asculte, şi nu vrei să-i mai spui ei nimic.

DD Şi eu am avut odată acelaşi gând, adică să scriu un tratat despre seară, dar tăcerile ei mă înfioară, aş fi preferat uneori să o aud râzând

înalt, pe sub lămpi arzând violet sau nepăsătoare, despuiată de şoapte în fotoliul vechi, pieptănându-şi încet părul lucios, amirosind a lapte 3 / 2015

Euphorion

scrisori parfumate, praline şi boarfe sunt comorile ei încuiate în scrin.

Mă privea îndelung prin negre eşarfe, cerşeam un cuvânt, câteodată, ce chin apoi am plecat – ea rămase cum ştiu în cercul veiozei, dar nu am uitat de fluturul prins într-un ac ruginiu, de şoaptele ei, de păr şi tratat.

MI sub felinarele arzînd iarna pe străzi – aruncîndu-şi lumina – galbenă – în ferestrele dincolo de care e o poveste de dragoste veche, cu flăcări mocnite, şi stingîndu-se şi lăsându-i, ei, faţa în umbre – (ochii

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

fiinţei dintr-o astfel de poveste pe care o citeai şi acum ai uitat-o) dincolo, afară, tu însuţi, altă dată, ridicîndu-ţi ochii spre geamul cu lumina răsfrîntă – tu, în cercul gălbui, sub felinarul cu globul lui legănându-se lent, şi cu feţele ştiute în umbră, strîmbate de rîs rău, urît – şi dincoace, povestea arzînd în pîsla înceată a luminii captive în camera luminată în aurul literelor de pe cotorul cărţii – cartea despre o seară mincinoasă, fireşte, uitată, fireşte, acuma.

7

Euphorion

Farkas Jenő Introducere Una dintre trăsăturile fundamentale ale Cercului literar de la Sibiu este formarea și evoluţia sa într-un spaţiu multicultural cu trei literaturi: română, maghiară și germană care au integrat și influenţa austriacă: barocul, teatrul, muzica, psihanaliza lui S. Freud și A. Adler, artele decorative (Jugendstil), scriitorii ca Franz Kafka sau Robert Musil, originar din Banat. La acestea s-au adăugat modelul clasic al umanismului german, reprezentat de Goethe și Schiller, al romantismului german, al filosofiei idealiste și al tradiţiei liberale. Iată spiritualitatea de Mitteleuropa de care s-a impregnat și Cercul literar de la Sibiu.

Membrii Cercului au fost conștienţi de trăsăturile occidentale ale acestei mișcări de idei, ce îi conferă o actualitate tot mai mare. Radicalitatea lor europeană-cosmopolită poate fi considerată un miracol în perioada 1940-1947. La baza doctrinei Cercului se află un democratism cultural care a încercat să promoveze esteticul ca un model social posibil.1 Pe de altă parte Cercul literar a continuat tradiţia Școlii Ardelene, și a fost, totodată, precursorul Echinoxului și al optzeciștilor.2 În perioada în care mișcările europene de avangardă dispar și mai multe reviste literare importante din Europa fac compromisuri ideologice în timpul ocupaţiei germane, ca în Franţa, de pildă, La Nouvelle Revue Française, dirijată de către PierreDrieu La Rochelle, în Ardeal se naște o grupare literară, denumită Cercul literar de la Sibiu al studenţilor de la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, în refugiu la Sibiu. Cercul a avut un caracter de avangardă în sensul clasic la cuvântului.

Umanismul clasic (Schiller și Goethe) și spiritualitatea modernă, europeană au fost însușite de către viitorii cerchiști la Universitatea din Cluj și Sibiu, sub îndrumarea unor profesori importanţi ai vremii: poetul și filosoful Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Victor Iancu, Sextil Pușcariu, Yves Auger, Henri Jacquier și alţii. Astfel, formarea profilului intelectual al cerchiștilor ca Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, începe la Universitatea din Cluj, cu profesori cu o solidă formaţie europeană. Revistele (Curţile dorului, Revista Cercului literar și virtualul Euphorion, revistă „online” avant la lettre, ce-i drept, sub formă de lettres între R. Stanca, I. Negoiţescu, Ștefan Aug. Doinaș și alţii), reuniunile, corespondenţele și jurnalele lor atestă activitatea creatoare a cerchiștilor în afara strict geografică a orașului Sibiu.3 Din Jurnalul (1938-1940) „balicului” (bobocului) Cornel Regman, publicat în revista Manuscriptum4, aflăm lucruri, aparent nesemnificative despre atmosfera universitară din Cluj dintre anii 1938-1940, însă ne dăm seama de seriozitatea cu care tinerii frecventează cursurile și seminariile, despre conștiinţa de intelectual în formare a viitorilor membri ai Cercului într-o cultură „temeinică și așezată”. În jurnal, tânărul „balic” face portrete cu multă ironie și haz. De pildă H. Jacquier „are o mutră rubicondă, albă ca carnea (subl. autorului) de pe pieptul găinii, pieliţă moale, om fin, ironie și umor tip Franţa 1600-1938. Arată a fi cult”. Des8

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

pre D. Popovici „balicul” spune că e: „mutră slăbuţă de ofticos, f. serios vorbește, nu surâde niciodată cu ochii în catedră și abia îndrăznind să se uite în sală…. Vorbește frumos, cursiv ca un veritabil conferenţiar”. Într-o altă pagină de jurnal (3 nov. 1938) despre același Popovici: „Largă cultură, introducere amplă, viziunea filosofico-istorică. Comportament pur filosofic. Seriozitate”. Studentul în anul întâi vorbește cu entuziasm despre cursul de Estetică literară al lui Liviu Rusu la care asistă și profesori universitari: „Rusu e un element superior, vorbește foarte limpede, poate prea limpede, putând fi acuzat de simplism de către unii pentru cari obscuritatea e un semn de savantlâc”. În nota din 12 nov.: „Cu Stanca am fost numiţi bibliotecari la sem. de est. Ne umflăm în pene ca niște elevi…” Tânărul Regman dovedește maturitate în poziţia lui faţă de răbufnirile legionare ale cătorva tineri: „Naţionalismul sforăitor, ţara care geme sub călcâiul hidrei, toate acestea au devenit expresii căzute mult în banalitate.” (9 nov. 1938). Nu lipsește nici autoironia: „Trebue mai puţin Cornelius! Titu Maiorescu era mai concis încă la vârsta de 16 ani”. (5 nov. 1938).

După refugiul la Sibiu se vor publica două numere ale revistei literare studenţești Curţile dorului în 1940-1941, sub patronajul lui Lucian Blaga, în care vor debuta mai mulţi dintre viitorii cerchiști.

Manifestul „Cercului literar ” din Sibiu Actul de naștere oficial al Cercului literar a fost scrisoarea-manifest a tinerilor sibieni, adresată lui E. Lovinescu, publicată la rubrica Viaţa artistică a ziarului Viaţa, cu titlul Ardealul artistic. O scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar din Sibiu” din 13 mai 1943, an III, nr. 7435. Scrisoarea a fost semnată de Victor Iancu, E. Todoran, Corneliu Regman, Demian Silvestru 3 / 2015

Euphorion

(pseudonimul lui Ion Negoiţescu), Ovidiu Drimba, Ion Oană, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ștefan Aug. Doinaș etc.

Se vorbește mai puţin despre „șapoul” scrisorii, fiind prima prezentare a acestui manifest de către Dan Petrașincu (1910-1997), în contextul atacurilor dirijate împotriva lui E. Lovinescu: „…singur E. Lovinescu a întrevăzut primejdiile ce se ridicau la orizontul moșiei estetice – desţelenită cu atâta trudă de d-sa, în consensul celuilalt mare critic, întemeietorul ideii de libertate în domeniul creaţiei, Titu Maiorescu – și necontenit a bătut gongul de alarmă”. Petrașincu îl compară pe Lovinescu cu Socrate, care a fost „acuzat că nu-și iubește cetatea” de dragul adevărului artistic. Eroismul lui Lovinescu a reușit „să răsbată acolo unde se pregătește veșnic viitorul: în tineret”. Urmează, apoi, prima apreciere a manifestului: „… Scrisoarea… constituie unul din aceste cazuri, când pot fi mândri și cei ce mărturisesc adeziunea și cei ce o primesc – nu mai vorbim de cei care o constată, prieteni mai vechi și din vremurile de restriște. Fără a ne hazarda la analiza unor spirite ce se arată mature, mânuind ideea așa cum rar se întâmplă pe aceste meleaguri, vom spune totuși că această scrisoare ne-a silit să tresărim, fiindcă stilul ei, atitudinea demnă, convingerea cu care sunt spuse unele lucruri gingașe, îţi dau sentimentul unei perfecţii la care tu însuţi năzuiești.” Totodată, D. Petrașincu atrage atenţia asupra prezenţei lui Ștefan Aug. Doinaș printre semnatari, „un tânăr poet de remarcabile posibilităţi”, pe care l-au publicat în Viaţa. În scrisoarea-manifest, redactată de Ion Negoiţescu, la cererera lui Radu Stanca, conducătorul spiritual al grupului, se anunţă adeziunea tinerilor disocierea radicală a valorilor faţă de pseudo-valori, în condiţiile politice din anii 1940. Nicolae Balotă în Caietul albastru face o scurtă caracterizare a pseudo-valorilor și a ideilor extremiste ale epocii. Despre „trăiriști”, discipoli ai lui Nae Ionescu (Mircea Eliade, Constatin Noica, Mihail Sebastian) autorul afirmă că ei au rămas „la nivelul unui modernism agonic.” „Profeţii negativi” pe care nu i-au asimilat suficient pentru ca să se poată despărţi de ei într-un mod fecund le-au pecetluit soarta: „Ca niște oameni atât de „deștepţi” să adoarmă sub privirea hipnotică a unui magician minor precum Nae Ionescu (ca să nu mai vorbim de fascinaţia exercitată asupra lor de Codreanu) este greu de înţeles”. Caracterizarea zdrobitoare a acestor intelectuali a contribuit, cu siguranţă, la unificarea atacurilor împotriva lui N. Balotă ale unei părţi a emigraţiei românești: „Ei sunt de fapt discipoli amatori ai lui Hegel, imitatori întârziaţi ai lui Nietzsche, schopenhauerienii dezabuzaţi, existenţialiștii unor «trăiri» exaltate și vane, sinucigașii ce nu s-ar fi sinucis în veci, toţi acești pseudofilosofi s-au lăsat antrenaţi într-o aventură sângeroasă – dacă ar fi izbutit – i-ar fi lichidat în cele din urmă fără nici o îndurare.” 6 Autorul scrisorii-manifest caracterizeazã începuturile culturii române și ale naţionalismului romantic și rolul poeziei populare: „Era firesc pentru o literaturã fãrã trecut clasic sã porneascã de la poezia popularã care, deși e o creaţie minorã și în cea mai mare parte de interes etnografic, reprezintã totuși un izvor cert pentru marile posibilitãţi viitoare…” În schimb cultura majorã începe acolo – se afirmã în scrisoare – unde formele colective sunt înlocuite cu o creaţie strict individualã a personalitãţii. Astfel, creaţie de culturã înseamnã un act de liberare și de afirmare a personalitãţii. Studenţii de la Sibiu reclamă disocierea esteticului de politic și social, deoarece cultura română trebuie „să 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

treacă peste veacurile de evoluţie ale culturii apusene. și este necesară lupta împotriva sămănătorismului (denumit și pășunism de către cerchiști)… „focarul cel mai periculos al confuziei între ideea estetică, cea etică și cea etnică”. Scrisoarea, care vine din Ardeal, „patria sămănătorismului”, înseamnă un protest împotriva „literaturii anacronice, regionale și „specifice”… pentru că toate culturile mari s-au realizat în mediu urban, astfel urbanitatea și exclusivitatea estetică pot asigura ambianţa evoluţiei unei literaturi. Grupul sibian formează acel tineret – după Manifest – care este capabil să formeze cea de „a 4-a generaţie maioresciană”. Prin scrisoarea adresată lui Lovinescu stundenţii au dorit „o participare conștientă la spiritul contemporan” considerând literatura română „o ramură tânără a spiritualităţii continentale”.

După Cornel Regman în aceste împrejurãri Manifestul Cercului literar dovedește un curaj remarcabil prin care tinerii sibieni și-au exprimat adeziunea la poziţiile lovinescianismului.

Manifestul Cercului stă mărturie acestui dublu obiectiv: de sincronizare și diferenţiere, „... pentru că nici un moment nevoia de preluare a cerchiștilor nu a dus la ignorarea realităţii spirituale ce se cerea modificată.”7 Răspunsul d-lui E. Lovinescu la Scrisoarea „Cercului literar” din Sibiu din Viaţa8 este atestatul de intrare în literatură română a Cercului literar și a membrilor săi: „Scrisoarea dv. a unei tinere colectivităţi… e un «manifest», care, afirmând o atitudine de o pondere si, mai ales, de o gravitate, în ce vă privește, deosebite, merită să intre în discuţia publică.” Lovinescu recunoaște că problema disocierii esteticului din orice simbioză este pusă cu luciditate de către tinerii sibieni: „mesagiul dv. mi-e cu deosebire de preţios și mi-a produs o bucurie cu atât mai mare cu cât venea în chip mai neașteptat de la tineri publiciști din Ardeal… iar necesitatea momentului „nu mai cere ca noţiunea esteticului să fie subestimată noţiunii etnicului și culturalului”; și aceasta vine dintr-o parte a ţării care se vrea încă regională, sămănătoristă, naţionalistă, culturală și deloc ori indiferent estetică. Afirmaţia voinţei cerchiștilor de a rupe cu un astfel de climat neprielnic este calificată de către E. Lovinescu „dârză”. Titu Maiorescu care a afirmat doar la nivel teoretic „principiul de autonomie” a artei, ‒ continuă E. Lovinescu în răspuns ‒ a fost ţinta atacurilor înverșunate, fiind tratat de presă „cosmopolit, deznaţionalizat, germanizat, om vândut Evreilor.” Lovinescu însuși a fost atacat de către un critic tânăr: „oameni primejdioși literaturii naţionale ar trebui puși la zid și împușcaţi”. Autorul Răspunsului la Manifest trage concluzii premonitorii pentru soarta membrilor Cercului: „Iată ce vă așteaptă pe calea pe care aţi apucat.” Destin care îi va transforma pe acești tineri strălucitori în intelectuali „răniţi ai istoriei.”

Membrii cercului se vor întâlni săptămânal, invitaţi fiind profesorii lor Lucian Blaga, Henri Jacquier, Umberto Cianciolo și alţii. Factorul efervescent în toate aceste acţiuni (manifest, cenaclu, revistă) a fost Ion Negoiţescu, iar elementul modelator și moderator, Radu Stanca. În jurul „acestor două astre gemene” (C. Regman, 1997) s-au adunat ceilalţi membri ai cercului. În 1942 C. Regman, Ion. D. Sârbu, Ovidiu Drâmba, Eugen Todoran au fost mobilizaţi. Poeţii grupului Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș și Ioanichie Olteanu erau deja cunoscuţi prin colaborările lor la mai multe reviste importante din ţară. Ei vor colabora la revistele din Sibiu și din ţară (Saeculum, Transilvania, 9

Euphorion

Revista Fundaţiilor Regale, Universul literar, Vremea și Kalende).

Alţi membri ca Nicolae Balotă, Eta Boeriu, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, Dominic Stanca, fiind studenţi, se vor afirma pe parcurs.

Volumele în manuscris ale lui Ștefan Aug. Doinaș și R. Stanca au fost premiate prin 1946-1947, însă publicarea lor s-a amânat cu mai multe decenii. Astăzi ni se pare incredibil că Radu Stanca, poet și dramaturg, cu calităţi de geniu nu a publicat niciun volum până la moartea sa permatură din 1962!

Revista Cercului literar Programul estetic al cerchiștilor se va realiza pe paginile Revistei Cercului literar (revistã lunarã de literaturã, filosofie și artã, redactor I. Negoiţescu), între ianuarie și august 1945, perioada în care au apărut cele șase numere (ultima reunind numerele 6,7 și 8). Toate cele șase numere au aceleași rubrici, cu aproape același spaţiu. Prima parte a fiecãrui numãr este consacratã beletristicii, creaţiilor proprii, articolelor, studiilor de criticã. Aici au apãrut baladele lui Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș și Ioanichie Olteanu, prozele (I. D. Sîrbu, Ioana Postelnicu, E. Lovinescu), piesa Hora domniţelor de R. Stanca, numeroase recenzii legate de literatura românã și strãinã. Urmeazã cronicile: Cronica literarã, Cronica ideilor, Cronica dramaticã, Cronica limbii române. Cronica strãinã. Separat sunt menţionate în sumar Cronica ideilor minore, Note și Revista revistelor. Cronica ideilor a avut cea mai largã participare a cerchiștilor R. Stanca, N. Balotã, I.D. Sîrbu, H. Jacquier.

Primul numãr al Revistei Cercului literar se deschide cu un articol-manifest nesemnat (autor este I. Negoiţescu) cu titlul Perspectivã care va nuanţa programul Cercului literar „ca un elogiu al spiritului de libertate ca o reintegrare a generaţiei tinere în românitatea de perspectivã universalã, ruptã de nebuloasele cojuncturii politice și regionaliste”. „În acel manifest – continuã Negoiţescu – se lua atitudine de atașare entuziastã la critica esteticã ce descindea din Maiorescu.” (p.3) Studiile Perspectivã sau Viitorul literaturii române? (nr.

3) de I. Negoiţescu, Ireductabilitatea stilisticã, (nr. 2.) sau Resurecţia baladei (nr. 4) semnate de Radu Stanca au un caracter programatic și demonstreazã cã tinerii cerchiști conștienţi de valoarea lor au intrat în arena culturalã româneascã cu obiective deosebit de ambiţioase de promovare a criteriului estetic. În acest sens Revista Cercului literar a fost un model de sincronizare cu tendinţele culturii europene.

I. Negoiţescu califică activitatea cercului și a revistei ca fiind mica noastră mișcare de „rezistenţă” spirituală, iar linia cercului a rămas aceeași de credinţă neclintită în miraculoasele forţe ale libertăţii spiritului. De asemenea, conceptul de „autonomie a esteticului” a fost deseori atacată de către adversarii Cercului ca „esteţii Ardealului”. După Ion Vartic9, ei au fost greșit înţeleși, pentru că aceasta „era o reacţie de opoziţie faţă de conjunctura istorică”. În Resurecţia baladei10, R. Stanca susţine ideea că „o operă de artă va fi cu atât mai aptă de a purta titlul de capodoperă cu cât semnificaţia ei axiologică va fi mai complexă.” Exclusivitatea estetică – continuă R. Stanca – nu duce la capodoperă. Însăși forma de baladă, în orice literatură europeană, înseamnă o formă care readuce în actualitate noţiunea de cultură populară, caracterul oral al poeziei, teoria romantică asupra poeziei, legăturile dintre literatură și poezie și transferurile patrimoniului cultural universal.

Paralel cu criteriul estetic și caracterul european al 10

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

creaţiei cerchiste, I. Negoiţescu nu va uita nici de legăturile Cercului cu tradiţiile latiniste ale Ardealului: „Ne simţeam rădăcini adânci și ne gândeam cu stăruinţă la „școala ardeleană și latinistă”, la Buda-Deleanu, la Codru-Drăgușanu”, ceea ce a însemnat „denunţarea prejudecăţii regionaliste.” Negoiţescu explică intenţiile tinerilor sibieni: refuzul localismului cultural, și nici refuzul poeziei patriotice și nici a literaturii sociale cum li s-a imptuat de către critici și ziariști. Poziţia lui este limpede: „Opera de artă poate cuprinde și alte valori decât cea estetică. Dacă însă pe aceasta n-o cuprinde, ea e nulă ca operă de artă.” Într-un alt articol11 al Revistei Cercului literar, I. Negoiţescu face un bilanţ al „calomniilor”, al „înjuriilor perfide” la adresa tinerilor sibieni din partea presei de exremă dreaptă: „comuniștii de la Sibiu”, „comunismul estetic”. Revistele ca „Neamul românesc”, „Porunca vremii” sau „Gândirea”, „cele mai faimoase oficine de naţionalism”, au repudiat manifestul tinerilor sibieni care au cerut libertate pentru spirit și au cerut ca cerchiștii „trădătorii neamului” și ai „războiului sfânt” să fie trimiși în lagăre și în închisori. În numărul 8 al revistei, la rubrica Revista revistelor, Radu Stanca răspunde la acuzaţiile de „estetism”, ceea ce era în fond: „ecoul relei credinţe cu care a fost primită, încă de la primele sale contacte cu viaţa, mica noastră înjghebare literară”. Cerchiștii și-au exprimat mereu rezerva faţă de „purismul estetic”. Verva lui R. Stanca se va materializa în formule memorabile: acuza de „estetism”, „ce ni se arunca, nu provenea decât din sughiţul ventrilocului cultural sau din bravada esteticianului imberb ce descoperise de curând termenul.” După mai mult de patru decenii, în ultimul său interviu C. Regman, formulează definitiv acest deziderat al cercului: „Programul estetic al Cercu3 / 2015

Euphorion

lui necantonat în strictul estetism, dimpotrivă, exaltând valorile de la temelia creaţiei, pe care le vedea controlate de veghea estetică, a putut servi, la rându-i, în lupta contra tezismelor de orice fel, înlesnind totodată ieșirea spre mai complex, spre trăirea spirituală.”12 Mișcarea tinerilor din Sibiu a avut și simpatizanţi în cercurile literare, precum Lucian Blaga, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, G. Ivașcu, Eugen Jebeleanu, Dan Petrașincu.

Originală ni se pare rubrica permanentă denumită Cronica artelor minore la care au colaborat mai mulţi autori, Radu Stanca, I. Negoiţescu, C. Regman, H. Jacquier și Deliu Petroiu.

Pentru a crea un echilibru între valori, Radu Stanca propune13 o nouă și modernă estetică a designului: „…nicăiri ca în artele minore nu se manifestează mai pregnant tendinţa gratuită, deci tipic estetică, de a înfrumuseţa”, deci faţă de artele majore „care sunt un bun al unei valori”, artele minore „pot fi considerate îndeobște arte industriale”. Autorul observă totodată calitatea socială a artelor minore. Tot în această rubrică, I. Negoiţescu14 își exprimă o idee originală, și anume că teatrul perimat al autorului francez poate fi readus în actualitate cu ajutorul marionetelor. „În spiritul unei arte minore s-ar putea reda teatrului lui Hugo anumite semnificaţii artistice majore, menite să șteargă praful de pe o carte plină în fond de povești minunate… (nr. 1). Concluzia lui Negoiţescu despre arta lui Walt Disney este că „deși minoră, fiind una din cele mai frumoase rezultate ale cinematografiei care nu lipsește să ofere și o posibilitate majoră în pelicula de intenţii dramatice.” Tot în Cronica artelor minore, C. Regman15 este de părere că artele majore „sunt așa-zicând căptușite adesea într-o măsură considerabilă cu arte minore,” iar cronica artelor minore poate fi „un captivant denunţ cu mireazmă detectivistă, nu lipsit de senzaţional”. H. Jacquier în Devalorizarea decorativului16 stabilește o ierarhie a artelor minore, pornind de la arhitectură, artele decorative arhitecturale; artele aplicate, industriale, artele ornamentale între care există un grad diferit de libertate și de armonii. Observaţiile lui Radu Stanca în Moartea „pehlivanului”,17 despre personajul modern de commedia dell’arte, Constantin Tănase, celebru cupletist, reflectă o viziune globală asupra teatrului. Tănase a știut „să refuleze și să sublimeze în grimasa comică a măștii sale atotcuprinzătoare, nu atât suferinţele unui erou singuratic, cât durerile și izbăvirile unui neam întreg.”

Sibiul – burg medieval Lucian Blaga în poezia Anno domini creează o atmosferă fantastică cu elemente romantice ale orașului Sibiu: „Intrata noaptea-n burg, fără de vamă… / Bătaia ceasului stârnește liliacul / din somnul lung, în care s-așezase. / Cenusa îngerilor arși în ceruri/ ne cade fulguind pe umeri și pe case.”, atmosferă ce va marca baladele cerchiștilor. Ştefan Aug. Doinaş în Poezie şi modă poetică prezintă oraşul studenţiei lor care respira un aer medieval, „grupările studenţeşti întreţineau - în cercuri destul de diversificate - conştiinţa unui nou Heidelberg, tentaţia unui nou romantism istoric ne îndemna să căutăm în sfera altor epoci, a unor alte culturi...”

Sibiul va constitui „maternitatea lirică” pentru cerchiștii Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Ioanchie Olteanu, Dominic Stanca datorită caracterului său de urbanitate, cu surse de civilizaţie europeană, simbolizată de Muzeul Brukenthal, la fel de important ca instituţie (colecţiile de artă, biblioteca, arhiva) ca cele din marile orașe ale fostului Imperiu Habsburgic. În 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

acest sens vorbea Claudio Magris de un anume „mit habsburgic”, detectabil și la cerchiști, sub forma spiritului de Mitteleuropa. Vladimir Streinu este de părare că spre deosebire de majoritatea confraţilor din restul ţării, Slavici, Coşbuc, Iosif, Goga, Rebreanu, Blaga şi Doinaş însuşi, „au respirat cu toţii mai întâi climatul culturii germane. Dar fiecare a izbutit în felul său să fie cu strălucire al locului şi al timpului în care a trăit.” În cartea sa despre Cercul literar18, Petru Poantă precizează că Sibiul este un element catalitic al esteticii, al ideologiei literare și, îndeosebi, al sensibilităţii cerchiste. Mai târziu, Ov. S. Crohmălniceanu și K. Heitmann19 vor dedica o lucrare acestei influenţe catalitice a influenţei germane. Descoperind Sibiul, cerchiștii vor avea „revelaţia Occidentului”, avem numeroase mărturii ale cerchiștilor despre „Sibiul fabulos”, „burgul medieval” „orașul magic”, „cetatea umbrelor”, „orașul fantastic și oniric”. În Caietul albastru20, N. Balotă își amintește de prietenia lui cu Radu Stanca în burgul fabulos: „Sunt locuri chemate parcă să apropie oamenii, să fie prielnice celor mai fecunde prietenii spirituale. Așa a fost pentru noi Sibiul, oraș deschis sub zarea munţilor, în care pădurea pătrunde până în inima bătrânului burg.” După o lungă ședere în Occident, N. Balotă afirmă că Sibiul a devenit prototipul târgului din visul său germanic. La mitologia aceasta a Sibiului – spune Balotă –, poezia lui Radu Stanca, și umbra sa „poetică” participă din plin... Lupta poetului în burgul său fabulos este când un turnir elegant, când o tăcută confruntare cu Moartea21 ... Pentru Radu Stanca, „dandy transilvan , a cărui viaţă – conform definiţiei pe care Baudelaire o dă acestui tip uman – se desfășoară în faţa unei oglinzi, moartea însăși este un spectacol magnific”.

Pentru Ion Negoiţescu descoperirea Sibiului a fost „magică”: „Aspectul total germanic – prin ziduri, dar și prin populaţie – al micului oraș (cât era de superb, cu toate tainele lui străvechi, aveam să realizez doar treptat, pe măsură ce se va închega perioada strajei dragonilor, cu Cercul literar), m-a vrăjit din prima clipă. (vezi P. Poantă). Articolul Despărţirea de Sibiu (semnat cu iniţiale revistei) din ultimul număr al revistei poate fi considerat un suprem omagiu colectiv, adresat orașului Sibiu, „burgul baladesc” de care cerchiștii s-au legat cu „fibre adânci, aproape structurale.” Sibiul a fost nu numai colaboratorul intim al tuturor încercărilor literare ale membrilor Cercului... ci și auxiliaurul el mai de preţ al unei studenţii literare... „Cosmopolitismul lui atent, discreţia graţioasă, imperturbabila-i comuniune cu trecutul, s-au scurs, toate, ca o leneșă muzică de cameră din spinetul lui întredeschis, în inimile noastere, ce-o vor păstra” ; „... în mica epopee literară a „Manifestului”, în sfârșit în „maieutica” acestei reviste, Sibiul va rămâne prezent în frământările noastre literare...”22 După despărţirea de Sibiu, membrii cercului se vor risipi, unii se întorc acasă, Doinaș în satul natal, Caporal Alexa, C. Regman la Daneș, Negoiţescu și Balotă la Cluj, Sârbu la Petrila, tot la părinţi, singur Radu Stanca a rămas la Sibiu.

Proiectul EUPHORION Ideea „euphorionismului” a apărut deja la Sibiu, mai ales în intrepretarea lui Radu Stanca, în sensul unui teatru euphorionist, prin reinterpretarea mitologemelor biblice și eline, într-un teatru dominat de lirism și de filosofie. Cerchiștii au militat „pentru revenirea la ordinea clasică, cu tradiţie europeană până în Grecia antică, redimensionând-o în cadrele modernităţii 11

Euphorion

printr-o resurecţie a tragicului.”23 Pentru Negoiţescu, euphorionismul este „ultima soluţie de europenism”: Istoria literaturii române pe care vrea s-o termine până în 1950 va fi „o viziune cu totul schimbată și concentrată a istoriei literaturii noastre”.24 Tragediile lui R. Stanca, după I. Negoiţescu, vin să compenseze un deficit al spiritualităţii românești, absenţa unui clasicism.25 La Cluj, în 1946, se conturează proiectul noii reviste Euphorion, „caiet de critică și poezie editat de Cercul literar”. Acest proiect euphorionist constituie „ultima treaptă a teoriei coerente și organice pe care o propune Cercul literar.” (Ion Vartic). În scrisoarea din 28 mai 1946, I. Negoiţescu26 îi scrie lui Radu Stanca… „Ne-am hotărât să-i dăm titlul EUPHORION (în al doilea Faust e fiul lui Faust și al Elenei, și personifică sufletul poetului), deși el a mai fost întrebuinţat în Germania.” Negoiţescu preia explicaţia lui L. Blaga din Daimonion: „Viaţa scurtă, plină de tensiuni dramatice a lui Byron devine Euphorion, fiul anticei Elene și al lui Faust.” Blaga explică că Byron devine pentru bătrânul Goethe un mit, Byron devine Euphorion:27 „un personaj simbolic, care în grabnica sa trecere prin cea mare operă poetică a timpurilor moderne, cântă, saltă și se prăbușește din tragic răsfăţ: Lăsaţi-mă în salturi / Pasul să-mi mântui !/ Pe sus, prin înalturi / Liber să bântui,/ Puternică poftă…/ M-a prins, m-a răpit”28 Cu totul neobișnuite vor părea desigur cuvintele lui Goethe…. „Demonicul … în firea mea nu e, dar îi sunt supus”.29 Blaga observă cu acuitate esenţa explicaţiei lui Goethe: „În Byron, el (Goethe) admira demonicul în starea nativă…” Baladele lui R. Stanca, Doinaș și I. Olteanu vor reflecta acest demonism în stare nativă. Numele de Euphorion e folosit destul de des în literatură, amintesc doar Poarta îngustă, romanul lui André Gide, în care Abel îi spune lui Jérôme, purtat de marea lui pasiune pentru Juliette:„ je me sens plus léger qu’Euphorion”.30 Fapt semnificativ pentru cerchiști (în sensul că orașul Sibiu înseamnă pentru ei un centru spiritual ca Heidelberg) este că revista germană Eurphorion a apărut în 1894, la editura Carl Winter a Universităţii din Heidelberg sub redacţia austriacului August Sauer, iar după 1914, a lui Josef Nadler.31 E de remarcat că revista din Heidelberg își propunea adâncirea legăturii între tradiţia clasică, grecească și spiritualitatea germană. În scrisoarea din 25 mai 194632, Negoiţescu prezintă lui Stanca imaginea revistei „deghizate” în care poezia este reprezentată prin R. Stanca, T. Bogdan, T. Ralet Șt. Aug. Doinaș, pe urmă texte din Schiller și Diderot, la rubrică critică H. Jacquier, I. Negoiţescu, D. Petroiu, E. Todoran, C. Regman, I., D. Sârbu, R. Enescu și alţii, iar la referinţe din nou I. Negoiţescu și T. Ralet. Un alt proiect nerealizat din cauza ideologiei noi comuniste, este teatrul euphorionist al cercului. Baladele Corydon, Un cneaz valah la porţile Sibiului, Buffalo Bill sunt aspecte ale geniului teatralităţii în poezie al lui Stanca, în care se observă forţa regizorală de excepţie a autorului. Dandysmul afișat, acest corydonism ne duc cu gândul la prozele lui Barbey d’Aurevilly, la picturile de o excentrică bogăţie a senzualităţii la pictorii austrieci. Admirabil este curajul lui R. Stanca de a publica în 1943 balada Corydon, cu referinţe fără echivoc la cartea scandaloasă a lui André Gide cu același titlu33 care a vrut să jeneze societatea franceză prin afișarea „pederastiei normale și civilizatorii.” Iar cele povestite de I. Negoiţescu în Straja dragonilor despre uranismul său - pe care și l-a asumat toată viaţa34 - se integrează în această 12

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

mitologie a lui Corydon. Iată un alt aspect al libertăţii de creaţie euphorionistă a tinerilor cerchiști.

Mai târziu, Negoiţescu, Regman și Doinaș, seduși de ideea de a scoate revista Euphorion vor intra în partidul comunist, din care vor fi scoși la începutul anilor 1950 și mai târziu, prin 1959, și din Uniunea Scriitorilor. În dauna tuturor promisiunilor, revista Euphorion nu va putea apărea niciodată, datorită instaurarea la puterea a comuniștilor. Va urma o perioadă de două decenii în care cerchiștii vor suporta cele mai felurite torturi fizice și intelectuale. Dintr-o scrisoare a lui Ștefan Aug. Doinaș din 195335, reiese că speranţele euphorioniste mai persistă și în 1953: „Îmi place să cred că, dacă vă preocupă repertoriile şi sumarele euphorioniste, clipa apariţiei se apropie. După atâta aşteptare, pregătire şi martiraj o merităm din plin. Sunt de acord întru totul cu planurile voastre; ceea ce mă nedumireşte însă este absenţa celorlaţi prieteni din formaţia revistei.” Însă grijile materiale sunt și ele prezente, aici la Hășmagiu nu se poate cumpăra făină de grâu – scrie Doinaș –, întrucât nici n-a început treierișul, „...când voi ajunge la Cap. Alexa... îţi voi scrie și-ţi voi procura cele necesare.”

Portretele cerchiștilor După risipirea grupului sibian, vor urma arestările lui Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu, Ștefan Aug. Doinaș, Ion. D. Sîrbu, Ovidiu Cotruș și dispariţia prematură a unora dintre ei ca Radu Stanca, Ovidiu Cotruș, Dominic Stanca, Radu Enescu: „...destrămarea acestei grupări (aflată în plină înflorire creatoare în anii ’50 ai secolului trecut) este una dintre cele mai grave crime culturale comise de regimul comunist.”36 Ei vor debuta în jurul anilor 19641966 cu o întârziere de două decenii.

Radu Stanca, poet, regizor dramaturg, eseist, traducător, era de o vivacitate intelectuală rară, un stimulent pentru ceilalţi la creaţie continuă și la autodepășire. Asistent universitar la Sibiu, director de teatru la Sibiu și la Cluj, cel mai important membru al Cercului literar n-a publicat nicio carte în viaţă.

Opera se va edita începând cu volumul de Versuri în 1966, culegerea de Teatru (Hora domniţelor, Ostatecul, Oedip salvat, Dona Juana, Critis sau Gâlceava zeilor) în 1968, eseurile cu titlul Acvariu în 1971, o nouă culegere de Versuri în 1980, iar piesele mai puţin cunoscute în volumul Teatru din 1985. I.D. Sârbu scria în 198337: „Stanca era șeful tribului nostru liric, pe la spate îi spuneam „le grand Meaulne” (sic)38. Ca și eroul lui Alain Fournier… Radu Stanca ne-a dus și ne-a arătat un castel, ne-a făcut părtași și complici la un bal tainic, cu măști și surprize… Toată viaţa – până azi – am purtat sub platoșa ironiei mele defensive floarea ascunsă a acelei aventuri de poezie și de moarte, de vis și speranţă, de căutare și rătăcire care fost teribila și cumplita noastră tinereţe.” Ștefan Aug. Doinaș a primit premiul „Eugen Lovinescu” în 1947 pentru volumul în manuscris Manual de dragoste, care nu va mai apărea. Va lucra la revista Teatrul, și în 1957 este condamnat la un an de închisoare „pentru omisiune de denunţ”, în legătură cu Revoluţia din Ungaria din 1956. Eliberat în 1958, iar din 1969, este redactor la revista Secolul XX (din 1992, redactor șef). Debutează editorial abia în 1964 cu volumul Cartea mareelor, după care vor urma volumele de poezie (Omul cu compasul cu cele 33 de balade. Seminţia lui Laokoon, Ispotaze, Alter ego, Papirus, Alfabet poetic, Foamea e unu, Psalmi și altele); volume de 3 / 2015

Euphorion

eseuri și de critică literară (Lampa lui Diogene, Poezie și modă poetică, Orfeu și tentaţia realului, Măștile adevărului poetic și altele), de proză (T de la Trezor) și traduceri (Faust de Goethe, Hölderlin, Mallarmé, Gottfried Benn, Ruben Darío. „Opera lirică a lui Doinaș lasă mai mult decât altele impresia unui veritabil cosmos. Nu e produs premeditat, ci o lume care a crescut și s-a format din impulsuri și legi interioare. Poetul are capacitatea rară de a limpezi sensurile și semnificaţiile materiei lirice fără să-i răpească emoţia, inefabilul.” – scrie C. Regman pentru Enciclopedia literaturii universale din Budapesta.

Ion Negoiţescu a publicat două volume înainte de 1950.39 Între anii 1950-1952 a fost bibliotecar la Cluj, între 19611964 a făcut închioare din motive politice, pe urmă a lucrat ca redactor la revistele Luceafărul şi Viaţa Românească. Din 1980 a trăit în Germania, a fost profesor invitat la Universitatea din Münster, a lucrat la BBC. Primul volum de critică a fost Scriitori moderni în 1966, după care a urmat cel mai important volum Poezia lui Eminescu, pe urmă Lampa lui Aladin, în 1978 un volum de corespondenţă Un roman epistolar, I. Negoiţescu – Radu Stanca, 1945-1961. Volumele de critică și de jurnal întregesc opera lui Negoiţescu: Scriitori contemporani, Straja dragonilor și Primăvara elveţiană şi alte proze. Istoria literaturii române (vol I. 1800-1945) este apreciată şi constestată în același timp. Chiar dacă este neterminată, această istorie rămâne una din cele mai incitante şi surprinzătoare tratate despre literatura română.

Cornel Regman este, din 1955, redactor la Editura pentru Literaraturã din București, pe urmă cercetãtor știinţific la Institutul de Lingvisticã și redactor la revista Limba Românã, lector și conferenţiar la Institutul Pedagogic din Constanþa între 1963-1974 și unul din fondatorii revistei Tomis. A debutat cu volum în 1966 Confluenţe literare, dintre celelate volume de critică amintim Cãrţi, autori, tendinţe, Cicã niște cronicari…, Selecţie din selecţie, Agârbiceanu și demonii, Colocvial (1976), Explorãri în actualitatea imediatã, Ion Creangã, o biografie a operei, Dinspre „Cercul literar” spre „optzeciști”), aforismele Reflexii și reflexe. Aforisme vesele și triste. Dacă euphorionismul are și un aspect hilar, jucăuș și ironic, acest fapt se datorează în mare parte umorului inimitabil al lui Cornel Regman. Într-un articol din România literară, N. Balotă face o apreciere generală a criticii literare a cerchiștilor, ce merită să fie adusă în actualitate: „Printre noi, cei din cercul său de prieteni, Cornel era criticul prin excelenţă. Căci criticele lui Negoiţescu sunt cele - mai degrabă creatoare dcât hermeneutice - ale unui poet la criticii, textele critice ale lui Doinaș sunt cele ale poetului-critic ce-și dublează creaţia continuă printr-o numai puţin continuă reflecţie critică, dibuind - cum spunea el odată - în «întunericul sui-generis» al propriei originalităţi, criticele lui Cotruș sunt cele ale unui gânditor preocupat mai curând de propriile sale idei decât de descifrarea operelor altora, iar în propriile mele eseuri critice urmăream înainte de toate un itinerar spiritual, critica fiind pentru mine - într-o perioadă a expresiei jugulate - singurul domeniu în care puteam să adopt anumite atitudini, să manifest anumite preferinţe, să exprim anumite idei, să desenez portrete, punând în scenă personaje, și pe mine printre ele. Nu tot astfel textele cu adevărat «critice» ale lui Regman...” care „exprimă aplecarea unui autentic spirit critic, ce se pune pe sine oarecum fenomenologic în paranteză pentru a examina literatura altuia. O lepădare de sine de care numai el, criticul, era în stare. Examen dificil, 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

adeseori ingrat, expresie a unei conștiinţe de o particulară austeritate și rigoare.”40 Nicoale Balotă este preparator și asistent la Institutul de Psihologie a Universităţii din Cluj, apoi arestat în 1948 și condamnat pentru „deţinere și răspândire de materiale adversive”, va lucra la București în posturi de bibliotecar și va fi din nou arestat în 1955 și condamnat la șapte ani de detenţie pentru „trădare.” El a trecut prin faimoasele închisori comuniste, după care doi ani de reeducare, „domiciliu forţat” într-un sat din Bărăgan. Din 1970 lucrează la Familia cu mai mulţi cerchiști (Radu Enescu și cu alţii), din 1981 a cerut azil politic în Franţa. Între 1981-1991 a fost profesor al Universităţii din Tours (Franţa). Paralel cu numeroase volume de critică41, importante sunt monografiile despre T. Arghezi, Urmuz, Al. Philippide, ca „romancier” este remarcabil în Parisul e o carte și în Caietul albastru. Niciunul dintre scriitorii contemporani n-a fost mai cărturar ca N. Balotă - afirma D. Chioaru.42 După Alex. Ștefănescu, „Nicolae Balotă face ordine în jungla de mesaje a lumii, aduce lumina raţionalităţii în obscuritatea manifestărilor omeneşti iraţionale - de la cele instinctuale şi până la cele artistice. Este un raţionalist care nu sacrifică însă complexitatea existenţei, ci o face inteligibilă şi suportabilă. Cărţile sale reprezintă un triumf al spiritului.”43 Soarta cea mai ingrată dintre toţi membrii Cercului a avut-o Ion Dezideriu Sârbu, din nou prezent în actualitatea literară românească datorită monografiei criticului Daniel CristeaEnache.44 Sârbu a lucrat la minele din Petrila, pe urmă a fost conferenţiar la Institutul de Teatru din Cluj, profesor secundar, în 1955 se stabilește în Capitală, lucrează la revista Teatrul, în 1957 este arestat și condamnat (asemenea lui Doinaș, pentru același motiv), pe urmă este denunţat pentru „comportarea rea” în închisoare și condamnat la șase ani. După eliberarea sa din 1964 i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Craiova, unde va lucra ca secretar literar al Teatrului Naţional. A debutat în 1956 cu un volum de nuvele Concert, adevărata consacrare îi va aduce volumul de nuvele Șoarecele B (1982), care scoate la iveală însușirile sale de excelent prozator satiric și comic. El este un comic vizionar care tinde la demascarea utopiei marxiste. (C. Regman, articol de dicţionar pentru Enciclopedia literaturii universale). Urmează romanele Adio, Europa! (1982), iar postum Lupul și Catedrala (1995), cele două volume din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. (vol. I. 1992, vol II. 1993), și cartea de corespondenţă, Traversarea cortinei (1994). Sârbu a scris numeroase piese sub influenţa teatrului blagian și al lui Radu Stanca. Altele între ele sunt teziste conform cerinţelor epocii comuniste. Sîrbu a primit Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul revistei Ramuri. După criticul Ion Simuţ: „Biografia excepţională a scriitorului a trecut în propria ficţiune (mai ales în romanul Adio, Europa!), dar şi a altora (Victor Petrini al lui Marin Preda). Problematizarea ei insistentă, explicită, în jurnal şi corespondenţă, a atras un interes maxim faţă de scriitor... Despre niciun alt scriitor român postbelic nu s-au scris atâtea monografii ca despre I.D. Sîrbu – semn sigur al focalizării unei curiozităţi mai mult decât estetice.45 Doamna Cercului și anima lui (I. Vartic), „sibilă michelangiolescă” (I. Negoiţescu) a fost Eta Boeriu, poetă și traducătoare. Între 1941 și 1945 a făcut la Sibiu Facultatea de litere, secţia italiană. Profesoară, asistentă, bibliotecară și lector de 13

Euphorion

limba italiană la Conservatorul „Gh. Dima” din Cluj, a debutat editorial cu volumul de poeme Ce vânăt crâng (1971), urmat de volumele, Dezordine de umbre, Risipă de iubire, Miere de întuneric și la Capătul meu de înserare. A tradus Boccaccio, Dante, Petrarca, Michelangelo, Leopardi și din operele mai multor scriitori italieni contemporani. Sensiblitatea educată la școala înaltei poezii de la Dante la Montale și Ungaretti, poeta Eta Boeriu folosește chiar ritmuri și forme consacrate de aceștia, de la endecasilab la versul liber, de la concettism la ermetism. S-au creat astfel pe tărâmul poeziei românești implanturi și sinteze neașteptate în care se cuprind și experienţele poetice românești de la Ion Barbu, și L. Blaga la baladiștii Cercului literar, Radu Stanca, și Ștefan Aug, Doinaș. (C. Regman).

Dominic Stanca, fratele lui Radu Stanca, actor, poet, prozator și autor dramatic este mai tânăr ca membrii cercului, însă formarea sa intelectuală în timpul studiilor sale la Institutul de teatru din Cluj (1945-1949) poartă amprentele ambianţei stimulatoare a „Cercului literar”. A debutat în 1957, cu un volum de povestiri (Roata cu șapte spiţe), tot cu teme istorice publică povestiri (Hurmuzul jupâniţei), volume de versuri (Balade, Itinerar dacic, O sălbatică floare), de teatru (Meci la Chiţăoani, Aurică, Cenușăreasa). Postum au apărut volume importante de versuri și de proze Timp scufundat, Moara lui Veselin și Walderoda. „Orașul Orăștie devine un loc mitic în opera lui asemenea unui Macondo transilvan, iar Walderoda prin propensiunea ei ludic-umoristică, prin reflexul în oglinda parodică al întâmplărilor, ca și prin mitologia aburoasă de ev mediu peste care se suprapune civilizaţia mașinismului realizează una din cele mai uimitoare și savuroase replici la ironia romantică.” (C. Regman) În critica literară s-a exagerat importanţa influenţa lui Lovinescu versus L. Blaga. Cele două influenţe se completează – după spune Negoiţescu într-o scrisoare din 198946, pentru că modernismul lui Lovinescu este unul moderat și clasic (faţă de avangardele germane și franţuzești), iar tradiţionalismul lui Blaga este unul modern, însă necesitatea politico-filosofică a momentului bazată pe o tradiţie ardelenească a mesianismului intelectual l-a constrâns înspre exegeza autohtonismului românesc, ceea ce i-a stânjenit pe cerchiști în afișarea modernismului lor. Deși în articolele sale despre artă și curente de filosofie Blaga e mai modern decât Lovinescu, modernitate ce vine direct de la Viena și Berlin, care era mai substanţială la început de secol XIX ca cea franceză. Dar adevăratul maestru al lor a fost E. Lovinescu. Iată scrisoarea lui I. Negoiţescu: München, 26. oct. 1989 Dragă Jenő, Chestia cu Cercul literar stă aşa: mulţi dintre noi (R. Stanca, Doinaş, Balotă, eu şi alţii) ne-am înscris la Filozofie nu pentru că am fi avut vreo vocaţie filozofică deosebită, ci numai din cauza prestigiului extraordinar (fascinaţie!) al lui Blaga.

Am învăţat cu toţii de la el să ne deschidem orizontul estetic prin cultură filozofică vie. În acest sens, influenţa lui a fost mare – dar prin cărţile lui, nu prin perezenţa lui profesorală propriu zisă. Nici unul din noi nu i-a devenit discipol filozofic. Îl admiram şi ca mare poet, dar nici unul n-a devenit poet blagian. Curioasă treabă! Poate din cauză că eram prea indepedenţi. Deşi numai eu am avut o mai îndelungată legătură cu Lovinescu, din punct de vedere literar el 14

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

ne-a fost adevăratul maestru. Cenaclul nostru literar a început să funcţioneze după cea am adresat lui Lovinescu preacunosctul manifest. La acest cenaclu, Blaga a participat frecvent, dar în calitate de invitat. De fapt, colaborarea celor două influenţe s-a dovedit fericită.

Cu drag nego Traducerile cerchiștilor din maghiară în română Literatura maghiară a avut de câștigat de pe urma traducerilor excelente ale cerchiștilor, mai ales ale lui Ioanichie Olteanu, N. Balotă și ale altora. Din 1950, ei au trebuit să traducă și din literatură populară, din folclorul muncitoresc, mai târziu din scriitori valoroși (sau uneori proletcultiști) din Ungaria sau din România. I. Olteanu a publicat patru volume de traduceri, două din poezia lui Horváth Imre, unul din Szabédi László și un volum de poezii pentru copii de Veres Zoltán.47 I. Olteanu a mai colaborat la trei antologii importante publicate în România și în Ungaria.48 Dominic Stanca a tradus o farsă de András Sütő49 iar Ștefan Aug. Doinaș a semnat traduceri din poezia lui Szilágyi Domokos și Jancsik Pál (Gazeta literară din 1966). În Caietul albastru, N. Balotă amintește de mai multe ori că în anii 1950 mai mulţi cerchișţi au fost nevoiţi să trăiască din „lucrări alimentare”, în calitatea lor de „negri” literari, traducând din diverse limbi, stilizând texte dintre cele mai odioase.

Iată un exemplu - ceea ce nu-i face cinste nici lui Ion Chinezu și nici lui Constantin Ţoiu - Balotă afirmă că a terminat de tradus un roman pe care i l-a dat Ion Chinezu, și „conform înţelegerii cu el va apare sub numele lui.” Balotă spune indignat: „Nu voi mai accepta asemenea angajamente nici de la el, nici de la Ţoiu, pentru care de asemenea mai am câteva capitole de tradus.” 50 Își promite că nu va mai accepta nici stilizări pentru Cartea Rusă, pentru că judecând după ororile „stilizate” de Nego pentru el munca asta este prea „odioasă”. El a refuzat colaborarea la lucrările Institutului Româno-Sovietic pentru care a lucrat Negoiţescu. În decembrie 1956 a terminat traducerea romanului Neamul Gondoșilor al scriitorului clujean Szabó Gyula51, iar peste o lună, el va fi arestat. Atât traducerea, cât și romanul amintit vor stârni discuţii în presa vremii pe tema realismului socialist (Dumitru Micu, Valeriu Râpeanu, Remus Luca, Eugen Mandric, Felicia Dan). Este de remarcat faptul că Remus Luca52 a criticat traducerea lui Balotă și i-a reproșat insuficienţa cunoașterii limbii maghiare, a expresiilor specifice lumii rurale din secuime, unde se desfășoară acţiunea romanului. În plus, îl bănuiește că a tradus romanul împreună cu alţii. Balotă cunoștea la perfecţie limba maghiară, iar etapele traducerii romanului în chestiune pot fi urmărite după notele lui Balotă din Caietul albastru. Presupunem că același Remus Luca a publicat în maghiară sub pseudonimul I. Someșan (!) un articol critic despre traducerea lui Balotă.53 Iată că în timp ce N. Balotă se află în închisoare, apare un oarecare I. Someșan, probabil, pseudonimul lui Remus Luca!

Credem că tot Remus Luca a publicat o traducere, sub numele de I. Someșanu, într-o revistă românească din Ungaria.54 Cei care fac investigaţii în trecutul lui N. Balotă, ar trebui să ţină cont și de această „filieră” R. Luca – I. Someșan, mai ales că R. Luca a publicat în 1967 o nouă traducere a romanului Neamul Gondoșilor. Am avut ocazia să compar cele două versiuni ale acestui roman, cea a lui Balotă e o traducere ce îl prevestește pe ro3 / 2015

Euphorion

mancierul Balotă din jurnalele sale, cea a lui Luca este mediocră.

Receptarea în maghiară a scrierilor cerchiștilor Primele traduceri în maghiară din scrierile membrilor Cercului încep să apară din 1967, mai ales poezii din Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca și Ioanichie Olteanu. În volum s-au publicat poezii de Ştefan Aug. Doinaș în 197555. În perioada 1992-2015, un număr impresionant de poezii de Doinaș vor fi publicate în revistele maghiare, fără să fie publicate în volum. În 1970 a avut loc premiera în maghiară a piesei Dona Juana a lui R. Stanca, la Institutul de Teatru din Târgu Mureș. În 1981 apar două volume de Radu Stanca, unul de poezii56 și celălalt de teatru57, cu piesele: Hora domniţelor, Critis sau Gâlceava zeilor și Oedip salvat. Într-o postfaţă lungă, traducătorul A. Kovács Sándor face o prezentare amplă a personalităţii și a operei lui R. Stanca, în contextul evoluţiei Cercului literar și a euphorionismului, ai căror istoric este prezentat pentru prima dată în maghiară. Piesa Dona Juana este privită din perspectiva conceptului „mujer esencial” al lui Ortega y Gasset, egală cu Don Juan în trăirile cele mai contradictorii. Mitul arhicunoscut, în piesa lui R. Stanca, se va îmbogăţi printr-o „rezoluţie perfect valabilă”. În continuare, traducătorul lui R. Stanca analizează pe larg piesele Greva femeilor, Turnul Babel sau Ochiul. Într-o importantă Antologie a poeziei românești, din Budapesta58 au fost publicate poeziile lui Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș Cel mai mult s-a tradus din opera lui Nicolae Balotă, dat fiind faptul că el a făcut traduceri din maghiară, a scris o serie de prefeţe la romanele clasicilor literaturii maghiare (Jókai Mór, Móricz Zsigmond sau Mikszáth Kálmán) și datorită interesului ce îl reprezenta pentru intelectualii din Ungaria problematica absurdului. Din anii 1970, N. Balotă a călătorit deseori la Budapesta și a avut relaţii prietenești cu poeţi cunoscuţi din Ungaria ca Jékely Zoltán sau cu critici literari ca Pomogáts Béla. În 1979 apare la Budapesta Lupta cu absurdul59, carte de referinţă și în prezent. Balotă mai avea în pregătire un volum de eseuri, la care s-a renunţat din cauza emigrării în Germania a lui N. Balotă. În 1981, la București i s-a publicat volumul de cinci sute de pagini Scriitori maghiari din România 1920-1980,60 care se va traduce în maghiară în anul 2000 și va fi publicat în două ediţii.61 Deși cartea cuprinde un număr redus de scriitori, din cauza cenzurii pentru că cei emigraţi în Ungaria, în perioada ceaușistă, nu puteau fi incluși în volum, analizele operelor, viziunea comparatistă nu și-au pierdut valabilitatea nici astăzi. Multe fragmente din traducerea maghiară au apărut în cele mai importante reviste literare din Ungaria și România. Autorul afirma că această carte „era un fel de datorie… de ordin sentimental, înainte de toate faţă de mama mea”.62 În 2000 a mai apărut un volum în maghiară cu fragmente din Calea, adevărul și viaţa și Parisul e o carte.63 Tot în anul 2000, N. Balotă a fost invitat la Budapesta, la o conferinţă internaţională (cu tema „Identitate, literatură, Europa”), organizată de revista de literatură universală Nagyvilág, la care criticul a prezentat comunicarea cu titlul À la recherche de l’identité perdue.

Primul studiu în maghiară despre I. Negoiţescu, semnat de Zirkuli Péter, a apărut în 1974, în revista budapestană 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Helikon, fiind o recenzie amplă despre Poezia lui Eminescu64. În 1984, în Enciclopedia literaturii universale (Budapesta) a apărut un articol-dicţionar despre Ion Negoiţescu, la care criticul se referă în scrierile politice.65 Un text politic, semnat de I. Negoiţescu a fost publicat în Ungaria într-o revistă a opoziţiei66, în traducerea subsemnatului. Textul Maghiarii, prezentat la Europa Liberă a apărut în traducere maghiară și în facsimil, într-un volum publicat în 2003.67 Din anul 1993 am pregătit o lungă colaborare cu Cornel Regman la Enciclopedia literaturii române (Világirodalmi lexikon) în 19 volume, la care criticul a contribuit substanţial, cu vreo 100 de articole, adevărate medalioane literare, cu caracterizări și portretizări foarte preţioase, pe care însuși autorul le considera făcând parte din opera lui de critic și istoric literar. În locul articolelor scurte și deseori cu date greșite, prin articolele lui C. Regman din Enciclopedie s-a reechilibrat valoric prezenţa literaturii române, mai ales în volumul 19 (Addenda) din 1996, în care multe articole din volumele precedente au fost completate cu scriitorii care au fost omiși din considerente ideologice. În 13 mai 1999, când C. Regman a luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru Opera Omnia a amintit, printre altele, cu hazul lui cunoscut: „prin Lexiconul literaturii universale am reușit să bag mai mult de o sută de scriitori români în NATO”, pentru că, pe atunci, România nu făcea parte din această organizaţie.

Volumul Cvadratura Cercului (interviuri cu Ion Negoiţescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă și Cornel Regman)68 La receptarea în maghiară a Cercului literar de la Sibiu a contribuit și seria interviurilor realizate de subsemnatul, publicate în revistele literare din Ungaria și România (Convorbiri literare, Tribuna, Korunk, Nagyvilág), pe urmă, sub formă de volum.69 Caracterul interviurilor a fost determinat și de poziţia mea din afara literaturii române, ceea ce a facilitat realizarea acestora. Mi-am permis să pun întrebări neobișnuite, câteodată chiar provocatoare. Răspunsurile și afirmaţiile cerchiștilor par a fi formulate definitiv, pentru posteritate, de aceea cred că ele au un maximum de sinceritate, mai ales cele referitoare la locul lor în literatura română; în istoria Cercului literar; la relaţiile faţă de ceilalţi cerchiști; la chestiuni istorice legate de relaţiile româno-maghiare, despre „transilvanitate” „urbanitate” etc. În interviul dublu (Negoiţescu-Doinaș) care a avut loc la Budapesta, în 1990, Doinaș afirmă70 despre poezia sa că este din ce în ce mai barocã, ca o reacþie şi faþã de clasicism, cãruia îi refuzã modelul şi exemplaritatea formelor consacrate; este o reacţie faţã de romantism, cãruia-i refuzã efuziunile lirice necontrolate. „Suprarealism, zicea Negoiţescu, şi cred cã nu este contradicţie aşa de mare faţã de ce spun eu, dacã ne gândim de pildã cã Hocke spunea cã barocul german este un suprarealism cu perucã…” – spunea Doinaș – pentru cã în baroc este implicatã ruptura care se produce undeva înlãuntru, înlãuntrul eului liric, şi care lasã sã ţâşneascã la suprafaţã, contradicţiile, paradoxele exprimate stilistic prin oximoroane. Despre Negoiţescu spune în același interviu că el este „criticul, a fost cel care a spus despre mine lucrurile cele mai substanţiale, încã de acum 15 ani.” În privinţa caracterului transilvan, cosmopolit, Doinaș este de acord că el are lucruri comune cu Blaga, pentru cã ceea ce are în comun cu Arghezi ţine exclusiv de ştiinţa versului, nu de straturile mai adânci ale poeziei, ci mai degrabã de capacitatea de a 15

Euphorion

manipula versul ca unitate cantitativã a poeziei. După Doinaș, absenţa totalã a oricãrei urme de balcanism sau de bizantinism (luate amândouã în sensul cel mai pozitiv cu putinţã) din poezia sa ar pleda pentru prezenţa masivã a unei atmosfere de Europã Centralã, deci de Transilvania, de culturã aşezatã, întemeiatã, iar absenţa oricãror forme populare îl situeazã într-un spaţiu urban.

Nicolae Balotă, în interviul din 1996, pe care l-am înregistrat la Epinaye-sur-Seine (Franţa), vorbește de originile sale și de limbile română, maghiară, germană, însușite în copilărie. El se consideră un adevărat „transilvan” care cunoaște în profunzime cele trei culturi ale Ardealului. Balotă deplânge pierderea unei adevărate Atlantide culturale, ce era Transilvania: „tristeţea mea este şi că Transilvania veche, Transilvania plurietnică, plurilingvistică, plurireligioasă, pluriculturală, că aceasta nu mai prezintă mozaicul variat, atât de frumos şi de divers pe care l-am trăit în copilăria mea... Unde încă în Europa aceasta se poate vedea dacă nu în Transilvania, în acelaşi oraş o frumoasă, veche biserică gotică sau înainte de gotic, romanică şi în acelaşi timp, o biserică bizantină, orientală, răsăriteană, şi acestea vii, nu numai nişte monumente ale unor culturi pierite, trăind laolaltă, goticul, barocul...

Transilvania este limita aproape extremă în Europa de Est, cu rare excepţii şi a goticului şi a barocului. Sigur că dincolo de acestea mai sunt insule şi în Moldova.”71 După el, există carateristici locale ale literaturilor, fără ca ele să fie exagerate. După Ion Chinezu, Balotă este autorul unei importante istorii a scriitorilor maghiari din România. Deosebit de intersante sunt relatările despre Nicolae Steinhardt, din momentul când aceştia au stat împreună la Jilava, sau despre Emil Cioran care a avut un „prea puternic sentiment al neantului” ca să mai aibă „un sentiment la misterului”, necesar pentru a-i înţelege pe mistici. Cioran considera în „tradiţia-i nietzscheiană credinţa ca o slăbiciune.”

Cel mai complet este interviul cu Cornel Regman realizat în 1999, la București care are un caracter testamentar, fiind ultimul din timpul vieţii criticului, publicat în revista Convorbiri literare, pe urmă în volum în traducere în maghiară72. Despre Cercul literar de la Sibiu, criticul afirmă că a dat dovadă de voinţa și capacitatea de a determina o schimbare în modul reacţiei la o cultură mai complexă, mai modernă și a descifrat corect apelurile pe care le-a lansat marea cultură europeană... În acest interviu73, C. Regman rezumă esenţa mișcării sibiene: „Suntem prima grupare pe poziţii consecvent estetice apărută în Transilvania şi – pentru epoca respectivă, anii războiului şi imediat după – cea mai importantă, nu numai numericeşte…” Cercul literar a fost înainte de toate „o școală a prieteniei spirituale. Ceea ce îi unea era o adevărată ardere curată pentru împlinirea unei aspiraţii deloc confuze: servirea luminată a cauzei creșterii literaturii român. În privinţa trăsăturilor transilvane, criticul amintește de N. Balotã care, prin 1971, vorbea de un „spirit gospodãresc”.

Acesta ar iriga creaţia de culturã a ardelenilor, deosebindu-i de creatorii din celelalte provincii. Trãsãtura aceasta s-ar manifesta sub forma „spiritului de observaţie al gospodãrescului”, „sub aspectul unei voinţe de a pune stãpânire pe obiecte”, în cazul literaturii – „pe construcţia epicã”. Nu contest – spune C. Regman – cã „simţul gospodãrescului” apropie pe toţi ardelenii: români, unguri, saşi. La români, fiind sesizabil mai ales în zonele de întâlnire, indiciu al unei reale şi benefice influenţe, iar despre 16

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

„construcţia epicã” solidã se poate vorbi, începând cu Ion BudaiDeleanu, cu a sa Ţiganiadã pânã la povestiri şi romanicerii Transilvaniei, Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu74. Din cele mai mărunte scrieri, „cronichete”, cum le numește criticul, nu lipseşte niciodată „nota joculară”, fiind „unul din stimulente” care îl împing pe autor spre actualitate. „În maliţie trebuie să fii onest şi… scrupulos” pare a fi un aforism din volumul Reflexii și reflexe75. Cu o sinceritate dezarmantă, vorbeşte despre cenzură şi autocenzură, ca „frână a graiului şi gândirii”, despre „rezistenţa prin cultură”, considerată de critic „refuzul alinierii”, despre propriile scăderi în aşa-numitul „obsedant deceniu”, pentru că nu e scriitor „angajat” care să nu fie „obsedat” de ceea ce a putut să scrie în acei ani... – spune autorul.

Lipsa de solidaritate a scriitorului din Est Titlul comunicării l-am împrumutat dintr-o scrisoare a lui Nicolae Balotă76 adresată lui Ștefăniţă Regman, în care cărturarul aproape de nouăzeci de ani, afirma că: „Îţi spuneam mai de mult când începeai să te ocupi de vechiul și pururi tânărul Cerc din Sibiu, că ești nu numai un urmaș biologic, ci și unul spiritual al Cercului și ești menit să ne reprezinţi pe toţi în faţa, dacă nu chiar a eternităţii, măcar a posterităţii.” Iată că exegeza actuală a posterităţii cerchiste îmbracă modalităţi foarte diferite77, de la elogii până la ostilităţi și calomnii. Ştefan Aug. Doinaş din monografia lui George Neagoe78 parcă este zeul mării din sculptura Aristeu şi Proteu de Sebastien Slodtz (1714), aflată în parcul Palatului de la Versailles (lângă carul lui Apollo). Aici se vede zeul Proteu legat de către Aristeu, fiul lui Apollo, pentru a-l forţa să-i prevestească viitorul. Posteritatea poate ar dori să-l lege şi să-l învingă pe Doinaş pentru a afla secretele unei vieţi şi ale unei opere complexe a literaturii române. Iată o posibilă interpertare a Aventurilor lui Proteu.

Datorită vârstei înaintate, Nicolae Balotă, fiind ultimul cerchist în viaţă, a fost cel care s-a confruntat direct cu calomniile legate de presupusul trecut colaboraţionist al unora dintre cerchiști. Desigur, lucrarea lui George Neagoe despre Ștefan Aug. Doinaș nu putea să nu-l afecteze. Din corespondenţa amintită mai sus, reiese că N. Balotă după ce a citit articolul Crinei Bud despre Ion Negoiţescu în revista Vatra din 2011, reacţionează, probabil gândindu-se și la el: „am citit cu scârbă și exasperare acest infam articol al Budei (cum ar fi denumit-o imediat Cornel). A rămas apoi o mâhnire că despre unul din oamenii cei mai nobili în înaltele sale aspiraţii, un om cu o operă literară ce e un adevărat miracol, ţinând seama de împrejurările sinistre în care ia fost dat să lucreze, se poate scrie în felul acesta.”79 Tot în această perioadă, în 2011, Balotă, aflat la Oradea, a citit într-un ziar acuzaţiile că ar fi avut legături cu Securitatea. În discuţiile cu doamna Carmen Elena Andrei, scriitorul mărturisește existenţa unui căpitan Ionel Mitrea de la Securitate cu care „el a avut mai multe întâlniri amicale la locuinţele sale din străinătate, dar a cărui urmă o pierduse demult.” Chiar și autoarea monografiei despre Nicolee Balotă admite ideea unor lămuriri necesare asupra unor documente aflate în dosarele Balotă, însă cum se explică fraza arhicunoscută a cărturarului: „N-am acceptat niciodată să semnez vreun angajament ca informator, n-am predat niciodată securităţii vreun text având acest caracter”.80 Oare profunda lui credinţă și practica religioasă, cultura lui imensă i-ar fi putut în3 / 2015

Euphorion

gădui să pronunţe asemenea cuvinte? Probabil că vom afla adevărul din manuscrisele sale încă nepublicate. În acest context aș dori să vă reamintesc „afacerea Dvoracek”, declanșată în 2008 în Cehia, când un tânăr istoric la acuzat de Milan Kundera care în timpul studenţiei ar fi denunţat pe un coleg, care a fost arestat și condamnat la 22 de ani de închisoare. Revista Respekt din Praga a publicat un material pe baza arhivelor poliţiei secrete din Cehoslovacia și un proces-verbal al unui interogatoriu datat din 14 martie 1950, în care Milan Kundera l-ar fi turnat pe Miroslav Dvoracek, care a dezertat din aramata cehoslovacă, după care a revenit în ţară. Kundera, aflat din 1975 la Paris, a negat categoric această acuzaţie, iar autorul a fost sprijinit în campania sa de apărare de o mulţime de personalităţi din ţară și din străinătate, printre care se aflau Vaclav Havel, istoricul Zdenek Pesat, scriitori ca Juan Goytisolo, Philip Roth, Salman Rushdie, Carlos Fuentes sau premiaţi ai Premiului Nobel: J.M. Coetzee, Gabriel García Márquez, Nadine Gordimer și Orhan Pamuk. Cu toţii l-au apărat pe scriitorul Milan Kundera, exprimându-și indignarea în faţa campaniei de calomnie organizate.

Vaclav Havel afirma pe atunci: „Chiar dacă Kundera s-ar fi dus la poliţie pentru a anunţa că există undeva un spion, ceea ce, după părerera mea, nu a avut loc, trebuie să încercăm - cel puţin să facem efortul - ca să privim actul lui Kundera în contextul epocii. În epocă respectivă, adaugă V. Havel, multe denunţuri erau motivate de frică și nu era necesar să fii comunist zelos sau fanatic pentru a face asemenea lucruri”. „Stimaţi istorici tineri, - continuă Havel - fiţi prudenţi în aprecierile voastre despre istorie. Altfel, chiar cu cele mai bune intenţii, veţi face mai multă pagubă decât folos, asemenea bunicilor voștri. Milan, rămâneţi în afara „grămezii”. Știţi prea bine că în viaţă există lucruri mai grave decât o campanie de defăimare în presă.” Din păcate, asemenea semne de solidaritate lipsesc în mai toate literaturile din Est! Se pune întrebarea: de unde provin profundele resentimente ale scriitorilor, oamenilor de cultură faţă de acest stălucitor Cerc literar de al Sibiu? Mai întâi - de parcă ar fi o temă tabuizată - funcţionează un anume Minderwertigkeitsgefühl (termenul aparţine lui Alfred Adler) al celui care se simte inferior intelectualicește. Termenul franţuzesc „sentiment d’incomplétitude redă mai exact semnificaţia termenului german, pentru că nu este vorba de un complex, ci de un sentiment al unei culturi incomplete faţă de cunoștinţele cuiva. Iată că acest sentiment îl aveau mulţi faţă de un Radu Stanca, Nicolae Balotă, I. D. Sîrbu sau Radu Enescu și faţă de alţii din grupul cerchiștilor.

Afirmaţiile vitriolate ale confraţilor împortiva cerchiștilor își găsesc o explicaţie în atitudinea antibalcanică a cerchiștilor. Iată afirmaţiile lui I. Negoiţescu din 1945 despre balcanism în articolul Din jale se întrupează Electra3: „Că, în efortul lor spre o cultură urbană, românii nu prea au a se lăuda cu gustul lor artistic, o dovedește mai ales oribila înfăţișare a capitalei lor, al cărei incontestabil farmec vine nu din operele de arhictectură, din monumente sau din împrejurări naturale, ci din atmosfera balcanică, din pitorescul ei urât.” Cartea, concertele, teatrele se caracterizează prin trivialitate, scena românească se zbate într-un „haos artistic”, faimosul actorul G. Vraca este „cabotin.” În privinţa piesei, Negoiţescu afirmă că „destinul la O’Neill este înlocuit” de regizor „cu lumea pestilenţială a complexelor freudiene.”

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

E greu de crezut că asemenea invective se vor uita repede! În Caietul albastru, Balotă se exprimă fără nicio reţinere: „Adevărul e că nu facem parte din aceeași lume. Nu avem aceleași referinţe, aceleași valori, aceeași mentalitate. Excitarea mea, în timp ce vorbeam despre cei de la Viena, despre epoca în care erau contemporani Freud, Wittgenstein, Mahler, Musil, Schönberg, Hofmannstahl, et j’en passe et des plus grands…, li se părea stranie, deci străină. Europa pentru ei nu e decât Parisul. Și acela cunoscut foarte supercificial.” În aceeași lună, Balotă notează: „Percep în amicii aceștia bucureșteni… ca un fel de adversitate difuză, bine, dar nu perfect ascunsă la adresa mea. Își dau seama, probabil, că sunt foarte străini de ei…” 82 Nicolae Manolescu, prieten cu N. Balotă, scrie despre același sentiment de alteritate al fostului cerchist: „Formaţia lui intelectuală diferea radical de a noastră. Noi militam pentru principiul valorii estetice, ca formă de refuz al ideologicului. Euphorion propunea o critică filosofică. Noi pariam pe Maiorescu, Balotă era antimaiorescian. Noi eram publicişti, el era academic. Supravieţuitor al unei lumi normale, care pentru noi era deja istorie, Balotă îşi asuma cu candoare riscul confruntării cu marxismul, chiar fără să-l poată combate deschis, de care noi fugeam ca dracul de tămâie.”83 Balotă n-a fost niciodată acceptat să candideze la Academia Română. „S-a opus de fiecare dată Eugen Simion, din motive care îmi scapă. Până şi o monografie pe care i-a consacrat-o Carmen Andrei, tipărită la Editura Academiei, era cât pe ce să nu apară şi să nu fie difuzată, din cauza ostilităţii inexplicabile a fostului preşedinte al onorabilei instituţii. Îmi pare rău că trebuie s-o spun public într-un necrolog.

Dacă Balotă n-a meritat să fie membru al Academiei, atunci puţini dintre noi o merită.” – afirmă Nicolae Manolescu.

Virgil Nemoianu : Surîsul abundenţei, Editura Eminescu, București, 1994, p. 139 Vezi Cornel Regman: Dinspre „Cercul literar spre „Optzeciști”, Cartea Românească, București, 1997 3 Vezi Ion Vartic : Cercul literar de la Sibiu, Manusciptum nr.1-4/2012, p. 9.

4 Din jurnalul „balicului” Cornel Regman, în Manuscriptum, nr.1-4/2012, pp.

20-39 5 Este curios că pe exemplarul cu Manifestul din Viaţa, din arhiva familiei Regman, data publicării scrisorii din 13 mai este corectată: „Vineri 14 Mai 1943, nr. 743” (ziua de 13 mai a căzut într-o joi, iar rubrica Viaţa artistică a ziarului Viaţa apărea, de obicei, vineri). Iar răspunsul lui Lovinescu s-a publicat după două săptămâni, în ziua de vineri 28 mai (14 +14). Iată ce spune un calendar german: „Der 13. im Mai des Jahres 1943 fiel auf einen Donnerstag und war der 133” – 13 mai al anului 1943 a căzut într-o joi și a fost cea de a 133-a zi din an” http://geboren.am/13_Mai_1943 6 Nicolae, Balotă: Caietul albastru, vol. I., Editura UNIVERSAL DALSI, 2000, p.314 7 „Am apărat «cronica literară», gen de tradiţie la noi…” în Farkas Jenő: Cvadratura Cercului, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2014, p. 85 8 Vezi Viaţa din 28 mai 1943 9 Ion Vartic: Cercul literar de la Sibiu, Manuscriptum , nr.1-4/2012, pp. 9-14 10 Radu Stanca: Resurecţia baladei, Revista Cercului literar, nr. 5, pp. 57-61 11 Ion Negoiţescu: Mișcarea de rezistenţã de la Sibiu, Revista Cercului literar, nr. 3, pp. 78-79 12 Vezi Farkas J.: Cvadratura cercului, p.86 13 Radu Stanca: Mica introducere la Cronica artelor minore, în Revista Cercului literar, nr. 1 p. 72 14 Ion Negoiţescu: Marionetele lui Victor Hugo, în Revista Cercului literar, 1 2

17

Euphorion nr. 1 p. 74 15 Cornel Regman: Limitele artelor minore, în Revista Cercului literar, nr. 2, p. 77, 78 16 Vezi Revista Cercului literar, nr. 4.

17 Vezi Croncia artelor minore în Revista Cercului literar nr. 6-8. p. 109 18 Petru Poantă: Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Ed. Clusium, 1997 19 Ovid S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann: Cercul Literar de la Sibiu și influenţa catalitică a culturii germane, București, Ed. Universalia, 2000 20 Nicolae Balotă: Caietul albastru, 2000, vol. II, p. 140-141 21 Idem, p. 145 22 R.C.L. Despărţirea de Sibiu, Revista Cercului lirerar, nr 6-7-8, pp. 126-127 23 Vezi Dumitru Chioaru: Euphorionismul sau proiectul unui nou clasicism românesc Cultura nr. 89/2007 24 I. Negoiţescu Radu Stanca: Un roman epistolar, Dacia, Cluj, 1997, p. 104 25 vezi Petru Poantă: Cercul literar de la Sibiu, p. 129 26 I. Negoiţescu Radu Stanca: Un roman epistolar, Dacia, 1998, pp. 33-34 27 Vezi Lucian Blaga: Opere 7. Eseuri, Editura Minerva, 1980, p. 293 28 Vezi Goethe Faust, Traducere de Ștefan Aug. Doinaș, Ed. Univers, 1982, București, p. 318 29 Lucian Blaga, Opere 7. Eseuri, Editura Minerva, București, 1980, pp. 293294 30 André Gide: La porte étroite, Arthème Fayard, Paris, 1909, p. 51 31 J. Nadler a fost adept al teoriei specificităţii regionaliste a literaturii germane. După el, în evoluţia unei literaturi contează mai puţin personalităţile, decât „rasele” și „peisajele” – Stämme und Landschaften – care, în final, se contopesc într-un echilibru perfect. Blaga, la rândul său, s-a inspirat și din teoriile lui Nadler. N. Balotă, de asemenea, citează de mai multe ori lucrarea lui J. Nadler: Literaturgeschichte der deutschen Stämme und Landschaften, 4 volume, 1912-1928 32 idem, pp. 32-33 33 André Gide: Corydon, Gallimard, 2012. Lucrarea lui Gide a apărut în 1924, după două ediţii clandestine, în 1911 și 1920. Prin Corydon, după spusele autorului, el a vrut să lupte împotriva prejudecăţilor, minciunii și să facă cunoscute trăsăturile particulare cele mai firești ale personalităţii fiecăruia.

34 În 1970, când am făcut o vizită la locuinţa lui I. Negoiţescu de pe Calea Victoriei din București, mi-a arătat pe birou un teanc de volume de debut, și mi-a spus în glumă: „dacă se spune că mulţi scriitori ruși au ieșit de sub Mantaua lui Gogol, acești poeţi, pe care îi vezi, au ieșit din Patul meu.”

35 Ștefan Aug. Doinaș către I. Negoiţescu 28 iulie 1953, scrisoare din arhiva familiei Regman, vezi Farkas J. Cvadratura Cercului, p. 102 36 Vezi I. Vartic, Manuscriptum, nr. 1-4/2012 37 Ion D. Sîrbu, „…Ceea ce a rămas”, Cluj, 11 martie 1983, în Euphorion, nr.

5/1990 38 Este vorba de personajul din romanul lui Alain-Fournier: Le Grand Meaulnes, 1913 39 Ion Negoiţescu: Povestea tristă a lui Ramon Ocg, Sibiu, 1941; Despre mască şi mişcare, Sibiu, 1944 40 Nicolae Balotă: „Plînge raftul”, România literară, 11-17 august, 1999 41 Euphorion; Labirint; Lupta cu absurdul; Jakob Burckhardt ‒ un umanist modern; De la Ion la Ioanide; Universul prozei; Romanul românesc în secolul XX; Literatura franceză de la Villon la zilele noastre; Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre; De la Homer la Joyce 42 Dumitru Chioaru: Cărturarul Nicolae Balotă, Euphorion,nr. 11-12/2014 43 Alex. Ștefănescu, Nicolae Balotă, un erou al culturii, România literară, nr.

17/2008 44 Daniel Cristea-Enache: Un om din Est. Studiu monografic, Curtea Veche, 2006 45 Ion Simuţ, Ion. D. Sîrbu printre clasici, Cultura, nr 461/2014 46 Vezi Anexa 7 din Farkas J. Cvadratura Cercului, 2014, p.107 47 Imre Horváth Imre, Versuri alese, E.S.P.L.A., Traducere de Ioanichie Olteanu, împreună cu Petre Solomon 1953 (ESPLA) și Versuri, Traducere de Ioanichie Olteanu, 1964, Ed Tineretului, Col. Cele mai frumoase poezii; László Szabédi: Versuri alese, Traducere de Ioanichie Olteanu, ESPLA , 1956 și Zoltán Veres, Acceleratul, traducere de Ioanichie Olteanu, Ed. Tineretului, 1962 48 Poezia maghiară contemporană, Budapesta, 1954; Poeţi maghiari din R.PR., București, 1955; Antologia literaturii maghiare , Budapesta, 1965 49 Sütő András, Mîntuleţ în paradis, farsă într-un act, traducere de Dominic Stanca, împreună cu Bihari András, 1965 50 Vezi N. Balotă: Caietul albastru, p. 336 51 Szabó Gyula: Neamul Gondoșilor, în românește de Nicolae Balotă, E.S.P.L.A, București, 1957 52 Viaţa Românească, nr 4/1957 53 Someșan I. Hol a kenyér ott a … szó. Jegyzetek a Gondos atyafiság román fordításáról [Unde-i pâinea și… cuvântul. Însemnări despre traducerea romanului Neamul Gondoșilor], revista Ifjúmunkás, 157, nr. 14 18

Revistă de literatură şi artă / Sibiu 54 Majtényi Erik: Bat examenele în ușă, în românește de I. Someșanu, Foaia noastră, 15 mai 1959 55 Ștefan Augustin Doinaș Az én birodalmam/ Tărâmul meu, în traducerea lui Szilágyi Domokos, Editura Kriterion, Bucureşti, 1975 56 Radu Stanca, Hajnali vágta/ Galop în zori în traducerea lui Magyari Lajos Editura Kriterion, 1981 57 Radu Stanca, Kisasszonyok tánca. Három színmű, în traducerea lui A. Kovács Sándor, Editura, Dacia, Cluj, 1981 58 Román költõk antológiája. Kozmosz Könyvek, Budapest, 1982 59 Nicolae Balotă, Abszurd irodalom, Traducere de Zirkuli Péter, Editura Gondolat, Budapesta, 1979 60 Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România 1920-1980, Editura Kriterion, București, 1981 61 Nicolae Balotă : Romániai magyar írók (1920-1980, Traducere de Vallasek Júlia, Mentor Kiadó, Târgu Mureș, 2007, 2014 62 Vezi Farkas J.: Cvadratura Cercului, 2014, p. 57 63 Nicolae Balotă : A láthatatlan képe, Traducere de Vallasek Júlia, Koinónia Kiadó, Cluj, 2000 64 Zirkuli Péter: Ion Negoiţescu: Poezia lui Eminescu; Edgar Papu: Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, revista Helikon, nr. 3-4/1975 65 Ion Negoiţescu: O scrisoare către Dinu Zamfirescu, în vol. În cunoștinţă de cauză, Ed. Dacia, Cluj, 1990 66 Ion Negoiţescu: Erdély és Románia egyesülése - mai szemmel (Unirea de la 1918 – văzută astăzi) în revista Hitel, nr. 14/1989 67 Farkas Jenő: XIII+I párbeszéd a magyar-román kapcsolatokról [XIII + I de convorbiri despre relaţiile româno-maghiare], Palamart Kiadó, Budapesta, 2003, pp. 108-114 68 Farkas Jenő: Cvadratura Cercului literar, în dialog cu patru cerchiști: I. Negoiţescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2014 69 Vezi Farkas J.: XIII+I párbeszéd a magyar-román kapcsolatokról, 2003 70 Farkas J.: Cvadratura Cercului, p. 23 71 Farkas J.: Cvadratura Cercului, pp. 54-55 72 „Am apărat cronica literară, gen de tradiţie la noi în C. Regman: Ultime explorări critice, Editura Atlas, București, 2000, pp. 193-211 73 „Am apărat «cronica literară», gen de tradiţie la noi…” în Farkas Jenő: Cvadratura Cercului, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2014, p. 74 74 Farkas J.: Cvadratura Cercului, pp. 73-74 75 Cornel Regman: Reflexii și reflexe. Aforisme vesele și triste, București, 2011 76 Vezi revista Euphorion, nr. 11/12, 2014 77 Prefaţa de Ion Vartic la Straja dragonilor. Memorii, 1921-1941 a lui Ion Negoiţescu, Ed. Biblioteca Apostrof 1994; monografii de Ilie Guţan, Cercul Literar de la Sibiu, Sibiu, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, 1995; de Petru Poantă : Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Cluj, Ed. Clusium, 1997, 2006; de Ovid S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann: Cercul Literar de la Sibiu și influenţa catalitică a culturii germane, București, Ed. Universalia, 2000 2006; de Gabriela Gavril: De la „Manifest“ la „Adio, Europa!“ ; Cercul literar de la Sibiu, 2003, de Cornel Ungureanu: Despre Cercul Literar de la Sibiu. Intervalul timișorean, Timișoara, Ed. Universităţii de Vest, 2004; de Gabriela Gavril, De la „Manifest” la „Adio, Europa!”. Cercul Literar de la Sibiu, Iași, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2003, de Daniel Cristea-Enache Un om din Est, București, Editura Curtea Veche, 2006. Volumul în limba italiană este semnat de Giovanni Magliocco : Il circolo letterario di Sibiu. Manierismo e poetica del mito nell’opera di Radu Stanca (Editura Aracne, 2012), iar volumul colectiv Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu (Cluj-Napoca: Editura Accent) s-a publicat în 2009, iar volumul Nicolae Balotă și literele române, (Editura Academiei Române) semnat de Carmen Elena Andrei a fost publicat în 2014. În 2013 a apărut monografia lui George Neagoe : Asul de pică. Ștefan Aug. Doinaș, Cartea Românească. În afara de aceasta, numere speciale al revistelor Apostrof, Euphorion, Familia, Manuscriptum, Secolului XXI au fost dedicate Cercului literar. Tema mai multor teze de doctorat cercetează fenomenul literar cerchist: Georgiana-Florentina Zmeu despre Ștefan Aug. Doinaș, Florina Moldovan Lircă despre Cornel Regman și familia lui de cărturari, Maria Cheţan despre Ștefan Augustin Doinaș, despre I. D. Sârbu etc.

78 George Neagoe: Asul de pică, 2013 79 Vezi N. Balotă: scrisoarea către Șt. Regman din 08/09/2011, publicată în revista Euphorion, nov-dec. 2014 80 Carmen Elena Andrei, Cum poţi întuneca Abisul luminat?, Euphorion, 1112, 2014 81 Vezi Revista Cercului literar nr. 6 (8), p. 124 82 Vezi vol. I. 23 martie 1955, pp. 462, 488 83 Vezi Nicolae Manolescu în România literară, nr. 41/2014

3 / 2015

Euphorion

Ion Bogdan Lefter

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

O „împlinire iniţială”

Cu cele şase numere ale sale, dintre care unul, ultimul, triplu, datate ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, respectiv iunie-august 1945, Revista Cercului Literar ilustrează foarte bine şansa aşa-numitelor „efemeride”. În genere, istoria culturală reţine şi marile periodice cu apariţie îndelungată, dar şi anumite publicaţii cu numere puţine, uneori doar unul sau doar cîteva, dar cu „greutate” specială. În cazul acestora din urmă, se dovedeşte că orientarea programatică, influenţa ideologică şi valoarea literară ori mai larg-creativă pot fi mai importante decît cantitatea, decît longevitatea. Pentru revistele începuturilor, apariţia de scurtă durată e regulă. Prima Dacie literară a lui Mihail Kogălniceanu, fondatoare în materie de presă culturală şi de spirit critic la noi, a apărut în doar trei numere, în intervalul martie-august 1840. După cîţiva ani, Propăşirea, editată de acelaşi, alături de Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, a supravieţuit 10 luni, din ianuarie pînă în octombrie 1844, adunînd 42 de numere săptămînale. Un deceniu mai tîrziu, România literară, scoasă de Alecsandri singur, porneşte în ianuarie şi se opreşte în decembrie 1855, deci nu depăşeşte nici ea anul. Exemplele se pot uşor înmulţi. Peste decenii, va veni o nouă perioadă de glorie a „efemeridelor”, cea a revistelor de avangardă: Contimporanul lui Ion Vinea, 19221923, 1924-1932, şi unu a lui Saşa Pană, 1928-1932, au rezistat mai mult, însă în zona nonconformismelor şocante din epocă au contat şi foile cu una două, trei, cinci apariţii: 75 HP (număr unic, octombrie 1924), Urmuz (5 numere în 1928) etc. Uneori contează impactul imediat, alteori cel de durată; sau ambele. Vizibilitatea iniţială, rezultată din gradul de implicare în actualitatea literară şi culturală, poate fi considerabilă, dar notorietatea unei „efemeride” creşte mult în timp dacă mizele îi sînt confirmate ori dacă numele implicate fac mari cariere.

Despre Revista Cercului Literar vorbim – fireşte – în primul rînd pentru că a marcat începuturile uneia dintre grupările scriitoriceşti cele mai proeminente manifestate la noi în jumătatea a doua a secolului XX. Nu este – însă – doar o proiecţie retroactivă: chiar dacă Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu şi ceilalţi n-ar fi acumulat în timp opere importante, Revista Cercului... ar fi rămas prin ea însăşi un exemplu de construcţie culturală solidă. În formula sa de publicaţie-caiet, asemănătoare şi ca format, şi ca rubricaţie cu Viaţa Românească sau Revista Fundaţiilor Regale, gazeta a fost gîndită ca o culegere consistentă de texte din toate genurile (80 de pagini pe număr, 128 la cel cu numerotare triplă). Ansamblul e bogat şi unitar, iar calitatea articolelor, studiilor, eseurilor şi a scrierilor literare, în special a poeziilor – foarte ridicată. O „efemeridă”, da!, dar şi o bună revistă, cu impact limitat atunci, la apariţie, nu fără ecouri, semnalări şi reacţii în alte publicaţii ale vremii, cu atît mai importantă

3 / 2015

ulterior, cînd Doinaş & comp. au devenit ce au devenit.

Aş spune că lucrul care impresionează cel mai mult la lectura Revista Cercului Literar* e seriozitatea, mult peste ce oferă de cele mai multe ori iniţiativele publicistice ale aspiranţilor. Aerul general e maturitate calmă, deloc... „tinerească”! Elanurile caracteristice s-au transferat în impetuozitatea cu care e asumat un proiect intelectual cu mize mari, fără ca stilistica grupului să trădeze vîrsta membrilor săi. Dimpotrivă, junii „cerchişti”, altfel veseli şi – unii dintre ei – „histrioni” în viaţa de zi cu zi, cum se ştie din paginile lor de evocare a perioadei, optează hotărît pentru echilibru şi sobrietate în scris şi în acţiunea culturală, pentru – se ştie – o modernitate „clasicizantă” (cu toate nuanţele cunoscute).

Iată şi cifrele: în perioada în care apare Revista...., I.D. Sîrbu avea 25-26 de ani, Cornel Regman 25, Radu Stanca 2425, Negoiţescu 23-24, Doinaş 22-23, Ioanichie Olteanu 21 ş.a.m.d. Mai vîrstnic era doar prietenul lor francez, Henri Jacquier, de fapt profesor de filologie romanică al Universităţii clujene/sibiene, atunci la 44 de ani, mai apropiat de cei 49-50 ai lui Lucian Blaga, pe care „cerchiştii” îl considerau un mentor...

Apoi – omogenitatea celor şase numere ale publicaţiei. Ea se datorează programului constituit în anii de după retragerea Universităţii clujene în refugiul sibian şi fixat, cu un an şi jumătate înainte de lansarea Revistei...., în Manifestul Cercului Literar**: modernitate, europenitate, accent pe estetic, sub semnul modelului intelectual şi etic lovinescian, revendicat prin adresare directă, publică.

Manifestul.... e menţionat încă din prima frază a articolului prefaţator al Revistei...., în fruntea numărului 1: „Cînd, în primăvara anului 1943, a apărut manifestul Cercului Literar, ca un elogiu al spiritului de libertate, ca o reintegrare a generaţiei tinere în românitatea de perspectivă universală, ruptă de nebuloasele conjuncturii politice şi regionaliste...” (nr. 1, p. 3).

Articolul-program din ianuarie 1945 reaminteşte şi explică Manifestul.. .., comentează contextul apariţiei, îi clarifică intenţiile şi reacţionează la interpretările inexacte.

E – deci – o reafirmare de principii sub forma unor glose la Manifest.... şi la ecourile sale. Perceput în 1943 ca un „act de semnificaţii politice” (Ibid.), atacat de ortodoxişti, aplaudat de „stînga oprimată”, declaraţia de intenţii a „cerchiştilor” se dorise o delimitare de „eflorescenţa patriotardă” de după „sguduirea din 1940” (Ibid.), cînd ocuparea Ardealului de Nord inflamase spiritele, alimentînd puseele naţionaliste.

Polemică în context, atitudinea grupării sibiene propusese eliberarea de sub presiunea contextului şi raportarea la orizontul universal al culturii. Pledoaria pentru o privire cuprinzătoare, emancipată e formulată chiar în registrul 19

Euphorion

metaforismului optic: „Rupînd zăgazurile imediatului, noi am vrut să arătăm că mai sînt ochi, între cei crescuţi la şcoala deformărilor, care ştiu să privească în zările largi” (nr. cit., p. 4). Nici „estetismul” nu este – însă – recunoscut de „cerchişti”, care se arată toleranţi faţă de „alte valori”, cu condiţia calităţii: „Opera de artă poate cuprinde şi alte valori decît cea estetică. Dacă însă pe aceasta n’o cuprinde, ea e nulă ca operă de artă” (Ibid.).

Pe această linie, noul text-manifest arată că precedentul „n’a tins la iniţierea unui curent nou” (nr. cit., p.

3), căci „Tendinţa de pînă acum a Cercului Literar a fost de a sprijini îndeosebi o literatură constructivă, limpezită de sgurele extremiste” (nr. cit., p. 4). Un soi de „centrism” ideologic pus în slujba valorii estetice, aşadar. Cu o declaraţie de deschidere – totuşi! – faţă de „orientările noi”: „În slujba valorilor nepieritoare, [revista] va aştepta şi primi pe toţi acei care, în spiritul epocei sau înafara lui, vor descoperi fenomenului artistic orietări stilistice noui” (nr. cit., p, 5).

Colecţia nu confirmă, printre colaboratori pătrunzînd prin rară excepţie cineva din afară. E o publicaţie „sectară”, salvată de calitatea remarcabilă a membrilor „confreriei”. De remarcat că nu toţi „cerchiştii” sînt acum activi şi prolifici. Nu lipsesc din nici un număr al Revistei... .

Negoiţescu, Doinaş, Regman, Radu Stanca şi „fratele mai mare”, Henri Jacquier. Îi putem considera ca făcînd cu toţii parte – sau măcar primii patru – din nucleul grupării. Cel dintîi e şi redactorul publicaţiei, anunţat în caseta fiecărui număr. Evident, „bucătăria” revistei îi implica pe toţi, dovadă că aproape în fiecare număr cei patru semnează de cîte două sau mai multe ori, preluînd sarcinile de alimentare a rubricilor sau completînd sumarul (Doinaş – de pildă – semnează constant Revista revistelor). Celor cinci li se adaugă, cu absenţe din cîte un singur număr, Eugen Todoran şi Deliu Petroiu. Cîte trei prezenţe bifează Toma Ralet (de fapt Wolf von Aichelburg) şi Ovidiu Sabin (Ovidiu Cotruş), două – Ion D. Sîrbu, în timp ce restul semnăturilor aparţin tot apropiaţilor, însă prezenţi doar o singură dată, cazul următorilor: Ioanichie Olteanu, Victor Iancu, Nicolae Balotă, Ion Oană, Al.T. Ţion, Ilie Balea, Ovidiu Drimba, Radu Enescu.

De comparat cu lista de semnatari ai Manifestului.... din 1943: Victor Iancu, Eugen Todoran, Cornel Regman, Damian Silvestru [Ion Negoiţescu], Ovidiu Drimba, Ion Oană, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ştefan Aug. Doinaş. După un an şi jumătate, în Revista Cercului... nu publică deloc Dăscălescu, iar Iancu, Drimba şi Oană sînt nume pasagere, alături de noii-veniţi von Aichelburg-Ralet, Cotruş-Sabin, Sîrbu, Olteanu, Balotă, Ţion, Balea, Enescu. Nicăieri, nici în 1943, nici în 1945 – alţi viitori membri cunoscuţi ai Cercului, precum Eta Boeriu sau Dominic Stanca.

Imaginea e a unor trupe în continuă reorganizare.

Carierele ulterioare vor confirma nucleul DoinaşNegoiţescu-Regman-Radu Stanca, ca şi pe secondanţii lor din juneţe, mai ales pe Cotruş şi pe I.D. Sîrbu. Retraşi, ca universitari, la Timişoara, Todoran şi Petroiu au devenit mai marginali pe harta grupării. S-au profilat – în schimb – mult mai vizibili Eta Boeriu (născută Caranica), în special ca traducătoare, Enescu şi mai ales Balotă.

20

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Nu e prezent în sumarele Revistei Cercului Literar nici un nume din afara grupării, cu excepţiile cîtorva invitaţi speciali, în numerele 2 şi 3. „Mentorii”, Lovinescu şi Blaga, sînt publicaţi – primul – cu un fragment din romanul postum Mălurenii (marele critic se stinsese din viaţă în iulie 1943, la circa două luni de la apariţia Manifestului Cercului Literar şi la o lună şi jumătate de cînd le răspunsese printr-un articol testamentar), respectiv – al doilea – cu un grupaj de aforisme din volumul Discobolul, atunci în pregătire pentru tipar. Tot în numărul 2 sînt preluate poeme ale lui Constant Tonegaru, probabil tot în avanpremieră editorială, şi apare o cronică la o carte italienească semnată de Umberto Cianciolo, profesor al Universităţii clujene/sibiene (viitorul soţ al Etei Caranica). O singură altă colaborare „externă”: pagini de proză de Ioana Postelnicu, poate că pe filieră lovinesciană.

Mică selecţie de texte semnificative apărute în Revista Cercului...: - Victor Iancu, Actualitatea atitudinii estetice (nr. 1) – elocvent pentru nivelul de reflecţie conceptuală al grupării; - Radu Stanca, Despre teatrul literar (nr. 1) – „mărturie de credinţă” a principalului dramaturg, regizor, actor al Cercului; - tot la capitolul textelor cu valoare programatică: Radu Stanca, Resurecţia baladei (nr. 5); - cronicile literare ale lui I. Negoiţescu despre cărţi ale unor autori selectaţi în conformitate cu proiectul „cerchist”: încă din primul nnumăr sînt comentaţi „mentorul” Blaga, „lovinescianul” Vladimir Streinu şi prozatorul evreu I. Peltz (semnificativ, căci sîntem încă înainte de sfîrşitul războiului), după care vor veni la rînd, lună de lună, autori-reper ai literaturii din primele decenii ale secolului XX, precum Arghezi sau Vasile Voiculescu, alţii mai „marginali”, dar de bună calitate, de felul unui Damian Stănoiu, şi scriitori tineri, care prefigurează noi dezvoltări, de la Virgil Gheorghiu şi Dimitrie Stelaru la Radu Tudoran sau Dinu Nicodin; - la rubrica finală de Note din numărul inaugural, acelaşi Negoiţescu semnează un text despre emisiunile radiofonice de evocare a criticul Sburătorului: E. Lovinescu comemorat de amicii săi, pretext pentru un portret intelectual şi pentru confirmarea – în fond – a Manifestului....; - încă mai riguros îşi alege subiectele Cornel Regman, exclusiv critic, fără aspiraţiile boem-creative ale colegului său Negoiţescu, autor (acesta din urmă) şi de articole varii sau de pagini de proză (nr. 5), aflat foarte probabil şi la originea rubricii – singura! – de aparenţă „frivolă” din revistă, şi anume Cronica artelor minore, prefaţată cu o Mică introducere la Cronica... (nr. 1); Regman începe cu Caragialeştii, consacrat în primul rînd lui I.L., dar şi lui Matei, menţionaţi fiind şi „înaintaşii” Iorgu şi Costache (acelaşi nr.), continuă cu ciclul junimist al lui Lovinescu (nr. 2), se ocupă şi el de Vladimir Streinu (nr. 3), se întoarce la Eminescu, dintr-o perspectivă suprinzătoare, sub titlul Un galant al lumii dunărene (studiu de peste 20 de pagini, în nr. 4), revine la lovinescieni, comentîndu-l pe Perpessicius (nr. 5) şi încheie cu poezia nouă a lui Tonegaru (nr. 5); - Caragialeştii începe aşa: „O dinastie?” (nr. 1, p. 29), interogaţie ironic-teatrală care merită pusă în relaţie – nu

3 / 2015

Euphorion

doar în glumă! – cu recenta teză de doctorat, din 2013, consacrată de Florina Moldovan-Lircă... Familiei Regman, cu subtitlul O familie de cărturari ardeleni, adică unei... „dinastii”!; - priviri de ansamblu: Negoiţescu despre Viitorul literaturii române? (nr. 3, cu interogaţia inclusă) şi Eugen Todoran despre Tendinţe în evoluţia literaturii, în context european (franco-german) şi local (nr. 4); - în perspectivă şi mai largă, Toma Ralet (von Aichelburg) scrie despre Criza sufletului modern în poezie citînd încrucişat în germană, engleză, franceză şi italiană, şi anume din Rilke, Keats, T.S. Eliot (Th.S...), Rimbaud, Mallarmé, Montale (nr. 4); - orizontul universalist fiind evident de la început şi confirmat număr de număr, de pildă în articolele-eseuri ale lui Henri Jacquier, în profilul eseistului spaniol Angel Ganivet semnat de Ovidiu Drimba, în referinţele comparatistice ale tuturor; - amintita Cronică a artelor minore se dovedeşte – de fapt – serioasă, găzduind eseuri rafinate pe subiecte „mărunte”; doar un exemplu: Ilie Balea, Despre fard! (nr. 3); - în ultimul număr: Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint – apariţie simbolică, am putea zice: bine coagulat, de-acum „copt”, maturizat, Cercul Literar dă o primă capodoperă; - şi, la finalul finalului, pe ultima pagină a numărului triplu, ultimul, la Revista revistelor, un text de atitudine „cerchistă” al lui Radu Stanca, nouă respingere a etichetei de „estetism” aplicată grupării (nr. 6-8, p. 128).

Avea dreptate criticul Petru Poantă, monografist al Cercului şi prefaţator al ediţiei integrale, să descrie povestea publicaţiei sub genericul Viaţa şi opera unei reviste: viaţă

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

scurtă, aventuroasă, în contextul atît de încărcat al epocii, dar cu o „operă” contrastantă prin sobrietatea despre care vorbeam şi admirabilă prin calitate, prin altitudine. Cum nota şi îngrijitorul ediţiei, poetul şi eseistul Dan Damaschin, de asemenea monografist al grupării, cu o sintagmă paradoxală, e vorba despre „cea mai de seamă împlinire iniţială a scriitorilor care au format Cercul literar de la Sibiu” (Revista Cercului Literar, ed. cit., p. 15).

O veritabilă „împlinire iniţială”, puternică, impresionantă, convingătoare, în ciuda juneţei de atunci a „cerchiştilor”...

_____ * Obligatoriu de apreciat reeditarea integrală, într-un volum compact: Revista Cercului Literar. Restituire integrală a publicaţiei, Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Prefaţă de Petru Poantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, 560 p. Din cîte ştiu, un rol în realizarea proiectului l-a avut şi dna Zorina Regman, soţia criticului „cerchist”.

E respectată paginaţia originală, volumul avînd coloncifru dublu: unul cursiv şi celălalt pentru fiecare număr din 1945. Citez în continuare după ediţie, menţionînd doar pagina sau paginile din revistă. ** În Vremea, 13 mai 1943, sub titlul Ardealul estetic. O scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului Literar de la Sibiu”. Membrii grupării s-au referit la acest text ca la Manifestul Cercului Literar, generic încetăţenit şi folosit şi la reeditările de mai tîrziu, după căderea regimului comunist.

21

Euphorion

Florina Moldovan-Lircă

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

„Revista Cercului literar”

Sub denumirea de faţă, „Cercul literar de la Sibiu” a existat puţin timp (din 1943 până în 1945), însă elanul și efervescenţa membrilor săi, care i-au rămas fideli și pe mai departe, îl păstrează și azi viu în conștiinţa posterităţii, chiar după dispariţia tuturor membrilor săi (Nicolae Balotă, până nu de mult ultimul cerchist în viaţă, a plecat și el dintre noi în vara anului 2014). Elemente structurale ale aceluiași mecanism, membrii Cercului s-au format și au crescut împreună, ca un organism în dezvoltare, conturând fiecare o dimensiune indisolubilă a întregului. O mărturisire sugestivă în acest sens îi aparţine lui Radu Stanca, care descrie „Cercul” ca pe „un joc de oglinzi” desfășurat în faţa „unui biet spectator uluit de multele chipuri în care se vede pe sine”.1 Documentul integrator care confirmă istoric existenţa acestui grup literar și îi adună laolaltă pe majoritatea membrilor (considerăm manifestul doar un pretext de afirmare, mai degrabă un act de intenţie) este, în fond, „Revista Cercului literar” – o „revistă-operă” o denumește Dumitru Chioaru2 –, restituită integral în volum acum câţiva ani (Revista Cercului literar, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, cu o prefaţă de Petru Poantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002). Exact la o lună de la apariţia „Manifestului”, în 13 iunie 1943, Cornel Regman trimite de la Pitești, unde își îndeplinea stagiul militar, o scrisoare adresată Cercului literar în care își manifesta dorinţa ca membrii cerchiști să-și poată continua activitatea publicistică, binecunoscută deja, în propria lor revistă, „care s-ar intitula frumos și simplu: Revista Cercului literar”.3 Regretând că nu a putut lua parte direct, din inima evenimentelor, la „masacrul” (termenul îi aparţine) declanșat de lansarea lor publică, Cornel Regman va privi în urmă cu satisfacţie, după o jumătate de secol, la împlinirea dorinţei sale legate de semnalul revuistic al noii mișcări literare pe care o propuneau: „sugestia avansată de mine privind numele viitoarei noastre reviste va deveni realitate în ianuarie 1945 când apare primul număr al Revistei Cercului literar”.4 Cu titulatura propusă de Cornel Regman, primul număr al „Revistei Cercului literar” primește de la redactorul I. Negoiţescu subtitlul: „Revistă lunară de literatură, filosofie și artă”. Dacă „Manifestul” („act întemeietor”5 ) se prezintă ca prim simptom al bolii contactate în timpul etapei blagiene, perioada ce i-a urmat până la apariţia „Revistei Cercului literar” va reprezenta, cum apreciază și Cornel Regman, timpul „incubării” microbului cerchist, în timp ce înfiinţarea publicaţiei certifică, de fapt, cerchismul în deplinătatea maturităţii sale. „Cât despre mine [scrie Regman], totala mea adeziune, care vine ce e drept cam post festum, la un act ce 22

poate fi considerat ca piatra fundamentală a Cercului literar pentru noul lui edificiu spiritual”.6 Această adeziune la actul de bază (manifestul) al „edificiului” numit cerchism reprezintă, totodată, o anticipare a împlinirii ulterioare a membrilor săi, iniţiată prin „Revista Cercului literar”. La fel cum pentru ceilalţi cerchiști, apariţia revistei presupune „cea mai de seamă împlinire iniţială”7 , și în cazul lui Cornel Regman, „Revista Cercului literar” îi prefigurează personalitatea și opera de mai târziu, confirmând un debut critic promiţător, o primă etapă de valorificare a vocaţiei sale critice.

Publicaţie lunară, „Revista Cercului literar” apare în intervalul ianuarie-august 1945, ultimul număr fiind triplu (iunie – iulie – august). În ciuda existenţei scurte (în total opt numere), apariţia revistei poate fi considerată un „eveniment norocos”8 în contextul politic de atunci, caracterizat printr-o profundă criză a culturii: „apariţia și dispariţia peste noapte a revistelor este unul din semnele cele mai evidente ale crizei culturii și literaturii noastre din această perioadă”.9 Articolul care deschide primul număr, Perspectivă, este mai degrabă o reluare retrospectivă – cu rol explicativ – a scrisorii omagiale adresate lui Lovinescu. Construit la timpul trecut, discursul punctează aceleași principii formulate anterior, autorii exprimându-și intenţia de a le pune în practică în numerele publicaţiei: „cu acest ideal pornește la drum Revista Cercului Literar. În slujba valorilor nepieritoare, va aștepta și primi pe toţi acei care, în spiritul epocei sau în afara lui, vor descoperi fenomenului artistic orientări stilistice noi”.10 Deși hărăzită unei existenţe scurte, publicaţia „se impune cu o anvergură mai puţin obișnuită. Fiecare număr e o construcţie solidă menită să dureze și destinată bibliotecii iar nu consumului efemer”.11 Cum observă și Petru Poantă, nu există o autoritate convenţională – redactorul I. Negoiţescu are un rol mai mult administrativ –, ci, mai degrabă, un program clar, bine articulat, în interiorul căruia fiecare membru are drept personal de decizie asupra articolului pe care îl va semna. Rolul unificator îi revine principiului convergenţei esteticului cu celelalte valori umane, exprimat și în „Manifest”: „o operă de artă este cu atât mai bogată cu cât însumează mai multe valori, dar cu condiţia ca valoarea estetică să fie elementul polarizator”.12 Încă de acum se poate observa unitatea de concepţie și atitudine, efervescenţa ideatică și spiritul libertăţii personale care nui vor părăsi niciodată pe cerchiști.

Critica literară ocupă un loc privilegiat în sumarul „Revistei Cercului literar”. Fidelă ideii de gust, obiectivitate, adevăr și onestitate, precum și mijloacelor de analiză, sin3 / 2015

Euphorion

teză și înclinaţiilor stilistice, ea se va transforma în cel mai important criteriu și mijloc de ordonare, de valorizare a literaturii. Deși textele critice din revistă sunt semnate predominant de I. Negoiţescu și Cornel Regman, actul critic aplicat îl vom regăsi mai târziu și la O. Cotruș, N. Balotă, Ștefan Aug. Doinaș13. Interesant este însă că, ulterior, dintre toţi cerchiștii, numai Negoiţescu rămâne lovinescian convins, pe linie impresionistă, pe când ceilalţi își vor remodela traseul critic în funcţie de concepţia particulară. Cornel Regman este un diagnostician ferm ca Pompiliu Constantinescu, adept și practician al stilului cioculescian, decis și intransigent ca Paul Zarifopol; Ovidiu Cotruș devine mai mult susţinătorul maiorescianismului prin dorinţa de a-și fundamenta filosofic discursul obiectiv; Nicolae Balotă urmează exemplul lui Tudor Vianu, atât prin propensiunea spre teoretizare, cât și prin „impresionanta erudiţie”, „perspectiva umanistă” și sprijinul filosofic solid”14 . De altfel, partizan al criticii filosofice, Nicolae Balotă refuză să creadă într-un alt fel de critică: „aș îndrăzni să spun că cel mai mic opuscul critic – articol, cronică, recenzie – care nu se ridică de la analiza unei scrieri la o idee generală, care nu schiţează măcar gestul unei transcenderi a literaturii este o pasăre cu aripi retezate”.15 În fapt, deși aparent atât de diferiţi, viziunea critică unificatoare ar putea fi cea enunţată mai sus de Nicolae Balotă, critica „trans-estetică”, concept pe care I. Negoiţescu îl

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

enunţă pentru prima dată când comentează volumul lui Nicolae Balotă, Euphorion. Înţeleasă ca act ce transcende simpla analiză estetică, ca demers preocupat nu numai de împliniri și eșecuri artistice, ci mai ales de structurile de profunzime ale operei și autorului ca eu creator, acest tip de critică își propune să pătrundă dincolo de aparenţele universului literar, căutând latenţele, potenţialităţile, subteranele. În ceea ce-l privește pe Cornel Regman, cu o structură nativă mai puţin dedată unor astfel de perspective, chiar inflexibilă pe alocuri, el se va autoeduca – doar că mai degrabă în teorie – în spiritul propus de colegii săi.

Odată cu ultimul număr al revistei, membrii grupului se despart de „Cercul literar de la Sibiu”, nu și de ideologia sa, nici de spiritualitatea care-i lega pe cerchiști. Nici de cenaclu nu se îndepărtează, în fapt, fiindcă, potrivit unei mărturisiri a lui I. D. Sîrbu, acesta s-ar fi desfășurat până în 1950.16 Desigur că experienţa sibiană va rămâne imprimată în personalităţile lor, oglindindu-se în opera ulterioară: „trainicele prietenii ce s-au închegat sub zidurile lui arse de febre medievale, amintirile calde ce s-au născut în libaţiile sale gotice, comunităţile de opinii ce s-au format în colocviile nocturne, de atâtea ori pretextate numai de farmecul lui neîntrecut, sunt urme ce au construit în sufletul fiecărui cerchist, un profil ce va interzice cu desăvârșire, despărţirii noastre de Sibiu, titlul unei desrădăcinări [sic!]”.17 Mediul

23

Euphorion

formator, purtat cu ei în toată ţara („la Cluj sau oriunde vom duce lupta pe care am iniţiat-o între zidurile lui”)18, va fi reconfigurat prin acţiunile lor de mai târziu, civice și literare, constituind totodată un permanent termen de referinţă al reușitei lor de a plasa Ardealul la nivel central-european.

Cornel Regman în Revista Cercului Sumarul „Revistei Cercului literar” îl prezintă pe Cornel Regman la primele „întâlniri cu clasicii” (își va intitula mai târziu un volum), semnând câte două articole, de obicei, un studiu/o cronică, la care se adaugă o intervenţie suplimentară la una dintre celelalte rubrici: Caragialeștii, Eminescu și Brâncuși (rubrica „Note”) în primul număr; În marginea ciclului junimist lovinescian și Limitele artelor minore, în al doilea număr; Vladimir Streinu: „Clasicii noștri” și Pavel Dan în numărul al treilea; Un ev galant al lumii dunărene (nr. 4); Perpessicius: „Jurnal de lector”, în numărul cinci; Constant Tonegaru: „Plantaţii” și Un regim pe sfârșite: tradiţionalismul (nr.

6-8). Mai puţin fecund decât I. Negoiţescu, Cornel Regman scrie însă la fel de bine, căci, observă just Petru Poantă, „abia ieșiţi din adolescenţă, cei doi cronicari se impun, pe lângă precizia analitică și gustul educat, prin siguranţa și echilibrul judecăţilor, desprinși de impresionismul poetizant al începătorilor”.19 Pe lângă actul critic în sine, un rol important ce îi revine lui Regman în spaţiul publicistic nu numai acum, ci și mai târziu, este de a-și exersa „darurile de stilizator”20, corectând și perfectând textele propuse spre publicare.

Studiile despre Caragialești și Eminescu (Un ev galant al lumii dunărene), cronicile literare despre Lovinescu, Perpessicius, Vl. Streinu, C. Tonegaru, toate publicate ulterior în volum21, deși situate modest sub aura Începuturilor, sunt un exemplu elocvent că tânărul critic se afirmă definitiv, prin texte demne să-l reprezinte și mai târziu, la maturitate22. Ca și ceilalţi autori, criticul polemizează în articolele sale cu neosămănătorismul și naţionalismul excesiv, receptându-i chiar și pe clasici într-o perspectivă inovatoare, de tip modern. El însuși un spirit european, aparent lipsit de complexe și inhibiţii, Cornel Regman va adopta de pe acum o atitudine critică dezinhibată, căreia îi rămâne consecvent până la sfârșitul activităţii. Deloc encomiastic se arată, deși se cunoaște aprecierea pe care i-o poartă criticului interbelic, și în 1946, când scrie o cronică la monografia lui Șerban Cioculescu despre D. Anghel. Publicat abia în 1982, în volumul Noi explorări critice, articolul („nici cronică propriu-zisă, nici studiu”)23 a fost conceput, după cum explică autorul, la îndemnul profesorului său, D. Popovici, în vederea cuprinderii în publicaţia sa, Studii literare. Motivul nepublicării în revistă poate fi, scrie Cornel Regman într-o notă din 1980, „poziţia sa hipercritică, dar și contradictorie pe alocuri”, tonul său „prea polemic”.24 Oricum, severitatea, poate excesivă uneori (în cazul lui Tonegaru găsește de cuviinţă să își revizuiască atitudinea), este principalul criteriu după care actul său critic se orientează, indiferent de poziţia, prestigiul sau însemnătatea autorului comentat.

Punctul culminant al spiritului său critic de debut îl atinge articolul caustic despre Constant Tonegaru, poetul de la Albatros, care publică, în numărul al doilea al re24

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

vistei cerchiste, câteva poezii: Inundaţie albastră, Noemvrie patetic, Ultimul de la 1200. În ultimul număr, Cornel Regman îi dedică o cronică intitulată simplu: Constant Tonegaru: Plantaţii. Polemica sa nu are nimic de-a face cu persoana poetului – nici cu poezia sa neapărat – cât cu lirica promovată de grupul de la Albatros: „într-adevăr, bântuie printre poeţii de tot tineri ai Capitalei și printre emulii lor provinciali un soiu [sic!] de suprarealism de tipică interceptare bucureșteană, care, renunţând (de astă dată bucuros) la unele din procedeele vechilor suprarealişti (incomodul dicteu automatic, onirismul ininteligibil, obscurizarea barbiană a versului) şi-a însuşit, în schimb, în bună tradiţie Urmuz, dar cu poze de Rică Venturiano jucând pe marele romantic, genul improvizaţiei deşănţate, simularea candidă a pierderii firului, divagarea veselă, uşuratecă asupra unor subiecte de o oarecare gravitate... burgheză (burghezul e şi acum violent apostrofat), iar altădată specularea diurnului celui mai plat, dar cosmopolit [...]”.25 Renunţarea la poezia autentică este cel mai grav delict al poetului, mai ales că acesta are potenţial („de fapt, poezia aceasta nu e lipsită în punctul de plecare de un puternic fond de lirism foarte valabil esteticește”).26 Grav îi pare criticului că el preferă să și-l risipească cu bună știinţă în simulări, „confecţionări” și imitaţie. Crearea după reţetă, împrumutul formulei „bucureștene”, poezia ca bun comun, sunt cele mai mari dezavantaje ale unui autor, conducând la o poezie „a rictusului și a pozei” – o modă poetică (ar spune și Ștefan Aug. Doinaș): „o poezie a posturii, a măștii însăși a poetului și, ca atare, nu plastică și contemplativă, ci mai degrabă teatrală, dansantă, de reacţiuni fermecătoare ale actorului, de arlechinade, ce pot fi rând pe rând nu numai graţioase și decorative, dar și sarcastice, caricaturale și bufone, uneori evoluând chiar până la tragicul sublim ori grotesc”.27 Disocierea în epocă a cerchiștilor de generaţia poeţilor de la Albatros, care scriau o poezie ostentativ-libertină, pornită dintr-o atitudine avangardistă, îl fac pe critic să-i aducă imputări excesive poetului, de care se va dezice după două decenii, la publicarea articolului în volum, considerându-le porniri „de tinereţe”: „poet prea interesant ca să nu merite o atenţie nemicșorătoare, din perspectiva prielnică pe care aprofundarea și diversificarea lirismului românesc au dobândit-o încă în acea epocă și de-atunci încoace, autorul Plantaţiilor iese – s-o recunoaștem deschis – cam prea sistematic admonestat din viziunea oarecum criticistă pe care o ofeream în 1945”.28 Această viziune criticistă e, de fapt, și un impuls interior de a reacţiona ori de câte ori un autor sau altul își neglijează potenţialul creator oferit de natură. În toate articolele din Revista Cercului, Cornel Regman este consecvent cu sine însuși (nu monocord!), dând la iveală de pe acum un stil personal, inimitabil și dezinvolt, care l-a impus în conștiinţa posterităţii, dar și o conștiinţă critică riguroasă.

Radu Stanca, scrisoare către H. Jacquier, Sibiu, decembrie 1945, publicată în Henri Jacquier, Babel, mit viu, ediţie îngrijită, prefaţă, antologie, note și comentarii de Mircea Muthu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 217.

2 Dumitru Chioaru, „Revista Cercului literar” – operă colectivă, în Arta comparaţiei, articole, eseuri și studii de literatură română și comparată, Editura Limes, 1

3 / 2015

Euphorion

Cluj-Napoca, 2009, p. 137.

3 Cornel Regman, Scrisoare către „Cercul literar”, în Dinspre „Cercul literar” spre optzecişti”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997.

4 Idem, O lămurire și trei scrisori, în op. cit., p. 92.

5 Petru Poantă, Viaţa și opera unei reviste, prefaţă la Revista Cercului literar, restituire integrală a publicaţiei, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 7.

6 Cornel Regman, Scrisoare către „Cercul literar”, în op. cit., p. 100.

7 Dan Damaschin, Notă asupra ediţiei, în Revista Cercului literar, ed. cit., p. 15.

8 Cornel Regman, convorbire cu Valeriu Borda publicată în revista „Vatra”, interviu reeditat în Noi explorări critice, Editura Eminescu, București, 1982, pp.

220-222.

9 M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Editura Humanitas, 1995, p. 29.

10 Perspectivă, în Revista Cercului literar, ediţie citată, p. 23.

11 Petru Poantă, op. cit., p. 5.

12 Victor Iancu, Actualitatea atitudinii estetice, în „Revista Cercului Literar”, anul I, nr. 1, ianuarie 1945.

13 Importante articole de critică și teorie literară vor publica cerchiștii, de asemenea, în anii șaizeci, cele mai multe (semnate de Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu) în revista „Familia”, înfiinţată în septembrie 1965, altele în revista constănţeană „Tomis” (Ștefan Aug. Doinaș și Cornel Regman, mai târziu I. Negoiţescu). Regruparea mai multor membri ai fostului Cerc literar, parţial în mediul orădean, parţial la Constanţa, se transformă într-un eveniment important pentru istoria Cercului – al doilea public după cel sibian.

14 Ovid. S. Crohmălniceanu, în Ovid. S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann (Cercul literar de la Sibiu și influenţa catalitică a culturii germane), Editura Universalia, Bucureşti, 2000, p. 304.

15 N. Balotă, Pentru o direcţie nouă în critica literară, în Euphorion, ediţia a doua, Editura Cartea Românească, București, 1999, p. 319.

16 Într-o notă de subsol care introduce povestirea Enuresis nocturna, din vol.

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Șoarecele B și alte povestiri, Editura Cartea Românească, 1983, p. 49, I. D. Sîrbu informează: „Povestirea Enuresis nocturna, scrisă prin 1949, a fost citită în seara zilei de 27 febr.[uarie] 1950 în casa Negoiţescu de pe strada Dijmei, în Cluj, la ultimul cenaclu al fostului Cerc literar de la Sibiu, de faţă fiind: Ioan Negoiţescu, Radu Stanca, Cornel Regman, Eugen Todoran, Nicolae Balotă, Eta Boeriu, Maria Ardeleanu, Rudolf Schuller, Radu Iencica, Radu Enescu, N. D. Pîrvu, Dominic Stanca și alţii, de care nu-mi aduc aminte (N. a.)”.

17 Radu Stanca, Despărţirea de Sibiu, în ultimul număr al Revistei Cercului literar, ediţie citată, p. 554.

18 Ibidem.

19 Petru Poantă, op. cit., p. 10.

20 Cornel Regman, Întrebările revistei Tribuna, în Noi explorări critice, ed. cit., p.

253.

21 Studiul dedicat poeziei lui Eminescu și cel intitulat Caragialeștii sunt publicate în volumul Cărţi, autori, tendinţe, reluate în Selecţie din selecţie, unde găsim și cronicile despre Plantaţiile lui Tonegaru, Perpessicius: „Jurnal de lector”, În marginea ciclului lovinescian. Numai cronica la Clasicii noștri (Vl. Streinu) rămâne doar în Cărţi, autori, tendinţe, nefiind „selectată” a doua oară, în „selecţia din selecţie”.

22 Analiza acestor texte de început constituie un capitol distinct al tezei noastre de doctorat dedicată lui Cornel Regman și altor membri ai familiei, susţinută public, sub coordonarea prof. univ. Al. Cistelecan, în septembrie 2013. Conţinutul acestui capitol se poate vedea, de asemenea, în studiul publicat în „Viaţa românească”, nr. 7-8 / 2013.

23 Nota lui Cornel Regman, la Dimitrie Anghel în interpretarea lui Șerban Cioculescu, în Noi explorări critice, ed. cit., p. 267.

24 Ibidem.

25 Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 302.

26 Ibidem.

27 Ibidem.

28 Ibidem, p. 311.

25

Euphorion

Florentina Răcătăianu

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Cercul Literar de la Sibiu și reabilitarea artelor minore

Cronica artelor minore inaugurată în cadrul celor şase numere ale „Revistei Cercului Literar” însemna o lărgire sensibilă a sferei esteticii, precumpănitor filosofică în cadrul Cercului şi se încadra în aşa-numita ştiinţă generală a artelor (Allgemeine Kunstwissenschaft) în care cerchiştii fuseseră iniţiaţi – după cum îşi aminteşte Deliu Petroiu mai târziu - de Victor Iancu (asistent pe atunci al lui Liviu Rusu, cu un doctorat despre formă estetică susţinut la München).

Artele minore vor constitui chiar subiectul de licenţă pentru Deliu Petroiu, pe care intenţiona să-l dezvolte în cadrul unui doctorat, dacă atmosfera politică nu ar fi fost ostilă esteticii „idealiste”.

Dacă, în cazul unor mari spirite culturale, artele minore erau savurate cu toate deliciile unui rafinament estetic (cum este cazul lui Kant şi al artelor figurative - grădinărit, inele, tapet, tabachere), frizând chiar ambiguitatea asimilării lor sferei kitsch-ului, în cazul pledoariei cerchiste pentru reabilitarea demnităţii estetice a acestor arte, avem de-a face cu un fundal programatic clar conturat, care depăşeşte gratuitatea: recuperarea, pentru estetic, a celorlalte valori (utilul, delectabilul, decorativul) implicate în manifestările artelor minore. Aşadar, nu o abdicare de la ţinuta artei majore promovează cerchiştii, ci o extindere a ecourilor axiologice în zona marginalului estetic, în scopul emancipării lui. Fără a elabora o teorie estetică unitară şi exhaustivă, problematizările fulgurante despre sfera artelor minore întreprinse de cerchişti anticipează, într-un fel, acea „democratizare” a artelor şi omniprezenţă a decorativului pe care le va celebra, atotinclusiv, postmodernismul. Petru Poantă1 atrage atenţia asupra faptului că reabilitarea artelor minore (în special pledoaria pentru decorativ a lui Jacquier) pune Cercul Literar într-o perspectivă postmodernistă, prin tentaţia savurării nostalgice a graţiosului, gratuitului, agreabilului, virtuozităţii, valori „slabe” (în terminologia lui Lyotard) din perimetrul esteticului. Deşi orizontul de perspectivă al cerchiştilor se apropie, prin deschidere, de cel al postmodernilor de mai târziu, principiile lor valorice rămân decis ancorate în perimetrul conştiinţei moderne. Încercând o reabilitare a artelor minore, ei nu sunt tentaţi de relativizarea sau fluidificarea frontierelor estetice dintre arta majoră şi cea periferică, nu abdică de la o ierarhie valorică definitiv asumată, ci încearcă o consolidare axiologică, o revalorizare a unor calităţi artistice căzute în dizgraţie odată cu fenomenul tot mai pronunţat al degradării decorativului în aşa-numitele „arte industriale”. Apărarea acelor „bastarde ale zeilor”, cum le numea Radu Stanca, avea drept scop, precizează Nicolae Balotă, „nu propagarea unui panestetism cultic ori decorativ, ci tocmai o subversiune a acestui estetism abuziv, a purismelor de tot felul, precum şi o reabilitare a meşteşugului, a unui ingenium uman”2. Ar fi de identificat în simpatia cerchiştilor pentru artele minore, e de părere Balotă, „apetitul unor artizani de soi”, „plăcerea meşteşugului de a meşteri”: „Ei îşi cultivă verbul şi versul cu migala şi dragostea orfevrierilor, a ţesătorilor, a grădinarilor. Arte minore, desigur, dar exerciţii necesare ale unei arte majore”3.

26

În articolul introductiv4 la Cronica artelor minore, din primul număr al „Revistei Cercului Literar”, Radu Stanca pledează pentru o reabilitare, o sistematizare şi un studiu aplicat al artelor minore, nu dintr-un estetism preţios sau dintr-o „originalitate cinică”, gratuită, ci în scopul emancipării unui aspect cu aceeaşi încărcătură şi relevanţă umanistă ca cea manifestată în cazul artelor majore. Artele minore îşi revendică, în cadrul vieţii sociale, un rol capital nu numai pentru definirea esenţei umane, prin „tendinţa gratuită, deci tipic estetică”, de a înfrumuseţa, ci şi pentru educarea gustului şi a simţului estetic. Aceste „bastarde ale zeilor” pun în evidenţă, tocmai în acest orizont al perifericului artei, o propensiune profund umană, şi izolează cel mai bine acel coeficient de corectare estetică specific oricărei activităţi. Această funcţie social-educativă o va elogia şi Deliu Petroiu într-un număr ulterior, afirmând că: „Născute din nevoia de a înnobila viaţa, în dubla ei înfăţişare de muncă si răgaz, artele minore îşi împlinesc un rost dacă nu tot atât de pur cât cel al surorilor legitime, cel puţin tot atât de întins.

Funcţia lor socială e indiscutabilă şi dintre cele mai de preţ.

Cu modestie şi discreţie, ele pledează pentru o atitudine de viaţă în care esteticul îşi găseşte justa şi armonioasa lui creştere”5.

Neconstituind în ele însele un obiect estetic, aşa cum se întâmplă în cazul artelor majore, artele minore se manifestă ca secondant permanent al oricărei manifestări.

Ca secondant dar şi – va plusa Cornel Regman într-un număr ulterior – ca factor destabilizator. Intruziunea tot mai accentuată a artelor minore în domeniul artelor majore – fenomen devenit tot mai acut pentru conştiinţa estetică modernă – a provocat, prin subminarea autorităţii multiseculare a infailibilităţii genurilor şi formulelor artistice, „reacţiunea acelor opinii «subversiv» estetice precum relativismul, fragmentarismul, purismul, ce-şi propun deopotrivă să smulgă arta de sub tirania altfel destul de «călduţă» a decorativului”6. A surprinde, în interiorul artei mari, insinuări ale artelor minore înseamnă, pentru Cornel Regman, a surprinde - „fermecătoare slăbiciuni” - momente ale devierii acesteia în joacă. Din acest punct de vedere - propune „hâtrul” Regman - Cronica artelor minore ar putea deveni şi „un captivant denunţ cu miazmă detectivistică, nu lipsit de senzaţional”7.

Henri Jacquier8 aduce o altă perspectivă asupra artelor minore şi le încadrează problematica în sfera unei continue lupte pentru supremaţie reputată în domeniul valorilor estetice, fapt ce determină o „perpetuă denivelare”, o „oscilaţie neîncetată a tuturor artelor”, cu împingerea spre periferic a celor ce cad în minorat. În articolul Decorativul în arhitectură, profesorul încearcă o taxonomie a artelor minore, raportate la arta majoră a arhitecturii, împărţindu-le, după criteriul suport-cadru-loc, în arte decorative, arhitecturale (în care ornamentul este aderent clădirii care este suportul lui); arte aplicate (artele ornamentale de rangul al doilea - arte industriale sau meşteşugurile de artă care plăsmuiesc obiecte pentru un cadru arhitectural) şi „micile ge3 / 2015

Euphorion

nuri” (cărora arhitectura nu le oferă decât un loc de prezentare, în această categorie intrând şi artele care împodobesc corpul uman). Deşi însoţit, de cele mai multe ori de un discurs depreciativ, decorativul joacă, în cadrul mai larg al artelor, un rol deloc minor, deoarece are calitatea de a întruni două valori importante pentru arta modernă: pe de o parte atmosfera (cucerire a artei moderne), pe de alta gratuitul care, ţine să atragă atenţia Jacquier, „nu este nici fortuitul, nici arbitrarul, ci înflorirea neprevăzută a unor forţe creatoare latente şi una din căile prin care misterul ambiant se revelează omului, ajutându-l să-şi depăşească condiţia”9. Încercând o edificare asupra naturii artelor minore, Deliu Petroiu notează dificultatea unei sistematizări teoretice a acestora, dificultate dată de varietatea greu de redus la o clasificare categorică a manifestărilor ce pot purta această emblemă. Neîntrupându-se într-un obiect propriuzis estetic, marcând convieţuirea frumosului cu agreabilul şi cu utilul, artele minore se văd „izgonite de sub sceptrul frumosului, abandonate tutelei peiorative a agreabilului”10, fără a se putea bucura de atenţia esteticienilor pentru analize de profunzime sau măcar pentru ceea ce autorul numeşte „schema aerată a unei clasificări”. Ele pot fi totuşi analizate din punctul de vedere psihologic al varietăţii de plăcere pe care o produc, a impulsului care le generează şi a funcţiei lor spirituale. Deliu Petroiu propune şi un alt criteriu taxonomic: cel al simţurilor. Dacă artelor majore le sunt specifice doar două simţuri, superioare (văzul şi auzul), artele minore şi le revendică, în plus, pe toate celelalte. „O sensaţie, de orice natură ar fi, oprită în loc, adâncită şi reînnoită pentru simpla plăcere de a o gusta, este ori produsă, ori generatoarea unui obiect din «ordinea lucrurilor estetice». Când momentul în care sufletul tânjeşte după o atare sensaţie, nu poate oferi un obiect din mediul înconjurător demn de o receptare adecvată, sensibilitatea noastră şi-l născoceşte ea însăşi”11- precizează Deliu Petroiu, preluând ideile lui Paul Valéry.

Semnatarii cronicii vor fi, pe rând, Henri Jacquier, Deliu Petroiu, Ilie Balea, Radu Stanca, I. Negoiţescu, iar subiecte ale acestei cronici le vor constitui: marionetele, (din epoca barocului, de la oraşul de păpuşi al prinţesei Augusta Dorothea von Schwarzburg-Arnstadt, la marionetele teatrului lui Victor Hugo, până la contemporanul Walt Disney), arta cărţii (ediţii preţioase, cum este cartea despre Paris a d-lui C. Petrescu-Ercea – „capodoperă de tipografie pură”), propulsori ignoraţi ai poeticului, precum enigma (cu întregul ei istoric, din „faza elină” până în contemporaneitatea poemului ermetic), senzaţionalul (disociat de fantastic, cu care interferează adeseori în spaţiul rezervat explorării misterului şi încorporat în ceea ce Deliu Petroiu numeşte „poezia poliţistă”) sau epigrama (ca „sinteză lirică miraculos împlinită sub semnul inspiraţiei”- la Herder, Goethe, Möricke, Lessing); arta machiajului (derivată din cea a măştii - devenită apanaj al pudorii sociale); decorativul arhitectural; arta pehlivanului (impus ca adevărat gen sau stil de Constantin Tănase, personaj modern de comedia dell’arte românească evoluată în satiră, punct terminus al unor succesive avataruri ale „pehlivanului”, de la bufonul nevinovat al vechilor nunţi boiereşti, la „cupletistul veninos şi vindicativ al societăţii fanariote”12), arta degustării vinului (propusă ca „pseudo-gastronomicus”, o ars biberi oficiată în cadrul ultimului symposion din Sibiu al Cercului şi generatoare chiar de o definiţie cu subtile ecouri estetice a omului, consemnată de Jacquier: „omul este animalul care bea fără sete”13).

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

1

Petru Poantă, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Clu-

2

Nicolae Balotă, Cercul literar - poezia şi arta poetică, în vol. Labirint, Eseuri cri-

3

Ibidem, p. 340.

sium, 1997

tice, Editura Eminescu, 1970, p. 324.

4

Radu Stanca, Mică introducere la cronica artelor minore, „Revista Cercului Li-

terar”, Anul I, nr. 1, ianuarie 1945, p. 72, preluat din „Revista Cercului Literar”, Restituire integrală a publicaţiei, Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Prefaţă de Petru Poantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

5

Deliu Petroiu, Natura artelor minore, în „Revista Cercului Literar”, Anul I, nr.

6

Cornel Regman, Limitele artelor minore, în „Revista Cercului Literar”, An I, nr.

5, mai 1945, p. 71.

2, februarie 1945, p. 77.

7

Ibidem, p. 77.

8

Henri Jacquier, Devalorizarea decorativului, în „Revista Cercului Literar”, Anul

9

Ibidem, p. 73.

I, nr. 4, aprilie 1945.

10

Deliu Petroiu, ar. cit., p. 71.

12

Radu Stanca, Moartea „pehlivanului”, în „Revista Cercului Literar”, An I, nr. 6-

13

Henri Jacquier, Pseudo-gastronomicus, în „Revista Cercului Literar”, An I, nr.

11

Ibidem, p. 73.

8, iunie-august 1945, p. 109.

6-8, iunie-august 1945, p. 110.

27

Euphorion

Nicolae Balotă

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Suferințele tânărului Nego L-am recunoscut după pălărioara tiroleză care înveselea de departe pâcla cenușie adunată în strada Regală ca într-un canal. Eu veneam de sus, el venea de jos. Zgribulit în lodenul său verde, se opintea la deal, cu capul plecat, strâns între umeri. Pana de cocoș de la pălărie se agita, gata parcă să-și ia zborul. Nego se grăbea amar-moarte. Mă oprisem șil așteptam chicotind în sinea mea. Se risipise, la vederea lui, umoarea neagră din mine. Apropiindu-se, îi auzeam suflarea gâfâită și vedeam aburii ieșindu-i din gură ca dintr-o locomotivă. Nu mă zărise, se uita în jos spre pârtia îngustă și lunecoasă. Îi aţineam calea cu braţele deschise. Gata să se ciocnească de mine, ridică brusc ochii și mă recunoscu, izbucnind în râs. Hohoteam voios pe două voci, de răsuna strada amuţită sub zăpadă. În clipa aceea, mi-am dat seama unde ne aflam și i-am arătat vila cu bare de fier și gratii la ferestre, în dreptul căreia ne întâlnisem, șoptindu-i: „Aici... – Ce-i aici ?”, mă întreba el nedumerit. Când i-am spus, tot în șoaptă, s-a întunecat, m-a prins de mânecă și m-a tras iute după el, luând-o îndărăt, la vale.

Tatăl său aflase în dimineaţa aceea că mi se dăduse drumul, iar el alergase de îndată la noi acasă și, auzind că plecasem la Institut, venea să mă caute acolo. „I-a spus chiar colonelul Barbu. Să știi că omului îi pare teribil de rău că na putut să te achite. L-au obligat ăștia de aici (și arăta în urmă spre vila Securităţii) să-ţi dea o condamnare. – Dar bine, dragă, condamnarea cu suspendarea pedepsei e ca și cum nu m-ar fi condamnat. Sunt liber, cum vezi, mă rog…, liber ca tine. Și asta graţie lui. Și ţie, dragomanul meu perfect de la proces. Ţie ţi s-ar potrivi numele ăsta, nu mie. Știi că Dragoman e numele de fată al mamei mele, deci oarecum și al meu. N-am să te uit niciodată, cum îmi tălmăceai însemnările…”. Nego nu mă lăsa să continui, ci cita cu patos una din frazele mele virulente, traduse la proces de el. Îmi spunea apoi că magistratul militar îl rugase foarte insistent pe tatăl său, ca pe un vechi coleg și om de încredere, să-mi explice că fusese decis să mă achite și se străduise din răsputeri să mă elibereze, dar că i s-a impus în cele din urmă o sentinţă de condamnare măcar formală, care să justifice lunile de anchetă. „Ce fel de anchetă ? În lunile petrecute acolo în beciul lor, am fost interogat de două ori. Dacă se pot numi interogatorii… Oricum, nu numai că nu-i port omului nici o ranchiună, îi sunt chiar recunoscător. E un magistrat foarte demn; în pușcărie, preoţii mei îl vorbesc de bine, i-a ajutat pe unii dintre ei. Sper să nu o păţească”. Și îl rugam pe Nego sămi mijlocească, prin tatăl său, o întâlnire cu colonelul Barbu, ca să-mi exprim recunoștinţa, dar și să-l rog în legătură cu preoţii și cu câţiva moţi din Apuseni care zăceau acolo, în închisoarea militară, așteptând să fie judecaţi și nădăjduind să-l aibă pe el ca președinte al completului de judecată. Doream de asemenea să-i atrag atenţia asupra lui Romi, ares28

tat de curând, poate va reuși, când i se va termina ancheta și va ajunge la proces, să-i preia cazul. Eram mult prea optimist; nu știam că atunci când, câteva luni mai târziu, aveam să asist la procesul acestui văr al meu și al lotului din care făcea parte, alături de Chitta, cel ce fusese avocatul meu, colonelul Barbu nu va mai putea interveni ori judeca, deoarece se va afla el însuși sub stare de arest, dispărut, închis pe undeva prin celulele Securităţii, iar mai târziu în penitenciarul din cetatea Făgărașului, unde i se va pierde pentru totdeauna urma. Când, nu peste mulţi ani aveam să ajung și eu în închisoarea din Făgăraș, aveam să întâlnesc printre camarazii de detenţie un fost procuror și câţiva comisari de poliţie care îl cunoșteau, îl întâlniseră prin alte încăperi ale cetăţii, și aflaseră apoi că ar fi murit în aceeași închisoare.

De fapt, la numai câteva zile după procesul meu, i se luaseră toate dosarele și fusese suspendat din activitate. În zadar am încercat să dau de el, nu primea pe nimeni. Știa, desigur, ce îl aștepta. Aș fi vrut atât de mult să-i arăt în vreun fel recunoștinţa mea. A aflat, poate, de la fiica lui, cu care vorbiseră surorile mele. Nu e doar o întâmplare că, văzându-l pentru întâia și ultima oară în viaţă în ziua judecăţii mele, am făcut o apropiere între figura lui și aceea a Tatălui meu. Îi datoram, poate, mai mult chiar decât credeam atunci, în primele zile de după eliberare. Nu doar libertatea, ci viaţa.

Peste ani, închis la Jilava, când urma să aflu de la foști „reeducaţi” despre ororile „reeducării” de la Pitești, nu mă puteam opri să nu mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, în 1948, colonelul Barbu m-ar fi condamnat la închisoare fermă și nu la cele câteva luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei. O condamnare oricât de mică m-ar fi trimis aproape sigur la Pitești, locul de detenţie al tinerilor. Iar acolo aș fi căzut, cu toate probabilităţile, în infernul „demascărilor” lui Ţurcanu (născut în același an, 1925, ca și mine), ce începuseră în închisoarea de la Suceava în momentul miraculoasei mele eliberări și aveau în curând să se desfășoare sângeros la Pitești. Din depărtările în timp de la care mă uit azi în urmă, ca dintr-un alt timp și o altă lume, nu mă pot împiedeca să nu văd în colonelul magistrat Barbu o unealtă a Providenţei ce m-a ferit de acel lăcaș al perdiţiei și astfel mi-a salvat viaţa, atunci când aceasta abia începuse.

Din aceleași depărtări, ne văd pe Nego și pe mine coborând în high spirits strada Regală și cotind-o pe Avram Iancu. Mergeam voioși și nu prea în ziua aceea, ce ar fi putut să fie albă ca zăpada, dacă zăpada nu ar fi fost murdară în jurul nostru, o murdărie mai degrabă morală, mergeam prin orașul nostru, din care am fi plecat bucuroși, dar pentru a merge unde? Mergeam noi, aproape veseli, doi prizonieri în libertate, o libertate provizorie, dar totuși încrezători că provizoratul acela va dura până când din temporară libertatea noastră va deveni sempiternă și adevărată. Așa mă văd, așa 3 / 2015

Euphorion

ne văd dintr-o depărtare, ce pentru unul dintre noi a devenit deja infinită, fiind distanţa dintre timp și eternitate, așa ne văd ca doi tineri din Verona noastră clujeană, mai voioși decât toţi posomorâţii din jur, căci pe unul îl aud făcând elogiul entuziast al esteticianului Volkelt, pe care tocmai îl studia cu nesaţ, mai ales că îi oferea sugestii fecunde în reflecţia sa asupra tragicului, iar pe celălalt, abia ieșit din temniţă, doldora de proiecte, grăbit să-i vorbească despre „speranţă”, una dintre temele asupra căreia a meditat acolo unde totul te îndeamnă să „lași orice speranţă” și tocmai de aceea… Îl va relua pe Pascal, dar va reîncepe comentariul din altă perspectivă, căci viziunea i s-a schimbat întru totul.

Eram, de altfel, amândoi schimbaţi, de parcă nu trecuseră doar câteva luni de când nu ne întâlnisem și nu ne mai împărtășisem ideile, impresiile, emoţiile, senzaţiile.

Nego e exuberant, dar îmi dau de îndată seama că altceva decât plăcerea intelectuală a descoperirii esteticianului german se află la originea petulanţei sale. De altfel, încă printre primele nostre efuziuni, nu se putuse opri să nu strecoare febril: „Am să-ţi destăinui un mare secret”. Dar febrilitatea cu care e gata să-mi facă destăinuiri, pentru el de o importanţă capitală, e gâtuită parcă de o strângere de inimă, de parcă fericirea din miezul „secretului” său ar fi ameninţată, periclitată, poate chiar abolită. De aceea, probabil, nici nu dă urmare destăinuirii, ci se pierde în relatări despre ultimele sale lecturi și în vești despre amici. Sunt și eu dornic să aflu cât mai multe despre ei. E bucuros că de revelion i-a adunat pe aproape toţi vechii cerchiști la Cluj. S-a străduit să-i scormonească de prin „provinciile” lor, mai bine zis din „străinătăţile” lor. A venit Doinaș din satul lui, cu câteva sticle de vin, Deliu Petroi de la Arad, care le-a băut, Regman, fără vin, dar doldora de calambururi, sosind de la București sau Daneș, căci evoluează între satul părintesc și capitală, unde se pare că va deveni un personaj important la „Sindicate”… Numai pe Radu n-a izbutit să-l „capaciteze” să vină.

A rămas în Sibiul său „tragic”, sau „patetic”, cum îi place lui, mai nou, să spună. Bietul Stanca e când pe scut, când sub scut. Nego sperase întreg anul ‘48 să-i găsească un rost la Cluj. Făcuse tot soiul de demersuri, ţesuse intrigi și cabale, pentru a-l plasa la Teatrul Naţional. În zadar. Au fost momente când credea că a izbutit. I se făcuseră promisiuni și-l anunţase pe Radu că va avea un post de director de scenă.

Dar Moga, directorul teatrului, după ce-i făgăduise să semneze în curând numirea, s-a mulţumit cu promisiunea aceasta verbală și cu elogii grandilocvente la adresa lui Stanca, de numit însă i-a numit pe alţii. Sărmanul Corydon rămânea tot cel mai frumos, dar deocamdată doar în burgul său pustiu, unde nu mai putea să poarte graţios inelu-n ureche, deoarece risca să-l aresteze „ăia”. Ar fi venit cu entuziasm la Teatrul Naţional din Cluj, chiar într-un rol mai puţin prestigios decât acela al direcţiei de scenă; ar fi acceptat să fie angajat ca actor sau chiar sufleur, doar în teatru să fie. În lipsă de teatru, de ce nu la Conservator, unde se alcătuiește o nouă școală de artă dramatică? Dar nici acolo n-a reușit. Fiind refuzat la Cluj, unde ar fi venit pentru a fi împreună cu noi, a încercat și la București. Acolo are un atu major, pe fratele său. Știam de acest frate mai mare, medic 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

în capitală, dar nu înţelegeam în ce măsură îl poate ajuta pe Radu, al cărui domeniu de activitate este cu totul altul. Nego mă lămurește. Acel Tavi e un ginecolog de mare prestigiu în lumea actriţelor. Lumea teatrului este o fecundă pepinieră pentru un doctor de specialitatea sa. Radu speră să facă legături utile prin mijlocirea lui. Din nefericire, până acum nici drumurile sale la acest frate din București nu s-au lăsat decât cu vagi promisiuni. Perspectivele sunt cel mult incerte, sau nici măcar. „Dar tu cum stai? – îl întreb într-o doară. – Sunt șomer, dragă, dar mă tratez”, îmi răspunde el pe un ton mai degrabă voios. Simt însă în vocea lui subtonuri lejer angoasate. De altfel, continuă, destul de amărât: „Cel mai neplăcut este ca la aproape treizeci de ani să aștepţi de la părinţi un bănuţ de buzunar. Mai ales când știi că nici ei nu dispun de acel ban. – N-o spun ca să te consolez, dar cred că și eu în curând mă voi afla în situaţia asta penibilă. – Nu mai spune! Te dau ăștia afară? – Ce-ţi închipui că are să mă lase Roșca să lucrez în voie la Institut, el, marele inchizitor al Universităţii, cel care și-a ars pe rugul partidului toţi colegii? Nu, dragă, am înţeles din vorbele lui că după ce predau biblioteca Institutului, deci peste câteva zile, activitatea mea acolo încetează. Dar, ia spune, ce face Blaga? Am înţeles din vorbele aceluiași tartor al Universităţii că l-au dat afară și pe el sau că va fi dat afară. – Ce face ? Când l-am întâlnit ultima oară, căra lapte”. Imaginea aceasta, a lui Blaga cărând lapte, m-a făcut să bufnesc în râs. Și, ca de obicei, în întâlnirile noastre cu Nego, se declanșa un scurt dialog care deraia în absurd, spre delectarea amândorura: „Cum căra el lapte? – Foarte simplu, ca lăptăresele, într-o garniţă. – Îl cumpărase? Căci de vândut nu cred că-l vindea. – Nu, nici nu-l cumpărase, nici nu-l vindea. Laptele era muls. – De cine ? Doar nu de el. – Venea de la muza lui. Foarte bine dispus. Mi-a spus că laptele era proaspăt muls. – De muză? – Da, era laptele ei. – Lapte de muză! Minunat! Pentru întâia oară aud așa ceva.

Dar dacă avem lapte de pasăre, de ce să nu existe și lapte de muză. De fapt era muls de ea sau de la ea ? – Nu știu, dar presupun că muza are vacă sau vaci; e preoteasă, nevasta preotului Mureșanu de pe Bisericii Ortodoxe. N-o știi ? – Nu, dar am auzit de ea; ca muză en titre a lui Blaga are deja oarecare vechime. – Da. În schimb, laptele ei e proaspăt.” În afara acestei imagini a purtătorului de lapte în garniţa de tablă, Nego nu dispunea de altele mai recente sămi ofere, pentru a-l vedea pe filosoful nostru drag înainte de a-l revedea. Circulau vești contradictorii privind scoaterea sa de la Universitate. Dar Nego fusese prea prins în ultimele luni („o penibilă obsesie”) de ceea ce numea el „pasiunea mea istovitoare”. Ajungeam, în sfârșit, la mărturisirea pe care, de cum l-am întâlnit, o simţeam venind.

Urcam încet pe Calea Feleacului, lipsită de orice fel de circulaţie, vehicolele – chiar și căruţele ţăranilor din Feleac – neîncumetându-se să calce pe șoseaua acoperită de zăpadă îngheţată. În jurul nostru, liniște. Când să înceapă destăinuirea la care mă așteptam a fericirilor și pătimirilor sale din pricina unei iubiri, Nego mă surprindea printr-o declaraţie bruscă: „Să știi că m-am convertit la credinţa ta. Catolică… – Ce zici, când, cum s-a întâmplat?”. Începu prin a-mi spune că 29

Euphorion

se simţea atras mai demult de tot ce înseamnă viaţa religioasă catolică. E adevărat că nu o prea cunoștea, neavând în preajma lui catolici. Îi părea foarte rău că nu eram „afară”, în lunile din urmă, ca să-l ajut. Preţuirea sa pentru catolicism era mai curând de ordin cultural, fiind hrănită prin lecturi din marii scriitorii, de la Dante la Claudel, prin admiraţia pentru arta, pentru muzica bisericească. Deși n-a avut niciodată tentaţia ateismului, n-a fost nicidecum un credincios practicant. „Nu m-am născut, ca tine, într-o familie de oameni evlavioși”. Mama lui era fiică de preot ortodox, dar asta

în loc să-i alimenteze evlavia, i-a împiedecat-o chiar să se aprindă. Îl cunoscuse în copilărie pe acel bunic, protopop, consilier eparhial, cumplit de arghirofil, avar peste măsură, detestat și hulit de nevastă, neiubit de copii. „Și-apoi, știi că nu pot suferi nici slavonia, nici bizantinismul ortodoxiei noastre; nu preţuiesc câtuși de puţin gândirismul, care în cele din urmă e tot o formă, chiar dacă evoluată, de pășunism”. Ortodoxia nu l-a atras sub nici o formă, niciodată, nici chiar în perioada sucombării sale la tentaţiile legionarismului. „Am fost cuprins de fanatismul legionar, dar nu și de ortodoxismul Legiunii”. Însă în timpul din urmă – mărturisea el pe un ton grav, aproape patetic, pe care nu i-l cunoșteam – a simţit tot mai mult nevoia rugăciunii, „ca niciodată până acum”. A început să intre prin biserici catolice, mai ales cea de lângă Universitate, sau cea care a fost până de curând a 30

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

franciscanilor, la ore când nu sunt slujbe, uneori spre seară, și să se roage. „Nu știu decât Tatăl nostru, dar mă rog cu cuvintele mele – Sunt poate rugăciunile cele mai ascultate de Domnul – Nu știu dacă pe mine m-a ascultat, căci… în sfârșit, nu vreau să-l mâniu pe Domnul, dar n-am primit niciun semn…”.

Ajunsesem în Bolintineanu, ne apropiam încet de casa noastră. L-am întrerupt, invitându-l să ia masa la noi. A acceptat bucuros, dar m-a rugat să petrecem după-amiaza împreună, fără alţii de faţă, căci vrea să-și continue confidenţele. „Mă simt foarte ușurat, de-a dreptul fericit că mă pot destăinui ţie. N-am vorbit nimănui despre bucuriile mele extreme, cum n-am mai trăit până acum, dar și despre torturile teribile pe care le-am îndurat de câteva luni încoace, și pe care le mai îndur. Când am aflat că te-au arestat, am fost consternat. Îmi părea tare rău, însă îţi mărturisesc că nu numai pentru toate câte le aveai de suferit, ci și pentru că mi-am dat seama că erai singurul care m-ar fi putut înţelege.

Le-am citit nu demult prietenilor noștri cerchiști câteva pagini din Jurnalul meu, despre dragostea și suferinţa mea, fără să intru în detalii, dar n-au înţeles nimic. A fost o lectură care m-a dezolat. Dacă l-aș fi avut pe Radu aici la Cluj, poate că i-aș fi vorbit lui, a fost idealul meu interlocutor în anii sibieni. Dar în scrisorile pe care i le trimit din când în când, mi-e cu neputinţă să mă spovedesc. I-am făcut câteva aluzii, doar atât. Speram amândoi să vină la Cluj sau să pot merge la el la Sibiu, și-atunci… Speranţe zadarnice. N-am bani nici măcar de-un autobuz prin Cluj, necum de tren. Iar el, la fel. Porca miseria!”

La masă, Nego redevenise amantul fericit al râsului, așa cum îl numeam pe atunci – fără să i-o spun în sinea mea.

Surorile mele, ba chiar și părinţii mei se amuzeau copios ascultându-l interpretându-și la modul caricatural, ca un bufon, rolul său la procesul meu. Și nu numai pe al său, ci al tuturor, prezentând întreaga judecată într-o versiune burlescă. Mă bucuram să-l revăd redevenit tel qu‘en lui-même.

Cu oarecare nedumerire mă întrebam, însă, unde, prin ce cotloane de hulă ale sale se ascundeau acele torturi ale amorului rănit la care făcea aluzie, în ce rezervă tăinuită a sufletului său dosise încăperea aceea secretă în tenebrele căreia, albastru de noapte, atârnau leșurile imaginare ale iubiţilor săi niciodată iubitori, ale adoraţilor care-l umiliseră și-l obidiseră, îl răniseră de moarte și-l sfârtecau prin indiferenţa lor batjocoritoare, când nu chiar prin batjocura brutală a scârbei lor?

Când, în sfârșit, după un prânz prelungit, ne-am retras în camera mea, în liniștea ce se lăsase în casă, Nego își începu povestirea. Era mai degrabă o lamentaţie decât o confesiune. Aflam, cu surprindere, numele celui ce-l făcuse și-l mai făcea să sufere, după ce-i dăduse cele mai arzătoare speranţe de împlinire a viselor sale erotice. „Rămase doar vise, închipuiri înșelătoare, înșelatul fiind tot eu cel ce mi le făurisem. Am crezut pentru întâia oară în viaţă că mi-am întâlnit perechea ideală și am făcut totul pentru ca între noi să nu fie nici o piedică, nimic care să ne împiedice să...” (Aici, Nego, dacă ar fi fost el acela căruia i s-ar fi făcut această destăinuire, ar fi intervenit: „…să vă puteţi împerechea în voie”).

3 / 2015

Euphorion

S-au dovedit însă zadarnice toate strădaniile lui. Sau poate nu întru totul zadarnice. „Căci tot ce am făcut pentru el, tot ce i-am dat, tot ce l-am învăţat, toată dragostea mea pe care i-am dăruit-o cu tot ce aveam mai bun, mai preţios în mine, n-au fost în deșert. Chiar dacă la toate acestea el a răspuns în cele din urmă cu o ingratitudine revoltătoare, tocmai și numai dragostea mea respinsă de el, batjocorită, m-a făcut fericit. Pentru puţin timp, e adevărat, dar nespus de fericit.”

Exaltându-se pe măsură ce vorbea, se roșise la faţă, se împiedeca uneori într-un bâlbâit repede depășit printr-o precipitare a debitului. Povestea fără șir, sărea de la făptura de care se îndrăgostise la propriile sale trăiri, de la acestea la intervenţia altora din jurul lor. Mi-a trebuit un timp să înţeleg ce se petrecuse cu el în toate lunile din urmă. Lamentoul său tulbura în mine apele propriilor mele sentimente ce se scurgeau vâscoase, greu zăgăzuite, prin grotele mele ascunse. Îmi dădeam seama că, fără să fi știut unul de zbuciumele celuilalt, cunoscusem în anul din urmă, cu toate deosebirile dintre noi, delirurile fericitoare, apoi mortificatoare ale unor iubiri patetice. Eu care îmi impuneam în timpul din urmă regimul de austeritate a uitării, nu mă puteam împiedeca, ascultându-i tânguirea, privindu-i chipul ce trăda o extremă dezolare, să nu aud ca ecoul gemetelor înăbușite din mine, să nu simt sub masca mea senină contorsiunile mâhnirii dureroase. Nu odată, la amintirea câte unui moment de bucuroasă împlinire (care la el nu fusese însă niciodată decât promisiunea vană a unei adevărate împliniri erotice), sau dimpotrivă la evocarea dezastrelor rupturii, mau năpădit și pe mine, cu ascuţișul lor tăios, amintirile unor trăiri paralele. Ce ciudat – îmi spuneam, fără să-i dau lui pe faţă aceste gânduri pe care le ruminam ascultându-l – ne întâlneam în vara trecută, înainte de arestarea mea, vorbeam despre cărţile pe care le citeam, comentam politicalele zilei care ne apăsau ori ne revoltau, bârfeam despre unii și alţii dintre cei detestaţi, râdeam cu poftă, dar nu ne împărtășeam nimic din ceea ce pusese stăpânire pe inimile și simţurile noastre. El, măcar, o știa pe Claude, ne văzuse de atâtea ori împreună, glumise fără prea multă discreţie pe socoteala noastră. „Miroși a fiară după rut”, îmi șoptea când apăream din tufiș lângă bazinul de la stadion, după ce ne drăgostisem prin vreun cotlon ascuns al parcului, tăvălindune aprinși prin vreo căpiţă de fân. Fusese chiar acasă la familia Chappuis, la invitaţia ei, care dorise să-i introducă și pe prietenii mei în casa lor. Pe el, în schimb, nu-l zărisem niciodată în tovărășia lui Puiu Viehmann. Și doar îl cunoșteam, chiar dacă vag, pe tânărul acesta, știam că studiază arhitectura la București, îl întâlnisem uneori când venea acasă la Cluj, în cercul catolic al fetelor pioase, prietene ale surorilor mele. Da, era băiatul acela gentil, pururi zâmbitor, pe care-l zărisem în treacăt și pe care-l descopeream acum, destul de surprins, în compania lui Nego, discipol al unui mentor pentru care amorul grec al adultului pentru eromenul adolescent se identifica cu formarea acestuia. Paiderastia se conjuga, pentru el, cu educaţia. „De ai ști ce ore delicioase am trăit, în camera mea, ghemuiţi pe canapea, citindu-i din liricii elini, răsfoind împreună cu el albumele mele de artă, sau ascultând la patefonul de la Institut concertul pentru mâna stângă de Ravel sau, acasă la mine, pe Elisabeth

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Schwarzkopf cântând lieduri de Schubert, acompaniată la pian de Edwin Fischer. Eram atât de fericit să-l am lângă mine, să-l simt lipit de umărul meu, în timp ce-i citeam din Symposion al lui Platon sau pe el citindu-mi din Wilhelm Meisters Lehrjahre. E german, după tatăl care e fugit în Germania. Era pentru mine o întrupare a lui Euphorion. Mă educam educându-l. Studiam Ontologia lui Hartmann, Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik al lui Max Scheler și-l iniţiam și pe el în aceste texte filosofice. Nu-ţi poţi închipui ce plăcere de-a dreptul senzuală să vezi deschizându-se prin cuvintele tale spiritul încă nedesfoiat al unui tânăr. Nu știu dacă tu ai trăit așa ceva cu o fată, dar mă îndoiesc că e cu putinţă”. Clătinam vag din cap fără să-i răspund, dar o vedeam pe Claude stând ca o viţelușă blondă în faţa rafturilor bibliotecii mele, deschizându-și botișorul umed cu naivă încântare la vederea unui cotor de carte de o culoare ce-i plăcea sau dimpotrivă strângându-și-l cu copilărească ciudă în faţa unei cărţi a cărei culoare îi displăcea. Mângâia delicat marochinul vieux rose al uneia, mă îndemna să azvârl à la poubelle tomurile în severă piele maro, „couleur affreuse de terre”, ale Summei Theologicae. Ca sub vraja unei baghete magice mânuită de degetele trandafirii ale iubitei, mă feream să sar în apărarea Aquinatului, și preferam să savurez dulceaţa de fruct zemos a acelor buze ce proferau cu inocenţă orori, decât să le închid pentru a o instrui, perorând savant spre deflorarea spiritului ei virgin.

Nu, eu nu avusesem, asemenea lui Nego, porniri pygmalionești faţă de Claude. Îndrăgisem un lujer de fată și nici numi trecea prin gând (și mai ales prin simţuri) să fac din femeia care devenise ea o altă creatură decât era. Eram, oare, mai egoist decât el, sau dimpotrivă? – mă întrebam atunci, ascultându-i lamentaţia, și mă întreb acum după ce timpul a refulat într-un veac defunct acele schiţe pasionale ale juneţelor noastre, pe care tot timpul avea să le desăvârșească mai târziu în alte, mai complicate pasiuni. „În fond, dragă Nego, ar trebui să te simţi, dacă nu fericit, cel puţin mângâiat la gândul că, descuind – cum spui – spiritul unui tânăr, ai comunicat cu el întru cele înalte…”.

Rostind aceste vorbe, îmi dădeam seama că nu-l puteau consola, că fără să vreau zgândăream o rană, și aș fi continuat să ascult vocea ce-mi șoptea – precum Domnul profetului Isaiia – consolamini, consolamini, dacă nu mă întrerupea el amărât: „Aș fi preferat să comunic cu el în altele mai joase, dar în afară de câteva sărutări și acestea cât se poate de fraterne, n-am reușit să obţin vreo altă îmbrăţișare. Ţi-am spus mai demult că mă tem să nu mor virgin.” Făcea o figură atât de comic dezolată încât nu m-am putut abţine să nu râd. De altfel, mă secunda, făcând haz de necaz, obișnuitul nostru izvor al râsului din acei ani. „Tu nu poţi înţelege suferinţa mea, pentru că pe tine nu te-a refuzat niciodată o femeie cu duritatea, cu brutalitatea cu care m-a respins pe mine tocmai acela pe care îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta, pentru care aș fi făcut imposibilul, aș fi jertfit orice… – Chiar și propria ta dragoste? – l-am întrerupt eu, aproape șoptind, cât puteam mai blând. – Ce vrei să spui? Nu te înţeleg. – Iartă-mă, Nego. Mia scăpat vorba, dar am să te fac să înţelegi și sper să nu te supere ce am să-ţi spun. E adevărat că eu în amorurile mele, 31

Euphorion

mai mult ori mai puţin împlinite, n-am căutat niciodată, ca tine, să împodobesc spiritul iubitei mele, să o înfrumuseţez, să o înalţ, împărtășindu-i ceva din toate acele valori pe care le cultiv eu, care alcătuiesc de fapt rostul vieţii mele. Dacă-i citeam lui Claude din romanticii englezi sau răsfoiam cu ea albume de artă, asta făcea parte din delectările blânde ale orelor noastre de dragoste împărtășită, asemenea preumblărilor noastre din Hoia sau pe sub palmierii din sera Grădinii Botanice. – De ce vorbești despre ea la trecut? V-aţi despărţit? – Nu, dragă, lasă asta. Vorbim altă dată. – Ah, da, am auzit că pleacă, dacă n-au și plecat. Îmi pare rău pentru tine; îmi închipui că…”. Știam că voi scăpa greu de curiozitatea inchizitorială a lui Nego, dar nu voiam nicidecum să vorbim despre Claude, după cum îmi refuzam mie însumi cu strășnicie orice gând la ea. Această interdicţie nu putea împiedeca fulguraţiile amintirilor tulburătoare, cum era chiar în clipa aceea imaginea ei întinsă pe patul acelor de brad din păduricea de pe dealul Mănășturului când, după potolirea momentană a îmbrăţișărilor noastre, se lăsase moale, încolăcită, cu șoldul cambrat ispititor și cu capul plecat pe braţul ei stâng încovoiat sub părul blond despletit. Se făcea că doarme în postura preafrumoasei din tabloul Flaming June al pictorului britanic din epoca victoriană, Fredrick Leighton, pe care i-l arătasem într-un vechi album cu reproduceri din prerafaeliţii, mult și pe nedrept dispreţuiţi pe vremea aceea, și despre care îi spusesem că reprezintă pentru mine una dintre cele mai tulburătoare imagini ale vrajei feminine. „Să o lăsăm pe Claude. Dă-mi voie, Nego, să continui. Tu spui, și poate că ai dreptate, că îi dăruiești celui pe care îl iubești tot ce ai mai bun, că te dăruiești chiar pe tine, cu totul, fără să aștepţi ceva în schimb. Dar îmi aduc aminte ce îmi spuneai altă dată, când te plângeai ca și acum că nu ţi se răspunde cu dragoste la dragostea ta, că n-ai gustat niciodată voluptatea sexualităţii împărtășite, iar eu te-am întrebat dacă n-ai întâlnit vreun amic care asemenea ţie să fie atras sexual de tine. Ai protestat atunci vehement; mi-ai spus că un uranist, care s-ar apropia de tine cu intenţii de seducător sau cu pofta sensibilă de a fi sedus de tine, ţi-ar produce oroare, că atingerea numai a unui asemenea specimen te-ar umple de silă. Și râsesem amândoi pomenindul pe acel nagy tanàr, „marele profesor” pe care ţi-l prezentase Rudi Schuler, care se învârtea pe înserate în jurul unicului pisoar public al Clujului, cel din piaţa Unirii. Ziceai că semăna cu un domn dubios care te-a acostat, adolescent, în plin centru al orașului, încercând să intre în vorbă cu tine, iar tu ai simţit cu groază în înfăţișarea sa, în aerul său că e un detracat. Când i-ai luat mâna, o mână umedă pe care ţi-o întindea, te-a năpădit sila la gândul că e mâna unui homosexual. Binenţeles, tu nu ești nici asemenea aceluia, ori a acestui nagy tanàr, nici asemenea ipoteticilor lor amanţi de pasaj. Tu ceri, ba mai mult, pretinzi infinit mai mult de la cei de care te apropii decât această speţă de uranist comun, care se mulţumește cu mici atingeri obscure și mângâieri obscene. Refuzându-i pe cei asemenea ţie, îţi trebuie efebi despre care știi cu pertinenţă că nu sunt homo, ci hetero.

Ori tu le pretinzi ca, purtaţi de valul pasiunii tale amoroase, de dăruirea ta, de sublimităţile învăţăturilor tale, să renunţe la sine, la ceea ce pulsează în sexualitatea lor, la finali32

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tatea lor erotică. Tu, care ești scârbit de atingerea unui homosexual, ceri să te iubească pe tine cu ardoarea cu care ar iubi o femeie. Vorbești despre fiinţa iubită, dar te-ai gândit vreodată dacă aceasta poate deveni, prin vraja iubirii tale, o altfel de fiinţă iubitoare decât este în sine?”

Nego tăcea, asculta cu capul plecat. Părea mai degrabă mâhnit decât iritat de spusele mele. Îmi părea rău săl fi rănit. Voisem să-l consolez căci mi-era milă de el, și uite că-l făcusem să sufere mai rău. Tăcerea lui mă tulbura, aș fi preferat să riposteze violent, să ne confruntăm la rece, în afara sferei prea fierbinţi a suferinţei și milei. „Te-am supărat?” – l-am întrebat. „Nu, nu, dimpotrivă. Ai în fond dreptate, atât doar că nu întru totul.” – „Bineînţeles, dragă, știu că omul nu este închis într-o carapace sexuală, cum nu este închis nici într-una socială. Și îndeosebi în adolescenţă, vârsta maleabilităţii, a incertitudinilor. Nimic nu interzice definitif unui tânăr trecerea dincolo de hotarele sexualităţii sale.

Eros este prea puternic pentru ca uneori să nu le depășească. Dar trebuie să recunoști că e greu de spart condiţia în-sinelui, pentru a deveni altul, și aceasta pentru altul.

Nu vezi că ceea ce pretinzi tu de la un tânăr este o adevărată mutaţie a condiţiei sale erotice? Poate că până la un punct reușești să-l seduci, dar experienţa ta îţi arată că dincolo de acel punct tânărul se revoltă împotriva ta, ba chiar împotriva propriei sale – scuză-mă, nu vreau să te jignesc – împotriva trădării propriei sale condiţii firești, pentru a-ţi ceda adoptând-o pe a ta. Cred că iubirea homoerotică este posibilă, dar numai ca legătură între două naturi homoerotice. Și mai cred că singura iubire pe care ai putea să o obţii din partea unui hetero, tu Nego care ești homo, este una de specia filiei. Cu un an, ba nu, cu doi ani în urmă, ţi-am citit o pagină frumoasă din Etica nicomahică despre filia pe care o traducem atât de slab prin prietenie. Filia ca scop în sine e o virtute nobilă, e prietenia perfectă între oameni asemănători prin virtute. Găsisem la Sfântul Toma de Aquino o frază de interpretare a filiei lui Aristotel, pe care ţi-ai notat-o și tu, despre prietenii desăvârșiţi care nu sunt buni doar în-sine, deci în sens absolut, ci sunt buni și pentru prietenii lor, nu sunt plăcuţi numai în sens absolut, ci sunt plăcuţi și relativ la prietenii lor. Spuneam atunci că această formulă s-ar potrivi amiciţiei noastre a cerchiștilor. Tu însuţi mi-ai spus odată că nici nu-ţi poţi închipui să te apropii „cu gânduri necurate” de vreunul dintre noi – de Radu, de Doinaș, de Sârbu, Regman, ori de mine –, că ţi s-ar părea o monstruozitate, un fel de pornire incestuoasă să ţi se trezească o poftă libidinoasă pentru careva dintre noi. Și aceasta nu doar pentru că știi despre noi că nu avem constituţia ta, că suntem, ca să spun așa, dedaţi femeii, ci pentru că – vorba lui Aristotel – ne dorești desăvârșirea conform obiectului care se află la originea prieteniei noastre. Nu mulţi ar putea înţelege aceasta, dar sunt convins că tu înţelegi. De aceea, nici nu-ţi trece prin gând – cum spui tu – sau prin simţire, să te apropii erotic de noi. Cred că la Sibiu, unde eraţi atât de legaţi unul de altul, voi doi, tu și cu Radu, când eraţi nedespărţiţi, când vă părea rău să treacă o zi fără să vă întâlniţi, tentaţia de a face picant cu el ţi s-ar fi părut un fel de impietate faţă de prietenia care vă lega. Am sau n-am dreptate? – Ai, binenţeles că ai – mormăia el abătut – dar numai în privinţa aceasta. –

3 / 2015

Euphorion

Vezi, de aceea ziceam că, pentru a fi iubit de prietenul tău, ar fi trebuit să renunţi la iubirea ta, vreau să spun la dragostea ta ca apetit sexual. Ar fi trebuit să nutrești pentru el ceva de natura filiei, să nu te uiţi la el ca la un amant posibil, ci ca un fel de prieten ideal. – Să știi că am încercat așa ceva, deși mi-era aproape cu neputinţă. De aceea l-am urmat și în Biserica lui, a ta. Dar lovitura cea mai cumplită mi-a venit tocmai dinspre aceasta, mai exact din partea unui preot al acestei Biserici – Cum așa?”, l-am întrebat destul de intrigat.

Nego începu să bâiguie. Explicaţiile sale erau destul de incoerente; nu-mi dădeam seama dacă nu vrea sau nu poate să lămurească de ce tocmai atunci când convertirea sa, vădit legată de prietenia cu Viehmann, părea să o purifice pe aceasta de scoriile ce o alterau, tânărul s-a rebifat și l-a părăsit hulindu-l. Atras de superioritatea intelectuală a seniorului, flatat de interesul acestuia pentru el, vrăjit de tezaurele intelectuale pe care i le revelase, junele naiv ajunsese, oare, să înţeleagă ce se ascundea în dosul acestor surprinzătoare hatâruri ce i se făceau, să deslușească ce se aștepta de la el ? Fusese, oare, brusc cuprins de acea silă care îl podidise pe Nego în adolescenţă, atunci când „domnul dubios” l-a acostat în Piaţa Unirii ? Cred că în seara aceea de iarnă, când în bătaia lămpii de opalină verzuie de pe biroul meu îmi făcea tot mai febril aceste mărturisiri, sub imperiul suferinţei încă prea recente, prea vii, nu-și mărturisea nici sieși întreg adevărul adevărat privitor la destrămarea legăturii sale, apoi la ruptura violentă dintre el și Puiu Viehmann. Împrejurările erau, desigur, cu totul altele decât cele ale blândelor, cu duioasă nostalgie evocatelor după-amiezi de plimbare împreună cu tânărul, sub arinii din parc, ori ale serilor de lectură și muzică împărtășite cu delicii. Apărea părintele Erös, un tânăr preot catolic despre care auzeam pentru întâia oară, dar intervenea în curând după aceea monseniorul Ghica, părintele carismatic din București a cărui faimă ajunsese mai demult la noi. Dacă despre primul, Nego vorbea cu multă căldură, spunând că a fost cel ce l-a ajutat cu delicateţe să facă pasul hotărâtor al convertirii, despre bâtrânul prelat din Capitală nu părea să găsească cuvinte îndeajuns de dure. Pe venerabilul și veneratul om al Domnului îl învinuia că distrusese prietenia dintre el și Puiu Viehmann. Din ghemul de recriminări, proteste, ieremiade și injurii la adresa Monseniorului am deslușit în seara aceea doar atât: preotul ar fi abuzat de autoritatea sa duhovnicească (era confesorul lui Viehmann), bârfindu-l pe Nego și punându-l pe tânăr să-i promită că va rupe orice relaţie cu el. Intrigi, clevetiri, calomnii, scrisori între București și Cluj, o furtună iscată nu tocmai din senin a spulberat fragila fericire a lui Nego. Îmi va trebui oarecare timp ca să mă lămuresc cum se petrecuseră lucrurile. Dar în lumea prea limbută a oamenilor nu sunt taine care să nu se destăinuie. Secretele ţi se oferă pe tavă, chiar și atunci când demult nu te mai interesează; e suficient să ai răbdare, să le aștepţi să-ţi treacă prin faţă. Unele le-am aflat în curând de la cei din cercul tinerilor catolici clujeni, altele mai târziu de la credincioșii bucureșteni ai Părintelui Ghica și, în sfârșit, peste mult timp, de la însuși Părintele Erös, pe care aveam să-l întâlnesc, să-l cu3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

nosc, de care aveam să mă apropiu, după anii detenţiei mele îndelungate, în domiciliul obligator din Lătești. Acesta, un adevărat slujitor al Domnului, vorbea cu deplina înţelegere a iubirii creștinești despre toţi cei ce, cu vreo cincisprezece anii în urmă, fuseseră implicaţi în ceea ce aș putea numi „cazul Negoiţescu”, un caz ce-i adusese lui, tânăr preot plin de râvnă, proaspăt sosit la Cluj, multe necazuri. Dar nimic din amintirile sale depănate cu surâzătoare seninătate, în timp ce ne plimbam în fapt de seară pe malul mâlos al Dunării, nu era umbrit de amărăciune, necum de animozitate împotriva celui sau celor ce-l făcuseră odinioară să sufere.

Căci aflasem de la alţii cât de aspre reproșuri îi făcuse monseniorul Ghica în scrisorile pe care i le trimisese, ce acuzaţii tranșante de a nu fi fost mai circumspect în judecarea acelui Negoiţescu, mai ferm în condamnarea relaţiei dintre acela și tânărul Viehmann, și îndeosebi de a nu fi fost mai lucid în depistarea motivelor ascunse ale convertirii insului periculos. Trecuseră vreo cincisprezece ani de atunci, dar spusele părintelui Erös, care și el ca și mine avea în urmă o lungă perioadă de detenţie, nu trădau nici cea mai vagă urmă de resentiment. E adevărat că se învinuia pe sine, dar numai pe sine, că fusese prea lipsit de clarviziune, de discernământ, de experienţă în cunoașterea arcanelor sufletului uman, pentru ca să fie mai prudent în sfătuirea, în îndrumarea tânărului Viehmann. Nu, nu-l acuza nicidecum pe Nego, pentru care păstrase toată preţuirea, de a-l fi tras pe sfoară, arătându-se dornic de convertire, deși înţelegea că această dorinţă se aprinsese în sufletul său și prin dragostea (da, vorbea despre dragostea) amicului nostru pentru tânărul student, nici acela prea știutor, însă plin de elan și cucernicie. Întoarcerea unui suflet spre Domnul, oricare ar fi bietele, mizerele motivaţii ale acelui suflet, este întotdeauna o întoarcere plăcută celui de Sus. Îi era, desigur, recunoscător monseniorului Ghica, care i-a deschis ochii, scriindu-i și punându-l în gardă cu privire la primejdiile pe care le ascundea legătura dintre cei doi – „pentru ei amândoi”, insista părintele Erös. După primirea mesajelor monseniorului nu l-a obligat nicidecum pe Puiu Viehmann să rupă cu Negoiţescu, s-a mulţumit să-l sfătuiască. „Tinerii sunt însă excesivi în toate, chiar și în cele bune”. Îi părea rău de suferinţele lui Negoiţescu, dar se bucura mult să afle de la mine că rămăsese un fiu credincios al Bisericii. Cel puţin așa îl lăsasem cu vreo opt ani în urmă, când fusesem arestat.

Toate sunt pure pentru cei puri – mă gândeam în timp ce soarele agoniza majestuos acolo la orizontul Bărăganului, iar apa fluviului, tulbure în timpul zilei, se limpezea în amurgul ce venea dinspre răsărit. Ne vedeam pe noi doi, pe Nego și pe mine, ieșind, cu atâţia ani în urmă, în noaptea de iarnă clujeană, mai împăcată și ea, mai pură decât erau zilele noastre. Abia ieșisem din prima detenţie și mai aveam un timp, răstimpul unui interludiu, până la a doua. Îl petreceam pe prietenul meu, după ce acesta îmi făcuse mărturisirea suferinţelor sale amoroase, făceam cu el câţiva pași până la colţ și ne despărţeam sub felinarul aprins, într-un mic rotocol luminos, unde zăpada scânteia albă.

Fragment din Abisul luminat 33

Euphorion

Ştefăniţă Regman

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Volumul de Corespondenţă dintre Ion D. Sîrbu şi Cornel Regman

Editarea operelor complete ale lui Ion D. Sîrbu a demarat. Sub egida Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în colecţia „Opere fundamentale” coordonată de acad. Eugen Simion, a publicat în 2013, excelent îngrijite de Toma Velici (în colaborare cu Tudor Nedelcea), două volume monumentale. Primul cuprinde Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, dar şi un Jurnal din anii 1952-53, împreună cu interesante anexe. Al doilea se intitulează Corespondenţă şi însumează o cifră impresionantă: aproape 1600 de pagini.

34

Întâmpinând apariţia lucrării, Ion Simuţ scrie: „Putem avea, în sfârşit, o imagine de ansamblu asupra unui teritoriu în care s-au adus numeroase contribuţii şi restituţii secvenţiale. Întreaga perspectivă o aveau până de curând numai specialiştii subiectului – nu puţini, e adevărat, dar, totuşi nesubstituibili unui public larg, în imposibilitate de a pune cap la cap toate fragmentele”. Privitor la accesul publicului larg la această ediţie nutresc oarecari dubii, date fiind atât dificultatea de a accede la ea cât şi preţul: usturător, chiar şi pentru biblioteci. Şi Ion Simuţ îşi încheie recenzia astfel: „Realizatorii acestei ediţii nu promit continuarea ei cu editarea prozei, a teatrului şi a publicisticii, probabil datorită dificultăţilor de a găsi subvenţii de stat sau finanţare privată. Ar fi păcat să rămână numai la atât, deşi ceea ce e făcut e bine făcut. Sau tocmai de aceea e păcat ca ediţia I. D. Sîrbu să nu fie continuată”.

La rândul nostru, tragem nădejde că operaţiunea de clasicizare a lui Sîrbu va merge înainte pe făgaşul deschis.

Căci, altfel, serioasele rezerve formulate de Cornel Regman, încă în 1995, ar fi (exceptând Jurnalul) şi azi de actualitate.

Scria atunci criticul: „[...] nu socotesc vâlva produsă de publicarea în special a corespondenţei drept semnul unei aprecieri plenare a lui Sîrbu, atâta vreme cât opera propriu-zisă (nuvele, romane, creaţia dramatică viabilă şi, evident, reflexia pe multiple planuri atât de originală şi de îndrăzneaţă din Jurnal) n-au fost recuperate din indistinct şi integrate organic în curentul literaturii”. Pentru ca, doi ani mai târziu, revenind asupra impunerii operei lui Gary în conştiinţa cititorilor, confratele cerchist să observe: „Anecdotica mult gustată inclusă într-o anumită parte a corespondenţei a făcut restul, căci la noi hazul şi bârfa te fac mai repede «prizat» decât orice altceva. Comentariile consacrate corespondenţei şi Jurnalului au speculat cu precădere aspectul acesta fără ca restul operei să beneficieze în egală măsură de acest surplus de interes. [...] Şi totuşi se vorbeşte, cu suficienţa de rigoare, de revanşa luată de autor asupra celorlalţi membri ai grupării cerchiste, în cadrul căreia – pentru a mă exprima în limbajul cronicarilor sportivi – fostul «outsider» ar «conduce detaşat». Şi toate acestea înainte chiar de a se aduce adevărata reparaţie destinului literar al lui Ion D. Sîrbu, integrarea lui în fluxul literaturii române contemporane, cu un loc al său care să-l scoată din indistinct şi totodată să-l alăture – pe el, ardeleanul – familiei spirituale care la noi de la Caragiale purcede.”

Să fi contribuit aceste ingrediente, bârfa, anecdoticul la faptul că epistolele lui Sîrbu au fost puse, în ediţia de care vorbim, înaintea carului cu ficţiuni literare ale sale? Nicolae Oprea, de pildă, subliniază: „[...] acest impunător corpus epistolar demonstrează vocaţia prozatorului [...] în direcţia literaturii non-ficţionale”. Dar tot el emite, în continuare, fina observaţie: „Aşa se face că Nicolae Manolescu vede probabilistic (şi insidios) în scrisori «opera literară cea mai viabilă».” Aplecându-ne asupra Introducerii semnate de Eugen Simion nu ne putem împiedica să constatăm că sunt 3 / 2015

Euphorion

puse în evidenţă numeroase răutăţi, când nu lovituri sub centură, de cele mai multe ori nemeritate, la adresa – în fond – bunilor tovarăşi cerchişti ai epistolierului: Balotă, Doinaş, Negoiţescu, Radu Enescu şi (într-o mai mică măsură) Regman. Acestea constituie şarje groase şi acuze provocate de stări umorale pe care nu o dată Gary le regretă: la p. 417, într-o scrisoare către Doinaş: „mi-a părut rău că l-am bârfit pe Nego”, sau, la pagina. 501, adresându-se Vioricăi Guy-Marica, apropo de desfiinţarea cu care l-a blagoslovit pe Nego: „am scris unui apropiat prieten al nostru o răutate de care îmi pare rău acum”. Dar să dăm un exemplu din Introducere.

Scrie Eugen Simion: „Pe amicul Regman «cu a sa limbă de măsălariţă şi acid sulfuric» îl citeşte nu ca să afle ce se întâmplă cu proza clar-obscură românească, ci din alt motiv, şi anume să se bucure de scornelile, bârfele‚«de-a dreptul geniale ale acestui timid şi speriat bătăuş». Timid şi speriat bătăuş? E limpede, lui Gary îi place oximoronul. A devenit deja un maestru al vorbelor care se iubesc ca apa şi focul”. Şi citim, în continuare: „Nu ştiu, de aş fi fost în locul lui Cornel Regman, dacă ar fi trebuit să mă bucur sau să mă simt vexat de acest tip de lectură. Cum n-am fost, iau aceste comentarii ingenioase şi acide ca o bună proză satirică şi confesivă – p. XXV)”. Un căpeţel de răspuns la dilema domnului Simion îl găsim în textul din 1995 din care am folosit deja un citat; aici Regman evocă şi râsul între cerchişti: „De misiunea sa Gary se achita strălucit punând în ceea ce improviza nu doar sare, ci şi mult piper.[...] putea susţine în faţa unui conviviu fermecat spectacolul vervei sale drăceşti, în care prima caracterizarea împinsă până la stâlcire. El însuşi se implica pe sine în rol, ca erou a nu puţine păţanii caraghios-amare, devenind în faţa auditoriului un fel de Şveik (tot era maică-sa pe jumătate slovacă), un Şveik al urmărilor celui de-al doilea război mondial. [...] Cu duhul său afurist de observator sub microscop al lumii în care se mişca (mediile intelectuale, concurenţii la glorie, prietenii, dar şi anonimii din masă), Sîrbu a folosit corespondenţa şi jurnalul şi ca pe mijloace la îndemână de descărcare, în cvasitotala încercuire de ciumat politic în care şi-a trăit ultimii ani, circumstanţă ce nu era doar o închipuire a sa”.

Pe lângă aceasta, un fel de roman fiind corespondenţa, referirile pline de un haz urmuzian la Înţeleptul Nestor (cum i spuneau cerchiştii, la Sibiu, lui Regman, pe care, pe lângă Cornel, îl chema şi Nistor) sunt atât de numeroase încât el devine chiar unul din personajele pe care se sprijină comicul evoluţiilor eroului principal, Bufonul Gary. Vom da, în vrac şi cam la întâmplare, câteva exemple edificatoare: „Hagi Nego, să-ţi explic: la întorcerea din periplul său Occidental, Nestor Regman mi s-a părut mai frumos ca oricând: senin, blând, cucernic, universal zâmbitor şi iertător a toată lumea. (E groaznic să constaţi, la un critic viperin şi coroziv, această Thebaidă transfigurare; am trimis la tine un creier ironic şi lucid, şi ni s-a întors un suflet mântuit, un franciscan iubitor de păsări şi nevastă, un inocent, castrat de orice răutate.

Dar frumos, păr ondulat, dinţi vegetarieni, purtări anacorydoniene. Simţeam nevoia – acolo, la masa de la Casa foştilor scriitori, între Carandino şi Bucur Ţincu, să îngenunchez şi să rog pe prea sfinţia sa Cornel să binevoiască a-mi pune patrafirul pe ceafă şi a-mi rosti dezlegările de rigoare.) Lui i-am spus: «Deacum te voi striga ,Hagi Regman’». La care el, mângâindu-mă frăţeşte (unde a învăţat el aceste mângâieri de umilinţă mîşkiniană? Noi, la Cluj cel puţin, făceam parte din banda lui Rogojin, pentru miloşi Zosimoşi neavând nicio înţelegere) – cum îţi 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

spun, Regman m-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus aşa: «La titlul acesta doar Nego are dreptul: el e în continuu hagialâk».” (scrisoare din 3 decembrie 1980, pp. 658-659); „Sper că între timp nestorul Regman a sosit la Tine: am certitudinea că te va plictisi mai abitir decât te-am plictisit eu, el fiind de o mie de ori mai «caznic» decât mine, deşi lizicat destul, sunt departe de a fi zorinat în forma definitivă a acestui daneş al umorului şi papugismului transilvan” (lui Negoiţescu, 23 mai 1982, p. 721); „...ei bine, nestorul Regman Cornelius este în Germania: va fi greu pentru el, toată lumea, după nume, îl va crede teuton, el ciripeşte germana exact cât Ion Creangă. Dar nu-i strică un pic de D.A.A.D. (de bursă, vreau să zic), s-ar putea ca după trei luni să vie înapoi cu un volum de poezele semănătorist, sau cu amintiri din Daneşul unde şi-a scos nasul la lumina lumii şi a literelor cirilice.” (lui Virgil Nemoianu, 24 mai 1982, p. 831); „Doar Regman se aţâne pe lângă scriitura cavalerilor danubieni, dar şi despre el am auzit că de fapt îşi scrie cronicele în greaca-fanariotă, şi Zorina i le traduce în valaha cultă” (lui Negoiţescu, 2 iunie 1982, p. 725); „Regman s-a înzorinat definitiv, e atât de supus, încât îşi cere voie şi afară, ridicând două degete.” (Marianei Şora, 5 iunie 1984, p. 1281). Şi ultima: „Acum, dacă familii întregi pleacă şi rămân, sunt foarte îngrijorat de dolichocephalul mai mult ca perfect Nestor Regman. Nu cumva? Doamne fereşte. Mai bine Ioanichie decât Regman – deşi Ioanichie se pare că se simte pe malul Mureşului ca lângă Potomac sau Iordan.” (către Doinaş şi Irinel Liciu, 21 august 1987, p. 410).

A nu se crede însă că referirile la Cornel Regman se cantonează exclusiv la procedeul acţionării unui fel de „Bulă” de serviciu, cum sunt mai mulţi în Corespondenţă.

Când criticul scrie despre vreo lucrare a lui Sîrbu, acesta, flatat, relatează faptul altor prieteni: „În revista «Viaţa românescă», în nr. 8, Regman scrie inteligent despre prozele mele” (Elisabetei Pop, 29 octombrie 1983, p. 1098); „Îţi trimit o recenzie (astăzi apărută la Craiova, în chioşcuri), în care e recenzată cartea lui Regman [e vorba de antologia Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt, în care Sîrbu figurează cu Şoarecele B beneficiind şi de o scurtă caracterizare, n.n.].

Sunt măgulit pentru ce se scrie despre mine, sper să merit în viitor aceste laude.” (lui Virgil Nemoianu, 19 octombrie 1984, p. 918); „Regman scrie despre Şoarecele B, i-am trimis ieri şi o comedie a mea: mi-e ruşine, ştiindu-l aplecat peste umărul meu, analizând, cu lupa lui disecantă, scrisul: aş fi dorit să-i spun că, fără lecturarea comediilor mele (necitite, nejucate, ne-nţelese), e greu, cred eu, să pricepi cam de unde şi cum devine formula mea de ironie şi satiră...” (lui Ion Negoiţescu, 10 iunie 1983, p. 796).

Lectura Corespondenţei, în doze rezonabile, e una din cele mai juisive, dar şi cutremurătoare din câte oferă literatura română. Căci, cum scrie Eugen Simion, „este limpede că Ion D. Sîrbu şi-a pus geniul în scrisori şi, în genere, în confesiune”. Am adăuga: în special atunci când adresanţii sunt prevăzuţi cu atribute ca inteligenţa, cultura şi umorul care să-i stârnească lui Gary verva pamfletară, bufonerii şi reflexii strălucitor-epatante, adică, aşa cum precizează Virgil Nemoianu, „o intelectualitate neîncătuşată a României şi o intelectualitate înstrăinată prin emigrare” (p. 1549). Aceştia sunt mai ales Negoiţescu, Nemoianu şi Mariana Şora.

35

Euphorion

Vom vedea că şi scrisorile adresate lui Cornel Regman fac parte din această categorie. E desigur dreptul lui Eugen Simion să le prefere lotul celor adresate soţiei lui Ovidiu Cotruş, după moartea acestuia, deoarece „stilul comunicării” e, în opinia criticului, „mai direct liric şi din loc în loc chiar patetic”. Considerăm totuşi că, dacă se merge pe această direcţie, există riscul dacă nu al unei denaturări atunci cel puţin al unei reducţii: patetismul acesta, inima cât o baniţă, lăcrămozitatea à la Omar Sharif din Doctorul Jivago care neau impresionat de câte ori l-am întâlnit pe Gary sunt efectiv faţete ale personalităţii sale, dar nu şi cele mai definitorii (a se vedea, în acest sens, citatul din Jurnalul Monicăi Lovinescu inclus în Cronologie: „Seara, după emisiune, acasă Ion D. Sîrbu cu Goma. Cu totul altfel decât mi-l închipuiam din scrisori (firav şi plângăreţ)”. (Apropo, unde vor fi zăcând acum aceste scrisori?)

Ajunşi aici, suntem nevoiţi să observăm că, în ciuda faptului că volumul de Corespondenţă e mai mult ca sigur rezultatul unei munci enorme de documentare, cum imensul munte care e întreaga activitate epistolară a lui I. D. Sîrbu are încă enorm de multe zone nestrăbătute, el constituie, în fond, numai o etapă.În capitolul care i se rezervă, de exemplu, Cornel Regman nu apare decât ca destinatarul a trei scrisori, suficient de valoroase, ce-i drept, pentru ca un lung fragment dintr-una să fie citat în Cronologie. Că sunt substanţiale şi pline de cel mai în formă drăcească Gary nu trebuie să ne mire căci, cum îi scrie Sîrbu lui Ion Vartic despre Regman: „şi eu îl consider foarte apropiat de mine” (lui Ion Vartic, 18 martie 1985, p. 1374). Or, cercetând arhiva personală a criticului, am găsit de curând mai multe epistole inedite. Vom reproduce mai jos două dintre ele, scrise în ultimii ani de viaţă ai lui Ion Dezideriu Sîrbu.

Prima e datată Craiova, 31 ianuarie 1987 Frumosule Nestor, Aseară, citind aşa[-]zisa noastră presă literară, am regretat (a câta oară!?) că nu locuiesc în capitală, aproape de amici informaţi, de biblioteci puse la punct, de noutăţile literare ale zilei. M-am simţit depăşit, fals şi total anapoda: nu-ţi scriu ca unui critic de ale cărui lumini ar avea nevoie sufletul meu trist şi incurabil marginalizat (niciodată nu te-am citit cu scopul de a mă informa, totdeauna te-am citit cu plăcere literară, fiind satisfăcut de ironia, invenţia şi joaca serioasă a spiritului tău) ci mă folosesc de tine, ca de o „metaforă vie” (citesc cu încântare teza mea de doctorat „Metafora vie” scrisă, în locul meu de un oarecare Paul Ricoeur) pentru a-mi scurge în pământ sau neant ridicolele mele îndoieli.

Am citit, cum am deschis Viaţa Rom.[ânească], articolul tău (şi al lui Grigurcu) despre acest mistic domn Al. George. Nu am citit nimic din opera lui, cred că abia acum, după ce am aflat cât de cult şi de ironic este, îi voi căuta cărţile şi le voi studia. Cred şi în tine şi în Grigurcu: dar în cazul tău am regretat că (fiind vorba de un foiletonist satiric) ai renunţat la stilul tău. Te-ai speriat? Ai îmbătrânit? Ţi s-a făcut frică?

Niciodată nu voi putea separa viaţa unui autor de opera sa, psihologia sa (abisală) de euristica sa. În cazul acestui musiu, simt nevoia (tocmai pentru a mă elibera de anumite umori otrăvitoare) să-ţi fac o foarte sinceră şi total subiectivă mărturisire. De câte ori m-am dus la Casa aceea a Scriitorilor şi am avut ghinionul (din cauza domnului Carandino) să se aşeze la aceeaşi masă cu noi, a trebuit să constat că îmi este teribil de antipatic. Mă simt vinovat pentru acest sentiment, sunt un om păţit şi umblat, trăiesc în cea mai antipatică regiune a ţării, mi36

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

am făcut o religie din dragostea de oameni şi iertarea creştinească a păcatelor; totuşi, dintre toţi mocofanii sau moftangii[i] ce pot fi întâlniţi la clubul nostru, acest Alexandru (Andriţoiu mi-a explicat că Alexandru înseamnă „bărbat ales”) mă oripilează şi mă indispune total. Nu m-a supărat cu nimic, nu avem nimic de împărţit, e distins, corect şi cult, la masă e politicos, nu bea, nu hăhăie, nu are trecut, nu bârfeşte direct, e mulţumit şi tonic. Dar... dar... îmi răscoleşte vechi reflexe de ură şi prejudecăţi, tot timpul îmi pare ridicol şi suspect. Simt în preajma lui ceea ce simţeam pe vremuri lângă legionarii arhangheli (dar răi), îl cred procuror în travesti, sau fost căpitan de cavalerie retras la moşie din cauza ochelarilor. Pedant şi stupid, mă întreabă: „spune[,] domnule[,] ce e cu ungurii ăştia?

Sau „Ia explicaţi-mi ce e de fapt cu Blajul ăsta?” – dar, în timp ce conversează cu noi – el pe cal, noi infanterişti – cu experienţa mea de celulă şi lagăr, simt că e un mare şmecher: şi-a organizat[,] cu prudenţă şi calcul, frica de filistin, are micile sale oportunităţi „curajoase” (care îi asigură faimă şi comoditate), a găsit o fentă liberă prin care trage şi el cu săgeata spre veşnicie.

De ce îl suspectez de un complex erotic ilicit? Nu am niciun motiv, poate că e un bun tată de familie, un tandru amant, un curajos coleg de redacţie. Totuşi e mitică; şi când îi simt bonjurista sa suficienţă şi candoare regret că Ardealul a acceptat unirea cu Regatul.

Greşesc, bineînţeles. Antenele mele morale şi critice s3 / 2015

Euphorion

au alterat, radarul meu a rămas undeva înapoi în anii când „peripravam prin jilavele gherle piteştine”. Îi voi căuta prietenia, dar asta după ce va trece acest secol şi se vor găsi lămâi pe piaţă. Dar, dacă vin la Bucureşti, voi căuta să procur unul [una] sau două din cărţile sale, ca să îmi repar „idolele” transilvane care îl refuză.

Nestor, a doua cumplită lovitură primită aseară (din partea Spiritului critic) a fost articolul lui Adrian Marino. Ceva despre [o] construcţie a unui model hermeneutic. După prima coloană parcursă, am avut deodată sentimentul că sunt total idiot, că am uitat tot ce am învăţat, că nu mai ştiu româneşte.

E atât de abstract totul că... Am citit eu mistici medievali, cabală, empiriocriticim. Am parcurs şi pe acest mare onanist al fineţei şi subtilităţilor, idolul criticilor moderni, post moderni şi răsmoderni: Barthes. Am încercat să-l citesc pe Lacan, mi-am dat seama că e nebun, am renunţat. Pe Marino însă îl ador: mă înveseleşte. E atât de hermetic şi hermeneut că am impresia, ca pe front, că iar am uitat să iau cu mine foarfeca de tăiat sârmele ghimpate. Înţeleg (sau mi se pare că înţeleg) ce spune, concluziile sale sunt banal şcolăreşti: Literatura face parte din cultură şi e bine să avem grijă de ea. Bravo. Dar stilul acesta ultraradical seamănă cu mustăţile lui Macedonschi [sic] (şi Hercule Poirot), „demersul discursului său” îmi aduce aminte de acele mirifice oglinzi spaniole în care Adrian se admira pe sine însuşi, într-un fel de extaz paranoic vecin cu ridicolul şi donquijotismul. Un stil dialectic apare tot mai des în acest continent al criticii filosofice: între Florea Firan şi Adrian Marino are loc drama unui gen literar care a uitat complet că e ancilla li tterae. Critica tinde să devină o nouă scolastică, magie, talmud. Iată[,] dragă Nestor[,] cum am citit eu Xantipei mele pe marele hermeneut (e nebun – ţi-o spun eu şi tare mă tem că Grigurcu îi cam calcă pe urmă): „O astfel de lectură/tură presupune formularea/reformularea relaţiei/corelaţiei trecut/prezent, în sensul/nonsensul unei cunoaşteri / recunoaşteri progresive / regresive: dinspre trecut spre prezent, dintre prezent spre trecut. Şi invers...”

Iubite Regman, să nu ne pierdem capul, după o beţie a cuvintelor, (în secolul trecut) noi am trecut printr-o beţie a neologismelor; D.R. [D.R. Popescu] trece acum printr-o beţie de mituri, critica printr-o beţie de filosofare şi mistică (pe uşa din dos). Eu deschid volumul tânărului Cornel „Ci-că [Cică] nişte hermeneuţi” şi, la limita condiţiei mele sincronic/diacronice, râd/plâng după epoca/napoca în care afirmam/negam tot/nimic din ceace [ceea ce] nu era progres/regres sau valoare/oare.

Servus[,] fericitule, „e frig şi târziu, seniori”, Lizi a căzut în fund, s-a deranjat la cap (vorbeşte nemţeşte); din Bucureşti, de la Editură, nici o veste, o tăcere de moarte şi noapte acoperă lupul meu, dărâmându-mi catedrala şi aia măsii! [sic!]

Citim cu mare atenţie „Scînteia” Sîrbu Ar fi interesantă o analiză a teribilului portret făcut prozatorului şi eseistului Alexandru George: ce l-o fi făcut pe Sîrbu să dea în clocot? Să fie numai o reacţie de tip „proletarul” faţă cu un „domn” bucureştean? Căci recitind prima cronică a lui Cornel Regman despre acesta (Critic fără portofoliu, foiletonist fără rubrică), pe lângă multe lucruri laudative, întâlnim numeroase ironii usturătoare şi observaţii foarte critice. Să nu-şi arate oare colţii şi o mică invidie pentru că Regman, în textul său, a ţinut să „probeze” „calităţile de ironist dezlănţuit” ale lui Al. George?

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Iată şi a doua scrisoare, datată 2 mai 1988. Vom vedea că nici aici nu lipsesc resentimentele, mai cu seamă în momentele în care Sîrbu îşi îndreaptă reflectorul spre mai umblaţii în lume „Ştiva” Doinaş şi soţia lui („Irineii”, cum îi numeşte cam în zeflemea):

Dragă Cornel, dragă Zorina, - împreună cu Lizi a mea (căreia, din motive istoricofamiliale, mai nou îi spun „Drobeta”; dragă Drobeta sună mai frumos decât dragă Lizi) am participat, discret, dar cu voioasă mândrie, la diferitele sărbătoriri ale operei tale: acum aşteptăm reacţiile duşmanilor, dialectica e valabilă şi în lumea criticilor...; - doinaşii nu mi-au dat nicio veste de când au sosit: nici eu nu le mai scriu, ştiu ce este lupta de clasă, ei nu pot să-mi ierte faptul că „am rămas”, că am rămas fără paşaport, în această Oltenie (despre care ţi-am scris cândva câteva pagini care s-au pierdut, dacă le găseşti, să mi le restitui, am nevoie, nu vreau să-mi termin viaţa fără a scrie o carte despre ruşi, evrei, unguri ca prieteni – şi despre olteni, ca duşmani de moarte ai condiţiei mele euro-africane); - de astfel [altfel], dacă bine mă gândesc, eu toată viaţa mea am trăit în paranteză şi prin suplinitori: am făcut politică prin delegaţi (pe care nu eu i-am ales)[,] am funcţionat literar (în teatru, urbe, presă) prin mandatari (directori, regizori, editori, colonei) şi am călătorit pentru documentare prin diferiţi comisari-voiajori (Silvestru, Sorescu, Irineii) care au văzut lumea şi pentru mine, eu trebuind să rămân un european prin nostalgie şi corespondenţă; - îţi amintesc încă o dată: nu te-am citit fiindcă doream să ştiu părerea ta despre X sau Y, te-am citit ca literatură şi ca spirit: eu am un „jurnal al unui jurnalist fără jurnal”, în două volume (îl voi întitula „roman politic”, fiindcă tot ce intitulăm roman poate fi roman şi tot ce scriu eu este politic. În acest jurnal, cred că sunt pe undeva înrudit cu acizii tăi critici, doar că eu, mişcându-mă la graniţa gazetărească dintre filosofie, metafizică, istorie şi căcat – nu pot folosi cheile muzicale ale umorului şi nici calambururile jocului spiritual. De când am ajuns un robinson pe insula asta (doar eu cu sfânta Vineri a mea) consider cărţile ca oameni şi literatura ca lume. Despre Ţoiu pot să-mi fac o părere doar văzându-l cum îşi foloseşte pipa: de altfel, aveam de gând anul trecut să-ţi trimit un studiu de ontologie hermeneutică în care să încerc a face diferenţa – de stil şi pistil – între semnificaţia pipei la Ţoiu, la Ioanichie şi la Doinaş...

- am citit studiul lui Grigurcu despre Ştiva, mi-a fost milă de el: am simţit în permanenţă efortul acestui băiat cumsecade şi normal de a face foraje în metafizică şi geometrie în spaţiul geologic: de câţiva ani, renunţând eu definitiv la a urmări profunzimile prăpăstioase ale aventurii poeziei (ca şi Caraion, îl consider pe Nichita Stănescu un farseur inconştient dar lichea, pe Sorescu, un fabulist de snoave şi găselniţe, pe Doinaş, din perioada omului cu compasul, un savant explorator al adâncimilor cuvântului: eu îl ador şi îl ştiu pe dinafară pe Doinaş din perioada baladelor şi a acelor poezii care erau ele un pic de tangouri („astăzi ne despărţim”), dar erau supe rbe şi rămân veşnice) mă întorc la Grigurcu şi îmi vine să-i spun: până la urmă Doinaş (sapă frate, sapă, sapă) va descoperi petrolul în Mare a noastră cea mai ne agră . Deocamdată îl caută numai...; - mi se pare că e nebun un om care fiind în puşcărie, mină, casă de nebuni uită (sau se face că uită) că este rob, miner, dement: eu am aplicat un mic test asupra eroilor acelui 37

Euphorion

bal baroc şi fanariot, din celebrul „Epistolar” [e vorba de epistolarul Noica-Liiceanu, n.n.] (având eu pus la punct un aparat de detectat frica şi laşitatea) şi am constatat că stilul acestor intelectuali de rasă e consecinţa fricei [sic] funciare ce îi macerează. Se cacă în sus de frică şi astfel are loc acest carnaval de fineţuri şi nuanţe: la regiment am refuzat să cânt un marş de artilerie care începea aşa: „plini de-onor şi de mister”, scris de căpitanul Benone Popescu, ajuns general;[...]

- desigur, îmi bântuie în cap mii de idei, sertarul meu geme de manuscrise, în casa noastră singurul obiect-fiinţă care e pur şi gol (ca un roman de Nedelciu) este... frigiderul. Ieri am avut un mic spasm la inimă, am ieşit de la film, niţel speriat. Azi simt că prepuţul acela ridicol pe care pe vremuri îl foloseam pentru altceva (acum este doar „nur zum pischen”; N.Ţ.P. scriau ofiţerii-doctori-austriaci [sic] când reformau un bătrân) mă ustură când îl folosesc (semne de prostată?): nu mă tem de moarte, mă tem de murire: aş dori să am o pastilă de cyanură, pentru orice eventualitate, dar uit, scriindu-ţi că tu ai trecut de trei ori şi peste Rubicon şi peste Rubicoane (Styxul), eu deabia [sic] mă pregătesc pentru „treaptă”: numărându-mi manuscrisele mele (necitite, neînţelese, nepublicate), Lizi ţine să mă mângâie, povestindu-mi aşa: „imaginează-ţi, idiotule drag, că în Marea cea mai Neagră are loc o mică erupţie de lavă: se formează astfel, deasupra apelor albastre o mică insulă rotundă, albă pustie şi total inutilă: mai devreme sau mai târziu, topografii literelor române vor trebui – că vor, că nu vor – să o treacă pe hărţile lor. Fiindcă există!”

- (Sufăr[,] Nestore, numai tu ai citit şi ai scris despre Lupul meu: trei mari prieteni ai mei au murit de frică după

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

primele capitole, iar Liviu Călin a fost dus cu Salvarea după ce a terminat cartea asta. Nu la spital – ci la şedinţa redacţională...)

- am făcut o listă cu acele idei ce stau la coadă ca să fie în sfârşit scrise: mi-ar mai trebui circa zece ani de Craiova – adică izolare, ora e t la bora. Dar... Dar mă bucur că am scris cartea mea pentru copii, „Dansul Ursului”[:] o consider o autobăşcălie utilă; o voi ruga pe doamna profesoară Zorina să mă citească: eu împrumut cărţi de la biblioteci, am făcut un studiu despre ce citeşte marele public (prin dispariţia acestui ziar de perete uzinal care e TV-ul nostru, numărul cetitorilor [sic] a crescut enorm) şi pot să-ţi spun că de la Preda şi un anume Barbu, marele public nu mai are cărţi de lectură: ceea ce laudă Manolescu şi Simion, Horasangian, Crăciun, Iliescu etc.[,] generaţia Desant, este tot ce poate fi mai subtil şi mai modern: doar că nu ştie că Rob[b]e[-]Grillet este considerat azi un excroc [sic!] şi că acel premiu Nobel, Claude Simon (am citit „La route de Flandres”: ca să asişti la cea mai ruşinoasă pagină din istoria Franţei şi să scrii roman noul val, fiind preocupat nu de tragedia lumii, ci de efectul nefolosirii virgulelor şi majusculelor, mi se pare fantastic... de stupid şi ridicol) deci şi acest Nobel este făcut praf de Angelo Rinaldi în Express care îi consideră gaga şi cretini pe academicienii suedezi...

- Crezul meu acesta este: să nu mă înde părtez de cetitor ca să nu rătăcesc. Dacă sunt specialist în ceva, atunci să ştii că m-am specializat în trei mari probleme: despre Frică, despre Putere şi despre Plictis pot oricând să mă pronunţ competent. Om de teatru fiind, la premiere stăteam cu spatele spre scenă, urmărind printr-o gaură reacţiile publicului: ştiu ce este „o burtă”, o lălăială, o apă-n piuă, un papagal...

Ca profesor, aveam în fiecare clasă un semibulă – vorbeam astfel ca el să nu poată adormi. Iar când termin o carte (să nu râzi Regman, să nu râzi Zorina!) îmi zic „ e bună doar dacă o poate citi şi Tata şi Blaga”[.]

Ieri am scris lui Nego: cu un motto: „Ich weiss nicht was soll es bedeuten/ Dass ich so hungrig bin!”[„Nu ştiu ce poate să însemne că sunt atâta de înfometat.” La Heine apare „întristat” (traurig), în loc de „înfometat”, n.n.].

Asta e poezia Lorelei de Heine.

Alles Gute, Gary

Scrisorile inedite ale lui Ion D. Sîrbu sunt, după cum se vede, pline de surprize şi cu siguranţă ediţii ulterioare vor întregi Corespondenţa, atât cât se mai poate: în cazul lui Flaubert, între prima ediţie în patru volume publicată la centenarul naşterii scriitorului şi cea mai recentă, câte n-au văzut lumina tiparului? Şi poate că una dintre viitoarele ediţii va imita aranjarea cronologică - indiferent aşadar de destinatar - a celei mondialmente celebre. Căci aşa cum notează cel care a întocmit una din cele mai răspândite culegeri de corespondenţă flaubertiană (profesorul parizian Bernard Masson): „E exclus să nu se respecte în mod scrupulos ordinea cronologică. [...] Altfel se falsifică propria natură a unei corespondenţe care însoţeşte muncile şi zilele unui scriitor nu numai în creaţia lui, dar şi în exerciţiul unei vieţi de zi cu zi compusă din lecturi, reflexii, stări de spirit, deplasări, întâlniri sau pur şi simplu din simplul act de a exista” [trad.n.].

38

3 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Mircea Cărtărescu Edificiul literaturii

P re m i u l E U P H O R I O N l a s i m p o z i o n u l „ A c t u a l i t a t e a C e r c u l u i L i t e r a r d e l a S i b i u ”

Lumină rece și orbitoare de septembrie, boabe uriașe, roșu-portocalii de măceș în curbura cărora se reflectă lumea. Gardul încărcat de mâna Maicii-Domnului vizitat de ultimele albine. Stau pe terasa mea, în lumina mare a toamnei, sub nori de toamnă, compacţi, bulbucaţi, nepăsători, sub care s-ar putea petrece crime și incesturi, războaie fratricide și torturi fără ca nimic din ataraxia lor să fie tulburat.

Am 57 de ani, este și toamna vieţii mele. Am trăit o nanosecundă pe un fir de praf din lumea ce ni s-a dat, incomprehensibilă și monstruoasă. Dar clipa asta, pe care-o trăiesc acum, pe terasa mea, cu cafeaua în faţă, cu pisica mea birmaneză lângă mine, cu boabele de măceș revărsându-se peste umărul meu, răscumpără din plin nebunia fiinţei și-a nefiinţei și, ca o fotografie în care toamna strălucește din răsputeri, arată cum clipa e mai mare decât eternitatea. În această clipă eternizată, citesc. Recitesc „Iliada” după foarte multă vreme. M-am scufundat în textul ei chiar de cum m-am trezit. Acum citesc pe terasa mea din spatele casei, și-am murmurat multă vreme versurile din primul cânt până să-mi dau seama de ciudăţenia situaţiei. Fiindcă, sculându-mă din pat cu gândul la Homer, nu m-am dus către bibliotecă, ci am întins mâna spre mobilul de pe noptieră. În folderul în care mi-am pus cărţile esenţiale am găsit imediat ”Iliada”, lângă ”Istoriile” lui Herodot, „Divina Commedia”, Dostoievski, Rilke și Kafka. Am început să citesc înainte să mă dezmeticesc bine.

Am citit apoi la baie, cu mobilul așezat imprudent pe marginea chiuvetei, și la bucătărie, în timp ce-mi făceam cafeaua, dar nu mi-am dat seama că citesc pe un ecran și nu pe hârtie decât când am văzut hexametrii eleni amestecaţi cu norii de toamnă răsfrânţi în sticla dreptunghiulară. Norii de azi, literalmente aceiași cu cei sub care și-a compus cândva poetul epopeea.

Homer citit pe mobil? Am fost izbit întâi de hybrisul, poate chiar de impietatea situaţiei. Am lăsat din mână aparatul, pe ecranul căruia hexametrii se-ngrămădeau în șiruri asemenea aheilor în bătălii. Am rămas cu ochii-n gol, simţind doar răcoarea strălucitoare a toamnei. De ce Iliada, care-a trăit mai întâi prin memoria și laringele aezilor, a trecut netulburată în noua tehnologie a sulurilor de papirus, apoi în noua tehnologie a cărţii, apoi în noua tehnologie electronică, fără scădere și fără adaus, levitând parcă deasupra tuturor suporturilor, cum se zice că levitau cuvintele legii deasupra tăbliţelor lui Moise? De ce, pe când cele mai multe cărţi sunt uitate chiar înainte de a fi scrise, unele străbat spaţiile, timpurile și tehnologiile pentru ca, într-o dimineaţă de toamnă, la mii de ani de când au fost compuse, cineva să se trezească cu dorinţa de a le reciti?

Mă uit la birmaneza mea, literalmente aceeași cu birmanezele de-acum sute de ani, cu ochii ei azurii de parcar fi decupaţi și prin ei s-ar vedea cerul, cu lăbuţele ei albe de parc-ar fi pășit într-o tavă cu smântână, și mă gândesc la edificiul fragil al literaturii. Scriu literatură de 35 de ani, citesc de mult mai multă vreme. Toată viaţa mea s-a-nvârtit în 3 / 2015

jurul literaturii. N-am fost, în definitiv, cum îi scria Kafka iubitei lui, „nimic altceva decât literatură”. Dar nu m-am numit niciodată pe mine însumi scriitor.

Edificiul literaturii către care noi, oamenii cărţii, nendreptăm din toate direcţiile, din toate timpurile, din toate cutele istoriei, se înalţă pe un uriaș morman de sfărâmături.

E muntele cărţilor proaste, pierdute în anomie și totuși importante, pentru că ele înalţă și fac vizibil sanctuarul. Sunt cărţile scrise pentru bani, citite din voyeurism, azvârlite apoi într-un tumul mare cât Golgota. Sunt nouăzeci și nouă la sută din cărţile lumii.

Primul nivel al marii clădiri a fost ridicat de profesioniști, de cei pentru care scrisul e o meserie. De destoinicii lăcătuși, fierari, tâmplari, tinichigii și strungari ai scrisului.

De zidari, ingineri și mecanici, de cei cu studii de trigonometrie și de rezistenţa materialelor. Ei au ridicat monumente solide, coerente, indestructibile, cu pereţii măsuraţi cu polobocul și firul cu plumb. E dimensiunea care se poate învăţa a scrisului, cea care justifică cursurile de creative writing. Nu-i strică nici unui autor să știe puţină meserie. Cărţile de construcţie, de subiect, cărţile exhaustive, mai largi decât viaţa, asemenea unor clădiri cu sute de încăperi, scrieri uimitoare ca „Iluzii pierdute”, „Război și pace”, „Casa Buddenbrock” sau „Războiul sfârșitului lumii” sunt imediat vizibile la acest prim nivel al literaturii.

Sunt însă lucruri care nu se pot învăţa la un curs de creative writing. Care depășesc meseria și se-ndreaptă către fragilitatea și inexplicabilul artei. După ce volumele, bolţile și arhitravele ei au fost construite de meseriași, catedrala literaturii trebuie ornamentată. Pereţii goi trebuie să prindă viaţă, e nevoie de fresce și statui care să dea splendoare edificiului. Nu poţi învăţa stilul, chimia combinaţiilor de cuvinte, subtilitatea îmbinărilor de tonuri. Cu graţia te naști sau nu te naști. E în sângele tău și nu știi de unde vine. Deși infinit mai fragili, scriitorii-artiști sunt infinit superiori scriitorilormeșteșugari. „Poezia nu se simte nici cu creierul, nici cu inima”, scria Nabokov, „ci cu șira spinării”. Nici un autor, dacă nu e un artist, nu-ţi poate da fiorul pe șira spinării, orgasmul final care e scopul degustătorilor rafinaţi. La acest nivel al marii construcţii îi afli pe creatorii de forme și de miracole estetice, găsești „Singurătăţile” lui Gongora și „Salammbo” și „În căutarea timpului pierdut” și „Finnegans Wake” și „Lolita” și „Curcubeul gravitaţiei”. Dacă literatura sar face cu cuvinte, după spusele lui Mallarmé, Nabokov ar fi cel mai mare scriitor al lumii. Dar literatura nu se face cu cuvinte.

Primele două etaje ale literaturii, partea de meserie și cea de artă, se-mpletesc, în proporţii diferite, la cei mai mulţi dintre scriitorii adevăraţi, cei care-și onorează vocaţia.

Dar mai există o treaptă a scrisului deasupra acestor două, o treaptă de o înălţime ameţitoare, insurmontabilă pentru cei mai mulţi. Ca să ajungi în vârful catedralei literaturii, în clopotniţa ei cea mai înaltă, nu există cale de acces. Trebuie să te fi născut acolo. Într-o pagină din Salinger, Seymour și Buddy Glass 39

Euphorion

se află la oficiul de recrutare. La rubrica „profesie” din formularul pentru admiterea în armată, Buddy trece „scriitor”.

Seymour, care e poetul și profetul familiei, începe să râdă: „De când e scrisul profesia ta? Eu credeam că e religia ta”. În acest cuvânt stă tot secretul literaturii. Care e mai mult decât o meserie și mai mult decât o artă. Catedrala poate fi perfectă arhitectural și pictată dumnezeiește, ornată cu statui, entre-lacs și vitralii magnifice. Dar dacă ea nu e consacrată, dacă nu locuiește în ea un zeu, dacă nu e un sanctuar nimic n-o va deosebi de casele celor bogaţi, ridicate din vanitate și orgoliu. Va fi un cenotaf în care nu e înmormântat decât vidul.

Nabokov a avut întotdeauna cuvinte aspre și dispreţuitoare la adresa lui Dostoievski. A găsit în paginile sale dezordine și stângăcii, iar în compoziţie greșeli copilărești. E adevărat, Dostoievski nu se poate compara cu Tolstoi ca meseriaș al literaturii, și nici cu Nabokov ca stilist. Dar o singură pagină din „Netocika Nezvanova” valorează cât toată opera lui Nabokov, căci e parte din sistemul de gândire al lui Dostoievski, din rezervorul său de experienţă umană, din compasiunea sa pentru umiliţii și obidiţii lumii. Rândurile lui nu ne dau doar fiorul de pe șira spinării, ci fac ca ţeasta noastră să explodeze în ţăndări și să ne simţim în fine liberi de propriii noștri demoni. Marea literatură nu constă nici în construcţie, nici în tematică, nici în arta cuvintelor. Ea atinge limita limitei umanităţii, dincolo de care suntem înconjuraţi de un zeu infinit.

Kafka e deasupra scriitorilor modernităţii tocmai pentru că nu a fost un scriitor. Pentru că a călcat toate regulile meseriei și artei scriitoricești. Pentru că a trăit întreaga sa viaţă ca o santinelă la limitele limbajului, care, după spu40

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

sele lui Wittgenstein, sunt și limitele lumii. Acolo unde se sfârșește domeniul știinţelor, al artelor, al filozofiei, al cunoașterii umane, acolo unde poezia și credinţa încep să gâfâie din lipsă de aer. Spre sfârșitul vieţii, Kafka devenise el însuși o carcasă locuită de un zeu. Vocea sa nu mai putea fi înţeleasă. „Iliada”, „Divina Commedia”, „Idiotul”, „Castelul”.

Alături de ele, marea poezie a lumii, cu vârful în „Elegiile duineze”. Și catedrala se umple de divinitate, și literatura devine, abia acum, abia cu lumina orbitoare din vârful farului, „frumuseţea care va salva lumea”.

N-aș scrie nici un rând dacă literatura n-ar fi religia mea. Și n-aș mai putea citi un autor care nu-și face din scris o chestiune mai gravă decât una de viaţă și de moarte: o chestiune de credinţă. Nu mai am destul timp pentru asta.

Am 57 de ani și simt răcoarea primelor zile de toamnă. Mai am cel mult o treime de viaţă înainte. Ce poţi face cu o treime de sabie, cu o treime de scut? …Câteodată mai dormitează și cei care-l citesc pe bunul Homer. Îmi termin cafeaua și, după ce-am rămas atâta vreme cu ochii-n gol, merg mai departe cu povestea lui Ahile Peleianul, derulată pe ecranul telefonului meu mobil. Nu e nici un hybris, Homer rămâne același Homer.

Deasupra sunt norii de porţelan, impasibili, și aici, lungită pe masă, e pisicuţa mea care mă privește cu ochi de azur.

Crengile trandafirilor sălbatici au ghimpi roșii strălucitori și fructe portocalii. Vântul are o strălucire aparte în dimineaţa asta de toamnă. Nu știi de unde vine și încotro se duce. Voi dispărea curând în neant, dar clipa asta e mai eternă decât neantul. „Clipă, rămâi”, îmi spun zâmbind, „căci ești atât de frumoasă!”

3 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Joachim Wittstock

Staţia de metrou „Piaţa Odeon”, München P r em i u l C E R C U L LI T E R A R l a s i m p o z i o n u l „ A c t u a li t a t ea C e r c u lu i L it er a r d e l a S i bi u ”

Fragment din povestirea „Strania călătorie a lui Peter Gottlieb”

Autorul prezintă în povestirea „Strania călătorie a lui Peter Gottlieb” momente din prima sa vizită mai lungă în Germania Federală, 1987. Luase cu sine în acel voiaj o mică ediţie a povestirii lui Adelbert von Chamisso „Minunata poveste a lui Peter Schlemihl” (1814).

Chamisso, nobilul francez stabilit la Berlin, relatase în povestirea sa (scrisă în limba germană şi foarte răspîndită, tradusă în româneşte de Petru Manoliu, Bucureşti, ESPLA, 1956) cum Peter Schlemihl, acest tînăr sărman şi necăjit, îşi vinde umbra Diavolului. Și în varianta recentă e vorba de umbra pierdută. La o recitire a textului scris de Chamisso, autorul fusese frapat de un amănunt și anume de remarca vizionară că ea, umbra, ar fi fost pierdută nu doar de unul, ci de toţi oamenii: „o lumină vie strălucea, dar nimeni nu avea umbră, însă și mai curios era că nu arăta rău”. Acest detaliu este ideea călăuzitoare a naraţiunii. În ce sens? Împreună cu alţi contemporani, Peter Gottlieb resimte lipsa umbrei ca o sărăcire a personalităţii umane. El meditează asupra procedurilor prin care umbra umană poate fi redobîndită. Constată cu satisfacţie că se fac eforturi să se aducă, din nou, umbra la omul ei, pentru a putea recupera amprenta identitară.

Dar dascălul Peter Gottlieb se confruntă mereu cu forţe obscure, dispuse şi capabile să zădărnicească aceste demersuri. Are de înfruntat obstacolele pe care i le pune în cale mai ales un fost coleg, Egon Rosetzki, un ardelean stabilit în Germania şi trecut în rîndul Administratorilor umbrei, impostori, dispuşi să şicaneze pe cei care doresc să-şi redobîndească umbra tradiţională.

Itinerariul lui Peter Gottlieb din Germania a atras-o pe Nora Iuga, ea cunoscînd locurile străbătute de călătorul ghinionist, de care s-a apropiat cu simpatie. Autorul nu poate decît să-i mulţumească scriitoarei şi traducătoarei Nora Iuga pentru angajamentul dînsei în misiunea dificilă de a familiariza publicul românesc cu o problematică nu tocmai lipsită de ciudăţenii care îndeamnă la reflecţie. ...Scara rulantă îl purtă şi mai jos. Gottlieb se miră de cît de adînc cobora în pămînt metroul la care fusese convocat. Nimeni nu se mai afla în preajma lui. Abia la patruzeci, cincizeci de trepte mai jos sau mai sus pe aceste mijloace de transport se zăreau, din nou, oameni. Din direc3 / 2015

ţie opusă se apropia, la distanţe mari, cînd şi cînd, o fiinţă umană.

După primele minute de coborîş, Gottlieb se gîndi că ar trebui să mulţumească, plin de admiraţie, constructorilor metroului pentru generozitatea cu care şi-au făcut lucrarea şi ce ireproşabil funcţiona. Dar cînd a observat că această călătorie continuă fără oprire, că trecea sfert de oră, după sfert de oră şi el cobora în continuare, entuziasmul lui începu să cedeze şi-l cuprinse neliniştea.

Se potoli însă curînd gîndindu-se că, aşa cum o să ajungă jos, ar putea să fie, din nou, purtat sus, mai ales că la oarecare distanţă funcţiona o altă scară rulantă care se mişca în sens invers. În schimb era nervos din cauza timpului pierdut care-i fusese fixat de Rosetzki sau de domnul Rosewitsch, cum se numea mai nou. Gottlieb voia să-i plătească toate mîrşăviile, pe care i le făcuse, după cum merita.

Văzînd că, după atîta timp, nu se schimbă nimic, Peter Gottlieb i se adresă unui domn care din sens opus se apropie de el: – Pînă unde coboară scara asta, cît de jos?

– Pînă la peronul..., răspunse cel întrebat şi Gottlieb rămase la fel de lămurit ca şi pînă atunci. Trebuie că trecuseră multe sute de metri, ba chiar kilometri, parcurse de el şi capătul călătoriei tot nu se arăta. Ardeleanul începu chiar să reflecteze la posibilitatea de a sări balustrada pe cealaltă scară care l-ar fi dus la suprafaţă, chiar dacă un asemenea transfer era interzis. Gottlieb trebuia să ia în calcul dojana şi amenda la care l-ar fi supus administraţia metroului.

Ar fi vrut să ceară lămuriri celor aflaţi în situaţia similară, dar deodată îl podidi o moleşeală, încît simţea că nui mai vine să le pună întrebări oamenilor, care urcau spre el din direcţia inversă, nici să se apropie de ceilalţi, aflaţi la o aruncătură de băţ, pe aceeaşi scară cu el.

Nu cumva aveau dreptate tinerii care îi strigaseră în faţă lui şi altora, tot ce-i reproşaseră ocupanţii podului?

Poate nu greşiseră deloc, cînd l-au numit un oportunist, unul pus pe compromisuri. Ce afirmase el, domnul Profesor, împotriva faptelor reprobabile şi a nedreptăţilor? De obicei tăcea, sau se exprima precaut. War? Război? Gottlieb rămînea unul care spunea totdeauna DA. În ciuda tuturor închipuirilor şi a prezumţiilor, conform cărora lumea subpămînteană ar fi trebuit să apară ca un imperiu al întunericului, din ce în ce mai apăsător şi mai greu de străbătut, terenul se lărgi şi se lumină la picioarele lui Gottlieb. Scara rulantă glisa deodată ca un tobogan ce41

Euphorion

lest modern, acţionat electric, printr-un spaţiu a cărui vastitate nu putea să nu te uimească. O hală era amenajată jos, chiar la temelia construcţiei, al cărei acoperiş strălucea. Lumini puternice se oglindeau în tavanul sticlos. Gottlieb se apropia tot mai mult de sol. Înainte de a ajunge în hală – un adevărat hangar gigantic –, se văzu depus pe un peron care lăsa să se distingă, încă de la distanţă, cifra care îi fusese indicată lui Gottlieb.

Chiar dacă nu exista nici un dubiu că scena se afla sub pămînt, cei prezenţi nu aveau sentimentul că sînt într-o peşteră – oricît ar fi fost ea de încăpătoare –, fiindcă acel tărîm părea mai degrabă o altă faţă a lumii superioare. Delimitări substanţiale în cadrul atmosferei, dar nici dincolo de zare, nu se lăsau percepute.

Stăpîn pe sine un aparat de zbor plutea în înălţimi.

Gottlieb auzea zgomotul motorului, acest uruit de tractor, multiplicat excesiv, şi el îşi lăsă privirea purtată pe urmele acestui tractor venit din cer.

Zepelinul coborî încet deasupra halei. Gottlieb privi oamenii care erau fără îndoială şi ei chemaţi aici, ca să participe la aterizare şi apoi să fie primiţi de Administratorii umbrei, spre a fi sfătuiţi de aceştia, în stilul lor protocolar arogant.

Dispunea echipajul zepelinului asupra celor care aşteptau? Asupra oamenilor aceia care îşi lăsau fiecare la vedere umbrele colorate sărăcăcios, după cum le erau şi hainele? Cine ocupa locurile în cabina rezervată pasagerilor?

De jur-împrejur domneau întrepătrunderile obişnuite dintre lumină şi umbră, existente pe suprafaţa pămîntului, a unei dimineţi de septembrie.

Printre cei care aşteptau erau africani şi Gottlieb putea să constate că umbra lor nu era cu nimic mai întunecată decît cea a europenilor. Nici asiaticii, care îşi făceau apariţia pe-aici, nu erau altfel decît publicul sosit din alte regiuni mai apropiate care comunica în limbi felurite.

– Unde sîntem? îl întrebă Gottlieb pe un presupus german şi obţinu de la acesta un răspuns nu tocmai satisfăcător: – În staţia de metrou Odeonsplatz.

– Nu ştiam că se află la asemenea adîncime, încercă Gottlieb să lege un dialog. Poate în felul ăsta mai afla ceva, dar bărbatul îl privi cam de sus ca pe un prăpădit de provincial şi dădu din umeri.

Din cînd în cînd treceau trenuri, de-a dreapta şi dea stînga peronului, metrouri în sensul strict al cuvîntului, chiar dacă nu goneau ascunse ochiului prin adîncurile pămîntului, cum fac metrourile de obicei.

Cînd nava aeriană a aterizat în hală şi cîţiva oameni au coborît din nacelă prin pasajul de ieşire, circulaţia a luat sfîrşit şi oamenii îşi concentrară atenţia asupra celor sosiţi, care din înălţimea misterioasă se scufundaseră în abisul nu mai puţin miraculos.

Cei aşteptaţi înaintară pînă la intrarea în hală. Apoi grupului, în care se afla şi Peter Gottlieb, i se făcu semn să se apropie de acea deschidere uriaşă.

Personalul de serviciu îi ordonă mulţimii să se oprească la o distanţă de aproximativ douăzeci de paşi de 42

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

pasagerii zepelinului. Pentru o clipă, cele două grupuri de oameni – inegale ca forţă – rămaseră nemişcate, în contemplarea tăcută a celor din faţa lor. Pe urmă, patru-cinci dintre muritorii de rînd fură primiţi în audienţă la cei de origine superioară. Pămîntenii de provenienţă modestă se grăbiră să ajungă în faţa celor care se considerau mai importanţi.

Peter Gottlieb nu se înghesuia, mai întîi voia să vadă cum decurgea primirea. Îl zări pe Egon Rosetzki şi fu, la rîndul lui, observat de acesta. Rosetzki îl puse pe unul în uniformă să-i transmită un mesaj.

Omul se postă în faţa lui Gottlieb şi spuse: Domnul Rosewitsch vă roagă...

Atunci profesorul Gottlieb se îndreptă spre fostul lui coleg şi acesta îl întîmpină, plin de condescendenţă. Mai mulţi, ce păreau a fi aleşi, înconjuraţi de fiecare dată de acelaşi personal de serviciu, primeau în audienţă.

– Domnule coleg Gotthard, spuse Rosetzki, ieşindui radios înainte. Cîtă bucurie să vă revăd. Este, dacă mi-e permis să mă pronunţ astfel, o nouă pagină în istoria existenţei Dumneavoastră aici şi a relaţiilor noastre...

Era livid la faţă. Cum ştim, umbrele se formează prin acţiunea luminii care proiectează copia şi conturul unor corpuri solide în spaţiu şi pe obstacolele întîlnite în cale, umbrele fiind astfel doar forme derivate, existenţe de rangul doi; dar fenomenul se complică cînd intervine fizionomia umană. Pe Gottlieb bunăoară îl intriga faptul că obrazul lui Rosetzki nu era decît o umbră şi nimic altceva, atît de lipsit de viaţă părea. Chiar şi mîna, pe care, ca de obicei, i-o întinse lui Gottlieb, era transparentă şi golită de orice pigment epidermic.

– Ştiţi foarte bine că mă numesc Gottlieb şi nu Gotthard. Iar Dumneavoastră sînteţi domnul Rosetzki şi nu Rosewitsch, cum vă recomandaţi acum.

– Oh, numele ni se schimbă cu vîrsta. Noi înşine nu mai sîntem aceleaşi făpturi ca dinainte. Pe Dumneavoastră v-a chemat cîndva Gottlieb, acum sînteţi Gotthard, peste cîţiva ani o să vi se spună Gottfried sau Gotthelf.

– N-aş crede, vreau să rămîn fidel numelui meu. Iar la Dumneavoastră am venit ca să mă descarc. În ultimele zile aţi încercat adesea să mă denigraţi şi să mă jigniţi.

– Chiar aşa? Am făcut eu asta? Nu-mi amintesc, domnule coleg.

– Ba da, ba da. Poate că reproşul cel mai puţin grav e ridicula acuzaţie că aş fura tablouri. Le-aţi scris asta prietenilor mei şi aţi declanşat o stare de derută între noi.

– Dar amintiţi-vă, dragă colega, cum a fost toată întîmplarea aceea cu furtul de tablouri din Galeria Brukenthal. Şapte picturi cunoscute au dispărut de la o zi la alta. Aţi reuşit să vă dovediţi nevinovăţia, sigur, nu a fost simplu, toţi vă suspectau, fiindcă în acele zile aţi vizitat în mod repetat Galeria, însoţit de străini. În cele din urmă toate suspiciunile au fost şterse. Eu însumi am reuşit, printr-un referat favorabil, să vă feresc de alte bănuieli. Sînt convins pînă în ziua de azi că Dumneavoastră nu aţi fost amestecat în acel furt de tablouri încă neclarificat, care a stîrnit atîta vîlvă. Dar ca mare iubitor de artă nu puteţi fi în mod sigur absolvit de bănuială. S-ar putea ca şi Dumneavoastră, la fel cu alţi colec3 / 2015

Euphorion

ţionari, să nu consideraţi o lezare a onoarei însuşirea pe căi necurate a unor opere de artă inaccesibile.

– Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut vreodată să-mi însuşesc opere de artă străine... şi, în afară de asta, la simpozionul Căutătorilor umbrei m-aţi numit informator.

– Şi chiar vă consideraţi absolvit de orice vină? E cineva care să nu fi răbdat vreodată şi să nu fi săvîrşit ceva împotriva voinţei sale? Ca un coleg mai în vîrstă, ca director al instituţiei în care aţi funcţionat...

– Nu aţi fost director niciodată!

– Sigur că nu m-am erijat în conducătorul şcolii, am fost prietenul cadrelor didactice. În calitatea mea de coleg, cu mai multă experienţă, am ştiut că Dumneavoastră sînteţi un om cinstit de felul vostru, doar prea slab. Mereu am ţinut mîna ocrotitoare deasupra Dumneavoastră, cu atît mai mult, cu cît ştiam că sînteţi, în ciuda unor greşeli, un om de treabă.

– Mă simt obligat să protestez. N-am să înghit toate mizeriile mai mici sau mai mari cu care m-aţi încondeiat. În cercul familiei şi în faţa autorităţilor m-aţi ponegrit ca pe un infractor. Că mă credeţi sau nu, mi-e egal, dar nu mă interesează cîtuşi de puţin casa Reuss.

– Faţă de mine, dragă colega, nu e nevoie să ascundeţi, cît de mult vă pasă să intraţi în posesia ei. Ca fost proprietar al unei case frumoase, în oraşul meu de naştere – am avut chiar mai multe case, vile luxoase, am fost bogat şi bine văzut –, vă înţeleg insistenţa. Faţă de mine nu trebuie să faceţi pe modestul.

Avea acest stil de a vorbi. Nu se lăsa încolţit. Orice reproş pe care i-l făceai ricoşa.

– Toată viaţa aţi fost un chiriaş obişnuit, nici gînd să fi posedat vreodată o vilă arătoasă, spuse Peter Gottlieb, ne3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

putîndu-şi ascunde aversiunea. De altfel toată existenţa Dumneavoastră e clădită pe minciună. Tot ce afirmaţi e fundamental fals.

– Vă atenţionez să vorbiţi mai respectuos, îl apostrofă Egon Rosetzki pe un ton prietenesc. Şi aţi face bine să nu mai clevetiţi atît împotriva noastră. Fiţi conciliant, nu e bine să te pui cu Administratorii umbrei. Mai vorbim...

Zîmbind, în felul lui alunecos, Rosetzki îi întoarse spatele. Făcu un semn cu mîna, ceea ce dădea de înţeles că le stă şi altora la dispoziţie.

Peter Gottlieb se întoarse iar la muritorii de rînd.

Ceea ce se petrecea aici şi tot ceremonialul acestor uzanţe îi părea atît de neobişnuit, încît se hotărî să mai cerceteze un pic lumea de dedesubt şi să intre în vorbă şi cu alţii.

Unul în uniformă veni imediat înspre el şi i se adresă aspru: – Ce mai doriţi? Audienţa Dumneavoastră a luat sfîrşit. Vă rugăm să părăsiţi zona pe scara rulantă.

– Bine, bine... Gottlieb nu se grăbea. Umbla, de colo pînă colo, pe peron, uitîndu-se în jur.

– Plecaţi odată, ce mai aşteptaţi, îi strigă omul de ordine. Şi aşa avem destulă bătaie de cap cu voi balcanicilor nemernici.

Aşa că Peter Gottlieb păşi pe scara rulantă şi se lăsă purtat în înălţimea aerisită care se îngusta apoi, din nou, într-o galerie. După cum era de aşteptat, a fost depus pe platforma situată sub Piaţa Odeon.

Trecuseră ore în şir de cînd fusese aici. Mai urcă ultimele trepte care urmau să-l scoată la suprafaţă...

Traducere din limba germană de

Nora Iuga 43

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Ioana Nicolaie

Din Lomografii, antologie în curs de apariție la Editura Humanitas Poză peisaj

În dimineaţa galbenă cartonaşul de puzzle pe care eşti s-a zdrenţuit, eu singură am rămas în celălalt capăt de Bucureşti,

singură-n filmul foto voalat, singură ghemuită lîngă telefonul din care uneori apari e adevărat că rar şi numai atunci cînd eşti sigur că ai un motiv greu să ridici receptorul

azi nu se va întîmpla

m-am gîndit mult prea mult cum să îmbrac seara ce nu va mai fi aşa cum am crezut-o deloc nu va fi

pe ecranul tv iau pagini la rînd pînă lîngă coperta în care dorm şi trăiesc alături de poza ta

dar nu scap de tristeţea de-a nu face totul, de-a nu mă trăda... căci tu încă nu ştii cum asfaltul din faţa blocului ţi-a împrumutat vocea.

Într-un oraş de sclipici Ne-am oprit în ceaiul băut rar şi în bere

aş fi vrut aşa să mai stăm, dar seara era grea cu mişcări în ralenti încețoșate

în seara de praf coboram la metrou iroseam staţiile să spunem prostii neatent învelite-n staniol stîngaci ne fardam mimica 44

unul pe altul ne fardam pe un bănuţ de nimic pe o buburuză forjată în rotulele tarabelor lîngă care aşteptînd să urc în 69 tu m-ai sărutat

m-am lipit de geaca ta din căptuşeala ei scăpa încăperea în care într-un fel am încremenit la priveghi

palma îţi pleacă din încheietura mea de-acum nu se mai poate da înapoi e dragoste, dragoste...

Decembrie cu zăpadă Ningea cu bulgări sticloşi,

pe străduţele lăturalnice lăsam urme de domnişoară, deşi aproape roşcată mă sprijineam pe tocuri rigide, pe trecutul în care doar tu ai rămas ascuns bine în şorţuleţul uniformei din după amiezele de etamină în care mă întorceam de la şcoală şi-mi era foame lîngă autoservire, se scurgea viaţa mea chioară, nu aveam prieteni, nici pe atunci nu aveam…

acum scriu pe o ciornă, e cu mult înainte de primăvară tu eşti pe Nada Florilor, tu eşti acasă şi poate dormi pentru mîine mai strîngi cîte un vis, desigur cu noi, desigur real, vîntul s-a oprit pe hol

3 / 2015

Euphorion

am ajuns cu un taxi murdărit de zăpadă după ce la inima mea m-am strîmbat în vitrine eu sînt la Rîul Doamnei, eu stau cu două fete, uneori îmi spun încet: Ioana, Ioana, încercînd pe tine să te imit mi-e dor azi, azi îmi lipseşti, aş vrea să avem un răgaz... poate chiar viitor…

Nu ne putem vedea

Azi m-a trezit o dimineaţă îmbătrînită brusc

şi-n timp ce mă fardam am ştiut cît de nefericită sînt foarte nefericită mi s-a părut pijamaua tăiată de lungi lacrimi roz foarte nefericite şi goale sertarele îmbrăcate neasortat în kaki foarte nefericit devenise frigul şi foarte fărâmicios

guma de mestecat avea şi ea un gust de salon de spital

hainele, ziarele oraşul din cremă albă de ghete mi s-au părut vândute prea ieftin de chinezi la tarabe şi oricît am vrut să scap din gîndul tău despre mine, oricît printre dinţi am înjurat ca o fată care nu ştie înjura, n-am reuşit, n-am reuşit,

căci eram şi mai sînt nefericită şi poate fără să vreau dorm, fără să respir dorm...

De prea mult timp liber

Cu faţa prizonieră-n pistrui ziua din urmă se lăfăie printre tingiri înnegrite, printre oalele demult aruncate 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

într-o bucătărie de ţară

pe la două am terminat cu serviciul şi afară, în soare, frigul ca un bănuț încăpăţînat mi se ţinea de haine, terasele se bronzau şi-n jur nimeni cu cine să beau un suc? cu cine să mai schimb o vorbă?

afară se bronzau terasele eu cu ochelarii pe nas eu în toate decentă mi-aş fi dorit să fiu la un chioşc vînzătoare să lucrez complicat pînă tîrziu în garsonieră abia să mai vin căci pe ascuns agende se şterg una cîte una se şterg unde ne sînt planurile de viitor? cu cine să beau un suc? cu cine să mai schimb o vorbă?

Te-am condus pînă în staţie

Norii au căzut peste tot din pliante norii bronzaţi ca-n pozele de pe litoral în cutiuţa mea bej s-au oprit în vacarmul de noapte în puţinătatea a ce mai sînt fără tine mi-am cumpărat o rochie maro și-n lift în șoaptă ţi-am spus nici nouă seara nu era doar valuri de praf albicios, valuri

şi străduţa îngustă şi noi mergînd unul lîngă altul fără o vorbă pe lîngă fabrica de pîine prin seara din aluat de cozonac prin parcul ca turta dulce în care-mi spărgeam dinţii de lapte noi pînă în staţia de tramvai şi în spatele uşii glisante îndepărtîndu-te din ce în ce...

apoi drumul, drumul înapoi şi asfaltul îndepărtîndu-ne prin insolaţia cu pălărie de pai...

45

Euphorion

Printre atîtea

Caldarîmul avea feţe nenumărate gene întoarse, părul vopsit şi era vară, vară, o vară zornăind în buzunare în aluniţele pielii şi-n piept a fost apoi seară dar nu de-a binelea, deşi chioşcurile erau cadrilate iar fustele luceau la terase a fost o altfel de seară cu buzele strânse privind un tramvai fără şine

făcându-ţi totuşi cu mâna ca de pe un trotuar liber spre şoseaua-n construcţie ca de pe un coridor fără uşi spre ce mereu e-nafară

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

La mijlocul verii

M-am obişnuit să trăiesc pe o jumătate de pernă pe o jumătate de pat deşi nu-i amiază, văd intersecţiile frunzele-au luat-o razna în sus oraşul a ruginit e praf în vitrine şi pulberea se-nalţă peste clădiri

nici măcar nu ne ţinem de mînă între un trotuar şi altul n-am fost în stare să întindem aceeaşi brăţară

un aşternut niciodată nu apără e-atîta tuş pe paliere încît nu pot să mai văd cum împărţim garsoniera perdeaua şi-un sac fără fund de lumină

ne vom duce încet mai departe sau vom tăcea încurcaţi în prima toamnă de var? ce vom face noi oare în lumea asta ca o bonetă de nou-născut?

ca dinspre mine tânără spre un afiş de metrou, în care, pentru o clipă, mi-ai semănat.

46

3 / 2015

Euphorion

Adrian Alui Gheorghe

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Legături primejdioase

a murit domnul grasu cum, a murit domnul grasu? da, în somn bun om, păcat. a avut parte de o moarte uşoară

a murit doamna aurica, ai auzit? care doamna aurica? coafeza, femeia aia înaltă şi cu un neg pe nas a, cea care te-a coafat la nuntă exact măi, dar ce femeie frumoasă era şi nu părea să sufere de ceva anume. de ce a murit? un chist ovarian un cancer ceva

a murit profesorul danciu profesorul danciu? a, cel care apărea la televizor care vorbea frumos despre orice da, el, a murit tot aşa, privind la televizor o moarte fulgerătoare acum nici nu ştii cum e mai bine să te chinui o vreme sau să mori aşa ca şi cum te-ai urca în avion şi te tot duci a murit liviţa. da, profesoara de pian. ehei, e blestemul femeilor aici, asta a ras toţi bărbaţii scăpaţi numai o secundă din privire de neveste, dumnezeu să o ierte. cum a murit? otravă. a luat otravă. nefericita…! a murit croitorul roşculeţ, numai ce a trecut strada şi l-a izbit un camion. ce croitor! ce om! ce croitor! a murit doctorul truică, a făcut infarct în baie. deh, un beţiv! da` bun doctor, să ne înţelegem

a murit colonelul grigoriu. era bătrîn şi mînca pensie de o sută de ani. ăsta era veteran de la războiul de independenţă? că îl uitase dumnezeu…

sunt mulţi şi zilnic se adună şi mai mulţi. o fac într-un anume fel. se uită peste lume, aşa, cu un fel de regret, spun vorbe pe care parcă numai o dată în viaţă le auzi deşi ele sunt la o mai adîncă privire absolut banale, ţin morţiş să lase amintiri, multe amintiri în urmă ca să li se şteargă probele adevăratei lor vieți, fac în aşa fel încît nici măcar să nu vezi

3 / 2015

pe unde au zbughit-o în lumea lor, au şi un soi de egoism pe care trebuie să-l treci cu privirea, au datorii pe care nu şi le achită niciodată şi o fac premeditat, o fac parcă şi cu oarecare dispreţ la adresa celorlalţi, ei, doar ei contează şi lumea lor care nu ştim dacă e tristă sau nu aici avem ceva presupuneri eu cred că au şi o înţelegere secretă se retrag unul cîte unul ca să pună ceva la cale trebuie să fim un pic mai vigilenţi că ne trezim una, două că au ocupat toată eternitatea şi nouă nu ne mai rămîne decît să tragem mîţa de coadă pe lumea asta, în viaţa asta în care am ajuns să banalizăm şi cele mai importante lucruri …

da, e limpede, chiar acum cînd spun aceste lucruri aflu că a murit şi domnul stere contabilul de la fabrica de ulei. cum a murit? a căzut de pe scară în timp ce curăța adăpostul porumbeilor. e clar. nici o scară nu stă întîmplător lîngă un perete. fiecare îşi provoacă drumul în felul său. şi apoi domnul stere avea un fel al lui de a fi că părea să fie jumătate în lumea asta şi jumătate în lumea cealaltă treaba asta, cu porumbeii, fiind o fugă din realitate, evident.

de asta vă zic: maximă vigilenţă, maximă vigilenţă. chiar şi acolo unde crezi că e vorba de banalul somn unul dintre ei îşi iţeşte capul în lume.

47

Euphorion

Ovidiu Simion Elegia I (Pământul )

Părinţii noştri dragi şi iubiţi şi respectaţi şi doriţi au murit, au dat ortul, s-au dus dracului, gata! – tati şi mami, unul după altul, ca doi bulgări de zăpadă în mâna lui dumnezeu, ca două popice, ca un castel din trei cărţi de joc, ca doi dinţi din faţă.

Tati şi mami au căzut sub cârtiţele harnice, au bufnit, din donjon şi mansardă, pe scări până hăt! în colţul cel mai întunecat al tuturor pivniţelor şi dungeoanelor Casei norocoase a Vieţii. Şi au lăsat moştenire o lume nouă, cu totul alta, numai a noastră.

E fix ca şi cum ei n-ar fi fost niciodată. Şi nici n-or să mai fie, pentru că-n lumea asta în care trăim cu siguranţă nu mai sunt.

Decât hainele care putrezesc mai greu, ascunse, pantofii cu blacheuri, agletul şireturilor, proteza dentară etc.

Întrebarea care ne trezeşte, deseori, din siestă: Oare a fost doar o părere, o impresie, o reacţie electrochimică cerebrală, odată-ca-niciodată-un-basm, un vis frumos & prea colorat, spre dimineaţă ?

A fost sau n-a fost ?

Nevasta ovulează & fantazează, ca întotdeauna.

Copiii chirăie, cu mânuţe pufoase şi guriţa mânjită de ciocolată topită. În ei colcăie & dospeşte, tic-tac, un vajnic voinic care-l va ucide negreşit pe zmeul greşit, pe cel bun.

Ultima strofă din O, mamă… de Mihai Eminescu n-avea ce căuta acolo (de fapt, nici a doua.)

Mama e putredă, iar din tata n-au mai rămas decât ciolanele compactate de pământ – Să nu cauţi comparaţie pentru cine te ţine cel mai strâns în braţe.

Elegia a II-a (“Nature never goes out of style.”)

Aici mă aflu eu, încă un victorios care se înalţă pe vârfuri cocoţat pe Everest, doi metri jumate deasupra, singur pentru restul vieţii, înfăşurat în manta-mi, în aerul turbionar şi îngheţat, (foarte) sărac în oxigen.

Aici e mormântul părinţilor mei. Dublu. E vară. În stânga, tata e distilat în seva ierbii verzi pe care 48

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

o cosesc la fiecare două săptămâni.

Unde, de şase luni, doarme mama, furnici harnice, miriade, cosaci, buruienile proaspete şi melci băloşi îşi fac lucrarea, sub roiuri de albine, fluturi şi gângănii zburătoare, mii.

Natura-i o vergină îmbietoare, cu faţa roşă de dogoare, cu sinul alb, de piatră, rotund şi dizvelit.

Elegia a III-a (C-secţiunea)

suntem mai mici decât singularitatea gravitaţională din inima găurilor negre – acel punct infinit de mic, cu o densitate infinită, care mănâncă tot-tot, până şi lumina –, mai mici decât sufleţelul din trupul întins cuminte în coşciug, la doi metri sub tălpile noastre umplute cu sânge în plină luptă cu gravitaţia, până în capilare şi capilaricule, ca să ne fie cald & bine în pantofii negri şi impecabili de nuntă, botez şi înmormântare; suntem absolut indispensabili ca să ne punem întrebări simple: de ce zboară păsările? de ce înoată peştii?

(– dar ele, ei ştiu că zboară şi înoată? – ) de ce mai vin berzele înapoi? de ce copiii sunt cronometre mai exacte decât ceasul atomic dacă după va fi identic, exact, întocmai ca înainte să ne fi pomenit pe lume? cineva plânge întotdeauna, în hohote, pe ascuns, îşi îndeasă ochii în găvane cu podul palmelor şiroind de lacrimi, şi râde ca proasta în târg la serviciu, hi-hi-hi, opt ore/zi, cinci din şapte. ferice, zic, de cei ce încă mai pot fi înjuraţi apăsat de mamă, ce n-au căzut în lume dintr-o C-secţiune care s-a vindecat după o lună.

Elegia a IV-a (In lieblicher bläue ...) „În albastru adorabil înfloreşte turla bisericii cu acoperiş de metal.

O împresoară forfotă de rândunele, ea stă turnată în cel mai emoţionant albastru. Soarele alb urcă pe cer şi colorează tabla, doar cocoşul-giruetă cântă în tăcerea de sus.”

lui F. H.

Săgetam strada gării spre centrul oraşului împreună în pasul ştrengarului (avea patruzeci şi unu de ani, aveam şase) la tanti Joca remaiatoarea de ciorapi cu fire duse stopate cu bobiţe de ojă roşie ca sângele braţele noastre erau rotoare în urma noastră aerul rămânea pe feţele trecătorilor încremenit în vârtejuri încinse.

Eu eram maimuţa cea tânără, ea era maimuţa bătrână eram o comoriţă o porumbiţă şi un pui de om 3 / 2015

Euphorion

am plâns patru ore în ultima bancă în clasa întâi ţinând în braţe căţelul de cauciuc cu trompeţică trădat voiam să mă fac şofer şi cizmar era nenucia când rămâneam singur trimitea o vrabie să mă privească de pe pervaz.

Asta-i menirea soarelui – lucrarea lui scoate totul la iveală, le arată celor cruzi şi neştiutori şi fără minte calea pe care se vor pierde în pădurile de metal, trei, pe rînd, apoi într-o vale în care cură uşor & mititel un pârâu cu lacrimi şi-un firicel de sînge din rana din piept a soldatului iarba creşte, verde verde verde şi grasă şi cărnoasă nimeni nu te mai apără unghiile nu cresc nici părul doar pielea se face zgârci se face nimica şi um-blă mâ-ţa pe peréte, pân’ te-apucă wily-wily-wily degeţelul mic nu ştie nimic „chinurile seamănă toate.

Cele pe care Oedip le trăi, cu tânguirea unui sărac căruia-i lipseşte ceva. Fiu al lui Laios, sărman străin la greci!

Viaţa-i moarte şi moartea-i altă viaţă.”

Elegia a V-a (Viața după mama)

Îți iubesc moartea, mamă. (Acum sunt un bărbat adevărat: puternic, responsabil, romantic & cu simţul umorului. Te vizitez doar o dată pe săptămână.)

Nu te mai am decât pe tine. Nu mă legeni, nu-mi spui povestea cu Virviruşa plecată în pădure, dumnezeu mă umple de spaimă.

Te iubesc aşa cum ești. O luptătoare, o gueule cassée în descompunere, care mă întreabă, spre dimineaţă, dacă o iubesc şi-aşa.

Te port direct în inimă, 3D, nu în buzunarul de la piept.

Inima mea încă bate, cu patru camere umplute cu sânge încleiat ca mierea însângerată – căile de acces, cablajul, furtunurile, tuburile, ţevăria manometrele şi voltmetrele – valvele etanşează, pistoanele se duc şi vin, gresate, cazanele sunt sub presiune Poate o să mă dau huța.

Când vreau eu, soarele şi cerul meu se sting cât aș pocni din degete.

Cât aş apăsa un întrerupător.

Un candelabru somptuos în bezna ca cerneala e absurd.

Te iubesc, mamă. Am rămas numai noi doi. În lumile noastre Rorschach. Tu eşti aripa stângă a liliacului prins în perdea cu cleştele de rufe, eu sunt aripa dreaptă.

Bazinul osos. Ştiu. Vrei acasă. Nu mai poţi respira. Ţi-e pieptul apăsat de prea multă greutate. Într-o zi o să-ţi trosnească sternul.

N-o să se producă niciun cutremur.

N-o să aud nimic.

3 / 2015

Elegia a VI-a (DEATH WUZ HERE)

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Mama a trăit ultimii șase ani scuipându-și plămânii, ca să facă loc să-i crească alții, noi, pentru că-i era frică de moarte și nu se putea împăca la gândul că, odată ș-odată, va trebui să moară și ea (amâna mereu și nu voia să audă – cum fac alții cu dentistul).

Voia să-și schimbe și inima – la fel, pe rând, rinichii, ficatul, pancreasul: întâi organele interne, câte unul pe lună.

Avea gata pregătit un plan amănunțit de rejuvenare.

Dar toate clopotele-au spus: prea târziu, nu-i vreme de vărsat lacrimi.

Ar fi trebuit să înceapă mai devreme. Pe când nu împlinise 26 – când mergea cu viitorul meu tată la cinema la Zboară cocorii și viitorul meu tată i-a spus că seamănă leit cu Tatiana Samoilova, dar că ea e mai frumoasă.

Acum dulcea noastră mamă e moartă.

Un vânt hain și pizmaș, stârnit din senin, a înghețat-o și a ucis-o. Deci, de-acum înainte, iarna e-a morții trâmbițătoare strâmbă fără suflet, înfășată în mahrame ce se vor topi.

Acum zăpada a netezit sub greutatea ei pământul, și ține cald, ca o pătură, trandafirilor, garofițelor și crăițelor pe care leam plantat pe fața și pe pieptul ei, în primăvară. Și-i ține cald.

Nimic putrid aici.

Elegia a VII-a (Cât ai scoate un dinte de lapte cu aţă de cusut) Mamă, ştiu că întotdeauna ţi-a fost frică să mori.

(Cam aşa cum altora le e frică de şerpi, de lipitori, de animale târâtoare, de apă, ori de avion). Ştiu că-ţi era foarte frică, nesănătos de frică, că toată viaţa ai fost o tanatofobă patentată, cu toată simptomatologia ca la carte, conformă DSM IV si ICD 10.

Prima dată, să ştii, deja mergeam la grădiniţă, eram băiat mare (eram foarte mândri amândoi ţinându-ne de mână pe trotuar – ţii minte cum ne claxonau toţi şoferii?), te-am auzit spunând lui tanti Joca: n-aş vrea să ştiu cînd se întâmplă, să fie aşa, să se termine dintr-o dată, să nu ştiu nimic, când am fost în vizită la ea şi ea mi-a dat biscuiţi negri cu cacao şi dulceaţă de cireşe negre şi m-a lăsat să mă joc cu Peter cel Bătrân, care făcea hapciu când mă apropiam de el ca să-l prind de mustăţile ţepoase şi rare şi lungi şi albe.

Nu mai ştiu când mi-ai spus ultima dată că urăşti moartea, şi cât de frică ţi-e, şi că tu crezi, din tot sufletul, tot, dar că, oricât de mult te-ai străduit o viaţă întreagă, nu crezi că, pe urmă, ar mai putea fi ceva dincolo, c-ar mai fi o viaţă veşnică şi că acolo o să te întâlneşti 49

Euphorion

cu bunica, cu bunicul, cu mătuşa Silvia, cu toţi. În ultimii şase ani ai părut vindecată.

Ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că mă iubeşti mult-mult-mult-mult-mult-mult-mult şi că acolo eşti înconjurată de foarte multă dragoste.

Ei, acum vezi că n-a fost greu?

A fost cât s-ar arde un bec, cât ai opri televizorul, cât ai strivi sub pantof un gândac de bucătărie.

Zi că te-a ciupit un purice ...odată ...pac!

Acum eşti o moartă plină de dumnezeu.

Elegia a VIII-a (The Snow Globe)

Copilăria e doar pentru pici (piticii cei mai mici).

Paradisul e-ntotdeauna pentru cei mari: e ceva ce-a trecut demult și se va reîntâmpla când Doamne-Doamne ne va chema în dreapta Sa. (El e întotdeauna la trecut și la viitor, și e, mai ales, binecunoscut și treaba părinților).

50

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Poți să-ți confecționezi singur cel mai frumos glob de zăpadă: de ex.

Tata, Mama și Copilul, Cea mai fericită familie din lume. E simplu și poți, până meșterești, până una-alta, să-ți aduci aminte și să plângi cât vrei; să râzi în hohote și să scâncești, să-ți târșâi pantofii, până vei fi spaghettificat din nou de gaura neagră din coșul pieptului.

La urmă vei fi scuipat îndărăt, dintr-o mașină de tocat, închegat din mii de mii de fire carmin, tot în lumea asta.

Ai nevoie de un borcan, cât mai rotund, de bobițe de zăpadă artificială (polistiren), de super glue, apă, glicerină de la farmacie, aracet și trei figurine prefabricate în minte, date cu praf de sclipici.

O să cearnă, o să troienească.

3 / 2015

Euphorion

Veronica D. Niculescu Balada Mirandei Dortloft

A fost odată o prinţesă. Oare? Într-o zi de toamnă, numai miere şi rugină, o tânără mămică împingea căruciorul pe la orele amiezei, pe un trotuar de la marginea oraşului Piteşti. Scârţâitul arcurilor acompania ritmic cântecelul ei abia auzit: Röslein, Röslein, Röslein rot,/ Röslein auf der Heiden. Ajunsă acolo unde se termina asfaltul, a privit câteva minute dealurile şi văile din zare, smarald cu stropi de chihlimbar şi rubine, apoi a oftat şi a întors cu o oarecare dificultate pe aleea îngustă landoul alb în care se aflau nu unul, ci doi copilaşi, aşezaţi unul în spatele altuia. A făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit iarăşi, s-a aplecat peste cărucior şi, făcând balamalele nichelate să protesteze cu un chiţăit, a coborât copertina de vinilin. Două căpşoare cu cârlionţi blonzi şi ochi verzi-albăstrii s-au ivit în lumina blândă. Femeia a zâmbit privind la copii şi apoi înainte, la drum, un zâmbet care pe cât de iute îi apăruse, pe atât de lent i s-a stins. Locuia în primul bloc din capătul străzii, într-un apartament mic cu două camere dintr-un turn cu opt etaje care avea faţada la strada principală, cea care se prelungea printre dealuri cu şoseaua ce ducea spre Craiova, iar în spate dădea spre un spaţiu verde lat de vreo douăzeci de metri, dincolo de care se afla o străduţă şi fabrica de lapte a oraşului. În balconul lor de la parter, de la strada mare, se vedea de aici sârma lor cu rufe atârnate la uscat, cele mai multe albe, ca nişte trupuri de copii fără cap care se zvârcoleau şi dădeau din mânuţe, iar între acestea o rochie albastră, o mamă fără mâini, unduindu-se tandru.

Legendele de la palat consemnează că acesta este momentul când a fost rostită replica devenită celebră, de către o vecină care, venind de la cumpărături cu o sacoşă împletită într-o mână, iar cu cealaltă ţinându-şi pălăria verde croşetată peste părul roşcat vulpe, mai mult din cochetărie de vreme ce accesoriul era oricum prins în spatele urechilor cu câte-o agrafă, s-a oprit lângă landou şi, ciupind de obraz doar una dintre copile, pe cea mai mare, a exclamat: „Ia te uită şi la tine ce fete ai făcut: una mai frumoasă ca un înger, iar cealaltă mai ceva ca naiba!”. Copila ciupită a chicotit încântată, în timp ce mititica din faţă a strănutat încreţinduşi şi mai tare figura oricum un pic încruntată, din cauza valurilor de parfum ce se revărsau din decolteul doamnei ştergând orice iz de castan de pe faţa pământului.

Orice am zice, orice am face şi oricât am protesta, nu se poate ignora faptul că aceste cuvinte au fost rostite de o doamnă care era profesoară de desen, absolventă a facultăţii de arte, arte frumoase, ea însăşi o frumuseţe voluptoasă, prea-plină de culoare şi miresme, mereu îmbrăcată în nuanţe de verde şi roşcat, cu excepţia zilelor când răbufnea în tonuri de violet şi galben, niciodată în roşu; iar vor-

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

PROZĂ bele ei aveau să fie rostogolite tot mai departe, mai întâi cu o oarecare indignare a mămicii când le reproducea în şoaptă doar pentru soţ, între pereţii bucătăriei, și mai apoi, peste ani, când îşi va fi lepădat şi puiul puful, în râsetele şi veselia serilor petrecute în sânul familiei, seri şi sân de care are parte orice familie, chiar şi cele mai nefericite dintre ele, şi, desigur, şi cele mai fericite dintre cele mai fericite, dar despre ele nu se va scrie niciodată nici o poveste.

Cu mai puţin de doi ani în urmă, recitând la solicitarea unui medic acele versuri pe care şi le mai amintea din Regele ielelor – adică pe toate cele treizeci şi două, cu o intonaţie uşor afectată de care nu s-a putut dezbăra nici măcar în acele condiţii – femeia aceasta, Regina Dortloft, căsătorită Corbeanu, născuse cel dintâi copil al său, şi anume fetiţa mai frumoasă ca îngerii. Medicul, un neamţ rătăcit şi el cine ştie cum prin Piteşti, văzând-o atât de speriată şi de agitată pe această tânără care gemea în germană şi care, luată cu targa, îşi ţinea vârfurile picioarelor ridicate ţepene, ca să nuşi piardă cumva dragii papuci vişinii de catifea, cu dragoni brodaţi din mătase portocalie şi verde, primiţi anume de la soţ pentru ocazia aceasta, o întrebase mai mult de dragul conversaţiei dacă mai ştia ceva din Goethe, de la şcoală, de exemplu din Der Erlkönig (Regele ielelor). Iar ea, cum să nu, sigur că ştia, fiindcă fusese premiantă la şcoală, înainte să fie bijutier şi înainte să fie luată, nu pe cal, ci cu trenul, din oraşul natal şi adusă aici, aşa că s-a pus să recite printre contracţii, în timp ce frumosul coc în care-i erau prinse pletele castanii se desfăcea tot mai tare: Wer reitet so spät durch Nacht und Wind?/ Es ist der Vater mit seinem Kind (Dar cine goneşte în noapte şi vânt? Un tată călare cu fiul plăpând). Undeva între veşmintele de aur ale mamei regelui şi frunzele uscate de sub copitele calului, femeia a dat viaţă primului său copil, o fetiţă dolofană cu un glas absolut remarcabil. Un porumbel roşcat, care venise să ciugulească bucăţelele de corn presărate de o asistentă îndrăgostită care fredona Cine bate seara la fereastra mea, a zburat speriat de pe pervaz la primele ţipete ale copilului, măturând cu aripa firimiturile rămase.

Iar peste numai treisprezece luni de la această grea încercare, papucii vişinii, acum cu câteva pete de lapte şi ulei pe burţile dragonii brodaţi, trecuţi prin ceva bătălii domestice, au fost luaţi din nou la purtare şi, de astă dată fără versuri, dar şi fără mare durere, scoţând nişte icnete răzleţe ce semănau mai degrabă cu nişte triluri care n-au mai înfricoşat nici o pasăre, Regina Dortloft a născut un al doilea copil, abia acesta plăpând ca-n poemul lui Goethe, însă nu băiat, ci tot o fetiţă, şi atât de tăcută încât medicul Brauner a trebuit să o scuture zdravăn ţinând-o de picioare cu capul în 51

Euphorion

jos, ca să o smulgă din prelungirea visului amniotic şi să o introducă, în sfârşit, în viaţa aceasta. Când a mijit ochii pentru prima dată, fetiţa trebuie să fi văzut desprinzându-se din ceaţa azurie, doar pentru o frântură infimă de timp, figura cam îngrijorată a bărbatului cu păr alb, şi de fapt nu întreaga figură, ci semiluna strânsă a gurii care, răsturnată fiind, aducea a zâmbet, şi acest zâmbet întors dispărând imediat, atunci când copila a dat primele semne de culoare şi viaţă – fiindcă medicul atunci chiar a început să zâmbească, şi-a zâmbit tot mai larg, dezvelindu-şi toată dantura, ceea ce în ochii nou-născutului ţinut cu capul în jos trebuie să se fi tradus printr-o grimasă cumplită. Iar mezina Reginei, care pesemne că altminteri tocmai se pregătea şi ea să surâdă, s-a pus pe un plâns cu sughiţuri. Atunci au ridicat-o cu capul în sus şi au declarat-o perfect sănătoasă. Şi astfel, viaţa începea.

Miranda i-au zis celei de-a doua născute.

Fiindcă mama îşi imaginase mereu, copilă fiind, că îşi va putea boteza fetiţa cu numele uneia dintre păpuşile preferate, o cârlionţată blondă cu ochi turcoaz, chip de carton presat cu trăsături delicat pictate de mână, trup din cârpă umplut cu paie, dar acoperit cu cea mai frumoasă rochie de dantelă plină de volane. E drept, numele imaginat de ea era Miranda Dortloft, şi nu Miranda Corbeanu, pe care avea să-l citească cu o oarecare mirare pe certificatul de naştere, deşi mai trăise deja o asemenea mirare. Nimic nu mai era în premieră de-acum. Primei născute îi spuseseră Sorana, după ceva dispute – femeia îşi dorea foarte mult un nume nemţesc pentru copil, aşa îşi imaginase o viaţă, adică până la cei douăzeci şi unu de ani ai ei de atunci, însă bărbatul nici nu voise să audă de pretenţiosul Brigitte, darămite de babanul Ursula, care-l făcea întotdeauna să râdă în hohote printre care cu greu se mai puteau strecura argumente; sfârşeau asemenea discuţii uşor înlăcrimaţi, ea de furie, el amuzat. Sorana, o capitulare de la Sorina, fusese prima înfrângere a Reginei.

Tatăl fetiţelor şi soţul Reginei a intrat în poveste întro noapte de decembrie, când două lumi diferite s-au ciocnit, sfidând calculele probabilistice, într-un apartament cu bolte înalte dintr-o casă străveche din centrul Timişoarei, unde petrecea trecerea într-un an nou, 1966, un mic grup de tineri, foşti colegi la universitatea din oraş, majoritatea români, alături de un alt grup, mai puţin compact, de însoţitoare şi însoţitori, vorbitori de germană, maghiară şi sârbă. Rubinul de mărimea şi forma unei migdale de pe inelarul drept al Reginei a scânteiat magic pe balcon în lumina unui felinar din faţa Operei atunci când bărbatul i-a sărutat pentru prima oară mâna rostindu-şi numele: Iustin. Femeia a zâmbit ruşinată, un canin i s-a strecurat printre buzele fin arcuite şi a sclipit în începutul nopţii, mic, alb şi ascuţit, o ieşire din rând foarte atrăgătoare pentru el, însă un pic mincinoasă – această domniţă nu era carnivoră. Clopotele catedralei au 52

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

bătut pecetluind o uniune şi anunţând o nuntă ce n-avea să se petreacă niciodată. Căci, ea catolică, el ortodox, niciunul convins, pură moştenire de familie, aveau să se căsătorească doar la starea civilă în toamna următoare, având alături doi martori şi alţi trei-patru colegi care aflaseră ceea ce Iustin n-ar prea fi vrut să se afle, dar nici o rudă, şi nici o biserică, iar peste încă vreo lună, cu trei valize, tinerii căsătoriţi aveau să lăcrimeze pe furiş într-un compartiment de tren, privind fiecare prin alt punct al ferestrei, spre oraş şi spre nimeni, căci nimeni nu-i condusese, atunci când trenul avea să plece din gară şi să-i ducă în târgşorul din sud, în locuri pe care nu le cunoşteau decât din auzite, dar unde lui Iustin i se oferise un post şi, cel mai important, un apartament. Când roţile trenului s-au oprit cu un scrâşnet, în zorii zilei următoare, cei doi au coborât pe peronul îngust, au privit încercănaţi la ceasul mare şi alb care avea să rămână acelaşi vreme de mulţi ani de atunci înainte şi-apoi, dând ocol clădirii cât o cutie de chibrituri a gării, au pornit spre dealul care se înălţa înaintea lor destul de abrupt. Cu acest urcuş începea viaţa lor împreună. (fragment de roman, titlu provizoriu) 3 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Vasile Chifor Divergențe

PROZĂ

1

După mai bine de două ore în care plictisul şi dezinteresul se generalizaseră, iar temutul director Zorilă reuşi să-şi încheie repertoriul epuizant, Cristian putu să respire în voie aerul proaspăt al sfârşitului de zi. Se despărţise de cei doi colegi, Bogdan şi Carol, refuzând, la început ezitând, apoi tot mai hotărât, invitaţia lor de a petrece seara la barul Capitol, ,,pentru purificarea sufletelor sufocate de prea multă tămâie şi fum înecăcios de pucioasă!”, argumentase Carol zâmbind, cu referire la atmosfera stresantă din timpul consiliului profesoral. Voia să ajungă acasă cât mai repede pentru a reciti – a câta oară? – scrisoarea primită de la Iustin cu o seară înainte, îi ardea parcă în buzunarul interior al hainei, lângă biletele la teatru.

Prietenul său se afla într-un spital din B. într-o stare destul de gravă, în urma unui accident de maşină. Se întorcea din S., unde Octavia, logodnica sa, avusese un spectacol de balet pe scena Operei din burgul ardelean. Cristian o cunoştea foarte bine, era o balerină cu ochi mari şi gravi, amintind privirea Infantelor lui Velasquez. Când nu era în spectacol, îşi răsfira părul pe umeri, avea culoarea de toamnă a pădurilor şi mirosul aromat al castanelor coapte.

Salturile sale graţioase sugerau înălţarea spre azur a unei lebede mitice. ,,Dansul, Iustin, îi spunea emoţionată, desparte două lumi. Cea pe care o trăieşti real, simplu, modest sau în splendoare, şi cea în care te implici jucând un rol. Când sunt pe scenă, mă desprind de lumea reală şi uit de toate, de public în primul rând, pe care-l simt doar în interiorul meu.

Doar la sfârşit aplauzele mă readuc la realitate şi-mi confirmă, sau din contră, dacă spectatorii au fost încântaţi sau dezamăgiţi de prestaţia mea. Florile aruncate din sală sau aduse pe scenă sunt expresia faptului că le-am împlinit aşteptările, că nu au plătit zadarnic un bilet. Doar atunci, Iustin, trăiesc cu adevărat clipele mele de revelaţie, de descătuşare şi de satisfacţie, mă simt eliberată de orice altă convenţie. Nu caut eternitatea sub cupola Operei, pentru că nu cred în ea. Dar creez această iluzie şi sugestie pentru spectatori. Nimic nu-i mai frumos, mai captivant decât să realizezi din câteva mişcări un fapt de artă...” Executa câte o piruetă graţioasă parcă pentru a-l convinge, iar Iustin, cu ochii fixaţi pe trupul delicat, şi-o imagina evadată din Lecţia de balet a lui Edgar Degas...

Cristian rememora acele momente, de la care trecuse aproape o lună, văzuse secvenţe de la accident mai întâi la televizor, apoi aflase detalii din scrisorile lui Iustin.. *

Trecu pe lângă clădirea Operei, unde îşi desfăşura activitatea artistică Octavia şi i se păru că de undeva, de la 3 / 2015

parter, distinge o bucată lirică tânguitoare, parcă interpretată la pian de către un Ceaikovski însingurat. Oftă şi se gândi la Olivia, profa de muzică pe care o invitase la teatru.

O vizita adesea în cochetul ei apartament pe care i-l lăsase fostul soţ, Agopian, un om de afaceri armean, care se hotărâse să se întoarcă în ţara lui. Ea refuzase să-l urmeze şi săşi schimbe religia, aşa încât acceptară amândoi să divorţeze. Ţinuse mult la ea şi i-a lăsat apartamentul situat într-o zonă privilegiată, modern mobilat şi cu o bibliotecă impresionantă, precum şi un cont substanţial în bancă şi o maşină de lux pe care o mai conducea şi el din când în când.

Era înaltă, cu un corp mlădios, părul moale, negru şi ochi luminoşi, iar faţa îmbujorată sugera o conectare permanentă la o stare emoţională de care ar fi trebuit să se simtă vinovată... Îi admira, aşezat comod într-un fotoliu, cu un coniac grecesc în faţă, graţia şi personalitatea, întregul ei chip transfigurat când se aşeza la pian, ca într-un ritual mistic. Îi privea degetele lungi şi fine alergând pe claviatură, în acordurile unei Nocturne a lui Chopin, compozitorul polonez dispărut doar la treizeci şi nouă de ani, pe care îl simţea cel mai apropiat de sensibilitatea sa.

- Capodoperele sale, Cristi, îi spunea după ce încheia o piesă, sunt creaţii dedicate aproape exclusiv pianului. Era de o precocitate proverbială. La nici douăzeci de ani compusese deja dramaticul Concert în la minor şi fermecătorul Concert în si minor, adevărate bijuterii şi piatra de încercare pentru orice pianist. Aşa cum Mozart, şi el dispărut la doar treizeci şi cinci de ani, a scris Răpirea din serai la doar douăzeci şi şase de ani, o comedie muzicală plină de vervă şi de poezie, melodioasă şi diversă, bogată în situaţii comice, amuzantă în rezolvări, un adevărat model de operă bufă...

Chopin era pe drept supranumit un ,,poet al pianului”, creând opere originale purtând amprenta puternicei sale personalităţi. Nocturnele sale, de care sunt atât de îndrăgostită, vrăjesc, captează şi domină, fac să pătrundă în liniştea nopţii, cu discreţie, frumuseţi nebănuite, animă întunericul cu înţelesuri, invită la meditaţie, duc la regăsiri şi, nu de puţine ori, chiar când sunt triste, aduc împăcare şi linişte sufletească. La fel ca şi minunatele sale impromptuuri, piese instrumentale de proporţii reduse, cu caracter de improvizaţie, scrise de obicei pentru pian, sau pentru un alt instrument cu acompaniament de pian...

Cristian asculta, fascinat de profunzimea explicaţiilor şi i se părea că o tristeţe gravă plasticizează detaliul muzical, iar prin interpretare acesta personaliza şi singulariza întregul context. Era o gravitate misterioasă în muzica aceea magică, ireală, care se revărsa în el asociindu-se simbiotic cu universul emoţiilor...

53

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

2

Trecu prin Piaţa Centrală şi se opri pentru câteva clipe, ca şi în alte dăţi, când se plimba prin acea zonă singur sau însoţit de Olivia, în faţa unei statui uriaşe, opera unui sculptor sas, reprezentând o femeie cu braţele întinse spre cer, parcă invocând Divinitatea. Avea o expresie transcendentală, iar în palme ţinea un mănunchi de frunze de dafin, sugerând prinosul adus unui zeu olimpic sau unui erou legendar. O puteai interpreta şi ca pe un simbol spiritual menit să grupeze în jurul său sensuri ezoterice ale necuprinsului. La picioare ei străjuiau doi heruvimi cu aripile strânse, parcă obosiţi după un zbor stelar.

Cumpără de la un chioşc un pachet de ţigări, îşi aprinse una şi luă colţul unei străzi, când se ciocni cu un bărbat care parcă zbura, abia atingând pământul, ca un Anteu.

Era de statură medie, cu un început de chelie şi o barbă-cioc, deasă şi neagră, care îi dădea un aer desuet de monah desprins dintr-o nuvelă a lui Boccaccio. Îşi făcea vânt cu o pălărie mare, albă, din pânză şi respira ca un trăpaş sau un prepelicar care se întorcea la vânător cu un sitar în gură.

- Vă rog să mă scuzaţi, nu v-am observat!

- Nu face nimic, nici eu, gâfâi, cu transpiraţia şiroindu-i pe frunte şi pe obrajii plini. Îl privi cu atenţie, apoi izbucni, cu forţa unei petarde: - Mii de bombe! Cristi, tu eşti băiatule? Ce destin mi te-a scos în cale?

- Ei, nu se poate!, se arătă şi Cristian surprins. Doar nu eşti Nicolae Grădină, cel care-n liceu ne punea în umbră cu marile sale cuceriri! Ne întrebam cum naiba reuşeşti, crai bătrân, să le îndupleci, pe când noi, ceilalţi, le admiram doar siluetele şi le savuram parfumul pe care-l lăsau în urmă!...

Măi să fie, era să nu te mai recunosc, Nic dragă! Te-ai schimbat cam mult!

- Au trecut multe peste mine, Cristi, o să-ţi povestesc odată. Dar tu ai rămas acelaşi, doar mai bătrân, cu câţi ani, zece-doisprezece?

- Cam aşa ceva, nu ne-am mai văzut de la bac.

- Am fost plecat un timp în străinătate, la muncă.

Am stat trei ani, am făcut de toate... Apoi m-am întors şi miam continuat studiile, sunt profesor de fizică la o şcoală din cartierul Metalul Roşu, e mai la periferie.

- Probabil te-ai căsătorit, ai copii...

- Doi, să-mi trăiască, un băiat şi o fată, sunt încă la grădiniţă. Soţia e educatoare la aceeaşi şcoală. Tu? - Profesor de filologie la un Colegiu. În timpul liber mai ,,scrijelesc” cu pana, mai păcălesc timpul...

- Vechile tale pasiuni, lectura, scrisul... Soţie, copii?

- Nici una, nici alta, sunt în faza de tatonare. Dar unde te îndrepţi cu viteza unui meteorit? Pari agitat, neliniştit... Doar nu te urmăreşte cineva!

- Mai bine nu mă întrebai, Cristi, se posomorî, de parcă o pânză neagră i se lăsă brusc peste chip. Să vezi şi să nu crezi, să auzi şi să nu înţelegi! În ce lume trăim, Cristi? A lui Kafka, a lui Ionesco sau Beckett, doar de ăştia îmi mai amintesc din liceu! Am înnebunit eu sau lumea asta nebună vrea să mă excludă, să facă din mine un paria? Îmi vine sămi iau familia şi să mă cărăbănesc din nou în străinătate, cel 54

puţin acolo îţi sunt respectate intimitatea şi demnitatea.

Parcă umblu pe o sârmă suspendată deasupra unei cascade şi aştept să mă prăbuşesc din clipă în clipă.

- Nu exagera şi nu dramatiza, Nic, trebuie să existe o explicaţie pentru neliniştea ta. Despre ce-i vorba? Poţi fi mai direct şi mai concret? M-ai pus şi pe mine pe jar.

- Vorbeşti de explicaţii, crezi că e suficientă una? De o săptămână tot caut şi caut să dau de cuiul lui Pepelea, dar parcă l-a înghiţit infernul. Am căutat nu una, ci o mie de explicaţii şi cu fiecare m-am înfundat şi mai mult în mocirlă, că asta e întreaga tărăşenie. Am ajuns la un stadiu de disperare încât îmi vine să o termin cu viaţa.

- Nu-mi place, Nic, ce aud, m-ai pus la index! Te ştiam un tip echilibrat, raţional, cum de ţi-ai pierdut aşa cumpătul? Spune odată, omule, ce s-a întâmplat, că mă impacientez şi eu, ca un personaj din Caragiale!

- Cu toţii suntem nişte personaje caragialeşti, unele doar comice, dar altele de-a dreptul caraghioase... Poate eram cândva aşa cum zici, dar uite cum te schimbă o întâmplare mai mult decât bizară... Deşi mă grăbesc, am să-ţi fac un rezumat, poate vii cu vreo soluţie salvatoare, eşti literat, ai mai multă imaginaţie, mie mi-a secătuit de tot, sunt un corp vid... Mă duc la fisc, Cristi, cred că ştii ce-i ăla, numai acolo să nu ajungi... Încerc să clarific o situaţie cu totul absurdă, fac a treia sau a patra oară drumul ăsta, parcă aş urca de fiecare dată o Golgotă... De patru ori, auzi?, strigă, şi câţiva trecători se opriră miraţi, crezând că omului i se făcuse rău, unul chiar voia să sune după o ambulanţă, crezând că a făcut insolaţie, ori l-a muşcat vreo viespe de chelie... Văzându-l că rămâne în picioare, îşi continuară drumul arătând ceva la cap.

- Ce ai tu cu fiscul? Ai vreo avere nedeclarată pentru care n-ai plătit impozit şi cineva te-a turnat?

- Avere pe naiba, ce-i gluma asta? Am primit o somaţie că trebuie să plătesc o sumă de bani, deloc neglijabilă, pentru că aş deţine în apartament, clandestin, cum altfel?, nişte animale periculoase pentru securitatea locatarilor, astea mi se impută că nu le-am declarat. Dacă nu scap de ele, sunt pasibil de puşcărie, auzi tu?, strigă din nou, dar nul mai auzi nimeni în afara lui Cristian. Eu, care n-am încălcat legea niciodată, o respect cum respect Biblia! Şi pentru ce?

Numai că nu plângea şi îşi şterse din nou fruntea îmbrobonată.

- Chiar aşa, pentru ce? Despre ce animale e vorba?

Poate e o confuzie la mijloc, s-or fi încurcat adresele de domiciliu!

- Confuzie pe naiba, doar scrie clar, negru pe alb, şii întinse o hârtie oficială umezită. S-a primit, cică, o sesizare de la un anonim cum că aş deţine în casă doi câini de luptă, dresaţi în străinătate, pe care i-am adus cu mine când m-am reîntors în ţară. Şi, ţine-te bine, un şarpe boa de doi metri! Ei, îţi mai vine să râzi? Că mie îmi vine să-mi iau câmpii!

- Nu ştiu cum mă pot abţine, pentru că e şi de râs, şi de plâns. Cum e posibil aşa ceva? Cred că glumeşti!

- Mă vezi în stare să fac farse? În situaţia în care mă aflu? Să râd de mine însumi? Mai degrabă îmi vine să-mi plâng de milă! O să chem nişte bocitoare acasă, să plângă în locul meu, căci nici lacrimi nu mai am... Şi parcă asta nu era 3 / 2015

Euphorion

de ajuns, administratorul blocului m-a trecut la taxe, în baza denunţului calomnios, şi cu vietăţile respective – consum de apă, căldură, aer... Simt că nu mai am aer, Cristi, că mă sufoc!... Ce bun ar fi acum un coniac, n-ai vreo sticluţă la tine? N-ai, văd, şi înghiţi în sec. Spune şi tu, cum să creşti asemenea fiare într-un apartament de doar trei camere? Întruna stau copiii, noroc că sunt mici, în alta eu şi soţia, iar în a treia s-a mutat soacră-mea de când a rămas singură. Soţia mea face alergie numai când vede un câine, după ce a fost muşcată de un maidanez. De când cu somaţia, soacră-mea a făcut al doilea infarct şi se pregăteşte de al treilea, iar copiii sunt mai stresaţi decât noi când ne văd atât de agitaţi şi ne certăm din te miri ce. Cred că urmez eu la rând, ori fac un infarct, ori o comoţie cerebrală, prea mi s-a urcat sângele la cap... Şi şarpele ăla mare cât un balaur? Cum să trăieşti cu aşa jivină în casă? Să te înfulece când nici nu te aştepţi?...

Mă pişc zilnic de câteva ori pe zi, sunt numai vânătăi, să văd dacă sunt treaz ori visez, aştept să mă trezesc dintr-un coşmar, cred că am luat-o razna de tot... La serviciu sunt ironizat, mă tot întreabă colegii când îi invit să-mi vadă menajeria, dacă trebuie să plătească la intrare ori dacă i-am dresat şi fac giumbuşlucuri, ce daruri să le aducă pentru a se împrieteni etc. Adevărat circ pe inima goală!

- Picanterii colegiale, Nic, şicane, nu trebuie să le dai atenţie şi să le pui la inimă. Înseamnă că au umor şi vor săţi transmită şi ţie o stare de spirit mai bună... Şi n-ai sesizat poliţia, să vină şi să facă nişte cercetări? Organele de anchetă, de justiţie, protecţia animalelor, SRI, Interpolul! O interpelare la CEDO, să le arăţi că eşti persecutat într-o ţară membră în UE şi în NATO? - Nu exagera, Cristi, n-am mers aşa departe... Dar am fost de trei ori la secţia de poliţie, însă o tot tărăgănează, ori că sunt prea ocupaţi cu alte cazuri mai importante, ori că le trebuie mandate de percheziţie, dar judecătorii se află toţi în concediu în străinătate, prin Caraibe... Toţi sunt nişte birocraţi şi nişte comozi, joacă table toată ziua şi beau pe ascuns, poate ar fi trebuit să le duc câteva sticle de coniac...

Iar în timpul ăsta noi trăim ca pe un vulcan.

- Ţi-a jucat cineva o farsă, Nic, cineva care vrea să se răzbune pe tine, vreun vecin ,,binevoitor”. Poate te-ai certat cu cineva, l-ai bruscat ori l-ai jignit, ai urecheat vreun copil şi te-a pârât părinţilor... Pare incredibil ce-mi spui. Situaţia asta îmi aminteşte de o povestire a lui Cehov, dar acolo era vorba de nişte bivoliţe... Doar nu te-ai inspirat din ea şi-mi vinzi gogoşi! Pentru că, într-adevăr, e de domeniul incredibilului, cum e posibil aşa ceva?

- Nu cunosc povestea aia cu bivoliţele, dar mă bucur că-mi dai dreptate şi nu consideri că m-am scrântit la cap, deşi eu am îndoieli... Dar ce nu e posibil la noi? Un simplu denunţ, fie el calomnios, şi te trezeşti cu mascaţii la uşă şi te întreabă de sănătate, îţi pun brăţările şi-ţi muţi domiciliul la arest, ca ultimul om, ca un borfaş... Ai dreptate cu farsa, trebuie să fie vorba de o răzbunare câinoasă. Dar cine, şi pentru ce? M-au găsit pe mine pentru că sunt mai slab de înger şi mai tolerant? Craiul fraierilor? Unde eşti, laşule, care vrei să mă înfunzi? Ieşi la iveală ca să-ţi văd mutra de vulpe! De ce nu-ţi arăţi chipul monstruos?... Mai sunt acuzat, auzi tu, că prind porumbei din piaţa oraşului, ba chiar şi păsări de 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

prin curţile oamenilor, noaptea, ca un haiduc, ca să-mi hrănesc dinozaurul, care doreşte doar hrană vie. Cică odată, scrie în sesizare, balaurul şi-a scos capul pe uşa uitată întredeschisă, o femeie care l-a văzut a leşinat şi a căzut pe scări rămânând paralizată. Doi copii, care l-au zărit şi ei, au devenit de atunci epileptici, iar pe un bătrân l-a apucat boala râsului şi aşa o ţine de atunci, de a ajuns nevastă-sa să se crucească, bărbatul ei a fost toată viaţa un taciturn. Îi descântă zilnic, împreună cu un sobor de patru-cinci babe...

Se întrerupe şi începe să socotească pe degete, murmurând nume, profesii, obiceiuri, ciudăţenii etc., trecându-i în revistă pe toţi locatarii de la cele trei scări. Pe cine a deranjat? Cu cine s-a certat el sau soţia sa, că soacră-sa nu iese din casă? Dintr-odată, faţa i se lumină precum un far.

- Asta trebuie să fie, Cristi, ai avut dreptate! O răzbunare mârşavă, ordinară! El trebuie să fie ticălosul! La etajul şase, la scara a doua, locuieşte unul, Ion Purece, lucrează undeva la un atelier ca tinichigiu, e un beţivan şi un fustangiu. Are un nume predestinat pentru a te pişca şi a te tortura, deja a început să mă mănânce pielea. A avut un băiat în clasa mea pe care l-am lăsat repetent. Nu doar că avea mintea dusă pe pustii, dar era şi foarte dezordonat, îi bătea pe toţi din clasă fără un motiv, era cât o hahaleră. Se lua de fete, le agresa, le făcea propuneri, ştii tu, de alea deocheate, la asta nu-l întrecea nimeni... Ăsta, taică-său, trebuie să fie făptaşul! Odată m-a şi ameninţat, făcând chiar gestul că vrea să mă lovească: ,,Ai să plăteşti pentru asta, profesore, când ţi-o fi lumea mai dragă! Să-mi laşi băiatul repetent? Când doar pe el îl am şi vreau să-l fac doctor? Ori aştepţi vreo şpagă? Cotul şi pişcotul de la mine, dar aşteaptă-te la surprize!” Auzi ticălosul, criminalul, voia să-l facă doctor şi nătângul de el abia ştia să scrie şi să citească!... Ticălosul şi infamul, era să-mi ucidă şi liniştea, şi familia! Pe biata soacră-mea, pe care o ador şi mă uit la ea ca la icoana Maicii Domnului! Ei lasă, că acum te încondeiez eu, să-ţi treacă cheful de anonime şi de calomnii! Mă duc direct la poliţie să depun mărturie, bezna o să te mănânce pentru ducerea în eroare a organelor legii, nepricopsitule şi mocofanule ce eşti! Mai spune-mi şi tu câteva epitete, Cristi, să-i mai colorez puţin biografia. Sau mai bine lasă, îi ajunge cât l-am blagoslovit. O să te sun, Cristi, şi o să-ţi spun cum s-a terminat, apoi o facem lată, ca pe vremuri. Trebuie să sărbătorim victoria! Dacă ai timp, aşteaptă-mă la barul din colţ, simt nevoia să mă îmbăt, acum că am scăpat de coşmaruri. Ce o se bucure soţia, dar mai ales soacră-mea, deocamdată a scăpat de al treilea infarct! Ce noroc că te-am întâlnit, Cristi, ai adus pacea în sufletul ăsta zbuciumat! Îşi puse pălăria pe cap, îi strânse mâna şi se întoarse din drum, îndreptându-se, în acelaşi ritm, spre secţia de poliţie cea mai apropiată.

Cristian nu primi niciun telefon, nici nu avea cum, nu-i dăduse numărul. Nici nu s-au mai întâlnit şi nici n-a aflat cum s-a terminat păţania cu iz de absurd în ea, prins cu alte lucruri mai demne de atenţie, cum ar fi veşnica dilemă a directorului Zorilă, prelucrată subtil de către Iustin, dacă suntem sau nu ,,curat pedagogi...”

(Fragment din romanul în lucru Iubiri vinovate) 55

Euphorion

Emil-Cătălin Neghină Metoda Urmuz

sau Batistele? sau Ţânţarii sau de ce ţânţarii? sau sau cum o vrea regizorul

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

DRAMATURGIE

piesă într-un singur act

personaje: Bărbatul 1 Bărbatul 2

Parc. Seară. Felinar aprins. Bancă.

Se aude un zumzăit slab. Se înteţeşte. Apare Bărbatul 1. În spinare cară un sac burduşit.

Zumzăitul vine din sac. Din ce în ce mai puternic. Aşează sacul pe bancă. Se uită iscoditor de jur-împrejur. Mângâie sacul. Îi vorbeşte. Zumzăitul îi răspunde.

Bărbatul 1 - (Sacului) Curând!

Scoate din sân un fluier rudimentar. Mângâie instrumentul. Îi vorbeşte. Îl duce la gură. Suflă în el. Cântă o doină frământată de sincope debusolatorii.

Zumzăitul se stinge treptat.

Bărbatul, cu mişcări fine, sigure, exersate, dovadă de experienţă îndelungată, îşi pune fluierul la loc în sân. E transpirat. Se şterge de sudoare cu o batistă bleu-ciel. Se aşază pe bancă, lângă sac. Scoate dintr-un buzunar o agendă şi un creion chimic. Răsfoieşte agenda. Se opreşte din răsfoit. Parcurge ultimele notiţe. Scrie.

B1 – (Cu glas tare, cum fac copiii când învaţă să scrie şi să citească)… 15 august … azi nu sa întâmplat nimic deosebit. Prima parte a misiunii Napoleon …îndeplinită. (Transpiră abundent. Se şterge cu batista bleu-ciel. Umezeşte creionul chimic. Îl mai umezeşte de câteva ori. Îi place. Se linge pe buze. Scrie în continuare.) Prizonierii s-au purtat bine…

Nu au avut pretenţii deosebite… nu au făcut nazuri… nu a trebuit să le aplic tratamentul „Irak 2004”… nu s-a filmat… nu s-au făcut poze. (Se şterge de transpiraţie cu batista bleu-ciel. Umezeşte creionul chimic.

Zâmbeşte. Pupă creionul chimic. Umezeşte din nou creionul. Se uită la agendă. Lăcrimează. Scrie. Mâna îi tremură. Plânge în ho-

56

hote.) Mama… mi-e dor de tine!…(Îşi şterge lacrimile. Se uită în jur. Nu e nimeni. Umezeşte creionul. Scrie hotărât.) Totul decurge… conform… planului.

Un nou zumzăit slab se aude. Se înteţeşte.

Bărbatul 1 ascunde repede agenda şi creionul. Ciuleşte urechile. Se uită la sac. Sacul e liniştit. Se apropie Bărbatul 2. Primul îşi aprinde o ţigară. Se preface că e nepăsător.

Sacul nou-venitului zumzăie. La vederea primului, al doilea se opreşte. Îşi mângâie sacul. Îi vorbeşte.

B2 - (Sacului) Curând!

Cei doi îşi aruncă priviri neîncrezătoare. B1 fumează aparent impasibil.

B2 – (Neliniştit) Se poate?

B1 – (Prefăcut surprins) Liber.

3 / 2015

Euphorion

B2 pune sacul încet pe bancă, lângă celălalt sac. Primul sac îşi reactivează zumzăiala. Urmează un schimb de zumzete între cei doi saci. Zumzetele cresc. Degenerează în ceartă. Sacii pulsează violent. Cu puseuri. Bărbaţii devin agitaţi. Se uită unul la celălalt. Cu ură. Scot, aproape instantaneu, două fluiere rudimentare. Din sân. Încep să cânte doine. Două. Diferite. În cadenţe aparte construite. Carnagiu muzical. Bărbaţii transpiră abundent. Zumzăitul încetează. Cei doi îşi pun fluierele la loc.

Aproape în acelaşi timp. Scot batistele. Aproape în acelaşi timp.

B2 are acelaşi tip de batistă ca B1, doar că e roz. Se liniştesc. Se aşează pe bancă. Sacii rămân între cei doi. Liniştiţi. Scot agende şi creioane chimice. Umezesc creioanele. Scriu. Aproape instantaneu.

B2 – (Apăsat) Ora 21, 45 …

B1 – (Informator) … întâlnire intempestivă cu un agent străin …

B2 – (Cunoscător) … în punctul de contact …

B1 – (Expert) … echipament de ultimă oră …

B2 – (Invidios) … atenţie mărită! …

B1 – (Autoritar)… ochii în patru! … Îşi bagă agendele la locurile lor. Înainte de a ascunde creioanele, le mai umezesc preţ de trei secunde. Eventual, patru. Cu bucurie şi voioşie. Aproape în acelaşi timp. Plăcere de ambele părţi. Încearcă să se relaxeze. Nu prea reuşesc. Trag cu coada ochiului unul la celălalt.

B2 – (Nu mai are răbdare. E sătul. E ros. Vrea să ştie.) Cum i-ai prins?

B1 – (Aparent nepăsător) Nu pot să-ţi spun.

B2 – (Iscoditor- ambiguu) Ai folosit metoda Browner? … (Fermecător-ambiguu.) Sau Shelly?

B1 – (Serios.) E un secret pe care nu vreau să-l destăinui.

(Foarte serios) Nici nu te cunosc.

B2 – (Maliţios) Am întrebat, aşa … dacă nu vrei, nu vrei … (Sictirit) Treaba ta.

B1 – (Sincer) Nu mi-o lua în nume de rău, …abia am pus afacerea pe picioare.

B2 – (Machiavelic) Crezi?

B1 – (Încrezător) Până acum n-am dat rateuri. (Sigur) Am încredere.

B2 – (Pesimist) Eşti optimist. (Aproape relaxat) Te invidiez!

B1 – (Curajos) De ce n-aş fi?

B2 – (Visător) Lumea e în mişcare…

B1 – (Semi-sictirit) Hai să filosofăm …ce să spun!

B2 – (Voios-gol) Fireşte că e-n mişcare! (Fermecat) Aici e frumuseţea …

B1 – (Dezgustat) Şi urâţenia!

B2 – (Interesat) Nu-mi spui cum i-ai prins?

B1 – (Mândru) Urmuz.

B2 – (Interesat adevărat) Cine-i ăsta?

B1 – (Supărat) Nu e nici un ăsta! Metoda…, am folosit-o.

(Sigur) Aşa se cheamă.

B2 – (Îndoindu-se) Ai folosit metoda Urmuz?

B1 – (Zîmbind malefic) Da. B2 – (Curios) E mai rapidă?

B1 – (Fericit) Mult mai!

B2 – (Nepriceput) Adică nu mai foloseşti prinzătoarele alea consistente şi lipicioase?

B1 – (Profesor) Nici vorbă! Adio, chin!

B2 – (Bou mic) Nu-mi spune! (Bou mare) …La cât se reduce …

B1 – (Doctor) Cel mult la jumătate. (Doctor docent) Depinde de vreme.

B2 – (Pişicher) Hai că mai făcut curios! (Curios parşiv) …Şi investiţia?

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

B1 – (Mincinos fin) Sub 35 la sută.

B2 – (Credul) M-ai înnebunit! (Plângăcios) Trebuie să cunosc şi eu metoda asta!

B1 – (Şef) N-ai cum!

B2 – (Pesimist profesant) Eşti egoist!

B1 – (Oftător) Legea pieţei… (Patron) Îmi protejez investiţia.

B2 – (Rugător) Fii mai altruist, (Atenţionator) …mai înţelegător, (Semi-supărat) …mai bun…

B1 – (Verde) Sunt.

B2 – (Crud) Nu se vede.

B1 – (Alb) Nu te străduieşti destul.

B2 – (Ştinţific) Măcar sunt de calitate?

B1 – (Dealer) De cea mai bună! Sunt aşi! Aşii aşilor!

B2 – (Convins) Nu te cred! Nu ştiu de ce, dar nu te cred.

B1 – (Simplu) Crede-mă!

B2 – (Clar) Eşti un impostor!

B1 – (Semi-ofensat) Mă jigneşti!

B2 – (Hotărât) Dovedeşte-mi că ai tăi sunt mai buni!

B1 – (Roşu) Fireşte că sunt!

B2 – (Ofensiv) Proba?!?

B1 – (Apărătoriu) Nu-mi risc pielea, ştii că e interzis!

B2 – (Atacatoriu) Suntem numai noi doi. Lipseşte curajul?

B1 – (Constatatoriu) Asta e o insultă!

B2 – (Declaratoriu) Spune-i provocare!

B1 – (Întrebătoriu) Duel?

B2 – (Afirmatoriu) Poţi să-i spui şi aşa.

B1 – (Debusolatoriu) Adică …tu vrei să…? Nu, nu se poate! …

Refuz o astfel de abordare a problemei!

B2 – (Aţâţătoriu) Ţi-e frică! Recunoaşte!

B1 – (Cutezătoriu) Mama m-a înţărcat cu pălincă de prună!

B2 – (Sfidătoriu) Dovedeşte!

B1 – (Hotărâtoriu) Tu ai vrut-o!

Se ridică de pe bancă amândoi. Aproape în acelaşi timp. Scot agendele, scot creioanele chimice. Umezesc creioanele. Scriu.

Aproape în acelaşi timp.

B2 – (Hotărât) Ora 22.00…

B1 – (Aspru) …agentul străin m-a provocat la duel…

B2 – (Pionier) …trebuie să aflu totul despre metoda „Urmuz”…

B1 – (Sec) …testamentul e pe fundul sacului…

B2 – (Berbec) …e şansa vieţii mele… Îşi bagă agendele la locul lor. Aproape în acelaşi timp. Se privesc cu ură. Îşi umezesc creioanele. Le face mare plăcere. Buzele amândurora sunt deja albastru-indigo. Bagă creioanele în buzunare. Scot batistele. Îşi şterg frunţile. Aruncă unul spre celălalt batistele. Batistele cad. Scot fluierele. Le mângâie. Le duc la gură. Cântă două cântece de cătănie nedescoperite încă. Sacii se activează. Zumzâie slab. În ritmul muzichiilor. Cei doi îşi apucă sacii şi şi-i pun la subsuoară. Sacii zumzăie puternic. Cei doi au figuri foarte hotărâte. Nu scot nici un cuvânt. Se privesc doar. Cu ură. Se aşază spate în spate. Zumzăitul e tot mai puternic. Fac câte şase paşi. Se opresc. Fluierele ţiuie fermecătoriu. Zumzăitul e aproape explodatoriu. Se privesc cu ură mare.

Desfac la gură sacii. Aproape în acelaşi timp. Se face întuneric.

Zumzăitul umple tot spaţiul. Se aud urlete de durere, înjurături fine, înjurături murdare, rugăminţi de îndurare, rugăciuni de salvare.

După un timp, zumzăitul se îndepărtează. Încet-încet se luminează. Pe jos sunt două fluiere, două creioane chimice, două agende, doi saci, o batistă bleu-ciel şi una roz. Atât.

Sfârşit

57

Euphorion

Al. Cistelecan

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

DESPRE

Simultan cu integrala (care a și devenit, brusc, relativă) de Poeme (1966-2011) de la Școala Ardeleană (Cluj, 2015), Ion Pop a ieșit (prin faţă pe la Cartea Românească, 2015) în Casa scărilor, părăsind, nu fără nostalgie, adăpostul bibliotecii și renunţînd la protecţia fragilă a ”ferestrei”. A ieșit, așadar, din poetica melancolizată a contemplaţiei și sa avîntat în cea mai plină de riscuri și de ambiguităţi zonă intermediară. Riscuri deopotrivă de ascensiune (spiritualizare, invocaţii, muzică a treptelor) și de cădere (de la incidentul în sine la simbolica și hieratica lui); iar ambiguităţi deopotrivă asumate și cultivate, pînă la confuzia dintre cădere și elevaţie sau pînă la suprapunerea prăbușirii cu sublimarea. Nu există erudit mai mare al conotaţiilor pe care le stîrnește o situaţie simbolică decît Ion Pop, așa încît eflorescenţa livrescă a acesteia – și acestora – devine o poetică subsumată a dialogului inter-referenţial. Un alt fel de Ioan Scărarul, Ion Pop își dezvoltă motivele în model simfonic, în recurenţe, difracţii și refracţii – ca să zic așa – organice și organiciste. Cum merge, de altminteri, toată poezia lui, în care diferenţele sunt doar mutaţii de accent. Dar mutaţii prinse într-o evidentă dialectică progresivă, astfel încît a devenit limpede pentru toţi comentatorii că marea lui trecere poetică a fost una de la contemplativitate la poetica existenţială, de la poezia mediată (și meditată) la poezia i-mediată și cu notaţii (pe jumătate) brutale. Indicele acestei progresivităţi a devenit, cel puţin de la Amînarea generală din 1990, tot mai apăsat, iar de la o vreme, sub sancţiunea unui șoc biografic, și mai accelerat. Dar în mare parte șocul a fost resorbit, alarma domolită și poezia și-a reluat cursul ritualic al devenirii, fără seisme, astfel încît tăieturile de etape operate de unii comentatori sunt, de fapt, tăieturi făcute într-o substanţială continuitate și organicitate. Legea acumulării cantitative funcţionează însă și în poezie (măcar cîteodată) și invazia temelor elegiace a împins firea reflexivă a poemelor de la ”simpla” meditaţie la reculegere, încărcînd portativul de gravităţi austere și de angoase tot mai aprofundate. Escaladarea ferestrei sau – aici – ieșirea bruscă în casa scărilor au sporit conţinutul de real, de imediate și de vulnerabile din poezia lui Ion Pop și au scăzut, totodată, nivelul de ceremonialitate al retoricii. Ion Pop nu mai e doar un tardo-modernist ce desfășoară pios ceremonia metaforei, ci și un realist cu tușe violente, cu abrupteţi de notaţie; ba chiar cu iritări patente (nu doar latente, cum înainte) și cu izbucniri de vocabular tipice timidului. Nu de o reciclare stilistică poate fi vorba, de o concesie făcută minimalismului urmașilor (cu care, de fapt, duce o lungă polemică, inclusiv în 58

poeme), ci de o umanizare deosebit de caldă a propriei poezii. Ion Pop nu se mai ferește acum de emoţionalul ca atare și chiar investește în emoţionalitatea imediată a poemelor, în iradianţa lor compasională. Sporul de concret mai brut (ceea ce nu înseamnă că poemele nu-l prelucrează și nu-l leagă de toate firele livrești de care poate fi legat) vine la pachet cu narativizarea, cu un fel epică a metaforei și de dialectică articulată a simbolizării. Poemele își lărgesc, de fapt, cadrul și prind în el deopotrivă peripeţia imediată de reale și cotidiene și pe cea a decantării ei simbolice – ori măcar a reverberaţiei ei simbolice. E, firește, un fel de plebeizare intenţionată a discursului, o punere a lui în transparenţa totală, dar imediat subvertită de rafinamentul livresc și ridicată la demnitate simbolică. Ion Pop nu-și dezice (nici nu vrea) condiţia ”livrescă”, nu renunţă la pretenţia (tot mai disperată, de fapt) unei ordini a lumii, a unei substructuri invelate, dar cu trimitere mai sus, a realului și realelor. Nu vrea să cedeze prerogativa poeziei de a accesa metafizicul, de a înfiora cotidienele prin rumoarea, cît de stinsă, a inefabilelor și de a revela scenariul de sub haotică. E limpede că poezia vrea să ruleze cu ambele motoare, și cu acela al incantaţiei și decantaţiei, și cu acela al notaţiei și transcripţiei. Situaţiile (conceptul lui Doinaș de ”situaţie poetică” e tot mai convenabil poeziei lui Ion Pop) sunt luate/preluate ca decupaje brute, dar ritul scrierii le transpune și-n cealaltă ordine, în cea a portanţei lor simbolice. Într-un fel, scriitura lui Ion Pop, prin această trecere în simbolic a tăieturilor din real, devine, totuși, un fel de beatificare a realului, măcar în măsura în care nu-l poate lăsa să se epuizeze în registrul deplinei sale imanenţe ci-l vede mereu în perspectiva unei transcendenţe.

Ce funcţie recuperatoare de emoţional are poezia lui Ion Pop se vede deja din Recviem-ul în tren cu care se deschide volumul și-n care confesiunea ”transcrisă” a doamnei în doliu, cu modulaţii aproape lacrimale, se încheie printrun insert sacramental pe care apasă o întreagă dramă: ”O să intrăm, curînd, în întuneric. Unde,/ unde vom fi?/ Dar uitaţi-vă bine,/ veţi vedea în mîinile mele, sunt sigură,/ o lumînare încă aprinsă.// Poate că într-o altă călătorie,/ va mai fi cineva care să observe/ că lumînarea continuă să ardă”.

Acest pretext confesiv stimulează, desigur, derularea aproape necenzurată a emoţionalului, dar nu mai puţină emoţionalitate și emoţie sunt de regăsit în poeme în care acestea par reprimate, în poeme unde retorica nu tolerează lacrima, dar în care momentul dramatic vine (survine) ca o sancţiune cu atît mai bruscă și mai brutală cu cît ”eroul”, 3 / 2015

Euphorion

prins de verva ”conferinţei,” părea a fi uitat de ea. Așa se întîmplă în (excepţionala) Casa scărilor, unde sintaxa realistă în care sunt pledate idealele și eternele, pierdute de poezia tinerilor, e curmată brusc de frisonul ascuţit al neantificării: ”Am tăcut, în sfîrșit,/ m-am simţit dintr-odată/ singur./ Acolo, în casa scărilor,/ acolo, la trista scară unu pe unu,/ cu vopseaua de ulei scorojită a zidului,/ lîngă cîteva ţevi și calorifere ruginite/ pe cimentul rece, cu damful de mucegai/ urcînd dinspre subsolurile umede./ Sub hohotul roșu și negru,/ sub negrul și roșul hohot./ Și mi s-a părut, vai, încă o dată,/ că te aud chiar pe Tine, Doamne,/ înjurîndu-mă. Chiar așa, înjurîndu-mă, pur și simplu,/ de dumnezeii mamei.// Am salutat scurt,/ am plecat./ Mi-am adus brusc aminte/ că voi muri”. Îi merge bine lui Ion Pop în poemele fără limită, în poemele în care incidentele de real prefigurează o parabolă și apoi o și realizează. Uneori aceste ritualuri de procesare parabolică sunt mai evidente, cum e cazul cu Mîna ruptă (dar și cu Cravata lui Gellu Naum), în care incidentul cotidian e dus spre reverberaţia lui simbolică și culturală, decantat în conotaţii aproape baroce. Cît de stabilizată e acum formula realist-simbolizantă a lui Ion Pop se vede mai ales în ciclul Degetul lui Bach, unde, firește, și stratul biografic e unul ”exemplar”, consacrat, iar evenimentele ”cotidiene” circulă deja pe orbite spiritualizate. Dar fie că e vorba de Marele 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Cantor, fie că e vorba de umilul Ion Pop, poetica rămîne una a sublimării cotidienelor în parabolă. Nu altfel, firește, în mai ”ocazionalele” din chiar Ocazii, momente, întîmplări, care se adună singure în scenariu, fără vreun criteriu centripet premeditat. Dar în care temele lui Ion Pop rămîn în aceeași configuraţie: melancolia morţii, compasiunea fragilelor, iritarea la detracări, fie ele ale realului, fie ale moralei publice, fie ale poeziei. Ion Pop nu se poate răbda să nu-i apostrofeze pe tinerii care nu mai văd nimic dincolo de perdeaua murdară a realului, care nu mai cred în problematica, vocaţia și responsabilitatea poeziei. Sarcasmele lui nu-s din cele ușoare: ”Cutare poet, încă tînăr, cu mușchi de fier,/ a luat de curînd/ o mare Decizie./ Să stea pe marginea patului,/ să facă săpături./ Se uită-n nimic,/ și-și scoate din nas, răbdător,/ mărunte cocoloașe./ Scrie apoi despre noile sale descoperiri,/ un vers/ și încă unul.// Furnica, Sisif, Schliemann, Fefeleaga, -/ printre exemplele minore” (Cutare poet). E multă dezolare existenţială în poezia de acum a lui Ion Pop; dar nu mai multă decît disperarea (ultima disperare) cu care crede în investitura poeziei și chiar a realului.

Poate n-a fost, dar acum sigur Ion Pop e dintre marii noștri poeţi.

59

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Claudiu Komartin Iată-ne în 2015, moment în care se poate face o evaluare a principalelor direcţii și orientări din poezia românească recentă, a modalităţilor discursive dominante, a influenţelor și genealogiilor, cu implicaţiile lor în perspectivă. S-a vorbit și s-a scris atât de puţin la obiect, fără zgomot și furie, despre confruntările între poietici și școli, despre autoritatea acelor cărţi și a acelor poeţi care s-au impus în literatura ultimelor decenii încât nu e deloc ușor să nu cazi pradă pe de o parte acceptării fără rezerve a legendelor, a poeţilor pe care diferite conjuraţii critice i-au suit prea devreme pe un soclu (sau dimpotrivă, a gloriilor underground-ului, atât cât a existat el în literatura română de după 1968), iar pe de alta oricărei tentaţii „justiţiare”, a celor care vor să așeze un nume în locul altuia. Pentru că nu mai poate fi vorba nici despre nume, și nici de mize „universale” într-o epocă în care disponibilitatea publicului pentru „fenomenul poetic” (iată cât de ușor se cade în capcana stereotipului și a clișeelor de care e presărat limbajul critic) actual nu mai are nici un fel de relevanţă, câtă vreme expunerea și faima celor mai buni poeţi contemporani se situează în general la nivelul din perioada eroică a tipăriturilor literare de la „pașopt”. În plus, predicatorii economiei libere ne explică pe toate căile că, în lumea capitalistă, reușita (deci și succesul sau aderenţa la publicul larg ale unui scriitor) nu poate fi măsurată decât în cifre și – cu necesitate – în bani. În cazul nostru în tiraje, cumpărători și alţi coeficienţi numerici pe care lumea în care trăim îi ridică la rangul de argument ultim și de necombătut. Atâta doar că statisticile nu au, în realitate (în realitatea paralelă a acestei arte), nici o legătură cu poezia, pentru că, dacă am înţeles ceva – odată aspiraţi în lumea liberă care fetișizează „piaţa” și mecanismele de marketing – din declinul generalizat al acestui gen, devenit în cursul ultimei jumătăţi de secol o cenușăreasă în lumea occidentală, atunci este că poezia nu poate funcţiona în logica de piaţă dominantă (și aproape întotdeauna zdrobitoare) a capitalismului. O cenușăreasă ba vioaie, ba demodată, ba scandaloasă, ba imposibil de înţeles, pentru că nu vorbește „limba comună” a afișajelor stradale și a telemarketingului, a show-ului politic și a jocurilor pe bursă. Și care, tocmai de aceea, trebuie periodic (ba nu, cam tot timpul) să încerce experienţe noi pentru a nu se scleroza, să depună oricâtă energie, să pună la bătaie resursele sale valoroase de creativitate și inovaţie pentru a dinamiza diverse câmpuri ale teritoriului în care continuă să trăiască și să funcţioneze.

Cam aici suntem. Nu e cazul să ne plângem de milă, suntem doar niște inglourious bastards care joacă la o loterie capricioasă, cu reguli în continuă schimbare – spun unii, și e greu să nu le dai dreptate. Cu siguranţă nu vom capitula sub presiunea pieţei, se încurajează alţii. Nu mai are nici un rost, 60

CRITICĂ LITERARĂ

ne apucăm să scriem romane de consum, ghiduri turistice și cărţi de dezvoltare personală, e o miză mică pentru unii ca noi, dar dacă asta se cere, asta le vom da. Într-adevăr, iată una dintre cursele în care nu e deloc greu să cazi, odată ce înţelegi că prestigiul altădată imens al poeziei a ajuns, cu excepţia unor cercuri de cunoscători și fanatici, semnul distinctiv al unui retard în raport cu lumea normată, adaptată la concurenţă și struggle industrios. Sigur, mi se va replica, nici un mare artist nu a fost tocmai „în rând cu lumea”, majoritatea artiștilor esenţiali ai ultimelor secole (din nou, statistica!) sfârșind în moduri lamentabile care îi oripilează pe oamenii de bine de azi pe cât îi oripilau pe cei de la 1890. Nu am cum să contrazic nici această obiecţie, care vine uneori la pachet cu o alta: este oare acest soi curios de creator care se numește poet un scriitor în toată regula sau o rudă stranie și oropsită a acestuia? *

O veste bună – care face cât o jumătate de răspuns – este că, așa cum îmi confirma în urmă cu câţiva ani Ernest Wichner (poet și practician acţionist, manager cultural, organizator și directorul Literaturhaus Berlin), nici un festival literar care se respectă din Europa nu ignoră poezia, nu o face uitată cu vederea. N-o bagă sub preș. Nu doar fiindcă includerea poeziei aduce o anumită galonare pe care nu ţi-o aduce, la nivelul acesta de reprezentare culturală „înaltă”, niciun alt fel de performare (sau performanţă) literară, nici pentru că poezia e cu mult mai veche și mai determinantă în istoria culturii vestice decât romanul, ci pentru că, prin felul în care îi schimbă pe oamenii pe care îi atinge, prin forma ei conţinută, poezia contează substanţial în transformarea benignă a limbajului. Adică, vorba celor vechi, în viaţa lumii. E o eroare să crezi că poezia nu mai există sau că nu mai contează (pentru cine ar trebui să conteze? iată o discuţie pe care ar merita s-o purtăm) fiindcă volumele poeţilor contemporani nu se vând, sau fiindcă la lecturile lor prin baruri, cafenele și atâtea alte spaţii „alternative” nu vin decât o mână de oameni (dar acei oameni știu de ce sunt acolo, iar dacă-i privești în ochi, înţelegi că poezia e responsabilă pentru un anume tip de transformare) ori pentru că un critic cu ochelari de cal își dă cu părerea c-ar fi răposat (iar asta numai fiindcă el nu mai pune mâna pe-o carte decât dacă-l legi de scaun și-i bagi lampa în ochi?). Înclin să cred că, dacă are vreun sens și contează la ceva, poezia nu are legătură nici cu vânzările (fiindcă e fundamental anticomercială, adică dă cu rest în acest sistem de gândire economică în care totul se negustorește, se tranzacţionează pe bani), nici cu zgomotul de fond al actualităţii, al concretului cotidian care începe acum și se termină tot 3 / 2015

Euphorion

acum. Poate că poezia e acel ceva pe care nu ni-l poate lua nimeni, nu ni-l poate cumpăra niciun mogul, și nimeni și nimic nu o poate face să tacă. Știu câţi bani dă lumea în care trăim (și în care, veţi spune, se trăiește dintotdeauna – dar Hesiod sau Lucreţius n-au fost obligaţi să-i suporte pe Ronald McDonald și Lady Gaga) pe acel sunet – de-abia întrezărit, ezitant, secretos și fragil chiar și când e guraliv și obscen, obsedat de sine și totuși gata oricând să-și arunce cu acid în faţă – al vieţii noastre interioare.

Da, poezia (nu poetul, nu insul acesta zăpăcit și vulgar, smerit, beţiv, autist, narcisist și fermecător, sau urât cu spume și spurcat la gură, autodistructiv sau cum o mai fi el) ar merita mai multă consideraţie: ceea ce răzbate din ea e proba civilizaţiei spirituale a unei epoci. Și culmea e că o parte din această probă, o jumătate din această mărturie despre sensurile unei vremi (sau despre patternurile de evoluţie potenţială a spiritului) o face felul în care poezia e ascultată / citită / primită în locurile în care ea ar putea să pătrundă. Știu, vorbesc despre lucruri imposibil de clasificat în măsurătorile institutelor de sondare a opiniei publice, dar o „lume culturală”, dacă vrea să își spună astfel, chiar și când 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

se află într-un declin accentuat de receptare, atenţie sau respect din partea societăţii în interiorul căreia respiră, trebuie să lupte pentru a-și păstra statu-quo-ul, trebuie să dea ce are mai bun, să fie disponibilă pentru noutate și să exploreze tot ce se găsește în lume (în lumea din afară și în cea dinăuntru) pentru a se constitui într-o alternativă, pentru a păstra vii memoria și limbajul, autonomia de spirit și libertatea individuală. Altfel nu am înţeles nimic din cărţile mari și adevărate. Și ce spun aceste cărţi, care ne sunt, mai mult decât oricând în istorie, la îndemână? Poate că încearcă să ne înveţe, printre altele, că o societate care își trăiește atât de intens transformările și crizele de creștere, un conglomerat uman care transpiră atâta artă și poezie, o face pentru că e slăbit și are, vorba unui poet, nevoie de anticorpi. Alcătuire imperfectă și plină de nepotriviri, cum e și lumea aceasta, poezia încearcă (uneori împotriva dorinţei mele de a mă îngropa din timpul vieţii-n permafrost) să mă păstreze liber și viu, să-mi apere fărâma de demnitate în faţa barbarilor. Barbari care niciodată-n trecut nu au părut atât de gentili și de bine intenţionaţi...

61

Euphorion

Rita Chirian

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Despre imperativul de a traduce poezie

CRITICĂ LITERARĂ

Cred că nu mai e pentru nimeni nici o surpriză, nici o foarte mare deziluzie să audă că ne mişcăm în interiorul unei culturi minore; sau, dacă suntem indulgenţi, să punem minoratul nostru cultural pe seama faptului că limba română nu e un idiom nici de circulaţie, nici de „cultură”, cazul germanei; la capăt, dacă oftăm naţionalist, să ne amăgim cu gândul că putem să întoarcem handicapul marginalităţii culturale în favoarea noastră şi să aşezăm „românismului” panaşul exotic şi salvator de care s-ar bucura, vezi bine, unele culturi precum cele ale Orientului Apropiat sau ale celui Mijlociu... Constantele noastre identitare au derivat, încă din secolul înfiripării „românităţii” – veacul al XIX-lea –, din prezervarea fondului naţional – cu gureşe şi narcisiace flagelări –, luându-se la trântă cu intenţiile salvatoare ale sincronismelor de tot felul, de la bonjuriştii care uitaseră de şalvari şi de işlic până la lovinescienii îmbătaţi de tehnică şi culoare şi-apoi, hăt! până la optzeciştii vitalişti şi occidentalizaţi până-n măduva oaselor. Că cele mai prolifice epoci culturale pe care le-am cunoscut au fost cele de deschidere faţă de modelele occidentale, când s-a eliberat pedala naţionalistendemică, este mai mult decât o evidenţă; răstimpul 18401848-1859, junimismul şi marii interbelici, anii 80 ai veacului trecut sunt argumente grăitoare: când ochii şi minţile s-au deschis către modele – că a fost vorba despre franţuziţi, despre germanofili sau despre anglo- şi americanofili – s-a înregistrat şi mutaţia. Regenerarea. Desigur, dacă este să ne uităm la ultimele două decenii şi mai bine – la fotografia mişcată a democratizării –, contururile sunt încă blurate: cultural, s-au petrecut câteva erupţii şi câteva remodelări de relief, dar prea puţine şi apte să imprime o direcţie nouă; am rupt graniţele, am exportat câteva filme, câţiva virtuozi, câteva festivaluri (dacă nu cumva numai unul) şi câteva titluri – cele mai multe sub aceeaşi semnătură pe care o urâm pentru că nu prea avem pe ce alt vârf să înfigem infamul steag al autosuficienţei; în rest, colcăială locală, spirite încinse de mediocritate şi provincialism. Timidele proiecte individuale se sfărâmă sub neputinţe instituţionale, financiare, sistemice. Aci se strigă împotriva cosmopolitismului şi se frământă aluat cultural eminescolatru şi vetust; colea se mai întinde peltea poetică pe la festivaluri unde se cască, iambic şi trohaic, pe versuri de „Cântarea României”; peste deal şi vale răsună hăulituri lacrimogene, retrograde şi foarte „autohtone” şi câte un manager cultural adoarme foarte mulţumit de sine, de înfăptuirea artistică şi de spuzeala culturală & educativă pe care a împrăştiat-o peste populaţia de la sate şi oraşe. Totul, în forma sinistră a limbii de lemn cu care ne-a cadorisit mania „proiectelor”. Şi sunt convinsă că, 62

statistic, cultura – în manifestările ei publice şi „documentate” – e cea mai frumoasă fată de măritat din comună. Dacă este să mă gândesc numai la Sibiu, număr cel puţin cinci reviste de cultură / literatură cu echipe redacţionale foarte egocentrate, vreo trei cenacluri cu activitate semipermanentă, festivaluri, lecturi publice, lansări şi librării câte să sature pofte dintre cele mai felurite. Sibiul este, fireşte, unul dintre puţinele „exemple de bună practică” – dacă este să mă las şi eu contaminată de cele mai recente clişee de vocabular –, că doar unde-i mult compost este loc şi de superlative, reale, la hectar. Una peste alta, n-am sta deloc rău. Şi totuşi, dincolo de carenţe & excelenţe, undeva, într-o zonă destul de obscură, se produce bruiajul. Cultura şade binemersi pe ureche, iar culturnicii lasă timpul să treacă. Rămânem în minorat, pentru că minoratul e cămaşa noastră de forţă şi e cămaşa noastră de noapte.

Când se întâmplă să se işte, din mintea şi entuziasmul unora – puţini –, ceva mai de soi, avem grijă să se termine repede. E destul să amintesc că, de pildă, ICR-ul lui Patapievici, cu programele sale care asigurau un schimb fructuos cu alte culturi, a fost iute îngropat sub valul atât de românesc al denigrărilor. Cea mai bună revistă de poezie din ţară – gândită pe formula import-export –, Poesis Internaţional, avea, cu aproape un an în urmă, probleme financiare care-i puneau sub semnul întrebării continuitatea. N-avem gust şi tact pentru durabilitate şi calitate – puse una lângă cealaltă. Suntem obişnuiţi cu treaba de mântuială, cu spasmul lui coitus interruptus şi în politică, şi în administraţie, şi în cultură, cu win-win-ul imediat. Aşa că e de mirare când se întâmplă ca un Soviany să traducă o integrală Baudelaire; sau când Poesis-ul îşi continuă apariţiile; sau când Jan H. Mysjkin, alături de câţiva oameni, insistă să traducă şi să publice poezie în română şi în neerlandeză, în România şi în Ţările de Jos. Ce conducte subterane fac să circule fluid literar între cele două ţări e de neînţeles. Un soi de nebunie, fireşte, ca aceea care-i îndeamnă pe oameni să nu fie pragmatici & solari, ci lunatici & idealişti & intransigenţi când vine vorba despre actul de a scrie şi de a rescrie – în altă limbă decât a lor – poezie. Pentru că acolo se ajunge atunci când traduci poezie: recreezi, cu instrumentele limbii tale, ceva ce e deja creat – aproape într-o altă materie. E ca şi cum ai modela în sticlă ceva ce e făcut în bronz. Fără îndoială că poezia nu implică aceleaşi mecanisme şi obiceiuri de traducere precum acelea pe care le comportă tălmăcirea prozei, fiindcă mijloacele expresiei poetice sunt infinit mai torsionate şi mai criptate decât cele ale epicului. Cel care traduce proză poate, cu real succes, să nu fie prozator, dar poezia 3 / 2015

Euphorion

tradusă de un traducător care nu este artist e operă de Google Translate. Nu insist. Fapt este că e important să existe schimburi nu atât între culturi, nu atât între literaturi, cât mai ales între tipurile de scriitură poetică, tocmai pentru că e mai dificil şi mai lipsit de beneficii, că doar nici traducerile de poezie nu sunt mai bine cotate pe piaţă decât e însăşi poezia autohtonă.

N-am citit decât un număr mic, foarte mic de semnalări ale volumului de poezie flamandă contemporană Lumina ultimei zile, antologie apărută în 2014. Revistele de literatură şi multele bloguri culturale sunt reticente, dacă nu cumva mute şi surde. Încă un titlu cum sute altele, destinat să treacă neobservat şi fără să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, aceea de a arăta care sunt direcţiile, frământările, condiţionările şi mijloacele de expresie într-o altă literatură poetică. Mai ales că numele şi autorii selectaţi şi transpuşi în română de Jan H. Mysjkin şi de Doina Ioanid acoperă mai bine de jumătate de veac de literatură flamandă, de la Renaat Ramon, născut în 1936, la Lies Van Gasse, născut în 1983. Nu ştiu dacă sunt suficiente două sute de pagini de poezie ca să ajungi la un verdict judicios pentru cinci decenii de literatură, dar ele au măcar capacitatea de a lucra asupra orizontului de aşteptare; fixează ce-ul şi cum-ul. Sunt o cale de acces. Dincolo de o uşă deschisă se poate afla orice, important este să se deschidă.

Casa de Editură Max Blecher s-a arătat întotdeauna nu doar benevolentă, ci avidă să medieze contactul dintre culturile poetice cele mai diverse. Pe lângă transpunerile 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

acestea neerlandezo-române, cred că se cuvine să amintesc Colonia poetică (2011), volum care cuprinde câteva dintre cele mai importante nume ale poeziei tinere suedeze. Acum, la distanţă de câţiva ani de la publicarea acestei culegeri, cred că nu greşesc foarte mult spunând că există o veritabilă „enclavă” suedeză în poezia românească cea mai nouă.

Un volum, aşadar, care a făcut „şcoală” şi care, se pare, a rupt plasa neoexpresionismului în care poezia noastră se legăna destul de autist. Dacă astăzi ne legăm speranţele de foarte tineri scriitori ca Alex Văsieş sau Andrei C. Şerban, dacă materia poetică nu mai este coagulată doar în jurul formulei infailibile moarte-isterie-sânge şi altor cognomene e şi meritul acestei cărţi. Mi-e teamă că Lumina ultimei zile nu va atinge cota de popularitate – măcar cea din anumite cercuri – pe care a avut-o, la vreme, Colonia poetică. E drept că în ultimii 5-6 ani, literatura noastră – cea vie, a lecturilor publice, a contactelor directe, a traducerilor – s-a lăsat inseminată de contacte dintre cele mai felurite, aşa că gustul pentru nou s-a mai domolit. În rol de ambasador al poeziei de expresie neerlandeză, Mysjkin şi-a regizat cu mare atenţie această primă intrare în spaţiul românesc, care – se ştie – e mai curând conservator. Poate că deloc întâmplător, acesta deschide şi închide seria cu câte un poet vizual. Primul, Renaat Ramon este polivalent şi activează deopotrivă ca grafician, poet şi sculptor. Cea din urmă, Lies Van Gasse este poetă şi artistă vizuală şi „inventatoare” a „poemului grafic”, care, după cum mărturiseşte, „nu e legat de ceea ce se cheamă poezie vi63

Euphorion

zuală. Ţine mai degrabă de romanul grafic. (...) Nu mă interesează naraţiunea; sunt poetă (şi pictoriţă) a unor imagini bine alese, a unor peisaje incomode, a unor suflete rătăcite, a unor sentimente stranii”. Românii nu se împacă deloc bine cu sincretismele şi tot ce iese din convenţional ori leapădă sobrietatea şi gomozitatea este tratat drept joc şi futilitate, drept pentru care va fi exclus din Cultură. Poate că unul dintre lucrurile de căpătâi pe care literatura – actul artistic – ar trebui să şi-l asume este tocmai echivalenţa dintre joc şi libertate, dintre diversitate şi excelenţă. Mi-aş îngădui să postulez faptul că o tară a noastră este mimetismul pe orizontală: prea puţin atenţi la forme şi metode exterioare, ne consolidăm existenţele literare (precare) prin găşti şi coterii, prin reviste şi cenacluri, prin forţa grupului şi nu a individului. Lupi singuratici sunt prea puţini. Iar fără individualitate & originalitate, gestul artistic este condamnat. Nu există solişti, ci numai grupuri corale. Nu există un poet al anilor 90, ci nouăzecişti; nu avem un poet al anilor 2000, ci douămiişti, plante de seră crescute în acelaşi aer şi care se lasă mângâiate de acelaşi soare artificial. De aici şi diferenţele frapante între literatura noastră şi cele occidentale. În ceea ce au cu adevărat bun, literaturile occidentale indică exclusiv insule poetice, fiecare cu relieful şi clima ei, recognoscibile de la cel mai mărunt fir de praf până la imaginea din satelit; aici, la noi, arhipelaguri indistincte. Dincolo, un adevărat cult al originalităţii absolute: în mijloacele de expresie, în imaginar, în formă, în performare; aici, o nevoie de neînţeles de educare şi înregimentare, colapsul eului în favoarea grupului şi a „şcolii”. O mostră de insolenţă poetică (& biografică), una dintre cele la care cercurile noastre literare ar fi tare rigide, e oferită de Delphine Lecompte, născută în 1978. Citindu-i scurta notă biografică, m-am gândit că e un mix suprarealist de Dimitrie Stelaru şi Mircea Ivănescu, mimi şi causeuri. Îşi inventează biografii, punându-se la adăpost prin răsturnarea unei celebre maxime a lui Jean Cocteau. Spune despre ea că este „un adevăr care minte mereu”; zice că e „tot timpul în confesiune”, dar îşi atribuie ba o descendenţă londoneză, ba una de-a dreptul silvestră, ca orfană crescută de lupi. E una dintre cele mai interesante voci ale acestei culegeri, iar ciclul ei de versuri debutează cu poemul intitulat Uneori uit că sunt liberă, omisiune care neutralizează însăşi condiţia de artist. E patos şi sensiblerie cât să înghită pe nemestecate o întreagă grupă mare de poete din ultimele generaţii: „Uneori uit că sunt liberă/ Să ies din casă/ Şi să particip la un concurs de haleală/ Sau liberă să intru într-un magazin/ Şi să fur rulouri de anşoa/ Dar dacă mă prind/ Libertatea mea nu se termină aici.// La secţia de poliţie pot să-i fac să creadă/ Că un cămătar furios mi-a mâncat paşaportul/ Că sunt mama unui geniu matematic/ Că sunt pe o listă de aşteptare/ Pentru un ficat nou/ Că am trei iepe/ Care se cheamă Gina, Heidi şi Clytemnestra/ Şi că nam scris niciodată niciun poem.” Mimarea detaşării, jocul dea literatura dublat de cel de-a viaţa fac o poezie mai puternică decât cea trasă cu de-a sila prin arabescuri stilistice, gest care seamănă bine cu acela de a aplica farduri rezistente pe un cadavru îngheţat. Cu alt instrumentar lucrează Leonard Nolens, mai uşor, mi se pare, de asimilat de cititorul român. Născut în 1947, evoluţia lui punctează experimentalismul, barochismul şi ermetismul – până la scrisul limpede şi percutant de acum: „Nu mai sunt nici poet, nici fantezie/ a ceea ce altădată ne ţinea despărţiţi./ Metaforele pe care le-am construit în jurul nostru/ se prăbuşesc 64

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

ca o încăpere dărăpănată/ în care ochii şi pumnii mei se deschid larg/ în lumina ultimei zile.” (Forme de tăcere). Gesturile largi şi „despletirea” Delphinei Lecompte sunt dublate de exerciţii de firesc, în contra spiritului epocii: „Astăzi nu adevărul este cel pe care-l caut,/ Nici vreun pescar nazarinean care să-mi înlăture moartea,/ Nici vreun doctor vienez care să dea lecţii de elocvenţă penisului meu,/ Nici vreun filosof din Treveri cu procura mea la bancă.// Astăzi nu bunătatea este cea pe care-o caut. (...) Nu, adevărul şi bunătatea şi frumuseţea sunt astăzi/ O slujbă pentru ingineri, terapeuţi şi artişti./ Dar eu sunt poet./ Şi pe scaunul meu umil, cu mândria mea de meşteşugar/ Caut o manieră solidă, curată şi graţioasă/ De a încerca, astăzi, pe vremurile astea, să supravieţuiesc.” (Minim de subzistenţă burghez). E o graţie care traversează, ca un fir roşu, aceste voci poetice, un fel de a spune blând toate asprimile (frapant, de vreme ce poezia noastră are, pe dos, un fel violent de a rosti chiar şi suavităţile), pe care-l izolez şi la Miriam Van hee: „sunt limbi în care trecutul/ nu poate fi exprimat/ există numai prezentul, acolo plouă/ acum, şi-ţi ridici faţa cu mâinile/ spre cer, ca şi cum ar cădea/ confeti şi eşti încă tânăr; ca şi cum/ în cer s-ar petrece un miracol// şi eşti liber ca vântul, poţi/ hotărî orice, de exemplu, să/ pleci, să nu mai scrii nimic/ sau să te întorci/ şi să rămâi” (ţară străină). Mysjkin, cel care s-a ocupat, alături de Doina Ioanid, de selecţia, de transpunerea în română a textelor şi de însoţirea lor editorială, e prezent şi ca poet. Lam auzit prima dată la Sibiu, în cadrul Maratonului European de Poezie din 2007. A făcut spectacol şi a recitat unei asistenţe destul de contrariate. S-a urcat pe masă şi a strigat şi a suflat în tuburi şi a făcut zgomot şi audienţa a râs pe săturate. A râs pe săturate şi tragic. Poemul pe care-l citea Mysjkin se intitula Kosovo: „Pe masă: o mână// de firimituri de pâine// să fie oare rămăşiţe?// cultucul de pâine/ pe jumătate mâncat// să fie oare ce-a rămas/ dintr-un cap de copil?” Cam în felul acesta ştie Mysjkin să-i radicalizeze discursul, de aceea, de fiecare dată când citesc textele lui, am tendinţa să fiu cu mare băgare de seamă, fiindcă numai aparent e acest poet poznaş şi bufon: „O monotonie la fel de implacabilă precum căldura se-aşterne.// Se văd busturi goale cu gulere false/ care se schimbă-n tablă subţire,/ picioare goale cu nişte plastroane de smoking din muselină,/ trupuri goale în husă revelatoare.// Să spui câteva fraze în franceză învăţate pe dinafară,/ dar să nu înţelegi un cuvânt.// El e în chiloţi, gol până la brâu./ Eael se ghemuiesc/ depărtând picioarele./ el îşi şterge lornionul de aur cu-o privire îndrăzneaţă/ şi complice, foarte impresionat.// Când râzi ţi se face sete, ca şi atunci când vorbeşti sau taci.// Dacă am timp şi nu mi-e lene, voi încerca/ să copiez o revistă de avangardă.” (O imperturbabilă gravitate).

Sunt discursuri surprinzătoare şi ne-obişnuite pentru literatura noastră, în care se manipulează încă – grijuliu şi reverenţios – instrumente învechite, dar care şi-au dovedit funcţionalitatea şi rezilienţa. Nu fac o pledoarie pentru Lumina ultimei zile. Clamez însă necesitatea ca poezia să fie tradusă masiv. Cu dăruire şi dărnicie. Sunt atât de puţine canalele prin care se poate ajunge la poezia de calitate, că e mirabil că uneori mai există loc şi pentru cărţi precum asta. Şi dacă mi se va spune că astăzi e la îndemână să ajungi la poezia pe care o doreşti, nu pot decât să răspund prin ...conservatorismul strict autohton: îmi place să citesc poezie în limba mea, pe hârtie, ce mare lucru?!

3 / 2015

Euphorion

Corina Gruber

Proză între lirism şi ironie

Adrian Alui Gheorghe este dovada faptului că un poet bun poate deveni un prozator cel puţin la fel de bun şi reuşeşte în romanele sale, Urma şi Laika, să traseze nişte linii de forţă atipice genului epic. Apărute în 2013 şi 2014, romanele conturează o Românie in nuce, fiind animate de un epic ce pendulează între liric şi parodic. Dacă Urma se apropie mai mult de spectrul liric, în Laika dominant este spectrul parodic, prin închiderea anilor dictaturii comuniste şi Revoluţiei în spaţiul unui azil. Structural, romanele diferă prin faptul că în Urma experimentul autorului cu regulile compoziţiei epice e doar la început, iar în Laika, statutul experimental este depăşit, romanul devenind o construcţie epică alcătuită din episoade sumar însăilate, asemenea unui puzzle. Această inovaţie este însă departe de a inoportuna lectura pentru că ea dublează specificul lumii conturate în roman, în care totul cade în derizoriu. Obţinând recent Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză pe anul 2014, Laika aduce în prim-planul lecturii o inovaţie la nivel tematic întrucât abordează o perioadă tulbure cu un ton uşor, ironic şi aparent facil, reflectând în compoziţia abia structurată lumea pe care o descrie.

Primul roman, Urma, oferă o privire fugară asupra universul închisorilor politice româneşti din anii ‘50 şi în acelaşi timp în abisul psihicului omenesc, cu un neobişnuit amestec de lirism şi ironie, ce reuşeşte să pună în plan secund tragismul perioadei şi al situaţiilor descrise. Urma este unul dintre puţinele romane româneşti despre “obsedantul deceniu” ce schimbă radical tonalitatea scriiturii, făcând în literatură ceea ce noul val al regizorilor a reuşit în domeniul cinematografiei: renunţarea la înverşunare şi suferinţă şi tratarea trecutul într-o manieră liric–detaşată. Ceea ce Adrian Alui Gheorghe începe în Urma, el va continua în Laika, extinzând perioada avută în vedere dincolo de “obsedantul deceniu” şi înglobând toată epoca dictaturii. Compoziţional, Urma debutează cu o foarte concisă prezentare a intrigii “dimineaţa, la cinci fără cinci, pe când se pregătea schimbarea gărzilor, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sârmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard”. La fel de simplu cum introduce cauzalitatea evenimenţială, Adrian Alui Gheorghe atinge puncte de forţă ale epicii sale, introducând coordonata lirică “de asta, de obicei se mişcau în cerc, într-un ciudat dans care părea să fie un marş spre un orizont neatins. Sau de neatins”. Tot de la începutul romanului, cititorul este familiarizat cu mişcarea 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

CRITICĂ LITERARĂ epică specifică prozatorului, retrospectiva, pe care Adrian Alui Gheorghe o inserează în frază întotdeauna ca propoziţie secundară “când a sosit, la şase, adjunctul penitenciarului, Mustea, un fost colonel acum degradat pentru un viol, din câte se spunea, asupra unei cumnate, Cocoşcoi se prezenta la raport”.

Pe măsură ce naraţiunea se conturează în Urma, cititorul este din ce în ce mai des transpus într-o lume cu note lirice ce depăşesc realismul magic şi par a se apropia de onirism, dovedindu-se a fi până la urmă pârghia de evadare din lumea penitenciarului. După ce încep ancheta, gardienii încearcă să afle cauza prezenţei acestor urme în zăpadă. Ele încep să-şi facă apariţia noapte de noapte. Explicaţiile deţinuţilor torturaţi devin un amestec de derizoriu, fantastic şi liric care exasperează pe cei ce încearcă să găsească o motivaţie raţională, oferindu-le în schimb iluzia unei oarecare libertăţi celor torturaţi pentru răspunsuri.

Bâjbâind printre explicaţiile date de diverşi deţinuţi, anchetatorii identifică până la urmă o posibilă cauză a urmelor din zăpadă, şi anume prezenţa soţiei unui deţinut, care-l vizitează noaptea. Deşi relatarea este una ce depăşeşte mult graniţele realităţii posibile, deţinutul este interogat de către comandantul Geangu, care, confruntat cu negaţia fermă, începe să aibă accese paroxistice şi îşi muşcă buza până la sânge, deţinutul fiind învinovăţit ulterior că l-a lovit. Astfel, reacţia panicată a comandantului se transformă în folclorul închisorii în convingerea că deţinutul l-ar fi bătut “până seara toată închisoarea, deţinuţi şi gardieni, ştiau că Urdea îl pălise pe Geangu, comandantul, de-i sărise borşul până pe pereţi! Un oftat de satisfacţie se ridică din piepturile deţinuţilor. Un oftat de oroare şi unul de dorinţă de răzbunare se ridică din piepturile gardienilor şi ale santinelelor.

Cele două otftaturi se menţinură deasupra închisorii stârnind cârdul de ciori care croncăni multă vreme, fără un motiv aparent”. Ancheta trenează însă, pentru că după acest episod gardienii nu mai pot afla nimic plauzibil, iar starea de tensiune a comandantului se amplifică. Degringolada din închisoare e redată şi în scriitura romanului, situaţiile comice şi groteşti acumulându-se din ce în ce mai mult. Spre exemplu, capitolul 19 relatează în stilul retrospectiv specific lui Adrian Alui Gheorghe cum comandantul scria în armată scrisorile colegilor analfabeţi, luându-i peste picior, şi cum în prezent el însuşi este îngrozit de rapoartele anchetelor pline de explicaţii fantasmagorice “urmele provin de la Maica Domnului, vreun sfânt de ocazie în trecere prin zonă, o fantomă, un deţinut care a murit în chinuri şi acum se întoarce să se răzbune, o iubită care se lasă purtată pe aripile pasiunii, o mamă de deţinut, câteva neveste care escaladau gar65

Euphorion

durile făcând ceva vrăji”. Starea comandantului şi a secretarului său evoluează înspre un paroxism grotesc, ce pare a se detensiona doar în momentul în care în scenă intră un personaj, un deţinut, fost iluzionist la Circul din Kiev, Gurii Lovin.

Anchetat, acesta le demonstrează abilităţile sale de iluzionist. Din acest punct, romanul intră într-o zonă a fantasticului ce va deveni nota dominantă până la final. În timpul anchetei, Gurii transformă apa în vodcă şi din acel moment relatarea devine un stop cadru prin aburii alcoolului. Iluzionistul recunoaşte că el este autorul urmelor, iar la cel care scrie raportul este un gardian ce decedase cu câteva luni în urmă. A doua zi, comandantul îşi pierde minţile în momentul în care vede confesiunea, întrucât ea nu conţine nimic inteligibil, este înlocuit, iar deţinutul sfârşeşte la carceră. Capitolele finale urmăresc degradarea minţii celui închis la carceră, confruntarea cu temerile, pierderea identităţii, nebunia şi la final moartea: „uite, aici în închisoare primul lucru pe care ni l-au luat a fost numele. Şi mi-au dat în loc nişte cifre [..] se desprinse de sine şi pluti. Îi părea rău. În faţă era un tunel”. Concentric, capitolul final relatează instalarea unui nou director al penitenciarului şi reapariţia urmelor în zăpadă.

Toate aspectele epice şi compoziţionale care în Urma sunt prezente la nivel experimental vor fi amplificate în Laika. Romanul are în centru tot un univers concentraţionar, sanatoriul de boli nervoase de la Glod şi reuşeşte să surprindă în acest spaţiu limitat existenţa societăţii româneşti vreme de ani mai mult de 50 de ani. Dacă în Urma retrospectiva e un procedeu epic derivat din construcţia sintactică a frazei, în Laika retrospectiva este modalitatea prin care Adrian Alui Gheorghe construieşte capitole întregi. Romanul debutează cu o explicare a numelui senatorului, Glod, regionalism pentru noroi, pentru ca apoi să redea o serie de episoade ce constituie practic istoria sanatoriului. Ea este pusă cap la cap de unul dintre medicii care cercetează arhivele până la un punct şi apoi de ultimul director al sanatoriului, doctorul Bâlbâială. Episoadele sunt anecdote ce în marea lor majoritate nu sunt propriu-zis legate epic între ele prin relaţii de cauză-efect. Mai degrabă, romanul devine o juxtapunere de povestioare ilustrative pentru tot ceea ce a însemnat România în comunism, cu accent pe aspectele absurdului existenţial şi ale superficialităţii. O primă mostră de absurd apare în roman în capitolul ce explică numele acestuia. Laika este o căţeluşă ce trăieşte la sanatoriu, numită după celebra căţeluşă trimisă în spaţiul cosmic de către URSS. Ea este dresată să recunoască ţările din blocul sovietic şi să mănânce doar atunci când i se spune că primeşte mâncare de acolo. Întâmplător, directorul sanatoriului ajunge să-l invite în vizită pe Nicolae Ceauşescu pentru a-i arăta minunea, însă atunci când se află faţă în faţă cu Elena Ceauşescu, căţeluşa înfulecă absolut toate bucăţile de carne, indiferent de sursa de provenienţă. Evenimentul este pus la punct în cele mai mici detalii şi în planificarea lui nivelul de organizare devine ridicol “vor râde nici prea tare, nici prea încet, nici prea mult, nici prea puţin. Nivelul de hohote lor va fi stabilit la faţa locului, în funcţie de buna dispoziţie a Tovarăşei şi, bineînţeles, a Tovarăşului. Un anume 66

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

tip din echipă va face semn cu mâna dictând nivelul bunei dispoziţii pentru ceilalţi participanţi la eveniment”. Eşecul demonstraţiei cu Laika va duce la uciderea căţeluşei (care învie apoi miraculos) şi la sancţiuni împotriva personalului.

Căţeluşa Laika mai apare în abia la final, când moare la Revoluţie din cauze necunoscute. Povestea ei nu e nicidecum centrală pentru firul epic al romanului, dar tocmai din acest motiv alegerea titlului reflectă parcursul sinuos al scriiturii. În Laika nu centralul, nu povestea cea mai importantă contează, ci tocmai marginalul, pentru că prin juxtapunerea poveştilor individuale până la urmă lipsite de importanţă, Adrian Alui Gheorghe creează o imagine coerentă a unei Românii în comunism, acea Românie care sfida regulile, se strecura printre ele şi ieşea întotdeauna în câştig, zâmbind pe ascuns. Titlul devine astfel o reflectare a modalităţii de organizare epică.

Lirismul care în Urma masca suferinţa, tortura şi nebunia este mult diluat în Laika şi contaminat de nota general ironică a textului. Prezentând povestea unui pacient cu o obsesie pentru filozofie, naratorul redă consideraţiile filozofice ale acestuia: „ei între ei cred că se cunosc. După miros, după uitătură. Ca filozofii se uită mult în zare, ei se gândesc departe. Azi, de exemplu, ei se gândesc pentru mâine şi dacă sunt aici şi se gândesc cum le-ar sta să fie în altă parte. Sunt daţi naibii, e greu să-i urmăreşti”. În explicaţia naivă, de un umor subtil, se regăsesc urme ale lirismului specific autorului, impregnat aici de o notă melancolică provenită din meditaţia asupra condiţiei umane.

O altă poveste a unui pacient, unchiul Vanea, prezintă lumea nomenclaturiştilor ce vânau rezistenţa din munţi în timpul „obsedantului deceniu”. Personajul ajunge la Glod, sanatoriu dedicat activiştilor de partid în acea perioadă cu o cădere nervoasă după ce vreme de două luni vânase în munţi „bandiţi”, nedormind şi pierzându-şi capacitatea de a vorbi. Naraţiunea se învăluie într-o aură a genului horror, descriind decăderea psihicului uman, dar în acelaşi timp contracarează evenimentele îngrozitoare cu o notă de umor „a doua zi pentru că Bilibău era hotărât să plece în munţi, Hărdău i-a pus în mâncare sedative cât să ucidă un elefant”. Finalul capitolului ce are în centru acest personaj creează o imagine îngrozitor- comică ce devine legendă: după ce moare, la crematoriu, activistul se ridică în mijlocul flăcărilor strigând după bandiţi. Motivul apariţiei acestei legende este plictiseala şi prozaismul lumii sanatoriului: „i-a plăcut mai mult să spună că Vanea a zbierat, venea şi el cu o noutate la sanatoriu”. În relatările despre afecţiunile diferitelor personaje, Adrian Alui Gheorghe foloseşte un procedeu prin care conferă mai mult umor textului, populând întâmplările cu o serie de anecdote despre diverse celebrităţi ale timpului.

Astfel, apar Ana Pauker, soţii Ceauşescu, Nina Cassian sau un aşa zis văr al generalului Pacepa. Absurditatea unui sistem bazat pe reclamanţii şi petiţii este surprinsă în povestea unui pacient pe nume Coriolan Bubă, obsedat să scrie reclamaţii. În momentul în care preocuparea lui devine patologică şi ajunge să-şi reclame soţia la Securitate că făcea vrăji membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist, Co3 / 2015

Euphorion

riolan Bubă este internat la sanatoriu. Fragmentul denunţului foloseşte o tehnică discursivă specifică limbajului din timpul dictaturii ceauşiste, aşa-zisa „şopârlă”. Vrăjile Matildei îi determină pe membrii Comitetului Central al Partidului Comunist „să se uite tâmp unul la altul, să se chinuie a spune ceva cât de cât inteligibil, neieşind mai nimic”. Hazul creat de explicaţia găsită de pacientul senatorului ascunde, pe lângă evidenta ironie şi o notă de tragism a unei ţări aflată sub dominaţia unor indivizi incompetenţi.

Povestea lui Moise Poponeţ, aşa-zis văr al generalului Pacepa descrie sistemul de pile şi relaţii pe care era construit întregul aparat de stat comunist. Câtă vreme Moise este internat la Glod, el devine un fel de director din umbră al sanatoriului, excluzându-i pe cei pe care nu-i place şi aranjând favoruri pentru protejaţii săi. El vine şi pleacă când doreşte din sanatoriu, primeşte mâncare şi băutură din străinătate şi, generos, le împarte uneori cu medicii. La intervenţia sa, sanatoriul primeşte bani pentru extinderea clădirii, însă totul se năruie în momentul în care generalul Pacepa pleacă din ţară, iar Moise este imediat dat afară de la Glod.

Capitolul al 13-lea prezintă o scenă absurdă care în contextul unui sanatoriu de boli nervoase îşi găseşte locul, însă ea dublează starea de lucruri din România dictaturii ceauşiste. Pacienţii sunt aduşi să se uite la telejurnal pentru educare politică şi în timpul unui reportaj în care preşedintele inspectează grâul, pacienţii se contrazic asupra soiului de grâu din imagine şi încep să se bată. În timp ce ei se bat, iar medicii şi asistenţii încearcă să-i oprească, cineva dă televizorul la maxim pentru a-i linişti şi se aud cuvintele preşedintelui care vorbeşte despre atmosfera de muncă şi înţelegere din ţară şi despre unitatea ce va asigura progresul. Într-o oglindă întoarsă, nebunia pacienţilor reflectă starea societăţii româneşti scoasă din ordinea naturală din cauza ideologiei de partid asupra căreia tronează liniştitor convingerile preşedintelui despre înfrăţire, atmosferă de muncă şi înţelegere şi culmile de progres. Limbajul de lemn este contextualizat în acest fragment într-o manieră ce reuşeşte să-i evidenţieze absolut toate aspectele absurde.

A doua jumătate a romanului Laika este dedicată evenimentelor din decembrie ‘89. Pe parcursul acestor capitole devine mai limpede faptul că la Glod se conturează o societate românească in nuce şi că Adrian Alui Gheorghe alege să identifice drept linii de forţă în funcţionarea României comuniste absurdul, inechitatea, delăsarea şi o atmosferă generală de haz de necaz. Anecdota prin care începe revoluţia la Glod este reprezentativă în acest sens „pe 18 decembrie în unul din cei doi plopi din curte cineva atârnase patru pere. Cum nu mai aveau frunze, perele se vedeau extrem de bine. Administratorul Papucică a descoperit perele, nu le-a atins, dar l-a anunţat rapid pe doctorul Bâlbâială.

Acesta i-a pus să le dea jos imediat. Era limpede că era o glumă de prost gust a cuiva la adresa formulării Secretarului General al partidului care spusese că va dispărea comunismul în România când va face plopul pere şi răchita micşunele”. Acelaşi capitol conţine şi transpunerea unui dialog al pacienţilor cu medicii în timp ce sortau cartofii aduşi 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

la sanatoriu. Lipsa de legătură între replici (unul vorbeşte despre vreme, altă despre Stalin, altul despre cartofi) reflectă lipsa de comunicare emblematică pentru sanatoriu şi emblematică pentru lumea în care autorităţile erau surde la nevoile reale ale ale oamenilor. Capitolul este oarecum asemănător cu capitolele intitulate „Stop cadru” din Umbra însă dacă aici e vorba de nebunie mascată în lipsă de comunicare, acolo e vorba de tortură mascată într-o petrecere cu mult alcool. Capitolele următoare surprind modul în care evenimentele se succed rapid şi devin din ce în ce mai grave atât la Glod, cât şi în România. După o perioadă în care toată lumea neagă că s-ar întâmpla ceva, până la urmă directorul şi medicii ajung să accepte că în ţară s-ar fi produs o revoluţie. Când veştile ajung la urechile pacienţilor, aceştia îşi realizează propria revoluţie, în stilul lor lipsit de coeziune şi logică. Venit fiecare cu povestea propriei nebunii, ei interpretează lucrurile prin prisma experienţei de viaţă personale, însă, făcând acest lucru, ajung să reproducă fidel fapte întâmplate în lumea reală în acele vremuri. Un pacient, regizorul Radu Sbârnă regizează în mintea lui un film despre evenimentele pe care le trăieşte. În roman sunt transcrise trei scene, aşa cum le percepe regizorul, ce descriu realităţi ale evenimentelor din ‘89. „Scena apei otrăvite”, „Scena sosirii trupelor de Securitate” şi „Scena cu femeia care denunţă interzicerea avortului” redau evenimente petrecute în iarna lui ‘89. Adrian Alui Gheorghe realizează astfel un infinit mise en abyme ce demonstrează încă odată că Laika este romanul societăţii româneşti, disecată în cele mai absurde şi sinistre aspecte ale ei, totul sub haina înşelătoare a umorului.

Tragicomicul devine tragic finalul romanului, întrucât Revoluţia desfiinţează sanatoriul de la Glod, unde au loc un viol urmat de crimă şi a moartea unei pacient. Doctorul Bâlbâială, directorul, îşi pierde minţile atunci când i se ordonă închiderea sanatoriului şi distruge singurul lucru cu adevărat valoros de-acolo, schiţele de tratament ale unui virus letal.

Romanul se termină cu disperarea sa cauzată de faptul că şi-a pierdut sensul în viaţă „sunetul telefonului îi turna gheaţă în sînge. În capul sau erau numai gândurile sale, nu mai încăpea niciun zgomot, era şi aşa destulă gălăgie”. În Laika şi Urma, Adrian Alui Gheorghe nu radiografiază societatea românească în comunism, ci o restrânge până la a o transforma în spaţii şi manifestări esenţiale: închisoarea şi spitalul de nebuni, unde teroarea se ascunde în lirism, iar nebunia, în amuzament. Dacă Urma să constituie ca un experiment al acestui procedeu şi exersează tehnicile epice la nivel micro, pierzând astfel din impactul lor, Laika dezvoltă atât ideea de retrospectivă, cât şi perifericul şi fragmentarea, devenind o colecţie anecdotică de figuri şi evenimente mai degrabă decât un roman în sensul clasic. Epicul evoluează însă şi în această formulă, dincolo de o naraţiune propriu-zisă şi dincolo de personaje cu roluri bine definite în acţiune. Romanul Laika reuşeşte să contureze o imagine coerentă prin absenţa convenţiei epice şi emblematică prin absenţa referirii făţişe făcând, la un nivel macro, ceea ce făceau anecdota şi „şopârla” discursivă la un nivel micro în vremea dictaturii comuniste şi a cenzurii.

67

Euphorion

Radu Vancu

O monografie Zarifopol și necesară, și excelentă

Studiul Andreei Mironescu despre Zarifopol, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol și critica modernităţii, este meritoriu în cel mai înalt grad din trei motive cu totul hetero-categoriale: primul, oarecum contextual, ţinând mai degrabă de istoria receptării subiectului decât de subiectul în sine, este acela că despre Zarifopol nu s-a mai scris inteligent și aplicat de la Alexandru Paleologu încoace – iar acest fapt e unul cu totul nedrept, nu doar pentru că Zarifopol e unul dintre cei mai buni profesori de inteligenţă pe care-i avem (și nu avem prea mulţi, la urma urmei), ci și pentru că filiaţia Zarifopol-Paleologu are toate șansele să devină una dintre cele două-trei căi regale din critica noastră (ajunge să ne gândim că, în măsuri și cu mijloace diferite, o continuă doi critici tineri de mare anvergură precum Antonio Patraș și Doris Mironescu).

Al doilea motiv, de asemenea contextual, dar nu chiar cu totul extraliterar, ţine de necesitatea recuperării modalităţii umaniste a gândirii politice a celui care a scris nu doar Din registrul ideilor gingașe, ci și Marxismul amuzant; inteligenţa lui ironică, relativismul lui neînregimentabil nicicând de către ideologie, deconstrucţia caustică aplicată ipocriziilor umanitariste ale stângii – toate acestea fac limpede o filiaţie care merge de la Paul Zarifopol până la Andrei Pleșu, după cum observa relativ recent Vladimir Tismăneanu, într-un eseu despre Zarifopol apărut aproape simultan cu cartea Andreei Mironescu despre ginerele lui Gherea.

Apoi, al treilea motiv pentru care monografia aceasta despre Zarifopol este cât se poate de binevenită – și acest argument mi se pare chiar mai important decât antecesoarele – ţine de calitatea propriu-zisă a cărţii; scrisul Andreei Mironescu despre Zarifopol merită salutat cu tot entuziasmul: e inteligent, musculos, energic, informat de același tonus ironic și sclipitor ca al subiectului exegezei. Am avut, citindu-i cartea, entuziasmul atât de rar și de preţios al descoperirii unui eseist născut complet echipat, încă de la prima carte. Ceea ce, în arta atât de severă a eseului, se întâmplă de prea puţine ori.

Autoarea își gândește studiul în doi timpi: pariul ei e de a-l citi pe eseistul Zarifopol ca pe un „personaj-reflector al modernităţii românești”; pentru aceasta, face întâi o mică teorie a „genului” eseului, așa cum îl înţelegea Zarifopol, pentru ca apoi să procedeze la o definire (tot via și more Zarifopol, dar cu o bibliografie teoretică la zi, de la Compagnon la Gumbrecht) a modernităţii ca „istorie simultană”. Rezultatele sunt, pe cât îmi pare, cu totul spectaculoase: nu doar că pariul teoretic liminar e câștigat (Zarifopol reieșind întradevăr ca un raisonneur credibil al modernităţii noastre), dar rezultă chiar o mică schiţă despre modernitatea noastră interbelică – pe care autoarea ar putea și ar trebui s-o dezvolte într-un studiu subsecvent. Nu doar mijloacele ei teoretice și stilistice, dar și unghiul de atac sunt excelent găsite – și ar putea cataliza o discuţie necesară despre modernitatea noastră interbelică, id est despre istoria ei „simultană”.

Ba mai mult, studiul Andreei Mironescu e neconcesiv cu toate prejudecăţile criticii referitoare la Zarifopol, 68

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

CRITICĂ LITERARĂ

chiar și cu acelea pe care le-ai fi crezut pozitive; spre exemplu, deconstruiește din temelii prejudecata „criticii estetice” pe care am crezut cu toţii că Zarifopol o practica, arătând că „așa-numitul estetism al lui Zarifopol rămâne o realizare pe porţiuni”, care „numai coroborată cu lectura retorică, cea biografică şi cea metatextuală, critica estetică se poate pune în slujba unei macro-lecturi care este, în esenţa ei, una iscoditoare şi chiar distructivă”. Încât, așa cum memorabil conchide Andreea Mironescu, „Zarifopol rămâne până la sfârșit un humaniste cu o curiozitate de colecţionar care se pregătește să disece cu o eleganţă desăvârșită obiectele pasiunii sale.”

Fără să încerce neapărat o modificare a canonului criticii interbelice (recunoaște expressis verbis că o eventuală canonizare a lui Zarifopol nu ar fi, în fond, decât o „canonizare minoră”), reușește ceva mai dificil: să construiască un personaj viu și atașant, care poate servi drept model cine știe cărui june sedus de jocurile crude (dar empatice cu obiectul pe care-l disecă) ale inteligenţei critice. Ceea ce, fiind într-un fel o canonizare, e totuși mai important decât asta.

Bref, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol și critica modernităţii e o carte și necesară, și excelentă. Văd în debutul Andreei Mironescu una dintre cele mai remarcabile promisiuni critice din ultimul deceniu. Nu, greșesc, nu de o promisiune e vorba – ci de o certitudine sadea.

3 / 2015

Euphorion

Andrei C. Șerban Minunata poezie nouă...?

Vorbeam cu altă ocazie despre tendinţele liricii românești de a se desprinde de estetica douămiistă printr-o contrabalansare, o punere în opoziţie nu a obiectului de analizat cu un altul, ci a perspectivei asupra obiectului, trasându-se, astfel, o poezie detașată a metaumanului, a răcelii contemplative, a politicului specific discursului depersonaliza(n)t. Într-o astfel de formulă, discursul percutant (nelipsit de insuliţe de ostentaţie) al autovictimizării este înlocuit de autoscoparea clinică și detașată a călăului, corpul abject nu mai reprezintă un fundament intrinsec al actului poetic ce iradiază tonul visceral al discursului, devenind un soi de exponat analizat din exterior cu cinism și condescendenţă. Depășirea cu succes a vârstei specifice unui eu demonizat a putut avea loc, astfel, printr-un proces al alienării conștiente și autoimpuse: conștiinţa, mentalul rece se rupe de pulsiunile corporale, de cărnurile înfierbântate de boală, plasându-se în afara acestora și raportându-se la ele prin intermediul unui eu transpersonal care-și privește corpul turmentat ca pe o gazdă în pragul extincţiei. În acest mod, istoria corpului abject tinde să lase locul metaistoriei, discursul bolnav fiind înlocuit de discursul despre boală, discursul intim de discursul despre intimitate, discursul biografist de discursul despre biografie. De aici până la explorarea nu a universului (trans)personal, ci a mecanismelor (textuale, sociale, individuale) ale acestui univers nu a mai fost

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

CRITICĂ LITERARĂ

decât un pas, resimţindu-se o oarecare cerebralizare a structurilor individuale surprinse în propriul lanţ cauzal. În ciuda unui oarecare elitism care condiţionează coordonatele acestui tip de poezie (ca să nu vorbesc despre o plasare mai mult sau mai puţin voită ori conștientizată a acesteia în plan secund de către scriitorii actuali), lirica descrisă anterior, ale cărei premise par să se fi constituit pe estetica nordică a liricii contemporane, are deja pe plan autohton propriile vârfuri de lance – amintesc doar Asperger-ul Ritei Chirian, Cârtiţa de mansardă a Teodorei Coman, Vocea Domnicăi Drumea ori explorarea (meta)discursului pseodo-politic din Bosnia. Partaj semnat de Miruna Vlada.

Pe baza acestor preliminarii, cel mai recent volum al Ofeliei Prodan, No exit (Editura Charmides, 2015), reconstituie datele unei societăţi futuriste în care amploarea tehnologiei anunţă colapsul umanităţii. Datele acestui proiect poetic nu diferă cu mult de conturarea unei atmosfere stranii specifice atâtor filme recente, a căror tematică tehnologică vine în continuarea unei tradiţii literare îndelungate Asimov – Orwell – Bradbury – K. Dick: Equilibrium, V for vendetta, Her, Ex-Machina ori pasajele sci-fi ale lui Cloud Atlas. O radiografie succintă a atmosferei întregului volum este realizată într-unul dintre poemele care deschid această carte: „ești pe banda rulantă printre alte chipuri translucide/ îţi aduci aminte de privirea aceea arogantă/ care te scanează la rece observând și cel mai mic defect// mâinile te trădează un ușor tremur nervos/ unghiile roase până la sânge/ vocea robotizată îţi comunică tot ce ai de făcut/ nimic nu-ţi mai distrage acum atenţia/ ești rotiţa fără de care mecanismul societăţii perfecte/ se poate bloca”. Tot în aceeași manieră, tușele distopice ies la iveală, printr-un discurs care, depășind limitele unei individualităţi, se circumscrie unui mecanism fatidic al umanităţii ce anticipează marea lobotomie: „în curând un soare reîncărcat ne va lumina cald/ o uzină ultrasofisticată va recicla fără oprire/ deșeurile noastre enzimele și hormonii în exces/ o uzină bună și atotputernică ne va transforma/ pe fiecare în oameni ai echilibrului”. În ciuda acestor puncte de plecare bine intuite și ţinute sub control, proiectul Ofeliei Prodan se confruntă adesea cu pasaje care diminuează până la a înlătura stranietatea viziunii din viitor. Poate că elementul care știrbește cel mai frecvent răceala perfectă a atmosferei volumului vine tocmai din marșarea excesivă pe impresionism, pe subiectivitate care, în ciuda atitudinii aparent detașate, trădează mereu un didacticism latent. Astfel, volumul se raportează aproape în permanenţă la o viziune personalizată, depășind de puţine ori limitele autoimpuse de această perspectivă și ratând o panoramare detașată, rece, credibilă a unei cauzalităţi exterioare. Într-o astfel de abordare, cinismul (atât cât apare el) devine doar o formă disimulată a empatiei duse la extrem, concretizându-se, din păcate, în pasaje guvernate de un ton moralizator nedorit: „fotografiez ororile și ororile se lasă fotografiate/ inventez o limbă nouă aseptică/ vorbesc numai în această limbă și nimeni nu mă 69

Euphorion

înţelege/ învăţ să tac învăţ să fotografiez oameni fericiţi/ cu zâmbetul acela destins oameni/ care își dau mâna se îmbrăţișează călduros/ și în momentul următor se înjunghie pe la spate”. Nu numai în astfel de exemple, explicitarea supralicitată a gesturilor și atitudinilor subminează contextul dezumanizant, totul devenind o tentativă nereușită de a marca o înţelegere superioară asupra mecanismelor exterioare.

Prin înverșunarea afișată a individului de a-și păstra propria umanitate, autorul riscă să ignore, de fapt, centrul de interes, nucleul iradiant al demersului poetic, și anume, tocmai limitele flagelului dat de dezumanizarea universală. Tentativele repetate de a afișa periclitarea individualităţii în detrimentul tehnologicului sfârșesc adesea în apologii cvasi-sentimentaloide aduse integrităţii morale. Tot astfel, se ajunge la scenarii de tipul eu vs. ceilalţi care, automat, conduc la atitudini mesianice autovictimizante: „în orașul acesta care absoarbe orice fără discernământ/ îmi place să merg prin ploaie o vagă senzaţie de purificare/

70

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

ploaia îmi pătrunde prin haine până la piele/ mă zgribulesc ca un pui de vrabie cobor la metrou/ și mă încălzesc puţin îmi dau jos gluga îmi scot căștile/ să ascult zgomotul viu al mulţimii în care mă pierd treptat/ ca un ultim exemplar al unei rase condamnate din start la/ extincţie”.

Nu aș vrea să închei prin a afirma că volumul Ofeliei Prodan nu merită atenţia cititorilor, ci doar că No exit este un proiect care, deși nu își modelează până la capăt structura alienantă a universului tehnologizat, conţine în structura sa de adâncime o serie de puncte și de direcţii demne de abordat în demersul reabilitării discursului poetic autohton. Ceea ce este de apreciat în legătură cu această carte este doar planul de bătaie al viziunii regizorale, nu și finalităţile acestuia pe deplin. Chiar dacă volumul semnat de Ofelia Prodan se autosubminează printr-o exacerbare a subiectivităţii, ori printr-o privilegiere a didacticismului în detrimentul analizei detașate, el poate constitui un barometru credibil în încercarea de a determina eventualele metamorfoze din viitorul apropiat sub care va sta poezia românească.

3 / 2015

Euphorion

Dumitru Chioaru Trubaduri, truveri, minnesängeri*

Aceşti cavaleri creştini sunt poeţii orfici ai Evului Mediu. Aşa cum creştinismul a preluat – în opinia lui André Boulanger, mai temeinic argumentată apoi de W.K. Guthrie în cartea sa Orfeu şi religia greacă(1 – elemente din doctrina esoterică a orfismului, integrîndu-le religiei sale revelate, fenomenul poetic manifestat în Europa catedralelor şi cruciadelor din secolele XII-XIII reiterează ca o primăvară, după un mileniu de iarnă a Muzelor sub teroarea invaziilor barbare, o tradiţie antică ce se laicizează în pas cu mersul societăţii occidentale. Deşi în paralel încă se scria literatură religioasă, dar şi laică, în latină, la curţile domneşti sau mănăstiri, poezia trubadurilor s-a manifestat în limbile „vulgare” ale popoarelor creştine organizate în formaţiuni feudale, prima dintre ele fiind provensala/ occitana vorbită pe o arie ce se întindea în sudul Franţei, în nordul Italiei şi al Peninsulei Iberice. Ca arie geografică şi durată istorică, fenomenul coincide cu dezvoltarea catharismului, din a cărui gnoză dualistă ce le-a marcat sensibilitatea şi gîndirea – după cum demonstrează Denis de Rougemont în cartea sa Iubirea şi Occidentul(2 – pot fi identificate influenţe în cîntecele trubadurilor, pînă la cruciada ordonată de Papă împotriva ereziei prin arderea pe rug a albigenzilor, odată cu care îşi încheie existenţa prima mare mişcare poetică occidentală. E de ajuns a menţiona în economia studiului de faţă faptul că aceşti cathari se considerau, între creştini, puri, desăvîrşiţi, prin asceza spirituală practicată pentru eliberarea de păcatul carnal, care aminteşte de una dintre regulile fundamentale ale doctrinei orfismului. Chiar dacă niciunul dintre aceşti poeţi n-a fost cathar, unii dintre ei fiind de origine nobilă precum primul trubadur, contele Guillaume de Poitiers, iubirea curtenească era pur spirituală, bazîndu-se pe jurămîntul de castitate, considerată de René Nelli în Erotica trubadurilor(3 principala virtute a relaţiei cu aleasa inimii lor.

Trubadurii sunt, asemenea orficilor antici, autorii unor cîntece interpretate de ei sau de menestreli şi jongleri rătăcitori de la un castel la altul, a căror originalitate constă într-un comportament marcat de idealurile cavalerismului medieval. Spre deosebire de orfici, trubadurii sunt poeţi laici. De altfel, laicizarea poeziei ca „trecere – remarcată de H.I. Marrou în cartea sa Trubadurii – de la divin la omenesc”(4, s-a produs sub influenţa liricii latine antice, în special a Artei iubirii de Ovidiu, şi a liricii arabe, prin mistica ei erotică, cunoscută în urma răspîndirii arabilor în sudul Europei. Adoraţia femeii provine însă din cultul Fecioarei Maria, reprezentînd idealul cavaleresc al unei iubiri neprihănite.

Aceasta aşează mitul iubirii dintre Orfeu şi Euridice pe plan creştin, înglobînd elementele ereziei cathare şi depăşind Erosul păgîn – argumentează Denis de Rougemont – către o formă de Agape, în care dragostea se spiritualizează(5. Dar 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Avatarele lui Orfeu iubirea curtenească, apreciată de Gustave Cohen drept „marea descoperire a Evului Mediu” este trăită şi cîntată de trubaduri „în toată fervoarea şi complexitatea ei”(6.

Evoluţia poeziei intersectează prin mişcarea trubadurilor, în structura mitului, episodul în care Orfeu, îndurerat de moartea Euridicei, caută s-o readucă la viaţă coborînd în Infern, pentru a-i cere zeului Hades să-i restituie vie perechea. Trubadurul este, conform codului cavaleresc, vasalul fidel al unei doamne, recunoscută ca stăpînă a inimii sale.

El încearcă, spre deosebire de Orfeu, să înduplece prin farmecul cîntecului său inima Doamnei să-i împărtăşescă sentimentele. Adoraţia Doamnei reprezintă aspiraţia spre iubire reciprocă, pură, „luminoasă”, cîtă vreme – remarcă Marrou – „îndrăgostitul crede despre Doamna sa ceea ce crede un mistic despre Dumnezeu”(7, altfel spus, că viaţa şi moartea lui stau în puterea ei. Împlinirea iubirii trece însă prin chinurile infernului interiorizat odată cu creştinismul. „Ce înseamnă – întreabă şi răspunde Denis de Rougemont – poezia trubadurilor? Slăvirea iubirii nefericite”(8, ilustrată în cultura medievală de legenda iubirii interzise şi adultere dintre Tristan şi Isolda. Fiind parţial de acord cu ideea lui Rougemont, voi dezvolta tot acest studiu pe tema iubirii, fundamentală, de altfel, pentru poezia orfică.

Doamna cîntecelor trubadureşti era, de regulă, căsătorită cu un senior feudal, faţă de care trubadurul devine vasal. Trubadurul era astfel în relaţie de vasalitate socială faţă de acest senior şi sufletească/ spirituală faţă de soţia lui.

Această complicată relaţie măsoară distanţa dintre poet şi Doamna sa, care devine sursa iubirii lor nefericite. Iubirea nefericită provoacă suferinţele/ chinurile în care se zvîrcoleşte sufletul trubadurului, de unde provine lirismul dramatic al cîntecului său. Poezia trubadurilor este orfică prin faptul că reprezintă expresia verbal-muzicală, ca şi la poeţii antici, a bucuriei împlinirii ori a suferinţei provocate de o iubire respinsă/ inaccesibilă. În acest sens, cel mai reprezentativ trubadur orfic este Bernard de Ventadour, în a cărui poezie domină jalea unei iubiri neîmpărtăşite: „Vai! Mintea mi-o credeam umblată prin dragoste, da-i proastă tare, căci tocmai ea mi-e dragă, iată, ce nu-i de fel îndurătoare.

Gînd şi fiinţă-mi ia-n robie, ba şi pe ea, şi tot ce-ador, ci-n loc s-o dobîndesc, mă-mbie doar cu alean mistuitor”, continuînd cu o strofă ce exprimă complexitatea eroticii trubadureşti, unde în mistica iubirii faţă de o Euridice inaccesibilă se infiltrează sentimentul de vinovăţie al unui Orfeu narcisist: 71

Euphorion

„Puterea mea asupră-mi, toată, mă părăsi, din ceasu-n care ea mă lăsă să-i cat odată în ochi, oglindă ameţitoare.

De cînd răsfrîntu-m-ai zglobie oglindă, eu suspin şi mor: mi-aflai pieire, precum sie şi-află Narcis lîngă izvor”.

Coborîrea lui Orfeu în Infern ia forma privirii lui Narcis în hăurile oglinzii, unde umbra Euridicei se dezvăluie drept imaginea îndrăgostitului de sine însuşi. Iubirea neîmpărtăşită de Euridice reprezintă şarpele din mit care înveninează, de astă dată, sufletul lui Orfeu, a cărui viaţă devine agonie fără speranţă de salvare.

Cealaltă ipostază de trubadur a lui Orfeu este reprezentată de Jaufré Rudel, autor al unor cîntece dedicate „iubirii de departe”, sfîşiată între dorul mistuitor după fiinţa percepută, datorită depărtării, ca absenţă, şi speranţa de-a ajunge, plecînd în călătorie, să guste odată fericirea dragostei în prezenţa ei: „Prin Domnul sper s-ajung odată să-mi văd iubirea de departe; dar pentr-un bine mi se-arată tot două rele, că-i departe.

Ah! dac-aş fi un pelerin, ca ei, în strai umil de in şi cu toiag, să-i pot apare!

Ce fericit i-aş cere-ndată sălaş, ca oaspe de departe; şi-un timp, din mila ei curată, aş fi cu ea, deşi-s departe; taifasul dragostei divin l-ar ferici atunci deplin pe robul ei din depărtare”.

Jaufré Rudel a devenit personajul unei legende în care s-a îndrăgostit de prinţesa din Tripoli, nu la prima vedere, ci din auzite, luîndu-se după ceea ce călătorii spuneau despre ea. Dorul de-a o vedea l-a făcut să meargă într-o cruciadă, pentru a ajunge în Asia Mică. Îmbolnăvindu-se însă pe corabie, el soseşte muribund la un han din apropiere de Tripoli, unde prinţesa înştiinţată de sosirea necunoscutului cavaler îl caută, dîndu-i sărutul dragostei împlinite înainte de a muri. Legenda actualizează din mitul lui Orfeu, inversînd rolurile, momentul tragic al nunţii încheiate cu moarte, al coincidenţei dintre Eros şi Thanatos, care atinge de astă dată suprema fericire omenească. Iubirea trubadurului modifică astfel sensul coborîrii în Infern din mitul lui Orfeu, devenind ascensiune spirituală spre stăpîna inimii, pentru a primi sărutul dragostei împărtăşite pe frunte ca în ritualurile cathare.

Chiar dacă împărtăşită, iubirea i se dezvăluie truverului Thibaut de Champagne ca boală fără leac, în care fericirea şi suferinţa alternează/ se amestecă, alcătuind în ciuda tuturor contradicţiilor/ chinurilor, sensul vieţii şi înţelepciunea ei:

72

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

„Amoru-n minunata lui tărie şi rele face-n toană-i, dar şi bune, ea lungă suferinţă-mi dete mie, iar mintea să mi-o scot din gînd îmi spune.

Dar inima mea, dar nepreţuit, să nu mă las, îmi zice, de iubit; ea nu cunoaşte-o altă înţelepciune; iubi-voi, deci: nu pot fi lecuit!”.

Există, de altă parte, în această poezie medievală şi ipostaza idilică, fericită, a cuplului de îndrăgostiţi, ilustrată între alţii de minnesängerul Walter von der Vogelweide într-un imn de slavă a dragostei care se împlineşte în această existenţă pămîntească, descrisă mai realist, în detalii concrete, senzuale, ale apariţiei fizice a femeii iubite, ce dezvăluie, de fapt, dezidealizarea iubirii curteneşti: „Slăvită ora-n care o-ntîlni cînd mi-a supus şi suflet şi fiinţă!

Spre ea pornesc a mele gînduri, vii, căci mi-a luat şi minte, şi voinţă.

De nu mă pot gîndi la despărţire, e, că-i frumoasă, are duioşie şi-i rîde galeş gura purpurie.

Întorc şi gînd şi inimă spre ea, curată, scumpă, gingaşă femeie; plinească-se, spre fericirea mea şi-a ei, ceea ce-o rog umil să-mi deie!

De ştiu ce-nseamnă-n lume fericire, e, că-i frumoasă, are duioşie şi-i rîde galeş gura purpurie”.

Dar farmecul iubirii curteneşti, pe care – glosează Marrou în cartea sa(9 – fiecare om o poate trăi şi azi la vîrsta adolescenţei, dispare în clipa împlinirii, idee transpusă în versuri de Breviarul Amorului cu cuvintele unui călugăr: „Farmecul acestei iubiri a pierit Dorinţa cînd s-a împlinit”, marcînd în istorie – după aprecierea lui Edgar Papu – „primul mediu de universalizare a acestei orientări erotice”(10 şi o poezie care, deşi minoră, naivă/ naturală, abia emancipată de retorica şi sincretismul cîntecului popular, deschide drumul marii poezii occidentale care începe cu Dante. * Folosesc pentru poeziile citate traducerile făcute de Teodor Boşca în monumentala antologie Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi minnesängerilor, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980

Note: 1. W.K.C. Guthrie, Orphée et la religion grecque, Paris, Ed. Payot, 1956 2. Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, subcap. Iubirea curtenească: trubaduri şi cathari şi Erezie şi poezie, Bucureşti, Ed. Univers, 1977, p. 72 - 96 3. René Nelli, L’Erotique des troubadours, apud H.I. Marrou, Trubadurii, Bucureşti, Ed. Univers, 1983 4. H.I. Marrou, Trubadurii, Bucureşti, Ed. Univers, 1983, p. 115 5. Denis de Rougemont, op. cit., subcap. Eros sau dorul nestins şi Agape sau iubirea creştină, p. 55 - 66 6. Gustave Cohen, La grande clarté du Moyen Age, Paris, Ed. Gallimard, 1945, p.

88 7. H.I. Marrou, op.cit., p. 138 8. Denis de Rougemont, op.cit., p. 73 9. H.I. Marrou, op.cit., p. 132 10. Edgar Papu, Evoluţia formelor genului liric, Bucureşti, Ed. Albatros, 1972, p. 206

3 / 2015

Euphorion

Rodica Grigore

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Timp, memorie, (i)realitate

CARTE STRĂINĂ

Lisabona nu este doar capitala Portugaliei şi o metropolă de peste trei milioane de locuitori, dacă avem în vedere şi suburbiile. Nu este doar oraşul recucerit de sub stăpânirea maură de ostaşii marelui Afonso Henriques (şi cu ajutorul cruciaţilor), în anul 1147. Ci era, cu câteva decenii în urmă, în perioada anilor ‘70, şi „un carusel de miliţieni orgolioşi şi inutili, de mulţimi de canonici şi de masoni care se agitau în forturile statului, un loc plin de mise radiofonice, de mici altare ale Sfântului Anton, de cerşetori şi flaute de orbi pe la colţurile străzilor”, pentru a se transforma, treptat, nici mai mult nici mai puţin decât într-un „oraş scufundat, unde apa se întinde peste capetele noastre, iar norii nu-s altceva decât bancuri de nămol care plutesc”, iar situaţia este identică pretutindeni, în toate zonele Lisabonei, şi în Campo de Ourique sau în Graça, dar şi în Alvalade, în Póvoa de Santa Iria, în Amadora, în Benfica ori în Cais do Sodré sau în Barreiro, căci aceasta este, în fond, şi doar aceasta poate fi „ordinea naturală a lucrurilor”, aici, în apropiere de Atlantic şi pe malurile râului Tejo.

Cel puţin aşa aflăm din cărţile scriitorului portughez António Lobo Antunes, mai exact din paginile romanului său publicat în 1992 şi intitulat, deloc întâmplător, tocmai Ordinea naturală a lucrurilor. De fapt, tendinţa aceasta de a prezenta, indiferent de subiectul romanelor sale, unul şi acelaşi spaţiu, Portugalia şi mai cu seamă Lisabona – unicul topos în care literatura sa se simte acasă! – este evidentă încă din scrierile sale de început, dacă e să ne gândim, de pildă, între alte exemple posibile, la Sărutul lui Iuda, datând din anul 1979. Fără îndoială, diferenţele şi nuanţările ulterioare sunt mereu evidente, căci, dacă în primele sale creaţii capitala apărea ca un oraş încremenit parcă în propriul său trecut, din care locuitorii erau incapabili să iasă, purtându-l, parcă, după ei oriunde s-ar fi aflat (antologic fiind cazul protagonistului din Memória de Elefante, care, după ce-şi petrece ani de zile în Africa, regăseşte Lisabona nu doar exact aşa cum o lăsase, la plecare, ci întocmai cum o crease, mental, el însuşi, de-a lungul lungilor luni petrecute în Angola, şi exact cum, după ce o construise, şi-o amintea noapte de noapte), romanele de mai târziu ale lui Antunes aduc şi multe elemente de natură a modifica perspectiva. Viziunea sa iniţială, considerată de numeroşi critici de-a dreptul „distopică”, aduce în prim plan o imagine a Lisabonei esenţial diferită de cea prezentă în romanele conaţionalului său, José Saramago, căci, la António Lobo Antunes, întreaga lume portugheză – şi mai ales spaţiul capitalei – pare atinsă de un rău imposibil de eludat şi având consecinţe foarte greu de depăşit, atmosfera creată de autor fiind apropiată de unii critici chiar de onirismul suprarealist, căci senzaţia pe care protagoniştii romanelor sale o au mai tot timpul este că trăiesc ca în interiorul unei urne funerare, unde sunt mereu traşi la fund de amintirile care îi bântuie pe toţi, astfel încât 3 / 2015

prezentul însuşi tinde să devină simplă potenţialitate, mereu dorită, întotdeauna visată, dar extrem de greu de atins.

Desigur, dincolo de obsesiva prezenţă a Lisabonei, António Lobo Antunes încearcă să urmeze, într-un cadru fundamental portughez, exemplul strălucit al artei narative a lui William Faulkner. Căci, la fel ca şi pentru scriitorul american, în romanele lui Antunes nu există scăpare de trecut, planurile temporale se întretaie la tot pasul, structura frazei este uneori de-a dreptul arborescentă pentru a cuprinde deopotrivă acţiunile din prezent şi amintirile din trecut ale protagoniştilor, tinzând, oarecum, spre o nouă concretizare a duratei bergsoniene, în alt sens decât făcuse acest lucru Marcel Proust sau chiar autorul Zgomotului şi furiei. De altfel, Antunes însuşi declara, încă din 1997, că influenţa lui Faulkner este determinantă pentru creaţiile sale: „Faulkner mă face să scriu pentru că am mereu tendinţa de a-l corecta”, situaţie pe care Harold Bloom ar fi pus-o, desigur, sub semnul încercării de a anula, cel puţin la nivel textual, tirania timpului. Nu întâmplător, pentru scriitorul portughez, Lisabona se transformă, ea însăşi, după modelul miticei Yoknapatawpha, într-un „domeniu predilect al ficţiunii”, ca să repetăm sintagma impusă de autorul însuşi, iar acest aspect este de natură să organizeze perfect şi multiplele planuri narative din Ordinea naturală a lucrurilor, planuri aparent disparate şi greu de reunit ori de adus la un numitor comun. În fond, aici, ca şi în O Esplendor de Portugal, scriitorul deconstruieşte, cu ironie şi, nu o dată, cu un sarcasm desprins parcă din cele mai bune pagini ale predecesorului său Eça de Queiroz, mult discutata nostalgie a portughezilor pentru trecutul glorios şi pentru anii măreţiei şi strălucirii Imperiului Regilor Navigatori, dar depăşind, tocmai prin dimensiunea ironică nivelul strict de „metaficţiune istoriografică”, atât de practicată de numeroşi autori ai ultimelor decenii. În plus, Antunes pune totul sub semnul atmosferei inconfundabile a Lisabonei şi, mai ales, a râului Tejo, cel care trece prin toate cartierele capitalei şi care dă impresia, cel puţin protagoniştilor acestui roman, că le intră în case, după ce, anterior, le intrase în suflete, ca într-o reluare, de astă dată în domeniul prozei, a imaginilor impuse pentru totdeauna de lirica lui Fernando Pessoa.

Ordinea naturală a lucrurilor este, în mare, relatarea unei absolut inedite iubiri a unui bărbat de peste cincizeci de ani pentru o adolescentă diabetică, Iolanda, încă elevă de liceu, care îi acceptă apropierea nu pentru că i-ar împărtăşi sentimentele, ci pentru că, altfel, familia sa n-ar mai avea cu ce să-şi plătească chiria şi ratele, dar care, cu toate astea, îl ţine la distanţă, rezervându-i din capul locului şi definitiv doar rolul „celui care doarme lângă mine” şi nimic mai mult, precum şi, pe alt plan, istorisirea nefericirii tatălui Iolandei, care nu-şi mai găseşte locul într-o Lisabonă invadată de ape după 73

Euphorion

anii petrecuţi în minele din Africa de Sud. Astfel încât, el va ajunge, spre disperarea familiei şi a vecinilor, să încerce să sape pe străzile din Alcantara pentru a descoperi cine ştie ce bogăţii, în vreme ce un fost agent secret este angajat pentru a-l supraveghea şi pentru a furniza informaţii despre el şi familia sa unui scriitor în căutare de subiecte. Fără îndoială, povestea apropierii dintre Iolanda şi curtezanul ei mult mai în vârstă a trimis pe dată critica şi cititorii direct la Nabokov şi la Lolita sa, fiind, astfel, pierdut cam prea uşor din vedere realismul magic, la ale cărui resurse şi procedee predilecte António Lobo Antunes recurge mult mai frecvent decât vor să admită aceia mereu gata să se arate şocaţi doar de unul din segmentele subiectului acestei cărţi. Căci imaginea Iolandei dormind, indiferentă la pasiunea pe care o stârnise în cel pe care, finalmente, chiar îl primeşte în casă, dar nu şi în sufletul ei este replica fidelă a alteia, veche de câteva decenii: şi anume, a frumoasei Laura Farina visând ală-

74

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

turi de senatorul Onessimo Sánchez, cel care se topeşte de dragoste lângă noua Frumoasă Adormită, din povestirea lui Gabriel García Márquez, Moarte constantă dincolo de dragoste. * Tucani zburând în stoluri pe deasupra unei reşedinţe vechi, de pe o moşie odinioară prosperă, din mijlocul câmpiei roditoare din Alentejo, în Portugalia. Să fie o neconcordanţă, o dovadă de neatenţie, o greşeală? Căci în Portugalia, se ştie, nu trăiesc tucani – nici măcar în Alentejo... Însă aceştia pot zbura (şi chiar zboară!) peste zidurile vechii reşedinţe a unei familii ce se stinge încet, dar sigur. Pot chiar ţipa prevestitor şi menind a rău. Şi, chiar dacă, din perspectiva

3 / 2015

Euphorion

logicii, pare ceva cu totul imposibil, faptul devine nu numai acceptabil, ci şi de aşteptat într-un roman al scriitorului portughez António Lobo Antunes. Mai ales într-un roman cum este Arhipelagul insomniei, publicat în anul 2008. Căci, aşa cum se vede încă din primele pagini ale cărţii, cititorul are în faţă un text experimental, în care autorul nu încearcă să reconfigureze o imagine cât mai exactă a realităţii exterioare, urmând vechea şi consacrata logică a mimesis-ului, ci se concentrează asupra irealităţii – sau realităţii (specifice) – viselor. Rezultatul va fi structurarea unui univers straniu şi greu de înţeles în toate adevăratele sale implicaţii în absenţa cunoaşterii modului specific în care António Lobo Antunes îşi construieşte fiecare text. În fond, în romanul de faţă, toate personajele par a fi asemenea unor insule care, deşi apropiate între ele, nu permit comunicarea (nu acceptă să permită comunicarea), dând senzaţia permanentă a pierderii şi risipirii protagoniştilor într-un adevărat ocean oniric, la fel cum se întâmpla şi în cartea anterioară a autorului, Bună seara lucrurilor de peaici (2004), care avea acţiunea plasată într-o Angolă marcată de o permanentă confuzie a identităţilor, ce ameninţa, în unele momente, să transforme totul într-un coşmar din care nu mai exista nici o şansă de eliberare. Iar dacă, în Ordinea naturală a lucrurilor, Lobo Antunes prefera Lisabona drept cadru al desfăşurării conflictului, aici el depăşeşte graniţele şi atmosfera capitalei, ajungând în Alentejo, la fel cum, la un alt nivel, depăşeşte şi toate graniţele stilistice care îl caracterizaseră până acum. De aici imaginea de-a dreptul obsesivă a insomniei, cu toate posibilele sale semnificaţii. Şi tot de aici adevărata mitologie a obiectelor care dau atât moşiei, cât şi textului romanesc un aer inconfundabil, simpla alăturare a imaginilor tucanilor, mustăţii bunicului sau mobilelor din casă fiind de natură să demonstreze, în cele din urmă, că, dintr-un anumit punct de vedere, singura moşie şi casă cu adevărat reale din paginile acestei cărţi sunt reprezentate de conştiinţa naratorului, oricât de ramificată şi de greu de cunoscut se doveşte ea a fi şi oricât de pietrificată apare aceasta uneori. Căci António Lobo Antunes a reuşit marea performanţă de a crea, în Arhipelagul insomniei, un adevărat labirint – al unei familii, al unei case, al unui discurs narativ imposibil de prins într-o analiză simplificatoare.

Punând în încurcătură cititorul obişnuit cu discursurile tradiţionale, textul acestui roman construieşte istoria unei familii pe care o relatează, apoi, obsesiv, de la prima şi până la a treia generaţie, urmărind drumul spre stingere şi spre eşec al tuturor membrilor ei, aflaţi sub tutela unui tiranic bunic, urmat de un tată incapabil să se opună rigorii acestuia, şi nereuşind să se desprindă de semnele caracteristice ale neamului: violenţa, incestul, înstrăinarea progresivă, incapacitatea comunicării. Desprinsă, parcă, pe alocuri din cele mai bune pagini ale lui Faulkner – influenţa acestuia fiind, de altfel, vizibilă şi la nivel stilistic –, dar ştiind să integreze perfect şi toate sugestiile labirinticelor ficţiuni ale lui Borges, naraţiunea din Arhipelagul insomniei nu se mulţumeşte, însă, să spună povestea unei familii, ci are curajul de a explora în profunzime şi sensul (sensurile!) literaturii contemporane. Căci, trasând drumul evoluţiei unui neam în paginile unei cărţi şi legându-i, practic, destinul de al propriului discurs narativ, Lobo Antunes nu face altceva decât să se situeze în strălucita descendenţă a lui Cervantes şi Gabriel García Márquez, câtă vreme textul romanului însuşi e semnul (unicul semn!) devenirii / stingerii familiei. Desigur, complicaţiile nu lipsesc, câtă vreme pe această moşie nimeni nu 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

se apropie de cel de lângă el decât cu spaimă sau, eventual, cu dorinţa nemărturisită de a-i face rău şi unde dragostea nu înseamnă decât un impuls sexual imposibil de ţinut sub control. De aceea, moartea însăşi intră şi iese aproape fizic, pe uşi şi pe ferestre, ca şi cum ar fi un alt membru al familiei. Fără îndoială, devine evidentă, în acest punct, şi influenţa profundă – şi profund asimilată – a lui Juan Rulfo, câteva fragmente din Arhipelagul insomniei părând desprinse de-a dreptul din excelentul roman Pedro Páramo. Pe de altă parte, dacă avem în vedere modul voit ambiguu în care sunt prezentate multe dintre momentele esenţiale ale cărţii, ne dăm seama şi de profunda înrâurire pe care Juan Carlos Onetti a avut-o asupra lui Lobo Antunes; scriitor care, fiind şi specialist în psihiatrie, duce până la ultimele consecinţe – patologice şi stilistice – toate ambiguităţile de natură a sublinia particularităţile acestei familii.

Rezultatul va fi şi acela că totul va părea, în unele fragmente, nu doar un discurs romanesc accentuat experimental, ci viziune pură, esenţă a unui mod prin excelenţă oniric de a privi lucrurile, perfect adecvat epocii în care sunt plasate întâmplările relatate, de la Primul Război Mondial şi până în 1974, anul înlăturării de la putere a dictaturii lui Salazar, dar deopotrivă şi vocii narative principale din carte, aceea a unui autist, nepotul nedorit al teribilului bunic-patriarh, aflat mereu în opoziţie cu fratele său, considerat moştenitorul de drept al întregii averi. Fără îndoială, gândul ne duce din nou la Faulkner şi la prima parte a romanului Zgomotul şi furia. Numai că naratorul lui Lobo Antunes nu este Benjy, iar alegerea sa are, în Arhipelagul insomniei, alte motivaţii estetice. Căci, sub forma unei adevărate linii de fugă – de altfel, compoziţia romanului este prin excelenţă muzicală şi contrapunctică – accentul pus pe acest narator, a cărui perspectivă asupra lumii nu face decât să accentueze şi mai mult ideea de alienare, deschide şi un alt plan al semnificaţiilor cărţii: în fond, scriitorul portughez nu face decât să sublinieze distanţa – şi, deopotrivă, drumul – de la epica lui William Faulkner la cea a lui Samuel Beckett.

De aici şi multiplicarea, de la un anumit punct încolo, a planurilor şi perspectivelor narative ale acestui roman. Nu, însă şi a vocilor narative: căci António Lobo Antunes însuşi a afirmat, în repetate rânduri, că romanele sale nu sunt polifonice, câtă vreme intenţia sa, ca autor, a fost să privilegieze, întotdeauna, una şi aceeaşi voce narativă, de la începutul şi până la sfârşitul unei cărţi. În egală măsură, scriitura lui Antunes este configurată, în Arhipelagul insomniei, într-un asemenea mod, încât vocea cititorului însuşi să poată fi implicată în text, dar aceasta nu pentru a fi „auzită” (în sensul strict al termenului!), ci pentru a facilita şi o înţelegere superioară a semnificaţiilor romanului.

António Lobo Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor.

Traducere şi note de Micaela Ghiţescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2009.

António Lobo Antunes, Arhipelagul insomniei.

Traducere de Micaela Ghiţescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2011.

75

Euphorion

Ion Dur

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Încercare în filosofia (imanentă) culturii tradiţionale CIORNE ȘI ZILE

La originea sa, demersul lui Marian Nencescu din Timp şi mit în basmul tradiţional (Bucureşti, Ed. Detectiv, 2013) a reprezentat o teză de doctorat elaborată sub grila excelenţei, una care se interesa, cu minuţiozitate şi adîncime, de ipostazele timpului în basmul românesc tradiţional.

Dincolo de faptul că un atare efort investigativ i-a adus autorului o consacrare ştiinţifică, volumul de muncă depus atunci a întruchipat, iată, forma unei cărţi la fel de lăudabile.

Aparent, descifrarea şi înţelegerea unor dimensiuni structural-funcţionale specifice basmului în general, sau, cum este cazul de faţă, îndeosebi formei alogene a acestei specii literare pare azi – mai cu seamă pentru cei atraşi de teme oarecum grave – o preocupare nu atît superfluă (cînd o valoare devine in-utilă ea se poate converti însă, cum se întîmplă în estetică, în ceva care aparţine sferei frumosului), cît mai degrabă vetustă şi, eccum-talem, minoră. Numai că, la o privire mai atentă, vom constata contrariul, căci registrul naraţiunii, al poveştii, a început de ceva vreme să ispitească nu doar unele construcţii ale discursului, ci şi, în ansamblu, alte forme de manifestare ale omului contemporan.

Povestea şi, ca un corolar al ei, efectele dramatizării au ajuns să facă parte, aş spune chiar: să seteze, falii întregi ale existenţei umane. Sfera şi sferele existenţei nu doar mundane sînt construite azi, aşadar, tot mai mult din poveşti, aşa încît nu ne mai pare decloc izolată şi împotriva curentului încercarea lui Marian Nencescu de a deconstrui, cu uneltele antropologului, o lume întemeiată şi generată de data aceasta exclusiv pe poveste: e lumea basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte al lui Petre Ispirescu, o construcţie care nu corespunde, trebuie s-o spunem, deloc canonului clasic.

Mai mult, Marian Nencescu crede că basmul acesta atît de frecventat de exegeză reclamă încă o şi mai profundă hermeneutică filosofică; iar dacă, peste tot în lume, creaţia populară tradiţională este invocată şi reuşeşte să supravieţuiască îndeosebi prin arta spectacolului, şansele basmului întru renaştere ar fi date de lectură şi spectacol.

Prefaţat de Gh. Vlăduţescu, care vede în acest discurs „o lectură în paradigma «conglomeratului»” (v. pp. 710), construcţia lui Marian Nencescu este desfăşurată metodic, riguros, cu precauţiile pe care le formulează şi le pune la lucru un cercetător pentru care acribia nu este doar o chestiune de faţadă. După un „Argument”, în primele două capitole ale lucrării – un spaţiu în care, de obicei, se ascut sau se acordează instrumentele – Marian Nencescu operaţionalizează, din perspectiva filosofiei, conceptele de timp, durată şi temporalitate, în înţelesurile lor de secol XX (v. pp.15-57), accentuînd îndeosebi gravitatea metafizică a timpului subiectiv, prin al cărui vizor va privi mai totdeauna, cu 76

sensibilitatea unui filolog, scena cu tablourile în care se perindă figurile şi simbolurile care alcătuiesc imaginarul marcat de miraculos al basmului cercetat. Autorii sintetizaţi în aceste pagini sînt, desigur, cei mai reprezentativi pentru temă: Bergson şi Heidegger sau, atunci cînd sînt încercuite repere similare din spaţiul filosofic românesc, Nichifor Crainic, C. Rădulescu-Motru, Blaga, Noica, Ernest Bernea. Şi tot cu metodă şi, deopotrivă, persuasiv, Marian Nencescu situează basmul în spaţiul critic ce i s-a conturat pînă acum (v. pp 58-88), începînd cu încadrarea datorată lui Odobescu şi continuînd cu Haşdeu, Eminescu, Gaster, Şeineanu, pentru a aminti doar cîteva nume. O bună deschidere însă pentru a fixa coordonatele basmului ispirescian, concomitent cu o benefică repunere în discuţie a structurii generice specifice basmului însuşi, prin utilizarea unui instrumentar conceptual devenit clasic, dar nu mai puţin eficient: relaţia, fundamentală pentru identitatea basmului, dintre acesta şi real, miraculos, fantastic şi supranatural (vezi, între altele, cercetările lui Gérard Genette sau V. Propp). În fond, autorul a fost interesat să monitorizeze o armătură teoretic-conceptuală consistentă pe care apoi să o pună la lucru, să o transforme într-o grilă de descifrare a structurii basmului cules de tipograful Ispirescu, un basm al destinului, al condiţiei umane, al fiinţei şi, tocmai de aceea, cu o mare încărcătură meta-fizică (dimensiune de altfel identificată de gîndirea filosofică, de-ar fi să amintim aici numai intuiţiile profunde ale lui C. Noica), una care aspiră la conturarea – prin liniile de forţă ale acestui basm – a unei anume viziuni despre lume, ex-pusă aici cel puţin într-o formă, să spunem aşa, holomerică. „Problema centrală a basmului ispirescian, scrie Marian Nencescu, semnalată de majoritatea cercetătorilor, de la C. Noica („un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanităţii”), la Eugen Todoran („naraţiunea basmului se constituie întreagă în cugetul povestitorului pentru a opune lumea de aici, a timpului obiectiv, lumii celeilalte, din timpul subiectiv), constă în reprezentarea nemuririi ca pe un liman al aparentei fericiri, al amneziei şi al timpului suspendat” (v. p. 203). În acest sens, hermeneutica făcută, între altele, călătoriei iniţiatice, cu variile sale motive sau măşti schimbate pe drumul parcurs de Făt-Frumos, dezvăluie încărcătura simbolică a basmului, sensurile sale profunde exprimate de episoade aparent anodine sau de un insolit banal. „Motivul călătoriei în basm, scrie Marian Nencescu, poate fi asociat cu un motiv thanatologic. Ascultătorul de basme tradiţional învăţa să distingă nu doar contururile unei geografii funerare, dar şi personajele ce o animau, cu atât mai mult pe acele entităţi benefice care-l puteau călăuzi pe drumul fără întoarcere” (v. p. 257).

3 / 2015

Euphorion

Prin basm, văzut ca operă literară însemnată, avem revelaţia că preocuparea pentru descifrarea destinul uman reprezintă „o constantă în istoria umanităţii, iar una din căile exploratorii este călătoria thanatologică” (ibidem).

Documentarea lui Marian Nencescu este a unui cercetător care ştie prea bine ce înseamnă arhivele bibliotecilor. I-au trecut prin mîini zeci de volume publicate din sfera etno-folclorului, după cum a avut norocul să dea şi peste texte inedite care să-i ofere puncte de sprijin solide pentru reflecţiile sale antropologice. E drept că, uneori, s-a lăsat prea repede purtat de valul unor, uşor de înţeles, exerciţii de admiraţie dezvoltate în marginile unor idei, e-adevărat, ispititoare prin profunzimea şi limpezimea lor de cristal. Mai totdeauna, însă, în raţionamentele sale, Marian Nencescu părăseşte, finalmente, postura aceasta de ataşat al unor idei şi, ca un cercetător care ştie că trebuie să se detaşeze de text, construieşte, la rece, demonstraţii pertinente prin obiectivitatea lor. Aşa face, de pildă, chiar în capitolele I-III, într-un fel propedeutice, cînd analizează binoamele timp-durată, timp-destin, timp-veac sau timp-vreme, dar şi atunci cînd cercetează, prin grila timpului mitic (v. cap. III), modul existenţial specific omului care a trăit în spaţiul tradiţional.

Vorbind despre matricea acestui din urmă spaţiu, Marian Nencescu face cîteva sinteze referitoare la sfera înţelepciunii populare, a spiritualităţii tradiţionale. Judecăţile sale sînt însă prudente, echilibrate, evitînd riscurile, unele gratuite, şi exagerările, căci riscant ar fi fost, de pildă, să fi extrapolat oarecum nepermis şi să fi reiterat gîndul noician potrivit căruia în comportamentul eroului din Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte am putea descifra trăsături consubstanţiale viziunii româneşti asupra existenţei. În tendinţa de a da cît mai multă autenticitate cercetării sale, Marian Nencescu vrea să suprindă, prin filosofia imanentă basmului analizat, stări de viaţă care să exprime un fel de, dacă putem spune aşa, posteritate contemporană eroului care le-a generat şi le-a trăit. Operaţie, să recunoaştem, dificilă şi care presupune o doză mărită de speculaţie în cheia lui ca şi cum. Oricum, efortul hermeneutului este mare, pe de o parte, într-un registru am spune cognitiv, al apropierii noastre din varii unghiuri şi în mişcări concentriccentrifugale de magma răcită a basmului ispirescian, unde şi-a propus să identifice un model ontologic al tinereţii veşnice (v. cap. VI), după cum constatăm, pe de altă parte, producerea unor judecăţi am spune axiologice, de stratificare valorică a unui ansamblu aparent hibrid, aşa cum ne apare lumea aceluiaşi basm. „Tinereţea fără bătrîneţe” nu este produsul de nişă al unui imaginar exclusiv românesc. Sintagma aceasta trimite, cum ştim, la un mit întîlnit în mai multe arii geografice şi, prin urmare, în varii culturi, de la cele fondatoare ale antichităţii şi pînă la structurile culturii moderne. O analiză comparativă a existenţei multiplicat-pluriforme a acestui mit ar pune, sîntem siguri, mai bine în lumină accentele care aparţin spaţiului spiritual românesc şi, în consecinţă, am avea aici o măsură mai exactă a greutăţii specifice şi a densităţii basmului cu marca Ispirescu. Ceea ce nu mă îndoiesc că va face autorul într-un viitor demers, dînd poate o altă finalitate temeinicei sale pregătiri filologice şi filosofice.

Adevărata măsură a demonstraţiei lui Marian Nencescu o avem, însă, în capitolele V şi VI, unde ne sînt date interpretări ale unor varii ipostaze ale timpului în basmul lui Ispirescu şi, în paginile ultimei secţiuni, ceea ce exegetul numeşte „modelul ontologic al tinereţii veşnice” (v. pp 2503 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

258). Discursul este pliat aici pe o problematică extrem de fragilă a culturii noastre tradiţionale, surprinsă de unii exegeţi sub imaginea conglomeratului. Am accepta, necondiţionat, o astfel de formă, dacă această fizionomie nu ar presupune vectori entropici şi absenţa unor concatenări, ceea ce conferă, finalmente, conglomeratului calitatea de hibrid. Este motivul pentru care am prefera mai degrabă termenul de arhipelag, chiar dacă acesta nu este, în ultimă instanţă, decît forma incipientă a celui dintîi.

Oricum am defini însă o asemenea alcătuire, interogaţia pe care ne-o punem, odată cu autorul acestei teze, este: dacă şi cît de mult se poate vorbi de o filosofie imanentă culturii noastre tradiţionale, îndeosebi folclorului?

Marian Nencescu consideră că o astfel de analiză nu se poate produce „în canoanele metodologice ale filosofiei tradiţionale”, fiind „necesară o analiză pluridisciplinară, care să depăşească graniţele «istorice» ale filosofiei şi să se plieze pe textul folcloric”, văzut, acesta din urmă, de mai toţi cercetătorii ca „fluid, oral, inconsistent”. Ieşirea din această dilemă, scrie Marian Nencescu, aderînd la ipotezele interdisciplinare ale cercetării de azi, ar fi, chiar dacă alternativa nu e inedită, „încadrarea folclorului în «dimensiunea românească a existenţei», în virtutea principiului că soluţiile locale capătă, în context filosofic, valorare de generalizare (românească) a lumii, aplicându-se astfel modelul relaţionalist european la modelul cultural local”.

Concluzia, poate nu atît de nouă, ar fi umătoarea: „folclorul poate fi privit ca o formă de proto-filosofie care a coagulat zăcămintele de înţelepciune genuină ale geniului colectiv. Miturile româneşti, inclusiv cel despre tinereţea fără bătrâneţe, pot fi considerate ca având un înţeles propriu cognitiv”. În ceea ce priveşte aproape nesfîrşita ezitare a încadrării basmului, Marian Nencescu conchide: „Tinereţe fără bătrâneţe nu este neapărat un basm”, ci, invocînd şi aderînd la ipoteza unui alt cercetător, „un mit căruia îi lipseşte ideea mesianică, a unui mit ce rămâne în hybris” (cum crede A. Matei-Săvulescu). Iar discursul dezvoltat de autorul tezei asupra „motivului tinereţe fără bătrâneţe, în spaţiul cultural autohton şi universal, dovedeşte că operele eponime participă, obligatoriu, la circuitul universal de valori”. În caz contrar, subliniază Marian Nencescu, „uitarea sau, mai rău, abandonarea temei”, ar fi avut „consecinţe incalculabile la nivel cultural, mergând până la exilarea subiectului din cultura naţională şi universală”.

Discursul din Timp şi mit în basmul tradiţional ne apare nu mai puţin importante şi prin paginile de repere axiologice inserate, modest, la capitolul Anexe (v. Antologuemena braeve), în care avem în fond un consistent „dosar” al receptării critice a basmului ispirescian, un prilej de a face şi o diagramă valorică a lecturilor esenţiale făcute de-a lungul timpului acestei opere. Încercarea lui Marian Nencescu în filosofia imanentă a unui eşantion celebru din cultura noastră tradiţională are, prin valoarea şi dimensiunile sale, formatul unei cercetări sobru-academice, un eseu meritoriu care se sprijină pe soliditatea şi rezistenţa investigaţiilor moderne asupra basmului, dar şi pe concluziile deopotrivă de pertinente şi persuasive acumulate pînă azi de exegeza românească într-o astfel de nişă aproape nemărginită.

77

Euphorion

Mircea Braga

Feţele morţii şi ale vieţii

Esenţa Edenului este, cum se știe, altceva decît geografia sa şi decît formele care o încarcă pe aceasta, de unde convingerea că o simplă cartografiere nu ne spune prea mult. Şi, atunci, spre ce ne trimite paralelismul, mai bine zis identificarea pe care o propune Borges, cînd vedea Paradisul ca pe o imensă bibliotecă? Alunecăm într-o altă întrebare: Este, cumva, spaţiul bibliotecii, la rîndul său, un loc impur? (Fiindcă acolo s-a născut cenzura, corupţia, vina şi pedeapsa.).

Cum de data aceasta nu avem în faţă un singur text de definire, explicit şi indenegabil, ne rămîne a prelua consecinţele în gînd ale unui mai vechi avatar al percepţiei şi, consecutiv, al înţelegerii: impuritatea se poate afla şi numai în ochiul privitorului, respectiv în grila acestuia de valorizare. Iar ochii nu puţinor veacuri au fost bolnavi. Lăsînd la o parte uciderea bibliotecilor (şi nu doar în efigie, deşi tehnica respectivă fusese bine cunoscută de egipteni, de romani şi de atîţia alţii), contaminarea unui agent de umbra celuilalt fusese nu o dată consemnată. Astfel, în 1652, Elias Ashmole, în Theatrum chemicum Britannicum, scria referitor la distrugerea bibliotecilor din mănăstiri: „Într-adevăr (atît de mare a fost nenorocul învăţăturii, în timpul acelei mari devastări a bibliotecilor noastre englezeşti, încît) unde apărea o Literă Roşie sau o Diagramă Matematică, ele erau destul pentru a face cartea papistaşă sau diavolească”. Era în cauză, evident, protestantismul.

Dar cu aceasta am intrat pe teritoriul cenzurii lumeşti, această practică deloc nouă care, în chiar Enciclopedia lui Diderot, era văzută ca o instituţie... normală şi necesară. Nu ne vom rătăci, însă, în hăţişurile unei realităţi care, indiferent de forme – fie acestea supuse interesului politic, intransigenţei religioase ori determinării economice –, pare a fi o componentă stabilă a istoriei. Şi, de altfel, romanul acestei realităţi a fost început a fi scris, la noi, de Adrian Marino: un roman cu numeroşi actanţi, cu episoade ciudate ori macabre, cu finaluri cînd dramatice, cînd tragice; întotdeauna cu un personaj-cauză şi cu mai multe personaje-efect, iar unul dintre acestea din urmă a fost biblioteca, protagonist cu mare potenţial contaminant, organism bolnav ale cărui tumori se cuveneau extirpate. Vaticanul a tratat boala în latină: primul Index librorum prohibitorum a apărut în 1529, un adevărat, dar mereu incomplet tratat de înlăturare a cangrenei. Indicaţiile terapeutice apar în 1571: Index expurgatorius librorum. Bibliotecarii aveau acum totul la îndemînă pentru o chirurgie radicală. Şi totuşi... „Numele tipografilor, editorilor eretici trebuiau şterse. Paragrafele, paginile sau capitolele cu iz de erezie erau decupate, lipite, cusute sau înnegrite. În unele biblioteci, mai ales în cele mănăstireşti, a trebuit dusă o muncă considerabilă pentru a se da ascultare imperativelor epurării. «Glumelor» destul de libere ale lui Johann Adelphi de Strasbourg, astăzi la Biblioteca de Stat din Bavaria, li s-au tăiat ultimele capitole, deosebit de obscene, păstrînduse numai marginile, ca la unele cărţi transformate în cutii (o asemenea „cutie” există şi la Biblioteca „Astra” din Sibiu – n.n.). Numele tipografului dispare deseori din titlu, dar persistă 78

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

BIBLIOTECA ŞI IREALISMUL REALITĂŢII la sfîrşitul lucrării. Se mai întîmplă ca numele autorului să dispară din titlu, dar să rămînă portretul în frontispiciu” (Albert Flocon). Ultimul Index a apărut în 1948. Iar cum cicatrizarea înseamnă şi urmă, semn, consecinţă vizibilă, cele de mai sus aparţin acestei categorii, marcate, însă, de o indirectă ironie.

Ceea ce nu s-a întîmplat cînd a fost adus în scenă focul: cenuşa se risipeşte, lucru pe care l-a înţeles şi naţional-socialismul. Comunismul a preferat lecţia birocraţiei, elaborînd liste şi compartimentînd bibliotecile. O parte a teritoriului, cea impură, a fost pusă sub lacăt, devenind cînd „fond secret”, cînd, pentru un dicţionar eufemizat, „fond special”. Se conserva, astfel, sensul paradisului pierdut sau al „camerei interzise” din basme. Mitologia, de orice grad, îşi dovedise utilitatea.

Dar oricît ar părea de ciudat, situaţia limită n-o reprezintă distrugerea unei biblioteci, ceea ce – în absolut – este sinonim cu moartea sa. Nu se păstrează nimic, exceptînd amintirea ei, dar, din nou la limită, memoria nu conservă altceva decît un cuvînt sau o sintagmă: Biblioteca din Alexandria. E o sedimentare în vocabular care, cu timpul, devine metaforă. Adică, dincolo de o memorie care este prea puţin memorie, ficţiunea se arată suverană: putem să ne imaginăm orice, imaginaţia poate crea autori, titluri, conţinuturi.

Se poate rescrie istoria culturii prin refacerea umbrelor sulurilor aşezate în încăperile unei biblioteci inexistente şi ne aflăm astfel în lumea fantasmelor vii, funcţia bibliotecii fiind preluată, într-un mod care suprimă orice graniţe şi bariere, de exerciţiul imaginar. Cînd altceva nu e, ne putem mulţumi şi doar cu simple construcţii de fum, mult mai fragile decît castelele de nisip, aşezînd iluziile-idei unele peste altele, legate între ele prin plăceri nevinovate. Sau vinovate, dacă vom privi lectura, fie ea şi virtuală, ca pe un viciu pedepsit, deşi doar prin accente retorice. Iar apoi, edificiul se împlineşte, ca satisfacţie postumă, printr-o construcţie din nimic care, la rîndul său, moare în momentul în care se naşte: o moarte continuă printr-o viaţă continuă, aşa cum şi-o imagina Nietzsche a-i fi bîntuit gîndurile lui Tiberiu, cel ridicat de pe patul în care i se aştepta moartea pentru a fi apoi, întru împlinirea aşteptării, ucis. Mai trebuie un pas şi o asemenea moarte, vieţuind într-o metaforă, se transformă în simbol: se mai întîmplă ca bibliotecile să moară de moartea (sau de viaţa) lui Tiberiu. * Se spune că limba ne permite orice, chiar dacă ea a apărut şi funcţionează – cum credea ultimul mare filozof al veacului trecut – pentru a ascunde, nu pentru a dezvălui. Ea permite, bunăoară, să ne întrebăm dacă moartea poate întradevăr deveni simbol, pentru ca apoi să răspundem tot printr-o întrebare: Dar care lucru numit ori ce realitate prinsă-n cuvînt nu pot să ajungă sîmburi ai simbolului? Ne întoarcem la Tiberiu, adică revenim la romani, mai facem un pas şi – în secolul al IV-lea – asistăm la descompunerea Imperiului, deci la moartea sa. Ammianus Marcellinus, gene3 / 2015

Euphorion

ralul convertit la istorie, consemnînd agonia vieţii intelectuale, scria în tîrzia şi deja suferinda latină: „Bibliotecile, ca nişte morminte, au fost închise pentru totdeauna”. În jurul mormintelor s-au ţesut, însă, nu de puţine ori, poveşti macabre: mormintele pot fi deschise, ceea ce este eliberat e maleficul la extrem, avem în faţă o cutie a Pandorei faţă de care cea mitologică e o mult prea blîndă legendă. Dacă evadează din gotic sau dacă îl refuză, textul scapă din capcana întunericului în bună măsură, dar umbrele rămîn. Piesele jocului sînt, totuşi, mai multe, cum mai multe sînt şi tensiunile, stările, culorile acestora. Mai întîi, înregistrăm doar o situaţie ciudată, aceea de a consemna distrugerea a ceea ce a fost creat – de fapt pe pagina alfabetului iluziilor – a fi indestructibil: n-a intervenit încă straniul, cel care face posibilă transformarea conţinutului în formă, definind o alungare din real printr-o imposibilă metamorfoză. Stranietatea survine acolo unde nu mai este vorba de o nevinovată metaforă, ci de realitate: o casă construită efectiv din cărţi, aşa cum se întîmplă în scurtul roman (povestire?) al lui Carlos María Domínguez Casa de hîrtie: „Într-o săptămînă, zidarul a ridicat, pagină cu pagină, tom cu tom, ediţie cu ediţie, pereţii acelui ranch pe nisipurile din Rocha”. A urmat tencuiala: „O operă distrusă înlăuntrul celeilalte. Nu numai închisă.

Ci anihilată în ciment”. Omul putea, în sfîrşit, mărturisi: „Sînt încă prietenii mei. Îmi dau adăpost. Umbră în toiul verii. Cărţile sînt casa mea”. Dar din straniu, se poate face apoi saltul în plin absurd: necesitatea de a avea din nou în mînă unul dintre volume echivalează cu distrugerea întregului edificiu.

Dacă „oamenii schimbă destinul cărţilor”, la fel de bine pot schimba destinul bibliotecilor, fiindcă legăturile lor cu aceste (totuşi!) rezistente obiecte de hîrtie „n-au fost niciodată inocente”. Înţelesurile devin, la rîndul lor, absurde: în faţa rămăşiţelor casei de hîrtie, naratorul vede cum „fiecare volum se iţea din nisip ca un cadavru sinistru”, poate recupera „cărămizi incredibile cu oasele unui García Márquez, o bucată lipicioasă din Lope de Vega, pielea rigidă a lui Balzac”.

Dimensiunea finală o instituie coşmarul: „Dar noaptea aveam coşmaruri şi mă visam iar în bancul de nisip, numai că în loc de cărţi se iţeau mîini, care mă apucau de glezne şi mă împiedicau să înaintez, strigînd deznădăjduit”. Corelativă e spaima, teroarea: „În cîteva zile am descoperit că priveam cărţile cu teamă, rezistam meselor cu oferte, trimiteam în depozitul bibliotecii, aproape fără să le arunc vreo privire, exemplarele sosite la birou din ţări îndepărtate. Mă îngrozea posibilitatea ca vreuna să mă intereseze şi s-o duc acasă, îmbogăţind cu noi membri uriaşa colonie ce se aduna pe pereţi şi progresa pe coridoare”. E o parabolă pentru life after life; de aceea o carte ucisă, ca şi o bibliotecă ucisă, se cuvine să rămînă în lumea umbrelor. * În atingere cu biblioteca, ajungem, întotdeauna, în atingere cu principiile: le reactivăm pe unele, le întărim pe altele, mai rar descoperim unele noi. Şi mai rar, cîte unul e generat, adică trece din virtual în real. Biblioteca e un depozitar, totodată o matrice, un spaţiu fertil care se deschide altfel pentru fiecare persoană în parte, are o inepuizabilă capacitate de a diferenţia şi particulariza răspunsurile. De fapt, nu „răspunsuri” era cuvîntul potrivit: e vorba de un influx care nu are alt stimul decît curiozitatea, de multe ori nedirijată cu precizie, cu adresă. Are ceva din starea de iminenţă a unei descoperiri a ceva în absenţa premeditării, fiindcă nu te-ai îndreptat spre ceva anume. Ai căutat ori te-ai lăsat 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

prins în fluidul ei şi te-ai trezit în faţa unui obiect: e o materializare dintr-un aproape nimic. Oricum, într-o bibliotecă, principiile sînt asemeni sedimentelor sau, dacă vrem să spunem altfel, se află în condiţie de stocaj neinventariat. În amorful stocării, principiile rămîn inerte, nu se confruntă, opoziţiile sînt anulate: e calmul aşteptării, liniştea dinainte de fiinţă. Dar, simţind atingerea, un principiu în aşteptare poate migra, se poate transfera, devine o prezenţă, este activat; el nu este străin de un indice al constanţei care alimentează şi susţine orice mişcare în momentul în care o simte şi i se integrează. Poate fi şi mişcarea gîndului, poate fi şi cea a imaginilor. Cu atît mai mult a faptei. Principiile în totalitatea lor, dar şi un principiu izolat au nuanţe şi stratificări în raport cu natura cronotopului în care există, cu geografia cauzelor şi a efectelor care le solicită, cu încărcătura care li se atribuie, cu funcţia spre care sînt dirijate ş.a.m.d.

Un principiu e un instrument, dar şi o condiţie; o explicaţie, dar şi o ţintă. În sfîrşit, un principiu poate fi, în substanţa sa, chiar un cumul de principii: urcate pe scara complexităţii, activităţile omului se trezesc scăldate într-un bazin al principiilor pe care, de cele mai multe ori, nu le numără, nu le inventariază ori chiar nu le expune. Ţin de un automatism asupra căruia nu întîrzie, de regulă, în cotidian, niciodată; şi cu atît mai puţin nu se întoarce şi nu conştientizează nici momentul în care principiile au dobîndit rigori mecanice.

Totuşi, trebuie spus că uşa principiilor nu se deschide, la rîndul ei, decît tot cu un principiu. Sau, în cazuri mai complicate, cu un set de principii. În adîncurile unei biblioteci – şi ne gîndim acum la o mare bibliotecă publică –, principiile se află ca într-o celulă, ca într-o încăpere asemănătoare camerei încuiate din basme. Dar nu e locul interzis (Lazăr Şăineanu aşează „camera oprită” în ciclul Interzicerilor), pedeapsa nu se află printre consecinţe, ci, paradoxal, ea marchează pasul nefăcut, celebrarea inacţiunii şi asumarea unei absenţe. Primului gest nu-i este străină coloratura ritualului – cheie a trecerii şi a pe-trecerii –, ca sens desprins din ceea ce ne spune orice iniţiere: un principiu de violare a marginilor, de acces la un „dincolo” necunoscut. În cuvinte, ritualul se consumă aproape la nivelul banalului; în fapt, el este un exces, o escaladare: „Fişierele marilor biblioteci bucureştene m-au zăpăcit la început. Cînd am păşit prima oară pragul Bibliotecii Academiei şi pe cel al Bibliotecii Centrale Universitare, am semănat, probabil, cu adevărat barbarilor nimeriţi între monumentele Romei. M-am uitat la dulapurile pline de fişe cu un respect superstiţios, am umblat în vîrful picioarelor de teamă să nu fac zgomot cu bocancii mei, mi-a fost ruşine să întreb cum se caută un titlu, cum se completează o fişă, şi am tras cu ochiul să văd cum fac alţii, imitîndu-i. Iar cînd mi-am luat, în sfîrşit, inima în dinţi şi am îndrăznit să cer o carte, nu mam hazardat. Am luat un roman de care auzisem. Numai dintro eroare mi-am escaladat într-o zi pretenţiile” (Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă).

Familiarizarea este, aici, treapta ultimă a iniţierii, intrarea în intimitatea unei realităţi. A te situa, însă, în interiorul unui dat nu înseamnă altceva, de multe ori, decît primul pas către cunoaşterea datului respectiv: din interior, cuprinderea întregului pleacă din centrul unei sfere înspre marginile acesteia prin mişcări niciodată ordonate, în planul haotic al tuturor direcţiilor. Schemele nu sînt niciodată posibile, dezordinea este un principiu aproape holistic, dacă îl putem numi aşa.

79

Euphorion

Anda Ionaș

De ce Hecuba ?!

REGIA: Anca Bradu; SCENOGRAFIA, VIDEO ŞI LIGHT DESIGN: Mihai Păcurar; COREGRAFIA: Adriana Bârză; MUZICA ŞI SOUND DESIGN: Vlaicu Golcea; DISTRIBUŢIA: Diana Văcaru Lazăr, Dana Taloş, Maria Tomoiagă, Dan Glasu, Iustinian Turcu, Arina Ioana Trif, Paul Bondane, Liviu Vlad, Iulia Pop, Cendana Trifan, Vlad Robaş, Ioan Paraschiv, Gabriela Neagu, Anton Balint, Tudor Răileanu, Cristian Timbuş. Spectacol realizat în coproducţie cu Universitatea Lucian Blaga Sibiu, Centrul de Cercetări Avansate în Domeniul Artelor Spectacolului (CAVAS), Academy of Dramatic Art (University of Zagreb, Croaţia) şi Csokonai Theatre (Debrecen, Ungaria). Proiect cultural finanţat cu sprijin de la Administraţia Fondului Cultural Naţional

80

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

TEATRU

Unul dintre cele mai de succes spectacole ale stagiunii 2014-2015 la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ este „De ce Hecuba ?!“ în regia Ancăi Bradu, după o piesă scrisă de Matei Vişniec, ce aduce în prim-plan un personaj feminin al mitologiei greceşti de o mare forţă dramatică, într-o sfâşietoare confesiune lirică. Mamă a nouăsprezece copii, cu toţii ucişi în timpul războiului troian, Hecuba îşi face scut din propria suferinţă revoltându-se împotriva zeilor nedrepţi. Ea devine însăşi conştiinţa tragică a fiinţei care se simte jucăria destinului.

Frumuseţea textului încărcat de poezie şi de durere este potenţată prin intermediul decorului suprarealist şi al proiecţiilor video create de Mihai Păcurar. Întregul spectacol se desfăşoară în registru nocturn, în planul îndepărtat al scenei tronând luna plină, ce creează o atmosferă de stranietate şi mister. Spaţiul de joc devine fuselajul unui avion de hârtie uriaş, sau la fel de bine spatele unei păsări stilizate, cu coada proiectată pe discul lunii. În asociere cu lait-

3 / 2015

Euphorion

motivul cenuşii celor nouăsprezece fii, singura consolare cei mai rămâne Hecubei, şi cu imaginea focului mistuitor din debutul spectacolui, decorul poate fi o trimitre la Pasărea Phoenix, cea care îşi presimte sfârşitul şi dă foc cuibului, urmând a renaşte din propria cenuşă.

În acest spaţiu bizar şi atemporal, despre care se spune că ar fi blestemat, un păstor (Dan Glasu) şi fiica lui, Ernada (Maria Tomoioagă), caută adăpost peste noapte.

Fata, lunatecă, are darul de a vorbi cu spiritele morţilor, iar tatăl ei, dorind să o scape de acest zbucium este în căutarea unui vraci. Cei doi întâlnesc un poet orb (Dana Taloş), care pretinde însă că are mai mulţi ochi, dintre care unul în inimă.

El încearcă să aprindă un foc, dar vântul îl stinge mereu. Sentimentul de profundă taină se îmbină cu cel de spaimă la auzul unui strigăt sfâşietor de durere. Pare a fi urletul unui animal rănit, în care orbul recunoaşte chinul Hecubei transformată de Hera în căţea. Îmbrăcată în zdrenţe, cu capul acoperit, Hecuba îşi plânge soarta, dar tristeţea ei nu este una reţinută, ci este amestecată cu revolta. În interpretarea plină de patos a Dianei Văcaru Lazăr, Hecuba devine un personaj monumental, iar durerea ei capătă proporţii cosmice prin gesturi de un dramatism agresiv: ridică mâinile spre cer, strânge în pumni cenuşă, ţipă şi se încruntă, se ridică în picioare, apoi se lasă să cadă sfârşită de puteri. Întrebarea care o torturează este „De ce ?!“. În felul acesta ea încearcă să înţeleagă absurditatea propriului destin, să integreze tragismul uman unei coerenţe cosmice.

Locul corului antic este luat de un pluton de soldaţi ce schimbă diverse uniforme pe parcursul spectacolului, întruchipând fiii Hecubei ucişi în război. Discursul lor sacadat este un comentariu al evenimentelor întâmplate deja şi o prevestire a celor care vor urma. Monologurile Hecubei nu sunt însoţite de muzică, probabil tocmai pentru ca încărcătura dramatică a vorbelor ei să ajungă fără adaosuri la public, în timp ce apariţia în scenă a olimpienilor seamănă cu defilarea specifică podiumurilor de modă, atât în privinţa ţinutelor, mişcărilor cât şi a muzicii. Frivoli şi cinici, ei văd în suferinţa oamenilor o formă de divertisment. Fiinţele umane nu sunt în faţa lor decât nişte marionete, pe care se amuză mânuindu-le după bunul plac. Într-o atitudine de frondă însă, Hecuba refuză să le ofere spectacolul mult aşteptat : „Durerea mea a-mpietrit. Disperarea mea a fost o scurgere de lavă care s-a pietrificat“. Paradoxal, în locul unui plânset deznădăjduit, ea le oferă zeilor un râs nervos, un râs având drept obiect tocmai „spectacolul monotoniei“ lor : „Gusturile teatrale ale zeilor mi se par atât de 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

nostime, atât de infantile, atât de groteşti !“.

Dintr-o dată subiectul privit devine privitor. Pentru pământeancă, locuitorii Olimpului sunt actanţii unei continue mascarade : „Vai, ce stupizi sunt zeii!“ Coifurile lor aurite exprimă sunt semn al puterii, dar nu şi al înţelepciunii. Hecuba nu se teme să-i înfrunte pentru că ştie că nu mai are nimic de pierdut. Cele nouăsprezece focuri pe care le-a aprins (frumoasă metaforă a vieţilor fiilor ei) au fost stinse. Într-un gest paroxistic, ea mestecă cenuşa, redându-şi astfel copiii pântecelui matern care a generat viaţa. Cele trei elemente primordiale (pământul-cenuşa, aerul-vântul şi focul revin permanent). Al patrulea, însă (apa) este amintit numai când Hecuba descoperă trupul neînsufleţit al celui mai mic dintre fii, Polidor, adus de valuri la ţărm, ucis fiind de regele Traciei, căruia îi fusese încredinţat. Visul se îmbină cu realitatea, se aud ţipete de pescăruşi şi cântecul trist al băiatului. Ultimul „foc“ stins de către zei este cel al fiicei celei mici, Polixena, iubită a lui Ahile, sacrificată pe mormântul acesteia. Ceremonialul funebru este mascat de cel nupţial cu accente tradiţional româneşti prin măştile purtate de membrii corulului, muzică şi strigături specifice.

Suferinţa Hecubei forţează limitele umanului trecând dincolo de timp şi spaţiu, sublimată în cuvânt, pentru că cetăţile se vor prăbuşi una câte una, spun femeile chemate la concursul de prevestiri, se vor naşte noi zei, iar gloria celor vechi va apune, limba lor va dispărea şi se vor apărea alte limbi, un singur lucru însă va rămâne: legenda Hecubei, spusă de bătrânul înţelept şi dusă mai departe „prin toţi munţii“ de păstor. Piesa lui Matei Vişniec îşi dezvăluie în acest punct miezul. Întreaga construcţie dramatică are la bază credinţa puternică în poveste. Cosmogonia ce încheie spectacolul, realizată cu ajutorul light design-ului, este susţinută de credinţa într-o cosmogonie a cuvântului şi naşterea lui Homo Narativus.

81

Euphorion

Emil-Cătălin Neghină

Teatrul nepedepsibil – FITS 2015

Un festival, orice festival, este o mare bătaie de cap pentru organizatori. Când e vorba însă de un festival mamut, cum e cel de teatru de la Sibiu, lucrurile se schimbă.

Acest festival are un aer diferit de oricare altul pentru simplul motiv că este prietenos și cu muzica, dansul, arta plastică, circul, adăpostește lansări de carte, conferinţe, spectacole lectură, filme, workshopuri, înlesnește întâlniri cu creatori de spectacole din lumea întreagă, naţii, gândiri, generaţii, tendinţe și multă îndrăzneală.

Ce fac organizatorii în cămăruţele lor de sortare a spectacolelor, cum conving sponsorii să li se alăture, cum le zbârnăie telefoanele, cum li se încing computerele, cum se descurcă cu transportul, cazarea, hrana, onorariile și toate celelalte câte or mai fi de băgat în seamă, nu avem cum să știm, cel mult putem bănui și oricum nu e treaba noastră, pentru că noi ne situăm pe partea cealaltă a baricadei, la un loc cu ceilalţi spectatori degustători de arte.

Rândurile ce urmează nu se vor o cronică a întâmplărilor artistice ale festivalului, ar fi un demers imposibil pentru un singur individ, ci mai degrabă o scurtă trecere în revistă a celor câteva evenimente la care am putut fi părtaș timp de 10 zile, între 12-21 iunie, în cea de-a 22-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

De ani buni mă întreb ce-i mână pe spectatori să ia cu asalt locurile unde festivalul își revarsă seminţele, ce le dă putere să-și depășească limitele fizice și psihice stând la cozi, lăsându-se îmbrînciţi, stând pe scări sau într-un picior, respirând fum sau pur și simplu rămânând abandonaţi în afara întâmplărilor. Cred că și pentru spectatorii profani cât și pentru cei profesioniști motivul este curiozitatea de-a fi alături de cei care au curaj să existe, să înfrunte mentalităţi și să lupte pentru a le schimba, de-a respira același aer cu cei care deși sunt aleși de soartă să fie pedepsiţi la arderi peste puterile oamenilor obișnuiţi, să rămână nepedepsibili.

O experienţă inedită am avut-o la Casa de Cultură a Sindicatelor unde am savurat Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, spectacol al Théâtre de la VilleParis, în regia lui Emanuel Demacy-Mota. În studenţie am jucat unul dintre personaje și știam cât de dificil e, și în plus eram curios ce mai spune textul în zilele noastre. Nimic nou sub soare, în principiu, ca mesaj. Pe Pirandello nu prea ai cum să-l scoţi din lumea lui. În schimb am văzut un spectacol curat, am auzit o limbă franceză impecabilă și am admirat un joc actoricesc fără falsităţi. Cireașa de pe tort a fost faptul că hămesit fiind m-am lăcomit la un loc central din 82

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

TEATRU rândul doi, la câţiva pași de scenă, iar spectacolul l-am văzut printre stinghiile spătarului scaunului pe care stătea actorul ce interpreta directorul de scenă. Era exact rolul ce-l jucasem eu în studenţie. Senzaţia a fost că văd acţiunea printr-o spărtură, eu aflându-mă într-un fel de ilegalitate.

Fericită. Sunt convins că nimeni n-a mai văzut spectacolul așa.

Am reușit cu greu să intru la cea de-a doua reprezentaţie cu Cenușăreasa, un spectacol al Théâtre National de la Communauté française de Belgique, Bruxelles. Eram pe punctul de a renunţa la ideea vizionării, dar la final m-am felicitat că am rezistat tentaţiei de a nu mă înghesui. Autorul spectacolului, regizorul Joël Pommerat este unul dintre cei care își scriu singuri textele pe care le montează pe scenă. Înainte de Cenușăreasa au mai fost Scufiţa Roșie și Pinocchio, așadar basme. Hm, teatru pentru copii? Ei bine, nu chiar. Un teatru cât se poate de serios, pentru că autorul privește adânc în zone despre care poveștile nu spun nimic. Practic scanează rezultatele apăsărilor psihice ale personajelor, sentimentele nerostite, nepovestite în basm, într-un mod cît se poate de rece și tragic, ironic, chiar sec. Spectacolul, cu toate că are un umor din păcate ușor parodic, este foarte frumos condus pe sinusoida creșterii și descreșterii energiilor personajelor, mirific-tehnic, cromatic-fermecător, cu actori de o expresivitate și un talent certe.

Revelatoare au fost întâlnirile cu actorul austriac Klaus Maria Brandauer. Cea dintâi a avut loc la biblioteca ASTRA, în frumoasa sală cu cariatide din clădirea veche a bibliotecii. De data asta am fost spectator, nevăzut pe ecran, în emisiunea garantată total de Cătălin Ștefănescu. Actorul a intrat în spaţiu, a salutat, s-a suit pe scenă, s-a așezat pe locul dedicat lui și și-a îndreptat scaunul spre sală, unde eram o mână de actori și studenţi dornici să fim în preajma maestrului austriac. A fost contrariat când i s-a spus că nu publicului va trebui să vorbească, ci camerei, aflată la 87 de grade faţă de cei din sală. Nu știu ce s-a ales de emisiune, bănuiesc că a ieșit minunat. N-am văzut-o, că ai mei distribuitori de cablu mi-au băgat pe gât noi posturi ungurești și eu nu mă prea pricep să reconfigurez chestiile alea... în fine.

După ce s-a terminat interviul, emisiunea, mă rog, Brandauer s-a îndreptat spre noi, a zâmbit ștrengărește, și-a cerut scuze și au urmat vreo douăzeci de minute de întrebări și răspunsuri. Atmosferă colocvială de calitate, fără ifose, fără vedetisme, fără falsităţi inutile, curat.

A doua ... Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Becket în regia lui Peter Stein. La Sala Thalia. Intrarea a fost extrem

3 / 2015

Euphorion

de dificilă din pricina prezenţei vajnicilor apărători ai președintelui Klaus Johannis, descălecat special pentru vizionare cu surle și trâmbiţe, covor roșu. În fine, i-am dat cezarului ce era al cezarului, am trecut peste toate barierele puse sau impuse, am găsit și loc, undeva la cucurigu, dar am văzut un recital actoricesc de zile mari. Din păcate de la foarte mare depărtare. Gesturile minimaliste ale marelui actor le-au descifrat mai bine cei din primele rânduri. Am pierdut, firește, o mulţime de detalii, cu toate astea am simţit pe viu – chestie foarte rară – ce poate să transmită un actor implicat total în lupta cu Beckett. Am admirat cu sufletul la gură tăcerile și tristeţea personajului ajuns la suferinţa senectuţii întruchipat de bătrânul actor Klaus Maria Brandauer și bine mi-a picat. Ieșind din sală, flashuri din Mephisto al lui Szabo Istvan, film de început de carieră al tânărului Brandauer, mi se suprapuneau peste imagini din spectacolul tocmai ajuns la final. Sclipirea acestui actor n-a ţinut și nu ţine de vârstă, cred, ci de o înţelepciune nativă. Mulţumesc, maestre!

A mai fost o întâlnire, la conferinţa de presă. Sală plină. Rămâne valabil ce am scris mai sus. Om fain.

La Teatrul Gong am văzut trei spectacole. Primul, Moscova Mahmură de Venedikt Erofeev în regia lui Felicitas Braun, spectacol de la Burgtheater Vienna. Ei bine, pe un text foarte bine scris, cei doi actori austrieci, plini de calităţi, nu mi-au spus mare lucru. Spectacolul a trenat și m-a dus cu gândul la încercările studenţilor de la regie din anul întâi, primul semestru. De data asta Moscova n-a fost mahmură absolut deloc.

Al doilea a fost minunat: Harap Alb de Ion Creangă, în regia lui Gavriil Pinte. Povestea arhicunoscută a prins viaţă scenică cu ajutorul actorilor Teatrului Gong din Sibiu. Imaginaţia regizorului s-a dovedit debordantă și de data asta, iar decorul confecţionat din lemn și hârtie s-a dovedit a fi capabil să se transforme în forme dintre cele mai sofisticate.

Lumea lui Ion Creangă a avut parte de o interpretare de nota zece.

Pe cel de-al treilea, N(AUM) TEXTE GELLU NAUM, în regia Marianei Cămărășan l-am așezat pe locul întâi în topul personal al spectacolelor de poezie văzute. O oră și jumătate cu Gellu Naum, prin intermediul actriţelor Oana Pellea și Cristina Cassian, este un regal poetic. Orice aduci pe scenă are în spate o doză de muncă serioasă, dar să reușești să faci să vibreze poezia în teatru impune pe lângă o muncă sisifică și un dram de nebunie. Nu știu să povestesc și nici nu pot, și nici nu vreau, acest spectacol trebuie pipăit de fiecare în parte personal.

Spectacolul Imagine All the People cu balerini ai Operei Naţionale din Iași, creaţie a coregrafului Gigi Căciuleanu, a umplut ochi sala Casei de Cultură. Am privit acest spectacol ca printr-o falie temporală unde secvenţe din viaţa omenirii se desfășoară cu rapiditate și dansatorii sunt îngeri dedicaţi dorinţei de a deștepta din adormire gândurile muritorilor.

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Foarte plăcut acest spectacol, dar mult mai condensată, mai puternică și coerentă a fost montarea de la Sibiu, a aceluiași inspirat coregraf, cu Mozart Steps.

O reprezentaţie care m-a lăsat mască a fost Tango la înălţime în coregrafia Brendei Angiel. Tangoul argentinian e cunoscut de toată lumea și nu cred că e cineva care să nu privească acest dans fără să simtă un fior emoţional. Până aici nimic nou. Acum începe minunea: dansatorii trupe argentiniene Brenda Angiel Aerial Dance Company și-au susţinut spectacolul legaţi în corzi elastice pe muzica live cântată de o orchestră. La circ văzusem specialiști agăţaţi, dar ce au prezentat artiștii argentinieni a fost peste orice așteptare ori imaginaţie. Să dansezi tango agăţat este spectaculos foarte! Am urmărit cu sufletul la gură și tare mi-ar fi plăcut să dureze mai mult de o oră și zece minute. Brava!

O oră și jumătate, cu tot cu bonusul de final, a durat concertul Lost in the Stars al Sandei Weigl pe compoziţii muzicale de teatru, musical, jazz și cabaret semnate de Kurt Weil. Trebuie spus că artista este una dintre nepoatele dramaturgului, creatorului de școală teatrală și regizorului german Bertold Brecht, iar Kurt Weil a compus pentru spectacolele sale - Opera de trei parale, vă amintiţi? Sanda Weigl, născută la București, a interpretat o seamă de cântece, celebre, ale lui Weil din cele trei perioade componistice: germană, franceză și americană. Acompaniată de doar doi muzicieni, cunoscuţi și ei, Lucian Ban la pian și Albrecht Maurer la vioară, Sanda Weil, cu o voce de poveste, a îmbrăcat Sala Thalia în bucurie. La final a cântat în limba română și ... ar mai fi multe de povestit aici. S-o ascultaţi cântând din repertoriul Mariei Tănase. Neapărat.

Sunt lucruri care există și altele care nu există. În categoria asta intră și spectacolul prezentat de Jin Xing Dance Theatre Shanghai, Different Loneliness/Vreau să fiu altfel. Coregrafie semnată de Jin Xing și muzicieni din Mongolia Centrală. Trebuie să mărturisesc că spectacolul acesta nu l-am văzut decât înregistrat. În schimb am fost la concertul ansamblului muzical mongolez și la conferinţa de presă a coregrafei, care e și patroana și fondatoarea companiei. La concert am aflat că mai sunt pe lumea asta o sumedenie de sunete nemaiauzite de mine și că iarba dansează, caii zboară, iubirea luminează sufletul, poezia dezlănţuită devorează răul, vântul cântă de-adevăratelea, că întotdeauna există un motiv pentru a face ceva și că dacă te împrietenești cu singurătatea ta e foarte bine. Nici după o ședinţă de psihoterapie pe canapeaua meșterului Freud nu m-aș fi simţit mai bine. La conferinţa de presă a apărut o femeie frumoasă, elegantă, stilată, vorbitoare a unei limbi engleze curate, coerentă, fără ifose – Jin Xing. Sala de la Habitus era umplută ochi. În câteva minute am aflat că frumoasa femeie a fost în copilărie cel mai bun dansator, chinez (adică băiat), la 12 ani era dansator militar, apoi ... SUA, Italia, Belgia, .. schimbare de sex, adopţie trei copii, căsătorie cu un bărbat... propria companie de dans, propria emisiune tv... etc. Când dansează e androgin.

83

Euphorion

O zonă foarte bine conturată e cea a spectacolelor lectură. Trebușoara asta cu lectura în public e cu două feţe: ai toate șansele să obţii ceva de calitate dacă ai un text bun, dacă textul e hm,... trebuie să improvizezi. Ce este un text bun? Un text bun îţi deschide singur drumul și-ţi luminează fiecare pas. Un hm te poate aduce la crize de nervi. Dar pentru asta s-au inventat actorii și regizorii, nu? Ei bine, Bogdan Sărătean, fost viitor filosof, actor încă în funcţie, profesor de actorie premiat internaţional, regizor și bun mentor unora, știe să dea de cap tuturor provocărilor ce i se ivesc în cale când e vorba de piesele de lecturat artistic. De data asta s-a întrecut pe sine. Poate și pentru că a fost lăsat să se ocupe singur și liniștit de forfecări, distribuţii și alegorii. Opt scrieri au fost prezentate anul acesta. Doar unul din opt autori am să amintesc: Valentin Nicolau. Fondatorul editurii Nemira ne-a părăsit anul acesta. La 55 de ani.

Mă gândeam, după ce am revăzut în festival două dintre spectacolele filmate ale lui Tadeusz Kantor, Wielopole, Wielopole și Clasa moartă, cât de fericiţi ar trebui să fie oamenii de teatru ai zilelor noastre de uriașa libertate pe care o au. Firește, e un gând inocent, o utopie, pentru că încă se închid teatre din lipsă de subvenţionare, artiștii serioși sunt agresaţi de impuneri politice și de hărmălaia kitscioasă a subculturii de masă. Mafie există și în domeniul acesta și nu are decât o dorinţă: aceea de a reduce oamenii la simpli mâncători de că... cu orice. Și cu toate astea cred că e ceva mai bine azi decât pe vremea când în Polonia anilor de sfârșit de al doilea război mondial creatorii de teatru erau interziși, bătuţi sau trimiși la moarte în lagăre. Normal, teatrul a fost și este un cui în coastele oricăror dobitoci dornici să manevreze masele. Teatrul este una dintre puţinele salvări din drumul spre îndobitocire. Teatru este lumină. Când există de-adevăratelea. De aceea găsesc că inscripţia de pe ușa apartamentului din Cracovia anului 1944, unde Kantor își construia spectacolele împreună cu echipa lui de actori, are azi o încărcătură la fel de copleșitoare cum o avea la vremea respectivă, acolo... de fapt, mai degrabă sper: În teatru nu se intră fără să fii pedepsit. Paradoxal, crud, frumos, cinic și trist... atât de adevărat. Nicio Sybillă din toată istoria lumii acesteia nu putea găsi cuvinte mai grele și mai adevărate pentru a pune pecete pe un dat atât de covârșitor, tragic și luminos în esenţă totodată.

Au mai fost pe lângă cele aminite o sumedenie de întâmplări, spectacole și întâlniri, concerte, conferinţe, la care am fost părtaș, dar mi-ar trebui prea mult spaţiu să le povestesc. Cert este că FITS reușește să adune o părticică din ce are Lumea la momentul desfășurării festivalului mai bun în artele spectacolului, și asta nu e puţin lucru. În ceea ce mă privește, iubesc mai întâi teatrul, defect profesional, pe urmă celelalte arte, și atâta vreme cât teatrul funcţionează pe principiul yin-yang sunt liniștit.

Actorul se roagă luminii și umbrei ei. A învăţat că arhitectura ideilor, așezarea gândurilor în cuvinte, exprimarea singurătăţii autoasumate, nu pot fi sparte: partitura scenei 84

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

e departe de autodistrugere. Autofagia actorului e mica dependenţă a histrionului care și când tace ceva coace. Smulge esenţă din el, orice mișcare este iubire, se autofeliază, se unge pe pîinea teatrului care se hrănește cu sânge, să nu se sufoce, să nu se ofilească precoce.

Cetăţenii nu gustă ambiguităţile poeziei teatrului, nici nu pricep că toate astea sunt de fapt scrisori adresate lor.

Din lumea lor paralelă nu simt, nu vibrează. Aparenţa de-

șteptăciunii lor absolute nu le dă pace. Actorul nu mănâncă, nu doarme. El supravieţuiește cu praful scândurei unde-l calcă-n picioare personajele, se odihnește levitând între replici. Dacă-l dezbraci n-o să vezi piele și oase, o să vezi turbioane, furtuni, găuri negre, planete nedescoperite. Respiră suspendînd temporar legi ale naturii, se zbate în universul suferinţei de-acum preparându-se pentru suferinţa următoare, plutește într-un univers restaurat ce premerge înţelegerii. În tot acest timp spiritul înoată în oceanul de cuvinte și cântă.

Omenirea, bulversată de starea de spirit complicată a actorului, apreciază că pauzele dintre spectacole se datorează faptului că nu știe ce să facă cu personajele, care nici măcar nu sunt fiinţe palpabile, vizibile, nici nu li se poate spune personaje și că de fapt actorul nu știe nimic concret, nu e posesorul vreunei idei clare despre propria lui existenţă, că are simptomele unei maladii grave, că privește prea mult în gol, că în anumite poziţii i se văd găurile din tălpi...

3 / 2015

Euphorion

Valentin Mureșan

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Critica si criticul de artă

ARTĂ Un cunoscutul scriitor englez contemporan, Julian Barnes, spunea într-un interviu că din partea lui, în analiza romanelor sale critica poate merge: „Până unde vrea, fiindcă nu mai citesc critică despre ce scriu eu. Cândva mă făcea să mă simt important, dar nu m-a ajutat câtuşi de puţin să-mi scriu vreo carte.” Este aici clar exprimat obişnuitul punct de vedere al creatorului în privinţa operelor sale, „încăpute pe mâna criticii”, însă un punct de vedere unilateral. Pentru artist sau scriitor, critica e bună numai în măsura în care popularizează şi laudă operele sale contribuind astfel la celebritatea autorului lor. Livius Ciocârlie remarca şi el că: „Alergia la critică e o boală profesională a creatorilor de orice fel. Ei ar dori să se scrie non-stop şi exclusiv despre produsul lor; să nu fie atinşi nici cu o floare în tot acest timp. Par să nuşi dea seama că numai morţii sunt îmbălsămaţi. Cât despre rană, rar i se face operei. Suferă sensibilitatea autorului; opera rămâne ceea ce e.” (Pornind de la Valéry). Însă critica s-a născut şi se practică nu pentru a ajuta sau orienta creaţia şi pe creator (deşi uneori face şi asta), ci în primul rând spre a îndruma publicul în dificila încercare de a înţelege şi aprecia valoric operele de artă. În măsura în care are de a face cu un public avizat, artistul câştigă o mai mare audienţă şi astfel critica îl afirmă mai deplin. Ca un părinte care îi iubeşte pe toţi copiii lui, artistul ţine la operele sale, se simte la fel de jignit dacă îi spui că a făcut o lucrare slabă, ca mama căreia îi spui că are un copil prost. Şi totuşi, creatorul e primul critic al lucrărilor sale şi ştie când lucrarea sa e o reuşită, sau un eşec, chiar dacă „nu mai citeşte critică”. Orgoliul însă nu-i permite decât rareori să recunoască altceva decât succesele, de-aceea cu cât are mai multe nereuşite, urăşte mai tare critica, o consideră nu o dată singura vinovată, o acuză de neînţelegere şi conservatorism ori favoritism faţă de alţi creatori şi lipsă de obiectivitate. Nimeni nu poate fi perfect obiectiv în aprecieri, iar criticul are subiectivitatea şi receptivitatea lui. Dar artistul este prin însăşi firea sa un subiectiv; cu cât opera de artă este mai subiectivă (nu mai obiectivă), este mai originală şi operele cu adevărat mari trebuie să aibă şi multă originalitate. Tocmai de aceea, rareori artiştii ştiu să aprecieze just opera altor creatori din „aceeaşi breaslă”, ei nereuşind de obicei să se dezbare de propria viziune, de propria subiectivitate, deci să devină cât mai obiectivi în judecarea lucrărilor altora. De aceea, artiştii devin rareori critici de artă, însă când reuşesc, devin dintre cei mai buni în materie, cu neajunsul că sunt uneori consideraţi de ceilalţi ca: „artişti rataţi”. Faptul acesta se vede bine şi la unii dintre artiştii care prin forţa împrejurărilor devin profesori la şcoli de arte, unde (dacă nu sunt buni pedagogi) îşi transformă uneori ele3 / 2015

vii în adepţi fideli ai propriei maniere, reuşind implicit să-i împingă spre epigonism.

Astfel stând lucrurile, rolul criticului e deseori ingrat, el nefiind agreat de creatori fiindcă nu-i laudă totdeauna şi îndeajuns, iar publicul îl priveşte cu destulă neîncredere, în măsura în care nu-i confirmă aşteptările şi părerile despre anume artişti şi opere, încercând să-i „bage pe gât” noutăţi pe care nu le acceptă sau nu le înţelege. Totuşi, dacă n-ar fi necesară critica ar dispărea; or, dimpotrivă, azi asistăm la o mare înflorire şi diversificare a criticii în toate domeniile, mai ales în literatură. Nu-i rămâne deci criticului decât să-şi asume toate riscurile, poate gândindu-se, că pe lume nu apare şi nu continuă să existe, decât ceea este omului şi societăţii necesar.

Criticul literar este totuşi – de ce? – mai apreciat şi mai înţeles de scriitori şi de marele public. Probabil fiindcă el foloseşte, ca şi autorul, aceeaşi artă a cuvântului spre a exprima opiniile sale literare şi nu rareori se întâmplă ca un mare critic literar să fie (de exemplu, G. Călinescu) şi un maestru al cuvântului cu nimic mai prejos decât un scriitor profesionist. Criticul de artă e însă obligat să adopte alt limbaj decât cel al imaginii, formei, liniei, culorii, volumului (ca plasticienii), anume textul, fie el oral (la vernisaje) fie scris.

Or, a transpune un limbaj în altul este a schimba/traduce un cod semiotic şi semantic în coordonatele altuia, păstrând semnificaţii şi simboluri cvasi-identice, dar transpuse în mesaje interşanjabile şi care se susţin şi „explică” reciproc: imaginea prin cuvânt – cuvintele prin imagine. E o treabă dificilă uneori, dar criticul… supravieţuieşte.

85

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Robert Lowell

Ne încumetăm aici, iată, a transpune în românește câteva poeme dintr-o mare operă poetică a secolului trecut, care, după părerea noastră, crește azi și va crește mâine, pe măsură ce critica, publicul și traducătorii de poezie se dumiresc, zi cu zi, cu privire la melancolia metafizică numită poezie, dincolo de mode, paradigme, estetisme, curente etc.

American de spiţă mayflower-istă, bostonian prin naștere și formare (veche familie nord-estică), profesor de poezie (la fel ca și alţi mari poeţi americani), fabulos cunoscător al literaturii anglo-saxone și universale (a tradus sau adaptat de la Villon la Leopardi și Montale, de la Horaţiu la Quevedo și Nerval, de la Hugo, Heine și Baudelaire la Rimbaud, Ahmatova și Mandelstam), obsedat de istorie (pe care o înţelegea, vezi volumul History din 1973, mai ales ca „genealogie”, cumva în spiritul în care Foucault pleacă de la Nietzsche, istoria devenind astfel o „știinţă a vindecării”), pacifist convins (a făcut pușcărie pentru că a refuzat înrolarea în armata americană în cel de-al doilea război mondial), opozant constant al intervenţionismului american (s-a opus războiului din Vietnam), critic acerb al societăţii mercantiliste și consumiste contemporane, bipolar și ciclotimic, ca atare, obsedat de propria genealogie a unui funambulesc demon al amiezii, creator al unei limbi poetice și al unor structuri lingvistice extrem de greu de transpus în altă limbă, și în contextul în care familia, spaţiul real, spaţiile imaginare, contorsiunile sufletești, trimiterile culturale și biblice etc. sunt de o deconcertantă, dar tainică, cuprindere.

Am înscris la sfârșitul fiecărui poem tradus volumul din care acesta face parte. Acestor volume li se mai pot adăuga For the Union Dead (1964), volum dedicat, cu precădere, istoriei americane, și Near the Ocean (1967), mic ca întindere, pe urmele lui Juvenal, Horaţiu și Dante.

Notele la câteva dintre aceste transpuneri, ce pot părea, poate, multe și deranjante la lectură, sunt esenţiale, credem, pentru lectura poemelor. De mare ajutor în acest sens este Robert Lowell, Collected Poems, edited by Frank Bidart and David Gewanter, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1997.

Îi farmecă pe-ai Turnului Babel meșteri cu mistrii, De-aceștia înalţă orașul de mâine până la un soare Ce nicicând n-apune de pe-ale Bostonului străzi Arse de focul iadului, unde-i o spadă raza de soare Ce lovește-n scutul Domnului celui mare: Muște, muște-n sicomor și pe străzi.

Tenebrele adunat-au tenebre, iar infamia Șerpuiește pe sub ferestre-n acest planificat Babel al Bostonului, unde banii-s totul Sporind întunecimea unui tărâm elaborat Perfect, prin care trece Fecioara cu boiul Încoronat de roze-n iconiţă d-email iar via Faţă cioburi se face pe prăfuite străzi.

Doamna Noastr-a Vavilonului, să treci îndată, Minunea ochilor tăi fost-am odată.

Muște, muște-n sicomor și pe străzi.

Muștele, muștele, muștele Vavilonului Îmi bâzîie-n urechi iar lunga tânguire A sufletelor amărâte sparge timpanul orașelor încă vii, În care limba de aur peste fire

Sezonu-i bolnav acum – ne-am pierdut bogătașul estival, ce părea scos direct dintr-un catalog L. L. Bean.

Iola lui cu viteză de noduri duium a fost vândută pescuitorilor de homari de pe mal.

O pată roșie ca o vulpe acoperă Blue Hill.5

Ca un sicomor lângă apă 1

86

Muștele se izbesc de sublima apă-ngheţată A Atlanticului și de ochii Bernadettei, Cea care-a văzut pe Maica în peșteră sub stei La Massabieille2, cu adevărat a văzut-o, încât a ei Viziune a stins lumina raţiunii. Locașul ei De-ngropăciune-i deschis iar ea lui Christos e dată.

O! Voi ziduri ale Ierihonului! Și voi, străzi La zidul Atlanticului, cântaţi: „Să cântăm cu putere, Să cântăm pentru-a Regelui stăpân reînviere.”

Muște, muște-n sicomor și pe străzi. (din Lord Weary’s Castle, 1946)

Ora sconcsului

(pentru Elizabeth Bishop)3

Încă-și petrece iarna-n hogeacul ei spartan, A Insulei Nautilus singuratică moștenitoare4; Episcop îi e feciorul, iar păstorul oilor ei, ce încă mai pasc lângă ocean, e al orașului consilier principal; viaţa ei e-acuma aproape la final. Însetată avan de izolarea de castă din a reginei Victoria vreme de mai an, are-n plan să cumpere, de pe apropiatul ţărm de mare, toate dughenele și casele dărăpănate și-apoi să le lase-n uitare.

Iar acum năzdrăvanul nostru decorator își aranjează atelierul pentru final de sezon; cu plute portocalii își împodobește năvodul, și cu aţe, portocalii-s și laviţa cu scule și priboiul cu vârful în con; dar nu iese-un ban din toată această-agitaţie, să se-nsoare ar fi mai cu spor.

3 / 2015

Euphorion

Într-o noapte obscură,6 Fordul meu cu două uși7 urca pe-a dealului căpăţână;8 pândeam mașinile îndrăgostiţilor.9 Oarbe, se-nșirau una lângă alta ca boabele-n păstaie, acolo unde cimitirul veghează peste oraș, pe-o rână...

Mi-e sufletul de zgură.

Într-o mașină la radio e-ncet un blues, „Dragoste, o, dragoste fără de griji...”10 Eu aud cum geme-n fiecare celulă gându-mi bolnav și confuz, ca și cum cu mâna mea mi-aș gâtui sângele din vine...

Eu însumi sunt iadul;11 și nimeni nu-i aici lângă mine – doar sconcșii, care aleargă-n șir pe Strada Principală și-n lumina lunii-și caută mâncare: dungaţi cu alb, cu ochii roșii, ca de jar, pe sub clopotniţa bisericii trinitariene ce se-nalţă ca un harpon, spoită cu var.

Stau sus pe trepte și-nghit răcoarea aerului nopţii – o mamă sconcs cu puii după ea se-mbuibă la o ladă de gunoi. Își strecoară botul ascuţit într-o cutie de smântână și geme, apoi își lasă-n jos coada-nfoiată, ca de struţ, și nu se teme.12 (din Life Studies, 1959)

Exorcism

1.

Suntem ceea ce iubim. Noiembrie -năsprește bruma dimineţii, iar eu abia sporesc; încet, furia familială își arată colţii albicioși, defilând în armură invizibilă de zale – virilitatea târzie ascunde lâncezeala, peisaj cenușiu, ţesătură din New England.

Ai ridicat arătătorul: Ești ceea ce iubești. Știu ce înseamnă pentru o femeie să fie părăsită, să aștepte în antecamera spaimei: în măsura în care sunt iubit sunt – o femeie romantizându-și exorcistul, două suflete într-o crisalidă secretă.

Femeia ta dansează pentru tine, copil sub arme, dansează pentru tine, craniu de copil zâmbind.

2.

Dimineaţa aceasta, ca și când aș fi acasă la Boston,

zăpadă, iernile magice la grădiniţa de copii; fereastra se aburește, se face albă ca un ecran de cinema, orbitor, cu puncte străvezii, excluzând orice alt punct de fugă – 3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

pot azvârli orice pe acest paravan lacunar, însă iată că rulează doar filmul pentru care-am plătit: melodramă cu tocuri înalte și ascuţite dansând și lăsând urme ca de gloanţe-n parchet.

Cuvintele-mi sunt în engleză, dar intriga-i magică: un bărbat, două femei, subiect comun de roman... ești ceea ce iubești...

Nu-ţi poţi căra talentul peste tot ca pe-un cufăr.

Să nu te-ncumeţi să ne trimiţi dragostea pe care viaţa ta o reneagă; Chiar realizezi cu adevărat ceea ce ai făcut?

(din The Dolphin, 1973)

Roma în secolul al șaisprezecelea

O, călătorule! ai venit la Roma să cauţi Roma!13 În Roma cea creștină nu-i loc de Roma, Aventinu-i un gorgan ce mormânt-și poartă; Iar Capitoliul ce Forumul încorona e-acum moloz, cadavru ce-odată semeţe ziduri de aspre cărămizi-nălţa; efigiile-s căzute, sfărâmate de mâna timpului și-arată că mai multe încă s-au zdrobit prin vremuri decât Hanibal sau Cezar au putut să risipească.

Doar Tibrul e același, râu mic și cu apă puţină, ce-obișnuia odată orașu-ntreg să spele, iar acuma la al său sepulcru se tânguie cu jale. O, Roma! senatori și lauri, stăpâniri, statui impunătoare și-atâtea splendori, ce-a fost sever și trainic e-acuma dus.

Dar tot ce dus a fost, permanenţa-i durează.

Ocean

(din History, 1973)

Mai ales culorile se-amestecă, să domine și să spumege; pământul e ferm, nu oceanul, substanţă divizibilă pretutindeni, uriaș suflet de sare. Ne ţine la suprafaţă – dar din ce în ce mai puţin utilizabil acuma că putem zbura ca îngerii.

Nu putem rămâne-n viaţă fără el; și mai cred că orice mariaj e ca oceanul: o parte de oxigen face pereche cu două părţi de hidrogen, ca și când formula ar exista dintotdeauna în noi, ca-ntr-un misterios Parnas al chimiei.

Politicianul bodogăne: „Problemele afacerilor publice sunt fleacuri...” Se gândea la propria-i unire conjugală – de neţinut în frâu, potopire de reguli ca oceanul...

Dumnezeu e H2O care ne absolvă să putem supravieţui. (din History, 1973)

87

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Vieţi

Vara-i nădejde și-ncredere să gravezi versul liber în bronz – în camera asta, aeru-i blocat între pereţi; nu pot pleca la prieteni vechi, odată erau destule uși de deschis. Într-un final, la epilogul orânduit, mă tem să mă întorc, să devin iarăși copil așa cum zice-n Evanghelie14, să reacţionez cu mai multă solicitudine decât am reușit să-mi încreţesc lamura frunţii – într-un cuvânt Marele Ciclu15 e zdrăngănitul plicticos al acestui an definitiv.

Cum poţi iubi, și tu atâta de crud?

Generaţia mea maladivă – vieţile lor n-au încetat niciodată să se împotrivească, cu pas greoi, cu o labă a piciorului însângerată, fără vreo cârjă – balaur neprevăzut, pe jumătate prevenitor și galant... zilele săptămânii lor atîta de scurte au fost de puteau fi văzute înaintând.

Și totuși aleg bucuria rememorând suferinţele am ales să transmitem apeluri disperate – înaintarea infailibilă a foarfecelor e otravă doar în închipuire.

Ar fi nevoie de un doctor de arbori care s-aprecieze faţa blondă a grâului iar copacii rămași fără sevă se dezintegrează-n rumeguș

Acest august e ca o femeie care obţine orice bărbat fără să se clintească.

Balans

(din Day by Day, 1977)

Se-ntunecă înainte de vreme – ferm, apăsat, ploaia se cerne la nesfârșit să-i împlinească sarcina – ca și când ne-ar asista uzurparea propriilor corpuri pe care le ocupăm fără a le putea și tămădui.

Tu, cel care suferi, cum ai putea să mă lecuiești, 88

atâta timp ce-ţi folosesc durerea ca pe-a mea s-o sporesc?

Vom fi oare mereu unul sus, celălalt dedesubt, unul săpând în adîncuri, celălalt în zbor printre ramurile arborilor – nedespărţită legănare?

(din Day by Day, 1977)

Singurătate

La o aruncătură de băţ șapte raţe polare plutesc și se scufundă în valurile ce cămin le e acum... o familie, deși nu un mariaj – suntem învăţaţi să nu facem diferenţa.

Am fost la fel, liniștiţi vara asta, mi-aș dori să trăim veșnic, așa ca băieţelul de pe chei mărșăluind singur, mult înaintea celorlalţi, cu aripi nesigure și nerăbdătoare încercând să umfle pînzele multicolore din largul fără vânt.

Fragment

(din Last Poems, 1977)

(strofă finală a unui poem neterminat la care Lowell lucra în zilele dinaintea morţii sale) Iisuse, la noapte voi muri, copie fidelă a ursitei și-nzestrărilor mele luna plină în pălire.

(septembrie, 1977)

Titlul în engleză este ”As a Plane Tree by the Water” („I grew up as a plane-tree by the water”/ „M-am înălţat ca un platan la malul apei”, Apocrypha, Ecclesiasticus, 24:14, după King James Bible; în Biblia ortodoxă românescă, tradusă după Septuaginta, pasajul este diferit, vezi Ecclesiasticul, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah); plane tree = platan, din Balcani până în Iran fiind specific Platanus Orientalis; asemănător, la noi, e paltinul, specie de arţar (Acer pseudo-platanus); desigur, în cazul de faţă e vorba de Platanus Occidentalis, platan american sau sicomor (sycamore), răspândit în toată partea estică a Statelor Unite. Știinţific, a nu se confunda cu sicomorul Orientului (numit și smochin egiptean); în Biblie, sicomorul apare de câteva ori, cel mai cunoscut pasaj fiind acela în care, la Ierihon, Zaheu se caţără într-un sicomor ca să-l vadă trecând pe Iisus (Luca, 19: 4, 5, 6, 7): „Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, 1

3 / 2015

Euphorion

ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit în locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se.”

Massabieille, grotă lângă Lourdes, în Franţa, unde Sf. Bernadette a avut viziunea Maicii Domnului.

3 Într-un eseu târziu, Lowell precizează că scrierea acestui poem a fost influenţată de stilul poetei americane (admirată de poetul bostonian), mai ales de poemul acesteia ”The Armadillo”. O altă sursă este Holderlin.

4 Spaţiul fizic al poemului este Castine, un vechi port pescăresc de pe coasta statului Maine, în faţa căruia se află Insula Nautilus, loc în care familia Lowell avea o casă de vacanţă (”summer home”).

5 Scrie Lowell: „pata roșie ca o vulpe descrie culoarea roșie-ruginie a toamnei de pe Blue Hill, o înălţime din Maine, aproape de locul unde locuiam noi. Am văzut vulpi jucându-se pe stradă într-o noapte și m-am gândit că aceste cuvinte sunt piezișe și prevestitoare de rău.”

6 Trimitere și la Ioan al Crucii cu „Noaptea neagră a sufletului”; însă Lowell spune undeva că „noaptea” lui e seculară, puritană și agnostică, o noapte existenţială.

7 Tudor Ford, limuzină Ford cu două uși din anii 50 ai secolului trecut.

2

Ţeasta sau craniul sau scăfârlia, în ebraică Golgotha.

Anecdota cu „pândirea îndrăgostiţilor” vine de la Walt Withman, care, la bătrâneţe, obișnuia asta, pentru a onora bucuria dragostei dată de puterea naturii, simbolizată sub numele de Venus. Vezi

8 9

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Logan Percy Smith, Unforgotten Years, 1939.

Blues-ul ”Careless Love”, Big Joe Turner, 1941 11 Vezi ”My self am hell”, Satan în John Milton, Paradisul pierdut, IV, 75) 12 Privitor la finalul poemului, Lowell vorbește despre acel punct final de întuneric deplin (Camus) după care nu poate urma decât sinuciderea. Însă, finalul poemului este suport emoţional și încurajare, ambigui desigur, date de sconcși; Lowell îi scria prietenului său John Berryman, cu un anumit prilej, despre oribila energie oarbă a sconcsului, despre dorinţa și teama de anihilare, formă primară de viaţă, ca și despre dorinţa și speranţa umană pentru această energie; „ora sconcsului” se referă, desigur, la acea oră de sfîrșit a nopţii, spre dimineaţă, ora 3 sau ora 4, ora cu adevărat crepusculară și „obscură”, dar, totodată, încărcată de speranţa unui nou început.

13 Vezi Quevedo, Buscas en Roma a Roma, !O peregrino! și cele patru „sonete spaniole” ale lui Lowell, din Near the Ocean, cu titlul The Ruins of Time.

14 Vezi „Adevărat vă zic vouă: De nu vă veţi întoarce și nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei, 18: 3) 15 Marele Ciclu: Marele An reprezintă un ciclu de creaţie și distrugere a universului, aiones la gnostici, un timp al renașterii în care lumea se reîntoarce la starea sa primordială, a Epocii de Aur, adică o apocatastază.

10

Traducere, prezentare și note de

Ioan Radu Văcărescu 89

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

George Vulturescu

Gold and Ivy

My Stain of Blood

A day that cannot be found in any register of the town hall1 on its grass I am like a body receiving transfusions the suckling of the green leaves into my veins trickle the hypnotic ores of the Stones of the North within my stain of blood are the alcohols of an orchard “You, fool on the Stones, from one stone to another is not from man to man, from man to man is only the funeral carriage, from stone to stone is only the breath of God that preserves the dust in the coffin of forms” (The forms here are untethered horses heigh-ho, Harap Alb’s tray of embers is never at hand except in the fairy-tale stables of texts)

High above, you unpack your bundle of anguish: several lines both bread and wine with them you can hate “all the thrilling struggle of the lines”2 with them you can forget the features “the avaricious features Pulled by the kohl and rouge out of resemblance…”3 A stone can lie under Christ’s sandal (Venite ad Me omnes) a stone can reach the hand of the madman who bashed in Eminescu’s head on the pathway of the Şuţu Hospital a stone can drink from your eye all the blackest pitch of loneliness no one teaches you the difficulty of being foolish beside the stones you do not want to see anything yet (because to look at the stone requires energy equal to the bombardment of a uranium nucleus in atomic fission) you want only the peace of the sand under the stones’ surface so you keep this day in the register of your anxiety, you, fool on the Stones of the North.

90

The Ontological Trace of the Knife

I am nothing more than a man on the Stones of the North under a barren star. I breathe the same air as the wild beasts, the air in the crops of birds, the stench of the swamps, the residue of carcasses.

Only you are not rotten, my knife, on which rested the hand of my grandfather Dumitru, a carver of crosses; the hand of my father Gheorghe, a digger of wells.

You have the glint of the she-wolf that gives birth alone in the thicket.

You can be pressed against the throat of a tyrant, of an intruder, of a brother.

The she-wolf crouches on her knees picks up each cub in her teeth and places it in the hollow that is her den. Then she licks them with her rough tongue.

Ay, you were left by father to son on their deathbed, my knife!

Foolish is he who accepts you as a gift, foolish is he who does not bequeath you!

Just the same as I – a foolish man on the Stones of the North who writes in the barren night.

A letter bloated with fear leaves behind it “an ontological trace” like the sticky trail of the snail upon the stones.

I pick up each letter with great care and place it in the next word that does not tremble, that does not chatter its teeth in fright, just as the she-wolf picks up the cubs in her teeth.

The letter’s knife lets nothing decay.

Stone Upon Stone

It is a hierarchy that can be seen today in the North: the mud under the roots, the scree twists and enters the stones as if sucked in, swallowed by their voracious silence; the vines, tree trunks, undergrowth and weeds slip 3 / 2015

Euphorion

beneath the surface of the stones. All enter the stones: the air, the light, the wind.

There is nothing more than stone upon stone.

(Fool, to believe that you can read the stones…)

Scattered stones, emerged from my sadness like boils, like shadows I strike against; stones that seem to wish to grant me the full mineral substance, the absurdity of the kingdom and the enigma that enfolds them.

(And if God exists, He participates in this world disguised as one of these stones ready to give anything that He may vanish in a ripple of water.)

Fool, to believe that you can read the stones of the North. You cannot set them on your knees, you cannot leaf through them, you cannot borrow them like library books.

You kneel before them when it rains and when there is lightning and thunder, when they are cold or warm like your skin. No one taught you to believe in the spark at their core, just like a woman in the fetus in her womb.

The Glance Over the Shoulder

I do not come to bring peace to the Stones of the North.

The stone is not for dialogue: everywhere around it hemlock grows, snakes slither together and bake it with their scales. There are people who cannot live without hemlock (Et ne nos inducas…) they pay well for it, kill for it.

It is written in books, in good books, that the North is baneful, it oxidizes, it gives rise to epidemics out of the clays and the stones. There also exist books that breathe not a word about where the North is (And lead us not with these words into temptation.)

All are “teachers of poetry”: they keep their poems in formalin. On the paths of the North as in The Gospel of Thomas: “Lift up a stone and you will find me there. Split a piece of wood: I am there.”

My hemlock awaits you: who wants to be there, on the Stones of the North, not on the steps of the Academy?

My glance falls upon the stone like a hammer and awakens its bugle’s brass.

(What I cannot stand in poetry is “the glance over the shoulder.” You write with its stakes stabbed into you.

The text is like a field divided into lots.

As the coffin is the frame of your corpse.)

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

High above, the clouds of the North are the blossom of purity.

Can I gaze upon them with the mud of flesh in my eyes?

If it is not dangerous to see with a blind eye, if you can write with your teeth instead of your fingers like Constantin Draxin, who would be able to hold the Poet’s hand? how dangerous is it to scratch a verse on the walls of the Academy?

Go on, call him blind call him a drunkard call him a clown scare the children with his corpse in the closet: what is so dangerous beside a corpse unless another corpse?

Hallelujah! “The glance over the shoulder” has detached from the Eye of Almighty God like a stone from the Mountain – how can it stop itself from rolling if its claws do not grow so as to cling to you?

As in Chaplin’s film writing leaves the back door open (and lead us not into temptation…) it is a nail driven straight into the brain a brain that creeps out of you on fear’s paws and scampers away leaving you with your own corpse He who wants to be there: the Blind Eye and the Eye that sees both lie in Your Eye, God, shedding night over all the letters…

by Adam

1

Translated from Romanian

J. Sorkin and Olimpia Iacob

I was born on March 1, 1951. For my birth to be recorded in the register of

the town hall, my father had to go from the hamlet of Tireac to the People’s

Council of the commune of Viile Satu Mare. Busy with daily chores on his farm-

stead, he finally went there on March 20, but the law permitted only a two-day delay before declaring the birth of a newborn child. Thus, recorded on March

20, I was given March 18 as my date of birth. Hence I have lived 17 days that cannot be found in any register…

2 3 4 5 6

Line by Charles Baudelaire Line by Ezra Pound From “I Am 25”

Line by Vladimir Holan Line by M. Eminescu

91

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Tiffany Buta

Premiul al II-lea la concursul de creație literară "Iustin Panța" déjà-vu

m-am trezit speriată de dimineaţă de-asta m-am întors pe-o parte şi-am mai dormit două ore lungi m-am simţit răscolită de cel care ţine ferm între mâini visul l-am privit stând deasupra mea nu am apucat să văd dacă surâdea dacă regretă să-i prind vreo fărâmă de sentiment pe faţă retina mi-a fost pătată de durerea pe care o învârtea el în mine o singură imagine: două mâini mari încăpătoare care-mi cuprindeau faţa de-asta urăsc visele sau măcar revenirea conştientă m-am ȋntors cu spatele la el şi-am mai dormit două ore lungi

măști

des-şurubez să pot des-limita să mă învârt cu tine de mâini într(-un) dans(-ul) spre pământul din care ne alegem bulgări de noroi să ne mânjim costumele de gală adică rochia mea lungă curgătoare îmbrăcată cu o grație de pasăre nătângă & un strop de maturitate vișinie pe buze ca un prea-plin ce dă afară pe la colțuri plus cămașa ta neagră călcată și șifonată de m(t)ine minus muzica pe care am știut să n-o alegem nu mă (mai) mișc aștept să își oprească liniștea cadențele e oarbă face pe nebuna nu vede – m-am oprit m-am lăsat să cad printre notele versului al treilea din refren pe pământ îmi duc mâna la nas să simt că încă-i rece și încă-s eu am făcut-o și pe asta 92

ne-am îmbrăcat și așa acum hai acasă să simțim pământul nostru că-i mai moale și adânc

ce am visat din hol până în cameră / tăcere pentru tăcere

doar acum mi-a zis că scriam înainte de 3 decembrie că îi e dor să mă aşez lângă el să îi citesc că sunt o malformație un copil cu dizabilități dependendent de mama care-i duce lingura cu supă la gură şi-i şi îngână aproape cântând dulce aproape plângând de oboseală & neputința sinuciderii că supa-i bună îi caldă & şi-ar face minuni şi pentru stomacul – fetei cu picioarele goale din noaptea de 25 decembrie – îngrețoşat de cafele tari şi frig şi nesomn i-ar fi mai cald ar adormi n-ar mai visa cum şi-a pierdut mănuşile văzând un fluture diform înghețat la două case distanță de a ta copilul nu înțelege/ nu crede/ nu mănâncă ți-e dor să mă lungesc pe pat să fim iar hohote de disperare pentru tăcere

dislocare în dialog

pe acelaşi mal de pe care m-am aruncat odată în apă purtând rochia roşie curgând voalată mă întorc într-o noapte când simt un întuneric arzând dedesubtul coloanei mele vertebrale încep mă dezbrac violent mă dau jos peste cap mă arunc pe dos pe pământ mă calc în picioare

3 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

până mă afund de tot vârful nasului iese la suprafață plus câteva fire de păr îmbrățişând gângăniile – mişcarea pământului deasupra unui plămân zadarnic încăpățânat – gata s-a isprăvit am o bază mal de apă şi cu mine mă ridic cu tine pământ respirând din mine coboară-te eu mă înalț mă desprind – tac şi zic uite ti cum plec de lângă tine după interogațiile noastre mult re-formulate mult abandonate rămân doar eu răspund du-te sunt şi eu ceva acum strig te-nalți de pe-un mijloc şi ăla-s eu am gust de pământ în gură să-ți dau şansa asta

malformație

iarna mă așez pe două sau trei haine aruncate de mine pe jos mă oblig să-mi fie frig un frig simplu o buclă oarecare zărită cu ochiul stâng doar așa să mă-nchid sunt o literă ilizibilă dintre aburii respirației câte-o alta în fiecare noapte pe aceleași haine să fie șase zile de meta meta și morfologie proastă metamorfozare a șaptea să fiu un bun dumnezeu să ne putem odihni în picioare în frig pe balconul bunicii să se vadă din oraș o formă s-i-m-p-l-ă pentru că știu că ți-ar fi mult mai ușor să îmbrățișezi linii să le întrebi ce fac/ să le suporți tăcerea mai bine-ți eram umbră stând turcește pe aceleași haine pe care iarna le arunc pe jos/ când mă oblig să-mi fie frig să nu cumva să am parte de lecții bune de meta și morfologie proastă

de Crăciun stau desculță

şi picioarele mele goale strălucesc sub două crengi de brad ca pantofii femeii slabe şi 3 / 2015

indecise în pragul uşii mai mare decât unul normal mai mic decât un pumn din mine aruncat în jos pe gura ta pantofii ei scârțâie când calcă înapoi de asta se retrag ruşinați & terifiați înainte unde nu calcă pe nimic şi se sperie iar le stă inima-n toc pe pantofii ei stau 2 cm de praf şi e tot mai mult când stă în prag aiurită cu părul aspru-ncâlcit pantofii iarăşi ei se alarmează şi zic că praful urcă şi-i intră în gură/ nas urcă praful în ea ca mânia în creier îşi aruncă picioarele în spate le lipeşte de coloană cu firicel subțire de măduvă şi pantofii în mână

update: un pantof stâng unde era totul al doilea pantof stâng unde e nimic pragul meu e-acum un loc în care stau desculță şi picioarele mele goale strălucesc sub două crengi de brad

singura zi când mă gândesc la tine (pentru tata)

moartea are ochi reflectorizanți și vine-n șir/ din sens opus plictisite fiare de metal accelerând

tata strigă a doua zi în fața televizorului mama tresare eu-mi dau ochii sufletul peste cap și tu, tată, erai azi-noapte un ceva cu rău de drum bolborosind povești ascuțite eu-mi întindeam în spate picioarele la fel cum îmi întindeam gâtul pe geamul alb & scrijelit & fără termopan când te-ai gândit să distrugi (și) spațiul bunicului și locul de șofer cu miros îmbâcsit din cămășile tale îndesate în valiza pe care mi-ai golit-o de jucării la picioare mi-ai așezat o altfel de lume după care mama a devenit mereu tata și tata a rămas doar un pseudonim pentru s. m-am obișnuit de cinci-șase ani să fiu mereu cu mușchii încordați în preajma ta între noi nu a mai rămas decât mirosul de castane prăjite

93

Euphorion

Eva Sărășan

respirație sau curaj

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Premiul al III-lea la concursul de creație literară "Iustin Panța"

acum pășesc încet știu toți m-au auzit dar acum pășesc încet eu nu vreau să mă aud mă adun aici în mine mă închid cu spaima că și mâine e o zi ce cușcă rezistentă e incubatorul ăsta de copii cu handicap din care nu mai scap din care nici măcar nu fug

ghid pentru cei căzuți din familie

cu familia nu vorbești n i c i o d a t ă despre durere

saluți politicos spui poftă bună şi mulțumesc apoi eviți tot ce e de evitat nu întrebi de sănătate cine ştie ce mai afli nu lovești mingea până nu ți-e aruncată drept în stomac nu e necesar nici măcar să te faci plăcut ei se vor bucura de prezența ta ritualică cal-mă la fel cum se bucură de un banc nou pe care nu l-au înțeles dar nimeni nu e atent la detalii aici (aş continua cu) „e chiar bine uneori” în afara trupului tău însă nu e aşa se încred în mine, emm, ca într-o maladie foarte des întâlnită pe strada tuturor nevrozaților să nu trântești ușa – să-ți aduni lucrurile de pe jos – să nu fii ciudată – să – să – să să respiri calculat când se înfurie cineva să nu-i lași să vadă în tine frica să nu-i lași să vadă în tine frica, emm, noaptea adormi contabilizându-ți simptomele pe degetele tocite dar ascultă-mă cel mai primejdios este să te bucuri alături de ei cei pe care o să-i vezi plângând așa începe totul

94

/the first cut is the deepest /

sunt respirația asta crescută dintr-o veșnică disperare că haosul începe din capul meu când văd că altcineva va intra pe ușa aceea veșnic deschisă și îmi va lua locul tăcere pentru tăcere asta e pierdere vreau să cad în pierderea asta să fie a mea să fie permanentă sau vreau să vină cineva oricine să mă ia în brațe și să tacă mai adânc decât mine fiindcă eu aștept de prea mult timp iar tata e ușa care nu se închide niciodată update tata e ușa care se închide pe dinafară

dec. `14 /it`s alright to cry

even my dad does sometimes/ când stă singur la masă într-o bucătărie mică care miroase doar a lapte ars (uneori doar a ars) nu îl aud și asta mă scoate din minți că dincolo de cealaltă parte a ușii aud doar apa din ibric bolborosind dând pe afară și el stă acolo la masă îl simt imobilizat iar eu aici la sânul ușii aștept ca un copil flămând zgomotul scaunului împins în spate apoi al pașilor făcuți spre el și al gestului definitiv pe care îl găsești numai în poemele altora până adorm scufundată în lemnul ăsta foarte alb și foarte matern ascult cu ochii închiși cum plânge tata în mine ca într-un cântec de leagăn dincolo de ușă nimic mai mult scrâșnesc din dinți ca să mă aud

3 / 2015

Euphorion

Ioan Radu Văcărescu

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Schatzkammer Locul ferit al Lilianei Ursu

Premiul Opera Omnia pe anul 2014 al Filialei sibiene a Uniunii Scriitorilor a fost acordat (acţiunea a avut loc în 26 iunie 2015, juriul fiind format din scriitorii Mircea Braga, președinte, Dumitru Chioaru, Gheorghe Manolache, Andrei Terian și Dragoș Varga), poetei Liliana Ursu, eveniment fericit suprapus peste apariţia unui splendid volum bilingv de poeme alese al poetei originare din Sibiu: Loc ferit, apărut în 2014 la Editura Baroque Books & Arts, București. Mai mult decât atât, volumul este, ca obiect, o apariţie excepţională, mai rar văzută prin spaţiul nostru editorial, editurii amintite aparţinându-i și concepţia grafică (pe copertă, o Grădină dintre ape de Ștefan Câlţia). Poezia merită, iată, cu prisosinţă, astfel de aprecieri, încă de la felul cum iese în lume.

Iar poezia poetei sibiene, care trăiește de mulţi ani la București, despre care Mircea Iorgulescu scria că este „o poezie austeră, lipsită de ornamente, foarte elaborată totuși, de o mare precizie a nuanţelor”, merită cu asupra de măsură acest lucru.

Sunt selectate în acest volum poeme din toate cărţile de poezie de până acum ale poetei, care, cu această ocazie, își semnează superba apariţie editorială cu numele întreg, Liliala Maria Ursu. Astfel, sunt „alese” poeme din Viaţa desupra orașului, debutul din 1977, Ordinea clipelor (1978), Piaţa Aurarilor (1980, volum pentru care a primit Premiul pentru poezie al Filialei Sibiu a USR), Zonă de protecţie (1983), Corali (1987), Înger călare pe fiară (1996), Sus să avem inimile (2001), Cartea farurilor (2003), În oglinda fluturilor (2005, iarăși Premiul de Poezie al Filialei Sibiu), Zidul de lumină (2009) și Grădina din turn (2012, volum care cuprinde cele mai multe poeme dedicate orașului natal). Referitor la acest din urmă volum (care cuprinde și traduceri ale poemelor în germană, de Beatrice Ungar), ca și la, poate, cel mai cunoscut volum al poetei, Piaţa Aurarilor (titlu care reproduce numele unei faimoase „pieţe” sibiene din orașul vechi, în care se ajunge coborând nu mai puţin celebra „scară a aurarilor”), sunt de amintit aici cuvintele Monicăi Pillat: „Asemeni lui Marcel Proust, Liliana Ursu recreează orașul ei iubit, străzile copilăriei, atmosfera peisajelor de altădată pornind de la memoria simţurilor și astfel universul ei liric devine cald, palpabil,

3 / 2015

plin de culoare și parfum.” Aș adăuga la aceste frumoase cuvinte faptul că memoria selectivă și poetică a Lilianei Ursu este susţinută atât de elementul narativ de factură existenţială, din ce în ce mai pregnant cu fiecare volum nou, mai ales după experienţa americană (poeta a fost în SUA, ca lector și poet invitat în mai multe rânduri), în combinaţii și recombinări de mare efect, cât și de inombrabilele efecte ale luminii, astfel încât Sibiul pare uneori un oraș la Mediterana, sub lumina Patmosului, Apoldul bunicilor un straniu Acropole în inima podișului transilvan, Louisville întreg o stradă a Balanţei sub lumina și brumele toamnei, iar Lisabona un plic de lumină trimis cadou pentru o fereastră din Visby, sub lumina crudă a nordului. Nu degeaba un excelent poet, Tomaz Salamun, spunea despre Liliana Ursu că este „un arheolog al luminii”. Al luminii fizice, în toate culorile și nuanţele posibile, ca și al celei metafizice, al luminii din noi.

De aici și până la poemele celei mai recente perioade de creaţie, adică a poemelor de inspiraţie religioasă, mistice, așa-zicînd, n-a mai fost decât un pas. De altfel, încă din 2001, odată cu volumul Sus să avem inimile, Liliana Ursu a trecut acest prag al poeziei, spre, probabil, cea mai grea încercare din inima poetului: poezia de credinţă, ortodoxă, desigur, în cazul poetei sibiene. Astfel, prima secţiune a volumului Loc ferit, de peste o sută de pagini, intitulată simplu Inedite, cuprinde astfel de poeme, fără să lipsească însă poemele în stilul mai vechi, sau măcar fără să lipsească imaginarul sau spaţiile imaginare de până acum (Sibiul, Apoldul, Bucureștiul cu bisericile și parcurile lui, America, Gotlandul baltic etc.). Cu aceste poeme, Liliana Ursu ajunge, credem, la acea simplitate esenţială a poeziei, în care lucrurile și fiinţele lunii participă toate la celebrarea, simplă și esenţială, a credinţei, lumina de această dată devenind ori una a lampei în formă de uriașă lebădă albă, ori lumina de seară mai blândă decât însăși smerenia: „Pe când se lasă seara/ rasa neagră a măicuţei/ e și mai neagră/ stropită cu laptele din biberonul/ cu care i-a hrănit pe cei doi iezi orfani/ în întunericul verde al brazilor/ și-n smeritul roșu al frăguţelor – perle/ și rubine ale bunătăţii/ ţesute acum în rasa sărăcăcioasă/ a călugăriţei/ din munţi,// loc ferit pentru întreaga lume.” (”Mânăstire în munţi”) Un „loc ferit” care nu este doar un loc al iubirii și smereniei, ci este chiar locul poeziei. De altfel, Liliana Ursu pune ca motto la întregul volum cuvintele de neocolit ale lui Dumitru Stăniloaie: „Dumnezeu este atât de mare, că singură poezia poate încerca să-L exprime.” Și iată cum, și prin aceste poeme, Liliana Ursu rămâne „steaua ascunsă a poeziei romînești”, așa cum scrie Cornel Ungureanu.

Un izvor de poezie, din păcate, azi, poate mai cunoscut pe alte meridiane (mai ales în spaţiul anglo-saxon și 95

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

germanic), datorită traducerilor excelente datorate unor poeţi sau traducători de marcă, astfel încât un Thomas Pavel o așează pe poetă în linia stilistică a lui Joseph Brodsky și Adam Zagajewski, un Matthew Zapruder o consideră ca una dintre cele mai autentice voci poetice ale Europei Centrale, iar un Reamy Jansen o alătură puternicei companii de poeţi ca Alexandr Blok, Zbignew Herbert, Czeslaw Milosz și Wislawa Simborska. Cum spuneam, acest fapt se datorează traducerilor din opera poetei, traduceri care sunt selectate în ultima secţiune a volumul Loc Ferit. Este vorba de traduceri preluate din Angel Riding a Beast, tradus de Bruce Weigl (Chicago, 1998), splendidul Goldsmith Market (Sean Cotter, Boston, volum pe care am avut onoarea de a-l prezenta la Sibiu, în 2003, la Catedra de Engleză de la „Lucian Blaga”), Lightwall (Sean Cotter, Boston, 2009), A Path to the Sea (Adam J. Sorkin, Tess Gallagher și autoarea, New York, 2011).

Locul ferit, „fericit și fericind” (vezi „Zidul de lumină”), al poeziei Lilianei Ursu e chiar aici, lângă noi: „El cară saci cu seminţe pentru porumbei/ și saci cu cărţi pentru antologii de poezie/ și plimbă o oglindă ca o lupă/ peste vieţile sfinţilor// pe el nu-l caută nimeni/ de așteptat îl așteaptă mereu cîte ceva, câte cineva/ un poem neterminat, o tălmăcire din greaca veche/ un roi de fluturi,/ nenumărate cești cu cafea/ și mai ales porumbeii// uneori îl sună un călugăr/ să-i spună ce păsări au mai sosit în insulă// din pridvorul casei părintești/ el privește și acum mersul stelelor/ și al mamei// de atâta cer i s-au albăstrit încălţările.” („Poetul de la Răsărit”).

Cornel Regman despre scriitorii tineri din anii `70 - `90

Ștefăniţă Regman își continuă, iată, opera de valorificare a moștenirii critice lăsate de tatăl său, Cornel Regman, unul dintre cei mai importanţi critici români ai secolului trecut. Și nu doar atât, pentru că opera de critic literar a celui care-și începea demersul în paginile Revistei Cercului Literar de la Sibiu, în 1945, își trimite reverberaţiile până azi. Spre deosebire de multe alte acte critice ale ultimelor decenii, fie ele prin reviste, fie prin volume, opera critică a lui Cornel Regman este vie și azi, și asta tocmai pentru că marele critic plecat de la Daneș, pe lângă talentul incontestabil, stilul inconfundabil și solida cultură acumulată în buna tradiţie ardelenească a fost interesat mereu de coerenţa sintetică a unei perioade literare sau a alteia, lucru remarcat oportun de Nicolae Manolescu: pe Cornel Regman „îl interesează nu numai o carte sau alta, un autor sau altul, dar și ce se întâmplă în genere în și cu literatura momentului, ce o frământă și încotro se îndraptă.”

Iată, deci, un nou volum Cornel Regman, îngrijit de Ștefăniţă Regman (care se referă aplicat la această carte într-o încheiere intitulată „Pe marginea ediţiei”), masiv, de aproape 450 de pagini, apărut splendid la Editura Muzeul Literaturii Române: „Poeţi și prozatori tineri în anii `79 - `90”, cu subtitlul „Comentarii critice și alte scrieri”. De fapt, este vorba de un volum așa-zicând recuperator, în sensul că adună între aceleași coperte articole critice care, după ce au apărut prin reviste, la vremea lor, aceea a anilor 70 și până 96

în anii 90, se regăsesc în nu mai puţin decât șapte volume de critică, de la „Colocvial” din 1976 și pînă la volumul din 2000, postum ca atare, „Ultime explorări critice”. Ștefăniţă Regman împarte volumul astfel rezultat în trei mari secţiuni, primele două dedicate poeţilor, adică „Poeţi afirmaţi în anii 70” (mai ales despre poezia tinerilor echinoxiști, dar de unde nu lipsesc și alţi debutanţi ai vremii, ca Ioana Crăciunescu, Mircea Dinescu sau Gabriel Chifu) și „Mai mulţi poeţi optzeciști și un nouăzecist”, capitol în care sunt republicate exemplarele articole, la vremea lor ca și acum, despre Emil Hurezeanu, Alexandru Mușina, Ion Mureșan, Ioan Flora, Ioan Es. Pop sau Iustin Panţa, la care se adaugă trei luări de poziţie critică la apariţia binecunoscutelor antologii optzeciste, cea de poezie a lui Mușina, cea de texte teoretice a lui Crăciun și „portretul de grup” basarabean. Secţiunea a treia este intitulată „Prozatori din anii 70 – 90”, capitol care reușește din plin să refacă atmosfera și frământările din zona prozei dintr-o perioadă de mare importanţă pentru evoluţia acestui gen la noi, și asta deoarece sunt discutate în articolele respective noutăţile vremii, cele ale unor prozatori care azi reprezintă foarte mult în istoria literaturii noastre, mai ales că unii dintre ei nu mai sunt în viaţă: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad. Se adaugă articolele despre alţi prozatori optzeciști, unii dintre ei de mare interes, ca Ioan Groșan sau Bedros Horasangian, ca și articole despre prozatori mai puţin cunoscuţi azi, dar debuturi de marcă în epocă, cum sunt Mircea Săndulescu sau Apostol Gurău.

La cele trei secţiuni amintite, Ștefăniţă Regman adaugă un capitol mai special, adică extrase din interviuri luate lui Cornel Regman în epocă, referitoare, desigur, la problematica literaturii tinere de atunci. Extrasele sunt preluate din dialoguri cunoscute într-o bună măsură, cum sunt cele cu Farkas Jeno, Nicolae Oprea, Angela Marinescu sau Marta Petreu, ca și din interviuri mai puţin cunoscute azi, și cu atât mai fericită ni se pare astfel alegerea lui Ștefăniţă Regman de a alcătui la sfârșitul acestui volum secţiunea amintită, cu Nicolae Florescu, Liviu Ioan Stoiciu, George Pruteanu sau Vasile Andru. Nu lipsesc ineditele din această secţiune: este vorba despre câteva „fișe pentru o enciclopedie maghiară”, păstrate în arhiva criticului (inedite în românește), alcătuite de Cornel Regman între 1989 și 1995 pentru „Enciclopedia Literaturii Universale apărute în maghiară la Budapesta în 1996 (volumul XIX), privitoare la autori români afirmaţi în deceniile 8, 9 și 10 ale secolului trecut. În aceste fișe, Cornel Regman îi prezintă, în inconfundabilul său stil sintetic, per3 / 2015

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

fect adaptat modului de alcătuire a unor fișe de dicţionar, pe Gabriela Adameșteanu, Horia Bădescu, Mircea Cărtărescu, Doina Cetea, Ioana Crăciunescu, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Mircea Opriţă și Petru Romoșan. Iată aici un exemplu revelator, cu privire la cel mai cunoscut scriitor român de azi, Mircea Cărtărescu: „În Levantul, toate darurile poetului înfloresc miraculos, ajutate de erudiţie și gust, însă și datorită cadrului schimbat, Bucureștiul de epocă servind de fundal acestei vaste epopei eroicomice, în douăsprezece cânturi. Mare meșter în împletirea parodicului cu sublimităţile, Cărtărescu asociază comicului farmecul și ingeniozitatea, fantasticul și mirificul și nu în ultimul rând o tonalitate lirică livresc-elegiacă, cu momente de poezie pură.”

Volumul beneficiază de prefaţa lui Gheorghe Grigurcu, alegere cu totul inspirată a lui Stefăniţă Regman, poetul și criticul din „amarul târg” fiind cel mai în măsură azi să scrie despre criticul cerchist, pe care l-a admirat și l-a propus la un moment dat pentru Academie. Prefaţa, cu titlul „Luciditate & umor”, este de fapt un excelent portret critic al lui Cornel Regman, cu accent pe balansul continuu al criticului între viziunea canonică, ardelenească, de expertiză a creaţiei și poziţia ludică, degajată, relaxată și relaxantă, cu acel umor atât de cunoscut al criticului de la Daneșul Sighișorii. Peste toate însă, mai sesisează Gheorghe Grigurcu, se remarcă și „tendinţa divagaţiei”, a digresiunii de consistenţă scriitoricească, adică „un indenegabil dar de povestitor”. Concluzia lui Grigurcu este nu doar canonică, ci și de cel mai mare bun simţ: „Oricum, cu sau fără recunoașterile la care are tot dreptul, și care, de altfel, continuă a se înmulţi, Cornel Regman rămâne unul dintre cei mai de seamă critici ai literelor românești. Spre a cita vorba eminesciană, <splendid ca o ironie>”.

Augustin al lagărelor de emigranți

În numărul prim din acest an al Euphorionului am scris la această rubrică despre o carte unicat, spuneam noi acolo, și care, mai mult, umple un mare gol în literatura noastră a ultimului sfert de veac: Nesfârșitele frontiere a lui Augustin Ostace, apărută în 1999. O carte de autoficţiune, ca să folosim iarăși această caracterizare foarte folositoare, un roman scris sub forma unui jurnal, întins între ziua de 27 august 1988 (plecarea de acasă, din Nimigea de Sus, Bistriţa) și 4 noiembrie 1988, ziua eliberării (de fapt, trimiterea la sediul ONU, la Belgrad) din lagărul de tranzit de la PadinskaSkela, Iugoslavia. Un roman despre frontierele care se nasc pretutindeni și care, de cele mai multe ori, par de netrecut: nu-i doar o stare de fapt, un blestem al istoriei, ci și o chestiune de natură metafizică. Nu-i vorbă, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult: deși azi nu mai trebuie să fugim peste graniţă, ci trecem cu buletinul, alte și alte frontiere se așează în faţa pașilor noștri, orizont după orizont. Ca să nu mai vorbim de cea mai mare criză a lumii de azi, a emigranţilor dinspre Orient și Africa, milioane de oameni disperaţi care bat la porţile Occidentului celui bogat și umanist! Romanul Neșfârșitele frontiere se încheie cu promisiunea autorului de a 3 / 2015

scrie un jurnal „în Occident”, când va ajunge acolo, în lumea liberă de dinainte de 1989. Promisiune ţinută cu vârf și îndesat. Și iată noua surpriză furnizată de scriitorul și enciclopedistul român stabilit acum în Germania (după un periplu prin America), medic de formaţie, cel care scrie literatură în românește și eseu „enciplopedic” și „transdisciplinar” mai ales în engleză (inclusiv o carte despre Bistriţa natală, Blissburg): continuarea romanului amintit printr-un nou „jurnal”, printr-o nouă „autoficţiune”, cu titlul Emigrant iniţiatic (Editura Europress, Bistriţa, 2006). Din start, revelatoriu ni se pare faptul că autorul nu mai semnează cartea cu numele întreg, Augustin Ostace, ci doar cu prenumele, simplu, Augustin. Un fel de „sfânt” Augustin al lagărelor de emigranţi, al celor pentru care frontierele, fizice și metafizice, născute una după alta, depășite una după alta, constituie nu doar crâmpeie de viaţă, ci mai ales un purgatoriu de străbătut și de învins, pentru a ajunge nu doar în lumea cea mare și liberă, ci și în lumea în care această iniţiere devine sens, devine literatură, devine destin.

Ca și primul roman al marii sale aventuri, și acesta este scris în forma prezentului scriiturii, și care ne dă aceeași senzaţie extraordinară de autenticitate, care, bineînţeles, vine și din talentul remarcabil al lui Augustin Ostace de a reprezenta fapte, întâmplări și dialoguri de tipul senzaţionalului sau banalului în cheie literară realistă. Romanul începe în ziua de 4 noiembrie 1988, la Padinska-Skela, în Iugoslavia acelor vremuri și se încheie în ziua de 31 mai 1989, momentul decolării spre altă, visată, frontieră, a Statelor Unite ale Americii: „să fi fost târâșul preludiul zborului?...” Întâmplările din Iugoslavia, rutina de zi cu zi, tribulaţiile de lună de lună, muncile pe ici, pe colo, nesfârșitele interogatorii de la ambasade și intensele interogaţii filosofice și religioase se împletesc cu spaimele, cu angoasele emigrantului, cu rememorările zilelor de-acasă, din familie, de la facultate sau din neagra noastră societate de-atunci, ca și cu trimiterile de natură istorică privitoare la ţara noastră, mai ales la momentele cheie din istoria României, atâta de mult discutate, ieri ca și azi, de noi, românii. Acest pasaj este cu totul definitoriu: „Scriu, citesc cam tot ce îmi cade în mână, emigraţia are și ea legile, poezia, filosofia ei. Orice fenomen are filosofia lui: chiar și ceea ce pare iraţional, în timp se dovedește că de fapt e cu un sâmbure de logică! Dar emigraţia înseamnă, de fapt, frica în multe feluri chiar și la lumina zilei și mai ales coșmarul negru al nopţii! Deci emigraţia are și psihanaliza ei: sunt sute și mii de români care bat la porţile Occidentului. Eu sunt doar unul dintre ei și încerc să văd lucrurile oarecum iniţiatic, ca pe o nouă naștere; deci emigraţia are și o gnosis a ei. Nu știu dacă se poate mai mult. Nu cred că mai putem crea valori, dar ceea ce se întâmplă aici, cu noi, are, cred, un sens, poate nu profetic, dar nu se știe niciodată!”

Romanul de-acum, ca și cel prim, reprezintă jurnalul viu al unui emigrant pentru care singurătatea și frica s-au transformat într-o confesiune esenţială. Este lecţia de autenticitate, literatură și libertate pe care ne-o oferă, cu speranţă, Augustin.

97

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Lucian Perţa

Petru Romoşan

Autodescrierea

Cândva eram grozavul descriptor al Florii de Măceş, Rosa Canina, Rozalia: nu începeam bine să o descriu, afurisita îmi apuca mâna, gura, capul.

Vinerea trecută: descriu un cocoş, cocoşul nu mai cântă se face hârtie mototolită, cade sub masă; descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie, se duce dracului.

Pe masa de scris, roşu, alb, verde, măceşul. Îl privesc cu poftă, îl mângâi nebun.

Măreţul descriptor reîncepe descrierea.

Scriu: Floarea de Măceş…

Florile de măceş – scrum!

Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă, hotărăsc autodescrierea.

Autodescrierea

(Au fost vizate volumele : ,,Comedia literaturii” (1980); ,,Ochii lui Homer”(1997))

Cândva măsuram picioarele versurilor pe Corso, în Cluj-Napoca, cu piciorul între Croco şi Arizona— alta era epoca, toată literatura era o comedie mai ales în zona dintre pamflet şi poezie unde se afirmase deja grupul parodic ,,Ars Amatoria”.

Eu îi citeam cu ochii lui Homer şi beam ceai de măceşe plătit de Muri care şi el se împrumutase de la Groşan ce-şi vânduse cartela

Scriam acasă : dragi părinţi, eu o să plec la Bucureşti, să fiţi cuminţi !

Ulterior, după revoluţie şi câţiva ani de asceză, am scris acelaşi lucru, dar în franceză !

98

Liviu Ioan Stoiciu

PARODII

SALUT !

SALUT, argonauţi ! …strigam eu, în fântână, dacă eram trimis să scot apă, de mama, la prânz (când venea ea, acasă, să mănânce, de pe câmp…): erau o regulă… atunci o dată luam găleata, plină şi, în picioarele goale fugeam de aici, de peste linie, la barieră, să strig lâna (de aur?... de unde…) pe berbec (unul, al picherului, legat de gard, în drum, să pască în şanţ : pe el călăream eu), aprinsă din senin: nu zbura, mă băiete, pe el, ziua pe caniculă, în vis, sărea în sus cantoniereasa şi eu şi mai şi strigam: salut, bă şi vouă, zei de râu, cu trestie pe cap… era o căldură!… şi, după ce ai mei strângeau masa, mă moleşeam, aşa şi stăteam cu ochii nicăieri, la orizon, dus şi… vedeam iar ciclopul, cu o carte, de magie, în buzunar, cum se piaptănă (cu grebla), îndrăgostit şi îşi taie barba cu secera şi auzeam, în interiorul meu, un huiet: iar se ciocnesc stâncile (Simplegade), ziceam şi amorţeam, tot cu gândul, ăhă… ,,la o vrăjitoare, legată, pe plajă, în coarnele unui taur, sălbatic, nu ?... şi…” până când în sfârşit, îmi apăreai tu, sirenă, cu chip de soră mai mare, Melă şi cu trup de pasăre, să mă culci (că dormi pe picioare, bă…) obligatoriu, după amiază (hă) SALUT !

(Au fost vizate volumele : ,,pam-param-pam. adjudu vechi”(2007); ,,O lume

paralelă”(1989); ,,Singurătatea colectivă”(1996); ,,Jurnalul unui martor”(pu-

blicistică), (1992); ,,Inima de raze” (1982); ,,Poeme aristocrate” (1991))

SALUT, cititori !... pam-param-pam, daţi-mi voie să vă povestesc ceva din lumea mea (paralelă cu a voastră mulţi ani) din vremea când eram… ce să fac… de nevoie mânuitor de carte şi apoi bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Focşani— în singurătatea colectivă a bibliotecii mânuiam cărţile cu aşa repeziciune încât parcă zburam de la un raft la altul în toate părţile 3 / 2015

Euphorion

pe o nevăzută navă (sau arcă?... sau barcă?...) zburam, măi dragi cititori, pe ger, pe caniculă, dar degeaba că directorul sărea în sus când mă vedea şi striga: bă, care-i treaba ? tu vrei să zbori de-aici, s-ar părea… un martor al acestor scene chiar a scris în jurnalul lui de sertar : ,,azi cam pe la ora 12 directorul bibliotecii l-a beştelit serios pe Stoiciu că l-a prins cu o carte de magie în buzunar” eu mă explicam, dar ce folos că în interiorul meu inima mea de raze bătea şi huruia supusă acestui supliciu, tot mai apăsător, noroc că a venit revoluţia, şi pe alte baze mi-am înfiripat… construit relaţiile de serviciu, am pus punct şi contra punct diletanţilor într-ale poeziei şi văzând cât de reci sunt relaţiile între poeţii României, de pe poziţia de redactor-şef adjunct al Vieţii Româneşti am delimitat generaţia ’80 de generaţia ’70 (nişte oameni, acolo, şi ei…) cam asta e tot— am fost un aristocrat sau un domn (desigur… încă mai sunt, încă mai pot…) dar acuma mi-e somn (aaaaah !)

Ion Stratan

Intrarea

pe dalele reci ale Operei seara înceată ca o bătrână – înceată curgerea, ducerea toată şi blănurile albe şi răuvoitoarele nurci andante con tacto pe când tu tot mai urci pe când tu tot înoţi împotriva curentului —parcă am fost odată şi ţine-te bine, chère Marie pentru că nu trecem în altă parte senza tema d`infamia ti rispondo – omoplaţii fosforescenţi ai femeilor amintind parcă un accident rutier departe între gardenii şi hiacint să înoţi împotriva curentului să desfaci clavicula prinsă de nurcile molto sagace să urci într-o seară cu sturionii traversând parcă marea, eonii şi deodată Fii! când pâlpâie o geană şi devine Supremă încordare a liniei spre tine.

3 / 2015

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

Intrarea

(Au fost vizate volumele : ,,O lume de cuvinte”(2001); ,,Ruleta ru-

sească”(1993); ,,Lumină de la foc”(1991); ,,Cinci cântece pentru eroii civiliza-

tori” (1983); ,,Desfacerea” (1994))

pe treptele sediului Uniunii Scriitorilor zilnic curg şi se scurg încă de la ivirea zorilor poete în devenire în blănuri de nurcă, majoritatea întâia oară urcă, rămâne în urma lor o lume de cuvinte când după ceva timp coboară abătute urcau, cum s-ar spune ,,molto vivavace”, coborând ,,pinanisimo”, ce poţi a face— intrarea în Uniune e o-ntreagă poveste, o ruletă rusească de multe ori este, la lumina şi la focul cuvintelor mulţi vin să se încălzească, unii chiar desculţi

de vrei să intri-n Uniune printre scriitori, minimum cinci cântece pentru conducători trebuie să faci şi să le desfaci pe toate prin şapte reviste, dând cum ştii din coate, mai ai de făcut doar o specificaţie: după ce intri, să nu uiţi de cotizaţie !

Doar plătind cotizaţia, salvezi naţia !

Arcadie Suceveanu

Buldozerul

Tu îmi ceri să scriu poezii frumoase, dar nu vezi că din frumuseţe n-a mai rămas nimic: e ca şi cum i-aş pune propriului mormânt papion verde, e ca şi cum mi-aş trage peruca lui Mozart pe cap şi aş ieşi să salut secolul care trece Încerc să scriu dar mă pomenesc curăţind în ritm dactilic cartofii, vreau să gândesc, dar ideile mugesc ca vitele în abatoare

Oare vântul care mişcă atât de armonios frunzele a amestecat brusc valorile sau tu, Doamne, ai îmbătrânit şi începi să confunzi noţiunile căci iată: vara nu mai este vară copacul nu mai este copac mlaştina se dă drept copie a mării goarna se pomeneşte în zori altoită pe pian şi, ca o dovadă a firii tale dialectice, 99

Euphorion

Revistă de literatură şi artă / Sibiu

să scriu discret despre dincolo de ce văd ochii de poet

Cum să le fi spus că de câte ori mă cheamă cuvintele la scris, de dimineaţă, soţia îmi cere cu un surâs să fug după cartofi la piaţă şi oase, şi uneori carne de vită de la abator

vine buldozerul să mă convingă de farmecul romantismului sau funciar: prrr-poc prrr-poc prrr-poc rrrr rrrr rrrr şi, Doamne, n-am nici un motiv să nu-l cred Buldozerul

(Au fost vizate volumele : ,,Dincolo de ce văd ochii”(1991); ,,Mă cheamă cuvin-

tele”(1979); ,,Ţărmul de echilibru”(1982); ,,Mărul îndrăgostit de vierme”

(1999))

La ultima şedinţă a Uniunii mi s-a cerut în mod imperios, mi s-a impus, de fapt, după unii, să scriu mai mult şi mai frumos despre realităţile din Republica Moldova dacă vreau să mai fiu vicepreşedinte,

100

Oare cine s-a putea împotrivi, stimat cititor, ţărmul de echilibru care este căsnicia trebuie păstrat mereu la orizont— să nu amestecăm valorile, poezia e doar cel de-al doilea front pe care luptă poetul— şi precum un măr îndrăgostit de vierme, el la face în mod dialectic totul în speranţa unei victorii ferme, ca să scrie o poezie cum i se cere, cu rimă, va fi nevoit să treacă, ca un buldozer, convingător, peste toate cuvintele ce exprimă disperare, sărăcie, lehamite, dor

Of, Doamne, nu înţelegeţi cum face un buldozer, deloc ?

Iac-aşa : brbr, brbr, prrrr-poc, prrrr-poc crrr-poc !

Activităţi ale Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România și ale revistei Euphorion

În ziua de 26 iunie 2015, la Biblioteca Astra din Sibiu, a avut loc festivitatea de decernare a premiilor de literatură pentru 2014, manifestare organizată de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Juriul a fost alcătuit din Mircea Braga (președinte), Dumitru Chioaru, Gh. Manolache, Dragoș Varga și Andrei Terian (membri). În urma deliberărilor, aceștia au decis acordarea următoarelor premii: Premiul Opera Omnia – Liliana Ursu; Premiul pentru Debut – împărţit între Ovio Olaru – pentru volumul Pilotul, apărut la Editura Charmides – și Ioan Șerbu – pentru volumul Lego (Editura Tracus Arte); Premiul Cartea Anului – O. Nimigean, pentru Nanobozo (Editura Cartea Românească); Premiul Cercul Literar de la Sibiu – Veronica D. Niculescu, pentru volumul de proză Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare); Premiul Octavian Goga – Ion Dur, pentru volumul de eseuri Cel de-al treilea sens (Institutul European).

3 / 2015