Revista moldova mai iunie by Revista Moldova

mai / iunie 2014

Revistă social - culturală

Bitei 2014:

www.revista.md

mai iunie

notițe pe marginea

unui festival

Bibliobuzul pentru Copii Revistă social-culturală

Prima bibliotecă mobilă din Republica Moldova

Cea mai expresivă haină a identităţii noastre Interviu cu Varvara Buzilă

Proiect realizat cu suportul financiar al Ambasadei Japoniei, la propunerea şi cu susţinerea Ministerului Culturii, și implementat de Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă”

Centrul modernizării se mută

Interviu cu Horia-Roman Patapievici

Generosul

dar al destinului meu Mihail Gheorghe Cibotaru

2014

ă e realizat

92 în anul 19

graf

afi ri. Fotogr rei Marda Foto: And

Foto ie r eali z ată în a nu l 20 0 8

M O L D O V A Î N I M A G I N I

4 Revistă social-culturală Serie nouă Redactor-şef Aurelia BORZIN Redactor-şef adjunct Vitalie SPRÎNCEANĂ Secretar de redacţie Liliana POPUȘOI Stilizator Inga DRUŢĂ Redactori asociaţi Emilian GALAICUPĂUN Mircea V. CIOBANU Adrian CIUBOTARU Iurie COLESNIC Eugen LUNGU Ion VARTA Lucia CUJBĂ Moni STĂNILĂ Larisa UNGUREANU Anastasia RUSUHARABA © Design Romeo ȘVEŢ Tehnoredactor Marian MOTRESCU ADRESA REDACŢIEI: Casa Presei, etajul 5, bir.: 526, 531 2012, Chișinău, str. Pușkin, nr. 22 Tel.: +37322/233146; +37322/232549; +37322/237463 Fotografii: Moldpres ș.a. Conţinutul textelor publicate în MOLDOVA reflectă poziţia și gustul estetic al autorului și nu neapărat pe cel al redacţiei. www.revista.md

EDITORIAL Despre cultură, cu pasiune. Manifest pentru schimbare (Aurelia Borzin)

M O L D O VA L A Z I Notițe pe marginea unui festival (Liliana Popușoi)

12 Personalități notorii ale teatrului românesc – Alexandru Dabija 14 Festivalul IEI, un leagăn al tradițiilor și obiceiurilor naționale 16 Varvara Buzilă: „Ia este cea mai expresivă haină a identităţii noastre“ 21 Ia Mania 22 Anul literar 2013. Vladimir Beșleagă: „Timpul este judecătorul care pune în balanţă valoarea unei cărţi“ 25 Cele mai bune cărți ale anului 2013

C U LT U R A Î N M I Ş C A R E Declarație de dragoste în stil cinematografic (Larisa Ungureanu)

28 O lecție de supraviețuire între canibalism şi poezie (Aurelia Borzin) 31 Viaţa într-o pictură compactă (Aurelia Borzin) 34 Noaptea Europeană a Muzeelor (Lucia Cujbă) 36 Magia circului a revenit la Chișinău (Lucia Cujbă) 38 Portretele noastre, la Baku

OAMENI ÎNDEAPROAPE Unul din cetatea Moldova (Anastasia Rusu-Haraba)

44 Generosul dar al destinului meu (Mihail Gheorghe Cibotaru) 50 Олег Краснов: «Мир изменился... Белый Арап должен измениться или умереть.»

Abonamentele la revista MOLDOVA pot fi perfectate începând cu orice lună a anului. Indice poştal: PM 31719 Revista MOLDOVA este difuzată în toate reprezentanţele ţării de peste hotare, la misiunile diplomatice străine din Republica Moldova, la cele mai importante instituţii şi întreprinderi ale statului, precum şi prin intermediul agenţilor de difuzare a presei. ISSN 0132-6635

Tiraj: 1000 de exemplare Tiparul a fost executat la «Bons Oﬃces» SRL, Chişinău Imaginile şi textele pot fi reproduse doar cu acordul redacţiei.

mai / iunie

2014

PLĂCEREA LECTURII Constelația NOROC-ului (Adrian Ciubotaru)

59 Cele mai căutate perle folclorice de la Editura ARC 60 Cartea – între entuziasm și management cultural (Moni Stănilă)

O R A Ș U L D E A LTĂ D ATĂ

Cuprins mai iunie

62 66

2014

A c va f o r t e După 20 de ani (Emilian Galaicu-Păun)

MONDEN Cristina Scarlat: „O lună de zile numele meu a fost MOLDOVA”

536

TENDINȚE

UNDERGROUND

O R A Ș U L D E A L T Ă D AT Ă

Tânăra care dă culoare stofei și sufletului (Lucia Cujbă)

Dan Perjovschi dincolo de reguli (Moni Stănilă)

Un Chișinău care va rămâne doar în proiecte (Iurie Colesnic)

81 Carol Schmidt (Ion Varta)

C U LT U R A O N L I N E

M O L D O VA , O P R I V I R E D I N A FA R Ă

N u m ă r ăt oa r e a i n v e r s ă

L e c ț i i d e s p r e c u lt u r ă

Blogurile culturale, ieri și azi (Vitalie Sprînceană)

Horia-Roman Patapievici: „Centrul modernizării se mută“

Pecunia non olet? (Eugen Lungu)

Despre inutilitatea artei şi despre folosul culturii (Mircea V. Ciobanu)

H O S P I TA L I T Y. T R A D I T I O N S . MISTERY

Aurelia BORZIN

Despre cultură, cu pasiune

MANIFEST PENTRU SCHIMBARE R E V I S TA M O L D O VA AR E O BIO G R AF I E DE AP R OAP E O J U M ĂTAT E DE S E C O L . Î N A C E S T R Ă S T I M P, S - A U D E S T R Ă M AT Ș I S - A U C R E AT U N I U N I S TATAL E , A U C Ă Z U T R E G I M U R I, S-AU P E R I N DAT G U V E R N E , P R E Ș E D I N Ț I... P R I V I TĂ Î N A C E S T C O N T E X T, L O N G E V I TAT E A E I E S T E C U ATÂT M AI PREȚIOASĂ.

A avut epoca ei de glorie. Era tipărită într-un tiraj de 40 de mii de exemplare, fiind distribuită în întreaga Uniune Sovietică. După anii ’90 a intrat într-o concurență din ce în ce mai acerbă cu noile publicații, pe o piață mediatică tot mai diversificată. Iar pe măsură ce cititorii au migrat spre online, a fost o adevărată provocare să țină pasul și cu aceste imperative. Toți redactorii-șefi ai revistei au avut intenții bune – aceasta fiind, probabil, singura „tradiție“ menținută din 1966 până astăzi –, dar au făcut reviste diferite. Or, nu numai cultura noastră, oricât de modestă, este variată, ci și punctele de vedere asupra ei sunt diverse. În aceeași măsură, și consumatorii de cultură sunt diferiți, nu numai creatorii ei. Cât este cultura noastră ca să ne împărțim pe bisericuțe? Revista va ilustra cultura în ipostazele ei variate (ca gen, ca vârstă, ca tehnologie) prin prisma perceperii fenomenului culturii de către echipa noastră. Relansată în această nouă ținută grafică și de conținut, cu noi energii intelectuale, reînvestită cu o logică ce ține cont de actualele tendințe, revista va fi un spațiu al dialogului cultural atât pentru oamenii de cultură consacrați, cât și pentru cei tineri sau cei ignorați din varii motive până acum de presa oficială, precum și pentru cei care nu mai sunt printre noi, ca o mărturie a continuității și un omagiu valorilor perene. Revista din seria nouă este o secțiune transversală a culturii noastre, astfel încât să-i vedem toate straturile: de la cultura oficială, instituționalizată, la cultura mondenă, la underground, sau la cea online. Aceste varietăți culturale (co)există, oricât de mult ne-am dori să le ignorăm. Și pentru că trebuie să poarte un nume, numele lor este MOLDOVA. Revista ar putea părea la prima vedere un melanj sincretic, o diversitate nefirească. Dar aceasta este identitatea noastră culturală. Iar prin diversitate, publicația își propune să apropie grupuri, generații – altminteri separate, cultura urbană, dar deopotrivă și cea rurală, tradiția și modernitatea. Reflectăm evenimente, destine, portrete. Punem în discuție fenomene, probleme, tendințe. MOLDOVA se vrea o publicație de anvergură, cu impact și vizibilitate publică – un magazin cultural, un brand de revistă la nivel național, dar și o carte de vizită pentru străini.

O R A Ș U L D E A LTĂ D ATĂ

LA CHIȘINĂU S-A DESFĂȘURAT A XI-A EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL AL ARTELOR SCENICE BITEI – BIENALA TEATRULUI „EUGENE IONESCO“, EVENIMENT ORGANIZAT DE MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA ȘI TEATRUL „EUGENE IONESCO“.

Liliana POPUȘOI

NOTIȚE pe marginea

UNUI FESTIVAL Actuala ediție BITEI a marcat câteva premiere (pe lângă cele scenice, teatrale) demne de luat în calcul. În premieră, festivalul se desfășoară pentru o perioadă atât de îndelungată – trei săptămâni și jumătate. La fel, pentru prima dată, toate spectacolele incluse în agenda evenimentului au loc în incinta teatrului-gazdă, la „Eugene Ionesco“. Spre deosebire de edițiile precedente, la ediția actuală a fost prezentat câte un spectacol pe zi, după încheierea programului de lucru, pentru a oferi posibilitatea publicului larg să urmărească aceste spectacole.

e asemenea, extrem de important, pentru

osebire de precedentele zece ediții, de acum încolo

prima dată acestui prestigios eveniment cul-

desfășurarea BITEI nu se mai află sub semnul întrebării

tural i s-a acordat atenția cuvenită și din

din cauza lipsei de mijloace financiare.

partea statului – la inițiativa Ministerului

Culturii, festivalul a fost numit „manifestare culturală

La ediția din acest an publicul a putut să urmărească

de amploare la nivel de stat“, printr-o decizie de gu-

23 de spectacole, oferite de companii de teatru din 11

vern. De acest statut în Republica Moldova beneficiază

țări ale lumii. Festivalul a reunit spectacole la catego-

doar Festivalurile „Mărțișor“ și „Invită Maria Bieșu“,

riile Teatru, Muzică, Dans din Franța, România, Israel,

ceea ce presupune modul de desfășurare a festivalu-

Japonia, Polonia, Coreea de Sud, Marea Britanie, Turcia,

lui ca manifestare culturală prioritară, organizată de

Ucraina, Republica Moldova. Bugetul total al actualei

Ministerul Culturii. Iar asta înseamnă că, spre de-

ediții se estimează la două milioane de lei.

mai / iunie

2014

M O L D O VA L A Z I

Și pentru că teatrul este oglinda unei societății și chiar a lumii întregi, iar Teatrul „Eugene Ionesco“ este recunoscut drept un teatru cu atitudine nu doar artistică, ci și civică, organizatorii ediției din acest an nu au ignorat conflictul din imediata noastră apropiere; iată de ce, genericul festivalului a fost mai degrabă un îndemn, o soluție: „Make Theatre, Not War“ (Faceți teatru, nu război). Iar spectacolele pe care am avut ocazia să le vedem în cadrul celei de-a XI-a ediții BITEI au adus în prim-plan teme sensibile: dragostea, creația, arta, educația ca repere pentru o stare de sănătate a unei societăți moderne. În cele ce urmează, prezint câteva spectacole-cheie – în viziunea mea – ale celei de-a XI-a ediții a Festivalului Artelor Scenice BITEI.

Fiecare zi trăită e ca o scrisoare pentru Dumnezeu Programul BITEI din acest an a fost deschis de premiera spectacolului „Oscar și Tanti Roz“, o lucrare a Teatrului „Eugene Ionesco“, în regia lui Petru Vutcărău. Un spectacol care ne îndeamnă să iubim viața și s-o trăim din plin, de parcă fiecare zi ar fi prima și nu ultima. Adică, cu bucuria, candoarea și setea omului care descoperă, prinde gustul vieții și nu cu atitudinea aceluia care vrea să recupereze ceea ce a ratat. Suntem invitați să iubim și să ne bucurăm de viață prin ochii unui băiat de 10 ani, Oscar (actorul Ștefan Bouroșu), bolnav de leucemie, care află că mai are de trăit 12 zile, perioadă în care, la îndemnul unei voluntare, tanti Roz (actrița Ala Menșicov), el trăiește 10 ani într-o zi, îi scrie scrisori lui Dumnezeu și primește viața ca pe o binecuvântare, ignorând povara bolii.

Stil, clasă, extravaganță, umor – Duel Opus 2 Un alt spectacol important, de data asta muzical, inclus în agenda festivalului, a fost „Duel Opus 2“, oferit de BRAF Company – un veritabil duel între muzică și comedie, cu Paul Staicu și Laurent Cirade, doi muzicieni francezi de excepție. Spectacolul a fost creat în 1999, la New York, fiind rezultatul mai multor săptămâni de improvizație, și de atunci a început călătoria lui în lume, fascinând publicul prin umorul său poetic în Paris, Beirut, Ravenna, SUA, iar acum, și pe cel din Republica Moldova.

„Cele cinci bandite“ – în stil kabuki, despre cauză și efect Cultura și filosofia japoneză rămân în continuare un mister pentru noi, în pofida faptului că ni se oferă suficiente șanse să le deconspirăm; cel puțin, în cadrul fiecărei ediții BITEI avem ocazia să urmărim barem un spectacol prezentat de o companie niponă de teatru.

Shakespeare’s Globe cu Hamletul zilelor noastre Spectacolul „Hamlet“, oferit de Teatrul Shakespeare’s Globe, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din cadrul BITEI. În prezent, teatrul lui Shakespeare se află într-un turneu mondial extrem de ambițios, care are drept scop să ducă celebra piesă a lui Willi-

Nu cred că e cazul acum să dis-

am Shakespeare „în fiecare țară

cutăm despre specificul teatrului

de pe planetă“, respectiv să susțină

kabuki (e posibil să acordăm atenție

aproape 200 de reprezentații în

aparte acestui gen de teatru

acest turneu, care se va încheia pe

într-un număr viitor al revistei),

23 aprilie 2016, ziua în care se îm-

deoarece este un gen artistic care

plinesc 400 de ani de la moartea

contează pentru cultura genera-

scriitorului.

lă a unei persoane cu o educație aleasă. Vă reamintim doar că una dintre particularitățile acestui gen de teatru este că în kabuki actorul nu exprimă, ci reprezintă acțiunea, stările și emoțiile.

La Chișinău, pentru acest spectacol au fost vândute chiar și locurile de pe scări și în picioare. S-ar putea ca spectatorii care au venit să vadă o reprezentație clasică a vestitei tragedii shakesperiene să fi fost ușor dezamăgiți. În spectacol, nici

n spectacolul „Cele cinci bandite“, ca în majoritatea subiectelor abordate în teatrul kabuki, se prezintă o percepție a noțiunii de „onoare“ care nouă, europenilor,

ni s-ar părea ușor bizară. Textul, scris de Kawatake Mokuami, considerat un Shakespeare al Japoniei, vine să ne convingă că toate cauzele au un efect și toate efectele au o cauză, pe toate trebuie să ni le asumăm și, indiferent de condiția socială a persoanei, onoarea are un preț pe care ﬁecare îl poate plăti – viața însăși.

mai / iunie

2014

zare de costume de epocă, atitudine profund profesionistă, demnă de lauda breslei de „a fi ori a nu fi“ sau de tentativa de a căuta, a asuma rostul vieții și alte detalii moraliste și cognitive din care trebuie să fie urzită firea omului serios și respectabil.

M O L D O VA L A Z I

Spectacolul englezilor a fost viu, or-

Iar jocul actorilor cucerește. Fi-

și regia spectacolului vin să ne con-

ganic, proaspăt, nonșalant. Ideea lui

ecare își intră instantaneu în rol,

vingă o dată în plus că piesele și te-

ar fi următoarea: o trupă de actori

nu te lasă să întrezărești granița

mele lui Shakespeare rămân actuale

ambulanți decide să joace „Hamlet“.

dintre realitate și spectacol, actor

și accesibile tuturor, indiferent de

Drept urmare, totul se construiește

și personaj. Deși ești avertizat din

locul în care se joacă și de rasa ac-

sub ochii noștri, ai spectatorilor:

start că 12 actori o să joace „Ham-

torului care le interpretează. Omul

scena, decorul, costumele, perso-

let“ pe o scenă improvizată, tu nu

rămâne om în orice circumstanțe

najele. Avem ocazia să urmărim

urmărești un joc, totul e cât se

și nimic din ce e omenesc nu îi e

concomitent acțiunea piesei, dar și

poate de real și de convingător, fără

străin.

bucătăria spectacolului, culisele.

patos și ambiguități. Atât jocul, cât

Ada Milea

Ada Milea este un artist total. Fie-

activității Adei Milea nu este nici pe

care cântec al ei, chiar și unul cu

departe atât de „printre altele“, pre-

o durată de 1 min. 06 sec., este un

cum ar putea să lase impresia. Pa-

spectacol de teatru integral, jucat

rabolele ei cântate lasă adevărurile

după toate rigorile unui spectacol

dezgolite, directe, așa cum, de fapt,

clasic, dar cu o respirație proaspă-

ne ating ele pe fiecare în parte.

La secțiunea Muzică, Ada Milea ne-a oferit un concert cu actori reali, talentați: Anca Hanu, Bogdan Burlăceanu și Cristian Rigman și instrumente de jucărie. Este vorba de un „Concert cu piese din concerte“, care primăvara asta a fost prezentat și în România și s-a bucurat de un succes enorm.

tă, mergând drept la țintă și fără a urmări să ne ofere vreo concluzie sau vreo soluție de-a gata. Deși ușor ironic, aparent superficial, antisofisticat, mesajul pieselor și al

„Rabia“ – un dans numit FEMEIE Orly Portal este un grup senzațional, începând cu managerul

și conducătorul, cea care dă și nu-

pectacolul Adei Milea în cadrul BITEI a fost cu piese de

mele ansamblului – coregrafa Orly

o sensibilitate lirico-patetică. Pe ritmuri balcanice, de

Portal. Mișcările lor par simple,

manele, rock și etno. Cu tușe psihedelice. Pantagruelesc

doar gesturi care se transformă în

de ancorat în realitatea noastră cotidiană. Un concert fără măști (doar, pe alocuri, cu pungi de hârtie pe cap) despre noi,

mișcări de dans. Orice mișcare devine dans, muzică, poezie, dragoste, vrajă. Sunt contagios de feminine.

cei mici, care ades ne ascundem după cuvinte mari ca să ne

Feminitatea lor este imaculată.

justiﬁcăm prezența, esența ori inexistența, ori ca să ne umplem

Eternul feminin în stare pură.

spațiul dintre viață și moarte.

Strict informativ, despre spectacolul „Rabia“ se pot spune următoarele: este un spectacol de dans din două părți. În prima parte este redată sub aspect spiritual și folcloric iubirea, iar a doua parte este un elogiu adus dragostei. Rābi’a al-’Adawiyya al-Qaysiyya reprezintă un mistic Sufi feminin din secolul al VIII-lea, cunoscută de asemenea și cu numele Poeta Iubirii, care a introdus conceptul de Iubire Divină. Dansul israelienelor, deși axat mai mult pe folclor, este o compilație de etnomodern și transmite cu multă exactitate esența, rafinamentul Orientului. Este, mai degrabă, un dialog între muzică și dans, o conversație senzuală, cu mișcări lascive, dar lipsite de vulgaritate, în care întreg corpul femeii vorbește.

De ce nu-l vede nimeni pe Godot? Specială, emblematică este cea de-a XI-a ediție a Festivalului BITEI și prin faptul că, după multe insistențe, Teatrul „Eugene Ionesco“ a obținut ceea spre ce a tins ani de-a rândul – propriul teatru, propria scenă și cooperare din partea autorităților. Și dacă legenda ionescienilor a început să se scrie cu „Așteptându-l pe Godot“, misticul personaj a și apărut; poate, ca un semn de cotitură sau ca o provocare? Mă voi abține acum să fac referințe la dialogurile astrale și la conspirația universului în ceea ce privește dorințele oamenilor și aspirațiile lor. Voi sublinia doar că atunci când am spus că Godot a venit, a fost o aluzie la spectacolul „Iată-l pe Godot“, prezentat de compania japoneză Teatrul Office Natori, după un text de Minoru Betsuyaku, o replică reușită la cunoscuta piesă a lui Samuel Beckett „Așteptându-l pe Godot“. Un spectacol care mi-a plăcut foarte mult atât ca idee, realizare a ideii, cât și ca joc actoricesc.

mai / iunie

2014

M O L D O VA L A Z I

Telegrafic, spectacolul poate fi prezentat în fe-

el. Fără îndoială, Godot «a sosit în sfârșit», dar

lul următor: „E seară. În partea stângă a scenei

nimic nu se schimbă odată cu sosirea sa. Nu se

se află un stâlp de telegraf. În stânga scenei se

produce nicio întâlnire dramatică. Este o co-

află semnul unei stații de autobuz și o bancă.

medie bufă – mult mai comică decât originalul

Îmbrăcat cu haine ponosite și purtând o pălă-

semnat de Beckett. Spectacolul surprinde prin

rie uzată, într-un pantof, Estragon încearcă să

această montare îndrăzneață viziunea lui Mi-

și-l dea jos. Cu o ținută asemănătoare, Vladimir

noru Betsuyaku asupra societății actuale. Bet-

vine cu o trompetă de jucărie. Lucky, cu un lanț

suyaku, cel care a înființat Teatrul Absurdului

în jurul gâtului și Pozzo, ținând lanțul, apar

în Japonia, a scris această piesă genială ca un

pe scenă precum în piesa lui Samuel Beckett

omagiu adus lui Beckett“.

«Așteptându-l pe Godot».

Spectacolul este o aluzie subtilă la dărnicia cu

Dar lor li se alătură două tinere recepționiste și

care majoritatea oamenilor se consumă în efor-

o femeie în vârstă cu un set de croșetat. Apoi,

turi inutile. Se pare că pentru majoritatea din-

un bărbat pe nume Godot sosește cu o umbrelă

tre noi e mai convenabil să așteptăm decât să

și se prezintă brusc recepționistelor: «Eu sunt

trecem la următorul pas. Așteptarea e ca o re-

Godot». Sosirea sa este prea abruptă ca să fie

semnare. E ca veșnicul mit despre fericire. Toți

recunoscut ca fiind Godot. Din acel moment,

își doresc fericire în viață, toți pun fericirea pe

de fiecare dată când are ocazia, le spune lui

primul loc în discursurile pentru aniversări,

Estragon și lui Vladimir că el este Godot, dar ei

căsnicii și botezuri, dar puțini conștientizează

nu reacționează niciodată așa cum se așteaptă

clipele în care sunt fericiți cu adevărat.

BITEI – un conductor de valori Fe s t i v a l u l I n t e r n a ț i o n a l a l A r t e l o r S c e n i c e B i e n a l a Te a t r u l u i „ E u g e n e I o n e s c o“ e s t e o m a n i f e s t a r e culturală de amploare la nivel de stat și se bucură de sprijin guvernamental.

Acesta a fost declarat, la inițiativa Ministerului Culturii prin Hotărârea Guvernului nr. 302 din 20.04.2014, manifestare culturală prioritară. Ajuns în 2014 la cea de-a XI-a ediție, este unul dintre cele mai prestigioase evenimente europene, cu un program pluridisciplinar: teatru, dans, muzică. Identificat cu un loc (Chișinău, Republica Moldova) și cu o regularitate în timp (o dată la doi ani), seducând un public din ce în ce mai larg, BITEI a apărut, dintr-un vis și dintr-un prim pas, în 1994.

A venit din dorința vitală de a comunica: oamenii de teatru cu oamenii de teatru, oamenii de teatru cu spectatori, spectatori cu spectatori. Genericul ediției a XI-a, Make Theatre, not War! –, reamintește că arta este un mijloc de apropiere între oameni și civilizații, un conductor de valori care asigură dialogul. Vorbind ne vin idei, cuvinte, apoi ne găsim pe noi (E. Ionesco). În timpuri confuze și periculoase, un spectacol de teatru poate opri agresiunea, poate aminti ce e bine și ce e rău.

Festivalul Internațional al Artelor Scenice BITEI este un reper cultural de tradiție, un eveniment de înaltă ținută, rămas în memoria publicului încă de la lansare, în 1994, și așteptat cu un deosebit interes la fiecare ediție de către iubitorii teatrului, pasiunii și excelenței.

Din mesajul Ministrului Culturii, Monica BABUC, rostit la inaugurarea Festivalului

PERSONALITĂȚI NOTORII

ALE TEATRULUI ROMÂNESC –

ALEXANDRU DABIJA În cadrul celei de-a XI-a ediții a Festivalului Internațional al Artelor Scenice „Bienala Internațională a Teatrului Eugene Ionesco“, BITEI, a fost inaugurată o rubrică nouă – „Personalități notorii ale teatrului românesc“. Prima ediție a acestei secțiuni a fost consacrată creației regizorului Alexandru Dabija.

Cătălin ȘTEFĂNESCU

n programul festivalului au fost incluse creații

de el sunt invitate la festivaluri din țară și din străină-

valoroase ale acestui regizor, realizate la diferite

tate. În prezent, peste 10 spectacole regizate de Alexan-

teatre românești, precum: „Vârciorova. Caranti-

dru Dabija sunt jucate în teatrele din București (Teatrul

nă“, o adaptare după Matei Millo și Vasile Alec-

„Odeon“, Teatrul „Act“), Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț,

sandri de Cătălin Ștefănescu și Doru Mareș, un spectacol al Teatrului Municipal „Bacovia“ din Bacău; „O...

Cluj, Bacău. În cadrul Festivalului BITEI, Alexandru Dabija a fost

ladă și OO!“, după Ion Creangă, al Teatrului Tineretu-

prezentat de Cătălin Ștefănescu, critic de teatru, mem-

lui din Piatra-Neamț; „Gaițele“ de Alexandru Kirițescu

bru al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru,

și „Titanic vals“ de Tudor Mușatescu, spectacole ale

membru al UNITER.

Teatrului „Odeon“ din București. Alexandru Dabija este regizor român de teatru, distins cu numeroase premii, un nume cu rezonanță al teatrului românesc contemporan. Spectacolele realizate

mai / iunie

2014

În cele ce urmează, vă propunem fragmente din prelegerea lui Cătălin Ștefănescu, o poartă deschisă în universul lui Dabija.

Cătălin Ș T E FĂN E S C U

ALEXANDRU DABIJA – UN REPARATOR DE ACTORI

„Dabija e absolut convins că meseria de regizor nu există“ Cea mai importantă informație despre Alexandru Dabija este faptul că s-a născut la 13 februarie 1955. Asta este cea mai importantă și, cred, informația esențială despre el, fiind un om căruia nu-i place sub nicio formă să arate jobenul magicianului ca să vedem ce e înăuntru. Orice discuție cu Sandu Dabija începe de la faptul că e absolut convins că meseria de regizor nu există. Că e ceva extrem de diferit de meseriile precise ale actorului, muzicianului, creatorului de costume, creatorului de decor, oameni care au în mână o meserie precisă. El spune despre regizor că e un impostor, care apare foarte târziu în ecuația asta, un om care se substituie într-o anumită formă divinității, care ulterior gestionează spectacolul, despre care la un moment dat vorbim și că în funcție de temperamentul și de caracterul elementar ale omului despre care discutăm, el poate să fie, pur și simplu, un individ rezonabil, mulți zic greu de suportat, un bun prieten, un bun teoretician, un bun practician, însă în niciun caz nu e o parte a spectacolului teatral, așa cum, de fapt, Sandu înțelege acest lucru. Cred că ce-l individualizează pe el e faptul că, poate că vă sună nu chiar bine lucrul acesta, Alexandru Dabija repară actori. El de meserie e un reparator de actori. Pentru că se adună atât de multă teatralitate în ceea ce fac oamenii ăia în multe alte specta-

cole, teatralitatea fiind, în ordinea lui Dabija, miracolul convenției teatrale. În asta constă teatralitatea. Teatralitatea nu e ideea de a teatraliza un gest și de a-l pune pe scenă. Teatralitatea în ordinea asta este asumarea miracolului convenției. Unii stau pe scenă, alții stau în sală și împărțim ceva foarte credibil vreme de maximum o oră și jumătate, în cazuri grave – două ore cu pauză. Foarte grave. Sandu spune povești scurte și pentru el contează foarte mult lucrul acesta: spectacolul trebuie să fie scurt, trebuie să fie, așa cum spun golanii, un pumn bine plasat la momentul potrivit. Trebuie să fie o experiență intensă și pentru a nu pierde o natură de public care nu e un public profund, care e un public pur românesc, un public fără răbdare, în general, un public care merge la teatru să râdă, să se odihnească, să se distreze sau, cum se spune pe stradă la București, „să ne simtem bine“. Dabija le dă tipul ăsta de distracție. La spectacolele lui râdem ca la balamuc, însă există un moment extrem de bine inginerit, unde râsul îți îngheață în vintre, nu pe față, pentru că sunt momente esențiale de cotitură în care spectacolele se transportă în altă lume și se transformă în altceva. Asta ar fi un element esențial în spectacolele lui Dabija, momentul de cotitură, momentul în care lucrurile se întorc cu 180 de grade. Sunt spectacole ușor vulgare, în sensul în care sunt spectacole cu țărani, sunt spectacole vorbite extrem de moldovenește, ceea ce s-ar spune că nu cadrează cu sfânta scândură a

scenei, dar, de fapt, cadrează foarte bine. Sunt spectacole simple, cu distanță foarte mică între semnificat și semnificant, nu trebuie să ne punem mintea la contribuție, să alergăm pe pistele marilor simboluri, totul e la vedere și e foarte simplu.

„Nu face nicio formă de succes programat“ Spectacolele lui Dabija, așa cum vă spuneam, sunt foarte românești, e un om care a refuzat, într-o foarte bună măsură, experiența spectacolelor care pleacă în altă parte. E un refuz asumat. Și mă leg acum de ideea în care vă spuneam că s-ar putea să vedeți un spectacol care nu o să vă placă și o să spuneți: „Nu înțeleg ce m-a bătut ăla la cap atâta cu marele Dabija!“. E foarte posibil să se întâmple lucrul acesta. Sandu nu face nicio formă de succes programat și își programează un singur lucru: cât mai multă armonie și cât mai multă colaborare cu partenerii cu care lucrează pe parcursul unui spectacol. De asta nu se ferește să lucreze la teatre periferice, dacă vreți. În teatre pe unde n-a mai trecut un regizor din alt oraș decât orașul cu teatrul cu pricina de mulți ani. De aia își asumă un tip de existență provincială dacă vreți, ceea ce numesc prietenii de la capitală din România „provincie“, pentru că de foarte multe ori în spațiile astea e lume care se pliază cu mult mai multă căldură și mult mai multă naturalețe tipului de teatru pe care Sandu îl propune.

Ia, cea mai spectaculoasă piesă a costumului nostru tradițional, ne-a adunat din nou să o admirăm ș i s ă o a p r e c i e m . Vă î n d e m n s ă A v e m f e r m a c o n v i n g e r e c ă „ I E Fe s t i v a l “ v i n e d i n

redescoperim lada cu zestre a

interesul mereu crescând pentru promovarea

bunicilor, să descifrăm simbolurile

portului nostru popular. Ia este, de fapt,

imprimate pe iile vechi și să

haina sufletului nostru și, dacă Henri Matisse

apreciem munca meșterilor care

pe timpuri a știut să găsească frumusețea și

contribuie la păstrarea acestor

ineditul excepțional în această bluză a noastră

valori ale neamului nostru.

națională, imaginea-i realizată fiind și simbolul festivalului nostru, bineînțeles că noi trebuie să ne responsabilizăm în acest sens și să înțelegem că viața Iei, trebuie să fie una foarte lungă. To c m a i d e a c e e a s u n t e m d e j a l a a t r e i a e d i ț i e a acestui festival, edițiile anterioare bucurându-se de o mare audiență și de o prezență frumoasă din partea publicului admirator de ii. M I N I S T R U L C U LT U R I I , M O N I C A B A B U C

mai / iunie

2014

PRIMA-DOAMNĂ, M AR G AR E TA T I M O F T I

M O L D O VA L A Z I

FESTIVALUL IEI, UN LEAGĂN AL TRADIȚIILOR și obiceiurilor naționale

DE DUMINICA MARE, LA PENSIUNEA AGROTURISTICĂ ,,CURTEA MOȘULUI”, A AVUT LOC CEA DE-A III-A EDIȚIE A FESTIVALULUI PORTULUI NAȚIONAL „IE FESTIVAL“, CARE ÎN ACEST AN S-A BUCURAT DE CEL MAI MARE NUMĂR DE VIZITATORI ȘI PARTICIPANȚI, CIRCA 3000 DE PERSOANE. ÎMBUCURĂTOR ESTE FAPTUL CĂ LA ACTUALA EDIȚIE PARTICIPANȚII LA FESTIVAL, DAR ȘI VIZITATORII, AU DECIS SĂ VINĂ ÎMPREUNĂ CU FAMILIA, RUDELE ȘI PRIETENII ȘI SĂ PETREACĂ DUMINICA MARE CA ODINIOARĂ, PE IARBĂ, GUSTÂND DIN BUCATELE TRADIȚIONALE ȘI ASCULTÂND MUZICĂ POPULARĂ.

venimentul, care are drept

broderie, croșetat, țesut covoare,

tut achiziționa, direct de la meșteri,

scop promovarea portului

împletit cosițe...

straie naționale, goblenuri, bijuterii

național și a tradițiilor

Pe un podium improvizat pe

de artizanat, obiecte din ceramică,

iarba verde au fost prezentate ii din

piele și fibre vegetale, instrumente

de Muzeul Național de Etnografie și

patrimoniul Muzeului de Etnografie

muzicale tradiționale și păpuși în-

Istorie Naturală și „Casa Cristea“ și

și Istorie Naturală. Apoi, în aplauze-

veșmântate în haine naționale.

s-a desfășurat sub patronajul Pri-

le celor prezenți, au defilat doamne

mei-Doamne, Margareta Timofti, cu

și domnișoare, dar și familii întregi

îi aparține Irinei Ropot, jurnalistă la

susținerea Ministerului Culturii și

îmbrăcate în bluze naționale con-

Compania Publică Moldova 1, care a

implicarea nemijlocită a ministrului

fecționate în atelierul „Casa Cris-

declarat că nu s-a așteptat ca acest

Monica Babuc.

tea“ și de alte meșterițe iscusite din

eveniment să ia o asemenea am-

Republica Moldova.

ploare.

populare, a fost organizat

„IE Festival“ a întrunit în acest an mai mulți meșteri populari, co-

În premieră a fost expusă și

Ideea organizării acestui festival

În cadrul programului a avut loc

lective etnofolclorice, precum și

colecția „Bucovina” a Elenei Gher-

și un târg de artizanat, o licitație

gospodine care au pregătit sarmale

man-Iliuț, sora interpretei Maria

de caritate, fiind pusă în vânzare

în foi de viță, de varză, de sfeclă

Iliuț. Îndrăgita interpretă Maria Iliuț

ia purtată de Olivia Furtună de la

roșie, de zmeură, de fasole și chiar

a defilat și ea în costum național,

Moldova 1 la anunțarea rezultatelor

de nuc, plăcinte, pâine, dulciuri și

alături de nepoata sa. Printre

televotingului pentru concursul Eu-

băuturi tradiționale, au împărtășit

participanți s-a numărat și Marian

rovision 2014.

rețete culinare vechi de familie și

Lungu, meșter popular din Bacău.

au desfășurat master-class de gă-

Menționăm că expozițiile pre-

La festival au participat reprezentanți ai corpului diploma-

tit sarmale. Meșterii populari au

zente în cadrul Festivalului IEI au

tic, meșteri populari, dansatori și

prezentat lecții practice de olărit,

fost cu vânzare, iar doritorii au pu-

interpreți de folclor.

Va r v a r a B U Z I L Ă , e t n o l o g , d o c t o r c o n f e r e n ț i a r u n i v e r s i t a r , d i r e c t o r u l a d j u n c t a l M u z e u l u i Na ț i o n a l d e E t n o g r a f i e ș i I s t o r i e Na t u r a l ă , e s t e r e c u n o s c u t ă n u d o a r p e n t r u c u n o ș t i n ț e l e , c e r c e t ă r i l e științifice și studiile publicate despre importanța tradițiilor și a portului nostru național, ci și ca un militant activ pentru păstrarea și promovarea acestor tradiții.

A n u l a c e s t a , Va r v a r a B u z i l ă a f o s t a p r e c i a t ă p e n t r u m e r i t e d e o s e b i t e î n d o m e n i u l m u z e o g r a f i e i și pentru promovarea și păstrarea valorilor patrimoniului cultural, ea fiind una dintre cele 13 personalități culturale care, în 2014, au intrat în lista de premianți a Ministerului Culturii pentru dezvoltarea artei.

P r e z e n ț ă a c t i v ă l a e v e n i m e n t e l e d e p r o m o v a r e a i e i , Va r v a r a B u z i l ă e s t e p e r s o a n a d e l a c a r e aflăm și multe secrete privind bluza tradițională, despre care vorbește cu multă pasiune.

mai / iunie

2014

M O L D O VA L A Z I

Varvara Buzilă, apreciată pentru merite deosebite în muzeografie

VARVARA BUZILĂ:

„CEA MAI EXPRESIVĂ HAINĂ A IDENTITĂȚII NOASTRE“

iscuția noastră are loc între două manifestări de amploare dedicate portului tradițional și iei, iar în ultimii doi ani, designerii de modă de renume internațional,

mai mult ca niciodată, reinventează ia, bluza tradițională. În viziunea Dvs., ce reprezintă acum ia, o marcă, un simbol al identității naționale sau o modalitate de a-ți exprima originalitatea? O să vă surprind spunând că ia le reprezintă pe toate trei văzute într-o relație de interdependență. Ia este o marcă culturală pe care oamenii o percep și o apreciază, este un simbol al identității noastre la care suntem liberi să aderăm, fără ca cineva să ne interzică, fără ca cineva să ne-o impună. Este alegerea societății de a se identifica prin acest simbol în această lume uneori bizară, din lipsă de identitate colectivă. În ultimă instanță, s-ar putea să fie și o modalitate de manifestare a originalității unei persoane. Adică de reactualizare a originii sale. În expresie culturală, originalitatea vizează și această semnificație. Mircea Eliade avea dreptate când releva necesitatea de revenire la origini. În zilele noastre, ca și cu multe secole în urmă, a reveni la origini, a-ți trăi cultura, originea înseamnă inclusiv a purta costum popular ori, cel puțin, ie.

mai / iunie

2014

Într-o discuție anterioară, acum cinci ani, îmi

M O L D O VA L A Z I

spuneați: „Statul ar trebui să ofere în dar câte un costum național pentru toate ansamblurile din republică“. Azi, când avem un festival al portului național și o sărbătoare precum IA Mania, iar Prima-Doamnă a țării și Ministrul Culturii participă la diverse manifestări îmbrăcate în ii, considerați că această piesă vestimentară și-a redobândit respectul cuvenit? Greu de răspuns simplu la o întrebare complexă. E bine să punctăm niște trepte ale afirmării costumului nostru popular în acest context. Dacă în anii ’80-’90 ai secolului trecut interpreții de folclor, cei mai fideli promotori ai costumului folcloric, din necesitatea de a fi cât mai aproape de sursele autenticității și originalității noastre, purtau costume vechi, țărănești găsite prin sate, inclusiv aduse din satele bucovinene, acum meșterii populari produc atât costume populare, cât și piesele lui separate conducându-se, în bunele lor intenții, de vechile tipare, verificate de timp și de generații de purtători. Sunt câțiva meșteri care trăiesc din confecționarea costumelor, semn bun, de afirmare a acestui domeniu, deocamdată insuficient înțeles ca specificitate de consumatori. Nu mă refer acum la reprezentanții domeniului cultural-artistic, ci la cetățenii obișnuiți, din domenii de activitate mai mult sau mai puțin pragmatice, și e îmbucurător faptul că tendința de a purta ie ia amploare. În zilele noastre, costumul popular în general și ia în particular sunt redescoperite din diverse perspective de diferiți purtători. Cei plecați peste hotare la studii sau la muncă le poartă mai mult decât cei rămași aici. Tinerii care învață în alte țări sunt încurajați de către instituțiile educaționale să-și arate portul de acasă, cu alte cuvinte, să-l respecte. Cine nu a reușit să-l cunoască acasă, îl descoperă acolo. Cei care muncesc peste hotare au nevoie de costum sau de piesele lui pentru că ele îi ajută să se regăsească printre străini. Uneori

Doar ia poate fi ușor adaptată vestimentației și tendințelor actuale, ori putem promova și alte atribute ale costumului național? De exemplu, dacă s-ar organiza un Festival al Catrinței sau al Năframei, s-ar bucura de tot atâta interes din partea oamenilor?

acest costum simbolic face cât țara, adică este egal cu

Rămâne de văzut. Dar nu cred că se va ajunge la ase-

familia, neamul, țara. E un costum îmbrăcat de sărbă-

menea dezmembrări ale unității. Ia e altceva. Ea este

tori, dar e plâns la propriu. Comparativ cu ei, noi pă-

esența costumului nostru popular. Ia cu altiță, cămașa

rem alintați. Beneficiem de valori necontabilizate. Multă

încrețită în jurul gâtului, cusută cu încreț și râuri, pie-

lume poartă ii, fără să participe la programe artistice.

sa vestimentară care fascinează lumea și creatorii de

O face din dragoste pentru frumos și din necesitatea de

modă, este cea mai expresivă haină a identității noastre.

a se simți parte a acestei lumi miraculoase numită cul-

Noi desfășurăm Festivalul Iei, Ia Mania, dar susținem

tură tradițională.

întregul costum popular. Fapt împlinit la Parada Costumului Popular desfășurată în cadrul Zilei Independenței

Republicii Moldova, la 27 august, și

Dvs. personal ați participat vreoda-

autentice. După mine, interesul

la Parada Costumului de Iarnă de la

tă la elaborarea unei ii? Aveți o ie

societății pentru această haină se

sfârșitul lui decembrie.

personală și care este istoria ei?

înscrie firesc în procesele identi-

În mod paradoxal, astăzi

Cumpăr mereu ii și costume, pe

cunoaștem mai mulți meșteri de

care apoi le dăruiesc. În 1990 aveam

costume naționale care locuiesc

18 costume pentru femei și pen-

trăirii idealului național, ori posibil

și activează în Capitală. E din ca-

tru bărbați. Azi păstrez doar unul.

acesta este răspunsul nostru la pro-

uză că ei au acces la mai multe

Cămașa e din familie, a aparținut

cesele mondializării, – ne reactuali-

modalități de promovare a creației

unei străbunici și a fost transmisă

zăm mărcile culturale, spre a nu ne

lor ori există și în teritoriu

din om în om până a ajuns la mine.

pierde pe drumul istoriei. De ase-

meșteri populari care pot concura

Catrința mi-a fost dăruită de poma-

menea, poate fi înțeles ca un gest

cu atelierele din Capitală?

nă, iar brâul l-am cumpărat. Știu să

strategic aplicat în situații excep-

confecționez o ie de la început până

ționale, – avem nevoie de unitate,

la urmă, dar, din lipsă de timp, nu

coeziune, voință colectivă – și haina

mă apuc. În schimb cârpesc, resta-

noastră seculară, fiind exclusiv sim-

urez, întregesc ceea ce e prea uzat

bolică, răspunde acestor necesități.

Chiar e momentul potrivit să apreciem aceste două componente ale procesului. La Chișinău activează Casa Portului Popular „Casa Cristea”, cea mai reprezentativă ca prestanță, Tradiții Noi, alte două ateliere nesemnificative, ce promovează preponderent broderia cu mașina și câteva meșterițe neîncadrate în ateliere (Antonina Rusu, Niculina Tcacenco etc.). În teritoriu activează câteva centre destul de importante: Studioul Popular Fantezia, din Vădeni, raionul Soroca, condus

tare ale modernității. În parte, se recuperează o frustrare a împlinirii/

și ar putea să dispară. Îmi place să salvez piese de port și să le rein-

Ce șanse are ia să fie inclusă în

clud în circuitul social. Una, de uni-

lista patrimoniului protejat de

citate ca decor, tehnică de execuție,

UNESCO?

pe care în 1990 o femeie se rușina să mi-o arate, – atât de murdară

De societate depinde, adică de in-

și ruptă era, astăzi este purtată cu

stituțiile statutului, de purtătorii de

multă mândrie de o tânără inter-

patrimoniu cultural, de societatea

pretă de folclor, uimind cunoscăto-

civilă, în ultimă instanță, de fiecare

rii de artă populară.

dintre noi. Ia, sau cămașa încrețită în jurul gâtului, este o capodoperă a

de domnul Semion Lungu, care

Impactul pe care îl au în societate

produce costume integrale, sperăm

evenimentele legate de încurajarea

să valorifice cât mai mult costumele

confecționării și portului iei, spre

specifice Câmpiei Sorocii; Atelierul

exemplu, poate fi considerat un

Rustic Art, din Clișova Nouă, Orhei,

indicator al interesului maselor

condus de doamna Ecaterina Po-

largi pentru tradiții și obiceiuri?

pescu, care, la fel, confecționează

Deschiderea spre ele? Revenirea

nu-i vom legaliza statutul pe care

întreg costumul; Atelierul Lada de

unora?

de mult îl are în lume. Merită pe

Zestre, din Catranâc, Fălești, condus

poporului român demult descoperită și apreciată inclusiv de comunitatea științifică internațională. Comunitatea mondială ar putea să ne considere risipitori de valori dacă

deplin s-o înaintăm în Lista Repre-

de doamna Maria Ciobanu, atelierul

Totul este relativ. Depinde cu ce

Valentinei Guțu din Gordinești, Edi-

compari. Cu situația de acum 60-70

neț; Olga Chiriac din Strășeni. Nu

de ani, când producerea costumu-

sunt mulți nici cei de la Chișinău,

lui pentru ansamblurile din sfera

Sper să nu ajungem să fim

nici cei din raioane. Societatea so-

culturii era orientată spre tradiția

considerați niște risipitori de va-

licită ii sau chiar costume populare

ucraineană, cu cea din anii ’80 ai

lori. Vă mulțumim că ați acceptat

bine executate. Meșterii cunoscuți

sec. al XX-lea, când costumele pen-

invitația noastră pentru acest in-

sunt suprasolicitați, cei tineri se

tru activitatea artistică de amatori

terviu și ne-ați reamintit valoarea

formează greu ca profesioniști, pen-

erau denaturate ca formă, decor,

și importanța portului popular.

tru că trebuie să muncești mult ca

proporții, culoare, din consideren-

să poți respecta cele mai expresive

tul să fie cât mai vizibile, indiferent

tradiții ale domeniului.

de legătura lor cu tiparele vechi,

mai / iunie

2014

zentativă UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanității.

Interviu realizat de Liliana Popușoi

IA MANIA LA HOLERCANI

L A HOL E R C AN I, O L O C AL I TAT E P I T OR E A S C Ă S I T UATĂ L A 55 K M DI S TAN ȚĂ DE

CAPITALĂ,

S-A

DE S FĂ Ș U R AT

CEA

DE-A

II-A

EDIȚIE

MANIA

–

F E S T I VA L U L T R A D I Ț I I L O R P O P U L A R E , O R G A N I Z AT D E F U N D AȚ I A „ K L U M E A “ ( FON DAT OR I: NATA AL B O T Ș I V IOR IC A NAG AC E VS C H I ).

Evenimentul a reunit meșteșugari din toate colțurile Moldovei: cioplitori în lemn, olari, meșteri de obiecte din pănuși și fibră vegetală și, bineînțeles, creatori de ii și bluze stilizate, inspirate din bluzele tradiționale. Vizitatorii au putut procura prosoape, fețe de masă, bijuterii, ceramică, obiecte de artă vizuală, cosmetice artizanale. Organizatorii au amenajat o zonă de divertisment, botezată Satul Neamului, unde oaspeții au putut învăța să brodeze, au participat la un atelier de grădinărit, unde au învățat cum se plantează roșiile, castraveții etc. și cum trebuie îngrijite aceste legume. La festival au fost prezentate recitaluri muzicale, susținute de Maria Iliuț și ansamblul etnofolcloric „Crenguța de Iederă“, Ansamblul de Dans „Veselia“, surorile Osoianu, Nicolae Gribincea și „Plăieșii“, „Tharmis“, „Concertino“, Iurie Sadovnic, Alex Calancea Band, Fanfara de Fete din Holercani. Seara s-a încheiat cu un recital de excepție de muzică populară, special plămădit pentru IA MANIA de interpreta DARA. Unul dintre punctele de atracție ale Festivalului „IA MANIA“ a fost concursul „MÂNDRIA“, în cadrul căruia 11 creatori din țară au prezentat colecții de ii. Câștigătorul concursului va participa, în noiembrie a.c., la Săptămâna Modei de la Oxford. Printre oaspeții de onoare ai festivalului s-au numărat și Prima-Doamnă a Țării, Margareta Timofti, dar și ministrul culturii, Monica Babuc, care au venit îmbrăcate în ii.

VLADIMIR BEȘLEAGĂ: Timpul este judecătorul

CARE PUNE ÎN BALANȚĂ VALOAREA UNEI CĂRȚI

timate domnule Vladimir

stabilesc un nivel de valoare a unei

Sunt scriitori care nu-și mai pre-

Beșleagă, chiar dacă „pre-

opere literare. Sigur că ele nu sunt

zintă cărțile la concursul Uniunii

miile nu fac cărțile premi-

realizate la modul ideal și nici nu

Scriitorilor, întrucât, în viziunea

ate mai bune“, după cum

pot fi, dar sunt un stimul puternic

lor, e un concurs compromis... În

observa criticul Mircea V. Ciobanu,

pentru creația literară. Dat fiind

acest an, pe rețelele de socializare

ele contează mult pentru scriitorii

că ele revin unor autori, iar autorii

a circulat un banc: spune-mi cine

noștri, dacă stârnesc în fiecare an

sunt oameni de creație, în special

sunt membrii juriului ca să-ți spun

nu numai polemici, cum e și firesc

scriitori, de aici și se inflamează

care dintre prietenii lor vor lua

să se întâmple, ci și inflamează

spiritele. Sunt indivizi plini de as-

premii.

atât de mult spiritele, încât ies

pirații, de orgolii, de ambiții, și este

la iveală nemulțumiri, supărări,

firesc. Dar pentru asta se creează

Pe parcursul mai multor ani am fost

orgolii...

un juriu din specialiști, din oameni

nu numai membru al juriului, ci și

care inspiră încredere, versați în

președinte, și știu cum se formea-

Opinia mea în problema premiilor

problemele creației literare și până

ză acest juriu. El este constituit și

este, ca și în multe alte subiecte,

la urmă, chiar și cei nemulțumiți,

aprobat de către Consiliul US. Mai

complexă, pentru că și timpuri-

revoltați, sunt nevoiți să accepte și

ales în vechea conducere a Uniunii,

le noastre sunt foarte complicate.

să se resemneze. Dar, cu certitudi-

erau atitudini părtinitoare, parti-

Premiile ca atare sunt un indiciu

ne, un premiu nu sporește valoarea

zane: cine era inclus în juriu, cine

al unei acțiuni de axiologie, sau

cărții. Este pur și simplu un act de

era acceptat în juriu. A activa în

cel puțin ar trebui să fie. Premiile

publicitate.

cadrul unui juriu nu e atât de sim-

mai / iunie

2014

M O L D O VA L A Z I

plu. Acolo trebuie să citești mult.

adus o sită nouă, sită deasă, și asta

’50-’60 încoace, sunt pur și simplu

Și asta cere energie, cere timp. Și

o să cearnă bine.

impresionat și încântat de posibili-

mai ales că nici nu era remunerată

tățile pe care le oferă timpul de azi

munca asta. Dar dacă ne referim la

Experiența arată că părerile mem-

și libertatea de expresie, libertatea

juriul din acest an, este unul abso-

brilor juriului sunt împărțite

de creație a autorilor noștri, care se

lut aparte, compus din autori care

câteodată la poluri opuse, fapt

pot manifesta în toate genurile și în

sunt, în opinia mea, foarte obiec-

ce scoate în evidență criterii de

toate stilurile.

tivi și care au pregătirea necesară

apreciere foarte diferite, câștigând

pentru a estima valoarea unor cărți.

în acest caz... matematica. Totuși,

Starea literaturii, dacă o luăm din

Cred că ceea ce plana deasupra

cine credeți că ar trebui consultat

punctul de vedere al tematicii,

juriilor de altădată de data asta nu

când vrem să aflăm adevărul literar

este oarecum confuză și în derivă,

o să existe și poate că va fi un bun

și artistic?

pentru că încă nu s-au cristalizat

început pentru viioarele jurii. Și

anumite direcții. Este o direcție

bravo acestor colegi ai noștri care

Până la urmă, judecătorul cel mare

ca formulă literară, ca tematică ce

au acceptat să dea un model de

este timpul. Juriile pot să greșească,

vine de la generația mai în vâr-

dreaptă judecată.

dar timpul este judecătorul care

stă, generația anilor ’70-’80, care

pune în balanță valoarea unei cărți.

pledează pentru sau promovează

Juriul judecă, cântărește și apreci-

formula echilibrată, clasică. Este o

ază în contextul unui timp concret

altă direcție – modernismul, care

și poate greși, dar nu în totalitate.

a venit după formula aceea clasică.

Procesul literar de la noi este foar-

Pe urmă a venit postmodernismul,

te variat și desigur că este greu. Ai

care pur și simplu a reciclat toate

spus că se ajunge la matematică.

formulele precedente și le-a sinte-

Problema e că atunci când se ajun-

tizat. În anii ’80, când s-a produs o

ge să se ia o decizie, nu numai în

generație de vreo 10 prozatori, am

literatură, se adoptă criteriul majo-

spus că formula postmodernistă nu

Pe de altă parte, anul trecut s-a

rității. Deși nu este ideal, alt crite-

este altceva decât preluarea meto-

editat un torent de carte, peste 100

riu nu există. Este singurul criteriu

dei baroc, unde se întâlneau toate

de titluri, așa ceva nu s-a întâmplat

care poate să satisfacă orgoliile și

stilurile precedente care au existat

nici în anii aceia în care autorii

ambițiile celorlalți. Gusturile sunt

în literatură. Așa cum se știe, și pa-

scriau la comanda ideologiei și se

diferite, manierele sunt diferite și

radigma postmodernă pălește sau a

plătea. Acum au apărut peste o

atunci se pune la vot. Dar procedeul

pălit deja.

sută de cărți. O autoare obscură se

de a vota și de a opta este străvechi.

plângea: „Eu am editat anul trecut

A fost verificat de milenii. Însă une-

De ce spuneam că este în derivă...

12 cărți și niciuna nu este pusă pe

ori matematica se întâlnește și cu

În contextul literaturii din zona

stand la Uniune“. Cum să editezi 12

justiția, cu adevărul.

noastră, dar nu numai în zona

Faptul că unii nu și-au prezentat cărțile juriului este tot un lucru benefic, pentru că este un fel de autojurizare. Ei știu că n-o să reziste și n-o să facă concurență altor lucrări, adică e un fel de autoapreciere, autoevaluare și e bine.

cărți într-un an?! Iată că este po-

noastră, parcurgem o etapă de

sibil. Sunt autori care se descurcă.

Care este starea literaturii care se

tranziție, de multe neclarități, de

Dar aceste cărți apar în tiraje infi-

scrie pe moment în spațiul nostru,

multe confuzii. Nici nu poate să

me, la edituri obscure, într-o ținută

din punctul dvs. de vedere?

se stabilească, să zicem, o formu-

literară foarte aproximativă, cu

lă clasică, o formulă echilibrată.

multe greșeli. Și atunci cum poți să

Vorbeam ceva mai sus de o foarte

Literatura noastră este foarte di-

apari cu o carte ca asta și să pre-

mare diversitate de stiluri, de ge-

versificată. Numai când te gândești

tinzi să fii recunoscut? Eu spuneam

nuri, de modalități de expresie. Eu,

la cartea Nekrotitanium a lui Mitoș

că s-a îndesit sita la Uniune. S-a

care cunosc procesul literar din anii

Micleușanu și Florin Braghiș… este

ceva absolut neobișnuit pentru noi,

a fondului nostru profund, a oame-

În ce măsură împărtășiți păre-

este ceva colosal de interesant și

nilor care trăiesc pe acest pământ

rea președintelui juriului, Andrei

de captivant. În alte împrejurări și

și care se zbat între două rele, între

Țurcanu, precum că în Republica

în alte timpuri, așa ceva ar fi fost

două forțe, căutând să obțină un

Moldova se scrie mult, iar „unde se

absolut de neimaginat. Pe de altă

echilibru. Noi întotdeauna am fost

scrie mult, se scrie și multă macu-

parte, sunt formule – în contex-

într-o vâltoare, într-o bulboană. De

latură...“? Aspectul cu… maculatura

tul și în timpurile noastre – foarte

fapt, și pașoptiștii, când au intrat

este general valabil? În Franța, de

tradiționale, uneori chiar rurale,

în literatură, s-au orientat spre

exemplu, conform unor date, în

arhaice. Ca o concluzie, sunt foarte

modele din afară, pentru că nu le

lunile septembrie-octombrie 2012

diversificate formulele și paradig-

aveau. Noi am intrat în procesul

s-au publicat 646 de romane, nelu-

mele literare la care apelează scrii-

literar-cultural tardiv. De aceea la

ând în calcul celelalte genuri lite-

torii noștri.

început erau imitații, erau traduceri

rare, ceea ce înseamnă 10 romane

și abia mai târziu, când s-a for-

pe zi.

Ce tendințe ați observat în ultimii

mat acea „ Junime“, s-a produs acel

ani în literatura noastră, ce genuri

miracol, acei trei scriitori giganți:

Este îmbucurător faptul că se scrie

literare credeți că sunt în ascensi-

Eminescu, Caragiale și Creangă.

mult, chiar dacă unele cărți sunt

une?

Dacă ne referim la perioada inter-

sub nivel. Și a-i spune „maculatură“

belică, a existat Viața Basarabiei, cu

desigur că e un pic exagerat. Eu

În ochii unor analiști literari, ai

Nicolae Costenco în frunte, care a

în ultimul timp sunt asaltat de fel

unor critici literari care văd pro-

promovat o literatură regionalistă,

de fel de autori, care îmi dau cărți

cesul literar din zona noastră din

cu un specific local. Specificul local,

să citesc. Se scriu și se editează

afară, se susține că la noi predomi-

așa cum a fost practicat atunci, nu

multe cărți, deși noi constatăm că

nă poezia. Chiar Ion Simuț spunea

era foaie verde, era un fel de ori-

se citește cam puțin. După ce s-a

că e o literatură în care poezia este

entare spre substanța profundă a

obținut libertatea de creație și li-

în capul mesei. Alți critici susțin

acestui neam, care a fost asuprit,

bertatea de expresie, când savanții

că proza este indicele maturizării

care a fost chinuit, care a fost lipsit

noștri, în special istoricii, au putut

unei literaturi. Și asta se vede în

de limbă și a cărui ființă profundă

să pătrundă în arhive și să scoată

exemple concrete. Avem autori care

trebuia să răzbată în creația lite-

la lumină istoria națională și cal-

au început ca poeți și au trecut

rară. Procesul de reflectare sau de

varul neamului nostru, a apărut un

la proză. Dintre genurile literare

întrupare a spiritului nostru pro-

fenomen foarte interesant – istoria

predomină totuși poezia, pentru că

fund este anume șansa aceea prin

satelor și, paralel, istoria familiei.

este o expresie a spontaneității și a

care literatura noastră poate să

Persoanele au început să-și caute

unor emanări spirituale de moment,

obțină durabilitate în timp. Chiar și

istoria: de unde provin, care le sunt

în timp ce proza cere muncă, cere

autorii străini spun: „Voi să nu vă

rădăcinile. E ceva nemaipomenit. Eu

efort, cere concentrare, cere viziu-

luați după noi. Căutați rădăcinile

nu știu dacă în Franța se obișnuieș-

ne. Dacă ar fi să facem o observație

voastre. Căutați problemele voastre.

te așa ceva. Acolo se scriu romane.

critică, eu aș spune că literatura

Căutați formulele voastre“. Dar în

Ei nu au problema identității, nu au

noastră se orientează în mare parte

literatură, și în special în poezie,

problema genealogiei. Deoarece am

spre modele literare din afară, care

spiritul autohton se manifestă prin

fost lipsiți de tradiții, de obiceiuri,

sunt la modă în alte literaturi, mai

limbă și limbaj, pentru că literatura

de toate, se produce acest fenomen

evoluate, ceea ce înseamnă că noi

nu are alt material. Dacă ești un

de căutare a rădăcinilor. Și asta nu

căutăm să depășim handicapul ră-

autor cult, evoluat, dacă ai viziune

numai în mediul profesioniștilor,

mânerii în urmă și să ne sincroni-

proprie, îți creezi stilul și limbajul

al istoricilor, al sociologilor, ci și al

zăm. Pe de altă parte, autorii noștri

propriu. Ceea ce se observă la noi

oamenilor simpli.

sunt deja sincronizați cu autorii din

nu este atât poezie, cât versificație.

Țară. Autorii noștri sunt tentați de

Deci preluarea unor forme și expre-

foarte multe paradigme și uneori

sii străine, apelarea la poncife, cum

ele, sau de mai multe ori, exprimă

se spune.

prea puțin esența spiritului nostru,

mai / iunie

2014

Vă mulțumesc.

Interviu realizat de Aurelia Borzin

C E L E

M A I

B U N E

C Ă R Ț I

A NAU LLL I E TERAR 2013

ANULUI 2013

POEZIE Nicolae Popa, Elegiile Casei Scriitorilor CRITICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ Mihai Cimpoi, Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu G r i g o re C h i p e r, Po e z i a o p t z e c i s t ă b a s a ra b e a n ă ESEU, PUBLICISTICĂ, MEMORII M i h a i Ș t e f a n P o i a t ă , R o c k u l , „ No r o c “ - u l & n o i LITERATURĂ PENTRU COPII Va s i l e R o m a n c i u c , A m u n n u m e f r u m o s DEBUT Alexandru Cosmescu, Un spațiu blând care mă primește cum m-ar îmbrățișa M a r i a P i l c h i n , D e m â n ă c u m a r e l e Jo k e r PREMIU SPECIAL, ACORDAT POST-MORTEM Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă PREMIUL „OPERA OMNIA“ Nicolae Esinencu PREMIUL DE EXCELENȚĂ Leo Butnaru și Vlad Zbârciog

Larisa UNGUREANU

DECLARAȚIE de dragoste

ÎN STIL CINEMATOGRAFIC PREMIERA FILMULUI DOCUMENTAR DE LUNGMETRAJ „TE IUBESC, ION ȘI DOINA“ (SCENARIU, REGIE, MONTAJ: LEONTINA VATAMANU) A AVUT LOC ÎN SALA CINEMATOGRAFULUI „ODEON“ DIN CHIȘINĂU, CARE S-A DOVEDIT NEÎNCĂPĂTOARE

Foto: Andrei Mardari, Mihai Potârniche

PENTRU TOȚI CEI CE ȘI-AU DORIT SĂ FIE PRIMII SPECTATORI.

A c e s t e „ d o u ă i n i m i g e m e n e “, c u m e r a n u m i t c u p l u l D o i n a ș i I o n A l d e a Te o d o r o v i c i , a u f o s t u n d a r m i r a c u l o s p e n t r u g e n e r a ț i a a n i l o r ‘ 8 0 . S-au născut în mijlocul nostru, erau ca și noi, parcă, dar s-au dovedit a fi unici prin forța creației lor muzicale, care ne-a încurajat, ne-a î m b ă r b ă t a t ș i n e - a a j u t a t s ă m e r g e m î n a i n t e . Fă r ă e i – d u p ă a c c i d e n t u l fatal din 30 octombrie 1992, care le-a curmat viața, și totuși cu ei, fiindcă, deși nu au fost printre noi cu prezența lor fizică, imaginea lor a plutit mereu pe lângă noi: tineri, frumoși, talentați și plini de forță. Ne - a o c r o t i t .

mai / iunie

2014

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

a premieră nu a lipsit

viziunii de stat, sunt crâmpeie din

„topi“ în sufletele noastre „siberiile

familia: mama Doinei,

cadrul unor emisiuni televizate sau

de gheață“ (după metaforica expre-

doamna Eugenia Marin,

interviuri luate, cum s-ar spune,

sie a lui Grigore Vieru). „Suverani-

și fiul cuplului, Cristofor

între două concerte. Toate extrem

tate“, „Eminescu“, „Maluri de Prut“,

Aldea-Teodorovici. „Prin acest film

de valoroase, fiindcă alcătuiesc

„Limba română“, „Clopotul învierii“,

s-a realizat un vis al familiei noas-

portretul nu doar fizic, ci și moral,

„Reaprindeți candela“ – iată doar

tre“, a ținut să precizeze doamna

spiritual și creativ al celor doi Mari

câteva cântece care au făcut isto-

Marin. „I-am văzut pe părinții mei

Îndrăgostiți. Și, desigur, cântecele

rie. Filmul nu le prezintă integral,

pe ecran, căci eu îi văd numai în

și melodiile care au răsunat în film

ci plasează doar mici fragmente,

vis, îi spunea cu emoție publicului

și care aveau (și mai au!) un mag-

lăsându-l pe spectator să caute, să

din sală Cristofor. Este un film lu-

netism unic, trezind emoții prin

asculte poate acasă, în singurătate.

minos, îi aduce aici vii, ca și cum

vocea cu totul aparte a interpreților,

ne-ar vorbi de sus.“ Ministrul cultu-

dar și prin conținutul lor bogat. În

complex și profund. Un film dorit și

rii, doamna Monica Babuc, prezentă

treacăt fie spus, și în film se „adie“,

așteptat. Ion și Doina au ales să tră-

la premieră, a felicitat de pe scenă

nu toată breasla muzicală îi avea „la

iască prin cântec. Nemurirea le-am

echipa de creație, menționând că

inimă“: ba că Doina nu e cântăreață

dat-o noi. Erau anii când poporul

acest cuplu, Ion și Doina Aldea-Teo-

profesionistă, ba că și alții ar vrea

nostru își forma propriul destin.

dorovici, este „un exemplu de iubire

să interpreteze cântecele compuse

Ion și Doina fac parte din destinul

de țară și de neam“.

de Ion Aldea-Teodorovici...

nostru, iar noi facem parte din des-

Filmul „Te iubesc, Ion și Doina“

Desigur, cântecele lui Ion Aldea-

Documentarul este un film

tinul lor. Suntem legați pe veșnicie.

e constituit din câteva elemen-

Teodorovici le poate cânta oricine,

Acum, după acest film, fiecare poate

te, în primul rând, mărturii – ale

mai ales azi, și mai ales grație Fes-

spune, încet sau tare, „Te iubesc,

părinților Doinei (Gheorghe și Eu-

tivalului „Două Inimi Gemene“, care

Ion și Doina“, căci fac parte din

genia Marin), ale fiului Cristofor

promovează tineri talentați, dar în

ființa noastră.

Aldea-Teodorovici, ale colegilor

acea perioadă – sfârșitul anilor ‘80

de breaslă (Valentin Goga, Anasta-

– începutul anilor ‘90 – destinul a

creeze un documentar în care sen-

sia Lazariuc), ale unor regizori de

ales ca Doina și Ion să formeze nu

timentul dragostei – în viață și în

film (Elena Iliaș, Andrei Buruiană),

doar un cuplu de familie, ci și unul

artă – atinge sublimul. Este, dacă

jurnaliști (Silvia Hodorogea), prie-

de creație: ei au fost predestinați

vreți, o declarație de dragoste în stil

teni din copilărie ai Doinei (Cornel

unul altuia, iar cântecele lor ridicau

cinematografic. Autoarea a muncit

Busuioc), ale ex-ministrului culturii

publicul în picioare – la multe con-

mult, a depus un efort imens îm-

Ion Ungureanu, actor și regizor,

certe, nemaivorbind de mulțimea

preună cu Marin Iliuț – imagine,

mărturii valoroase, care poartă am-

de oameni din Piața Marii Adunări

Petru Postolachi – grafică, Virgiliu

prentă de document al timpului.

Naționale. Publicul i-a îndrăgit încă

Mărgineanu – producție și, desigur,

de atunci, cum ai iubi pâinea pe

muzică și interpretare – Doina și

materiale din arhiva familiei, în

care o mănânci și o săruți cu drag,

Ion Aldea-Teodorovici, creând un

special, fotografiile și filmările

când îți este dată ca o ofrandă.

film de valoare.

Un alt element al filmului sunt

care au putut fi efectuate cu mij-

Ambii erau foarte conștienți

Leontina Vatamanu a reușit să

De remarcat că documentarul

loacele tehnice de atunci (filmări

de misiunea lor, dar și de măreția

„Te iubesc, Ion și Doina“ a fost rea-

la București, de exemplu, cu micul

timpului pe care-l trăiau. O spune

lizat de OWH Studio cu sprijinul AO

Cristofor). Al treilea element sunt

chiar Ion Aldea-Teodorovici, vorbind

„Două Inimi Gemene“, al Ministeru-

interviurile cu Ion și Doina, une-

despre creație, despre patriotism.

lui Culturii, al Guvernului Republicii

le efectuate în casa unde locuiau,

„Cântecele noastre nu sunt politice,

Moldova și al Primăriei municipiului

cu încăperi ca niște chilioare, dar

ci patriotice.“ Ei au cântat dorința

Chișinău.

„pline“ de viață, de inspirație și de

noastră de libertate, nevoia de a

iubire. Altele vin din arhivele tele-

ne exprima păsul și durerea, de a

Aurelia BORZIN

Rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleji, macuc, buruieni, lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstar de covrigei – un fel de iarbă, rumeguș, coajă de copac, ștevie, troscot, scoici din Nistru și… poftă bună! Nu este doar un lexic de termeni botanici. Cu acestea „își potoleau“ foamea locuitorii din satul Antonești, raionul Ștefan Vodă, pe timpul foametei din ’46-’47. În disperare, au ajuns să-și mănânce până și opincile, să mănânce ciori, țistari, câini, mâțe și... oameni. „Doamne ferește!“

PENTRU OAMENII DIN VREMEA FOAMETEI O BUCATĂ DE PÂINE ERA... ABSOLUTUL

mai / iunie

2014

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

O LECȚIE de supraviețuire

ÎNTRE CANIBALISM ȘI POEZIE „Unii nici acum nu o să aprecieze curajul nostru“

Publicul a fost obișnuit cu un alt gen de teatru...

După anii ’90 am avut libertatea să vor-

„Copiii foametei. Mărturii“ este un spec-

bim despre lucruri care până atunci ne

tacol-document, bazat în totalitate pe

erau interzise. Ba mai mult, era de da-

mărturiile supraviețuitorilor foametei din

toria noastră să vorbim, pe orice cale,

’46-’47. Actorii, mai exact echipa tânără a

prin orice mijloace. Cu toate acestea,

Teatrului Național „Mihai Eminescu“, nu

abia după atâția ani de libertate, pe scena

au jucat niște roluri, ci au relatat istorii,

unui teatru național de la noi se joacă un

povești de viață… adevărate, oricât de in-

spectacol care abordează o temă atât de

credibile, fanteziste sau suprarealiste ar

dureroasă și de traumatizantă din istoria

putea să pară: tot câmpul era presărat cu

noastră. Este vorba despre spectacolul

trupuri umflate de oameni și cai – „Mai

„Copiii foametei. Mărturii“, după romanul

ceva ca după război!“, mama care ucide

regretatului Alexei Vakulovski.

un copil pentru a-și hrăni propriii copii

„Unii nici acum nu o să aprecieze curajul nostru, este de părere regizoarea spectacolului, Luminița Țâcu. Vor spune că încă nu e timpul și încă nu avem dreptul. Eu cred că era demult timpul de așa ceva. După ’90 am putut să ne luăm dreptul de a fi liberi și să luăm atitudine față de tot ceea ce s-a întâmplat, față de istoria pe care au trăit-o bunicii și străbunicii noștri, față de identitatea noastră. Faptul

– „E numai carnea mea! Nu vă dau nicio bucățică!“, strigând înnebunită deasupra leșului, de teamă că oamenii care au descoperit-o ar putea să pretindă această hrană etc. Este un spectacol aproape lipsit de joc actoricesc, în sensul clasic al cuvântului. Pe de altă parte, Luminița Țâcu a încercat să depășească limitele teatrului-document și să îmbine două forme de joc: mărturiile și narațiunea.

că se întâmplă abia acum acest specta-

Majoritatea publicului vine la teatru pen-

col – mai bine mai târziu decât niciodată.

tru că vrea să se distreze sau așteaptă să

Altfel, riscăm să mai stăm câțiva ani în

vadă ceva spectaculos, senzațional. Pro-

beznă sau, mai grav, în nunți și cumetrii.“

babil, din cauză că la Chișinău s-au mon-

tat până acum puține spectacole-document și acestea

se întâmplă atâtea crime. Toate de acolo ni se trag, de

au fost jucate pentru un public restrâns. În acest caz,

la acea foamete“. S-ar putea să aibă dreptate naratorul.

temerea regizoarei este justificată: „Din moment ce

Și noi, produsul acelor generații traumatizate, păstrăm

am obișnuit publicul cu un anume fel de spectacole,

în adâncurile ființei noastre ca pe un handicap remi-

acum e riscant să-i dai altceva. Deși eu mi-am asumat

niscențele foametei aceleia. Dar tot acele vremuri ne-au

acest risc“.

învățat să supraviețuim.

„Toate de acolo ni se trag, de la acea foamete“

„Oamenii sunt mai puternici ca oțelul“

Unii istorici spun că foametea din ’46-’47 nu a fost atât

Dincolo de grozăvii inimaginabile, fiecare dintre noi are

un fenomen natural, cât un mecanism pervers creat de

ce învăța din acest spectacol când este vorba de sin-

mașinăria birocratică a Kremlinului, pentru care vie-

ceritate, sacrificiu, noblețe, omenie. „Foametea nu are

țile oamenilor simpli nu erau deloc o prioritate. La fel

față omenească, dar ea m-a învățat să cred în oameni.

ca foametea din ’30, care a ucis milioane de ucraineni,

Oamenii, cu adevărat, câteodată sunt mai puternici ca

acest „golodomor“ al nostru a fost admis pentru a ne

oțelul“, mărturisește o protagonistă, străină în Anto-

disciplina țăranii și a-i sili să adere la colhoz. „Activiștii

nești, dar pentru care locuitorii satului s-au solidarizat

ne-au măturat podurile! Ne-au lăsat cu dinții la stele!

ca să o scape de tifos.

Nici la puiul cel de șarpe nu-i dorim așa ceva!“ „Au vrut să ne măture de pe fața pământului și numai cei cu

Atunci când oamenii nu mai puteau nimic, recurgeau

vacă la casă au scăpat!“ – vaca fiind și o sursă de hrană,

la poezie: „Mi se năzărea că luna-i o pâine mare, albă

dar și de căldură în timpul acelei cumplite ierni din

și că-mi ajunge să-i hrănesc pe toți“. Dictatorul roman

’46-’47 – „Am adus-o în casă și ne încălzeam la răsufla-

Caligula, în interpretarea lui Camus, își dorea luna

rea ei“. Cu toate acestea, oamenii nu acuză, nu judecă

pentru că avea totul, dar nu și absolutul, iar femeia

sistemul. Ei mărturisesc: „Era pe vremea lui Stalin“.

aceasta nu avea nimic și atunci o bucată de pâine a devenit pentru ea simbol al absolutului.

A supraviețui nu însemna doar să ai tăria și curajul să înfrunți acel coșmar, ci și să rămâi om. Pentru că mo-

Refrenul: „Eu de mamă și de tată/ Nu mă satur nicio-

ralitatea și conștiința unora a fost într-atât de desfigu-

dată,/ De pe dealul meu cel dulce/ Niciodată nu m-aș

rată, încât ajungeau să-și trădeze membrii familiei ca

duce“, după versurile cântate de Gică Petrescu, devine

să se salveze pe sine, ca mama care s-a dus de la casă

un laitmotiv. În răspăr cu vorba cântecului, acest spec-

luând vaca cu ea și lăsându-și copiii în voia morții. Alții

tacol ne prezintă o altă față a lucrurilor și anume că

furau copii pentru a-și potoli foamea sau își mâncau

dealul Antoneștilor nu a fost doar „dulce“. Dar anume

propriiile progenituri: „Vin’ la mama să te legene“ și...

aceste versuri, un fel de incantație reluată la nesfârșit,

hap! La un moment dat, unul dintre protagoniști are un

sau bliț-amintiri despre anii mai buni, sau vagi crâm-

moment de reflecție, care reconstituie o legătură logică

peie de speranță că foametea se va sfârși într-o bună zi

între acea foamete și prezent: „Și ne mai mirăm că azi

le insuflau oamenilor încredere și i-au făcut să reziste.

mai / iunie

2014

Aurelia BORZIN

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

VIAȚA într-o

PICTURĂ COMPACTĂ

EXPOZIȚIA PERSONALĂ „COMPACT PICTURĂ”, ORGANIZATĂ LA CENTRUL „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”, ESTE O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA MODULUI ÎN CARE A EVOLUAT ARTISTUL PLASTIC MIHAI ȚĂRUȘ ÎN ULTIMII 10 ANI. STILUL, ÎN OPINIA ARTISTULUI, ESTE UN CONCEPT ÎNVECHIT. CEI CARE CRED CONTRARIUL NU PREA SUNT ATENȚI LA CEEA CE SE PETRECE ÎN JUR ȘI LA CE SE ÎNTÂMPLĂ CU EI ÎNȘIȘI.

În pictură nu trebuie să prezinți totul. Din contra, trebuie să elimini ceea ce este în plus și să lași doar esențialul. În acest caz, pictura se prezintă ca ceva compact. E un principiu valabil pentru artă în general. Arta nu prezintă o realitate, ci o formulă a realității. Mihai Țăruș

Într-o permanentă metamorfoză Până în anii ’90, plasticianul era mai mult preocupat de probleme ce țin de spațiu. Însă după ce a realizat proiectul „Elementul timp în tablou”, a înțeles că, de fapt, dinamismul formei este mai evident în lucrările sale decât spațialitatea. „Dinamismul, în cazul picturii mele, ține de timp, de un timp încifrat în imaginea plastică”, susține Mihai Țăruș. Urmărind lucrurile din perspectiva dinamicii și a timpului, artistul plastic și-a schimbat pe parcursul anilor atitudinea față de formă și culoare, fiind într-o permanentă metamorfoză. „Arta te duce și ea pe căile ei, nu numai tu îi dai o direcție.”

Școli și întâlniri marcante „Meseria de plastician se învață asiduu.” Atât în școli cu tradiție, cum sunt Școala de Arte Plastice „A. Șciusev” și Liceul „Alexandru Plămădeală” din Chișinău, Academia de Arte Plastice din Sankt Petersburg (pe care le-a urmat), cât și prin contactul unui artist cu mari nume din arta plastică. La Petersburg Mihai Țăruș a stabilit relații cu emulul lui Kazimir Malevici, Vladimir Sterligov, unul dintre reprezentanții de vază ai avangardei ruse, relații care au avut repercusiuni benefice în creația tânărului plastician.

mai / iunie

2014

Real versus abstract

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

În artele plastice nu atât tehnica este importantă – aceasta poate fi însușită, perfecționată, – cât creativitatea. Tehnica nu garantează că ești talentat. Dimpotrivă, faptul că o mânuiești cu lejeritate te poate induce în eroare, crede artistul. Fiind un pictor conceptual, al formelor și culorilor, Mihai Țăruș este interesat de viziunea artistului asupra obiectului reprezentat, iar aceasta nu ar trebui să fie una realistă. „Pictura realistă reflectă o atitudine simplistă față de realitate. Atunci când nu redai realitatea în mod direct, îți dispare un suport important. E de parcă nu ai ști ce să faci. Și chiar nu știi ce să faci. Atunci îți pui problema: ce faci, ce reprezinți? Asta ține deja de gândire…”

Nonconformist? Și ce dacă... Faptul că a fost calificat de criticii de artă pe timpul Uniunii Sovietice drept un artist nonconformist „e un trecut care nu mai are importanță”. Bineînțeles că astăzi poți să spui că ești nonconformist și să mergi contra principiilor societății, să faci o altfel de artă, dar e deja un alt fel de nonconformism. „Înainte era periculos. Puteai ajunge la închisoare. Făceai un tablou care nu corespundea «cerințelor» și nu era acceptat la expoziții. La Chișinău situația era mai degajată, dogma oficială aici nu ținea întotdeauna. Era nevoie de o artă «națională», «locală», și atunci erau artiști din generația lui Mihail Grecu, Elena Bontea, Igor Vieru, care pictau altfel. Nonconformismul s-a terminat odată cu puterea sovietică. Era o definiție pentru pictorii care nu se

M i h a i Ță r u ș ( … ) e s t e u n munte de referință în artele plastice basarabene, un spirit

supuneau stilului realist-socialist și voiau să picteze altfel. Non-

elitist. Rebel al canoanelor, el

conformismul era valabil atunci ca stare socială și ca direcție

însuși se impune ca un canon.

în artă. Astăzi, cu toată democrația și libertățile noastre, nu are

Limbajul său suprematist, din

nicio importanță.”

Lipsa unei piețe de artă Mihai Țăruș activează de ani de zile ca liber-profesionist, dar nu se orientează spre cumpărător. În Republica Moldova nu prea există un cumpărător cult, nu există o cerere de piață, nu există colecționari care ar selecta lucrările de valoare. „Sunt oameni care vor să cumpere lucrări bune la un preț mic. Dar așa ceva nu există. Arta, dacă are un nivel, costă”, afirmă artistul. Recent, a avut o propunere de a expune într-o rețea de galerii

școala Malevici, (…) ar însemna o sublimare a formelor, a culorilor, o sublimare a limbajului plastic până la e s e n ț a e s e n ț e l o r . M i h a i Ță r u ș și-a elaborat propriul limbaj, care nu poate fi raportat la alte limbaje. (…) Consider că pe linia aceasta a construirii

internaționale: Londra, New York, Berlin ș.a., dar e puțin pro-

unei semiotici a limbajului

babil că o va accepta, întrucât intermediarii care se ocupă de

artistic cromatic el este unul

vânzarea tablourilor adaugă o suprataxă substanțială la prețul

dintre puținii care merită să fie

stabilit de pictor și astfel e mult mai greu să vinzi. Din păcate, „nu poți să te afli la Chișinău și să contezi că vei fi prezent în galeriile străine”.

asociat cu marele Brâncuși. Ion Hadârcă

Lucia CUJBĂ

Noaptea

EUROPEANĂ A MUZEELOR

MARCAT DEJA AL NOUĂLEA AN CONSECUTIV ÎN ȚARA NOASTRĂ, ACEST EVENIMENT DEOSEBIT A OFERIT VIZITATORILOR POSIBILITATEA DE A ADMIRA EXPONATE, LUPTE MEDIEVALE ȘI CONTEMPORANE, EXPOZIȚII DE AUTOMOBILE RETRO ȘI DE COSTUME POPULARE DIN DIFERITE COLȚURI ALE LUMII, CONCERTE DE MUZICĂ CLASICĂ, DE JAZZ ȘI ROCK.

Efortul organizatorilor a fost apreciat de vizitatori. Aceștia au venit cu miile, trecând și proba statului la coadă, căci lumea a dat buzna, la propriu, pentru a se bucura de spectacolul pregătit. Costumele de epocă, luptele istorice desprinse din vremea lui Ștefan cel Mare, workshopurile, recitalurile de muzică cu artiști autohtoni și multe alte surprize au putut fi admirate la Muzeul Național de Istorie. Aroma de cafea și pașii de milonga au adus mii de locuitori ai capitalei și la Muzeul Național de Arte. Noaptea a fost deschisă de vernisajul expoziției „Art & Coffee“, realizată de Vasile Botnaru și Ana Pronina. Artiștii au condus un atelier de creație, în care vizitatorii au avut ocazia să picteze tablouri utilizând cafeaua. Cei pasionați de tangouri s-au aventurat în ringul de dans, unde au avut parte de lecții ale profesioniștilor. Prin astfel de acțiuni se încearcă, cu siguranță, redefinirea muzeelor, orientarea mai aproape de public a instituțiilor de cultură. Plictiseala la muzeu trebuie să țină de trecut, căci evenimentul european, extins și la noi în țară, spun organizatorii, are scopul de a valorifica și de a prezenta potențialul muzeului contemporan. Adică de a prezenta muzeul altfel, mai aproape de oameni.

NOTĂ. Noaptea Muzeelor este denumirea dată evenimentului cultural anual patronat de Consiliul Europei, de UNESCO și de Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM), prin care numeroase muzee, în parteneriat cu diverse alte instituții de cultură, își deschid liber porțile, simultan, până târziu în noapte. Primul eveniment de acest gen s-a desfășurat în 1997 la Berlin.

mai / iunie

2014

În 1999 manifestarea a fost preluată în Franța sub denumirea de „Primăvara muzeelor“ (Printemps des musées), la propunerea Ministerului francez al Culturii și Comunicării, desfășurându-se primăvara. Ulterior (2001) evenimentul a fost organizat în toate țările semnatare ale Convenției culturale a Consiliului Europei, având ca public-țintă în special persoane aflate în proximitatea muzeelor.

În 2005 își schimbă publicul-țintă, adresându-se tinerilor și familiilor, renăscând sub denumirea actuală – „Noaptea Muzeelor“ și extinzându-se în toată Europa. În anul 2014 evenimentul este organizat pentru prima dată sub patronajul Ministerului Culturii al Republicii Moldova și, pe lângă programele elaborate de fiecare muzeu în parte, a conținut un program elaborat și organizat de minister.

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Mii de chișinăuieni au profitat de șansa să facă o escapadă sub clar de lună la muzeu în noaptea dintre 17 spre 18 mai, care a fost una specială nu doar pentru că intrarea a fost gratuită, ci și pentru că publicul s-a putut bucura de proiecții, concerte și expoziții inedite, evenimentul transformându-se, de nouă ediții încoace, într-un adevărat fenomen. În acea seară magică, muzeele au prins viață, iar oamenii au fost primiți cu brațele deschise de personajele trecutului și introduse în tainele istoriei.

Lucia CUJBĂ

MAGIA CIRCULUI a revenit

LA CHIȘINĂU Circul a fost dintotdeauna un spectacol pe cinste în orice cultură, căci are o alură aparte, exotică și fascinantă, viața de pe arenă și din spatele ei putând umple paginile multor romane. Ei bine, după un antract deloc dorit de spectatori – de 10 ani, magia circului a revenit la Chișinău. Minunea s-a întâmplat pe 30 mai, atunci când sediul circului s-a transformat, dintr-un bloc de beton, rece și fără viață, într-un loc plin de strălucire, de culoare și de imaginație pentru copii și cu visuri de zbor pentru adulți.

n sala mică de spectacole,

De asemenea, în cadrul spectaco-

Monica Babuc, prezentă la inaugu-

singura reparată deocamda-

lului de deschidere a evoluat ce-

rarea arenei mici a circului.

tă, și-au făcut apariția, rând

lebrul iluzionist Michael King din

pe rând, clovni, acrobați

SUA – unul dintre cei mai faimoși

torită atitudinii și parteneriatului

iluzioniști din Las Vegas.

public-privat creat încă de la înce-

care sfidează legile gravitației, ilu-

„Instituția a putut fi salvată da-

zioniști, dresori, jongleri. Fiecare

Arena mică a circului dispune de

număr a lăsat sala fără respirație,

300 de locuri amplasate în trei rân-

lui că actualul ministru al culturii

puștii și părinții lor privind muți de

duri și are un diametru de 9,46 me-

a crezut în noi“, a menționat în ca-

uimire minunile din scenă.

tri. Administrația circului planifică

drul conferinței de presă directorul

trei-patru programe artistice pe

circului, Andrei Locoman.

20 de artiști de talie mondială

putul proiectului, precum și faptu-

din țări precum Finlanda, Norvegia,

an. În intervalul 30 mai – 29 iunie a

Transformările și renovările pe

Rusia, Ucraina, SUA, Nicaragua și

fost prezentat publicului programul

care le-a suportat clădirea circului

Republica Moldova și-au demon-

internațional „Magia circului“. Pen-

au fost posibile grație donațiilor a

strat măiestria și talentul, spre de-

tru a intra în sala unde sunt pre-

peste 20 de agenți economici.

liciul spectatorilor de toate vârstele.

zentate spectacolele, este folosită

Putem deja să ne bucurăm mai

Invitata specială a programului de

deocamdată intrarea de serviciu.

des copiii, nepoții, frații sau surorile

deschidere a fost Eva Julia Chris-

„Este rezultatul străduinței

tie, din Norvegia, care a prezentat

unor oameni dedicați, care au con-

oferite de circari, să descoperim și

spectatorilor numere de magie ală-

tribuit la menținerea artei circului

să urmărim cum reușesc acrobații

turi de echipă. Totuși, în rolurile

la noi în țară. Ne bucură nespus

să fie atât de plastici sau cum pot

principale au fost animalele, pre-

faptul că, în preajma zilei de 1 iu-

dresorii să pună leii cu botul pe

cum tigrul alb, leul alb, lupi, pisici,

nie, revenim în acest lăcaș al copi-

labe. Din noiembrie, artiștii vor pre-

incluse și ele în trucurile de magie.

lăriei“, a declarat ministrul culturii,

găti un alt program pentru Revelion.

mai mici cu spectacole minunate,

MERGEȚI LA CIRC! LA UN CIRC VERITABIL. LA UN ALTFEL DE CIRC DECÂT CEL POLITIC.

ZILELE CULTURII REPUBLICII MOLDOVA ÎN AZERBAIDJAN mai / iunie

2014

Ministerul Culturii al Republicii Moldova, în parteneriat cu M i n i s t e r u l C u l t u r i i ș i Tu r i s m u l u i al Republicii Azerbaidjan, cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova în Azerbaidjan, a organizat Zilele Culturii Republicii Moldova în Republica Azerbaidjan, evenimentul fiind la cea de-a doua ediție. Programul a inclus o serie de evenimente care au avut ca scop să promoveze tradițiile și obiceiurile naționale peste hotarele țării, dar și valorile reprezentative ale culturii noastre: concertul susținut la Filarmonica de Stat din Baku de către ansamblul de muzică populară și d a n s „ F l u i e r a ș “, c o n d u s d e f r a ț i i Ștefăneț și maestrul de balet Iurie Bivol; concertul susținut d e f o r m a ț i a „ Tr i g o n“, c o n d u s ă d e Anatol Ștefăneț, cu participarea c u n o s c u t u l u i i n t e r p r e t Va l y Boghean; expoziția de fotografii a maestrului Mihai Potârniche.

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Portretele noastre,

LA BAKU U n f o t o g r a f b u n e s t e ș i r e g i z o r u l , d r a m a t u r g u l p r o p r i e i f o t o g r a f i i . Fo t o g r a f i a t r e b u i e să aibă un dedesubt. Mulți însă nu știu să fotografieze decât glamourul... Dar mai departe, problema numărul unu este de a da sens imaginii. La fel ca un scriitor, un poet care dă sens versurilor, cuvintelor. Iar acest lucru depinde de nivelul de cultură și de intenția celui care stă în spatele obiectivului de fotografiat. O fotografie trebuie să fie laconică ca o telegramă. Mihai Potârniche

O fotografie „așa cum suntem“ Mihai Potârniche nu cosmetizează nimic din realitatea noastră rurală, ci doar privește în adâncul oamenilor și ne asigură că „ceea ce se întâmplă azi la țară e mult mai dur decât în fotografiile sale. Iar cei de peste hotare trebuie să știe cum arată un țăran, un copil, o fată, o femeie îndrăgostită. Zilele Culturii nu sunt prezentarea în culori a culturii noastre“. Expoziția de fotografie „Portretele pământului“ a cuprins 34 de fotografii din ultimul său album din seria „Acasă“, intitulat „Acasă. Revenire“. Sunt fotografii ale oamenilor de la sate, cu peisaje din mediul rural, pentru că, din spusele artistului, fiind născut la țară, anume aceste locuri au fost și îi sunt apropiate. „Orașul nu mă frapează. Eu trăiesc cu amintirile din copilărie. Anume la țară vibrează interiorul meu.“

De la Druță, la bouțul lui Vasilache După ce a explorat ani la rând fotografia realist-impresionistă, având ca sursă de inspirație personajele din proza lui Ion Druță, fotograful Mihai Potârniche intenționează să-și schimbe registrul și să facă o fotografie conceptuală, cu o dimensiune a absurdului, privind lumea prin ochii bouțului din romanul lui Vasile Vasilache Povestea cu cocoșul roșu. În opinia artistului, „noi facem parte dintr-un teatru, un teatru al absurdului“.

DACĂ TOTUȘI AR FI SĂ-I CEARĂ DESTINULUI ÎNCĂ CEVA, SUNTEM SIGURI, AR FI SĂNĂTATE ȘI UN VIITOR DEMN PENTRU MOLDOVA. VOM RUGA ȘI NOI DESTINUL SĂ I LE DEA, CHIAR DACĂ EL NU I LE VA CERE, PENTRU CĂ ÎL ȘTIM CA PE UN OM CARE MAI MULT DĂ DECÂT IA.

mai / iunie

2014

M E NA I ÎND R O AO PE A PER O A P E

Anastasia RUSU-HARABA

Unul din cetatea

MOLDOVA Cât mă privește, am făcut parte din rândul celor dintâi de la Moldova. Ce-i drept, deși am fost invitată chiar de la început, m-am alăturat lor nițel mai târziu, după ce mi-a expirat concediul de maternitate. Acea primă echipă a fost adunată de Nicolae Dorofeev, transnistrian, jurnalist cu experiență, dar, pe deasupra, și cu școală de partid făcută la Moscova, pe atunci componentă biografică absolut indispensabilă pentru deținătorii unei funcții. Posedând și evidente capacități organizatorice, cu cei pe care a izbutit să-i recruteze căte pe unul-doi de la toate publicațiile existente la noi în acei ani, a pornit să pună pe picioare o revistă ce ar întruchipa cât se poate de complex imaginea plaiului nostru.

ntr-un timp scurt, Moldova a reușit să devină o

atunci tovarășul) Nicolae Dorofeev nu ne-a dat nicio

revistă populară în deplinul înțeles al acestui cu-

explicație, și doar mai târziu, pe căi ocolite, am aflat că

vânt, numărul de abonați creștea cu fiecare an,

pedeapsa i-a fost aplicată pentru „comportament ne-

printre autori (și prieteni ai revistei!) îi aveam

adecvat“ în incinta CC-ului. Luându-și rămas-bun de

pe cei mai distinși oameni din domeniul culturii și

la echipă, dumnealui a spus scurt: „Nu vă întristați, în

literaturii, de la cititorii din toate colțurile republicii

locul meu vine unul nu mai rău ca mine, ba chiar poate

primeam scrisori cu sacul. CC (Comitetul Central al

mai bun...“.

Partidului Comunist al Moldovei, ochiul de veghe asu-

Acest „nu mai rău ca mine, ba chiar poate mai bun“

pra întregii prese!) nu ne dădea de înțeles că ceva din

a fost Mihail Gheorghe Cibotaru, în istoria revistei al

ceea ce facem nu i-ar fi pe plac, așa încât, într-o atare

doilea redactor-șef, așezat în scaun în 1975. Până atunci,

situație, părea imposibil să apară vreun nor negru pe

a deținut funcția de redactor-șef adjunct la ziarul Mol-

bolta Moldovei. Și totuși, în al nouălea an de apariție a

dova socialistă, iar la începuturile carierei de jurnalist,

revistei, ne-am pomenit cu absolut neașteptata veste

încă din studenție, a lucrat la Tinerimea Moldovei.

că redactorul-șef este destituit din funcție. Domnul (pe

Noi, cei de la Moldova de atunci, îl cunoșteam

În rest, împreună, am lărgit calea de parcurs a

cu toții. El, la fel, ne cunoștea pe noi toți. Și asta nu

revistei, am conturat mai distinct scara de valori

doar pentru că suntem din aceeași breaslă și pentru

pentru mersul ei înainte, ne-am axat mai ales pe

că aveam serviciul în același edificiu, doar că la eta-

tot ce ține de omenesc, această săpătură în adân-

je diferite. Mihail Gheorghe Cibotaru era și un pro-

curi durând ani și ani, timp în care, cu mult înainte

zator afirmat, membru al Uniunii Scriitorilor, autor

de ’89, în paginile revistei și-au găsit locul cuve-

de romane publicate, apoi și om sociabil, foarte

nit tradițiile strămoșești, folclorul, meșteșugurile

simplu în comportament, care niciodată nu aștepta

populare, oameni cu adevărat vrednici ai plaiului

să i se spună lui „Bună ziua!“.

nostru, personalități marcante din domeniul ști-

Ne-a spus chiar în prima zi: „Să nu aveți teamă

inței, artelor și literaturii, alte aspecte importante

că în locul vostru voi aduce de-ai mei și nici că voi

ale vieții omului simplu, cel care creștea pâinea și

insista să schimbați ceva în mersul lucrurilor la re-

viitorul Moldovei. A ocoli însă în totalitate o temă

vistă. Aici e terenul vostru și aici voi sunteți mai buni

ca cea a activității partidului comunist era absolut

ca mine. Eu îmi dau perfect de bine seama că a lucra

imposibil, revista fiind categorisită ca publicație

la ziar e una, iar a lucra la revistă e cu totul alta“.

social-politică și literar-artistică, de aceea, tot împreună, căutam modalități cât de cât umanizate de

rin felul său de a fi, chiar din prima zi ne-a făcut să simțim că nu va fi nevoie, cum se spune, să-l pipăim, să ne acomodăm la toate

prezentare a unor materiale la acest compartiment. Dar bătăliile la care știam că, periodic, este chemat sus, redactorul-șef le înfrunta de unul singur. Nouă nu ne spunea nimic sau mai nimic despre cum și

ale dumnealui, să ne comportăm cu prudență în

pentru ce era scărmănat de cei de acolo. Cu cer-

calitatea noastră de subalterni, ca nu cumva să nu-i

titudine, cunoștea vechea înțelepciune că celui ce i

fim pe plac și să avem complicații.

s-a dat mult, mai mult i se va pretinde, preferând să nu pună responsabilitatea sa pe umerii noștri. Despre duritatea acelor confruntări puteam doar bănui.

Și, într-adevăr, după venirea dumnealui, mersul

Ne-o spunea, bunăoară, faptul că, din materialele

lucrurilor la Moldova a rămas același – cu plani-

numărului curent sau următor, șeful retrăgea unul

ficări foarte serioase și bine chibzuite ale fiecărui

semnat de Boris Marian. Acesta, de regulă, aborda

număr de revistă, proces la care participau toți

teme stringente, îndeosebi din domeniul agricultu-

până la unul; cu dreptul de a veni fiecare cu propri-

rii. Și, aflând despre decizia șefului, se burzuluia,

ile idei și propuneri, dar și de a nu fi de acord cu

dialogul dintre cei doi decurgând cam în felul ur-

ceva din ceea ce se propunea; cu o muncă la fel de

mător: „Materialul e scris prost?“ „Ba nu, e scris

serioasă și foarte responsabilă asupra materialelor

bine și în cunoștință de cauză!“. După care Boris

a întregii echipe; cu discuții și analize privind tot

Marian se înfuria și mai mult, scăpa printre dinți

ce apărea în paginile publicației; cu întâlniri, tot

o înjurătură (îndrăznea, deoarece asta a fost o ru-

pentru discuții și analize, cu membri ai colegiului

găminte a șefului: să nu vorbim nimic pe la spatele

de redacție, care aveau și ei ce ne spune. În scurt

lui, să i le spunem pe toate direct în față). Domnul

timp, domnul Cibotaru a găsit limbaj comun cu toți

Cibotaru aștepta să se calmeze un pic, după care

membrii colectivului, inclusiv cu zurbagiul Boris

îi spunea pe un ton atât de pașnic, încât, până la

Marian. Ceea ce a cerut, și tot nu de la început, a

urmă, acesta se domolea: „Boris, e un material bun,

fost ca, înainte de a fi expediate la tipografie, să i se

doar că nu e timpul potrivit să apară. Hai să mai

dea să citească toate materialele numărului ce urma

zăbovim un pic. Cum vine acel moment, imediat îl

să apară, asta pentru noi fiind un lucru nou. Prece-

plasăm în revistă!“. Și momentele oportune veneau...

dentul șef citea, și nu întotdeauna, doar un materi-

În al douăzecilea an de aflare printre noi și cu

al-două, cele pe care le considera de bază. Și Anatol

noi, i-a venit o propunere de a prelua funcția de

Ciocanu, când era întrebat ceva despre noul său șef,

ministru al culturii. A acceptat-o cu mare greu,

glumea: ca să vezi, citește toate materialele, până și

motivând că nu se consideră capabil pentru o ase-

textele la fotografii!

menea activitate. Până la urmă, s-a lăsat convins, cu condiția să rămână în continuare și redactor-șef

mai / iunie

2014

OAMENI ÎNDEAPROAPE

a tuturor bibliotecilor din țară. Puținii bani câștigați astfel i-am folosit, cum se spune, cu țârâita, revista un scurt timp a apărut doar trimestrial, iar din 1998 până în 2004 – deloc. În ultimii ani, i-a scăzut simțitor vederea. Deși a suportat mai multe operații și a făcut mai multe tratamente, treptat-treptat, a încetat să vadă lumina zilei și pe cei din jurul său. În celelalte, s-a schimbat doar la exterior, cum se schimbă fiecare dintre noi odată cu trecerea timpului, dumnealui rămânând însă și în această stare un om binevoitor, cu dragoste de viață și de muncă. Nu a lăsat condeiul să se odihnească, continuă să scrie și să editeze – când pe bani din propriul buzunar, când finanțat de guvern, când sponzorizat de cineva. Fiul său, Dorin, i-a meșterit un suport de mărimea unei pagini, deasupra lui plasând o placă metalică în care a tăiat spații pentru rânduri. Între suport și placă se așază hârtia. Dibuind aceste spații cu degetele mâinii stângi, cu dreapta poți scrie. Ceea Întreaga echipă într-o zi a „hramului“ revistei – Duminica Mare (lipsește, motivat, doar Anatol Gugel)

ce și face dumnealui. Volumul Crestături pe tulpina unui destin (2013) anume așa l-a scris, în întuneric. Acum, e în așteptarea ieșirii de sub tipar a culegerii de proză Viața în amanet. Despre timpul în care Mihail Gheorghe Cibotaru

a diriguit Moldova, regretatul Victor Dumbrăveanu

e-a fost și coleg de scris, în acest câmp

a scris un material intitulat „Atunci când eram o

arătându-se deosebit de harnic. De obicei,

familie“, iar cunoscutul cercetător Iurie Colesnic a

redactorii-șefi erau mai mult de condus.

spus, referindu-se la Mihail Gheorghe Cibotaru, că

Nu se supăra pe nicio critică de-a noastră. Pe de altă

„Mai bine de douăzeci de ani, a editat o excelentă revistă, o revistă care, în timpurile sovietice, a

parte, nici nu prea aveam pentru ce ne avânta în

ținut neamul în picioare – revista Moldova“. Sunt

critici, scriitura dumnealui vădind o pană de autor

două adevăruri ce pot fi contestate doar de niște

înzestrat, cu adevărat pasionat de cuvânt.

răuvoitori. Pe 21 iunie curent, completează detașamentul octogenarilor. Noi, cei rămași din echipa de cândva

al Moldovei (dar fără salariu), și asta în speranța

de la Moldova, fiind și astăzi în aceeași comuniune

că, fiind acolo, va reuși s-o ajute cu ceva. Vorba e

de suflet cu dumnealui, credem că este unul dintre

că revista ajunsese lăsată de izbeliște, fără nicio

cei mai fericiți octogenari. Dacă totuși ar fi să-i

subvenție, o perioadă de timp având doar sprijinul

ceară destinului încă ceva, suntem siguri, ar fi să-

unui om de afaceri, Alexei Marulea. Când această

nătate și un viitor demn pentru Moldova. Vom ruga

sursă s-a epuizat, existența ei devenea din ce în ce

și noi destinul să i le dea, chiar dacă el nu i le va

mai problematică. Ceea ce a reușit, de bună seamă,

cere, pentru că îl știm ca pe un om care mai mult

să facă domnul Cibotaru a fost abonarea la Moldova

dă decât ia.

Aceste sincere și tulburătoare confesiuni, făcute cu două săptămâni înainte de a deveni octogenar, sunt primele rânduri nescrise de propria-i mână. Le-a înregistrat la dictafon și le-a descifrat Anastasia Rusu-Haraba, privilegiu de care s-a bucurat în virtutea faptului că e și ea din echipa Moldovei anilor 1975-1995, perioadă despre care își amintește scriitorul și jurnalistul Mihail Gheorghe Cibotaru, redactorul-șef de atunci al publicației.

mai / iunie

2014

OAMENI ÎNDEAPROAPE

Mihail Gheorghe CIBOTARU

GENEROSUL DAR

AL DESTINULUI

MEU Vo i s p u n e d e d a t a a c e a s t a c e e a c e a ș f i s p u s , d a c ă m i s - a r f i c e r u t s ă s p u n , c u t re i v e r i î n u r m ă , î n 2 0 1 1 , c â n d Mold ova ș i - a s ă r b ă t o r i t 45 d e a n i d e existență. Dar atunci nu mi s-a cerut acest lucru, deși consider că ar fi fost firesc să-mi fie solicitate niște amintiri din cei douăzeci de ani cât m-am aflat în fruntea publicației. În loc de asta, ca să nu zic cumva că am fost ocolit sau neglijat, în numărul jubiliar mi s-a publicat o proză scurtă, însoțită de câteva rânduri scrise nu de mine, în care mi se aprecia în mod arbitrar ceea ce am făcut la Moldova, respectivele aprecieri fiind departe de adevăr și ducându-mă la gândul că sunt un fel de răzbunare plină de ranchiună pentru faptul că, în 1975, anume eu și nu altcineva, care și-a dorit-o, am fost numit în această funcție.

„Forța Moldovei de atunci era că s-a lucrat în echipă“

Am tăcut, chiar dacă domnul Gromov nu

La învinuirea unora că în anii cât am fost

niști, capabili să scrie materiale serioase,

redactor-șef la Moldova am îmbrăcat re-

printre aceștia – să-mi fie iertată nemo-

vista într-o haină politică le-aș spune că

destia – numărându-mă și eu. Asta a fost

ei, probabil, sunt dintre cei ce n-au putut

prima lecție ce mi s-a dat la Moldova, la

vedea, sau nu au vrut să vadă, nimic altce-

care după aceea am cumpănit mult și din

va decât această haină pe care, e adevărat,

care am tras anumite învățăminte. Astfel,

Moldova se vedea nevoită s-o îmbrace

vreau să subliniez faptul că, pe parcursul

uneori, așa ca s-o vadă mai ales cei de sus.

celor douăzeci de ani, să zicem așa, am

Era haina ei de apărare, de autoprotecție.

fost secondat de colaboratorii publicației,

O modelam și i-o puneam împreună cu

oameni nu doar foarte bine școliți, deose-

echipa, pentru ca, după aceea, să îndrăz-

bit de competenți în jurnalism, ci și per-

nim a o îmbrăca și în celelalte haine pe

sonalități integre, cu verticalitate morală

care voiam să le poarte. Haine curate și

și profesională, așa încât, nefiind bolnav

frumoase, în care ne era drag s-o vedem

de grandomanie, alături de ele, am avut

noi, întreaga echipă, și toți cititorii ei.

de câștigat nu numai eu, a avut de câștigat

Pentru că anume acestea le arătau tuturor

și revista. Ca argument – doar o situație,

adevăratul ei chip. Altfel nu se putea: re-

un exemplu cum am scăpat de niște in-

vista Moldova era organul de presă al CC

dicații pe care altcineva – să-mi mai fie

al PCUS!

iertată o dată nemodestia – probabil, le-ar

avea dreptate întru totul, pentru că și la Moldova socialistă lucrau buni profesio-

fi executat fără crâcneală.

orța Moldovei de atunci era că s-a lucrat în echipă, în mod foarte colegial și profesionist, așa încât, deși eu am avut dreptul la ultimul

cuvânt, l-am folosit foarte rar.

„Ne străduiam să evităm stereotipurile“ Într-o zi, sunt chemat la CC, unde mi se spune că, iată, în întreaga republică au început adunările de dare de seamă și

mai / iunie

2014

Când, proaspăt venit în funcție, la planifi-

alegeri în organizațiile primare de partid.

carea unui număr de revistă, m-am grăbit

După care vine întrebarea: „De ce revis-

să adaug la propunerile făcute de ceilalți

ta nu abordează acest important eveni-

o idee care mi-a venit chiar în acea clipă,

ment?!“. Imaginați-vă, stai în fața câtorva

domnul Alexandru Gromov, secretar de

inși cu o expresie foarte severă pe față și

redacție – Dumnezeu să-l odihnească! –,

trebuie să le dai un răspuns credibil. În

mi-a ripostat cu voce indulgentă: „Tovară-

acest caz, mi-au prins bine învățămintele

șe redactor..., aici nu-i Moldova socialistă!“.

acelei prime lecții de la Moldova. Și am în-

OAMENI ÎNDEAPROAPE

drăznit să le spun că pentru aseme-

la masa de scris, cum se crede că

procesul de pregătire a fiecărui nu-

„Între bine și rău, între alb și negru mai există ceva...“

măr de revistă durează o lună și ju-

Neamul nostru, din păcate, suferă

M-au îndemnat să mă duc la acea

mătate, uneori și două, de aceea nu

de această meteahnă: deseori, le

școală mai mulți prieteni, unul fiind

prea putem încadra în conținutul ei

pune pe toate claie peste grăma-

scriitorul Pavel Boțu. Apoi și Nicolae

materiale curente, deoarece până la

dă, calificând categoric oameni și

Dorofeev, pe atunci coleg de-al meu

apariție își pierd actualitatea; că noi

lucruri în situații în care acești

la Moldova socialistă, proaspăt ab-

reflectăm tematica respectivă în alt

oameni și aceste lucruri nu pot și

solvent al respectivei instituții, mi-a

mod, de exemplu, prezentăm por-

nu trebuie să fie etichetate în mod

zis: „Mișule, ajunge că la școala de

trete de comuniști.

unilateral. Între bine și rău, între

partid sunt trimiși cei de care vor să

alb și negru mai există ceva... De

scape în unele colective. E o greșea-

exemplu, din anii ’90 și până acum,

lă! Că ei peste 2-3 ani vin, iar aici li

se spune despre comuniști că toți

se dau posturi de conducere, la care

– dar absolut toți! – au fost și sunt

ei nu fac nimic. Las’ să se ducă și

nea teme există ziarele, acesta e terenul lor; că, spre deosebire de ziar,

Și, de bună seamă, o făceam – chiar nu se putea să n-o facem! –, dar ne străduiam să evităm stereotipurile. În treacăt, pomeneam despre apar-

lucrează scriitorii. Sunt în aceeași măsură și jurnalist. Așa că, repet, am decis să nu refuz propunerea.

niște răi, că ei au făcut și continuă

oameni cumsecade, care să facă lu-

tenența de partid a eroului, în rest

să facă numai rău. Eu, bunăoară, în

cruri bune după întoarcerea acasă“.

vorbeam despre ceea ce face el în

anii regimului sovietic am deținut

Și m-a convins să plec la Moscova,

baza calităților sale personale, con-

carnet de membru al partidului

dându-mi un teanc de caiete cu

vingându-ne cititorul că ar fi făcut

comunist. Chiar și școală de partid

conspecte de lucrări ale „clasici-

aceleași lucruri și fără a fi comu-

la Moscova am făcut. Nu am fost

lor marxist-leniniști“, pe care le

nist, pentru că este un om respon-

trimis încolo cu de-a sila, am mai

făcuse chiar el în timpul aflării lui

sabil, dar și pentru că îi are alături

scris despre asta, așa că puteam să

la Moscova: „Ia-le, ca să nu pierzi

pe consătenii săi, oameni harnici, la

refuz. Dar n-am refuzat, m-am dus.

din timpul pe care-l vei avea. Fo-

fel de neindiferenți față de proble-

Așa erau vremurile, că fără o ase-

losește-l pentru altceva mai bun“.

mele satului, în paralel povestind,

menea școală era greu, uneori chiar

Apropo, aflându-mă acolo, peste un

desigur, și despre unii dintre aceș-

imposibil să realizezi ceea ce ți-ai fi

timp mi-a telefonat să-mi spună

tia, și despre problemele pe care își

dorit. Iar eu, deși scriitor, nu sunt

că e numit redactor-șef la o nouă

asumau curajul să le soluționeze.

omul de stat încontinuu, zi de zi,

publicație, revista Moldova, și că ar

vrea să scriu un material pentru primul număr.

„La umbra cuvântului“ era însoțit de o fotogra-

Pentru primul nu am reușit să scriu. Totuși, nițel

fie: la o masă pe care se vedea o damigeană – iar

mai târziu l-am scris și a fost publicat în al doilea

în damigeană ce putea fi altceva decât vin?! –

număr al Moldovei, în îndepărtatul august 1966....

ședeau Andrei Lupan, Eugen Doga și Ion Druță.

eci, în anii sovietici am făcut școală de

„Cititorul vigilent“ a fost să fie un scriitor care pe atunci lucra la CC, un om, în fond, binevoi-

partid și am deținut carnet de partid.

tor, așa că a făcut doar câteva obiecții, pe care

Pentru că – asta vreau să le-o spun celor

după aceea, prin telefon, le-am pus la punct cu

de astăzi – pe atunci erau comuniști și erau oameni cu carnete de membru de partid.

autorul. Dar când să apară numărul, din nou sunt chemat la CC, de data aceasta împreună cu cel de la lit – așa numeam noi pe atunci secția care cenzura toate publicațiile. Tocmai apăruse

Și între ei era o mare deosebire. Comuniști, de

– ca să vezi! – faimosul decret al lui Gorbaciov

regulă, erau cei care, cu orice preț, voiau să

cu privire la lupta contra beției și alcoolismu-

facă o carieră, indiferent de faptul dacă aveau

lui. Și „cititorul vigilent“ ne întreabă: „Ați citit

capacitățile necesare pentru asta sau nu. Cei cu

ucazul?“. Ce era să zic? „Dar și dumneavoastră

carnete de membru de partid, tot de regulă, erau

ați citit materialul lui Druță!“ „Eu am pus acolo

oameni cumsecade, patrioți, profesioniști în ade-

niște semne!“, mi-a ripostat el categoric. Bine

văratul sens al acestui cuvânt, care, la locurile

că luasem cu mine paginile citite de dumnealui

lor de muncă, au făcut pentru binele Moldovei

și în aceeași clipă i le-am pus în față: „Căutați

tot ce au fost capabili să facă sau tot ce li s-a

un semn al dumneavoastră, pe care noi și auto-

permis să facă. Dar astăzi sunt blamați și ei, de-a

rul nu l-am fi respectat!“. N-a găsit niciunul! Și

valma cu ceilalți, fără a se ține cont de contri-

atunci am prins la curaj: „Dragii mei, de ce că-

buția lor reală, de condițiile în care au activat în

utați probleme acolo unde ele, de fapt, nu sunt?

vremurile de atunci.

Ucazul e despre lupta împotriva beției și alcoolismului. În material e vorba de beție?“. Nu m-a

„Ce-au putut găsi ei la Druță antisovietic?“

contrazis nimeni, nici chiar șeful secției – era și dumnealui prezent la discuție, – însă verdictul a fost categoric: materialul să fie scos din număr. Mai departe... Mai departe a trebuit să se întâm-

Sau povestea cu materialul „La umbra cuvân-

ple așa că, spre sfârșitul acelui an, se întoarce de

tului“, pe care Ion Druță ni l-a trimis pentru

la școala de partid cunoscutul ziarist Alexei Ciu-

revistă de la Moscova. O publicistică foarte inte-

bașenco și peste o zi-două este numit șef de sec-

resantă despre unul dintre cei mai vechi și mai

ție la CC. Eu, fiindcă un timp lucrasem împreună

merituoși poeți ai noștri, Andrei Lupan. Dar ea

la Moldova socialistă și-l cunoșteam ca pe un om

conținea și ceva din afara preocupărilor literare

cu viziuni largi, am putut îndrăzni să-l rog să

ale poetului: Druță mai povestea cum Lupan face

citească „La umbra cuvântului“. El a citit și, când

vin la Mălăiești, unde avea o casă și o vie. Bine-

am mers să iau materialul, a râs: „Chiar sunt atât

înțeles, imediat l-am inclus în numărul la care

de mărginiți? Ce-au putut găsi ei antisovietic la

lucram.

Druță?“. Urmându-i sfatul, i-am telefonat lui Ion

Și să vedeți ce coincidență uluitoare! Taman în

Druță, i-am expus situația și l-am rugat să mai

acele zile sunt chemat la CC. Și acolo, sus, pe

mai / iunie

primenească materialul pe ici-colo, ca să le pu-

lângă altele pentru care mi se cerea socoteală,

tem spune celor de sus că autorul a făcut schim-

sunt întrebat: „Tovarășe Cibotaru, de ce nu adu-

bări. „Dar o fac pentru ultima dată!“, a zis dum-

ceți revista înainte de apariție, ca să vedem con-

nealui. Iată prin câte peregrinări a trecut până la

ținutul ei?! Toate celelalte publicații ni le aduc!“.

apariția sa un material semnat nu de oarecine, ci

N-am avut încotro, după aceea am prezentat

de un scriitor care avea deja un nume și la Chi-

paginile numărului pe care tocmai îl definitivam.

șinău, și la Moscova.

2014

OAMENI ÎNDEAPROAPE

„Sabia lui Damocles, pe care CC o ținea permanent deasupra capetelor noastre“

de careva dintre cei prezenți, „Smotri kakoi uverennîi!“, am lăsat-o să-mi treacă pe lângă urechi și am continuat: „Dar știți de ce n-o să vină? El a speculat cu documentul de lucrător la CC și a făcut abuz de acesta în scopuri personale. Sunt

Chemările la CC erau o componentă inevitabilă

oameni care pot confirma. Și dacă-l numiți la

a muncii mele, pentru că secția responsabilă de

Moldova anume pe dumnealui, eu mă duc de-a

presă ne ținea permanent în vizorul ei. Acolo se

dreptul la Smirnov. (Smirnov era pe atunci te-

citea rând cu rând tot ce se publica, se făceau

mutul secretar II al CC al PCUS – n.a.). Așa că...

analize și rapoarte, se căuta ac pentru cojocul

hotărâți cum vreți...“. După care s-a lăsat o tăcere

celor mai curajoși jurnaliști. Și eu, ori de câte ori

apăsătoare. Pe șeful secției l-a apucat o tuse, de

eram chemat încolo, mă simțeam ca și cum tre-

parcă i-ar fi nimerit ceva în gâtlej. Când tusea i

buia să merg pe un câmp de luptă, în care eram

s-a ogoit, mi-a zis cu voce calmă: „Lăsăm vorba

obligat să-mi apăr poziția, ceea ce, în linii mari,

asta, tovarășe Cibotaru... Duceți-vă și lucrați mai

însemna să apăr Moldova și echipa ei. Revenind

departe...“.

însă la redacție, mai că niciodată nu le spuneam colegilor cum sunt țesut acolo din toate părțile,

Deci anume acest greu a fost cel mai greu –

cum ni se caută nod în papură. Nu prea aveau ei

acea sabie a lui Damocles, pe care CC perma-

pentru ce se lega de noi, dar oamenii își făceau

nent o ținea deasupra capetelor noastre. În rest,

meseria și transformau în probleme chiar și niște

trăiesc cu ferma certitudine că revista Moldova

mici greșeli, absolut nesemnificative pentru con-

a fost pentru mine un generos dar al destinului.

textul revistei.

Tot un dar au fost și oamenii pe care i-am avut acolo alături în calitate de colegi și prieteni, unul

u am fost un rebel, dar nici umilit nu mă

dintre ei fiind Anatol Gugel, care, ani în urmă, mi-a publicat prima povestire la „Tinerimea Mol-

lăsam cu una, cu două. S-a întâmplat și să

dovei“. Timp de douăzeci de ani, pe care nu-i voi

demonstrez la CC nedreptatea unora care,

uita niciodată, împreună cu întreaga echipă de

nefiind competenți în măsura cuvenită, se postau pe scaun de judecător.

atunci, am purtat pe umeri o cruce deloc ușoară, însă atât de dragă și de dulce, încât și astăzi îi mulțumesc sorții că nu s-a temut să mi-o pună pe umeri.

Am trecut și printr-o situație când, pentru un fleac care, în definitiv, nici nu merita atenție, eram amenințat că voi fi scos din funcție. Spre norocul meu, știam ce e la mijloc: în felul acesta, i se făcea loc cuiva care jinduia la acest post. Mai mult, îl și cunoșteam pe acel cineva. Și atunci, cum se spune, am mizat pe ultima carte, replicându-le: „Știu că trebuie să fiu plecat și știu pe cine vreți să aduceți la Moldova. Eu nu mă țin de funcție, condeiul nu mi-l poate lua nimeni din mână, chiar nici dumneavoastră, dar nu aș vrea ca un asemenea om să fie redactor-șef la o asemenea revistă. De aceea am să vă întristez: el n-o să fie în locul meu!“. Fraza spusă după asta

«МИР ИЗМЕНИЛСЯ... БЕЛЫЙ АРАП ДОЛЖЕН ИЗМЕНИТЬСЯ ИЛИ УМЕРЕТЬ.»

(ИНТЕРВЬЮ С ПИСАТЕЛЕМ ОЛЕГОМ КРАСНОВЫМ, СПЕЦИАЛЬНО ДЛЯ ЖУРНАЛА «МОЛДОВА»)

Какие Ваши достижения Вы считаете наиболее важными в литературном плане? Я не вижу у себя особых достижений. Возможно, я написал несколько неплохих рассказов. Получил литературную премию, что, вообще говоря, является стечением обстоятельств, и нельзя назвать литературным достижением. Каковы Ваши литературные проекты на ближайшее будущее? Я хочу написать пьесу, для прозаика это другой способ существования, интересно делать то, чего никогда не делал. А потом осмотрюсь. Скажите, пожалуйста, несколько слов о Вашей работе, которая недавно была выбрана

mai / iunie

2014

Министерством культуры Республики Молдова для публикации. Это книга рассказов «Шелковица», куда вошли повесть и полтора десятка небольших рассказов, как мне кажется, очень разных, но судить – читателю. Я решил сделать книгу небольшой, карманного формата. Для оформления использована картина «Прогулки на троллейбусе» кишинёвского художника, известного как Никифор Свиристухин. Как вы думаете, какие русскоязычные авторы из Молдавии, кроме Вас и Олеси Рудягиной, заслуживали бы публикации? Из тех, у кого нет книги, я бы выделил прозаиков Михаила Поторака и Анжелу Енаки. Это не более, чем субъективное мнение, мои личные пристрастия. Из

OAMENI ÎNDEAPROAPE

Олег

КРАСНОВ

тех, кто уже публиковался в других странах, я бы выделил Олега Панфила и Сергея Пагына. Если бы мне позволили, я бы в качестве редактора сделал антологию прозы литературной группы «Белый Арап», скажем, за последние семь лет. Что привело к созданию общества русскоязычных писателей Молдавии «Белый Арап»? Это долгий разговор. В конце 80-х в русской литературе Молдавии наступило затмение, которое продолжалось до начала 2000-х годов. В этот период издавалось немногое и большей частью оставалось незамеченным, ложилось на полки библиотек или просто под стол. В те времена не было социальных сетей, интернет-библиотек, и сложилась странная ситуация, когда русско-

язычные авторы, жившие на соседних улицах, не были знакомы. Молдавия была островком русского языка, затерянным миром. Не знаю, было ли что-то похожее у молдавских авторов, но мне кажется, им тоже свойственно ощущение изолированности. Вероятно, происходило какое-то накопление критической массы, которое привело к тому, что русскоязычные авторы стали узнавать друг друга, устраивать литературные вечера в кафе, издавать коллективные сборники, употреблять напитки… «Белый Арап» – группа, не связанная общим направлением или течением, нечто вроде известных литературных групп «Серапионовы братья», «Привал комедиантов», «Красный петух». Мы выбрали такое название, потому что Белый Арап это общий

литературный герой русских и молдавских сказок. Белый Арап – это небывальщина, это странный человек – волшебник с непонятными намерениями, это нечто такое, чего не может быть, но всё же существует. Задача группы – писать, разговаривать об этом, издавать книги, пить кофе. «Серапионовы братья» приветствовали друг друга словами – «Здравствуй, брат, писать очень трудно!» Сколько писателей входят в эту ассоциацию? Это неформальная группа, назвать число участников сложно. Если судить по публикациям, то около двадцати человек.

mai / iunie

2014

В советское время, в рамках Союза Писателей Молдавии, творила «секция русских писателей» Молдавии. Как вы думаете, была бы уместна такая «секция» сейчас в рамках СПМ? Секция русских писателей была бы интересна в плане общения. Я общаюсь на личном уровне с Георге Еризану, Емилианом Галайку-Пэун, Василе Ерну, какой-то круг общения в среде румыноязычных писателей есть у Олега Панфила и Михаила Поторака. Но это, скорее, исключение, большая часть русских писателей и читателей никакого представления о местной румыноязычной литературе не имеет, даже обзорных статей на русском языке не появляется. И с переводами непросто. Я переводил

OAMENI ÎNDEAPROAPE

Константина Кеяну – пьесу «В контейнере» и рассказ «А потом дверь открылась и вошёл Бог», но это капля в море. Иллюзий по поводу членства в СП РМ у нас нет, но пробовать, мне кажется, надо. Недавно я прочитал два ежегодных сборника «Белого Арапа», за 2010 и за 2013 годах. Мне там многие вещи понравились, особенно написанные уже «признаными» писателями. Мне было интересно, однако, что большинство рассказов, за редким исключением, почти не соприкасаются с молдавскими реалиями. Как вы это объясняете? Означает ли это, что русскоязычные писатели Молдавии живут и пишут в башне из слоновой кости? Это так, произведения многих румыноязычных авторов публицистичны, часто упоминаются события прошлого, политические реалии, чего у русскоязычных авторов почти нет, больше внимания искусству ради искусства и теме маленького человека. Об этом нам говорят и российские писатели – скажем, Светлана Василенко. Я думаю, это следствие изолированности молдавских русских от публичной сферы, кафкианское изолированное сознание. Но я могу ошибаться, это трудно увидеть изнутри. Что характеризует этих писателей в сравнении с румыноязычными писателями? Литературный язык или что-то ещё? Мне кажется, румыноязычные авторы живут в другой литературной реальности. В русской литературе нет такой проблемы языка, как в молдавской. Я даже не вполне понимаю, в чём она состоит – итальянцы так же охотно пишут на диалектах (Пер-Луиджи Пиранделло), как и на литературном языке, и не переживают по этому поводу, тогда как для молдаван это болевая тема. В русском языке диалекты отмирают, кишинёвский автор может быть больше похож по языку, манере на какого-то московского автора, чем на своего товарища. Мы отличаемся от других русских, но это не бросается в глаза. И, конечно же, отличаемся от молдавской части общества – мы живём в собственных мифах. Существует ли некоторая связь между русскоязычными писателями Молдавии и русской/ российской литературной средой? Безусловно, существует. Русский мир – это пространство языка, семиосфера, а не территориальные претензии, как некоторые считают. Из Вашего опыта, можно ли определить, кем являются читатели русскоязычных писателей Молдавии?

Я этого не знаю, даже скажу – никогда не думал об этом. Можно ли, будучи молдавским русскоязычным писателем, рассчитывать на аудиторию за пределами Республики Молдова, например, в постсоветском пространстве? Можно, хотя отсутствие личных связей и непосредственного общения сказывается. Самая большая читательская аудитория это, безусловно, Россия, но и там масс-культура занимает большую часть книжных прилавков. Насколько я знаю, у Олега Панфила выходили книги в Киеве и Новосибирске, у Сергея Пагына в Питере, у Сергея Узуна (Фрумича) в Москве, у меня – в Дюссельдорфе. Но легче и успешнее издаётся коммерческая литература. Скажем, Владимир Лорченков. Можно ли найти эти книги в книжных магазинах Кишинева? Книги молдавских авторов, изданные за рубежом, в Кишинёв не попадают. Белоарапские сборники продаются в книжных магазинах «Биллион», но нельзя сказать, чтобы их сметали с прилавков. В какой мере работы русскоязычных писателей заметны в культурной и общественной жизни Молдавии? Есть ли у «Белого Арапа» стратегии публичной деятельности? Творческие вечера, чтения, вечера поэзии проводятся довольно часто. Бывают лекции, мастер-классы. Это может происходить в городских кафе, в залах РЦНК или в библиотеке Ломоносова. Мы шестой год проводим литературный конкурс «Белого Арапа» и издаём по итогам книгу, а в остальном мы не особенно активны. Если Вы говорите о каких-то грантовых проектах, то нам западных грантов не дают, ничего этого нет. Журналистику наши авторы пишут редко, я в этом смысле являюсь исключением. Пожалуй, этим и ограничивается наше участие в общественной жизни. Желали бы Вы более тесных отношений с румыноязычной литературной средой в Молдавии? Почему бы нет. Отсутствие общения мне кажется ненормальным. Какой Вы желали бы видеть группу писателей «Белого Арапа» в будущем? Это большой вопрос. Мир изменился, и ситуации, которая вызвала к жизни «Белого Арапа», больше нет. Белый Арап должен измениться или умереть. Беседовал Петру Негурэ

Adrian CIUBOTARU

Constelația

NOROC-ului

M O T T O : „ … E R A C E VA F O A R T E F I R E S C , A D I C Ă D E P E S C E N Ă V E N E A C E VA F O A R T E A D E VĂ R AT, N E C ÂR P I T, N E D I R I J AT, N E L U S T R U I T, P E S C E N Ă T O T U L E R A D E U N F I R E S C E X T R A O R D I N AR ( … ) . NOI RADIAM CURĂȚENIE ȘI… NE- Ș T I R E.“ ( Ș T E FA N P E T R AC H E)

mai / iunie

2014

PLĂCEREA LECTURII

Intro S c r i i t o a r e a a m e r i c a n ă Ve r a Na z a r i a n s p u n e a c ă d a c ă „ m u z i c a t r e b u i e s ă fie un loc, atunci jazzul este un oraș, folkul – o sihăstrie, rockul – un d r u m , i a r m u z i c a c l a s i c ă – u n t e m p l u “. M i - a p l ă c u t c i t a t u l d e o a r e c e subliniază nu atât diferențele dintre genuri muzicale, cât dintre epocile culturale pe care aceste genuri le ilustrează.

La porțile delirului* Muzica rock a întrunit, într-adevăr, toate caracteristicile unui „drum“: a fost un pelerinaj, o inițiere, dar și o tranziție. Pelerinajul unei generații care, fără a se îndepărta prea mult de casă, a cucerit o lume întreagă. Pentru aceasta, tinerii anilor 1960-1970 nu au trebuit să călătorească în cine știe ce Tărâm al Făgăduinței, ci să descindă în propriul univers lăuntric și să descopere acolo, prin intermediul muzicii, o altă formă a libertății decât cea prevăzută în legi și constituții. Zgomotul și furia rockului au zdruncinat consensul social și pacea burgheză, care se întemeiază pe convenții ale simțirii și comunicării, mai precis pe ipocrizie și conformism. Totodată, rockul a făcut o spărtură în misterioasa grotă a eului. Discordantă și tumultuoasă pe dinafară, această muzică s-a dovedit a fi o armonie angelică pentru toți cei care au

lăsat-o să le pătrundă în suflet. Rockul i-a certat pe adepții săi cu lumea, în schimb i-a împăcat cu ei înșiși. Unii afirmă că rockul, dar și întregul fenomen cultural care stă în spatele acestuia, au eliberat un demon interior, ținut mult timp captiv de normele și prejudecățile sociale. Alții, că ar fi alungat spectrul violenței și al apocalipsei care bântuia conștiințele primelor generații postbelice, traumatizate de ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Oricum ar sta lucrurile, rockul și tot ce s-a întâmplat odată cu acesta (fenomenul hippy, protestele studenților occidentali, mișcările pacifiste etc.) nu se datorează în exclusivitate apariției chitarelor electrice sau curajului unor producători muzicali și posturi de radio/TV de a promova o „contracultură“ sau niște „marginali“. Din punct de vedere cultural, rockul a fost și o punte de legătură, mlădiind tranziția de la lumea veche, care s-a discreditat prin colonialism, războaie, discriminare, spre lumea nouă, construită

* La porțile delirului, Vânătorii de sunete și Revenirea sunt titlurile celor trei piese din albumul Relayer al formației britanice YES, în traducere liberă. Asocierea mi s-a părut potrivită: și YES-ul britanic, și NOROC-ul moldovenesc au promovat, în muzica rock, atitudinea pozitivă, deschiderea pentru mai multe stiluri muzicale și abordarea serioasă, de pe poziții estetice, a unor ritmuri și tonalități considerate pe atunci drept „plebee“, „neserioase“.

pe ideea de multiculturalism, deschidere și

„injectat” în aceasta „sensibilitatea noastră,

bună înțelegere. Fără un Woodstock sau un

temperamentul nostru, râvna noastră mocnită

Monterey, fără festivalurile de pe insula White,

de a evada din clișeele ideologice care ne

fără stadioanele pe care le adunau supergru-

dominau existența“.

purile anilor 1960-1970, tranziția ar fi fost

Pentru istoria muzicii populare, NOROC-ul

incomparabil mai violentă și mai dureroasă.

este prima formație profesionistă din URSS

Într-un cuvânt, rockul a fost, pentru tinerii

care a conferit rockului o expresie originală,

din epocă, un mod de afirmare a autonomiei

generând, ca să spunem așa, prima versi-

și a dreptului la un alt fel de existență.

une „sovietică“ a genului. Pentru memoria colectivă a celor care au trăit în imperiu, trupa lui Mihai Dolgan a fost purtătoarea

Vânătorii de sunete

unor valori și mentalități artistice occidentale, dar și a unui mesaj social subversiv. Pentru românii din Republica Moldova, NOROC-ul

Chiar dacă rockul este produsul culturii

atori care, în anii dezghețului hrușciovist, au

URSS. Și mai curios este că la obârșia rockului

stat la temelia unei mișcări de emancipare

sovietic se află o formație din Republica Mol-

națională prin cultură. NOROC-ul, alături de

dova (pe atunci: RSSM) – NOROC-ul lui Mihai

scriitorii A. Busuioc, V. Beșleagă, V. Vasilache,

Dolgan. Recent, la Editura ARC din Chișinău

Gr. Vieru, I. Druță, S. Saka, cineaștii V. Ioviță,

a apărut o carte pe care o așteptam demult:

E. Loteanu, oamenii de teatru V. Cupcea, I.

Rockul, „NOROC“-ul & noi, semnată de Mihai

Ungureanu, interpreții Maria Tănase, Maria

Ștefan Poiată. Indiscutabil, o carte-eveniment,

Bieșu etc., ne-a făcut vizibili în lume, ne-a

importantă nu numai pentru fanii muzicii

răzbunat anonimatul. Basarabia nu a mai

pop/rock din Basarabia sau pentru cei care

cunoscut o asemenea generație de oameni ai

prețuiesc creația lui Mihai Dolgan, ci și pen-

culturii. Veritabili copii ai războiului, destine

tru toată cultura noastră. Căci NOROC-ul nu

mutilate de foamete, deportări, tragedii colec-

a fost o simplă formație de muzică populară

tive și individuale, aceștia ne-au scos, literal-

sau o echipă ordinară de salahori, creată de

mente, din încercuire și ne-au restituit gustul

nomenclaturiștii de la cultură pentru a îmbo-

libertății. După cum o spune și prefațatorul

găți Goskonțert-ul, Filarmonica și alte insti-

cărții, criticul Eugen Lungu: „NOROC-ul a fost

tuții ce exploatau, în adevăratul înțeles al cu-

fereastra noastră europeană, șansa noastră de

vântului, munca artiștilor unionali. NOROC-ul

sincronizare cu Occidentul prin descătușarea

ne-a oferit, după cum spune autorul cărții,

muzicii și a cuvântului rimat“.

nu doar „formula autohtonă a rockului“, ci a

mai / iunie

2014

este parte organică a unei generații de cre-

occidentale, acesta nu a ocolit nici țări precum

„Noroc“ în primul an de activitate

PLĂCEREA LECTURII

Partituri

cu autorul, reconstituie epoca și instrumentarul ideologic al acesteia, vorbindu-ne și despre oamenii care au avut năstrușnica idee de a crea o

Rockul, „NOROC“-ul & noi este mai puțin o

formație rock în RSSM (e vorba, în primul rând,

carte, mai curând o veritabilă simfonie de texte

de directorul de atunci al Filarmonicii, A. Fedco).

(amintiri, dialoguri, excursuri în istorie, articole

După o intrare allegro în subiect, urmează

de enciclopedie muzicală etc.). O συνφωνη (o

mișcarea a doua, (auto)biografică. Citim pagini

adevărată rostire, cântare împreună), în care vocea

cutremurătoare, dar și amuzante, despre viața

autorului alternează și se armonizează perfect cu

membrilor formației, despre meandrele destinu-

amintirile celor care au făcut posibil „miracolul“

lui care, în cele din urmă, i-a reunit. Istoriile

sau i-au urmărit, pe viu, traiectoria. Mihai Ștefan

personale ale lui M. Dolgan, Șt. Petrache, Lidia

Poiată nu are însă numai vocație de interpret,

Botezatu, V. Goga, E. Krimerman, V. Legaci și

ci și de dirijor, căci totul funcționează ca într-o

I. Suruceanu reflectă, ca într-o oglindă, drama

orchestră. La coarde sunt membrii propriu-ziși

colectivă, fiind relatate într-un tempo moderat,

ai formației și textierii acesteia. La percuție –

andante, cu un lux aproape baroc de amănunte.

documentele epocii, de la procese-verbale, care

Unele istorii sunt la limita burlescului. E curios

ba dezaprobau, ba aprobau repertoriul și con-

să afli, de pildă, că cei care vor face primul rock

certele trupei, la fotografii, mai grăitoare uneori

sau beat sovietic au studiat, de fapt, la școlile de

decât orice text. Instrumentele de suflat sunt

muzică… baiane. Că Mihai Dolgan visa să creeze

ținute în mâini de prietenii și de rudele mem-

un jazz-band și că formula muzicală a NOROC-

brilor formației, de fanii, dar și de dușmanii de

ului a fost, de fapt, un accident. Că Ștefan Pe-

atunci ai NOROC-ului, în special funcționarii

trache, mai mult hoinar decât elev la muzică, a

publici și de partid.

ajuns în formație după ce a reparat echipamentul

Simfonică este și compoziția volumului.

electronic al noroc-oșilor. Că Efim Krimerman

Rockul, „NOROC“-ul & noi este alcătuită din pa-

era îndemnat de ștabi să-și scrie textele pen-

tru capitole: Atunci și acolo, Destine imposibile,

tru cântece în maniera exemplară a scriitorului

dar… inevitabile, Așa s-a aprins fitilul bombei… și

„moldovan“… Efim Ciuntu, aceștia neștiind că

„NOROC“-ul în constelația Rockului.

„Efim Ciuntu“ este, de fapt, pseudonimul lui

Prima parte are, după cum se și cuvine, un tempo rapid, fiind precedată de o introducere

Efim Krimerman însuși. Etc., etc. Aventura eroicomică a grupului continuă în

ceva mai lentă, executată în două reprize, în

Capitolul 3, care e un scherzo glumeț, dar cu final

care Mihai Ștefan Poiată explică rațiunea aces-

trist. Este, probabil, partea cea mai antrenantă a

tei cărți-album. În Capitolul 1, A. Strâmbeanu,

cărții, în care se povestesc peripețiile NOROC-

M. Chistrugă, A. Dănilă, M. Chiosev, împreună

ului în timpul turneelor efectuate în orașele Uni-

unii Sovietice. De altminteri, formația

une nostalgică în cea mai zbânțuită

nu a cunoscut alte aventuri decât cele

epocă a muzicii, ci și cu o prezentare

pe care le-a trăit în sălile de concert

doctă a stilurilor și grupurilor/bandu-

din afara RSSM, deoarece acasă era

rilor care au influențat NOROC-ul, cu o

nevoită să se limiteze la un reperto-

periodizare și o clasificare a tendințelor

riu cuminte, din care nu făceau parte

muzicale din anii 1950-1970, cu o de-

piese străine și nici ritmuri ce intrau

limitare clară a termenilor de referință

în contradicție cu… ideologia vremii:

(muzica rock și muzica pop), cu o descri-

beat, rhythm’n’blues ș.a. Memorabil este,

ere lămuritoare a tehnicilor și instru-

de exemplu, concertul de la Odessa,

mentelor folosite de creatorii rockului.

desfășurat după toate canoanele genu-

În această parte, nu putea să lipsească

lui: sală arhiplină, mobilier vandalizat,

nici definiția stilului și culturii muzicale

încăierări ale fanilor cu forțele de

promovate de noroc-oși: „Mihai Dolgan

ordine. În același capitol aflăm și de-

a făcut muzică pop, la înălțimea rocku-

spre decizia instituțiilor de resort de a

lui, și a avut grijă să-i asigure rockului

desființa NOROC-ul (probabil, în urma

accesibilitatea muzicii pop. Rockul nu

unei indicații telefonice venite de la

poate exista fără muzică pop, la fel cum

tovarășul Bodiul, I.I.) și despre destinul

cultura este de neimaginat fără pseudo-

ulterior al membrilor formației.

sau subcultură. Dolgan a îmbinat într-o

Cartea se încheie cu un studiu muzicologic, scris într-o manieră neașteptat

formulă organică accesibilitatea muzicii pop și cultura muzicală a rockului“.

de vivace pentru Mihai Ștefan Poiată, de regulă, atât de „arhitectonic“ în elaborarea textelor. „NOROC“-ul în

Revenirea

constelația Rockului este mișcarea presto a simfoniei sale livrești, care îi

Prin cartea lui Mihai Ștefan Poiată,

captivează în primul rând pe cei care se

NOROC-ul revine printre noi, acolo

interesează de istoria muzicii rock și de

unde îi și este mereu locul. Mihai Dol-

locul pe care îl ocupă în aceasta grupul

gan și frumoasa lui echipă au creat o

lui Dolgan.

muzică cu adevărat populară, pentru

Mihai Ștefan Poiată cunoaște feno-

noi toți, o muzică străină pe atunci au-

menul din interior, considerându-se, în

zului nostru, dar în care ne-am regăsit

calitatea sa de „autor și prezentator al

și care ne-a descătușat. O muzică fără

emisiunilor «Orizont-club», «Maraton

de care anul 1991 nu ar fi fost posibil.

sonor», «Fonocaleidoscop duminical»“,

Nu numai în Basarabia, dar și în întrea-

„primul disc-jockey din Moldova“. Din

ga Uniune Sovietică.

capitol al cărții, nu numai cu o digresi-

Rockul, „NOROC“-ul & noi e un hit editorial. Cinste cui l-a făcut!

Lansarea cărții Rockul, „NOROC“-ul & noi

acest motiv, avem de-a face, în ultimul

PLĂCEREA LECTURII

C E L E

M A I

C Ă U T A T E

P E R L E

F O L C L O R I C E

DE LA EDITURA ARC

Parte integrantă a folclorului românesc, creația populară orală din Republica Moldova rămâne deseori marginalizată în procesul de valorificare și de editare în culegeri, antologii, crestomații. Publicarea colecției Cele mai căutate perle folclorice înseamnă un act de umplere a acestui gol, repunându-se astfel în valoare cele mai relevante mărturii ale înțelepciunii și artistismului poporului nostru.

În Republica Moldova, după 1990, culegeri de folclor autentic aproape că nu au apărut, cititorul fiind pus în situația să deschidă învechitele volume tipărite cu alfabet chirilic sau, dacă face parte din tânăra generație, să nu aibă acces în general la acest tezaur. Prin cărțile din colecția Cele mai căutate perle folclorice, Editura Arc oferă o bună ocazie de completare și renovare a unui important compartiment din bibliotecile noastre, și anume – creația populară orală. Prezentând amplu fiecare dintre speciile folclorice vizate și conținând glosare de regionalisme și arhaisme, care să faciliteze lectura, volumele Povești și snoave, Ghicitori, Proverbe și zicători, Balade, Legende, dar și Folclor din Moldova sunt lucrări utile cercetătorilor (etnografilor și folcloriștilor), căci într-o perioadă când șansele de a găsi informatori de la care să culegi folclor autentic sunt tot mai mici, unica sursă sigură, dar și modalitate de perpetuare a valorilor naționale rămâne a fi textul tipărit. Apoi, aceste cărți sunt absolut necesare profesorilor, studenților și elevilor, textele pe care le conțin constituind o sursă suplimentară de informare atât la disciplina Limba și literatura română, cât și la alte materii sau activități extracurriculare. În cele din urmă (sau poate întâi de toate), volumele se adresează cititorului de rând, ajutându-l să descopere frumusețea creației populare și să-și îmbogățească modul de exprimare prin valorificarea „mărgăritarelor” șlefuite de strămoșii noștri, generații de-a rândul.

ÎN ZIUA DE ASTĂZI, DACĂ VREI SĂ FACI UN PROIECT CULTURAL, SUBIECTUL CU MAJUSCULĂ ÎL CONSTITUIE NU CARTEA, CI PROMOVAREA. DACĂ NU APARE ÎN PROIECT CUVÂNTUL PROMOVARE, URMAT DE RELAȚIONARE, INTERCULTURAL ȘI MEDIATIZARE, NU ÎȚI SUSȚINE NIMENI PROIECTUL.

CARTEA – între

ENTUZIASM ȘI MANAGEMENT CULTURAL

mai / iunie

2014

Moni STĂNILĂ

PLĂCEREA LECTURII

Așa începe orice discurs cultural respectabil: promovăm cartea, promovăm lectura, promovăm valorile locale etc. Nu e neapărat rău, dar ceva se pierde pe drum. Ar fi minunat să găsim cât mai multe formule de a-i determina pe tineri (și pe vârstnici) să citească, dar de multe ori formulele alese sunt atât de scorțoase, încât se transformă într-un șir de 99 de garduri de sărit până la poezie. Până una alta, aplaudăm experimentele. În mare parte importate din România. Însă inițiativa de a fi aplicate și la noi e de apreciat. Două exemple sunt Bibliotecile Stradale de la Artico și Târgul de Carte „O carte veche – un prieten nou“. Am fost și m-am uitat la Bibliotecile Stradale: două vitrine micuțe, cu două fețe, care adăpostesc cărți donate. Cărțile de acolo seamănă cu oamenii, sunt diverse: unele mai serioase, altele mai tehnice, altele extraordinare. Alături sunt bănci. Cititorii le pot împrumuta, le pot citi acolo. Un proiect romantic, aș spune. Ar fi bine să prindă rădăcini, să scoată lăstari și prin alte localități. Chiar dacă sunt convinsă că Bibliotecile Stradale vor fi utilizate de aceiași iubitori de carte peste care dăm și în librării sau biblioteci, proiectul mi se pare foarte frumos și îi urez viață lungă și mulți copii.

Al doilea proiect, Târgul de Carte „O carte veche – un prieten nou“, pornit de la cunoscutele întâlniri de schimb de carte, și-a prins puțin codița în practicile de management cultural. Planul e bun, dar seamănă puțin cu prozelitismul. Mergem la MallDova (fie și într-o galerie), că acolo e publicul-țintă; dăm și un concert ca să atragem mulțimea; organizăm concursuri. Deși experiența îmi spune că cel care vine pentru concert va bate darabana în timpul recitalurilor de poezie, iar cei care vin pentru lecturi vor da o raită prin magazine în timpul concertelor. Cum-necum, e bine că, în sfârșit, cartea e subiect de știri, de activități în grup, de ancorat în spațiile urbane, însă nu trebuie să uităm că atâta vreme cât ea nu intră într-o relație de eu-tu cu cel ce o prinde în mână, rămânem doar cu entuziasmul.

Emilian GALAICU-PĂUN

grup, Arc, 1995, replica basarabeană

1991; Lucrurile pe care le-am văzut

Antologia poeziei generației ’80

la antologia lui A. Mușina, despre

(1979-1986), de Alexandru Muși-

a lui Alexandru Mușina, Editura

care acesta din urmă avea să spună:

na, Cartea Românească, 1992 – la

Vlasie, 1993, și-a pierdut nu doar

„O Atlantidă poetică!”. În acești 20

cele colective – Pauză de respirație,

câteva figuri marcante – Cristian

de ani, alte două generații – sau, în

de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu,

Popescu († 1995), Mariana Marin (†

opinia unor critici, ar fi vorba mai

Marius Oprea și Simona Popescu,

2003), Ion Stratan († 2005), de cu-

degrabă de promoții, derivate ale

Litera, 1991 (ultima scoțându-și și

rând și Traian T. Coșovei († 2014),

optzecismului – au luat prim-planul

un volum propriu, cu un an mai

asta pe lângă cele două pierderi pe

vieții literare, alias nouăzeciștii și

devreme, la aceeași editură, Xilo-

care și le asumase din start, Aurel

douămiiștii, fără ca desantul ’80 –

fonul și alte poeme) – sau postu-

Dumitrașcu († 1990) și Paul Grigore

adevărat, acum bună parte lăsați la

me – Anluminură, de Paul Grigore,

(† 1989) –, ci chiar pe alcătuitorul

vatră, și doar câțiva în mare formă

Litera, 1991; Mesagerul, de Aurel

ei, locomotiva Alexandru Mușina (†

– să fie scos din cărți.

Dumitrașcu, Canova, 1992 – ceea ce

...de la apariția ediției princeps,

2013), care a tras cele 30 de vagoane

Ei bine, la data apariției, în 1993,

întregea valoric & numeric portre-

(alte două s-au adăugat la reedita-

Antologia poeziei generației ’80 se

tul de grup), chiar dacă s-a dovedit

re, Editura Aula, 2000). Fără doar

dorea o primă trecere în revistă

a fi o ultimă chemare sub arme, ca

și poate, este una dintre aparițiile

a trupelor regrupate din mers (în

pentru Parada Învingătorilor. De-

majore ale literelor române post-

1990-1992 tocmai apăruseră câ-

acum înainte, sigla 80 devine un

decembriste, după ce că deceniul

teva volume ce nu aveau cum să

brand, iar Paralela 45 (ex-Vlasie),

precedent a dat cel puțin trei an-

fie publicate în anii ’80, de la cele

o editură optzecistă pe față, își va

tologii generaționiste ce-au făcut

individuale – Atelierele (1980-1984)

face un titlu de glorie din promo-

epocă – Vânt potrivit până la tare,

Marianei Marin, Cartea Româneas-

varea produselor cu marca 80 (nu

Kriterion, 1982, Aer cu diamante, Li-

că, 1990; Înnebunesc și-mi pare rău,

întotdeauna de cea mai bună calita-

tera, 1982, Cinci, Litera, 1982 (Nouă

de Florin Iaru, Cartea Românească,

te). Dar și ținta unor poeți grupați

poeți, Cartea Românească, 1984, nu

1990; Imperiul simpatiei, de Dan

în jurul suplimentului Nouăzeci al

a mai avut aceeași… trenă!). Dacă

Stanciu, Cartea Românească, 1990;

revistei Luceafărul, cu mentorul lor,

tot suntem la capitolul „trecerea în

Deasupra lucrurilor neantul, de Ni-

Laurențiu Ulici, în frunte. De unde

revistă”, se cuvine să amintim și de

chita Danilov, Cartea Românească,

Săptămâna lui Barbu & Co îi acuza

„benjaminul” său de peste Prut –

1990; debutul lui Viorel Padina,

pe optzeciști, înainte de ’89, că nu

antologia lui Eugen Lungu Portret de

Poemul de oțel, Cartea Românească,

fac parte din sistem, nouăzeciștii le

mai / iunie

2014

A C VA F O R T E

reproșează tocmai că s-au grăbit să

Stănescu, Virgil Mazilescu, Emil

Țară; mde, eram în epoca podurilor

se instituționalizeze!

Brumaru sau Gellu Naum) – for-

de flori…)

Revenind la antologia propriu-

mează o „bancă de rezervă” mult

Recitind textele propriu-zise,

zisă, se cuvine să zăbovim puțin

prea generoasă (am numărat 48 de

izbește întâi de toate noutatea dis-

asupra structurii acesteia: dincolo

poeți la grămadă, într-un singur

cursului unor autori care dau tonul

de prefața, mai degrabă schema-

alineat, cărora li se adaugă alți 14

generației – oricât de „îndatorați”

tică față de orizontul de așteptare

basarabeni, unii mai mult decât

ar fi lui Mircea Ivănescu sau Leonid

(cel puțin în comparație cu ditamai

discutabili, din alineatul imediat

Dimov (mai degrabă lui I.L. Caragi-

studiul introductiv al lui Gheorghe

următor, un nume fiind transcris

ale, cel puțin în cazul lunediștilor)

Crăciun la Competiția continuă.

greșit – Sorin (sic!) Bălteanu în loc

–; se simte din prima că odată cu

Generația 80 în texte teoretice, Vla-

de Lorina Bălteanu), iar schimbările

ei se deschide un nou ciclu poetic,

sie, 1994, cu care trebuie pusă în

„post pe post” se pot opera oricând,

unul pe care o singură generație

ecuație; dar și raportată la cele

dacă nu cumva au și fost făcute de

nu-l poate epuiza, de unde poeții

două texte teoretice ale sale, an-

evoluția autorilor în următorul de-

din imediata lor vecinătate – mă re-

tologate de aceasta din urmă), din

ceniu (Adrian Alui Gheorghe, Mir-

fer la câteva voci importante ale ge-

care reținem liniile directoare ale

cea Bârsilă, Magda Cârneci, Lucian

nerației șaptezeci: Cezar Ivănescu,

poeziei optzeciste (poezia „textu-

Vasiliu, Octavian Soviany ș.a. sunt

Virgil Mazilescu, Ion Mircea, dar

lui”, poezia „cotidianului”, poezia

autori de prima linie; cât o privește

și Mircea Dinescu – mai degrabă

„metafizicului”, poezia „nevrozei”),

pe singulara Judith Meszaros, doar

buclează cu brio paradigma inter-

se remarcă o construcție foarte so-

Cristian Popescu i se poate alătura).

belică (după ce că generația șaizeci

lidă axată pe doi vectori, „lunedist” (Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Traian T. Coșovei, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Mariana Marin, Viorel Padina, Daniel Pișcu, Petru Romoșan, Matei Vișniec, Călin Vlasie; să

ltfel spus, se mizează pe nucleul dur al generației, y compris la capitolul număr de texte/pagini, fără a se uita totuși de cele două aripi (repet: inegale),

mai amintim că și Andrei Bodiu,

ardelenească și moldavă, fiecare cu poetul ei far, clujeanul Ion

Caius Dobrescu, Marius Oprea și

Mureșan și ieșeanul Nichita Danilov.

Simona Popescu, pe atunci liceeni, au citit la Cenaclul de Luni) și „echinoxist” (Ioan Moldovan, Ion

(Și iarăși – cât de bine s-ar fi

reînnodase firele tradiției, rupte cu

Mureșan, Viorel Mureșan, Aurel

înscris basarabeanul Eugen Cio-

brutalitate în deceniul cinci, al pro-

Pantea, Marta Petreu), cu o mai

clea, debutat în 1988 cu Numitorul

letcultismului total). Lucrul acesta

(nemeritat) modestă excrescență

comun, în toată această schemă!

este cu atât mai remarcabil, cu cât

moldavă de la „Opinia studențească”

Altminteri, puțină lume știe că,

democratizarea limbajului optzecist

și „Dialog”-ul ieșene (Liviu Anto-

înainte să ajungă la Vlasie, Antolo-

vine într-un deceniu al re-stalini-

nesei, Nichita Danilov, Aurel Du-

gia poeziei generației ’80 i-a fost

zării, ce se va încheia prin inter-

mitrașcu) și un „corp străin”, dacă

propusă Editurii Hyperion din Chi-

zicerea unor cărți/autori pe care

nu cumva unul „astral”, în persoana

șinău, urmând să conțină și un de-

regimul îi purtase altădată pe brațe

lui Cristian Popescu, liderul incon-

sant basarabean, și doar neașezarea

(Ana Blandiana, Mircea Dinescu).

testabil al celor de la Nouăzeci. Alte

vremurilor de atunci, ca să nu mai

Vocabularul și el este unul al stră-

nume – extrem de puține când e

vorbesc despre incompetența direc-

zii, unul însă mediat de o solidă

vorba de precursori (și evocate în-

torului, a făcut să ne scape această

cultură filologică și nu numai; altfel

tr-o ordine și ea grăitoare: Leonid

formidabilă ocazie de a ne sincroni-

spus, oralitatea și livrescul își dau

Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita

za din mers cu procesul literar din

mâna, cu măsură în cazul majori-

tății, și dând peste cap toate con-

Matei Vișniec, decât să se lase luat

odată cu Budila-Express; Nichita

vențiile, la Florin Iaru (redactată-n

în derâdere de fitecine. De unde

Danilov este tot mai singular în pa-

dublu registru, cu un debut à la

cultura oficială și chiar cea de sta-

rohia lui; Liviu Ion Stoiciu ridică la

Voronca și încheindu-se ca un banc

dioane aduce tot mai mult cu Casa

putere mitologia personală; Mariana

cu Bulă, Adio. La Galați mi se pare

Poporului, poetul optzecist pare să

Marin dă o Est Etică în care se re-

o capodoperă). Parodicul își vâră și

trăiască în Salonul nr. 6, al cărui

găsesc liniile de forță ale generației;

el coada, atât la rez-de-chaussée-ul

purtător de cuvânt este (cu bătaie

Romulus Bucur, pe de o parte, și

vorbirii curente, cât și la nivel de

lungă, versul lui Ion Mureșan din

Aurel Pantea, pe de alta, sunt doi

viziune (O seară la Operă, de Mircea

Înălțarea la cer: „În ultima vreme

caligrafi desăvârșiți, primul al scri-

Cărtărescu, numărându-se printre

scrisori tot mai insistente îmi cer să

sului propriu-zis, și ultimul al an-

marile poeme ale anilor ’80), ca și

hotărăsc vârsta la care voi înnebuni”

goaselor subliminale; Marta Petreu,

cum tot scotocind prin biblioteca

– subl. mea).

la un pol, și Simona Popescu, la

„Abației” (alias, România ceaușistă), anume optzeciștii au pus mâna pe tratatul lui Aristotel despre râs, atât de bine ascuns, pe când predecesorii lor șaizeciști & șaptezeciști au trebuit să se mulțumească doar cu

ă fiu înțeles – nu râsul în sine conferă valoare acestei poezii, adeseori grave, el are însă un efect eliberator; odată cu atitudinea (nu tu: „Alinierea! Drepți!!!”,

lecturi grave (nu-i vorbă, și lui Ma-

ci: „Pe loc repaus!”), se de-crispează și limbajul, dar și fețele

rin Sorescu, și lui Mircea Dinescu

poeziei – măștile unor poetici ermetice sau de limbaj cad una

le place să se amuze, dar o fac mai degrabă în colțul gurii, pândind reacția autorităților, care altminteri

după alta, lăsând loc unor expresii firești (se râde pe față, se plânge pe bune, iar uneori se și moare deadevă).

se și autosesizează la un moment dat, în cazul amândurora). Exact ca-n debutul romanului de sertar al

Abia după această cură de sănătate

altul, transcriu experiențe de viață

lui I. D. Sârbu Adio, Europa, poezia

(mintală), se pot construi universuri

diametral opuse, de femeie-vampă

optzecistă este anunțată de un ho-

lirice distincte; doar că de-acum

prima, și de fetiță abia ajunsă la

hot de râs, unul pe față, molipsitor,

încolo intrăm pe tot atâtea proprie-

pubertate, cea de a doua; Ion Mure-

de nestăvilit, la fel cum, revenită la

tăți private.

șan dă glas (profetic!) nebuniei, pe

uneltele sale, în anii ’50, lirica ge-

Pe cât de monolit-unitară pare

când Cristian Popescu o domesti-

nerației „luptei cu inerția” începe

a fi, văzută din exterior, poezia

cește, bagatelizând-o; Matei Vișniec

prin a plânge („Mănânc și plâng.

generației ’80 (y compris, cea din

coboară funambulescul în cotidianul

Mănânc”). Or, se știe – atunci când

Antologia… lui Mușina), la o lectu-

cel mai banal; Ion Stratan foarțează

la represiune se răspunde prin râs,

ră atentă se disting câteva poetici

scriitura etc., etc. Din păcate, selec-

de unde autoritățile se așteaptă la

de autor – Nota bene: clasamentul

ția textelor îi depunctează pe unii

smiorcăieli și cereri de îndurare,

propus în prefață e unul mai de-

și-i favorizează pe alții, cel puțin

chiar nu mai e nimic de făcut. În

grabă schematic –, datorate unor

din punctul de vedere al evoluției

acest sens, un titlu ca Înnebunesc

„personalități poetice ireductibile”:

ulterioare (Aurel Pantea are neper-

și-mi pare rău capătă valoare de

„outsiderul” Mircea Cărtărescu ia

mis de puține pagini față de Caius

(contra-)manifest, și deci nu poate

fața lui Traian T. Coșovei și Florin

Dobrescu, să zicem; altminteri, în

fi nicidecum acceptat de sistem,

Iaru pe terenul de joacă al acestora

chiar anul apariției Antologiei…,

care mai degrabă se va preface că

din urmă; tot așa cum Alexandru

primul scoate Negru pe negru, unul

nu înțelege cadrul de referință al

Mușina, unul dintre cei Cinci, se

dintre volumele de referință ale ge-

unui poem cum este Corabia lui

arată a fi un poet de prim-plan

nerației ’80); ca să nu mai spun că

mai / iunie

2014

A C VA F O R T E

chita Danilov, Adio. La Galați al lui

Paul Grigore poate fi oricând înlo-

pentru chiromanți asta./ E ca și

cuit cu Octavian Soviany (sau Emil

cum aș fi venit pe lume în rugăciu-

Florin Iaru, Budila-Express al lui

Hurezeanu, sau Augustin Pop, sau

ne”), și proximitatea/distanța față

Alexandru Mușina sau Corabia lui

Andrei Zanca – lista rămâne des-

de principalele axe de comunicație

Matei Vișniec. Greu de spus care ar

chisă). Nu că „împroprietărirea” cu

(lunediștii sunt de departe favori-

fi vârful Omul al antologiei (o vreme

asupra de măsură a unora și parția-

zați, în dauna echinoxiștilor și mai

am ezitat între Înălțarea la cer sau

la „expropriere” a altora ar schimba

cu seamă a aripei moldave), și de

Izgonirea din poezie și Budila-Ex-

din temelii relieful generației, dar

suzeranul pe a cărui „moșie” li s-a

press, dar auzindu-l pe Alexandru

o mai dreaptă așezare în teren ar

repartizat lotul de pământ (N. Ma-

Mușina recitându-și poemul în ca-

fi fost de dorit – la urma urmei,

nolescu versus Marian Papahagi &

drul maratonului poetic de la Sibiu,

înainte să treacă prin Brașov, una

Ion Pop versus Al. Călinescu), și câte

în toamna lui ’07, nu am mai avut

dintre axele poeziei optzeciste s-a

și mai câte. Fără a fi demarcate cu

niciun dubiu – Budila-Express este

trasat via Piatra-Neamț (cu onesti-

strictețe, „plăcile tectonice” ale ce-

Poemul Paradigmatic al Generației

tatea-i caracteristică, antologatorul

lor trei mari areale sunt inegale atât

’80), cert este că Poetul generației

amintește în prefață de „colocviile

ca suprafață (partea leului îi revine

nu putea fi decât Unul-Adunat-

de poezie de la Sighișoara și Piatra-

neîndoios Bucureștiului, gruparea

Împreună – cinste cui a făcut-o.

Neamț”), de unde este selectat doar

brașoveană gravitând oarecum în

Păstrând proporțiile, demersul de

regretatul Aurel Dumitrașcu (nu aș

jurul capitalei), cât și raportate la

„rassembleur” (cuvânt ce i-ar fi plă-

vrea să cred că din motive senti-

„nivelul mării” (de o parte Dealurile

cut profesorului de franceză A.M.)

mentale!), lăsându-se în afară Adri-

Clujului și Dejului, de alta Coasta

al alcătuitorului Antologiei poeziei

an Alui Gheorghe (nu-i bai, acesta

Iașiului și Câmpia Vlăsiei).

generației ’80 poate fi comparat cu

se va regăsi pe „lista lui Manolescu”,

Și dacă tot am trecut nu atât

cel al mentorului său de la Cenaclul

de data asta în colecția Canon a

dintr-un alineat în altul, cât dintr-

de Luni, Nicolae Manolescu, autorul

editurii lui Al. Mușina). Mă tem însă

un plan (orizontal) într-unul ver-

antologiei Poezia română moder-

că niciun arpentor nu ar fi în stare

tical, force est de constater că ade-

nă de la G. Bacovia la Emil Botta,

să mulțumească pe toată lumea, și

văratul relief al Antologiei poeziei

doar că, spre deosebire de „cartea

oricum trebuie luată în calcul și ca-

generației ’80 îl dau cele câteva po-

cu ghinion” (N. Manolescu, în pre-

litatea solului (cernoziom curat, Po-

eme de vârf, nu doar ale desantului

fața ediției a doua, Allfa, 1996) din

emul despre poezie, al lui Ion Mure-

în cauză, ci ale poeziei românești

1968, retrasă după doar trei zile din

șan, de doar 5 versuri; la fel și M.M.

postbelice, de la O seară la Operă a

circulație, Antologia… lui Mușina

al Marianei Marin, de citat cap-coa-

lui Mircea Cărtărescu la Înălțarea

s-a dovedit a fi o „carte cu noroc”,

dă: „Liniile din palma mea stângă/

la cer și Izgonirea din poezie ale lui

și care este încă/mereu în joc!

seamănă uimitor cu cele din palma

Ion Mureșan, fără a uita de Nouă

mea dreaptă./ Nu știu ce înseamnă

variațiuni pentru orgă ale lui Ni-

Cristina

SCARLAT mai / iunie

2014

MONDEN

O LUNĂ DE ZILE numele meu a fost

MOLDOVA CRISTINA SCARLAT ESTE NĂSCUTĂ PE 3 MARTIE 1981 LA CHIȘINĂU. PROVINE DINTR-O FAMILIE DE MUZICIENI ȘI ERA FIRESC SĂ FIE MUZICA PRIMA EI DRAGOSTE, I A R P R I N I N T E R M E D I U L E I S Ă P E R C E A PĂ Ș I U LT E R I O R SĂ CUCEREASCĂ LUMEA.

Pe scena mare a debutat în 1998, în cadrul Concursului Republican de Romanțe „Crizantema de Argint“, unde și-a demonstrat nu numai talentul, ci și ambiția. Fără să fie premiată la prima încercare, Cristina a participat și la următoarele ediții, până în momentul în care a câștigat trofeul acestui concurs, în 2001. De asemenea, este laureată a Festivalului Internațional de Muzică „Șlagărul de aur“ (Moghiliov). Tot în 2001 a ocupat locul trei la Concursul Internațional „Crizantema de Aur“ (Târgoviște, România). Este laureată a Premiului III la Concursul Cântecului de Estradă „Slaveanskaia zvezda“ (Oriol), iar în toamna lui 2011 a obținut Premiul III la Festivalul „Slaveanski bazar“ din Vitebsk, Belarus.

Anul acesta Cristina Scarlat a reprezentat țara noastră la Eurovision Song Contest. În pofida faptului că Republica Moldova nu s-a calificat în finală, Cristina s-a întors victorioasă de la Copenhaga. Și asta nu pentru că și-a făcut noi prieteni în culise și a fost lăudată pentru talent și voce, ci pentru că a deturnat mitul că în Republica Moldova se cântă doar muzică specifică, inspirată din ritmuri lăutărești și dispoziție de: „E sărbătoare și răsună muzicaaaa!“. Am discutat cu Cristina Scarlat despre cel mai mare concurs european de muzică, dar și despre viața de după Eurovision.

mai / iunie

2014

MONDEN

um te simți după ce ai re-

graf, se fotografiază cu tine este de

de apreciere, care m-a emoționat.

prezentat Republica Mol-

nedescris. M-am simțit apreciată,

La aeroport m-au întâmpinat prie-

dova la Eurovision Song

prețuită. Pe lângă participarea în

tenii, dar și persoane pe care nu le

Contest?

semifinală și finală, concurenții

cunosc. Mi-au adresat cuvinte încu-

susțin concerte în oraș. Și când

rajatoare. Mi-au pregătit o cină fru-

urci pe scenă, și de la primele

moasă, nici n-am putut să merg pe

acorduri publicul începe să cânte

acasă, pentru că îmi era greu să-i

împreună cu tine, este incredibil.

refuz pe oamenii care s-au pregătit

Sunt senzații pe care nu le pot

special să mă întâmpine, să-mi cre-

reda, m-am simțit fantastic. Aș vrea

eze o stare de confort. Eu încă am

să împart cu toți emoțiile pe care

impresia că... revin acasă. Poate, cu

le-am simțit eu acolo, aș vrea ca

mici excepții, dar în linii generale,

muzica pe care o cânt să transmită

lumea a devenit foarte protectoare,

stări similare celor pe care le-am

atentă cu mine. Toți își fac griji,

simțit eu.

chiar dacă le spun că nu trebuie să

Mă simt bine, nu am niciun motiv să mă simt altfel. Există lume care așteaptă să mă vadă deprimată, așa cum e firesc, pentru că unele publicații de la noi au scris că am suferit un eșec, că sunt ruinată. Nu, nu am avut niciun eșec. Nu mă simt ruinată și n-am niciun motiv să fiu așa. Eu am trăit o experiență incredibilă, fantastică, o poveste frumoasă, care m-a marcat foarte mult. Această experiență m-a maturizat

Era concurență „europeană“ în cu-

și m-a ajutat să învăț multe lucruri.

lise, se simțea o luptă între voi?

A fost o lecție foarte bună de viață

facă asta, un artist este ca un ostaș, trebuie să accepte competiția, să și-o asume și să știe să primească

și mă simt privilegiată că am lucrat

Nici vorbă de așa ceva. Fieca-

la fel de adecvat o înfrângere, pre-

cu o echipă de vis, care nu doar că

re era foarte concentrat pe ceea

cum și o biruință.

sunt profesioniști desăvârșiți, ci și

ce are de făcut în scenă. În afa-

oameni de calitate superioară: Ion

ra repetițiilor, a scenei, toți erau

Akulov, Iulian Cărăuș, Lidy Scarlat,

degajați, prietenoși, sociabili. Mulți

Familia m-a susținut și mă susține

Svetlana Gluhova, dansatorii de la

concurenți m-au încurajat, ne-am

întotdeauna. Dar mă confrunt cu o

„Space“, designerul vestimentar Jan-

împrietenit, comunicăm pe rețelele

problemă, nu-mi pot izola copiii de

na Berezovscaia....

de socializare, chiar și înainte de

rețelele de socializare și ei citesc

acest interviu am schimbat câteva Toți reprezentanții Republicii

comentariile, inclusiv ale marilor

impresii și amabilități cu cineva pe

Moldova la Eurovision, cu care am

specialiști în toate domeniile care,

chat.

dacă le-ar fi picat lor șansa să re-

discutat după concursul european, mi-au spus că acest eveniment le-a

Cum te-ai simțit când ai revenit

schimbat viața. Ce se întâmplă aco-

acasă?

lo, de fapt?

Cum a reacționat familia ta?

prezinte Moldova la Eurovision și oriunde în altă parte, sigur ar fi fost impecabili și s-ar fi întors în-

Mă bucur că persoanele adecvate au

vingători. Iar copilului mai mare îi

Acolo e, așa cum spuneam mai sus,

apreciat efortul meu. Noi am zburat

este greu să afle că alții o critică

o poveste. Nu mă satur să vorbesc

spre casă Copenhaga-Frankfurt,

dur pe mama lui doar pentru faptul

despre bogata experiență pe care

Frankfurt-Chișinău și din Frank-

că ei cred că dacă ar fi fost în locul

am acumulat-o. Și nu mă refer doar

furt am luat o cursă Air-Moldova.

meu ar fi fost mai buni. Eu cred

la faptul că am cântat pe această

Însoțitoarea de bord m-a întâmpi-

că fiul meu se maturizează înainte

scenă și am avut un public foarte

nat cu un zâmbet luminos și mi-a

de timp, lovindu-se de duritatea

numeros, dar a fost foarte bună și

oferit un loc în compartimentul

acestor comentarii. Ionuț are 9 ani

experiența interviurilor acordate,

business-class, deși biletul meu

și mi-a spus: „Mami, tu nu ascul-

care s-au ridicat la peste o sută.

era pentru alt compartiment, poate

ta oamenii răi. Cine vorbește rău,

Emoția pe care o trăiești când lu-

acest detaliu nu era pentru interviu,

înseamnă că așa este el, ca vorbele

mea te recunoaște, îți cere auto-

dar eu l-am primit ca pe un semn

lui“. Pentru fiecare copil, părinții lui

sunt cei mai buni, cei mai talentați,

steagul țării, dar simțeam o doză de

și susține-l, pentru că astfel tu arăți

mamele – cele mai frumoase, tații –

amărăciune.

că îți dorești ca țara ta să ajungă sus.

cei mai puternici. Copiii, ambii, îmi pășesc pe urme. Ei știu, înțeleg deja ce înseamnă să muncești înainte să

Am fost mai mult atacată decât susținută și asta e dureros. A trebuit să-mi iubesc în continuare țara, tre-

Aici nu mai e loc de ambiții personale. Reprezentantul țării e și firesc să placă unora și să displacă altora, dar el deja te reprezintă, susține-l,

intri în scenă. Ionuț studiază acor-

când peste neiubirea ei. Și înainte de

deonul, Sofia – vioara, cunosc nu

Eurovision a fost așa. Și când m-am

din auzite cum ajungem să mâncăm

întors, s-a întâmplat la fel, cu mici

pâinea asta de artist. De ce spun

excepții din partea celor care m-au

toate astea? Vezi că Eurovisionul a

susținut. Recunosc, sentimentul de

însemnat o etapă importantă nu doar

dragoste nu a fost reciproc și lucrul

pentru mine, ea marchează noi etape

acesta m-a rănit și mă doare în con-

pentru familia noastră.

tinuare. Am simțit că lumea așteaptă

te pune să-l iubești, dar să respecți

să eșuez ca să spună: „Vedeți, noi

munca altora și să-ți dorești ca el să

Este un gest de patriotism să

am avut dreptate“, fără să se gân-

izbândească pentru imaginea țării

reprezinți țara la un astfel de con-

dească la faptul că ei trebuiau să-și

este o dovadă de nivel intelectual al

curs?

dorească ca eu să mă prezint foarte

individului. Noi, din păcate, nu știm

bine, pentru că astfel nu câștig doar

să ne susținem reciproc, de asta

eu. Pe viitor mi-aș dori să devenim

suntem dispersați și ne mișcăm cu

Da, fără îndoială, așa este. Iar eu îmi iubesc țara. Îmi iubesc părinții.

oricine ar fi. Mai departe el urmează să treacă prin situații de stres, prin multe momente complicate și trebuie să se concentreze la actul scenic, să fie puternic. Responsabilitatea este foarte mare, iată de ce nimeni nu

mai toleranți. Mai omenoși. Până în

greu din loc, pentru că nu știm să

Și îmi pare rău că trebuie să spun

momentul când se alege câștigătorul

ne mobilizăm, să ne bucurăm pen-

asta, dar în ultima perioadă această

național, poți avea simpatii și an-

tru alții. Când o să învățăm să ne

dragoste nu a fost reciprocă. O lună

tipatii, să ți le susții public, să faci

respectăm și să ne bucurăm pentru

de zile, numele meu a fost Moldova.

cum vrei. Dar în momentul în care

alții, avem șanse să mergem mai de-

Și denumirea piesei – la fel. Purtam

a fost desemnat câștigătorul, fii bun

parte.

mai / iunie

2014

MONDEN

Clasamentul tău personal pentru Eurovision a coincis cu rezultatele finale? Oarecum da. Mie mi-a plăcut foarte mult piesa Suediei și m-am împrietenit în culise cu reprezentanta acestei țări. M-a surprins foarte mult locul II, o melodie frumoasă, drăguță, dar nu eram la un concurs de melodii drăguțe! Dar mă bucur pentru toți. La fel, mi-au plăcut Armenia, Azerbaidjanul și Norvegia. Consider că piesa și interpretarea Austriei au fost cele mai bune. A meritat să fie pe locul întâi. Per-

trăm ceea ce avem, dar pretindem

păreri! Chiar dacă aici, în Republi-

sonal, sunt împotriva promovării

că ne e frică să pierdem. Că dacă

ca Moldova, această idee nu a fost

unor... excentricități chiar atât de

știm să le păstrăm, prin exemplul

percepută corespunzător, o parte

excentrice, dar, dacă ne referim

nostru personal le confirmăm va-

din public a înțeles ce am urmărit

strict la voce, melodie și interpre-

loarea, atunci tot felul de apariții

să transmit eu prin acest gest. Dacă

tare, nu ai ce să-i reproșezi. Din

excentrice nu vor rămâne decât la

ați observat, costumul meu sublinia

păcate, Eurovisionul promovează

nivel de spectacol. Nimeni nu ne

o confruntare: eu eram jumătate

anumite mesaje pe care noi încă

ia nimic cu forța, e vina noastră că

femeie războinică, luptătoare și

nu le putem accepta și poate nici

ne canalizăm eforturile în direcții

jumătate femeie romantică, sensibi-

nu trebuie să ni le atribuim sau,

greșite.

lă, diafană. Și când există în suflet

cel puțin, nu știu dacă eu vreodată o să le accept. Nu am nimic împotriva nimănui. Nu cred că trebuie să judec eu cum să-și trăiască cineva viața, intimitatea. Dar mi-e frică de faptul că trăim o perioadă în care suntem martorii pierde-

Gestul tău cu smulgerea cosiței pe scena Eurovisionului a bulversat pe toată lumea, mai mult, există voci care afirmă că din cauza lui nu ai fost votată în finală. Care este justificarea acestui gest?

astfel de dualități, la un moment dat trebuie să te hotărăști: într-o direcție ori în alta. Iar eu m-am născut o luptătoare. Smulsul cosiței este un gest simbolic, prin care am vrut să subliniez că mi-am asumat o cale și am de gând s-o bat în

rii valorilor. Și noi „contribuim“

Azi, privind în urmă la show, nu

continuare. Mi-am tăiat părul și în

la această pierdere. Se întâmplă

aș schimba nimic. Absolut nimic.

viață, nu doar la Eurovision.

pentru că noi criticăm, analizăm,

Iar una dintre legile nescrise ale

polemizăm și protestăm împotriva

concursului Eurovision este că

Îți mulțumesc pentru că ai acceptat

unor factori care credem că duc la

publicul trebuie să te memorizeze

invitația noastră și îți dorim mult

pierderea valorilor, la degradarea

prin ceva ieșit din comun. Și uite,

succes în continuare.

lor, fără să acordăm atenție va-

acum toată lumea vorbește despre

lorilor în sine, propriilor noastre

barba Conchitei și cosița mea. Iar la

familii, moralității. Noi suntem

modul serios, vreau să vă spun că

exemple proaste, pentru că nu păs-

pe seama acestui gest există atâtea

Și eu vă mulțumesc. Interviu realizat de Liliana Popușoi

Lucia CUJBĂ

Tânăra

CARE DĂ CULOARE STOFEI ȘI SUFLETULUI CU

PENSULĂ

ȘI

VOPSELE

ACRILICE,

IRINA

MADAN

FACE

A D E VĂ R AT E M I N U N I , C Ă C I M O DA R E Î N V I E Î N M Â I N I L E E I . V O R B I M DESPRE TÂNĂRUL DESIGNER CARE PICTEAZĂ PE HAINE ȘI CARE NE-A CONVINS, INDISCUTABIL, CĂ MODA ESTE ARTĂ. P R O A S P ĂTĂ A B S O LV E N TĂ A A C A D E M I E I D E M U Z I C Ă , T E AT R U Ș I A R T E PLASTICE, IRINA A SURPRINS LUMEA SENSIBILĂ LA FRUMOS ȘI LA C U L O A R E C U O C O L E C Ț I E I N E D I T Ă , N U M I T Ă „ B U R A N O “.

mai / iunie

2014

TENDINȚE

deea, spune Irina, s-a născut din admirația pentru

Lucrările sale au fost apreciate nu doar de profesorii de

orașul venețian. Ca sursă de inspirație i-au servit și

la facultate, ci și de experți, creatori de modă, nume cu-

alte orașe cu arhitectură colorată, precum și stilul

noscute din domeniu, care i-au oferit mai multe distincții

etno românesc. Linia vestimentară este o îmbinare

și premii: marele premiu la Festivalul Internațional de

de picturi pe stofă și de broderie realizată manual. Artis-

Modă „ArtPodium“ (2013); diplomă de gradul I la cate-

ta nu se conduce după tendințe sau după ultimele „răc-

goria „Folk“, Festivalul „Текстиль и мода“; mențiune în

nete“ ale modei. Totul s-a născut din trăiri interioare pe

etapa națională a Concursului „Rochia Anului 2013“ ș.a.

care le-a adunat în colecția „Burano“, concepută special pentru teza de licență.

Se pare că „picturile îmbrăcate“ nu sunt singurele ocupații ale Irinei. Ea mai este și studentă la Facultatea de Jur-

Irepetabilele sale „Picturi îmbrăcate“ au pornit

nalism și Științe ale Comunicării, pe care o absolvă anul

de la o bluziță pentru ea însăși, pe care și-a pictat auto-

acesta. Însă de pictură s-a îndrăgostit iremediabil, căci

portretul. De atunci, tânăra e pusă serios pe treabă, căci

anume asta își dorește să facă în continuare.

are mai multe solicitări din partea celor care își doresc să poarte ceva neobișnuit și personalizat, care apreciază arta, culoarea abundentă și lucrul manual realizat cu multă dragoste.

Și pentru că vara e aproape, venim cu o sugestie vestimentară din partea tinerei creatoare. „Picturile îmbrăcate“ propun culori vibrante, tonuri puternice de roșu, verde, turcoaz, portocaliu. Pictura și broderia realizată manual, decorul cu nasturi colorați, croielile simple și

sorii destinate femeilor care preferă să poarte ceva

aglomerația de culori sunt câteva trăsături ce definesc

exclusiv.

stilul pieselor vestimentare pe care ni le propune Irina.

Probabil, vă întrebați ce să faci cu o piesă vestimentară

De asemenea, o nouă tendință este utilizarea în cantități

vopsită manual. Irina ne încredințează că hainele sale nu

mici și a dantelei naturale, căci o dantelă pictată manual

sunt piese de muzeu, ci sunt chiar foarte purtabile. Vop-

presupune feminitate și originalitate. Irina încurajează și

seaua acrilică, pentru textile, este rezistentă la spălat și

purtarea de haine în stil etno național, îmbinat cu ele-

nu se șterge o lungă perioadă de timp.

mente moderne.

Foto: arhiva personală a creatoarei

Mai nou, Irina pictează și pe genți, pe pantofi – acce-

Moni STĂNILĂ

DAN PERJOVSCHI dincolo de

REGULI

ARTISTUL DAN PERJOVSCHI A REVENIT ÎN CHIȘINĂU LA INVITAȚIA ASOCIAȚIEI OBERLIHT, ÎN CADRUL PROIECTULUI CHIOȘC, PENTRU O REZIDENȚĂ ÎNTRE 27 ȘI 31 MAI.

mai / iunie

2014

UNDERGROUND

ÎN ZILELE DE 28 ȘI 29 MAI A PUS LA CALE, ÎMPREUNĂ CU VADIM TZIGANASJ, O „GAZETĂ DE PERETE“ ÎN SCUARUL DINTRE STRĂZILE SFÂNTUL ANDREI ȘI IVAN ZAIKIN, UNDE FIECARE A VENIT CU STENCILUL SAU CU IDEEA LUI.

În prezentarea „Cum trăiesc bine ca artist în Sibiu fără să vând mare lucru la New York?“ din 28 mai, de la Casa Zemvstvei, Dan Perjovschi a insistat pe câteva lucruri care i-au influențat evoluția artistică. Ne-a spus că niciodată nu s-a folosit de ceea ce a învățat în școală, însă a subliniat faptul că asta nu înseamnă ignoranță. Trebuie să cunoști totul, ca să știi ce anume vei evita. Prezentarea artistului a avut patru mari direcții: România din anii ’80 până astăzi, cum a ajuns el la ceea ce face azi, cum a reușit împreună cu soția sa, artista Lia Perjovschi, să facă un centru de documentare în arta contemporană, inexistent în România, apoi a vorbit despre folosirea corpului ca material artistic în societatea în care trăiește. După prezentare a răspuns la întrebările celor din public. Povestea dronei și a robotului de pe Marte avea rolul să îi convingă pe tineri că trebuie să deschidă bine ochii. Nu mai pierzi vremea desenând mere, gata cu naturile statice, e timpul să îți pui altfel de probleme. Drona care ne supraveghează pe fiecare („îngerul păzitor“, cum îi spune în glumă artistul) e parte din lumea noastră, nu ne putem preface că nu există. Cât despre deprinderea meșteșugului, ni s-a spus: „Stați cuminți, măi, că s-a inventat imprimanta 3D și asta va schimba foarte multe“. Robotul de pe Marte reprezintă accidentul: un robot a filmat trei ani pe Marte, iar la închiderea proiectului oamenii de știință și-au dat seama că nu s-au gândit la un sistem de oprire. Deci robotul filmează, de nebun, pe Marte. Nesupravegheat. De fapt, toate aceste povești ne vorbesc despre o lume care se schimbă mai repede decât putem noi să conștientizăm, iar omul trebuie să se descurce cu ce are. De aceea a ajuns el, un artist din România, să caute o soluție de a fi prezent în galerii fără să se mai simtă pus în șah de procedurile scumpe și pretențioase impuse de transportarea lucrărilor. Iar soluția lui e atât de bună, încât aproape nu mai are timp să respire. Artistul internațional e, citez, un avion.

Iurie COLESNIC

Din șirul lung de arhitecți care au lăsat amprentele talentului lor pe imaginea orașului nostru sunt doi care au știut să dea o față inconfundabilă Chișinăului. Primul care a reușit această performanță a fost Alexandru Bernardazzi și lui îi aparține meritul de a face din Chișinău un oraș european, iar al doilea arhitect care a reconstruit orașul după război, păstrând mult din imaginea de odinioară, a fost academicianul Alexei Șciusev (26.IX.1873, Chișinău – 24.V.1949, Moscova), care a edificat clădiri monumentale.

Casa Guvernului, 1947

mai / iunie

2014

O R A Ș U L D E A LTĂ D ATĂ

UN CHIȘINĂU care va rămâne doar

ÎN PROIECTE

ste unicul arhitect din lume care a reușit pe parcursul activității sale să obțină

asemenea performanțe profesionale, adică proiectele lui au devenit clădiri și bulevarde: 5 proiecte în anii de studenție, 25 de proiecte mari până în 1917 și 100 de proiecte după 1917.

Când citești biografia acestui chișinăuian, fie și în formula cea mai comprimată, rămâi profund marcat de marea lui personalitate și de realizările greu de imaginat. A proiectat planul de reconstru-

Foto: din arhiva personală

ire a Moscovei: Gara Kazan, clădirea Telegrafului, Hotelul „Moscova“, Institutul de Mecanică din Moscova (1923-1930), mausoleul lui Lenin (1924-1930), proiectează stația de metrou „Komsomolskaia-Centură“ (1949), clădirile sediilor Prezidiului AȘ a URSS, Institutului de Fizică, Institutului

Campusul Universității de Stat, 1947

de Chimie Organică, Institutului

dreptul la o bursă, care i-a permis

de Genetică – toate ale AȘ a URSS

timp de doi ani să studieze arhi-

definești cărui domeniu să-l atribui

(1949), blocuri de locuit (1938-1939),

tectura și pictura în Austria, Italia,

plenar, căci s-a impus ca istoric și

bisericile „Pokrov“, „Marfo-Mariins-

Franța, Marea Britanie. În același

teoretician al artei, arhitect-aca-

kaia“ ș.a. A proiectat o serie de edi-

an s-a căsătorit cu chișinăuianca

demician al Academiei de Arte a

ficii la Tbilisi, Baku, Batumi (1933-

Maria Karcevski, sora prietenului

Imperiului Rus (1912), membru al

1938), o serie de poduri – la Mos-

său, renumitul pedagog Mihail Kar-

Academiei de Științe a URSS (1943),

cova, Smolensk, Tbilisi. Proiectează

cevski. Și-a început cariera profe-

șef al Sectorului istoria arhitecturii

edificiul Teatrului de Operă și Balet

sională cu proiectarea unor case de

la Institutul de Istorie a Artelor al

din Tașkent (1940-1947). Proiectează

locuit și cu restaurarea unor case

AȘ a URSS (1944), autor a peste 240

artera principală a Kievului – bd.

importante din Petersburg, cum ar

de articole și studii privind teoria și

Kreșceatik (1945), Observatorul As-

fi palatul Olsufiev. În paralel: a scris

istoria artei.

tronomic de la Pulkovo (Leningrad,

câteva capitole pentru Istoria artei

Și până azi este complicat să

În 1946, când marele arhitect

1949) și orașele-satelit ale Leningradului: Pavlovsk, Pușkino ș.a. Dar a început cu arhitectura ecleziastă: iconostase, a făcut picturi murale în biserici, a restaurat o biserică din secolul al XII-lea la Ovruci (1904-1911), a proiectat biserica de pe câmpia Kulikovo, în gubernia Har-

eși a decedat la 24 mai 1949, la Moscova, legătura lui cu Basarabia a fost și a rămas una de suflet. A proiectat câteva biserici și case până la revoluția

din 1917, a revenit în 1940, iar în 1945-1948 a proiectat și a executat restabilirea orașului distrus în timpul războiului.

kov (1912), proiectând și în Basarabia câteva biserici de toată frumusețea. A proiectat orașe mari și mici: Vol-

ruse (1909), e profesor la Școala Su-

Alexei Șciusev, ca fiind originar din

gograd, Istra ș.a. și muzee ca Iasnaia

perioară de Arte VHUTEMAS (1918-

Chișinău, a fost invitat să se ocupe

Poleana. A trece în revistă opera lui

1926), președinte al Societății de

de refacerea orașului care avea tot

într-o formulă chiar și enciclopedi-

Arhitectură din Moscova (1919-1929),

centrul în ruine, acesta vine cu ide-

că este aproape imposibil.

director al Galeriilor de Artă „Tre-

ea de a amplasa pe locul fostei clă-

tiakov“ (1926-1929), director al Mu-

diri a Mitropoliei, care era distrusă,

șinău, în familia unui funcționar. A

zeului de Arhitectură din Moscova

Casa Guvernului. El avea experiența

învățat la Gimnaziul nr. 2 din Chi-

(1946-1949), profesor la Institutul de

amenajării unor asemenea edificii.

șinău (1883-1891). În 1897 a absolvit

Arhitectură din Moscova (1948-1949).

Spre exemplu, dacă Kievul de astăzi

cu medalie de aur Academia de Arte

Conducător al Direcției academice

se laudă cu bulevardul Kreșceatik,

Frumoase din Petersburg, obținând

de proiecte (1938-1949).

apoi trebuie să nu uităm că el a fost

S-a născut Alexei Șciusev la Chi-

mai / iunie

2014

O R A Ș U L D E A LTĂ D ATĂ

proiectat de același Alexei Șciusev. Apropo, chiar și mausoleul lui V.I. Lenin din Piața Roșie este tot opera lui. Guvernul RSS Moldovenești pe atunci își avea sediul în clădirea fostului azil al contesei Veazemski, de pe str. Livezilor (azi Al. Mateevici), unde astăzi se află blocul central al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Se dorea construirea unei clădiri care ar corespunde prestigiului pe care trebuia să-l aibă acest organ de stat. Și în 1947 Alexei Șciusev, secondat de o echipă de arhitecți tineri, propune un proiect al Casei Guvernului. Era o clădire monumentală, care

Biserica Mazarachi, 1947

în partea ei centrală părea a fi o replică a catedralei. Centrată pe

ne. Dar proiectul n-a fost accep-

După lungi perioade de inde-

axa Porților Sfinte și a catedralei,

tat. Deoarece deciziile le luau pe

cizie, abia în 1964 a fost edificată

având doar două nivele, ea se înca-

atunci șefii de la Partidul Comunist

Casa Guvernului, după proiectul lui

dra perfect în imaginea de atunci a

al URSS, ei, din considerente de

S. Fidlin, în cheia modernă a acelor

Chișinăului. Piața din fața clădirii el

economie a mijloacelor ori pur și

vremi – adică din sticlă și beton.

o vedea mult mai mare, mai adap-

simplu din invidie de a nu crea la

Clădirea a venit ca o replică la pro-

tată pentru manifestările de masă

Chișinău un ansamblu arhitectonic

iectul lui A. Șciusev, un fel de anti-

care erau la modă în acea vreme.

de toată frumusețea, care ar fi con-

proiect. Dacă acesta concepuse Casa

De obicei, la 1 mai și la 7 noiem-

curat cu alte capitale ale republici-

brie aveau loc mari demonstrații cu

lor unionale, au respins proiectul.

participarea masivă a locuitorilor, mobilizați special pentru asemenea acțiuni. În piața în care în luna mai 1914 fusese dezvelit monumentul împăratului Alexandru I, demolat în 1918, iar în 1938 în același loc fusese dezvelit monumentul lui Ferdinand I, evacuat în iunie 1940, el a amplasat două monumente, al lui V.I.

Deși legătura lui era firească și cu estetica Chișinăului, căci arhitectul preocupat de restaurarea capitalei a făcut tot posibilul ca să păstreze orașul din amintire. Chiar atunci când a purces la lărgirea străzilor, la construirea unor case noi, el ținea cont de un nivel firesc al clă-

Guvernului în formă de P rusesc, o clădire care parcă îmbrățișează Piața Marii Adunări Naționale de astăzi, apoi S. Fidlin a inversat litera, aducând partea centrală a edificiului chiar la marginea pieței. Mai mult, sub aspect stilistic clădirea nu se leagă cu niciun alt edificiu din preajmă. Ea e privită ca un corp străin în centrul unor clădiri din altă epocă, chiar din

Lenin și al lui I. Stalin. Cele două

dirilor, care să nu devină presant

monumente erau și un fel de per-

pentru pietoni și locuitorii urbei.

mis pentru acceptarea proiectului,

Undeva în memoria lui persista

atunci, impulsionați de dezghețul

acesta fiind spiritul epocii.

amintirea unui oraș patriarhal, dar

hrușciovist, au vrut să demonstre-

și teama de puternicele seisme care

ze prin acest proiect o descătușare

e la fel legat de piață, creând un

pot veni din zona Vrancei. Chișinăul

arhitecturală, o modernizare rapidă

for public impunător, amintind de

suportase în noiembrie 1940 un cu-

a Chișinăului, un alt nivel al posi-

tradițiile arhitecturii clasice roma-

tremur distrugător.

bilităților tehnologice, dar în linii

Spațiul din jurul Porților Sfinte

alt secol. Poate că factorii de decizie de

Monumentul Voluntarilor Bulgari, 1947

mari ei au marcat două concepte

În aceeași ordine de idei: dacă

estetice. De acum încolo, capitala

s-ar fi realizat proiectul lui Alexei

mărgăritarul istoric – biserica. N-a

Moldovei trebuia să se rupă de la

Șciusev, Republica Moldova de as-

fost să fie, căci arhitecții care l-au

tradiție, de la trecutul său istoric.

tăzi ar fi avut o Casă a Guvernului

urmat la pupitrul de dirijor al sim-

Căci acesta este mesajul arhitectu-

de invidiat, iar Chișinăul, un cen-

foniei arhitectonice au ascuns bi-

ral pe care l-au formulat ei. Mesaj

tru istoric de toată frumusețea.

juteria în spatele unor clădiri cu 16

care se pare că este multiplicat fără

La fel s-a procedat cu campusul

etaje. Nici colina Râșcanu, cu mo-

nicio schimbare în clădirile care se

Universității de Stat, proiect bine

numentul Voluntarilor Bulgari, n-a

înalță astăzi în orașul nostru. S-ar cuveni să regretăm amarnic că de fiecare dată suntem nevoiți să începem lucrurile din pagină nouă. Cât de frumos ar fi fost astăzi să putem admira vechea clădire a Mitropoliei, cu cele două turnuri ale capelelor situate pe lateral și impu-

armonizat cu arhitectura din partea de sus a orașului, cu Turnul de apă și Casa Pronin. Dar nici acesta n-a fost acceptat și a rămas în arhive ca o promisiune. Pe malul Bâcului, pe actuala stradă Albișoara, marele arhitect a preconizat să fie construite clădiri doar cu două-trei

el o vedea expunând în prim-plan

fost ocolită de nenoroc. Viziunea monumentală a lui A. Șciusev a fost substituită cu una simplistă a unor arhitecți contemporani. La fel cum centrul Chișinăului proiectat de el păstra cele două biserici, Catedrala veche „Sf. Gavriil

nivele, iar râul să fie unul naviga-

și Mihail“ și biserica „Sf. Ilie“, iar

nătoarea intrare centrală! Să vedem

bil, ca în oglinda lui să se reflecte

tinerii arhitecți, la ordinul Partidu-

precum odinioară, duminica și în

toată splendoarea arhitecturală a

lui Comunist, le-au demolat...

zilele marilor sărbători creștine,

Chișinăului. Dar cum se obișnuiește

călcând pe covorul roșu, mitropo-

la noi, frumosul a fost substituit cu

regretăm că există un Chișinău pe

litul trecând prin Porțile Sfinte și

utilul și spiritul pragmatic a învins

care n-o să-l vedem niciodată și

mergând la Catedrală pentru a par-

spiritul elevat și estetic. Și astăzi

care va rămâne doar în arhive, în

ticipa la serviciul divin.

avem ce avem... Colina Măzărachi

mapele cu proiecte nerealizate…

mai / iunie

2014

Așadar, nu ne rămâne decât să

Ion VARTA

O R A Ș U L D E A LTĂ D ATĂ

CAROL SCHMIDT

Pe durata celor 26 de ani de activitate a lui Carol Schmidt în postul de edil al c a p i t a l e i B a s a r a b i e i ( 1 8 7 7 - 1 9 0 3) , C h i ș i n ă u l a î n r e g i s t r a t u n s a l t u r i a ș , e v o l u â n d rapid de la o localitate insalubră și fără infrastructură urbană, cu un aspect aproape dezolant, la unul modern, cu străzi și trotuare pavate, cu un apeduct performant, cu o rețea densă de canalizare, cu iluminare stradală, dar și cu multe edificii noi, de utilitate publică. Orașul Chișinău, la început de secol XX, era unul din cele mai frumoase centre guberniale din Imperiul Rus.

arol Schmidt s-a născut la 25 iunie 1846, în

boaie în componența armatei ruse, învrednicindu-se de

orașul Bălți, într-o familie de catolici cu origini

distincții importante, oferite de împăratul Alexandru I.

germano-poloneze. Tatăl său, Alexander Schmidt,

După încheierea carierei militare, în grad de maior, s-a

de origine germană, medic de profesie, datorită

stabilit în orașul Bălți, unde, până la pensionare, exerci-

unei prestații exemplare, se bucura de un respect deose-

tase funcția de polițmaistru al acestei localități.

bit nu doar în cele două orașe unde a locuit cu familia sa

În familie, Carol a avut parte de o educație aleasă,

– Bălți și Chișinău, ci și în multe ținuturi ale Basarabiei,

mamei sale datorându-i, în primul rând, formarea unor

unde, cu riscul vieții sale, a contribuit la salvarea sutelor

calități deosebite de caracter, cum ar fi onestitatea, co-

de vieți omenești în timpul frecventelor epidemii de ciu-

rectitudinea, compasiunea umană.

mă, holeră, tifos exantematic. Mama sa, Tereza, era fiica nobilului de origine poloneză Iosif Tyski, care participase la mai multe răz-

Studiile gimnaziale le-a urmat în orașul Bălți și la Chișinău. În 1863 a absolvit gimnaziul regional cu medalie de aur. În același an s-a înscris la Facultatea de Fizică

și Matematică a Universității din

să se eschiveze. Din contra, își

defavorizate, urmărind cu vigilență

Kiev, dar în anul următor se dezice

asuma implicări directe în toate

ca prețurile la produsele alimentare

de această opțiune, înscriindu-se la

domeniile importante ale vieții unui

din piețele orașului să nu fie um-

Facultatea de Drept a Universității

oraș destul de mare pentru acele

flate artificial de comercianți. Din

Imperiale din orașul Odessa,

timpuri.

același sentiment de compasiune

pe care a absolvit-o cu succes,

Putea fi văzut pe diverse

umană, a contribuit la instituirea

obținând gradul de doctor în drept,

șantiere ale urbei și în postura

unor ospicii pentru oamenii străzii,

în anul 1868.

de președinte al unor comisii ad-

pentru invalizi, pentru copiii orfani.

hoc, care supravegheau corecti-

La insistențele sale, în școlile de

nale impecabile, dar și calităților

tudinea executării proiectelor de

meserii, pe care le ctitorise, copiii

deosebite de caracter, înregistrează

construcții.

care descindeau din familii sărace

Grație unei pregătiri profesio-

un debut de carieră impresionant,

În fondurile Arhivei Naționale se

așa încât alegerea lui în funcția de

păstrează mii de pagini redactate de

primar al Chișinăului, în septem-

mâna primarului Schmidt – feno-

manifestări de solidaritate și

brie 1877 (la 31 de ani), nu a fost

men absolut incredibil. Manuscri-

compasiune umană ale primarului

deloc întâmplătoare. Prestația sa

sele sale conțin proiecte de statut

C. Schmidt s-a produs în timpul și

exemplară în această postură a ser-

pentru diferite școli profesionale,

după pogromul antievreiesc din

vit drept motiv concludent pentru

multe dintre acestea fiind ulterior

6-7 aprilie 1903.

deputații Dumei Orășenești să-l

inaugurate de protagonistul lor și

aleagă încă de șase ori, în mod con-

susținute pe toate căile de către

oculari, primarul, în ciuda atitu-

secutiv, prin vot secret, în fruntea

acesta. Carol Schmidt a purtat o

dinii dușmănoase manifestate de

orașului.

corespondență vastă cu primari ai

autoritățile centrale față de victime-

mai multor orașe, nu numai din

le acestui pogrom, a fost în preajma

activitate neîntreruptă în calitate

Imperiul Rus, ci și din Germania,

celor năpăstuiți și schilodiți, acor-

de edil al capitalei Basarabiei, a

Franța, Austro-Ungaria etc., cărora

dându-le întregul ajutor de care era

demonstrat o prestație admirabilă,

le solicita concursul pentru cele

în stare.

muncind în beneficiul orașului cu

mai bune soluții în vederea realiză-

multă dăruire și responsabilitate

rii proiectelor sale de modernizare

până după miezul nopții.

a infrastructurii orașului.

Pe durata celor de 26 ani de

De regulă, ședințele Dumei

Pe lângă numeroasele griji legate

Orășenești erau convocate de pri-

de edificarea unui oraș european,

marul C. Schmidt la ora 2000 și

nu uita niciodată de categoriile

continuau până la ora 2400, iar uneori și până după miezul nopții. Un atare regim drastic fusese acceptat de toată lumea implicată în acest gen de activitate și din respectul deosebit pe care i-l purtau edilului orașului. Agenda zilnică a acestuia era supraîncărcată cu diverse preocupări și obligații, de la care nu obișnuia

mai m ma ai / iiunie un u nie ie

2 0 144 2014 20

erau scutiți de taxele pentru studii. Una din cele mai frumoase

Așa cum relatează martorii

C U LT U R A E

ONLINE

Vitalie SPRÎNCEANĂ

Blogurile culturale,

IERI ȘI AZI …În 2008, prima ediție a Festivalului Bloggerilor Moldoveni Blogovăț s-a desfășurat într-o aulă a Universității de Stat (416, de la Facultatea de Jurnalism, mai exact), în care au încăput vreo 30 de oameni – cam toată blogosfera moldovenească la acea vreme (dacă nu ținem cont de blogurile scrise de moldovenii din afară și de blogosfera de limbă rusă, care, atunci ca și acum, exista într-un fel de internet local paralel). Printre categoriile concursului – cel mai bun articol de blog, blog video/foto, blog personal, blog din societatea civilă, blog de specialitate, blog media, lansarea anului – nu s-a găsit și una pentru bloguri culturale, deși unele bloguri de artă culinară, ortodoxie, fotografie puteau trece drept culturale, într-o accepție mai largă a termenului cultură. Blogurile de cultură în sens restrâns – literatură, teatru, arte vizuale, film – adunau cu multă trudă abia… un participant, blogul meu (o spun fără modestie, asta era situația!), o platformă eclectică pe care adunam recenzii de cărți, impresii de la spectacole și expoziții, cronici de film, dar și multe luări de poziții personale pe teme din realitatea socială, economică și politică curentă. Adică un blog pe care se găsea și cultură, însă nu exclusiv. Nu că blogosfera moldovenească ar fi fost „culturofobă”, din contra, pe forumuri se găseau destule recomandări de spectacole și filme, se schimbau cărți electronice pe adrese de e-mail. În plus, blogurile nu erau chiar unica platformă web pentru cultură – literații de limba română, de exemplu, se adunau pe forumuri-ateliere gen poezie.ro. Ignorarea culturii în blogosferă ținea de alți factori: compoziția ei profesională, în primul rând (pe atunci tehnologiile de tip blogging erau cunoscute de câțiva

oameni, majoritatea din domeniul IT sau din jurnalism, inși ce-și făceau studiile afară, entuziaști ai tehnologiei sau inși ce făcuseră un training-două organizate de unul din multele ONG-uri). Un alt motiv, la fel de obiectiv, ținea (și cred că e valabil parțial și azi!) de slaba pregătire tehnologică a oamenilor de cultură, pentru care chiar instrumente atât de simple precum wordpress sau blogger apar ca fiind tehnologii din alte lumi, pe care le pot stăpâni doar ingineri-magicieni cu studii în domeniu (site-ul Uniunii Scriitorilor, de exemplu, are un aspect de gazetă de perete dintr-o școală rurală – lipsește o secțiune de bibliotecă online, posibilitatea de a adăuga comentarii la articole). În fine, un al treilea motiv ține de faptul că, așa partizană și politizată cum e, presa moldovenească și-a făcut un blazon de glorie din a menține o rubrică culturală în care, printre rețete culinare, știri de la Hollywood și peșteri celebre, mai încape și câte o cronică de carte, de teatru sau o recomandare de film. Scena culturală de la Chișinău era prea mică pentru a putea întreține și o sferă culturală online alternativă (în contrast cu România, unde bloguri de genul bookblog.ro sau Terorism de Cititoare reușiseră să construiască un spațiu alternativ de critică literară, în care cititori-amatori comentau cărțile pe care le citeau)… Trecerea timpului nu a alterat prea mult această situație, dar putem vorbi totuși de câteva schimbări importante. Lucrul care nu s-a schimbat deloc – scrierea blogului – încă a rămas, în Moldova, un hobby mai mult decât o profesie. Din blog, poate cu unele excepții, în special blogurile politice, nu se trăiește și nici măcar nu se supraviețuiește. Așa încât blogul cultural reprezintă, de obi-

cei, o pasiune a autorului, una înghesuită printre obligațiile de muncă. De unde și un amatorism/o superficialitate/o grabă a blogurilor culturale. Dintre lucrurile care s-au schimbat (chiar dacă insuficient) menționez mai ales o oarecare specializare a blogurilor culturale, adică apariția unor bloguri ce se ocupă doar de un sector al culturii – grupul care scrie pe briciul.wordpress. com, de exemplu, s-a specializat în cronici de filme, clasice și contemporane. Totuși, indubitabil, transformarea majoră a culturii realizată de bloguri rezidă în apariția și multiplicarea vocilor individuale ale autorilor – cheltuielile și abilitățile minime pentru menținerea/ scrierea unui blog au oferit oportunități de publicare și participare deopotrivă pentru autorii consacrați și pentru cei amatori, pentru oameni ce utilizează identitatea lor reală, dar și pentru inși ce se ascund în spatele unor pseudonime. Blogurile de poezie, fotografie, jurnalele personale, seriile de scrieri tematice (creșterea copilului, condiția feminină, relațiile dintre cele două sexe, stereotipurile culturale) au democratizat scena culturală mai ales prin faptul că au înlocuit relația producător de cultură – consumator (spectator, cititor, critic) cu una mai flexibilă, în care dreptul de a vorbi despre cultură aparține atât profesionistului, cât și amatorului, în care producătorii de cultură sunt în dialog cu consumatorii lor pe toată durata actului de producție a lucrării culturale (editorii prezintă fragmente de carte potențialilor cititori pentru a le sonda reacțiile și publică pe pagina electronică a cărții recenziile scrise de bloggeri, curatorii plasează pe bloguri fragmente din expoziție etc.).

Horia-Roman

PATAPIEVICI

mai / iunie

2014

M O L D O VA , O P R I V I R E D I N A FA R Ă

CENTRUL modernizării

SE MUTĂ Filosoful și scriitorul Horia-Roman Patapievici a susținut o comunicare despre „omul recent“, în cadrul Conferinței Științifice Internaționale „Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri“, organizate de Universitatea de Stat din Moldova, în parteneriat cu Fundația „Konrad Adenauer“ și Institutul Cultural Român. Considerat de unii „tradiționalist“, de alții – „prea modernist“, însuși omul de știință Patapievici pretinde că ține de tradiția centrală a Europei. Prelegerea Domniei Sale a fost o pledoarie pentru modernitate, dar nu fără a formula mai multe critici la adresa omului modern al Europei: omul care și-a transformat mijloacele în scopuri, omul rupt de tradiție. Europenii de astăzi au ajuns să nege creștinismul, chiar dacă democrația s-a dezvoltat doar datorită creștinismului, aceasta fiind de esență evanghelică. De aceea sarcina secolului al XXI-lea este să-și reintegreze zeii. Cea mai puternică civilizație, cea pe care o reprezentăm, știe cum să distrugă pământul, dar nu știe cum să… formeze un adolescent. Omul recent crede că dacă îi oferă copilului tot confortul material, îi dă astfel tot necesarul în viață, uitând de aspectul educațional.

Stimate domnule Horia-Roman Patapievici, aș vrea

tip uman. Procesul modernizării și modernitatea

să începem discuția cu una din ideile care deschid

ca atare a creat, în funcționarea ei sociologică și

cartea Omul recent, ideea de bună măsură și cea

istorică, un anumit tip de discernământ. Un discer-

de „discernământ al modernizării“, care dă și ti-

nământ din care tradiția nu este exclusă. Pentru că

tlul unei alte cărți pe care o semnați. Cine este în

modernitatea, în contra viziunii, să spunem, revo-

drept să dicteze această bună măsură? Sau care

luționar-militante, modernitatea ca ruptură față de

sunt mecanismele prin care se definește acest dis-

tradiție, datorează totul, mai puțin accentele care îi

cernământ?

sunt proprii, tradiției. Deci discernământul este un fenomen complex. Iar moderația de care vorbeam

Discernământul nu este al unui om. Este, îmi vine

– eu l-am citat acolo pe Socrate – este un concept

să spun, al unui tip uman. Dacă modernitatea este

central atât al culturii grecești, cât și al culturii

definită sociologic ca ansamblu al oamenilor care

creștine. Cele două moderații sunt definite diferit.

trăiesc în condiții moderne, eu pot s-o definesc

Dar îmi vine să spun că structura morală asociată

psihologic ca fiind structura mentală, forma men-

celor două definiții de moderație este la fel, este

tis, a celui care este modern. Asta definește un

identică.

mai / iunie

2014

M O L D O VA , O P R I V I R E D I N A FA R Ă

În cazul României, al Republicii Moldova, moder-

rală este explozivă. America a devenit centrul lumii

nitatea vine pe o filieră străină – din Europa, din

– e foarte interesant – numai după al Doilea Război

lumea occidentală. Cum să producem o moderni-

Mondial, când centrul cultural al lumii s-a mutat

tate autohtonă fără să o ignorăm pe aceasta din

de la Paris la New York. Creativitatea culturală,

afară?

inovația culturală, capitalismul, demografia, inven-

Modernitatea este cosmopolită. Ea a apărut într-o anumită zonă a lumii, dar este ca și știința modernă a naturii. Știința este engleză, germană, japoneză, rusească? Nu e. Capitalismul ce este? E inventat de americani, de francezi, de englezi? Nu. Astea sunt forme care, ca toate lucrurile din istoria umanității, apar la un anumit moment, doar că unele rămân locale pentru că sunt locale, iar altele s-au

ția tehnologică – astea merg împreună. Așa că nu există o lege a naturii care să spună că cine a inventat modernitatea o va administra până la sfârșit. Nu. Marea Britanie nu mai e centrul modernității. Sunt Statele Unite și e posibil ca de la ei să meargă la chinezi. Și nu în toată China, ci în anumite zone din China, pentru că China este un conglomerat uriaș.

născut local, dar sunt universale. Capitalismul este

În ce fel ar trebui să regândim sau cu ce logică ar

universal, oricine-l face, și oricine-l face la fel, și-n

trebui să reînvestim tradiția ca să fie funcțională

Africa, și-n Japonia, și-n Coreea, și-n țările în care

în modernitate?

a fost inventat. Deci modernitatea este o structură care, deși a apărut în Occident, nu este occiden-

Părerea mea, care nu e populară astăzi, este că

tală, este o structură universală. Dovadă este că ea

cine-și uită tradiția va dispărea. Chiar dacă are

este formula primei civilizații cu adevărat globale.

capitalism, chiar dacă are demografie – fiindcă își

Toată lumea se îmbracă ca dumneavoastră. Indife-

pierde identitatea adâncă, nu spun identitatea cul-

rent de cât de mulți bani are. În Africa tot la fel se

turală, pentru că asta e superficială. De identitatea

îmbracă. La fel sunt făcute ceasurile. Telefoanele

fiecărui om ține mult mai adânc faptul că are ca

sunt la fel făcute. Când am scris cartea Discernă-

părinți pe mama lui și pe tatăl lui, și ca bunici pe

mântul modernizării, eu n-am vorbit de discernă-

bunicii lui, și nu pe alții, asta este cel mai adânc

mânt în interiorul modernității, ci al mecanismelor

lucru. Limba lui este cel mai adânc lucru, pentru

modernizării. Pentru că asta atinge țări periferice

că modul în care el are acces la sentimentele lui

în raport cu modernitatea. Și pentru noi este cru-

sufletești și la gândurile lui e limba. Asta e mult

cial modul în care ne modernizăm. Vestea proastă

mai adânc decât culturalul sau decât religiosul. Că

este că vom fi mereu în decalaj față de centrele de

astea pot fi schimbate. Deci dacă ne pierdem iden-

modernizare. Vestea bună este că țările care au fost

titatea culturală, dis-pă-rem.

centre ale modernizării acum 200 de ani nu mai sunt astfel. Centrul modernizării se mută. E foarte posibil ca peste o generație centrul modernizării să fie în Asia. În ce conjuncturi s-ar putea să se apropie și de spațiul românesc?

Pentru mulți, o simbioză între tradiție și modernitate este imposibilă. Cum putem să trăim „tradițional“ într-un mod modern, perfect compatibil cu secolul al XXI-lea? Să folosim dispozitivul mental Niceea 325, care, când se confruntă cu o contradicție, inventează un

Dacă vom fi creativi, pentru că... cum devii centru?

plan de realitate în care contradicția e menținu-

Sunt câteva condiții care nu fac România plauzibilă.

tă, dar, ontologic vorbind, poate funcționa. Asta e

Este un centru demografic, adică cu o populație

soluția. Soluția lui Joseph Weiler, despre care am

masivă. În al doilea rând, este un centru cu piață

vorbit în conferința mea, asta este. El este evreu

capitalistă puternică. Deci economia duduie în zona

ortodox practicant într-o lume perfect modernă. Își

aia. Și invenția tehnologică, științifică, și cea cultu-

educă copiii în acest mod și asta nu-i face handi-

capați pentru viața modernă. Pariez că co-

absența scopurilor, încât credem că ele nu

piii lui vor fi oameni foarte performanți în

mai sunt aici. Nu, sunt în doi pași. Însă să

viața modernă. În același timp, vor fi evrei

încetăm să considerăm că mijloacele sunt

ortodocși care știu ebraica și știu aramaica.

scopuri, și doi, să vedem că ne putem da

Ce e nou în modernitate este accentul pus

scopuri care sunt în acord cu omul dintot-

pe individ. Adică, el trebuie să inventeze

deauna.

lucrurile. Pe vremuri, comunitatea inventa și individul adopta. Acum individul este suveran, așa cum spunea Marx în fragmentul pe care l-am citat. Fiind suveran, el inventează soluția. Joseph Weiler a inventat-o în felul ăsta. Dar pentru toți există o vari-

Unii – tineri de stânga, școliți în Occident, vă consideră tradiționalist sau conservator, alții – naționaliști – vă consideră prea modernist sau că sfidați valorile naționale. Dumneavoastră ce vă considerați?

antă. Care este mecanismul soluției? Când

Refuz judecata în extreme. Eu cred că

am definit „omul recent“ ca fiind omul

amândouă taberele se înșală profund și că

care nu mai are scopuri și care transformă

ambele tabere confundă, de fapt, mijloacele

mijloacele în scopuri, dacă aș fi avut timp

cu scopurile. Eu pretind că țin de tradiția

să elaborez ideea, v-aș fi spus că asta și

centrală a Europei. Este tradiția care din

este soluția: să încetezi să mai tratezi mij-

punct de vedere politic situează la centru

loacele drept scopuri, să înțelegi că chiar

– nu pe dreapta, nu pe stânga – la centru!

dacă comunitatea nu-ți pune la dispoziție

– situează statul de drept și domnia legii,

scopuri, că e o societate perfect laică și

așa cum Locke a formulat „rool of law“, la

secularizată și, cum spunea Max Weber,

centru situează drepturile omului – nu la

„dezvrăjită“, nici tu nu pui botul să crezi

stânga, care situează la centru capitalismul

că mijloacele sunt scopuri. Îmi place să am

– nu la dreapta, cum se crede de obicei, și

un iPhone, sau un nu știu ce, dar ăsta nu

tot în centru situează ceea ce eu numesc

este scopul vieții mele. Eu vreau să trăiesc

separarea puterilor în cosmos. Adică, statul

bine și să am un salariu bun, dar ăsta nu-i

este separat de biserică, religiosul este dis-

scopul vieții mele. E un mijloc pentru a trăi

tinct de politică, așa cum Hristos a spus-o:

o viață bună. Iar conținutul vieții bune nu

„Dați Cezarului ce-i a Cezarului“ – este

diferă de ceea ce Socrate considera o viață

domeniul politic, „și lui Dumnezeu ce este

bună, de ceea ce un egiptean măsurat con-

a lui Dumnezeu“. Religiosul și politicul în

sidera, la 3500 înainte de Hristos, o viață

creștinism sunt separate. Ăsta sunt eu.

bună. Pentru că omul este același, de când s-a format ca om și până când va dispărea ca om. Noi nu inventăm sentimentele care fac viața demnă de a fi trăită. Ele sunt acolo. Dar noi suntem atât de tulburați de

mai / iunie

2014

Vă mulțumesc! Interviu realizat de Aurelia Borzin

M O L D O VA , O P R I V I R E D I N A FA R Ă

Eugen LUNGU

PECUNIA NON OLET?

Nu, nu e deloc ceea ce ați fi tentați să credeți dvs. Deși, dacă e să aprofundăm chestiunea la modul pur etic, tot acolo e. Ori te bagi în politică, ori intri în... Diferența e minimă. Cinicul (ori poate p r a g m a t i c u l ? ) Ve s p a s i a n n u t o t d e a c o l o î ș i a d u n a b a n i i , f a l a ș i p u t e r e a ? Ni c i u n u i î n c o r o n a t p â n ă l a e l n u - i t r ă s n i s e p r i n m i n t e c ă ș i d i n m a t e r i a urât mirositoare se pot scoate, vorba veche, bani căcălău.

e spune că gradul de civilizație al unei țări îl dau nu PIB-ul, nu numărul de biblioteci sau universități, nu ingeniozitatea tehnică a inginerilor și a savanților ei, ci WC-urile publice. E o chestie care se ia în calcul cel puțin de la o vreme încoace, de când omul modern și-a mai subțiat și rafinat manierele. În secolele anterioare nu era altfel nici în Franța, țara-model

mai / iunie

2014

a lumii europene: „La această dată, obiceiurile vremii, amestec disparat de extrem rafinament și de extremă grosolănie, făceau din interiorul palatului Louvre unul din locurile cele mai gălăgioase și mai murdare din lume [...]. Se intra la rege ca la moară. Valul urcând pe scări și coborând de curteni, de oameni de afaceri, de soldați, de cei veniți din provincie, de furnizori și de servitori, considerau

scările, saloanele, coridoarele, dosul ușilor, ca locuri propice pentru a-și face nevoile firești“ (Dr. Cabanès). De atunci omul și-a intimizat anumite obiceiuri și a ținut să-și amenajeze locurile de însingurare. Iar japonezii au făcut din ele un mic univers tehnic, ce ține mai mult de SF decât de realitate. În Estul postcomunist totul a rămas cum a fost. Esticii sunt în acest

N U M ĂR ĂT OAR E A I N V E R S Ă

sens barbarii Europei. Privită filosofic, și viața lor aduce întru câtva cu olfacțiile emanate de latrinele publice. Acestea dau măsura simbolică a existenței umane în fostul perimetru socialist. Fiindcă nimeni și niciodată nu s-a gândit că, pentru a înlătura culoarea și duhoarea, ambele infernale, e mai nimerit să se facă ordine și curățenie. E o chestie filosofică de cauză și efect la care marxism-leninismul nu că nu a catadicsit să coboare, ci o trata pur și simplu în aceeași manieră și cu aceeași „eficiență“ cum rezolva toate problemele majore ale țării. Omului nu i se acordau libertățile despre care se turuia în stânga și în dreapta, ci se crea iluzia lor printr-o pâclă ideologică fabricată încontinuu și care acoperea totul, inclusiv mințile, așa cum își acoperă azi scenele starurile romantice și fițoase. Între Suslov cu vătăjeii săi și desfiguratele femei de serviciu, care îngrijeau latrinele, nu era o deosebire de esență, ci doar de mijloace. Primele, pentru a acoperi ordurile, turnau din belșug amețitoarea clorură de var, cei de ai doilea acopereau păcătoasa mâzgă a sistemului cu ceva mult mai nociv. Ritul rămânea același. Sechelele sistemului se resimt și azi, inclusiv în această delicată problemă. Când Mihai Ursachi s-a întors din America și a fost numit directorul Naționalului din Iași, el a început restructurarea teatrului nu de la garderobă, după sistemul Stanislavski, ci americănește, de la WC. Măsură igienică de salubrizare nu numai a spațiului – duhoarea trebuia scoasă și din mental, din felul de a fi al omului impregnat de miasma trecutului imediat. Deși trăim azi după legile sălbatice ale unui capitalism egoist și înfloritor, noi mai duhnim încă fetid a socialism. Iar socialismul miroase a rahat. E prima senzație pe care o comunică Estul unui oaspete din Vest. Indiferent de care Est vorbim – cel de lângă Mos-

cova sau cel din Germania, chipurile democratică, adică din chiar buricul Europei. Căci esența o dă nu locul, ci sistemul. În cele ce urmează adun o mică antologie (care numai a balsam nu miroase!), dar care ilustrează perfect o nenorocită stare a Estului trăsnit de miasme. Günter Grass vizitează partea estică a Germaniei pe cale de reunire și, involuntar, constată: „Ultima călătorie cu Reichsbahn prin încă - R.D.G. Ute [soția scriitorului – E.L.] remarcă toaleta murdară. Amândoi suferim din cauza frigului din compartiment. Afară satele lunecă iute (ca uitate) prin fața noastră. Hambare în ruină, turle de biserică ghemuite, ca un ultim refugiu. Această țară a lipsurilor va rămâne multă vreme în starea în care este: asemenea melcului, fiindcă etapele de istorie sărite și falsele pretenții nu se recuperează rapid“ (Günter Grass, Între Germania și Germania, Polirom, 2012, p. 194). Alex. Ștefănescu susținea acum câțiva ani o rubrică la revista 22. Publica în chenarul ei mici întâmplări sau reflecții despre cotidian. Într-o secvență povestea cum l-a găzduit la București pe un neamț din Vest. Îl plimbă îndelung prin locurile memorabile ale capitalei. La un moment dat, natura își ceru ale ei. Criticul și-a dus musafirul la o latrină publică și l-a îndemnat să intre. După o clipă neamțul țâșni înapoi alb ca varul, cu ochii cât cepele și înghițind spasmodic aerul curat de afară. Gazda a intrat să cerceteze ce s-a întâmplat. Ceea ce a văzut l-a îngrozit și pe el, omul Estului – „vasul“ cândva alb al WC-ului era plin ochi de fecale, acestea scurgându-se în șuvoaie maronii peste margine. Spectacolul optic era completat de un miros pestilențial care izbea aproape material insul presat de fiziologie să intre în acel infern. Memorabilă e și relatarea Marinei Vlady din Vladimir ou le vol arrêté, o

carte în care artista franceză evocă tandru figura neuitatului Vladimir Vâsoțki. Volumul a apărut la Fayard (apropo, îl am cu autograf de la autoare – cartea mi-a adus-o un important dramaturg al nostru montat la Paris). Într-o secvență din acele rememorări, celebra franțuzoaică își amintește că după o noapte albă în apartamentul actorului de la Taganka, adică după o chermeză cu mulți musafiri, multă vodcă și infinit de multe țigări fumate în timpul pătimașelor discuții și ciondăneli, urmau să meargă împreună cu Vâsoțki la un prieten scriitor pentru a finaliza un scenariu. Amicul locuia într-o suburbie a Moscovei și deplasarea se făcea cu elektrichka, după cum scrie ea. Vagonul e supraaglomerat și iată-i coborâți în stație: „Mirosul de bere, amestecat cu cel de sudoare și de tutun de la papiroski, țigări rusești ce păreau mai tari decât Boyard maïs, căldura insuportabilă mă fac să mă arunc nebunește spre o ușă pe care am observat că scrie litera «F», adică pentru femei. În corpul meu, dezastrul e total, dar imediat ce trec de ușă, întreaga mea ființă se regrupează într-o secundă, pentru că în fața mea, pe o duzină de găuri [în original – de «trönes»], se ușurează liniștite în comun femei de toate vârstele. În aceeași clipă toate își întorc privirile spre mine, iar eu împietresc. Dar, printr-un gest de delicatețe spontană, femeile își întorc iarăși privirile de la singura gaură rămasă liberă. Am ieșit cu lacrimi de recunoștință în ochi din acea toaletă pe care nu o voi uita niciodată“ (Fayard, 1987, p. 202). De data aceasta oaspetele vestic nu e atât de șocat de igiena precară a obiectivului „strategic“ (de primă necesitate, totuși!), cât de lipsa unei minime intimități. De regulă, un asemenea local presupune cabine separate. Actrița, persoană publică, e cu-

prinsă de stupoare la „perspectiva“ de a „evolua“ sub privirile ațintite asupra ei ale tuturor „vizitatoarelor“! În socialism totul se făcea în comun. Inclusiv asta. Acum, ca o alternativă la acest jeg, citiți o haioasă istorie de la alt pol al lumii. Reporter – Andrei Pleșu pe post de Dinicu Golescu al timpurilor noastre. Scena e de un comic burlesc irezistibil, autorul ironizând nu atât sofisticata gândire tehnică niponă, care a găsit cu cale să automatizeze procese pe care ingenuii estici le-au lăsat să evolueze în virtutea ritualurilor milenare, cât tratează umoral neajutorarea insului din Est depășit de fantezia inginerească: „Am avut parte, de pildă, într-un hotel hipermodern, de o experiență unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, brațe late acoperite de microcomputere, beculețe albastre și roșii, în perpetuă scintilație, și orificii amplasate scandalos, în cele mai amenințătoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndată ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat totuși de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric. Atracția maximă o reprezentau, firește, numeroasele butoane de pe brațele scaunului, însoțite de inscripții în japoneză. Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile și, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea ca o ghionoaie isterică, ca un balaur multicefal. Odată pornit, mecanismul funcționa – ca progresul însuși – după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet și lumină. Eram înconjurat de arteziene torențiale, de țipurituri și haikuuri indescifrabile, de complexe mișcări de revoluție și rotație. Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încăperii, oglinzile, pereții, pardoseala. Proporțiile odăii, eclerajul, înclinația obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil,

mai / iunie

2014

sub privirile mele amărâte, filtrate ceva chiar există. Impulsul de a te de incontrolabile perdele de apă. Am documenta cu mâna la nas. De a face simțit, împietrit, că mă îndrept spre poze ca la urs. Probabil că acel WC un final imprevizibil. Mi se părea că nu a fost spălat de când există gara. de acest closet, de electronicul său Probabil că acolo au fost ascunse și delir, depinde, brusc, soarta omenirii. arse cadavre direct în găurile negre Că pot declanșa cutremure, inunși împuțite care se cască din podea. dații, ploi de meteoriți, glaciațiuni. Probabil că între pereții scorojiți pluCă, poate, fără să vreau, am dat peste tesc suflete damnate încărcate de cele misterul «Facerii» în cea mai pură (și mai oribile păcate posibile. Probabil sordidă) variantă materialist-dialeccă, odată intrat acolo, trebuie să-ți tică: o stângace apăsare pe butonul arunci toate hainele în foc și să treci greșit, într-un originar closet galactic. prin ritualuri de purificare. Nu-mi Din fericire, la un moment dat, toată imaginez nicio persoană normală care hărmălaia a încetat. Am stat un timp ar putea să folosească acel WC. Sunt nemișcat, ca să nu stârnesc vreo reconvinsă că din hăurile puturoase din cidivă, și m-am retras apoi, sfârșit, în podea se ridică mâini negre și scodormitor, unde atmosfera era pașnică: rojite gata să te apuce de toate cele. numai, sub pat, o lumină spectrală, Într-atât de rău e. Spuneam că buda care îți lumina papucii ori de câte ori asta m-a făcut să roșesc violent penlăsai picioarele să-ți atârne perpentru că, după scurta excursie, și ieșind dicular pe mochetă“ (Andrei Pleșu, absolut bulversată de acolo, am văzut Obscenitatea publică, Humanitas, 2005, intrând imediat după mine două fete p. 235-236). străine de România. Mi s-a făcut o Din păcate, în Est, situația contimare rușine. Mi-a fost atât de rușine nuă a fi la fel de căcănie. Selma Iusuf, încât n-am stat să le văd reacția la titulara unei rubrici din Dilema veche, ieșire. Mi-a fost rușine pentru țara pe care o citesc cu infinită plăcere, asta“ (Biohazard, în Dilema veche din constată revoltată că neantul urât mi24-30 martie 2011). rositor nu bate nicidecum în retragere: „«Î1 iubesc pe Codruț!» stătea scris pe pereții nica și posibila concluzie unuia dintre cele mai jegoase WC-uri pe care le-am văcare se impune după aceste zut vreodată. Și, credeți-mă, coșmaruri olfactive e că am văzut destule. Asta putea vom uita de mirosul socialist doar în concura foarte bine cu vreo două-trei din topul personal. momentul când ultimul spațiu public Prima, cred că e buda va fi tratat cu respectul cuvenit din gara din Sinaia. O fi spațiului privat. trecut un an și ceva de când am văzut-o ultima oară, dar nu-mi imaginez că s-a schimbat ceva. (Dacă da, atunci îmi Schimbarea formelor nu a implicat cer scuze.) Ei bine, buda asta m-a și schimbarea fondului scatologic. Așa făcut să roșesc violent. Am fost întrcă, din păcate, vechiul „parfum“ ne va atât de nesăbuită să intru în acel iad mai însoți încă mult timp până a ne în așteptarea unui tren care, evident, considera, în sfârșit, civilizați. întârzia. Ce poate vedea acolo o ființă umană naște fix două reacții: prima, 23 septembrie 2007, 2011 și cea mai firească, probabil, e fuga cu stomacul în convulsii. A doua, e fascinația răului. Neîncredere că așa

Mi rc e a V. C I O B AN U

Despre inutilitatea artei

ȘI DESPRE FOLOSUL CULTURII

rebuie să previn cititorul – mai ales, pe cititorul grăbit – din capul locului, cum s-ar spune, să nu se grăbească să citească cuvintele artă și cultură într-o opoziție antonimică. Nu despre asta e vorba. Mai ales că, până la urmă, și cuvintele inutilitate sau folos vor deveni pe parcurs un fel de sinonime. Dar pentru asta va trebui să coborâm în adâncul acestei pagini. Despre „inutilitatea“ artei ne-o spune cel mai bine iluministul Gotthold Ephraim Lessing, în antologicul său studiu Laocoon, unul programatic pentru domeniul esteticii: „Mi-aș dori să nu se ofere titlul de opere de artă decât acelora în care artistul se poate dovedi cu adevărat artist, unde frumusețea a fost scopul prim și ultim. Orice altă operă în care se văd urmele perceptibile ale convențiilor religioase nu merită acest titlu, fiindcă aici arta nu a fost fabricată pentru ea însăși și nu a fost decât un mijloc auxiliar al religiei, preocupată mai degrabă de semnificația

decât de frumusețea reprezentărilor sensibile pe care și le-a dat“. Celebrul iluminist dădea de înțeles că o biserică sau o icoană, oricât de frumoase, urmăresc alte scopuri decât cele ale delectării estetice, pe când o pictură nu are un alt scop decât cel al reprezentării conform legilor și proporțiilor frumosului. Sigur că, în cazul în care e lucrată de un maestru autentic, o frescă dintr-o biserică poate să aibă valoare artistică deosebită. Dar arta propriu-zisă nu are un alt scop decât o expresie artistică distinctă, care rupe această operă din cotidian, din contingent. Așadar, este vorba despre inutilitatea „funcțională“, pragmatică, socială, economică ori de alt gen. Nimic altceva decât frumosul! Nu înfrumusețare, nu prezentarea frumosului, ci crearea unor opere de valoare estetică, în care frumosul este scop, nu mijloc. Bineînțeles că evaluarea este întotdeauna subiectivă, bineînțeles că „frumusețea se află în ochiul spectatorului“.

Se poate întâmpla să ajungem să constatăm că o operă de artă poate avea și o mare importanță socială sau chiar o mare valoare financiară. Dar astea sunt efectele ei colaterale. Cineva povestea cum, fiind într-o călătorie prin Grecia, una din zile a fost dedicată unei plimbări mai îndelungate prin munți, până au ajuns la destinația culturală a zilei, care erau… niște pietre mari, puse în cerc. Iată în acest loc, zice ghidul, acum vreo două mii cinci sute de ani, Socrate, împreună cu ucenicii săi, se dedau conversațiilor euristice. În felul acesta, deduce turistul care povestea cazul, cultura Greciei de acum două mii și ceva de ani lucrează pentru economia ei de astăzi. Cultura, în ansamblu, este mai mult decât necesară. Ea este indispensabilă. Este scopul final al existenței umane, în ultimă instanță. Iată ce declara celebrul scriitor și om de cultură francez André Malraux: „Cultura e ceea ce își va răspunde omul, atunci când se va întreba ce a făcut

el în timpul existenței sale pe pământ“. Tot Malraux spunea că ea, cultura, este o sumă a tuturor formelor de artă, de iubire și de gândire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puțin înrobit. Îmi place această definiție: ești om de cultură în măsura în care nu vrei să fii un sclav al circumstanțelor. Dar nici cultura și nici arta nu au ca scop imediat prosperitatea economică și financiară. Dimpotrivă, în ea se investește. Economia există pentru a crea/a susține cultura. Dincolo de necesitățile fiziologice (hrană, adăpost etc.), în stratul care desparte omul de animal, toate cheltuielile merg pentru cultură. Bineînțeles, în măsura în care omul o percepe. Pentru că până și sintagma „a trăi frumos“ lumea o înțelege foarte diferit – de la lucruri făcute cu gust până la kitsch, de la o atitudine estetică permanentă până la limitarea drastică a frumosului din viață în favoarea fiziologicului sau a unei acumulări patologice de avere. În acest sens, noțiunea de valoare (culturală, deci autentică) nu coincide cu prețul care a fost plătit pentru o haină sau pentru o casă. Există vestimentație kitsch și edificii kitsch, lucruri făcute fără gust, ceea ce înseamnă că sunt ieftine sub aspect valoric, chiar dacă sunt fastuoase, impozante, strălucitoare. Expertiza culturală pune în evidență valoarea adevărată a oricărui obiect sau fapt de viață. Cultura, în ultimă instanță, este singurul lucru care merită sacrificii. Există o istorie edificatoare în acest sens. În timpul războiului, nu ajungeau resursele financiare necesare apărării țării. Și atunci consilierii i-au propus prim-ministrului britanic Winston Churchill să procure armament din banii destinați culturii. Răspunsul dat de înțeleptul politician este memorabil: „Și dacă vom limita fondurile și va dispărea cultura, noi ce vom apăra?“. Cineva ar putea deduce – greșit! – că arta e apanajul aleșilor, iar „cultura“ o poate face oricine. Nu e chiar așa, deși fiecare participă într-un fel sau altul la ceea ce s-ar numi procesul cultural. Cultura e un concept mai larg decât arta, dar este și ea un construct valoric. Mai mult chiar. Max Weber, sociolog german (și unul dintre „părinții fondatori“ ai acestei științe), spunea limpede: „Conceptul de cultură reprezintă un concept valoric“. Ca să fie și mai simplu: orice fenomen poate fi

mai / iunie

2014

apreciat sub aspect cultural și tocmai această apreciere pune în evidență ce este valoros și semnificativ în acest fenomen. Într-un plan mai concret: toți trebuie să fim consumatori de artă și cultură. Dar nu e obligatoriu să fim și creatori de artă și de cultură… decât în măsura în care suntem dotați cu harul necesar. Nimeni nu ne va lua capul dacă nu vom crea opere geniale. În schimb, va râde lumea de noi dacă vom construi „opere“ mediocre. Acestea vor aduce daune imense culturii, creând confuzii pe scara valorică. Cultura, spre deosebire de artă, nu e o marfă pentru export. Ea este pentru consumul celor care o produc, deși poate fi solicitată și de alții. Fiind o valoare în sine, un fenomen cultural nu are preț așa cum are un obiect de artă (o pictură, o carte, un spectacol de teatru). Cultura nu are preț și din acest motiv se creează uneori impresia că ni se dă pe gratis. Uneori, se întâmplă ca un fenomen cultural autentic să fie urmărit de vreun străin. Acesta poate lăuda faptul de cultură (poate fi olăritul, o nuntă sau o șezătoare într-un sat). Aplauzele pot fi foarte sincere și oamenii implicați în acest proces ar putea să creadă că străinul le-a aplaudat arta: cântecele, dansurile, versurile, urcioarele, costumele. De aici dorința multor „artiști populari“ de a merge pe canavaua tentantă a „artei profesioniste“. Și lumea se miră că avem atâtea talente, dar totodată avem atâția diletanți în arta profesionistă. Adevărul e la suprafață. Dacă străinul ar fi vrut să „exporte“ acest produs cultural, el ar fi trebuit să încarce tot satul, cu toată lumea din el, dar și cu tot peisajul care a creat acest mediu. Străinul aplaudase nu genialitatea versurilor unui rapsod popular sau vocea sonoră a cântăreței locale. El a fost impresionat de un mediu cultural fascinant, de un strat de viață, de un spectacol complex al existenței (specific locului), pe care l-a apreciat din punct de vedere cultural. Cultura, deducând de aici, este și un mod de viață. Sigur că din aceste medii se ridică în lume și marii artiști. Înainte de a fi aplaudată pe marile scene de operă ale lumii, înainte de a fi considerată una dintre vocile magnifice ale umanității în secolul al XX-lea, Maria Bieșu a cântat în formații de amatori, apoi în orchestra de muzică populară condusă de maestrul Serghei Lunchevici,

L E C Ț I I D E S P R E C U LT U R Ă

În acest loc, acum vreo doua mii cinci sute de ani, Socrate, împreună cu ucenicii săi, se dedau conversațiilor euristice

un diamant de sorginte populară și el. Dar, în general, cultura există pentru cei care o creează, nu pentru „export“. În aspectul ei cel mai autentic, cultura nu poate fi exportată, precum obiectele de artă. Se știe că arta s-a născut și ea din cultură. Fenomenul se explică foarte simplu: cineva știa să țeasă (o meserie practică, mai mult decât o artă) atât de bine, încât femeile își făceau numaidecât treabă la meșteriță, ca să vadă minunea; altcineva – în timp ce lucra în gospodărie! – își cânta atât de frumos durerile și necazul, încât se aduna lumea la gard, să-l asculte; în fine, vreun moș dintre cei mucaliți povestea niște istorii atât de viu, atât de plastic, încât, atunci când se ducea la moară, venea tot satul din urma lui să-i as-

culte basnele, pe care le povestea măiestrit în așteptarea rândului la făcut făină. Toate acestea devin artă atunci când lumea începe să admire frumosul și chiar să plătească pentru plăcerea estetică. Pentru obiecte de artizanat, pentru cântece, pentru spectacol sau pentru carte. Covorul, în acest caz, nu mai e de pus ca să țină cald peretelui și casei, ci pentru ca lumea să-l privească și să-l admire. Atunci când crearea de frumos, crearea de obiecte estetice a devenit meseria propriu-zisă a artiștilor, a apărut arta. Inutilă ca funcționalitate, dar pentru care unii iubitori ai ei fiind gata să plătească bani grei. Dar toate începuseră ca (simple) fapte de cultură. Ceea ce înseamnă și simple fapte de viață.

Y .

S .

T h e O r h e i u l Ve c h i Na t u r a l - C u l t u r a l R e s e r v a t i o n l i e s n e a r t h e v i l l a g e o f Tr e b u j e n i ( O r h e i C o u n t y ) , 6 0 k m n o r t h - e a s t o f M o l d o v a ’ s c a p i t a l , C h i ș i n ă u . O r h e i u l Ve c h i i s o n e o f t h e m a i n t o u r i s t a t t r a c t i o n s o f t h e c o u n t r y a n d i s a l s o o n U N E S C O ’ s Wo r l d H e r i t a g e Te n t a t i v e L i s t . Old Orhei contains traces of different civilizations, including the ruins of Geto-Dacian fortress (6th-1st centuries B.C.), of Golden Horde fort (14th century) and medieval Moldavian stronghold ( 1 4 t h - 1 6 t h c e n t u r i e s ) . Yo u c o u l d a l s o s e e t h e r e m a i n s o f O r t h o d o x m o n a s t e r i e s ( 1 5 t h - 1 9 t h c e n t u r i e s ) a n d o f t h e m e d i e v a l t o w n O r h e i u l Ve c h i ( O l d O r h e i ) ( 1 4 t h - 1 6 t h c e n t u r i e s ) . S o m e o f t h e m o s t m y s t e r i o u s a t t r a c t i o n s a r e t h e r u p e s t r i a n m o n a s t e r i e s : “ T h e C a v e s ” a n d “ B u t u c e n i M o n a s t e r y”. O r h e i u l Ve c h i i t ’ s n o t j u s t s e v e r a l d o z e n o f a c r e s o f a n a n c i e n t w o r l d t h a t c o u l d e n t i c e historians or archaeologists, it’s also an earthly paradise for a foot traveler. The beauty of the past matches the greatness of nature. There are two main headlands (where the cave monasteries are situated) and three smaller promontories (Potîrca, Selitra and Scoc) that reach into the Răut river valley.

Sursa: Republica Moldova. Ghid turistic

ă e realizat

92 în anul 19

graf

afi ri. Fotogr rei Marda Foto: And

Foto ie r eali z ată în a nu l 20 0 8

M O L D O V A Î N I M A G I N I

mai / iunie 2014

Revistă social - culturală

Bitei 2014:

www.revista.md

mai iunie

notițe pe marginea

unui festival

Bibliobuzul pentru Copii Revistă social-culturală

Prima bibliotecă mobilă din Republica Moldova

Cea mai expresivă haină a identităţii noastre Interviu cu Varvara Buzilă

Proiect realizat cu suportul financiar al Ambasadei Japoniei, la propunerea şi cu susţinerea Ministerului Culturii, și implementat de Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă”

Centrul modernizării se mută

Interviu cu Horia-Roman Patapievici

Generosul

dar al destinului meu Mihail Gheorghe Cibotaru

2014