Maramureșul și Rusia Subcarpatică

Nicolae Iuga  Maramureșul și Rusia Subcarpatică

Nicolae Iuga s-a născut pe 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud.

Maramureş. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în anul 1978. A fost profesor la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighet, ulterior lector CDA la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. A susţinut doctoratul în Filosofie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorului Andrei Marga. Între 2003 și 2018, a fost conferenţiar și respectiv profesor universitar titular la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. În prezent este cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. În domeniul filosofiei, este printre primii autori care publică studii asupra ideii de Etică globală, aparținând teologului german Hans Küng.

A avut o activitate publicistică constantă în revistele culturale din România, fiind cotat printre cei mai importanți eseiști români contemporani. A consacrat în premieră, în literatura de specialitate din România, o prezentare monografică a ideii de cauzalitate emergentă, așa cum aceasta se manifestă în istorie. A mai realizat, tot în premieră, în tratare unitară o Istorie a principalelor idei etice și pedagogice. De asemenea, plecând de la ideea de ansamblu a cărții lui Constantin Noica despre cele Șase maladii ale Spiritului contemporan, a elaborat o lucrare de anvergură intitulată Șapte păcate împotriva Spiritului. Este autor unic al peste 20 de cărți, dintre care 4 au fost publicate în limbile franceză și engleză la prestigioase edituri din Germania. În Google Academic este menționat cu sute de citări, inclusiv în reviste cotate ISI și în cărți apărute în SUA. În anul 2017 i s-a decernat Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române.

ACADEMIA ROMÂNĂ Centrul de Cercetări „Cultură și civilizație românească” Săliștea de Sus – Maramureș

Nicolae Iuga

Maramureșul și Rusia Subcarpatică De la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon

LIMES 2019

Colecția ESEURI Coordonator: ȘTEFAN BORBÉLY Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: DINU VIRGIL Consultant științific: MARIUS SEMENIUC

Ilustrație Coperta I Jandarmi maghiari din perioada Austro-Ungariei, trecând prin vad râul Tisa între Apșa de Jos și Sarasău, Maramureș.

Sursă foto: https://lemil.blog.hu/2015/11/19/a_magyar_kiralyi_ csendorseg_tortenete_iii_resz

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IUGA, NICOLAE Maramureşul și Rusia Subcarpatică/ Nicolae Iuga. Floreşti: Limes, 2019 ISBN 978-606-799-292-2 821.135.1

© Copyright Editura Limes Str. Castanilor, 3, 407280 Florești, jud. Cluj Tel.: 0264-544109; 0723-194022 e-mail: edituralimes2008@yahoo.com www.edituralimes.ro

CUPRINS 1. În loc de introducere: Maramureșul și Rusia Subcarpatică ................................................................ 7 2. Geopolitica și Religia în lumea contemporană – după S. P. Huntington ............................................... 17 3. Constituirea Austro-Ungariei la 1867 și noile probleme geopolitice și confesionale pe care le-a generat ....................................................................... 30 4. Maghiarizarea prin Biserică .................................. 36 4.1. Episcopia greco-catolică ruteană de Muncaci și raporturile ei cu Maramureșul ............................... 36 4.2. Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma și raporturile ei cu Împăratul de la Viena ................... 46 4.3. Episcopia Greco-Catolică română de Gherla și raporturile ei cu guvernul de la Budapesta ............. 52 4.4. Episcopia Greco-Catolică maghiară de Hajdudorog înființată în anul 1912 ........................... 64 5. Mișcări de revenire la Ortodoxie ........................... 92 5.1. Mișcări de revenire la Ortodoxie în Maramureș la începutul secolului XX ....................... 92

5

5.2. Mișcări de revenire la Ortodoxie în Rutenia Subcarpatică la începutul secolului XX................... 104 5.3. Procesul împotriva grupului Alexei Kabaliuk (Sf. Alexie Carpatinul) judecat la Sighet, în 1913-1914 ............................................................. 121 5.4. Atentatul de la Debrețin, izbucnirea Războiului Mondial și reorganizarea succesivă a Episcopiei de Hajdudorogh .................................... 134 6. Addenda: Tendințe de asimilare prin Biserică în Ucraina contemporană ............. .................................143 6.1. Destabilizarea politică ..................................... 143 6.2. Dezbinarea religioasă ...................................... 148 6.3. Ucraina repetă într-o formă agravată genocidul lingvistic de pe vremea Austro-Ungariei . 156 6.4. Un nou caz Alexei Kabaliuk în Ucraina de azi: pr. Dimitry Sidor ............................................. 167 Referințe bibliografice ............................................. 177

6

1. ÎN LOC DE INTRODUCERE: MARAMUREȘUL ȘI RUSIA SUBCARPATICĂ În mod concret, în textul de față noi vom utiliza alăturat două referențiale geografice – Maramureș și Rusia Subcarpatică – pentru a preîntâmpina unele neînțelegeri de ordin istoric. Prin Maramureș vom desemna acea parte a Maramureșului Istoric aflat azi în România, în sudul Munților Maramureșului și în stânga Tisei, până la aliniamentul Munților Oaș – Gutâi – Țibleș – Munții Rodnei, iar prin Rusia Subcarpatică sau Transcarpatia vom înțelege partea din dreapta Tisei a vechiului Comitat Maramureș, precum și fostele comitate Bereg și Ugocia, de la Pasul Tătarilor și Iasinea în Est și până la Ujgorod și Berezina în Vest. Denumirile de Transcarpatia sau Rusia Subcarpatică se referă la același teritoriu și sunt relative la cei care le utilizează. Din punctul de vedere al Ucrainei de azi, privind de la nord-est de Carpați, zona se numește regiunea de dincolo de Carpați, adică Transcarpatia, iar din punctul de vedere al fostului Imperiu Austro-Ungar, privind dinspre Vest, era vorba de regiunea de la sud-vest de Carpații nordici, o zonă locuită compact de către ruteni sau rusini, care se numea Rusia Subcarpatia. Noi, atunci când scriem despre fostul Imperiu Austro-Ungar și 7

reproducem mentalitatea de atunci din acel Imperiu, vom utiliza termenul de Rusia Subcarpatică, iar când scriem despre evenimentele din Ucraina contemporană, vom utiliza termenul de Transcarpatia.

Demersul nostru nu este o cercetare de ordin istoric, ci se dorește a fi doar un eseu incorect politic, care privește relația dintre Geopolitică și Religie în bazinul superior al Tisei, de pe timpul dualismului Austro-Ungar până azi, un eseu menit să evidențieze asaltul Ungariei din acel timp asupra civilizației vechi-ortodoxe a Maramureșului, în scopul expansiunii sale teritoriale pe direcția nord-est. Deși nu este un studiu de ordin istoric, considerăm că va fi necesar să prezentăm aici, în rezumat, ceva mai mult decât simple mitologii politice, anume premisele de natură istorică, de ordinul documentelor scrise, pe care demersul nostru se bazează, precum și ipotezele care îl orientează. Țara Maramureșului a avut un statut de unitate administrativ-teritorială care s-a schimbat de-a lungul timpului, voievodat – comitat – județ, din Evul Mediu până în prezent. Pe același teritoriu, atât în dreapta cât și în stânga Tisei, de la izvoare și până la strâmtoarea de la Hust, Maramureșul a fost mai întâi Voievodat al românilor, fapt atestat de Diplomele maramureșene și de multele denumiri românești de sate și locuri din dreapta Tisei, apoi Comitat din secolul al XV-lea și până pe vremea Austro-Ungariei, cu o populație majoritar ruteană și, în sfârșit, județ pe vremea Regatului României, înțelegând prin județ acea parte a Maramureșului Istoric care se află și azi între hotarele României, cu o populație majoritar românească. Funcția de voievod (conducător 8

militar, după cum o arată și etimologia denumirii) al Maramureșului era electivă, adunarea nobililor români alegea pe unul dintre ei, care li se părea lor „folositor și cinstit” („...ideo woyvodam Wolacorum, qui pro ipsis utilis et honestus videretur, de communi voluntate eis preficere admitteremus”1) și îl proclamau de voievod. În aceleași Diplome maramureșene se mai arată că nobilii români au fost cnezi legitimi (aleși) ai poporului lor și că și-au stăpânit moșiile lor și pe vremea „regilor sfinți”, adică a dinastiei arpadiene anterioară anului 1300, și „din totdeauna și din vechime” („ab antiquo et temporibus divorum regum veri, legitimi et perpetui kenezy fuissent [...] quomodo eorundem praedecessores semper et ab antiquo possedissent”)2, adică din timpuri imemoriale.

Evident, trebuie să admitem aici ipoteza istorică, potrivit căreia românii din Maramureș sunt autohtoni și urmași ai dacilor romanizați, întrucât ipotezele contrare sunt imposibil de susținut în raport cu documenetele sau absurde. Cum s-ar putea explica altfel faptul că regalitatea maghiară, încă de la începuturile ei, îi consideră pe români în documentele scrise ca fiind nobili și stăpânitori de moșii „din totdeauna și din vechime”? Începutul așezării statornice a slavilor în Subcarpatia este de asemenea greu de determinat ca moment istoric dat. În baza unor cercetări mai vechi de istorie a etniei lor3, rutenii de azi susțin că ei sunt urmașii unei populații slave, Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome Maramureșene din sec. XIV și XV, Tip. Mayer și Berger, Sziget, 1900, p. 71.

2 Idem p. 366 3 https://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Franti%C5%A1ek_Koll %C3%A1r 1

9

mai precis ruse/ rusine, care a fost teritorializată aici prin creștinare încă de pe vremea Sfinților Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, deci cu o sută douăzeci și cinci de ani mai-nainte de creștinarea Rusiei Kievene, la anul 988, și mai-nainte de creștinarea Ungariei pe la anul 1.000. Ipoteza are în sine un ridicat grad de plauzibilitate, pentru că, după cum se știe, în lucrarea lor misionară, Sfinții Chiril și Metodiu au inventat, în baza majusculului grecesc, un alfabet cu 43 de semne, apt să redea toate sunetele și cifrele limbilor slave, au tradus Biblia în limba slavonă, au transcris-o în acest alfabet și au purces, de la Marea Adriatică la Marea Baltică, la creștinarea și teritorializarea triburilor slave iar, cum era de așteptat, cei dintâi creștinați au fost slavii de pe limesul lor vestic, mult mai la vest de Kiev, de pe zona de contact nemijlocit cu civilizația latină a Europei Apusene, în acest limes intrând Moravia și bazinul Subcarpatic. Și dacă în bazinul Subcarpatic nu a existat o populație slavă anterioară migrației lui Koriatovici de la anul 1397, atunci cine i-a influențat pe românii din Maramureș să accepte confesiunea Ortodoxă, în locul celei latine, sub ascultarea Haliciului anterioară anului 1387 (anul intrării Haliciului în componența Regatului Poloniei), precum și ridicarea în 1391 a Mănăstirii românești de la Peri la rangul de Stavropighie a Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol?

Dacă acceptăm aceste ipoteze istoriografice, urmează deci că românii și rutenii/ rusinii sunt cele mai vechi etnii care viețuiesc și azi în Maramureș și respectiv în Rusia Subcarpatică, mai vechi decât ungurii din Panonia sau slavii din Rusia Kieveană. Serviciul pe care cei doi 10

călugări greci l-au făcut civilizației Europei Occidentale a fost imens; în urma creștinării de către ei, triburile slave s-au teritorializat, deci și-au oprit ofensiva migratoare către Vest și, în semn de recunoștință, Biserica Romano-Catolică i-a trecut pe cei doi în rândul sfinților, ziua lor fiind celebrată la catolici pe data de 14 februarie, iar bisericile ortodoxe îi prăznuiesc pe 11 mai (sau 24 mai stil vechi). Și se mai știe, în baza Diplomelor, că populația Maramureșului și a Rusiei Subcarpatice în general a fost în Evul Mediu de confesiune Ortodoxă. După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie a Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi4. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul român Drag porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obţine, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri, statutul de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii și rusinii de aici, din Maramureş şi respectiv din Rusia Subcarpatică5. De ce? Explicaţia este, în fapt, simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi pentru rutenii din Rusia Subcarpatică se afla pe atunci în Cetatea Haliciului.

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.

5 Nicolae Iuga, Maramureșul – Floarea cu cinci petale, Ed. Limes, Florești – Cluj, 2019, p. 105-106.

4

11

În anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, Filotei, să ridice Haliciul la rang de Mitropolie6, dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. În acest context, credincioșii ortodocşi din Voievodatul Maramureşului rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte aceștia nu voiau ca, în problemele de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria7.

Atunci voievozii maramureşeni au iniţiat demersuri la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituţii proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului în componența Poloniei catolice a însemnat un vid de putere, nu în sens militar, ci în sens ecclesiastic şi simbolic, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dările bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru Maramureş. Aşa se face că, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolelui, „al Romei celei noi şi a întregii lumi” Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de Stavropighie patriarhală, un Mircea Păcurariu, op. cit. p. 250.

Dudaş, Florian, Codicele prologar slavon scris la Mănăstirea Peri, în rev. „Crisia”, Ed. Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, nr.

40/2010, p. 210.

6 7

12

fapt cu consecinţe istorice importante pentru începuturile culturii și ale scrisului în limba română. Textul Gramatei Patriarhale, în versiune latină, a fost publicat integral în Diplomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi8.

Azi, în Regiunea Transcarpatia a Ucrainei, de la zona Sighetului, peste Tisa, se află un anumit număr de localități majoritar românești, cu aproximativ 33.000 de români (2,6%), dintr-un total de 1.250.000 locuitori ai Regiunii9, majoritatea locuitorilor Transcarpatiei declarându-se ucrainieni. Există, în zilele noastre, unele persoane publice din România, având de obicei alte specializări decât Istoria, care deplâng faptul că, geografic vorbind, din suprafața totală a vechiului Comitat Maramureș medieval, azi numai aproximativ o treime se află în România, iar două treimi în Ucraina. Nu este cazul să avem astfel de nostalgii. Desigur, în Evul Mediu nu se făceau recensăminte ale populației pe naționalități și nici nu se țineau statistici în înțelesul contemporan al termenilor, însă trebuie să avem în vedere faptul că românii erau de regulă nobili proprietari de moșii. Prin urmare, este de admis că proprietarii satelor erau în număr mai mic decât populația lucrătoare a satelor și că românii de multă vreme erau deja minoritari, numeric, în Maramureșul din dreapta Tisei, în Rusia Subcarpatică.

Primele statistici riguroase și care pot fi luate în seamă au fost făcute pe vremea Austro-Ungariei. La recensământul de referință din anul 1910, pentru întregul Comitat Maramureș, adică atât pentru Maramureșul Istoric 8 9

Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 109-111. https://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_Transcarpatia 13

aflat azi în România cât pentru cel aflat azi în Ucraina, în Regiunea Transcarpatia, de la izvoarele Tisei până la Dolha și Hust10, situația statistică era următoarea: dintr-o populație totală de 357.535 locuitori, erau ruteni 159.489 locuitori (44,60%), români 84.510 (23,63%) și germani (parte din ei evrei) 59.552 (16,65%). Și atunci, ca și azi, românii erau masați, în cea mai mare parte a lor, în stânga, iar rutenii în dreapta Tisei. Maghiarii erau abia pe locul patru, 52.964 (14,81%), cu toate eforturile lor de maghiarizare a etniilor nemaghiare și cu toate că în numărul lor îi treceau și pe evrei, știut fiind faptul că evreii obișnuiau să se declare ca fiind de limbă maternă maghiară sau germană, iar numai la rubrica religie era trecută confesiunea israelită. În prezent, în actualul județ Maramureș, cu reședința la Baia Mare, la recensământul din 2011 era consemnată o populație stabilă ucraineană de 30.891 persoane11, deci o cifră apropiată cu aceea a românilor din Transcarpatia, de 33.000 de persoane, după recensământul din Ucraina din 2001, lucrurile fiind cumva echilibrate din acest punct de vedere.

Problema reală și cronicizată este însă alta. După cum am văzut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea maghiarii erau în minoritate numerică, respective pe locul patru în Comitatul Maramureș, dar nu numai în acest comitat, ci erau minoritari pe ansamblul Ungariei. La momentul formării Austro-Ungariei, la anul 1867 maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin de 42% din 10

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitatul_Maramure%C8%99 http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2012/ 08/TS5.pdf 11

14

totalul populației, sau altfel spus maghiarii erau minoritari în propria lor țară12. Pentru a se justifica și a se legitima în vederea deținerii teritoriului Ungariei Mari, ei au recurs la maghiarizarea forțată a etniilor nemaghiare, folosind în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii sale esențiale, ca Biserică creștină. La anul 1910 au ajuns majoritari în acest fel (54,5% din totalul populației), dar soluția s-a dovedit a fi greșită și s-a întors împotriva lor. Tratarea Bisericii ca mijloc, nu ca scop în sine, s-a răzbunat. Modelul imaginar al efortului sinucigaș de maghiarizare îl putem prelua din fabula lui Jean de la Fontaine Broasca și boul. Văzând odată un bou și impresionată fiind de statura lui impozantă, o broască a vrut și ea să ajungă la fel de mare și de puternică. În consecință, ca să crească a tras aer în plămâni încontinuu, până când a plesnit. La fel s-a spart și Ungaria după Primul Război Mondial, pierzând 70% din teritoriu, un teritoriu care, din punct de vedere etnic și moral, oricum nu-i aparținea în totalitate.

Oamenii nu par a fi dispuși să învețe din greșelile trecutului. Fabula cu broasca și cu boul este recurentă, lucrurile se repetă aproximativ la fel în Ucraina contemporană. Acest stat repetă azi greșelile pe care le-a făcut Ungaria în urmă cu mai bine de o sută de ani, adică încearcă să asimileze forțat minoritățile conlocuitoare prin Școală și Biserică. În ceea ce privește Biserica, în Ucraina 12

Vezi Robert A. Kann: Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975.

15

de azi există două mitropolii ortodoxe puse din exterior în relații de adversitate, o Mitropolie subordonată Patriarhiei Moscovei și o alta subordonată Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. După recensământul din Ucraina din 2003, ultimul cu o statistică relativ sigură13, Mitropolia care ține de Patriarhia Moscovei are 25 milioane de credincioși (52% din total populație) și Mitropolia înființată recent de către Patriarhul Ecumenic, discutabilă din punct de vedere canonic, are 7 milioane de credincioși (14% din total populație), dar este susținută în forță de către guvernul de la Kiev, ca instrument de ucrainizare prin Biserică. Ținta este Mitropolia subordonată Patriarhiei Moscovei, cu aproximativ 15 milioane de rusofoni, mai mult de o treime din populația Ucrainei, iar victime colaterale cei 409.608 români din Ucraina14 și alte minorități naționale de confesiune ortodoxă. Este însă o iluzie, nu doar păguboasă ci și primejdioasă, să-și închipuie cineva că rusofonii din Ucraina vor putea fi transformați în ucrainieni prin Biserică, respectiv prin Mitropolia Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol.

13

http://web.archive.org/web/20041204115821/www. derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html 14 https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nii_din_Ucraina 16

2. GEOPOLITICA ȘI RELIGIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ – DUPĂ S. P. HUNTINGTON Sentimentul religios a renăscut, paradoxal, valorificat fiind în calitate de componentă a specificului naţional de către ţări din centrul şi estul Europei, în cursul schimbărilor politice de după 1990, exact într-un moment istoric caracterizat printr-o reducere dramatică a ponderii paradigmei naţionale în favoarea globalizării. În contextul acestor prefaceri obiective, de profunzime şi de durată, unele naţiuni îşi caută disperat noi elemente identitare, evoluând până la transformarea acestora în motive de confruntare şi cauze de război, cazul fostei Iugoslavii fiind unul relevant în acest sens. Totodată, se constată o resurecţie a spiritului religios şi la alte civilizaţii, în afara celei creştine.

Cel care a pus cel mai adecvat problema rolului pe care îl joacă azi religia în ansamblul unor constelaţii de valori naţionale, civilizaţionale, precum şi ca factor de confruntare intercivilizaţională, pare a fi Samuel P. Huntington. În cazul acestui autor, totul a pornit de la un 17

simplu articol de revistă. În anul 1993, el publică în revista „Foreign Affairs” un articol intitulat interogativ: Ciocnirea civilizaţiilor?. Articolul în cauză a stârnit discuţii şi controverse aprinse, nelinişti şi contestaţii vehemente inclusiv din partea unor factori politici. Şansa lui Huntington a fost aceea că, în toiul acestor polemici el a procedat ca un adevărat om de ştiinţă. A făcut abstracţie de interesele politice şi de latura atitudinală, deşi aceste lucruri au pledat împotriva lui, şi a înregistrat cu răbdare toate criticile şi argumentele împotrivă, s-a documentat asiduu în raport cu fiecare, uneori a renunţat la formulări sau şi-a nuanţat poziţiile, astfel încât, patru ani mai târziu, a publicat o carte redutabilă şi celebră, The Clash of Civilizations, 1997, tradusă prompt și în românește15.

S. P. Huntington reia o reprezentare geopolitică a reputatului Henry Kissinger. Lumea imediat postbelică s-a divizat între o civilizaţie occidentală, democratică, liberă şi prosperă (Europa de Vest, America de Nord, Australia) şi blocul sovietic şi al statelor comuniste din Europa de Est, împreună cu China, Cuba şi Coreea de Nord. Era o lume bipolară, antagonică din punct de vedere politic. Filosofia era că ceea ce mai rămânea pe glob, zona săracă din emisfera sudică, nici nu mai conta, fiind numită generic, nediferenţiat și chiar involuntar peiorativ Lumea a Treia.

Dar spre sfârşitul secolului XX, observă Kissinger, această structură geopolitică se modifică. În perspectiva geopolitică a secolului XXI, vor conta cel puţin şase mari

S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Bucureşti, 1999 15

18

puteri: SUA, UE, China, Japonia, Rusia şi India16. Plecând de aici, Huntington îşi elaborează o viziune proprie, evident şi sub influenţa lui Spengler şi Toynbee. Lumea de azi nu mai are ca actori principali pe scena politică internaţională state-naţiune, ci un anumit număr mai mic de civilizaţii, coagulate în jurul unor state-nucleu. Aceste civilizaţii contemporane sunt: Civilizaţia Occidentală, Chineză, Japoneză, Islamică, Indiană, Latino-americană şi (în funcţie de ce va rezerva viitorul) Civilizaţia africană17.

Fireşte, cele 184 de state naţionale existente în prezent pe glob mai joacă încă un rol important ca subiecţi de drept internaţional, administrează ţara în interior, gestionează resurse şi relaţii externe, percep ameninţări din exterior etc.

Statele-naţiune definesc ameninţările externe în funcţie de intenţiile altor state, dar aceste intenţii sunt percepute în baza unor tipare culturale şi a unei memorii istorice modelate cultural în interiorul unei civilizaţii care adeseori transcende statul-naţiune. Iar acestea sunt chestiuni de mentalitate în configurarea cărora religia joacă un rol deosebit de important.

Problemele care se pun aici sunt: Ce rol joacă religia în definirea unei civilizaţii? Care este legătura esenţială între etnicitate şi confesiunea religioasă? Cum acţionează binomul etnie – religie în modelarea conflictelor intra- şi inter-civilizaţionale?

Prima teză a lui Huntington este enunţată fără echivoc: „marile civilizaţii din istoria omenirii au fost strâns identificate cu marile religii ale lumii”. Mai precis, 16 17

Henry Kissinger, în: „România liberă” nr. 5410/17.12.2007 S. P. Huntington, op. cit., p. 63.

19

patru din cele cinci religii „mondiale”, în viață și azi, enumerate ca atare de către Max Weber: creştinismul, islamul, hinduismul şi confucianismul, au constituit fundamente pentru civilizaţii determinate, omonime.

Excepţie face budismul, care este o religie proprie mai multor culturi, dar pe care nu s-a fundamentat o civilizaţie determinată. Pentru afirmaţia reciprocă nu există însă excepţii, nu există mari civilizaţii care să nu fi fost fundamentate pe mari religii. Inclusiv civilizaţia europeană occidentală s-a format având la bază religia creştină în varianta ei romană şi chiar conştiinţa de sine europeană, conştiinţa apartenenţei la această civilizaţie a luat naştere în cursul unor războaie cu caracter religios, respectiv Cruciadele din secolele XI-XIII. Pentru o perioadă foarte scurtă, la scara istoriei, în secolul XX, conflictele intra- şi inter-civilizaţionale au fost motivate şi modelate de ideologii, dar spre sfârşitul acestui secol ideologiile au intrat în declin, iar diferenţierea intercivilizaţională se realizează din nou pe componenta religioasă. Şi nu este vorba de un fapt accidental sau regional, limitat la Europa, ci de adevărul că sfârşitul secolului XX a însemnat o renaştere a religiilor în întreaga lume.

Fenomenul globalizării este susţinut de procese obiective, cu caracter universal, dar cu punctul de plecare în civilizaţia occidentală: tendinţa generalizată de asimilare a progresului tehnic, activitatea companiilor transnaţionale, relaţiile financiar-bancare etc. Nu se mai poate pune problema respingerii acestor influenţe, a autoizolării, a autarhiei, a închiderii în sine la nivel de naţiune sau de civilizaţie. Istoria a demonstrat că tendinţele de respingere 20

a globalizării manifestate din partea unor ţări izolate (Corea de Nord, Cuba, unele ţări islamice) constituie o soluţie greşită. Problema reală care se pune este aceea dacă asimilarea acestor influenţe globaliste, ceea ce Huntington numeşte modernizare, se poate realiza şi fără occidentalizare sau nu. În funcţie de răspunsul dat la această întrebare, se va putea estima dacă valorile civilizaţiei occidentale, democraţia de exemplu, vor deveni efectiv universale sau nu. Interogaţia este complexă şi se cere nuanţată prin analiza unor exemple.

Dintre toate ţările non-occidentale, angajate (con)strâns în cursa modernizării după primul război mondial, Turcia a făcut cele mai mari şi dramatice eforturi în acest sens. Această ţară a căutat nu doar să se modernizeze, ci să se şi occidentalizeze. Turcia a ieşit traumatizată din primul război mondial şi de sub ruinele imperiului otoman. S-a constituit ca stat naţional după model occidental şi a făcut, după sute de ani, cei mai radicali şi hotărâţi paşi în direcţia modernizării. Au fost adoptate instituţii europene, a fost edificat un stat laic caracterizat prin separarea religiei de stat, au fost desfiinţate tribunalele religioase, au fost închise şcolile teologice de pe lângă moschei şi a fost înlocuit alfabetul arab cu cel latin. Schimbarea alfabetului a însemnat şi ea o transformare radicală, deoarece în acest fel populaţia turcă a secolului XX a fost ruptă de vasta tradiţie istorică şi teologică a propriei civilizaţii. Relativ la acestea, Huntington scrie că: „Mustafa Kemal Atatürk a avut dificila sarcină de a distruge o cultură care exista de secole şi de a pune în locul ei o cultură nouă, importată de la o 21

altă civilizaţie”, adică de la civilizaţia occidentală. În numai câţiva ani, în Turcia a fost schimbat totul, cu forţa, de sus în jos, mai puţin limba şi religia. Aceste două elemente au rămas singurele determinaţii identitare. Turcia s-a modernizat în forţă şi în acelaşi timp s-a şi occidentalizat într-o măsură semnificativă. Cu toate acestea, nu putem fi siguri că este vorba de un succes real şi de schimbări ireversibile. Mărfurile turceşti nu reuşesc să fie de aceeaşi calitate cu cele europene, iar partidele politice islamiste nu numai că nu au dispărut, dar au devenit pe zi ce trece tot mai puternice. Dacă Armata nu ar fi fost investită aici, prin Constituţie, ca garant al laicităţii statului, şi dacă în perioada postbelică Armata nu ar fi intervenit activ în politică, organizând periodic, în medie o dată la zece ani, câte o lovitură de stat împotriva guvernărilor legitime de orientare islamistă, atunci este probabil că modernizarea şi mai ales occidentalizarea Turciei ar fi cunoscut reversibilităţi spectaculoase şi violente, la fel cum s-a întâmplat în Iranul vecin, după alungarea de la putere a Şahului pro-occidental, în 1979.

Cu toate acestea, și intervenția Armatei în viața politică din Turcia a dat greș o dată, spectaculos, în cursul tentativei de puci din luna iulie 2016. Președintele ales al Turciei Recep Tayyip Erdogan nu a putut fi transformat într-o marionetă a centrelor oculte de putere de peste Ocean, și atunci serviciile secrete ale unor țări declarate „prietene” ale Turciei au încercat să îl înlăture și, dacă va fi cazul, să recurgă chiar la asasinarea sa. Numai că Armata Turciei nu a mai acționat de astădată ca un monolit. La comanda acestei Armate se aflau ofițeri tineri, care nu au 22

activat prea mult în țară, ci au făcut „stagii de studii” în SUA, după care s-au întors în Turcia și au fost numiți în cele mai înalte funcții de comandă, în timp ce ofițerii care au rămas și au muncit în țară nu au fost avansați. În SUA se formau de fapt, pentru Turcia, elite militare și politice paralele, care să acționeze în țara lor ca agenturi străine18, la fel cum în cazul altor țări, al României cu guvernul Cioloș de exemplu, au fost formate elite guvernamentale la Bruxelles, care puteau să înlocuiască rapid guvernul legitim din țara în cauză. În timpul tentativei de puci din Turcia, ofițerii din țară au sabotat planurilor celor veniți din străinătate, iar populația civilă s-a solidarizat cu președintele ales19 și astfel tentativa a eșuat.

După 1990, Turcia a iniţiat demersuri în vederea integrării în UE, dar această integrare este deocamdată incertă. Mai puţin se ştie însă că Turcia are şi o variantă de rezervă, în cazul ratării integrării europene. În eventualitatea unui eşec în negocierile cu UE, Turcia acţionează deja în sensul sporirii influenţei sale în Asia centrală, în spaţiul fost otoman, musulman şi fost sovietic.

După cum arată un cercetător al acestui fenomen20, Turcia are o prezenţă tot mai pronunţată în ţări formate odinioară tot din triburi turcice, precum Turkmenistan, Uzbekistan, Kirghizstan, Başkiria, Kazahstan – ţări cu care Turcia are identitate de religie şi puternice înrudiri lingvistice. Este o 18

https://www.jpost.com/International/Turkish-Prime-Ministersays-military-coup-attempt-underway-460533 19 https://www.reuters.com/article/us-turkey-securityprimeminister-idUSKCN0ZV2HK 20 Adrian Mac Liman, Turquia – un pais entre dos mundos, Ed. Flor del Viento, Barcelona, 2004, p. 93.

23

zonă strategică, bogată în resurse petroliere, în care interesele Turciei se vor ciocni în curând cu cele ale unor state mai puternice, Rusia şi SUA, iar Turcia va fi pusă să oscileze între Rusia și SUA. Rămâne de văzut în ce măsură afinităţile de limbă şi religie dintre ţările din zonă şi Turcia vor determina aceste ţări să vină în întâmpinarea intenţiilor Turciei şi să stabilească relaţii privilegiate cu aceasta. Pe de altă parte, dacă Uniunea Europeană se va arăta subit interesată de integrarea Turciei, acest lucru se va datora şi influenţei SUA, care vor căuta să decongestioneze zona Mării Caspice de prezenţa turcă.

Alt exemplu relevant ar putea fi acela al Japoniei, în anumite privinţe asimetric în raport cu Turcia. Spre deosebire de Turcia, Japonia este un cert succes industrial şi este în acelaşi timp o ţară non-occidentală care s-a modernizat puternic, fără să se şi occidentalizeze forţat precum Turcia. Japonia şi-a păstrat în mod exemplar, chiar şi în condiţii neprielnice, specificul naţional. S-ar putea ca explicaţia să rezide şi în religia şintoistă, după unii autori o religie naţionalistă21 care, în anul 1868, cu ocazia instaurării dinastiei Meiji, a fost proclamată ca religie oficială a statului japonez, în detrimentul religiilor minoritare, precum budismul şi confucianismul. În şintoism, patriotismul este ridicat la rangul de supremă virtute religioasă, alături de alte calităţi morale, precum loialitatea şi o riguroasă disciplină voluntară, calităţi religioase care sunt reale şi care stau fără îndoială la baza comportamentului

Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. BOR, Bucureşti, 1982, p. 84.

21

24

muncitorului japonez şi implicit a performanţelor deosebite ale economiei japoneze.

A doua teză a lui Huntington este enunţată astfel: în prezent se poate observa o redeşteptare a sentimentului religios, religia practic preia sarcinile ideologiei, iar naţionalismul religios tinde să înlocuiască naţionalismul laic22. Acest tip de naționalism, în variantele sale de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, era întemeiat pe o anumită filosofie a istoriei, raţională în sine. Naţiunea era văzută ca un organism în dezvoltare, iar cadrul propriu şi propice de dezvoltare era statul naţional. Să nu se îngăduie unei naţiuni să se dezvolte în cadrul său „firesc”, atâta timp cât naţiunea era viabilă şi încă nu şi-a consumat energiile creatoare, era cea mai mai mare crimă. Eroii zilei erau luptătorii pentru drepturi naţionale, mai ales acolo unde naţionalităţile erau ţinute forţat în state multinaţionale. În consecinţă, tendinţa a fost una în sensul organizării naţiunilor în state naţionale, în care frontierele să urmeze cât mai apropiat realităţile etnice. Aceasta a fost ideea-forţă care a dus la dezmembrarea imperiilor multinaţionale, la sfârşitul primului război mondial.

Portdrapelul acesteia a fost însuşi preşedintele SUA Woodrow Wilson, între anii 1913-1921, un susţinător fervent al principiului autodeterminării naţiunilor.

Naţionalismul laic era un naţionalism zis şi luminat, adept al consultărilor plebiscitare.

Spre sfârşitul secolului XX, naţionalismul laic a fost înlocuit treptat şi insesizabil cu un naţionalism religios, iraţional, adept al recurgerii la violenţă. Există şi azi 22

S. P. Huntington, op. cit., p. 145.

25

conflicte armate între naţiuni aparţinând aceleaşi civilizaţii şi religii, dar nu sunt cele mai importante conflicte, sunt conflicte locale, nu conflicte care ar tinde să devină războaie importante, să se internaţionalizeze. Dar există şi zone de falie, de fractură culturală, zone care separă religii şi civilizaţii, unde conflictele sunt mult mai periculoase şi pot cunoaşte o escaladare până la dimensiunile unui război între confesiuni şi civilizaţii. Drept exemplu este luat de către Huntington cazul fostei Iugoslavii. A început ca un conflict local, ca o problemă internă a unui stat, dar care nu a mai putut fi reglementată cu mijloace locale, ci a luat amploare şi a determinat intervenţii străine. Surprinzător, Rusia nu a intervenit în conflict, dar a oferit sprijin diplomatic pentru sârbi. Arabia Saudită, Turcia, Iran şi Libia au procurat fonduri şi arme pentru bosniacii musulmani, nu în virtutea vreunor interese economice, ci datorită înrudirii religioase. S-a ajuns la un conflict sângeros, un conflict care putea fi prevenit şi rezolvat prin negocieri, dacă la mijloc ar fi fost vorba de un naţionalism laic, nu de unul religios. Este foarte probabil că naţionalismul religios a fost factorul care a condus la război. Fosta Cehoslovacie s-a dezmembrat în mod paşnic, ambele ţări rezultate, Cehia şi Slovacia, fiind ţări creştine, aparţinând aceleiaşi civilizaţii. Fosta Iugoslavie nu s-a putut dezmembra paşnic, deoarece aici s-au confruntat sârbii ortodocşi cu bosniacii şi albanezii musulmani, precum şi cu croaţii catolici.

A treia teză a lui Huntington: conflictele importante ale viitorului nu vor mai fi conflicte între state naţionale, ci între civilizaţii şi vor avea şi o dimensiune religioasă.

Aceste conflicte se vor produce de-a lungul liniilor de falie 26

culturală care care separă civilizaţiile unele de altele, pe locul de întâlnire geografică a civilizaţiilor. După F. Fukuyama dar şi după alţi autori, modernizarea şi globalizarea sunt procese care slăbesc statul naţional ca sursă identitară23, şi astfel religiile, care transcend frontierele naţionale, preiau acest rol şi devin o atare sursă identitară.

Diferitele regiuni ale lumii încearcă să-şi definească identitatea culturală în raport cu Occidentul apelând la religie, pentru că apartenenţa cultural-religioasă este mai puţin schimbătoare decât apartenenţa politică sau economică. Diferenţele de religie crează diferenţe de ordin politic, iar proximitatea geografică dă naştere la pretenţii teritoriale conflictuale. La sfârşitul războiului rece a existat un moment de euforie, care a generat iluzia unei armonii internaţionale pe termen lung. Această iluzie s-a risipit imediat, au irupt conflicte interetnice, au fost operate purificări etnice şi s-a intensificat fundamentalismul religios. La fel, este o iluzie păgubitoare să ne imaginăm că ar putea să existe în viitor o civilizaţie universală, bazată pe o împărtăşire unanimă a valorilor occidentale, o civilizaţie universală a democraţiei politice, a productivităţii economice şi a pluralismului confesional. O civilizaţie universală este cu neputinţă, atâta vreme cât nu este posibilă o religie universală.

Există, desigur, şi anumite valori etico-religioase împărtăşite unanim, universale, prezente practic în toate religiile lumii, de exemplu prohibirea omuciderii sau afirmarea principiului mutualităţii („Ce ţie nu-ţi place, Andrei Marga, Religia în era globalizării, EFES, Cluj, 2003, p.

99.

23

27

altuia nu face!”) etc., dar acestea nu epuizează şi nici nu anulează specificul cultural al unor civilizaţii determinate, după cum nici nu fac automat din civilizaţia occidentală o civilizaţie universală sau măcar dominantă. O civilizaţie determinată se defineşte prin mai multe trăsături, prin limbă (limbi), națiune-nucleu, istorie, religie, obiceiuri, creaţii spirituale etc., dar şi prin autoidentificarea subiectivă a oamenilor, prin conştiinţa apartenenţei lor la o religie şi o civilizaţie anume. Apoi, modernizarea nu presupune obligatoriu şi occidentalizarea. Mai mult decât atât, se poate constata şi un efect contrar: civilizaţii non-occidentale se modernizează şi utilizează potenţialul tehnic pe care îl dă modernizarea spre a crea valori şi a promova atitudini non-occidentale şi anti-occidentale. Este cazul fundamentaliştilor islamici care promovează terorismul pe Internet etc.

Există şi cazuri în care faliile inter-civilizaţionale trec chiar prin interiorul unor state, numite de către Huntington „state-sfâşiate”. De exemplu, limesul între Europa Occidentală catolică/ protestantă şi Europa de Est, spaţiul ex-sovietic ortodox, ar implica o atare demarcaţie. Această celebră linie de demarcaţie a lui Huntington urcă de la Marea Adriatică, străbate fosta Iugoslavie cu aproximaţie pe frontierele dintre Bosnia – Croaţia pe de o parte şi Serbia pe de altă parte, apoi parcurge România pe arcul carpatic, repartizând Transilvania la Europa Catolică, iar Muntenia şi Moldova la spaţiul civilizaţiei Ortodoxe, apoi străbate Ucraina, separând partea vestică greco-ca-tolică a acestei ţări de partea centrală şi estică ortodoxă, după care urcă până la Marea Baltică, pe frontierele dintre Polonia – ţările baltice pe de o parte şi Rusia şi Belarus pe de altă parte. Nu mai are nici 28

o importanţă acuma, dacă această linie de demarcaţie imaginată de către Huntington, în urmă cu două decenii, poate fi considerată ca fiind ero-nată în unele chestiuni de detaliu sau că trebuie respinsă, pe anumite segmente, din raţiuni politice sau patriotice. Fapt este că fosta Iugoslavie s-a dezmembrat prin război chiar pe această linie de separaţie inter-civilizaţională. România a reuşit să evite problema în speţă printr-o poli-tică satisfăcătoare faţă de minorităţile etnice şi prin reuşita aderării la NATO şi UE. În cazul Ucrainei, pe care Huntington o numea în anul 1997 „ţară sfâşiată”, predicția lui s-a confirmat, în sensul că în iarna anului 2003-2004, în contextul tensionat al alegerilor prezidenţiale de aici, s-a evocat în mod real eventualitatea „federalizării” ţării, adică a ruperii ei între Vestul catolic-uniat şi pro-european, şi Estul ortodox şi pro-rus, urmând cu aproximaţie linia de demarcaţie a lui Huntington.

Concluzia spusă apăsat şi repetat de către Huntington este că în prezent şi pe viitorul previzibil identitatea civilizaţională va fi conferită cel mai puternic de către religie, mai mult decât de altceva: ideologie de clasă, idealuri culturale etc. Că, în caz de război, identitatea şi auto-identificarea religioasă devin dominante în raport cu celelelte trăsături identitare surcalsând, la fel ca și în Evul Mediu, chiar sentimentul naţional. Că Occidentul ar trebui să renunţe la încercările de a reforma alte civilizaţii şi de a impune propria civilizaţie altor arii culturale. Şi că liderii politici pot evita un război inter-civilizaţional, prin acceptarea caracterului multi-civilizaţional, multi-religios şi multipolar al lumii în care trăim.

29

3. CONSTITUIREA AUSTRO-UNGARIEI LA 1867 ȘI NOILE PROBLEME GEOPOLITICE ȘI CONFESIONALE PE CARE LE-A GENERAT Politica de maghiarizare forțată a minorităților naționale a luat naștere în contextul constituirii monarhiei Austro-Ungare.

Pe scurt, Sfântul Imperiu Roman s-a dezvoltat în Europa de Vest de-a lungul Evului Mediu, până la dizolvarea lui de către Napoleon Bonaparte în anul 1806.

Succesorul acestuia, pe un teritoriu mai restrâns, a fost Imperiul Austriac, condus de către Casa de Habsburg.

Acest Imperiu Habsburgic a fost slăbit treptat în timpul mișcărilor revoluționare din anii 1948-1949, precum și în cursul constituirii statului național italian între 1859-1866, pentru ca finalmente să sufere o gravă înfrângere în războiul cu Prusia din anul 1866, astfel încât, ca să nu dispară, a trebuit să se reinventeze, spre a folosi un termen contemporan. A făcut un „compromis” (din punctul de vedere al casei de Habsburg) cu una dintre țările componente, Ungaria. Ca urmare a eliberării iobagilor, la 1848, Casa de Habsburg și i-a ridicat împotrivă pe nobilii maghiari, mari proprietari de pământuri lucrate în sistem feudal. Rezistența pasivă a nobililor maghiari s-a 30

manifestat sub forma unui refuz al obedienței administrative și fiscale, iar acest lucru a necesitat o prezență militară austriacă permanentă în Ungaria. Prin urmare, Imperiul Austriac era interesat să-și încorporeze o Ungarie pe care să o poată controla bine din punct de vedere politic, nu doar cu forța armată. Pe de altă parte, și Ungaria, la rândul ei, era interesată în a avea o anumită protecție militară, conștientă fiind că nu are șanse să supraviețuiască izolată între Imperiul German și Imperiul Țarist. Aceste interese venind din direcții diferite s-au întâlnit pe un teren comun și în acest fel a rezultat un stat hibrid, cu o structură statală dualistă. Împăratul de la Viena, Francisc Iosif I, a fost încoronat la Buda ca Rege al Ungariei pe data de 8 iunie 1867. Noul rege al Ungariei a reînființat instituția Dietei maghiare, adică a Parlamentului maghiar de la Budapesta și tot el avea prerogativa numirii și demiterii șefului guvernului (purtând titlul de ministru prezident), deci avea o pârghie puternică de control asupra fiecăruia dintre cele două state. Era vorba de un imperiu dualist, cu două state, Austria și Ungaria, fiecare cu parlament și cu guvern propriu, dar fuzionate prin uniunea personală a monarhului, având adică același cap cu puteri absolute în persoana împăratului.

Dualismul s-a manifestat nu doar instituțional, ci și teritorial. Un stat se numea, neoficial, Cisleithania (după râul Leitha, care marca pe atunci frontiera dintre Austria și Ungaria), adică era vorba de Austria propriu-zisă ca stat-nucleu, cu statele germanofone înconjurătoare, care constituiau moștenirea habsburgică și care se aflau sub 31

influență austriacă, și Transleithania, respectiv statele de la est de Leithania, țările așa-zise ale „Coroanei Sfântului Ștefan”, cu Ungaria ca stat-nucleu, având apoi Slovacia, Rusia Subcarpatică, Maramureșul, Transilvania, Banatul, Voivodina Sârbească – teritorii pretinse a fi de limbă maghiară și cărora chiar li s-a impus maghiara ca limbă oficială de stat. Legea constituţională24 intrată în vigoare în 21 decembrie 1867 (Legea nr. XII/1867) a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului (guvernul Transilvaniei), urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta, fapt care a consfințit înglobarea Transilvaniei în Ungaria, iar Parlamentul de la Budapesta era rezultatul unui sistem electoral feudal cenzitar, bazat pe inegalitatea de avere şi de apartenență naţională. Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb ţăranii, în marea lor majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000. Așa se face că în parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români, slovaci și ruteni au putut trimite în total numai șapte deputaţi.

Numai că Ungaria, ca stat component al Austro-Ungariei, avea o problemă gravă în sine, în sensul 24

http://alex.onb.ac.at/cgi-content/alex?aid=rgb&datum=1867 &size=45&page=422 32

că maghiarii erau minoritari în propria lor țară. Adică, în Ungaria luată împreună cu ținuturile înglobate – de la nord-vest spre est și sud: Slovacia, Rusia Subcarpatică, Maramureșul, Transilvania, Banatul și Voivodina Sârbească – maghiarii reprezentau mai puțin de jumătate din totalul populației. Se punea problema cum anume Ungaria își va putea menține statutul de „închisoare a popoarelor”, sau dacă își va putea stabiliza limesul existent, prin maghiarizarea forțată a românilor, slovacilor, rutenilor și sârbilor. Cu alte cuvinte, dacă și cum își va putea realiza proiectul de țară pentru ca, într-un viitor oarecare, să ajungă ca frontierele sale politice să corespundă într-o cât mai mare măsură cu cele etnice.

Soluția preconizată era enunțată public, cinic și fără echivoc ca fiind maghiarizarea forțată a populațiilor nemaghiare25. Cuvântul de ordine pe timpul guvernului condus de Kalman Tisza (între 1875-1890) era acela de a-i face maghiari pe toți ne-maghiarii, în timp de 40 de ani.

Istoria ne arată că nu s-a reușit acest lucru, dar în cei 40 de ani, de la momentul respectiv și până la recensământul populației din Ungaria din anul 1910, datele au evoluat semnificativ în sensul maghiarizării forțate a ne-maghiarilor.

La momentul constituirii dualismului, în anul 1867, Ungaria împreună cu ținuturile vecine înglobate avea în total 13.579.000 locuitori, dintre care numai 5.665.000 25

Vezi Robert A. Kann: Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im Jahre 1918. Band 2, Graz/Köln 1964.

33

erau maghiari (cu evrei cu tot, evreii din Ungaria se declarau maghiari sau germani ca limbă maternă și israeliți ca religie), faṭă de 7.939.00 locuitori ne-maghiari, respectiv erau maghiari doar sub 42% din totalul populației. Apoi, după adoptarea de către parlamentul maghiar a Legii naționalităților din 1868, care stabilea doar maghiara ca limbă de stat, procentul de populație care s-a declarat maghiară în urma acestei constrângeri administrative a crescut semnificativ26. În timp de 30 de ani, între 1880 și 1910, procentul cetățenilor Ungariei care s-au declarat maghiari (inclusiv cei aproape 1 milion de evrei) a crescut de la 44,9% la 54,6%, deci ajungând la o cifră psihologică de peste jumătate din totalul populației.

La anul 1910, avem un recensământ riguros, care ne dă datele de bază dintr-un total de 18,2 milioane locuitori27. Privind „limbile vorbite”, respectiv naționalitatea, în Ungaria existau deja 9,9 milioane maghiari (54,5%), și încă mai existau: 2,9 milioane români (16%), 1,9 milioane slovaci, care includeau și un număr impolsibil de precizat de ruteni (10%), 1,9 milioane germani (10%), aproape o jumătate de milion de sârbi (2,5%) și cam tot atâția ruteni (2,3%). La capitolul „religie” avem 9 milioane romano-catolici (49,3% din total populație), 2,6 milioane calviniști (14,3%), ortodocși 26

Robert A. Kann: Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975, 27 A magyar szent korona országainak 1910. évi népszámlálása.

Első rész. A népesség főbb adatai. Budapest, Magyar Kir. Központi Statisztikai Hivatal, 1912.

34

2,3 milioane (12,8%), greco-catolici 2 milioane (11%), luterani 1,3 milioane (7%), evrei 911 mii (5%) și alte minorități religioase sub 0, 1% din total populație28.

Deci, dacă la 1867 în Ungaria erau 5,6 milioane maghiari (cu evrei cu tot) dintr-un total de 13,5 milioane locuitori, și presupunând o rată a natalității aproximativ egală pentru toate naționalitățile, atunci la recensământul din 1910 ar fi trebuit să avem cel mult 7,5 milioane de maghiari dintr-un total de 18,2 milioane de locuitori, dar în realitate la 1910 se declară maghiari 9,9 milioane de locuitori. Diferența de la 7,5 milioane până la 9,9 milioane, adică de 2,4 milioane de locuitori declarați maghiari, nu poate să rezulte decât din maghiarizarea forțată a românilor, slovacilor, rutenilor și sârbilor. Facem precizarea că enumerarea etniilor nemaghiare din Ungaria de dinainte de Primul Război Mondial o vom face de fiecare dată în ordine după importanța numerică a acestora, adică români (2,9 milioane), slovaci (1,9 milioane), ruteni (0,5 miloane) și sârbi (0,5 milioane). Instrumentele la îndemâna statului în vederea maghiarizării erau Școala și Biserica. Eseul nostru fiind unul care, cum am mai spus, se referă la relația dintre geopolitică și religie, noi nu vom aborda și maghiarizarea prin Școală, oprindu-ne doar la maghiarizarea prin Biserică.

28

1910. évi népszámlálás adatai, Magyar Statisztikai Közlemények, Budapest, 1912. pp 30–33.

35

4. MAGHIARIZAREA PRIN BISERICĂ 4.1. Episcopia greco-catolică ruteană de Muncaci și raporturile ei cu Maramureșul Începuturile acestei Episcopii se află în așa-numita „Unire de la Ujgorod” din anul 1646. Mai întâi, acolo a fost întemeiată, de către Biserica Romano-Catolică, o mănăstire a călugărilor basilitani, în care au fost admiși pentru călugărie și ruteni. Apoi, după un anumit număr de ani, la inițiativa călugărilor Romano-Catolici ruteni, în anul 1646 un sinod format din 63 de preoți29, un număr totuși mic dintr-un total de aproximativ 600 de preoți30, a decis Unirea cu Roma, în următoarele condiții: (a) păstrarea ritului oriental; (b) dreptul de a-și alege un episcop, care să fie numit apoi de către Roma; (c) clerul unit să se bucure de aceleași privilegii ca și clerul Romano-Catolic31. Inițial Unirea nu a fost aprobată de către Vatican, dar grupul de inițiativă a revenit cu o nouă petiție și Sf. Scaun a ratificat Unirea abia în 1655, a înființat o Episcopie Unită ruteană cu sediul la Muncaci, având ca limbă de cult slava veche, sufragană a Ariepiscopiei Romano-Catolice de Eger, și a numit un episcop de Muncaci în comuniune cu Roma. Condițiile de acceptare a Uniației sunt asemănătoare cu cele pe care 29

https://en.wikipedia.org/wiki/Union_of_Uzhhorod https://en.m.wikipedia.org/wiki/Petro_Parfenii 31 Ibidem, nota 34.

30

36

le-au pus și românii din Ardeal, în aceeași situație, o jumătate de secol mai târziu. Se pare că impulsul principal a fost dat preoților de punctul trei, acela referitor la privilegiile clerului, preoții au fost cointeresați la Unire în primul rând cu aceste privilegii pa care le aveau și preoții Romano-Catolici, fapt care l-a făcut pe Gheorghe Șincai să exclame că „Unio pentru nemeșugul popilor s-a făcut!”32.

Mai mult, Episcopia de la Muncaci a fost numită „eparhie-mamă” și pentru Biserica Greco-Catolică din România33.

Privind însă lucrurile în mod obiectiv, rutenii din Subcarpatia și românii din Maramureș și din Transilvania în general nu aveau de ales. Prinși la mijloc între maghiarii calvini și Biserica Romano-Catolică, nu aveau nici o șansă să reziste pe termen lung în calitate de Biserică Ortodoxă de sine stătătoare, neavând în aceste teritorii nici o structură statală proprie care să îi susțină. Au ales comuniunea cu Biserica Romei și, pentru moment, atâta timp cât statul maghiar nu a căutat să îi maghiarizeze prin Biserică, așa cum a început să o facă pe vremea Dualismului (1867-1918), aceasta a fost soluția salvatoare. În paralel cu derularea acestor evenimente, prin anii 1680 principele Transilvaniei Mihai Apafi, un calvin anti-ortodox și anti-catolic manifest, care avea legături strânse cu Maramureșul și deținea și un castel de vânătoare la Coștiui (de aici și denumirea satului, de la Castellum), a Gheorghe Șincai, Cronica românilor, Ed. Minerva, București, 1978.

33 https://en.wikipedia.org/wiki/Greek_Catholic_Eparchy_of_ Mukachevo 32

37

susținut răscoala curuților împotriva habsburgilor catolici. În cursul acestei răscoale, Apafi a jefuit Mănăstirea Peri de averile sale și a desființat-o34. Fosta ctitorie a voievozilor români maramureșeni, Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol și nume de fală în cultura română a dispărut complet în calitate de centru religios, după o existență de trei secole, iar locul rămas liber a fost ocupat rapid de către Vicariatul Greco-Catolic rutean, devenit ulterior Episcopie Greco-Catolică de Muncaci.

Credincioșii ruteni care au refuzat să treacă la greco-catolicism au fost organizați bisericește sub ascultarea Episcopiei Ortodoxe Sârbe de la Budapesta și ulterior sub Mitropolia de la Karlowitz, deci nu mai aveau un centru Ortodox în Maramureș. Încă de la început, după Unirea de la Ujgorod și în contextul dispariției Stavropighiei de la Peri, Episcopul de Muncaci, nerecunoscut de către Biserica Catolică, și-a extins în mod samavolnic jurisdicția și asupra Maramureșului românesc, încât la anul 1651 Vasyl Tarasovych se autointitula: „Episcop de Berezkyi [Bereg], Uzhanskyi [Ung], Sabolski [Szabolcs], Zemplinsky [Zemplin], Maramoroski [Maramureș] și Sharishcomitatsyi [Sarospatak]”, la aceste comitate fiind adăugate ulterior Sătmarul și Ugocia35. „Episcopatul” său a durat un singur an, dar „Episcopia” avea în total 160.000 de suflete, un număr considerabil pentru acea vreme.

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. IBM al BOR, București, 1994, p. 190.

35 https://en.wikipedia.org/wiki/Vasyl_Tarasovych 34

38

Urmașul lui Tarasovych a fost Petru Petrovici, după numele de călugăr Parthenie (în ruteană Parfenii), fost călugăr Romano-Catolic hirotonit la anul 1651 de către Mitropolitul ortodox român de la Alba Iulia Simion Ștefan, dar ca Episcop ortodox pentru rusinii din Rusia Subcarpatică, nu ca Episcop unit. Faptul că inițial a fost hirotonit ca Episcop ortodox a întârziat numirea sa, Papa l-a recunoscut ca Episcop unit abia după patru ani, în 1655, iar împăratul Leopold I l-a numit după alți patru ani, în 1659. Acesta este de fapt primul Episcop Greco-Catolic de Muncaci numit cu acte în regulă de către Împărat, la 1659. După moartea lui Parfenii, survenită în 1665, Episcopia Greco-Catolică de Muncaci a cunoscut o perioadă de peste două decenii de decădere și anarhie, datorită unor interminabile lupte interne pentru putere între vlădicii locali. În acest caz, soluția aleasă de către Roma a fost trimiterea la Muncaci a unui ierarh străin. Acesta a fost găsit la Roma în persoana lui Iosif de Camillis, un grec învățat și energic, trecut la catolicism. Înainte de a pleca din Roma, Camillis a pretins și a primit titlul de Episcop „al tuturor popoarelor de rit grec ce se află în Regatul Ungariei”36, deci în această categorie ar fi trebuit să intre nu doar Greco-Catolicii, ci și Greco-Orientalii, adică ortodocșii, precum și Mitropolia Ortodoxă Română de Alba Iulia și episcopii ortodocși ai Maramureșului, iar Camillis să fie Arhiepiscop și Mitropolit al lor. Fiind 36

Vezi dr. Ovidiu Ghitta, în: http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales _6bis/8%20ghitta.pdf 39

vreme de război cu turcii și, în eventualitatea că după război Ungaria va ieși cu teritoriul mărit, noul ierarh mai era numit și pentru teritoriile pe care Ungaria le-ar putea dobândi pe viitor („aliisque locis acquisitis in Hungaria commorantibus vicarium apostolicum cum 37 jurisdictione”) . Titlul lui Camillis își are importanța sa, deoarece justifică marea campanie de prozelitism Greco-Catolic dusă de către acest Episcop nu numai în cuprinsul Episcopiei Muncaciului, ci și în afara acesteia, în Maramureș și în teritoriul canonic al Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia.

Episcopul Iosif de Camillis a fost instalat pe 10 aprilie 1690, cu mare pompă chiriarhală, în biserica Mănăstirii Sf. Nicolae din Muncaci. Erau prezenți șapte protopopi și șaptezeci de preoți (suspect de puțini, totuși, dintr-un total de vreo șase sute), în frunte cu predecesorul său, fostul Episcop Metodie, detronat pentru că ar fi avut înclinații „schismatice”, filo-Ortodoxe, și toți au jurat supunere noului vlădică pe Evanghelia aflată în mâinile lui Camillis. Asta nu i-a împiedicat însă ca, în scurtă vreme unii dintre ei, în frunte cu fostul Episcop Metodie, să se refugieze în Maramureș38, acolo unde se afla sediul Episcopului „schismatic” (adică Ortodox) român Iosif Stoica și de unde au încercat, după exemplul Maramureșului, să își impună și ei un Episcop Ortodox rutean propriu pentru Rusia Subcarpatică. Iată, așadar, că prima consecință a instalării noului Episcop unit la Muncaci a fost aceea că centrul de rezistență al Ortodoxiei 37 38

Idem, p. 67.

Idem, p. 68.

40

s-a mutat de la Muncaci, din Subcarpatia, în Maramureș.

De Camillis se gândea să-i prindă pe trădători și să-i arunce în temniță la Muncaci. Pe data de 22 aprilie 1690 îi scrie Împăratului în acest sens, reiterând că el, Episcopul de Camillis, este singurul arhipăstor legitim al tuturor creștinilor de rit grec din aceste teritorii și, prin urmare, solicită Majestății Sale să intervină în forță pentru a interzice activitatea episcopilor „schismatici”. Dar suveranul nu a riscat să provoace tulburări nedorite în rândul popoarelor sale, așa că l-a lăsat pe de Camillis să se descurce singur.

Pe de altă parte, noul Episcop află că starea clerului său este întristătoare. Preoții pe care i-a cunoscut între timp sunt mult sub așteptări, sunt curvari (bigami sau trigami) și sunt ignoranți în privința Sfintelor Taine pe care trebuiau să le administreze poporului, fiind preocupați numai de starea lor materială. Promisa acordare către clerul unit a acelorași privilegii ca și pentru cel de rit latin s-a dovedit a fi o așteptare deșartă. Când preoții uniți au vrut și ei să nu mai plătească „porție” (impozit) după „cleje” (loturi de pământ aferente parohiilor, denumire provenind de la „ecclesia”), la fel ca și cei romano-catolici, nobilii proprietari ai satelor s-au opus și i-au impozitat cu forța.

Apoi, preoții de rit latin plăteau o dare către Episcopul lor, dar preoții uniți, neavând episcop legiuit, nu au plătit nimic o vreme, după care au fost obligați abuziv să plătească acest impozit de 100 de taleri pe an către pastorii calvini, încât Episcopul de Camillis s-a văzut nevoit să se lupte mai întâi cu calvinii, ca să îi lase pe preoții uniți să îi plătească lui impozitele cuvenite.

41

A găsit, totuși, o soluție proprie de a-și asigura venituri pentru Episcopie. Anume, a declarat nevalabile hirotoniile de preoți făcute de către episcopii „schismatici” (ortodocși, nu erau alții) și, în consecință, i-a convocat pe preoți ca să presteze în fața sa un nou jurământ de hirotonie, luându-le pentru aceasta taxele cuvenite. Cei care nu se spuneau poruncii, erau îndepărtați din cler și scoși din parohii. I-a convocat și pe preoții din Maramureș, dar aceștia nu s-au prezentat la ordinul Episcopului de la Muncaci, în semn de nerecunoaștere a jurisdicției sale asupra Maramureșului. Este cunoscut cazul preotului Mihai Rednic din Maramureș, de la Mănăstirea (azi în comuna Giulești de pe Valea Marei), pentru care de Camillis a pronunțat suspendarea din oficiul preoțesc, pe motiv de hirotonie făcută de către Episcopul „schismatic” Iosif Stoica, dar sancțiunea nu a putut fi aplicată39.

Episcopul de Camillis nu a mai ajuns în vizitațiune canonică în Maramureș, el trecând la Domnul în anul 1706.

După moartea lui de Camillis, au urmat alți zece ani de lupte pentru succesiunea scaunului vlădicesc de la Muncaci. Intensitatea, amploarea și durata luptelor era explicabilă prin aceea că aici se amestecau și taberele politice, pro-habsurgii catolici și anti-habsburgii calvini maghiari conduși de Francisc Rakoczi al II-lea, fiecare susținând un candidat propriu, populația însăși din Maramureș și Subcarpatia fiind divizată, unii luptând sub steagul lui Rakoczi sub numele de „curuți” (în maghiară: haiduci) împotriva Împăratului, cum a fost cazul cetei 39

Idem, p. 74.

42

haiducului român Pintea Viteazul, alții luptând de partea Împăratului, sub numele de „lobonți” (în maghiară: dezertori, cu referire la părăsirea armatei lui Rakoczi). În cele din urmă, după înfrângerea Răscolei lui Rakoczi, Împăratul și Papa au căzut de acord asupra unui candidat, Ghennadie Bizanczy, care a fost numit episcop abia la 1716 și a păstorit până la sfârșitul vieții sale în 1733. Bizanczy nu a mai primit titlul de Episcop, pentru că același teritoriu pe care se afla Muncaciul era acoperit și de Arhiepiscopia Romano-Catolică de la Eger, ci titlul lui era acela de Vicar Apostolic. Muncaciul a redevenit Episcopie de sine stătătoare și cu un Episcop propriu abia în anul 1771, printr-un decret al Împărătesei Maria Tereza. Câțiva ani mai târziu, în anul 1776, tot printr-un decret al Împărătesei Maria Tereza, a fost înființat separat un Vicariat Greco-Catolic pentru românii din Maramureș („pro districtibus valahicus”)40, dar acest Vicariat funcționa în cadrul Episcopiei rutene de la Muncaci.

Implicarea lui Bizanczy în viața religioasă a Maramureșului și a Transilvaniei în contextul Unirii cu Biserica Romei a fost deosebit de activă. În ceea ce privește Maramureșul, Curtea de la Viena a apreciat că acest ținut nu face parte din Transilvania, fiind un comitat separat, ceea ce era corect în sine din punct de vedere istoric și geografic, dar din punct de vedere bisericesc Maramureșul a fost plasat sub jurisdicția Arhiepiscopiei Romano-Catolice de la Eger. Însă pe la începuturile unirii 40

Tit Bud, Date istorice despre protopopiatele, parohiile mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911, Sighet, 1911, p. 51.

43

Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Roma, în Maramureșul din primele decenii ale secolului al XVIII-lea și în Rusia Subcarpatică încă au mai activat în mod canonic trei episcopi ortodocși români, originari din Maramureș și hirotoniți în Moldova, recunoscuți ca episcopi inclusiv de către Biserica Catolică, dar persecutați de către autoritățile imperiale în contextul expansiunii uniate, precum: Iosif Stoica (1692-1711), Serafim de Petrova (1711-1714) și Dosoftei Teodorovici 41 (1718-1739) . În fața acestei situații, împăratul de la Viena, interesat în catolicizarea a populației românești, a decis ca lupta împotriva „schismaticilor”, adică împotriva ortodocșilor români din Maramureș să se facă folosindu-i ca mijloc pe rutenii Greco-Catolici de la Muncaci.

Pe de altă parte, rutenii uniți de la Muncaci aveau interesul să-și extindă dominația și asupra Maramureșului Ortodox românesc, pentru a percepe de aici dările bisericești, astfel că românii din Maramureș au fost prinși sub focul încrucișat al acestor interese convergente, ale Curții de la Viena și ale Episcopiei rutene de la Muncaci.

Episcopul român unit de la Blaj Inocențiu Micu-Klein a încercat să preia el însuși Maramureșul și să-l încadreze în Episcopia sa, însă fără succes42. În baza unui Decret al Împăratului Carol III din 22 august 1720, în Maramureș s-a înființat un Vicariat Greco-Catolic sub conducerea

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ed. cit., p. 538.

42 Zenovie Pâclișan, în rev. „Cultura Creștină”, an III nr. 11, Blaj, 10 iunie 1913, p. 330.

41

44

Episcopului rutean Ghenadie Bizanczy43, cel care l-a hirotonit întru arhiereu și pe Inocențiu Klein. Apoi, în anul 1771, împărăteasa Maria Tereza a emis un decret prin care îi scotea pe ruteni de sub ascultarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de la Eger și înființa la Muncaci o Episcopie Greco-Catolică Ruteană de sine stătătoare.

Aceasta îngloba și Vicariatul Greco-Catolic al Maramureșului, care a rămas în componența Episcopiei Rutene de la Muncaci, cu slavona ca limbă bisericească, pentru mai bine de optzeci de ani, până la înființarea Episcopiei Greco-Catolice Române de Gherla, la anul 1853.

Intrarea efectivă a Vicariatului Maramureșului de la Sighet în componența Episcopiei Greco-Catolice române de Gherla s-a produs trei ani mai târziu, în 1856. După o îndelungată activitate petiționară, purtată între 1816 și 1835 cu autoritățile politice și bisericești ale vremii, românii au obținut de la Episcopia de la Muncaci ca serviciul religios să se efectueze alternativ în slavonă și în română44. Demersurile sporadice de rutenizare a românilor din Maramureș prin Biserică (de exemplu prin obiceiul episcopilor de la Muncaci de a numi numai preoți ruteni în parohiile mixte româno-rutene etc.), efectuate de către unii

43

Jaczko Sandor, Religion and Ethnicity in Maramaros County in the 18th Century, Presa Universitară Clujeană, 2015, p. 277. Vezi și Zenovie Pâclișan, în rev. „Cultura Creștină”, an III nr. 11, Blaj, 10 iunie 1913, p. 331..

44 Marius Câmpeanu, Structura Vicariatului Greco-Catolic al Maramureșului între anii 1856 și 1930, în: Anuarul Sargeția nr.

VIII / 2017, p. 208.

45

episcopi Greco-Catolici ruteni de la Muncaci45 au fost, totuși, neînsemnate în privința rezultatelor. Totodată, nu putem ignora activitatea unui mare ierarh rutean de la Muncaci, Andrei Bacinski (1772-1809), care a inspectat școlile confesionale din Maramureșul românesc și i-a încurajat pe preoți, învățători și elevi să își învețe „limba națională”, adică limba română, și să o cultive în școală și biserică46. Timpul relativ îndelungat în care Maramureșul s-a aflat sub ascultarea Episcopiei rutene de la Muncaci, cu vicariat propriu la Sighet, nu a fost o problemă gravă pentru păstrarea de către români a limbii române și a naționalității proprii, pentru că serviciile religioase erau oficiate alternativ în slavonă și în română, iar Rusia Subcarpatică nu era un stat de sine stătător, care ar fi putut să fie interesat și eficient în rusificarea românilor prin Biserică.

4.2. Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma și raporturile ei cu Împăratul de la Viena Fără îndoială că Biserica Greco-Catolică Română din Transilvania, sau cum i se mai spune Unită cu Roma, are merite imense și nepieritoare în evoluția națiunii române, în cultura națională și în configurarea spiritualității românești moderne.

45

Ibidem.

Grigore Iuga, Istoricul învățământului din zona Văii Izei până la 1918, în vol. „Maramureș, vatră de istorie milenară”, vol. IV, Ed. „Dragoș Vodă”, Cluj, 1998, p. 364.

46

46

Dar, în același timp, ar fi profund nedrept să absolutizăm la modul prezumțios meritele culturale ale Bisericii Greco-Catolice și simultan să desființăm prezența și rezultatele culturale ale Ortodoxiei, care a existat în Transilvania anterior apariției Unirii cu Roma. Înainte de anul 1700, românii din Ardeal nu au fost nici animiști și nici musulmani, ci creștini ortodocși. La Alba Iulia a existat o Mitropolie Ortodoxă Română înființată de către Mihai Viteazul, cu un secol înainte de transformarea acesteia în Episcopie Română Unită, iar aceasta a avut și ea rezultatele și meritele ei culturale și naționale românești.

Aici au activat mitropoliți celebri, precum Ilie Iorest (1640-1643), Simion Ștefan (1643-1656) ori Sava Brancovici (1656-1680). După cum se știe, mitropolitului ortodox român de Alba Iulia, Simion Ștefan, cultura noastră îi datorează tipărirea pentru prima oară, în întregime, în limba română, a Noului Testament, cunoscut sub numele de Noul Testament de la Bălgrad, la anul 1648, text tradus de un anume ieromonah Silvestru, venit de peste munți, din sud, de la Mănăstirea Govora și diortosit ulterior de către o comisie condusă de ilustrul mitropolit. Sau, de exemplu înființarea Mănăstirii maramureșene de la Moisei este legată de numele mitropolitului Sava Brancovici. Și este de presupus că Mitropolia Ortodoxă Română de la Alba Iulia ar fi continuat să-și îndeplinească un anumit rol confesional și cultural-național, dacă existența ei nu ar fi fost curmată brusc, în contextul înființării Episcopiei Române Unite cu Roma. Energiile creatoare ale poporului român ar fi fost

47

descătușate oricum, indiferent de cadrul de desfășurare, ortodox sau greco-catolic.

Apoi, ideea latinității poporului român și a originii noastre romane, nu sunt o descoperire exclusivă și un monopol al Bisericii Greco-Catolice. Mai-nainte de înființarea Bisericii Greco-Catolice Române din Transilvania și cu un veac și jumătate înainte de Școala Ardeleană, noi românii am avut conștiința explicită a unității naționale și a originii noastre romane la cronicarul moldovean Miron Costin (1633-1691) în De neamul moldovenilor, conștiință reafirmată tot mai-nainte de Școala Ardeleană de către Dimitrie Cantemir (1673-1723) în Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, precum și de către Episcopul Chezarie al Râmnicului în Prefața sa la Mineiul pe luna ianuarie a anului 1779. Iar învățatul Mitropolit Varlaam de la Iași, atunci când și-a tipărit Cazania sa, la 1643, a subintitulat-o „Carte românească de învățătură”, deci Carte românească, nu moldovenească, nici ardelenească și nici muntenească.

După reînființarea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, cu sediul la Sibiu, la 1864, sub Mitropolitul Andrei Șaguna, Ortodoxia Română din Ardeal a avut, într-un timp record, realizări cu nimic mai prejos decât Greco-Catolicismul de la Blaj: a înființat Asociațiunea Transilvană pentru Cultura Poporului Român („Astra”), a pus bazele unei Academii Teologice la Sibiu, a tipărit cărți și publicații periodice, între care și „Telegraful român”, cotidianul cu cea mai îndelungată apariție neîntreruptă din România, a trimis tineri la studii în străinătate prin bursele asigurate de Fundația ortodoxului Emanoil Gojdu etc., etc..

48

Revenind la Biserica Greco-Catolică, în ceea ce îl privește pe Episcopul Inocențiu Micu-Klein, prima sa acțiune importantă după înscăunare a fost să efectueze un recensământ al românilor transilvăneni47 în anul 1733.

Rezultatele acestui recensământ arătau că românii se aflau peste tot în Transilvania, că îi întreceau numeric pe unguri, sași și secui și că aduceau statului venituri mai mari decât toate celelalte naționalități laolaltă. Înarmat cu aceste date sigure, vlădica Inocențiu Micu a mers în toamna anului 1734 la Viena, unde a întocmit memorii către împărat, în care a arătat starea de subjugare în care erau ținuți românii de către unguri, sași și secui și a cerut ca poporul român să fie recunoscut ca a patra națiune din Transilvania, având adică drepturi politice egale cu celelalte trei. Din însemnările Episcopului Inocențiu Micu reiese că la Viena el a cumpărat un exemplar din Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir48, din care și-a scos argumentele pe care le-a transcris în memoriile adresate împăratului, cu privire la vechimea și originea romană a românilor, inclusiv a celor transilvăneni.

Curtea de la Viena a trimis Memoriul episcopului român către Guvernul Transilvaniei spre avizare, iar Guvernul l-a înaintat Dietei (Parlamentului) de la Cluj spre examinare. În ședința Dietei din 30 septembrie 1737, episcopul a fost împiedicat să-și citească Memoriul, deputații strigând că ei nu recunosc națiunea valahă (română). Devenea clar că, pentru Episcopul Inocențiu Micu, unirea cu Biserica Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura IBMBOR, București, p. 362 și urm.

48 Idem, p. 264.

47

49

Romei nu a fost un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc, prin care el a urmărit obținerea de drepturi politice pentru poporul român din Transilvania. Totuși, el nu a fost judecat pentru implicare în politică ci, sub pretextul că nu a luat măsuri împotriva unei mișcări pro-ortodoxe provocate de către călugărul Vissarion Sarai, Curtea de la Viena a pornit o anchetă împotriva sa, prezentându-i o listă cu 82 de învinuiri, formulate în marea lor majoritate pe baza denunțurilor calomnioase provenite de la reprezentanții națiunilor „recepte”, adică unguri, sași și secui. În decembrie 1744, Episcopul Inocențiu Micu pleacă de la Viena la Roma, spre a cere sprijnul Papei. Drept răspuns, Curia papală i-a interzis să părăsească Roma, iar Curtea de la Viena i-a confiscat veniturile de la Blaj, aducându-l în situația de muritor de foame49, după care l-a constrâns în acest fel să își dea demisia din scaunul episcopal la 7 mai 1751, în schimbul acordării unei pensii viagere modice de 1200 de florini pe an. A mai trăit încă 17 ani în exil, până la moartea sa survenită la 22 sepetembrie 1768.

După experiența avută cu Episcopul Inocențiu Micu-Klein, Curtea de la Viena a procedat mai atent la numirea episcopilor Bisericii Greco-Catolice Românești din Transilvania. S-a instituit o bizarerie canonică, anume episcopii greco-catolici erau aleși formal de către un Sinod local, dar nu erau numiți de către papă și recunoscuți de către împărat, cum ar fi fost normal, ci erau numiți de către împărat și după aceea confirmați de papă, iar împăratul numea pe cine voia, de regulă fără să țină cont de numărul de voturi pe care candidatul le întrunea în Sinod. Criteriul 49

Ibidem, p. 371.

50

după care se făcea numirea era acela ca viitorul episcop să prezinte garanții că nu va crea probleme Curții de la Viena.

Astfel, la alegerile de episcop din 1764, rezultatul votului în Sinod a fost: Grigore Maior – 90 de voturi, fostul Episcop Inocențiu Klein, aflat în exil la Roma – 72 de voturi, Silvestru Caliani – 16 voturi și Atanasie Rednic – 9 voturi50. Cum era de așteptat, împăratul l-a numit episcop pe ultimul, pe Atanasie Rednic, care a luat numai 9 voturi, de zece ori mai puține voturi decât Maior și de 8 ori mai puține decât Klein. Grigore Maior, care a protestat împotriva numirii lui Atanasie Rednic, a fost condamnat pe viață și întemnițat la mănăstirea ruteană de la Muncaci. Și cazul nu a fost singular. Situația s-a repetat și la alegerea de episcop din 1782, când candidații s-au clasat în felul următor: Ignatie Darabant – 63 de voturi, Iacob Aron – 57 de voturi și Ioan Bob – 37 de voturi. Împăratul l-a numit pe al treilea clasat, pe Ioan Bob. Evident, criteriile avute în vedere de către împărat nu priveau alegerea Sinodului și vrednicia de care candidatul ar fi dat dovadă în slujirea altarului, ci supunerea și ascultarea față de o autoritate politică străină de Biserică și națiune, adică față de Curtea de la Viena. Ioan Bob a fost cel mai slab pregătit dintre candidați și, odată ajuns episcop, tot el a fost acela care a destructurat așa-zisa „Scoală Ardeleană” abia înjghebată, determinându-i pe exponenții ei să se exileze (Petru Maior la Budapesta, Ioan Budai Deleanu la Lemberg, Gheorghe Șincai la Oradea etc.). Cu timpul, lucrurile s-au agravat.

După înființarea dualismului Austro-Ungar în 1867, în numirea de către împăratul de la Viena a episcopului 50

https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Maior 51

român greco-catolic intervenea și guvernul maghiar de la Budapesta. Acuma, pentru a fi un bun episcop român, nu era suficient ca respectivul candidat să fie obedient față de împărat, ci mai trebuia să fie servil și față de guvernul maghiar. Exemplul de grație Episcopul Ioan Szabo, care a arhipăstorit Episcopia Gherlei între 1879-1911.

4.3. Episcopia Greco-Catolică română de Gherla și raporturile ei cu guvernul de la Budapesta Episcopia Greco-Catolică a Gherlei a fost înființată în anul 1853, imediat după ce Episcopia Greco-Catolică Română a Blajului a fost scoasă de sub jurisdicția Arhiepiscopiei maghiare de la Esztergom și a fost ridicată la rang de Mitropolie de sine stătătoare, autonomă din punct de vedere canonic-bisericesc, prin Bula dată de către Papa Pius al IX-lea, cu titlul „Ecclessiam Christi”. În această bulă, autonomia canonică a noii Mitropolii românești de la Blaj era afirmată cu claritate: „Antistites greci ritus Catholici uniti inibi existunt Ecclessiae omnes civitates, oppida pagi, parochia e sive matrices sive filiales, itemque cenobia, Monasteria, Instituta qualibet, tum Ecclesiastica, tum seculari et quorumvis ordinum Regularia, omnes denique utriusque sexus personae cujuscumqe gradus ordinis et conditionis, a pristina cui antea suberant Metropolitae Strigoniensis jurisdictione et qualis alia potestate et prerogativa jurisdictionali in

52

perpetuum pariter exemptae sint et liberatae”51. În toamna aceluiași an, la 26 noiembrie 1853 Papa Pius al IX-lea emite și Bula „Ad Apostolicam Sedem”, prin care este înființată Episcopia de Gherla ca sufragană Mitropoliei de la Blaj. Această dieceză nou înființată cuprindea 540 de parohii în nord-vestul Transilvaniei, împreună cu alte 94 de parohii din Maramureș și Sătmar preluate de la Episcopia Greco-Catolică de la Muncaci, având în total 410.000 suflete.

Primul episcop al acestei nou-înființate Episcopii a fost Ioan Alexi (1854-1863). A păstorit numai nouă ani, dar a avut realizări notabile în plan național românesc, raportate la această durată relativ scurtă52. În anul 1858, episcopul Ioan Alexi a înființat „Preparandia” de la Năsăud, iar în anul 1859, a deschis Seminariul Teologic de la Gherla. S-a ocupat personal de aprovizionarea cu cărți școlare a tuturor școlilor sătești din eparhia sa, încât istoricul român Nicolae Iorga l-a numit pe Ioan Alexi „episcopul cărturar”53. În anul 1860, acesta a vizitat Maramureșul, partea de nord-vest a Eparhiei sale, cea mai expusă influențelor străine, maghiare și rutene54.

Maramureșul românesc tocmai fusese scos de sub jurisdicția Episcopiei Greco-Catolice Rutene de la Muncaci și a fost trecut la Episcopia Greco-Catolică În: „Unirea”, foaie bisericească, an XXIII, nr. 76, Blaj, 31 iulie 1913, p. 1.

52 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexi 53 Nicolae Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, vol. 2, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977.

54 Vasile Moldovan, Vizitație canonică în Maramurăș, 27 iunie 24 iulie 1913, Gherla, 1913.

51

53

Română a Gherlei. A dispus înlocuirea limbii slavone cu limba română în bisericile din Maramureș, iar pe preoți i-a obligat să-și cumpere și să folosească cărțile liturgice editate la Blaj. A fost un bun român, iar în pastoralele sale îi îndemna pe oameni să iubească limba și națiunea română.

Al doilea Episcop al Episcopiei de Gherla a fost Ioan Vancea, cu rădăcini îndepărtate în familia nobilă Vancea din Oncești, Maramureș. A fost Episcop la Gherla un timp scurt, de numai doi ani (1866-1868), fiind numit ulterior mitropolit la Blaj. Nu a avut timp să-și pună o amprentă mai puternică asupra acestei episcopii. I-a urmat în scaunul episcopal al Gherlei Mihai Pavel, originar tot din Maramureș, care și el a arhipăstorit puțin aici, între 1873-1879, plecând apoi episcop la Oradea. Anterior ridicării sale la rangul de episcop, Mihai Pavel a fost, sub episcopii Alexi și Vancea, protopop și vicar al Maramureșului, precum și paroh în Slatina (azi în Ucraina), calitate în care a zidit aici o biserică mare, mai arătoasă decât catedrala din Gherla, și a amenajat băi cu apă sărată. În perioada cea mai grea a asaltului Ungariei de maghiarizare a românilor din nord-vestul Ardealului, Episcopia Greco-Catolică Română de Gherla a avut un episcop nu doar filo-maghiar ci și, prin modul lui de acțiune, un veritabil agent al Guvernului de la Budapesta, în persoana lui Ioan Szabo, acesta având și cea mai îndelungată arhipăstorire, de 32 de ani, între 1879-1911, aflată pe de-a-ntregul în interiorul perioadei dualismului Austro-Ungar. Dacă pentru Episcopul Inocențiu 54

Micu-Klein, Unirea cu Biserica Romei nu a fost un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc, prin care el a urmărit obținerea de drepturi politice pentru poporul român din Transilvania, pentru Episcopul Ioan Szabo Unirea cu Biserica Romei a însemnat un mijloc pentru supunerea politică a națiunii române față de „națiunea dominantă” maghiară și finalmente de aneantizare a națiunii române prin politica de maghiarizare.

Cercetătorul care ar vrea să se documenteze asupra Episcopului unit Ioan Szabo este surprins de la bun început de o ciudățenie. Datele elementare despre episcopii uniți, în general, existente pe Wikipedia, care, considerând după bibliografie, judecăți de valoare și stil, sunt redactate de către medii apropiate Bisericii Greco-Catolice, sunt extrem de sărace cu referire la Ioan Szabo. Numai cinci rânduri pentru o arhipăstorire îndelungată, de 32 de ani, în timp ce pentru predecesorul său Mihai Pavel, care a fost episcop de Gherla doar șase ani (1873-1879) și pentru succesorul său, Episcopul Vasile Hossu, care a fost episcop la Gherla doar patru ani (1912-1916), sunt consacrate mai multe zeci de rânduri. Să fie oare această exagerată parcimonie documentară în ce îl privește pe Ioan Szabo explicată numai prin aceea că activitatea anti-românească a acestui episcop român greco-catolic este jenantă și este preferabil să fie trecută sub tăcere?

Istoricii bisericești contemporani de confesiune greco-catolică îi fac Episcopului Ioan Szabo o biografie

55

cosmetizată cu grijă55, în care enormitățile cele mai grosolane (cum că guvernul de la Budapesta „n-a îndrăznit” să ridice problema înființării Episcopiei de Hajdudorogh, atâta timp cât a trăit Ioan Szabo) sunt amestecate cu finețuri stilistice iezuite, dar istoricul Nicolae Iorga, pe care nu îl putem crede un ignorant în temă, îi face acestui vlădic, pe care îl vizitează la Gherla în anul 1906, un portret întunecat. „În fruntea acestor aşezăminte diecesane stă un om care se poate intitula episcop, conte român, asistent al scaunului pontifical, prelat domestic, consilier intim al împăratului, cavaler al ordinului Francisc-Iosif. Excelenţa sa domnul Ioan Szabo, care-şi scrie numele în ortografia sufletului său, se simte bine, după douăzeci şi şase de ani de păstorire, în acea casă cu două rînduri [...], cu acea arhivă care mucezeşte, cu acea biserică parohială veche care se dărîmă, cu acea biserică parohială nouă, pe care o fac alţii, cu aceste şcoli, dintre care una are casă cu chirie, iar cealaltă limbă cu chirie. Clerul lui nu-l vede mai niciodată, iar credincioşii nu pomenesc să-l fi putut saluta cândva la vreo sărbătoare sau la vreo sfinţire de biserică. Pînă şi şedințele consistoriului se ţin fără preţioasa prezenţă trupească a arhiereului. În schimb, Ioan Szabo e cel mai plăcut episcop românesc pe care şi-l poate dori orice guvern din [Buda]Pesta. Urmaşul la Gherla al lui Ioan Alexi cel învăţat, al lui Ioan Vancea cel energic, al lui Mihai Pavel Vezi de exemplu Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu, Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994.

55

56

cel blînd şi milostiv este acest bătrîn sumbru şi singuratec, fără inimă pentru diecesa sa şi pentru neamul său”56.

Prezența redusă a episcopului în public este de înțeles. La numai șase ani de la instalare, adică începând cu anul 1885, Episcopul Ioan Szabo se îmbolnăvește grav, nu mai poate face nici vizitațiuni canonice și nici nu își poate onora cea mai mare parte din atribuțiile chiriarhale, dar rămâne cu toate acestea în scaunul episcopesc încă 26 de ani, fără să își dea demisia. Sau poate și-ar fi dat el demisia, dar nu i-a permis guvernul de la Budapesta să plece, ca unuia care făcea guvernului în mod constant servicii anti-românești. La sfințirea noii biserici românești de la Sighet, în anul 1890, totuși Biserica unui Vicariat foraneu (actuala biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului de pe str. Dragoș Vodă), nu a venit Episcopul în persoană, ci a trimis un „delegat” al său, pe un anume Erdoss Sandor57.

Dar puținătatea surselor documentare și caracterul lacunar ale acestora în ceea ce îl privește pe Episcopul Ioan Szabo le putem suplini cu un folos foarte bun, prin studierea corespondenței acestuia. Și aici a fost publicată doar corespondența sa cu Sf. Scaun58, nu însă și cea cu guvernul de la Budapesta, de la care ne-am putea aștepta la descoperiri terifiante. Se mai pot consulta cu folos mai slab Nicolae Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, vol. 2, Ed. Minerva (colecția BPT), Bucuresti, 1977.

57 Marius Câmpeanu, op. cit., p. 209.

58 * * * Episcopul Ioan Szabo și Sfântul Scaun. Corespondență.

(1874-1910), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2007.

Ediție, studiu introductiv și note Ion Cârja și Daniel Sularea.

56

57

și culegeri de portrete de episcopi de Cluj-Gherla, scrieri encomiastice, cu valoare obiectiv documentară mai redusă, unele redactate încă din timpul vieții Episcopului Ioan Szabo59 de către preoți aflați chiar în subordinea sa, cum ar fi de exemplu fostul Vicar al Maramureșului Tit Bud, de la care este de înțeles că nu trebuie să ne așteptăm la o evaluare critică a activității vlădicului, sau de canonici ai capitlului diecezan de Cluj-Gherla, denumirea din terminologia greco-catolică pentru conducerea unei episcopii60.

Pe scurt, aflăm că viitorul episcop s-a născut la Istrău, actualmente în comuna Moftin, județul Satu Mare, în anul 1836, în familia unui preot unit. Face seminarul la Oradea și apoi, în 1836, la numai 17 ani, este trimis de către episcopul greco-catolic de atunci al Oradiei, Vasile Erdelyi, la studii la Roma, la Colegiul Sfântul Athanasie.

După șase ani este doctor în Teologie și revine la Oradea.

Este, pe rând, secretar al Episcopiei, director al seminarului și canonic, iar în 1879 ajunge Episcop de Gherla. La Seminarul Teologic de pe lângă Episcopia Gherlei, noul episcop Ioan Szabo scoate limba română ca limbă de predare, sub motivul că predarea în această limbă era și așa „obstaculată de politica statului dualist”61 (argument sofistic, precum cel comis de individul care spune că a luat el această geantă văzută pe stradă, ca să nu De exemplu vicarul Maramureșului Tit Bud, Disertatiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș, Gherla, 1891.

60 Victor Bojor, Episcopii Diecezei Greco-Catolice de Gherla, Cluj, 1837.

61 * * * Episcopul Ioan Szabo și Sfântul Scaun. Corespondență.

(1874-1910), p. 6-7.

59

58

se fure) și a înlocuit-o cu latina. A făcut apoi demersuri la guvern ca toți preoții din Episcopia Gherlei să primească salariu fix de la statul maghiar, la fel ca și preoții proveniți din parohiile românești preluate de la Eparhia Muncaciului. Or, statul (atunci ca și azi) folosea salariul ca mijloc de disciplinare a preoților. Însă adevărata față de fals român a Episcopului Szabo s-a putut vedea în relațiile sale cu mișcarea națională românească, pe de o parte, și cu guvernul maghiar, pe de altă parte. Episcopul era de părere că Partidul Național Român, adică partidul luptătorilor memorandiști este „o aventură politică de natură a tensiona inutil relațiile cu națiunea dominantă”62, fiind vorba desigur de națiunea maghiară. În Rapoartele trimise periodic către Sf. Scaun era prevăzut și un paragraf cu un rol formal, în care erau menționate de fiecare dată vecinătățile, adică alte episcopii sau, dacă este cazul, alte state cu care se învecinează Episcopia în cauză. În ceea ce privește Episcopia sa, Ioan Szabo spunea în fiecare Raport că ea se învecinează „la Răsărit cu Moldova”, evitând cu bună știință să folosească denumirea reală a statului, care nu mai era demult Moldova, ci era Regatul României. Sau poate că el nu (re)cunoștea existența unui Regat al României? În aceeași cheie psihanalitică trebuie interpretată și o altă „scăpare” lingvistică a lui Ioan Szabo. În terminologia Greco-Catolică din toate celelalte trei episcopii românești – Blaj, Lugoj și Oradea – pentru a desemna pe credincioșii ortodocși era încetățenită și unanim uzitată sintagma de „Greco-Orientali”, mai puțin 62

Idem, p. 11.

59

în Episcopia Gherlei, unde episcopul continua să folosească pentru frații lui ortodocși români termenul medieval peiorativ de „schismatici”.

Apoi, este cazul probabil ceva mai cunoscut al relațiilor încordate ale episcopului Ioan Szabo cu preotul Vasile Lucaciu, mai exact spus este vorba de persecutarea continuă de către episcop a luptătorului pentru cauza românismului care a fost Vasile Lucaciu. Acesta era preot la Șișești, evident în Eparhia Gherlei păstorită de Ioan Szabo și era el însuși, la fel ca și episcopul, fost student la Colegiul Sf. Athanasie din Roma. Vasile Lucaciu avea un fiu botezat cu numele unui comandant militar celebru al antichității, Epaminonda, care a urmat teologia și a devenit la rândul său preot. Când Epaminonda era încă foarte tânăr, tatăl său ar fi vrut să îl trimită la studii tot la Colegiul Sfântul Athanasie, dar de o bursă nici nu putea fi vorba, pentru că aici lucrurile erau la mâna episcopului Szabo, care nu vedea cu ochi buni activitatea națională românească a părintelui Vasile. Așa se face că părintele Vasile Lucaciu încearcă să vadă o modalitate de a-și trimite fiul la Roma pe cheltuială proprie. Episcopul află și trimite o scrisoare-denunț, pe 9 noimebrie 1886, adresată cardinalului Giovanni Simeoni, prin care judecă această intenție (proces de intenție!) a lui Vasile Lucaciu ca fiind o cauză subversivă63. Și faptul că Vasile Lucaciu l-a trimis pe fratele său Constantin la studii la Roma, trei ani mai târziu, s-a bucurat de același tratament. Într-un alt denunț din 26 martie 1889, adresat aceluiași cardinal, Episcopul Ioan Szabo informează că de pe urma parohului Vasile 63

Ibidem, p. 147-148.

60

Lucaciu guvernul (bineînțeles guvernul maghiar) are „multe neplăceri”, iar în ceea ce îl privește pe fratele acestuia Constantin, Eminența Sa cardinalul este rugat să îl trimită înapoi acasă, în interesul menținerii „disciplinei în rândurile clerului”64. Iar acasă, în Eparhie, episcopul l-a judecat și pedepsit pe preotul Vasile Lucaciu, cum că ar fi „negustorit cu intenții liturgice”65 (alt proces de intenție!), pentru faptul că și-a trimis fratele la studii la Roma. În timp ce era paroh în Șișești, între anii 1885-1890, Vasile Lucaciu a ridicat aici o biserică nouă de zid, impunătoare, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, dar care a fost totodată consacrată de către preotul ctitor și „Sfintei uniri a tuturor românilor”. A pus pe frontispiciul bisericii o inscripție probabil voit ambiguă în sine: „Pro S[ancta] Unione Omnio Romanorum”66. Nu era clar dacă era vorba de o unire religioasă, de „sfânta” unire a tuturor românilor cu Biserica Romei, sau mai degrabă de o unire politică a tuturor românilor, de „sfânta” unire a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina, Maramureș și Banat cu Regatul României. Episcopul Ioan Szabo a interpretat inscripția ca fiind iarăși subversivă politic și l-a dat afară din parohie pe preotul Lucaciu67. Preotul nu s-a lăsat 64

Ibidem, p. 153-155.

Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu, Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994.

66 Adriana Morar, Gheorghe Mândrescu, „Biserica din Șișești” în: Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, pag. 267.

67 După Adriana Zaharia, vezi: http://www.informatia-zilei.ro/sm/procesele-lui-vasile-lucaciu-dela-satu-mare 65

61

intimidat, a făcut apel la Papa, iar Sfântul părinte de la Roma l-a găsit nevinovat pe Lucaciu și a anulat Ordinul de suspendare emis de către episcop. Vasile Lucaciu și-a reluat parohia, și așa se face că reputația de anti-român a Episcopului Szabo a devenit tot mai răspândită.

De manifestări mai clare filo-maghiare și anti-românești a dat dovadă Episcopul Ioan Szabo pe la începutul secolului XX, atunci când s-a pus problema reînființării unor parohii ortodoxe în sate din partea de nord-vest a eparhiei sale, în Maramureș, mișcare care va fi analizată într-un capitol următor.

O altă măsură anti-românească a Episcopului Ioan Szabo a vizat circulația cărților în eparhia sa. În anul 1906, prin Ordinul nr. 21441/29 martie 1906, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice de la Budapesta a întocmit o listă cu titluri de cărți în limbile română, maghiară și germană care erau „oprite” din școalele din Ungaria. Fără a schița nici o încercare de protest sau tergiversare în aplicarea acestei măsuri brutal anti-românești, în scurtă vreme Episcopul Ioan Szabo convoacă o ședință de Consistoriu, pe 12 mai 1906, în urma căreia expediază la toate parohiile circulara cu nr. 4233/1906 referitoare la cărțile interzise, „spre sciință și acomodare”. Această listă de cărți interzise demnă de Evul Mediu conținea 148 de titluri, între care câteva zeci în limba română. Am menționa doar câteva, ale unor autori cu o mai largă notorietate. Astfel, întâlnim aici pe Dimitrie Bolintineanu cu Legende noaue, București, 1862; un manual numit „Carte de cetire”, București, Socecu, 1894; un manual de Retorică al lui Dimitrie Gusti; apoi Samuil Isopescul, Elemente de 62

Geografie comparativă, Cernăuți, 1882; Aug. Treboniu Laurean, Atlas geografic, Budapesta, 1868; Din poesiile lui Andreiu Mureșanu, Brașov, 1895; Jacob Negruzzi, „Convorbiri literare” nr. 3/1895; Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Budapesta, 1883 (la început de secol XX, Episcopia Greco-Catolică de Gherla interzicea scrierile reprezentanților Școlii Ardelene!); Aron Pumnul, Lepturariu rumânesc, Viena, 1862; Lazăr Șăineanu, Autori români moderni, București, 1895; Ioan Slavici, Istoria universală, București, 1881; Gr. Tocilescu, Istoria românilor, București, 1891; V. A. Urechia, Legende Române, București, Librăria Socecu, 1894; Josif Vulcan, „Familia”; A. D. Xenopol, Istoria Românilor, București, 1879.

Singura realizare notabilă a Episcopului Ioan Szabo este ridicarea Catedralei din Gherla, o construcție în stil bizantin existentă și azi, cu finanțare integrală de la guvernul maghiar de la Budapesta. În anul 1904, acest episcop a obținut de la guvernul maghiar, care nu făcea acte de binefacere dezinteresate, importanta sumă de 80.000 coroane aur, bani cu care biserica a fost zidită imediat, în anii 1905-1906. În mediile greco-catolice românești de atunci68 circulau afirmații că acesta ar fi fost „prețul trădării” Episcopului Ioan Szabo în favoarea intereselor maghiare.

Vezi de ex. în: „Cultura creștină”, an II, nr. 13, Blaj, 10 septembrie 1912, p. 386.

68

63

4.4. Episcopia Greco-Catolică maghiară de Hajdudorog înființată în anul 1912 Reamintim că, de la anul constituirii dualismului austro-ungar, din 1867, și până la recensământul populației din 1910, populația de naționalitate maghiară din Ungaria a crescut procentual de la 42% la 54% din totalul populației, iar în cifre absolute aproape s-a dublat, desigur nu atât prin creștere naturală a natalității la naționalitatea maghiară, cât prin maghiarizarea forțată a naționalităților nemaghiare: români, slovaci și ruteni. Cu toate acestea, Guvernul de la Budapesta nu era mulțumit de rezultatul obținut în primii patruzeci de ani de maghiarizare, între 1870-1910, și a căutat să forțeze și mai mult maghiarizarea prin biserică. A înființat și o Episcopie Greco-Catolică Maghiară anume în acest scop, în anul 1912, cu sediul la Hajdudorog, un orășel situat la vreo 40 de km la nord de Debrețin.

Inițiativele pentru înființarea unei episcopii greco-catolice maghiare cu scopul maghiarizării nemaghiarilor prin biserică au fost dirijate din umbră de către guvernul de la Budapesta, iar la înaintare au fost trimiși lideri religioși dintre rutenii maghiarizați. După cum am mai arătat în capitolul precedent, Rutenia Subcarpatică a fost atrasă la unirea religioasă cu Roma ceva mai devreme decât Ardealul românesc. În anul 1646, deci cu peste o jumătate de secol înainte de unirea românilor, un grup de 63 de preoți ortodocși ruteni adunați la Ujgorod69 au declarat că se vor supune pe linie 69

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ruteni 64

bisericească Papei de la Roma, întemeindu-se în acest fel Biserica Greco-Catolică Ruteană, cu centrul religios la Muncaci. Până atunci, Maramureșul și Rusia Subcarpatică au fost ținuturi cu religie Ortodoxă. După cum am mai arătat în Introducerea cărții de față, încă din secolul al XIV-lea, mai exact la anul 1391 voievozii români maramureșeni au mers până la Patriarhul de la Constantinopol, pentru a solicita ridicarea Mănăstirii ctitorite de ei la Peri (azi în dreapta Tisei, în Ucraina) la rangul de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice. Teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei de la Peri era deosebit de întins, acesta cuprindea în afară de Maramureș: Ugocia și Bârjaba din Rusia Subcarpatică, apoi Medieșul (adică Sătmarul), Almașul (partea de nord-est a actualului județ Bihor) și Ciceul (zona Lăpuș – Dej – Beclean)70.

Când s-a pus problema maghiarizării prin Biserică, clericii ruteni greco-catolici, cu elitele lor maghiarizate și având o mai îndelungată tradiție de conviețuire cu autoritățile ecclesiastice din Ungaria, s-au aflat în primele rânduri în susținerea procesului de maghiarizare. Astfel, preotul rutean Andrei Bacsinszky de la Mănăstirea din Hajdudorog, viitor episcop de Muncaci, a tradus cărțile de rugăciune ale rutenilor în limba maghiară71. Iar după ce a ajuns episcop de Muncaci (1772-1809), Bacsinszky a patronat traducerea în maghiară a Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur și a introdus-o în biserică, deși maghiara nu era limbă liturgică.

Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 109-111. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhiepiscopia_de_Hajd%C3 %BAdorog 70 71

65

După înființarea dualismului Austro-Ungar, activitatea de maghiarizare prin biserică a intrat într-o etapă nouă. Anume, s-a pus problema înființării unei episcopii Greco-Catolice maghiare, cu credincioși greco-catolici maghiarizați până atunci, în condițiile în care biserica Greco-Catolică nu este o biserică tradițională maghiară, ci credincioșii greco-catolici din Ungaria care se declară maghiari sunt în fapt foști ne-maghiari ortodocși maghiarizați prin mijloace ne-ortodoxe. Biserica Greco-Catolică maghiară este o biserică a dezrădăcinaților și a dez-naționalizaților. Opinia publică din Ungaria și din afara ei a fost pregătită de clerul rutean maghiarizat.

Acesta a fost pus să ceară în mod repetat, în manifestări publice, înființarea unei astfel de episcopii. A existat atunci și o voce, una singură, împotriva curentului general, a fost vorba de politicianul Tisza Kalaman, fost prim-ministru al Ungariei și tatăl altui prim-ministru Tisza Istvan. În parohiile Greco-Catolice, maghiarii erau amestecați cu români și ruteni. Dar – zicea Tisza Kalaman – „dacă maghiarii părăsesc eparhiile rutene și românești, acestea rămân curat naționale [rutene și românești] și deci vor cădea pradă uneltirilor panslaviste și daco-romane”72. Dar vocea lui Tisza senior n-a fost ascultată.

Autoritățile maghiare au convocat un congres (16-17 februarie 1868) în scopul înființării unei Episcopii Greco-Catolice maghiare și, bineînțeles, guvernul de la Budapesta de sub președenția lui Gyula Andrassy a promis tot concursul pentru înființarea unei astfel de episcopii.

Ioan Georgescu, George Pop de Băsești, Oradea, Editura Asociației Culturale Astra, 1935, p. 256.

72

66

Într-un prim pas, a fost înființat un Vicariat greco-catolic maghiar la Hajdudorogh, în 1873, la care au fost relocate un număr de 33 de parohii de la Episcopia de Muncaci.

Vicarul de la Hajdudorogh, Ivan Danilovics, a tipărit în 1882 Liturghierul în limba maghiară și în 1883 un Molitfelnic de asemenea în maghiară, toate pe cheltuiala calvinilor din Debrețin și a introdus în parohiile sale limba liturgică maghiară, contrar prescripțiilor canonice73.

Sesizat fiind asupra faptului, Vaticanul a intervenit și a interzis celebrarea Sfintei liturghii într-o limbă ne-liturgică.

Problema limbii liturgice era oarecum simplă. Vaticanul a admis ca limbă liturgică româna, dar numai în secolul al XVIII-lea și pentru atragerea românilor la greco-catolicism, în ritul bizantin, după cum a admis limba slavonă ca limbă liturgică pentru rutenii greco-catolici de asemenea în ritul bizantin, dar nu admitea pentru Biserica Romano-Catolică, adică în rit latin, alte limbi liturgice în afară de latină, pentru că atunci ar fi început o mișcare centrifugă, toate naționalitățile romano-catolice ar fi putut în principiu să ceară admiterea limbii naționale ca limbă liturgică, ceea ce ar fi dus la dispariția limbii latine ca limbă unificatoare de cult și la fărâmițatea Bisericii Universale în biserici naționale. În aceste împrejurări, guvernul de la Budapesta a schimbat strategia. Prim-ministrul maghiar în funcție la 1896, Dezideriu Banffy a arătat în Parlament că trebuie mai întâi obținută recunoașterea de către Vatican a limbii maghiare ca limbă liturgică și numai după aceea să se pună problema înființării unei episcopii Greco-Catolice 73

Idem.

67

maghiare. În anul 1900 a fost organizat de către autorități un impresionant „pelerinaj” al rutenilor maghiarizați la Roma, cu mobilizarea a 400 de persoane, clerici și laici, în frunte cu doi episcopi Greco-Catolici, episcopul slovac de la Preșov și episcopul rutean de la Muncaci. Cu acea ocazie, „pelerinii” au înmânat Papei Leon al XIII-lea un memoriu în care cereau înființarea unei episcopii Greco-Catolice maghiare, fapt realizat mai târziu, în anul 1912. În paranteză, trebuie să observăm că și Sf. Scaun, la rândul său, nu a fost nicidecum imparțial față de minoritățile naționale din Austro-Ungaria, nu a tratat în chip egal toate confesiunile și riturile din Imperiu, ci a dat dovadă de o bunăvoință mai aparte față de națiunea autointitulată „dominantă”, maghiară. Nu este vorba de o simpatie deosebită, inexplicabilă a Vaticanului față de maghiari și nici de o antipatie la fel de inexplicabilă față de români și ruteni, ci este vorba de o tendință istorică obiectivă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Papalitatea a suferit o serie de pierderi grele în ordinea puterii seculare. Mai întâi, prin anii 1850-1860, au fost luptele duse sub conducerea masoneriei anti-catolice, pentru unificarea politică a Italiei moderne, care a ocupat cu forța armată o parte a teritoriilor papale. Apoi, în urma Războiului Franco-Prusian din 1870, Prusia reformată, luterană și calvină, a învins Franța catolică. Roma papală era protejată de o garnizoană a Franței catolice, dar după înfrângerea Franței de la Sedan garnizoana a fost retrasă, iar Roma a fost ocupată complet pe 20 septembrie 1870 și integrată în Regatul Italiei. Urmarea a fost că Statul papal 68

s-a auto-limitat teritorial la un cartier din Roma în suprafață de câteva zeci de hectare, numit Vatican. După dispariția Imperiului lui Napoleon al III-lea, Franța nu mai putea fi deloc considerată ca o putere catolică, aici Biserica era separată de Stat, iar manifestările de ateism și secularism erau în creștere. Singurul sprijin politic mai important pentru conducerea Bisericii Catolice a rămas Imperiul Habsburgic, al cărui împărat mai purta încă, între altele, pompoasa titulatură medievală de „Majestate Catolică și Apostolică”. Așadar, statul Austro-Ungar era un stat catolic prin definiție și un aliat sigur al Papalității în confruntarea cu alte state europene, promotoare ale unor politici de laicizare. La rândul său, Vaticanul nu permitea credincioșilor catolici să manifeste acte de ostilitate față de acest stat, ci dimpotrivă încuraja fidelitatea față de acesta, față de Casa de Habsburg și față de Împărat, sub formula pe care a numit-o „loialism dinastic”74. Iar dacă se întâmpla ca unul dintre cele două capete ale acestui stat, adică guvernul de la Budapesta, să ceară ceva de la Sf. Scaun, acesta din urmă nu își putea permite să îl trateze cu refuz. În ceea ce privește demersurile de înființare a Episcopiei de la Hajdudorogh, se poate observa că în acest caz nu au mai fost parcurse procedurile standard. În mod normal, factorul decizional principal în înființarea unei noi episcopii era, în arhitectura instituțională a Sf. Scaun, Congregația de Propaganda Fide, dar în cazul de față Congregația a fost complet ocolită, acest rol fiind preluat de către guvernul maghiar. Traseul normal a fost * * * Episcopul Ioan Szabo și Sfântul Scaun. Corespondență.

(1874-1910), p. 14.

74

69

scurtcircuitat și totul s-a rezolvat între ambasadorul austro-ungar, nunțiatura papală de la Viena și Papa Pius al X-lea personal75. Totodată, procedura mai prevedea și organizarea unei conferințe episcopale pentru a se examina oportunitatea înființării unei noi episcopii, la care să fie prezenți, în scop de consultare, toți episcopii interesați, adică reprezentații episcopiei ce urmează a fi înființate, precum și episcopii de la care ar urma să fie luate parohii spre a fi atribuite celei nou-înființate, aceștia trebuind să își dea acordul pentru predarea parohiilor în cauză. Aici episcopii greco-catolici români au dat dovadă de o lașitate și de o duplicitate greu de înțeles.

Cu toate insistențele guvernului maghiar, această conferință s-a tot amânat, până când în cele din urmă s-a organizat la Budapesta pe 9 noiembrie 1911, sub președenția arhiepiscopului primat al Ungariei, Kolos Ferecz Vaszary76. S-a prezentat proiectul maghiar al viitoarei Episcopii de la Hajdudorogh, frontierele, harta, sediul, limba liturgică. La momentul respectiv, Biserica Greco-Catolică Română avea patru episcopii: Blajul (unde era și Mitropolia), Oradea, Lugojul și Gherla. Episcopul de Gherla Ioan Szabo tocmai murise și scaunul era vacant, iar mitropolitul Victor Mihalyi de la Blaj nu a participat la Conferință, deși în zilele acelea s-a aflat în Budapesta și, invocând că este bolnav, s-a internat în Sanatoriul unui anume dr. Grunwald, de unde putea totuși să corespondeze * * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912). Contribuții documentare, Ediție de Cecilia Cârja, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2009, p. 11.

76 Idem, p. 17.

75

70

cu George Pop de Băsești77 și să se țină la curent cu evoluția lucrurilor. Prin urmare, au participat numai doi episcopi români, Vasile Hossu de la Lugoj și Dimitrie Radu de la Oradea. La conferință, Episcopul rutean de la Muncaci, Iuliu Firczak, s-a declarat de acord cu înființarea unei noi episcopii și cu re-arondarea unor parohii de la Muncaci la noua episcopie, dat fiind „caracterul vast” al Episcopiei sale. Vorbind după el, episcopii români Hossu și Radu nu au îndrăznit să se opună, ci s-au declarat de acord în principiu cu înființarea unei noi episcopii, însă fără să semneze nici un act cu privire la parohiile care ar urma să fie rupte de la episcopiile românești spre a fi trecute la noua Episcopie Greco-Catolică maghiară.

După ce episcopii români au ajuns acasă, s-au aflat de la Nunțiatura Apostolică de la Viena și parohiile care urmau să fie luate de la episcopiile românești. Episcopii români susțineau că la Conferință lor nu li s-a spus nimic despre parohiile pe care ar urma să le cedeze. Cel mai tare era afectată Oradea, care ar fi urmat să piardă mai mult de jumătate din numărul de credincioși (57.000 din 102.000).

Pierderile Episcopiei de Gherla erau nesemnificative (13 mii din 523 de mii, însă toate cele 13 mii de suflete erau români, nu maghiari), iar Blajul pierdea 35 de parohii românești din secuime, care urmau să fie reorganizate ca un Vicariat aparte în subordinea noii Episcopii maghiare. În Ardeal au început tulburările în mediile românești împotriva cedării de parohii, iar Nunțiatura Apostolică solicita un termen scurt până la care episcopii români să Ioan Georgescu, George Pop de Băsești, Oradea, Editura Asociației Culturale Astra, 1935, p. 243.

77

71

semneze că sunt de acord cu cedarea parohiillor menționate pe o listă, cu toate datele de identificare.

Față cu susținerile episcopilor români, cum că lor nu li s-a spus nimic de parohii, a fost necesară convocarea unei noi Conferințe a Episcopatului catolic pentru 8 februarie 1912, tot la Budapesta, pentru clarificarea situației, Conferință la care au participat tot cei doi episcopi Hossu și Radu, mitropolitul Victor Mihalyi lipsind din nou, motivând de această dată că distanța până la Budapesta este mare și că vremea este rea78. Nici la prima și nici la cea de a doua Conferință, cei doi episcopi români prezenți nu au avut curajul să se pronunțe clar împotriva Episcopiei Maghiare. Mitropolitul Mihalyi nu a participat nici în luna mai a aceluiași an la Adunarea de protest de la Alba Iulia împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh, deși atunci vremea era frumoasă, iar distanța de la Blaj până la Alba Iulia era foarte mică, prin comparație cu cea până la Budapesta. Pe de altă parte, pe la începutul lunii ianuarie 1912, Mitropolitul Mihalyi îl trimite la Roma pe canonicul Vasile Suciu, să încerce să facă ceva în culise și, din însărcinările pe care le dă acestuia, reiese că Mitropolitul era perfect informat cu cele discutate în Conferința din noiembrie 1911, deci a susținut în fals că el nu știe nimic. Apoi, la Budapesta, din confruntarea cu arhiepiscopul primat maghiar la această nouă Conferință, a reieșit că Episcopul român de la Oradea

* * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912)., ed. cit., p. 26.

78

72

Dimitrie Radu a mințit79, atunci când a pretins că lui nu i-a fost prezentată situația parohiilor ce trebuiau cedate, deorece în 9 noiembrie 1911 însuși primatul maghiar i-a prezentat personal hărțile cu parohiile în cauză. În plus, cu Adresa nr. 55.717 din 22 februarie 1912, Secretarul de Stat al Vaticanului, Cardinalul Merry Delval, îl întreabă pe Mitropolitul Mihalyi încă o dată dacă are de făcut „observații concrete” cu privire la lista parohiilor ce se vor scoate de sub jurisdicța lui, dar nici Mitropolitul și nici ceilalți episcopi nu fac nici o observație80. Astfel că episcopii români au fost acuzați de duplicitate și că tergiversează lucrurile nepermis de mult. Încercând să salveze cumva situația și totodată să evite să își asume o răspundere personală, Mitropolitul Mihalyi a convocat și el la Blaj o săptămână mai târziu, între 17-19 februarie 1912, o Conferință episcopală proprie, de fapt un Sinod metropolitan la care a invitat, după modelul statuat de către Andrei Șaguna pentru Mitropolia Ortodoxă de la Sibiu, de la fiecare episcopie și câte doi laici, personalități dintre fruntașii vieții politice și culturale românești. Deci, alături de episcopi și capitlurile diecezane, la acest Sinod metropolitan de la Blaj au mai participat și laicii George Pop de Băsești, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Teodor Mihalyi, Coriolan Pop și Isidor Pop81. Aici discuțiile au fost aprinse, reprezentații protopopiatelor din Secuime care urmau să * * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912), ed. cit., ibidem.

80 Ioan Georgescu, op. cit., p. 264.

81 Idem, p. 28.

79

73

fie trecute sub administrarea Episcopiei de la Hajdudorogh și-au dat drumul la gură, nemaiavând ce pierde, iar prezența laicilor a făcut ca unele afirmații să frizeze ireverența față de însuși Sfântul Părinte de la Roma: „Papa mult poate să poruncească și să hotărască pe socoteala noastră, dar noi voim să rămânem români și nu ne vom supune la porunci care ar atenta la existența noastră națională”, ar fi zis atunci Alexandru Vaida Voievod82. Se propune convocarea unei Adunări Naționale în problema Hajdudorogh. Au existat și amenințări cu „revenirea la Ortodoxie” și anularea astfel a două sute de ani de uniație, dar aceste amenințări nu puteau fi luate în serios, pentru că pierderile materiale și instituționale ale Bisericii Române Unite ar fi fost prea mari.

Manifestările de protest împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh au culminat cu o Mare Adunare a Românilor la Alba Iulia, pe 29 mai 1912 (Episcopia în cauză a fost înființată, totuși, zece zile mai târziu, prin Bula papală Christi fidelis Graeci din 8 iunie 1912). Adunarea de la Alba Iulia din 29 mai 1912 a fost una cu adevărat impresionantă, depășită ca mărime doar de cea de la 1 Decembrie 1918, aproximativ 15.000 de participanți după estimarea dată atunci (istoricii ulteriori au umflat cifra la 20.000). Cu organizarea a fost însărcinat avocatul Ștefan Cicio Pop. Ardealul tot părea atunci „ca un codru frământat de viscol”, după cum consemna reporterul ziarului „Românul” din Arad83, veneau delegații de peste 82

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voievod, Cluj-Napoca, 1993, p.

202.

83 Citat în Ioan Georgescu, George Pop de Băsești, ed. cit., p. 272.

74

tot, din Maramureș, Sătmar, Munții Apuseni, Târnave, Mureș, Hațeg. Totul amplificat de obișnuita zvonistică grosieră în rândul țăranilor, cum că: „va veni bătaie pe Bălgrad, pentru că ungurii vor să schimbe crucile de pe biserici”84. La Alba Iulia, lucrurile însă decurg calm. Se oficiază un Te Deum la biserica lângă care se află mormântul lui Athanasie Anghel, apoi se face deplasarea în parcul central al orașului, acolo unde este autorizată Adunarea. De pe tribună, țin discursuri Ștefan Cicio Pop, George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod. De aici, bineînțeles, lipsesc episcopii și mitropolitul, sub motivul că este vorba de o adunare a laicatului, nu a clerului. Se alege un Comitet, care supune spre aprobare mulțimii o Moțiune de protest și se însărcinează cu redactarea unui Memoriu, care se va trimite la Sfântul Scaun Apostolic de la Roma, se trimit telegrame Secretarului de Stat de la Vatican și Cancelariei Aulice de la Viena. Nu a lipsit nici o propunere de o slugărnicie oarecum retro, făcută de către canonicul Domide de la Gherla, ca să se trimită și telegrame de „fiiască supunere” la Sfântul Părinte și la Majestatea Sa Împăratul85. Memoriul a fost redactat în zilele următoare de către un Comitet, în care rolul principal l-a jucat un cleric, canonicul viitor mitropolit dr. Vasile Suciu, urmând indicațiile date discret de către Mitropolitul Mihalyi.

84

Ibidem.

Ioan Străjan, Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de 1 decembrie 1918, Tip Moldova, Iași, 2014, p. 13.

85

75

Actul intitulat: „Memoriul Congresului românilor greco-catolici ținut la Alba Iulia în 29 mai 1912, în cauza plănuitei episcopii greco-catolice maghiare de la Hajdu-Durog înaintat Sf. Scaun de la Roma”86 este un text amplu, prolix, de mai multe zeci de pagini, redactat în română și tradus în latină, fără a evidenția o anumită structură de organizare a materialului sau o coerență a ideilor. Este semnat de doi prezidenți ai Congresului, Dr. George Pop de Băsești și dr. Isidor Marcu, precum și de doi notari, dr. Alexandru Nicolescu și dr. Alexandru Rusu, ambii viitori episcopi și mitropoliți. Începe cu o lungă introducere istorică însăilând lucruri arhicunoscute, între care se distinge ideea marelui vlădică Inocențiu Micu-Klein despre scopul Unirii cu Biserica Romei, acela al dobândirii de către români a drepturilor politice, pentru ca poporul român „să-și fi putut lua partea cuvenită în mersul trebilor țării”87. Apoi intră în subiect și afirmă răspicat că înființarea unei episcopii Greco-Catolice maghiare este o primejdie mare pentru Biserica Greco-Catolică Română. Scopul ascuns al noii Episcopii este acela de a introduce limba maghiară în liturghie și maghiarii nu își spun înaintea Romei gândul lor cel adevărat. Ei încearcă a seduce Roma, spunând că doresc să se facă o episcopie nouă Greco-Catolică cu limba liturgică grecească veche, rămânând ca unele cântări liturgice să se cânte în limba maghiară, dar în discursurile din Parlament Publicat în: Ioan Străjan, Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de 1 decembrie 1918, Ed. cit., p. 93-105.

87 Idem, p. 93 și urm.

86

76

miniștrii și oamenii politici nu ascund că e vorba de o episcopie în care se va practica limba maghiară.

Memoriul continuă prin a arăta că înființarea unei episcopii Greco-Catolice maghiare nu o îndreptățește nici istoria și nici lipsele sufletești ale așa-numiților greco-catolici maghiari (în fapt foști ne-maghiari maghiarizați prin biserică). Din contră, o atare episcopie este „osândită” de către scopul Bisericii lui Christos, pentru că scopul Bisericii nu este de a face din Biserică un instrument politic de deznaționalizare și siluire. Încă, printr-o episcopie maghiară, s-ar călca în picioare drepturile rezervate strămoșilor noștri, date cu prilejul Unirii lor cu Roma: de a rămânea în ritul și limba română.

Despre greco-catolici maghiari nu se vorbește nici în Diploma leopoldină de la 1701 și nici în Bula papală de înființare a Episcopiei Greco-Catolice de Făgăraș din 1721, pentru simplul motiv că atunci greco-catolici maghiari nu existau. La fel, nici în Bula de înființare a Mitropoliei Române Unite de la Blaj, din anul 1853, nu se pomenește nimic despre greco-catolici maghiari, pentru că nici atunci nu existau. După recensământul din 1816, în orașul Hajdudorogh erau două parohii greco-catolice, una ruteană cu 4.500 de suflete și o alta românească cu 2.000 de suflete și nici un maghiar, iar astăzi [la 1912], la mai puțin de o sută de ani în Hajdudorogh toți locuitorii sunt greco-catolici maghiari și orașul este propus de scaun episcopesc Greco-Catolic maghiar. Măsurile de maghiarizare se extind din biserică și în școală, sau mai bine-zis sunt precedate prin școală, după schema următoare. În comunele în care nu există maghiari, se 77

desființează școala confesională ne-maghiară și se înființează în locul ei o școală de stat cu predare exclusiv în limba maghiară, iar catehizarea copiilor în noua școală de stat se face numai în maghiară. În acest fel, tinerii sunt gata pregătiți, încă din școală, pentru maghiarizarea prin Biserică. În mod normal, pentru guvern ar trebui să fie indiferent în ce limbă se roagă cineva lui Dumnezeu, dar cu toate acestea guvernul pune umărul la maghiarizarea prin Biserică, în sensul că guvernul cheltuie de la bugetul de stat sume uriașe pentru traducerea și tipărirea cărților de slujbă în limba maghiară.

Este de prevăzut – continuă Memoriul – că între parohii și între credincioși se vor produce „frecări”, adică conflicte din cauza înființării acestei noi episcopii. Dacă statul se va implica cu mijloacele puternice de care dispune, atunci va crea peste tot parohii noi maghiare. În fiecare parohie actuală vor fi câte două, o parohie veche ne-maghiară și o parohie nouă maghiară, creată de către guvern. Parohiile noi create de către guvern vor fi favorizate, iar cele vechi vor fi defavorizate și astfel în mod inevitabil vor apărea conflicte între parohii și între credincioși. Or, scopul Bisericii lui Christos nu este ca, prin instituțiile sale, să provoace conflicte religioase între credincioși. Știm că Sfântul Scaun Apostolic al Romei poate întemeia episcopii noi și poate sista activitatea unor episcopii vechi, între marginile aceleiași Biserici. „Dar ca puterea Sf. Scaun să ajungă până acolo, încât pe unii credincioși să-i treacă de la o biserică la alta, de la ritul greco-catolic român la ritul greco-catolic maghiar, în contra voinței lor și cu pericolul de a-și pierde limba – asta 78

nu știm […]. Garanțiile pe care eventual le-ar da Sf. Scaun, că frații noștri români desemnați să treacă la noua episcopie greco-catolică maghiară nu vor fi siliți să-și lase ritul lor român și limba lor română, pe noi nu ne îndestulesc și nici nu ne pot îndestuli. Nu din defectul Sf. Scaun, ci din vina guvernanților noștri. Avem experiența noastră de mai multe decenii. Pentru că una este legea de pe hârtie și alta este legea din praxă, poruncită de interesele mai înalte ale statului național maghiar. Una vor fi garanțiile puse pe hârtie de Sf. Scaun și alta va fi trista realitate”88.

Congresul a emis și o „Rezoluțiune” de 2 pagini89, în care sunt rezumate concis, cu o deosebită claritate și înlănțuire logică toate argumentele expuse în contra înființării acestei episcopii, text semnat de mai sus-menționații prezidenți semnatari ai Memoriului, dar în plus și de dr. Iuliu Maniu, în calitate de „referent”, foarte probabil autorul acestei rezoluțiuni. Rezoluțiunea ne mai spune că se va întocmi un Memoriu ce se va adresa Sf. Scaun Apostolic de la Roma și că se va constitui o deputăție care va merge la Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș dr. Victor Mihalyi de Apșa, pentru a-l ruga să înainteze acest Memoriu la Sf. Scaun. Totodată, deputăția îl va ruga pe Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit ca, împreună cu Prea Sfințiții arhierei sufragani, să meargă ei înșiși în persoană la Roma „în timpul cel mai apropiat”. Numai că ÎPS Mitropolit Victor Mihalyi a expediat Memoriul la Roma abia pe 21 88 89

Idem, p. 104.

Idem, p. 106-107.

79

iunie 1912, la două săptămâni după ce Episcopia de la Hajdudorogh fusese deja înființată și Bula papală era deja semnată. Memoriul în limba latină a fost trimis cu o Scrisoare de însoțire „Eminentului și Strălucitului Domn Hieronyimo M. Gotti” prefectul Congregațiunii De Propaganda Fide, cu rugămintea ca acesta să fie predat în mâna Prea Fericitului Părinte „de divina providetia” Papa Pius X. Scrisoarea de însoțire către Cardinalul Gotti este transcrisă în latină de către cineva de la Mitropolie, nu este scrisul personal al Mitropolitului, dar este redactată la persoana întâi singular de către Victor Mihalyi, și totuși de pe această Scrisoare lipsește semnătura sa90. Să fie oare o simplă scăpare? Sau poate că Înalt Prea Sfințitul a omis deliberat să o semneze gândindu-se că, dacă iese cu bucluc, să aibă loc de întors și să susțină iarăși că el nu știe nimic? După conținutul Scrisorii, Mitropolitul Mihalyi pare destul de familiar cu Cardinalul Gotti, între altele arată că îl trimite cu Memoriul pe Episcopul Vasile Hossu, scuzându-se că nu poate veni el personal la Roma (așa cum de altfel a fost mandatat în Rezoluțiunea Adunării de la Alba Iulia), de astădată „din cauza distanței mari și a căldurilor de vară”91 (în februarie același an nu a putut merge nici la Conferința de la Budapesta, pentru că era vreme rece, de iarnă).

Bula papală „Christifidelis Graeci” dată la 8 iunie 1912, prin care se înființează Episcopia Greco-Catolică maghiară de la Hajdudorogh cu 162 de parohii și 215.500 credincioși conține în titlu, nu întâmplător, cuvintele 90 91

Vezi idem, p. 109.

Ibidem.

80

„fidelis graeci”, pentru că pe hârtie era vorba de o Episcopie Catolică de rit grecesc, respectiv cu limba de cult greaca veche, nu maghiara. În linii mari, în această bulă se scriu următoarele92. „Ascultând cu bunăvoință dorința Majestății Sale Francisc Iosif Împărantul Austriei și Regele apostolic al Ungariei, precum și rugările venerabililor noștri frați, ale Cardinalului Primat Arhiepiscop de Esztergom și ale altor sfințiți prelați ai aceluiași regat, cumpănind cu studiu matur [...], suplinind învoirea celor ce sunt sau se cred a fi interesați [adică a episcopilor români ai Provinciei metropolitane de Alba Iulia și Făgăraș], din plenitudinea puterii apostolice hotărâm să înființăm în regatul ungar o dieceză catolică de ritul grecesc, care se va numi de Hajdudorogh, în chipul ce urmează. Înainte de toate, dăm pentru totdeauna teritoriului acestei noi dieceze parohiile ce le vom numi mai jos [într-o Anexă este dată lista cu parohiile ce urmează a fi luate de bunăvoie de la Episcopia ruteană de la Munaci și fără învoire de la episcopiile românești de Oradea și de Gherla]. În ceea ce privește parohiile ce se vor despărți din Arhidieceza de Făgăraș, care adică și ele sunt separate de noua dieceză și departe de scaunul ei episcopesc [este vorba de cele 35 de parohii românești din Secuime], permitem să fie cârmuite de către episcopul de Hajdudorogh printr-un vicar numit și constituit de el.

Scaunul episcopesc îl instituim în orașul numit În revista „Cultura Creștină”, Blaj, an II, nr. 13 / 1912, p.

392-400 sunt publicate în paralel textul latin al bulei și traducerea în limba română.

92

81

Hajdudorogh [...], iar biserica care este acolo și care a fost până acum parohială o ridicăm la rangul și demnitatea de catedrală [...]. Reședința noului episcop o punem în casele oferite de către comuna Hajdudorogh, care vor trebui însă restaurate cu cheltuiala guvernului maghiar, ca să poată fi întru toate reședință cinstită, potrivită pentru episcop și pentru curtea sa episcopească (eiusque episcopalis familiae decentem et congruam habitationem) [...]. În ceea ce privește limba liturgică a acestei dieceze nou-înființate poruncim să fie greaca veche, iar cea autohtonă [maghiara] să fie admisă numai în funcțiunile extraliturgice și în același chip cum este îngăduit a se folosi și în bisericile de ritul latin. Și pentru ca preoții noii dieceze să aibă vreme de a învăța limba greacă, încă trei ani ce urmează decretării acestei dieceze se vor putea folosi de acea limbă liturgică care s-a întrebuințat și până acum [adică slavona pentru ruteni și româna pentru români], fiind cu totul oprită limba maghiară. Majestății Sale îi dăm dreptul ca să numească un cleric vrednic [...], care din partea aceluiași pontifice roman să se pună de episcop al numitei catedrale de la Hajdudorogh. Supunem dieceza de Hajdudorogh [...], o facem sufragană arhidiecezei de ritul latin de la Esztergom [...]”.

Urmările înființării acestei episcopii sunt complicate și unele au un final neașteptat. În septembrie 1912 Biserica Catolică organizează la Viena o manifestare de mare amploare, numită „Congresul Euharistic”, manifestare care de fapt fusese cu un an mai-nainte un argument al Vienei și Budapestei, pentru a-l convinge pe Papă să accepte înființarea Episcopiei de la Hajdudorogh. La Congresul 82

Euharistic au curs telegrame de protest din partea parohiilor românești alipite la Hajdudorogh. La acest Congres au participat și episcopii greco-catolici români din Transilvania, care au luat legătura cu moștenitorul Tronului Arhiducele Franz Ferdinand, cel care avea să fie asasinat la Sarajevo doi ani mai târziu, și care era rugat să intervină în favoarea românilor. Arhiducele a scris în acest sens primului ministru de la Budapesta, dar răspunsul acestuia a fost categoric și impertinent: „nu se poate reveni asupra unei decizii care a fost luată de către însuși Împăratul și de către Sfântul Scaun Apostolic”93. Preoții din parohiile românești din Secuime au publicat o scrisoare în jurnalul de limbă germană „Katholische Kirchenzeitung” nr. 34 / 1912, în care au amenințat cu trecerea la Ortodoxie. Guvernul maghiar a reacționat imediat și a tăiat salariile preoților în cauză94, aplicând așadar disciplina foamei. Între timp, în lunile iunie-iulie 2012 preotul Vasile Lucaciu face o deplasare cu caracter personal la Roma (spre deosebire de mitropolitul Victor Mihalyi, pentru el nu a fost prea cald ca să meargă la Roma), fiind sprijinit finaciar de către Geroge Pop de Băsești, unde își reînnoiește vechile legături de la 1895. Noutățile le comunică prin scrisori lui George Pop de Băsești. Află din culise că „ungurii exploatează serviciile pe care le face Viena pentru succesul Congresului Euharistic.

Ungurii l-au amenințat pe Moșul [este vorba de Sf. Părinte Papa Pius X] că denunță Concordatul cu Vaticanul, dacă nu

* * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912)., ed. cit., p. 40.

94 Idem, p. 41.

93

83

le face pe voie”95 în chestiunea Episcopiei Greco-Catolice maghiare.

Cu Episcopia de Hajdudorogh lucrurile merg înainte. După emiterea Bulei de către Papă, la 8 iunie 1912, se pune problema „executării” ei, adică punerea în practică a dispozițiilor de acolo. Guvernul maghiar încă nu a găsit omul potrivit pentru a fi episcop și numește un administrator provizoriu al noii Episcopii în persoana Episcopului ruteano-maghiarizat de la Muncaci Papp Antal. Acesta trimite o circulară în limba maghiară către toate parohiile, pentru a-și anunța noua calitate. Când au auzit că circulara este în maghiară, românii din Sanislău (jud. Satu Mare) i-au cerut preotului lor să o trimită înapoi la Episcop și să-i spună acestuia că ei nu au nevoie de episcopie nouă96. Pe 12 decembrie 1912, toți cei 14 preoți din cele 14 parohii din Comitatul Sătmar care au fost alipite forțat la Hajdudorogh au organizat o adunare de protest la Satu Mare. Episcopul provizoriu Papp Antal s-a plâns nunțiului papal de la Viena că există preoți recalcitranți, care i-au refuzat „cuvântul său de salut și binecuvântare”, adică circulara scrisă în limba maghiară, în pofida faptului că maghiara nu era limba oficială în dieceză. Episcopul Papp cere sfatul nunțiului papal cu privire la felul în care ar trebui să procedeze, iar acesta îi recomandă să suspende salariile preoților care nu se supun (din nou avem de a face cu disciplina foamei).

Ioan Georgescu, George Pop de Băsești, ed. cit., p. 286. * * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912)., ed. cit., p. 45.

95 96

84

Papp Antal se retrage din funcția de administrator provizoriu al Episcopiei și guvernul propune Sf. Scaun numirea unui episcop titular în persoana altui rutean maghiarizat, Miklossy Istvan, un preot fără studii superioare, dar un bun maghiar. După numire, Miklossy constată că Hajdudorogh este mai curând o comună rurală, fără străzi pietruite, fără electricitate și mai ales fără o clădire care să poată fi considerată o „reședință cinstită” („decentem et congrua habitationem”), așa cum scria în bula papală, demnă pentru un episcop și pentru curtea sa.

Prin urmare, noul episcop refuză să se stabilească aici și obține o reședință provizorie în impozantul Palat al Camerei de Industrie din marele și modernul oraș Debrețin, la patruzeci km sud-est de Hajdudorogh, deși calvinii din Debrețin nu vedeau cu ochi buni stabilirea sediului unei episcopii Greco-Catolice în orașul lor, iar titulatura oficială a Episcopiei rămâne tot de Hajdudorogh.

Episcopul Miklossy își „constituie” (ăsta era termenul din epocă) un vicar în persoana unui individ încă și mai dubios, tot un rutean renegat, căruia în plus „îi lipseau cei șapte ani de acasă”97, un anume Jaczkovics (Itzikovics) Mihalyi, pe care îl numește vicar general și inspector școlar eparhial.

Primele acțiuni inițiate de către vicarul Jaczkovics, camuflate sub pretextul unor inspecții curente, sunt de fapt niște expediții de pedepsire a preoților români din Sătmar care au refuzat scrisoarea de „binecuvântare” în limba maghiară a fostului episcop provizoriu Papp Antal.

Vicarul Jaczkovics își începe inspecțiile cu parohia din 97

Ioan Georgescu, George Pop de Băsești, ed. cit., p. 288.

85

Moftin, în postul Paștilor, pe data de 10 aprilie 1913. Nu vine împreună cu alte fețe bisericești, ci se deplasează cu echipajul prefectului comitatului și este însoțit de subprefectul Madarassy și 16 jandarmi călări98. Cu această suită a intrat în sfânta biserică. Preotul Gheorghe Mureșan tocmai îi cumineca pe credincioși, dar vicarul Jaczkovics a intrat în altar și a cerut să fie întreruptă slujba, sub motiv că el vrea să facă inspecție. Când preotul a încheiat cuminecarea zicând tare ecfonisul „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta!” jandarmii, neștiind ritul oriental, au crezut că este vorba de un strigăt de luptă, de un îndemn la răzvrătire. Au început îmbrâncelile și vicarul a fost scos cu forța afară din biserică. Se trag clopotele, vine tot satul și se începe o bătaie generalizată cu jandarmii. Au urmat arestări, au fost târâte în temniță inclusiv femei și persoane minore, iar cei închiși au fost bătuți cu cruzime de către jandarmi.

Preotul Mureșan și un număr de 14 enoriași sunt judecați la Satu Mare, fiind al doilea proces politic împotriva românismului derulat la Satu Mare în mai puțin de douăzeci de ani, după procesul Memorandiștilor.

Modul în care a decurs procesul este relatat pas cu pas în revista „Unirea” de la Blaj99. Se pronunță pedepse aspre cu închisoarea pentru 15 inculpați și se aplică și amenzi ruinătoare pentru încă 20 de inculpați. Cei condamnați sunt: pr. Gheorghe Mureşan, canonic onorar, un an şi şase luni închisoare, trei ani pierderea drepturilor civile; Ioan Ibidem, p. 288 și urm. Vezi și Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed. Vicovia, Bacău, 2008, p. 320.

99 În „Unirea”, Blaj, XXIV, 1914, nr. 41 – 43.

98

86

Cerghi senior, Ioan Cerghi jun., Ioan Variu, A. Botiş, Grigore Bontea, Augustin Cădar, Ştefan Şoncodi, Pavel Şoncodi, Iacob Moldovan, Vasile Pop şi Vasile Tăutu, câte 6 luni închisoare şi un an pierderea drepturilor civile; Grigorie Borota, 3 luni închisoare şi un an pierderea drepturilor civile; Maria Tarţa, 15 zile închisoare şi un an pierderea drepturilor civile; Maria Pintea, achitată pentru o cauţiune de 2000 coroane aur. Ierarhii Greco-Catolici români ignoră „incidentul”.

Tot în același timp și tot de către Vicarul Jaczkovics a mai fost trimis în două rânduri la închisoare și preotul Ciurdariu din Dob, Comitatul Sătmar, om în vârstă de 70 de ani. Pentru că și-a îndemnat poporul să cumpere calendare românești a executat o pedeapsă de 3 luni la Seghedin apoi, abia ajuns acasă, a fost rearestat din nou pentru că s-a împotrivit autorităților. Alți preoți și-au îndemnat credincioșii să participe la Adunarea de la Alba Iulia din 29 mai 1912, împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh – și aceștia au fost întemnițați pentru „ațâțarea românilor împotriva națiunii maghiare”100.

Episcopii, în schimb, întrucât nu au participat la acea Adunare, nu au avut nici un fel de neplăceri.

Scandalul Episcopiei maghiare de la Hajdudorogh ia în curând proporții internaționale. Protestele românilor la Sf. Scaun au „curs ca ploaia”, după cum îndemna Vasile Lucaciu, iar deputații români din Parlamentul de la Budapesta, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali și Alexandru Vaida Voievod, precum și Episcopul Vasile Hossu (Mitropolitul Victor Mihalyi lipsește din nou) țin lungi 100

Vasile Stoica, op. Cit., p. 321.

87

discursuri extrem de critice la adresa Legii de recunoaștere de către stat a acestei episcopii. Nunțiul de la Viena îi scrie secretarului de stat al Vaticanului să rezolve rapid problemele create de către noua episcopie, pentru că este în joc prestigiul și autoritatea Romei. În politica internațională se produc mișcări, în zona central și est europeană au loc regrupări de state și înființarea de alianțe, lumea presimțind un posibil război între cele două imperii, Habsburgic și Țarist, iar Austria dorește să atragă România în alianța Puterilor Centrale. România condiționează o alianță cu Austro-Ungaria de stoparea politicii de maghiarizare a românilor din Transilvania101.

De la București, Constantin G. Dissescu, fost ministru pentru Culte și Instrucțiune Publică în guvernele Tache Ionescu și Titu Maiorescu, publică un amplu articol în ziarul „Le Temps” de la Paris referitor la relațiile României cu Austro-Ungaria102. În acest articol, politicianul român recunoaște că România a fost în ultimii 35 de ani sub influența Triplei Alianțe (poate și fiindcă am avut rege de origine germană), dar în ultima vreme relațiile între București și Viena s-au răcit, din cauza faptului că Austria și Ungaria nu au dat o soluție convenabilă chestiunii românilor din Ungaria. Guvernul maghiar a afirmat că aceasta este o chestiune pur internă a Ungariei, dar România nu poate să recunoască un astfel de punct de vedere. Fostul ministru Constantin G. Dissescu mai arată că în luna august 1912 a trimis o Scrisoare contelui * * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912)., ed. cit., p. 51.

102 Reluat în ziarul „Unirea”, Blaj, an XXIV, nr. 45 / 1914, p. 1.

101

88

Berchtold (pe atunci ministrul de Externe al Ungariei), în care a protestat împotriva numirii unui episcop greco-catolic maghiar pe teritoriul unor dieceze românești, dar intervenția sa nu a fost ascultată. În tot cursul acestor evenimente, Mitropolitul Greco-Catolic Victor Mihalyi a jucat un rol ambiguu și șters, probabil în mod intenționat. În Maramureșul natal, pentru acest Mitropolit s-a creat un adevărat cult al unui ierarh activ și bun român, ba a mai fost ales și membru de onoare al Academiei Române, poate și sub influența indirectă a mult mai merituosului său frate Ioan Mihalyi de Apșa, celebrul editor al Diplomelor maramureșene, dar în realitate Mitropolitul Victor a fost absent de peste tot acolo unde se juca soarta românilor din Provincia sa metropolitană. Nu s-a implicat deloc în Mișcarea memorandistă, deși viitorul Mitropolit Ortodox al Ardealului, Vasile Mangra, a făcut parte din delegația care a dus Memorandumul la Viena. Nu a mers la nici una din cele două Conferințe de la Budapesta (noiembrie 1911, deși atunci se afla în Budapesta, și nici la cea din februarie 1912), acolo unde s-a decis lista cu parohiile românești care trebuiau rupte de la episcopiile românești și trecute forțat la Episcopia Greco-Catolică maghiară. Nu a fost prezent nici la Adunarea de la Alba Iulia din 29 mai 1912, unde s-a luat atitudine și s-a conceput un Memoriu împotriva înființării Episcopiei Greco-Catolice maghiare de la Hajdudorogh. Nu a mers nici la Roma, așa cum l-a însărcinat Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, pentru a preda el însuși papei Memoriul întocmit în urma acestei Adunări. Unii istorici i-au scuzat absențele din momentele 89

cruciale ale evenimentelor din anii 1911-1912, motivând că era bătrân și bolnav (avea pe atunci 70-71 de ani). Dar patru ani mai târziu, după ce România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, în toamna anului 1916 Mitropolitul Mihalyi și-a părăsit reședința de la Blaj (deși era mai bătrân cu patru ani și probabil tot în aceeași stare de sănătate) și s-a refugiat la Oradea, de frica intrării în Ardeal a batalioanelor române, care au început să treacă Carpații. Aceeași istoriografie apologetică și encomiastică a creat și reprezentarea falsă, potrivit căreia numai Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Vasile Mangra, a dat o Circulară către preoții lui și către popor, în care s-a pronunțat împotriva intrării Armatei Române în Ardeal, iar Mitropolitul Greco-Catolic nu ar fi dat așa-ceva. În realitate, imediat după intrarea României în Primul Război Mondial, ambii mitropoliți români, aflați atunci la Oradea, și Vasile Mangra și Victor Mihalyi, au primit de la guvernul maghiar un concept scris, care conținea unele idei orientative împotriva României și de afirmare a loialității față de statul maghiar și li s-a cerut la modul imperativ să adapteze acest text sub formă de pastorale și să îl comunice enoriașilor. Ideea de bază a acestui text a fost publicată chiar de către un istoric care a fost în același timp și preot unit, l-am numit aici pe Alexandru Filipașcu, cu a sa celebră Istoria Maramureșului, tipărită la București în toamna anului 1940. Textul guvernului maghiar suna cam în felul următor: „Noi, reprezentaţii bisericeşti şi laici ai românimii respingem afirmaţia că ne-am găsi sub domnie străină.

Suntem cetăţeni egal îndreptăţiţi cu ungurii, avem vechi 90

tradiţii de credinţă faţă de tron şi patrie. Nu vrem eliberare [din partea României], ne alipim la indestructibilitatea patriei noastre maghiare. Noi, românii din Ungaria ţinem cu tot preţul să trăim sub domnia sfintei coroane ungare.

Vom lupta cu toate armele spirituale şi fizice pentru apărarea integrităţii Ungariei”103 etc., etc. Ambii mitropoliți au îmbrăcat ideea în haine retorice particulare, după personalitatea și stilul fiecăruia și au transmis-o apoi către preoți sub formă de circulară. Este o întâmplare că Mitropolitul Greco-Catolic Victor Mihalyi a murit în refugiu la Oradea pe la sfârșitul lunii ianuarie 1918, iar până la 1 Decembrie 1918 lumea a avut timp să uite de el, în timp ce Mitropolitul Ortodox Vasile Mangra a trăit mai mult și s-a refugiat în Ungaria, iar la 1 Decembrie 1918 lumea și-a adus aminte de el, numai de el, și de Circulara lui anti-românească. După cum probabil tot o întâmplare este și faptul că istoricii români de orientare Greco-Catolică au găsit și valorificat publicistic numai textul semnat de către Vasile Mangra și nu l-au găsit sau nu au vrut să îl găsească și pe cel semnat de către Victor Mihalyi.

Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului [republicată anastatic], Editura Gutinul, Baia Mare, 1997, p. 204.

103

91

5. MIȘCĂRI DE REVENIRE LA ORTODOXIE 5.1. Mișcări de revenire la Ortodoxie în Maramureș la începutul secolului XX În Maramureș, noua confesiune Greco-Catolică a fost primită cu neîncredere și chiar cu o oarecare îndărătnicie. Dintr-o Scrisoare trimisă de la Sighet de către Andrei Bacsinszki, vicarul uniților de rit grecesc din Maramureș, la 10 martie 1751, către Episcopul Manuel Olsavszky de la Muncaci, acesta se plânge că, atunci când a convocat un sinod la Sighet, unii preoți au fugit de acasă și s-au ascuns în munți, prin păduri, fiind vorba desigur de cei care nu recunoșteau Unirea cu Roma104. La fel s-a întâmplat și în Sătmarul vecin, noua confesiune s-a impus abia prin prin măsuri de forță și prin reprimarea de către stat a celor ce o refuzau. De exemplu, într-un document din 14 mai 1761, locuitorii din satul Apa, Comitatul Sătmar, își cer iertare de la Episcopul de Muncaci, pentru că au trecut înapoi la confesiunea ortodoxă în urma predicilor călugărului Vissarion Sarai și se declară din nou

Viorel Ciubotă (coordinator), Vasile Rus (coordonator), Episcopia greco-catolică de Mukacevo. Documente, vol. III, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2015, p. 82-83.

104

92

ca aparținând de Episcopia Unită a Muncaciului105. Sau sătenii din zeci de sate din zona Baia Mare și din Sătmar, la 21 mai 1761, cer autorităților „cu smerenie și durere” să fie iertați pentru că au trecut la schismatici și mai cer ca stăpânirea „să se milostivească a ne primi în cinstea și înălțarea cea dintâie”, adică să fie reprimiți în Biserica Unită, și totodată să înceteze cu urmărirea și arestarea celor fugiți de acasă, cu sutele, „ca să se poată slobozi acasă iară cari s-au împrăștiratu în toate laturile temându-se de prinsoare cu mare amar”, deoarece ei revin la Biserica Unită106.

Tendința este reluată pe la începutul secolului XX, punându-se problema reînființării unor parohii ortodoxe în sate din Maramureșul de dincoace de Tisa, aflat pe atunci în componența Episcopiei de la Gherla, sub arhipăstorirea Episcopului Ioan Szabo. E greu de spus ce anume i-a făcut pe unii enoriași, oameni modești și unii chiar fără știință de carte, să ceară ieșirea din Biserica Greco-Catolică și trecerea lor la Ortodoxie. În cursul unei cercetări sumare făcută ad-hoc în unele sate din Maramureș imediat după intrarea acestui ținut în componența României Mari, pe la 1923, unii credincioși se declarau convinși că „strămoșii noștri au fost de această credință” (în localitatea Virișmort), sau alții ziceau că au făcut trecerea „din dragoste față de Legea Ortodoxă” (în Vișeul de Jos)107. Este posibil să fi fost și unele reminiscențe de memorie colectivă, transmise prin slujitorii bisericii, privind o „Lege Ortodoxă” a românilor 105

Idem, p. 414-415.

Idem, p. 416-417.

107 Laurențiu Batin, Armata și Biserica Ortodoxă în Maramureșul interbelic, vol. II, Ed. Limes, 2016, p. 114-115.

106

93

care a existat într-un trecut relativ îndepărtat, adică înainte de 1700, de asemenea este posibil să fi existat și amintirea faptului că în Maramureșul înglobat în Episcopia ruteană de la Muncaci, până la anul 1853 limba bisericească era slava veche și, deci, la început de secol XX mai erau în circulație cărți bisericești în această limbă, scrise cu litere chirilice, după cum nu este exclus să fi existat și oameni care au trecut/ revenit de la greco-catolici la ortodocși din motive de conștiință și din convingere.

Dar cauzele mai importante și cu un caracter constrângător sunt probabil altele, mai prozaice. Acestea ar fi următoarele. (1) Autoritățile au înființat peste tot școli de stat cu predare numai în limba maghiară, iar mulți oameni îi iubeau pe stăpânitorii maghiari suficient de puțin, încât să nu dorească să își dea pruncii la școală maghiară, ci să caute să treacă la o confesiune care ar avea și școli confesionale românești. Iar Mitropolia Ortodoxă Română de la Sibiu avea un Protopopiat Ortodox Român la Dej, nu foarte departe de Maramureș, prin care maramureșenii puteau lua contact cu Biserica Ortodoxă. (2) Pe timpul dualismului Austro-Ungar și sub arhipăstorirea lui Ioan Szabo, în Maramureș s-a pornit o campanie de înlăturare a vechilor biserici de lemn, construite după arhitectura veche românească, și de ridicare a unor biserici mai mari, din zid, construite după o arhitectură comună maghiară. Bisericile vechi de lemn nu au fost distruse toate, ci unele au fost donate la parohii mai sărace, care nu și-au putut construi biserici noi, de exemplu biserica de lemn din Vișeu de Jos a fost mutată în Botiza, cea din Oncești într-o parohie de peste Tisa, biserica veche de lemn din Dragomirești a fost 94

vândută după Război la Muzeul Satului din București etc. În scopul construirii noilor biserici de piatră, după arhitectura maghiară, în parohiile în care s-au ridicat astfel de biserici, preoții au impus tuturor familiilor o contribuție fixă destul de mare, pe care cei mai săraci nu puteau să o plătească. În Dragomirești de exemplu, capii de familie care au făcut cerere de trecere la ortodocși menționau în scris acest lucru, cum că nu au de unde să plătească taxele impuse pentru biserica nouă. (3) A treia cauză a constat în lăcomia deplasată a unor preoți greco-catolici. Fiind singurii preoți existenți în sate, și având deci monopolul serviciilor religioase, aceștia au ajuns să pretindă taxe aberante. Se citează cazul unui protopop, Ioan Gyenghe, care a pretins de la un locuitor mai înstărit din Săcel o pereche de boi pentru o slujbă de înmormântare. Sau al preotului Tit Demian din Vișeul de Jos, care îi târa prin tribunale și îi executa silit pe credincioșii care nu puteau să plătească la timp taxele bisericești108.

Prin urmare, înainte de Primul Război Mondial, atunci când au apărut prin satele din Maramureș grupuri de inițiativă pentru (re)înființarea unor parohii ortodoxe, clerul și ierarhia greco-catolică au intrat în panică, deoarece pierdeau importante surse de venit în favoarea unei biserici concurente și au cerut intervenția în forță a autorităților Austro-Ungare. Motivul pe care îl invocau era acela că, prin apariția Ortodoxiei în zonă, „se periclitează maghiarizarea în Maramureș și integritatea statului ungar”109.

Deci, nu se făcea nici un secret din faptul că clerul 108 109

Idem, p. 110, 112.

Idem, p. 121.

95

greco-catolic din Maramureș era dispus, cel puțin la nivel declarativ, să dea o mână de ajutor autorităților Austro-Ungare în procesul de maghiarizare a populației românești. Sau poate era doar un anume fel de „diplomație”, preoții uniți să aprobe în vorbe maghiarizarea propriilor credincioși români, doar cu scopul de a-și atrage ajutorul autorităților și al jandarmeriei maghiare pentru reprimarea apariției unei concurențe ortodoxe. În acest context, reacția Episcopului Ioan Szabo este deosebit de grăitoare. Prea Sfinția Sa a depus o „plângere criminală” (un denunț penal în înțelesul de azi) la Tribunalul Comitatului Maramureș de la Sighet, precum și la Guvernul de la Budapesta, în care îi denunța pe românii trecuți la Ortodoxie că și-au falsificat adeverințele de trecere și că au provocat „agitație daco-romană” (sic!), primejdioasă pentru statul maghiar110. Este, din partea sa, mai mult decât un simplu colaboraționism ocazional, de conjunctură și din oportunism cu guvernul maghiar de la Budapesta, pentru care s-ar putea găsi unele justificări.

Ideea de a denunța la autoritățile din Budapesta o „agitație daco-romană” între românii din Maramureș, denota o identificare a acestui episcop român cu interesele statului maghiar și insinua primejdia geopolitică – pentru maghiari – a unei Românii „daco-romane”, care ar aspira să își refacă hotarele sale etnice, hotare care se suprapun aproximativ cu cele ale vechii Dacii.

Ce era cu aceste „adeverințe de trecere”? Legea maghiară prevedea teoretic posibilitatea trecerii de la o biserică la alta, dar în concret trecerea efectivă era practic 110

Ibidem.

96

imposibilă. Anume, Legea Cultelor nr. 53/1868 în vigoare atunci în Ungaria garanta în vorbe libertatea de conștiință și posibilitatea trecerii de la o biserică la alta. Această Lege prevedea că dorinţa persoanei de a trece la o altă credinţă trebuie declarată în prezenţa a doi martori, în faţa preotului bisericii din care face parte. Apoi omul avea un timp de (răz)gândire de două săptămâni. La 14 zile după prima declaraţie, dar nu mai târziu de 30 de zile, la fel în prezenţa a doi martori, trebuia încă o dată să declare în fața preotului parohiei că rămâne la dorinţa de trecere la o altă religie. Apoi, de la preotul în faţa căruia şi-a manifestat dorinţa trecerii, va primi o adeverință pe care o va înmâna preotului acelei credinţe la care doreşte să treacă. După asta, orice biserică poate să primească în rândurile sale pe acel credincios, iar preotul care l-a primit este obligat să-l anunţe despre asta pe acel preot de parohia căruia credinciosul aparţinuse până atunci. Totul ducea spre un fel de teatru viclean și absurd. Normal, nici un preot Greco-Catolic nu era interesat să dea drumul cuiva să plece din parohia sa și astfel să își vadă veniturile diminuate. În afară de munca de descurajare cu vorba mieroasă sau de influențare a martorilor, preotul mai putea să facă și altceva, un lucru extrem de simplu și care a fost practicat în realitate cu succes în multe cazuri, anume să se ascundă și să nu poată fi contactat de către petent în intervalul strict prevăzut între 14 și 30 de zile de la prima depunere a cererii. După care omul simplu, fără avocat angajat și adesea neștiutor de carte, dacă încerca să treacă la altă biserică în baza primei cereri depuse la preot, era dat pe mâna jandarmilor și a Justiției, pentru că ar fi uzat de acte 97

false de trecere. Urmau bătăi, pedepse cu închisoarea și amenzi. Totuși, oamenii nu se lăsau descurajați. Dacă preotul refuza să îi primească pe „suplicanți” în intervalul prevăzut de la 14 la 30 de zile de la prima declarare a intenției de trecere, oamenii își puneau martori care să declare acest lucru și mergeau înainte.

Primii care au făcut demersuri în vederea trecerii la religia Ortodoxă au fost niște săteni din Săcel, de pe cursul superior al Văii Izei, un grup de inițiativă format din Ion Danci, Ilie Danci, Ion Magdău și Ion Pașca111. Pe data de 26 octombrie 1900, aceștia se prezintă la Vicarul Greco-Catolic de la Sighet, Tit Bud, cu un tabel susbscris de 300 de capi de familie reprezentând 1.200 de suflete (o cifră foarte mare pentru populația satelor de atunci), care cer trecerea la Biserica „Greco-Orientală”, adică la Biserica Ortodoxă. Așteptându-se la tergiversarea chestiunii în sensul îngropării ei, țăranii din Săcel fac în paralel demersuri și la cel mai apropiat Protopopiat Ortodox Român, acela de la Dej, unde pe data de 9 decembrie 1900 prezintă protopopului Theodor Herman adeverințele de trecere și tabelul cu capii de familie112.

Protopoul, depășit de situație, le întocmește o Scrisoare de recomandare și îi trimite la Mitropolia Ortodoxă Română de la Sibiu. Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu le verifică declarațiile de trecere și, prin Rezoluția nr.

11.310/decembrie 1900, primește un număr de 194 de familii din Săcel în sânul Bisericii Ortodoxe Române și îl 111

Idem, p. 117.

Theodor Herman, Monografia istorică a Protopopiatului Ortodox Român Dej, Cluj, 1925.

112

98

trimite pe protopopul Herman de la Dej la Săcel să înființeze parohia.

La intrarea în sat, delegația și protopopul Herman au fost întâmpinați de către pretorul Scholz Bela de la Dragomirești însoțit de o grupă de jandarmi, cu ordinul ca protopopul să părăsească imediat Săcelul, motivând că lui i s-a spus că nici un locuitor nu a trecut la religia Ortodoxă.

Dar, după ce i-au fost arătate documentele legale, spre surprinderea unora, pretorul a permis în cele din urmă înființarea unei parohii ortodoxe în Săcel, fapt petrecut la 31 decembrie 1900, nu înainte însă de a aresta și întemnița pe cei patru săteni din grupul de inițiativă pentru înființarea parohiei, sub acuzația de agitație în contra statului. În lunile care au urmat, preoții Greco-Catolici au recurs la tot felul de tertipuri pentru a-i amenința pe cei care ar mai voi să treacă la ortodocși, iar vicarul de la Sighet, Tit Bud, a trimis preoților o Scrisoare redactată în stilul poliției politice, prin care le cere să-și „supravegheze poporenii” ca să nu mai apară și alte „defecționări” ale credincioșilor de la „S. Biserică Catolică” și, dacă văd prin sate pe cineva care ar îndemna poporul să treacă la „Orientali”, să înștiințeze îndată pe pretor și pe jandarmi, ca să îl scoată afară din sat113. Sigur, lucrurile nu s-au rezumat la atâta. Prin luna martie 1901, protopopul de la Vișeu, Paul Pop, cere autorităților să desființeze parohia Greco-Orientală de la Săcel, pretinzând că aceasta s-ar fi înființat nelegal, iar „conducătorii tulburărei” să fie trași la răspundere de către „dregătorii de administrațiune”.

Scrisoarea Vicarului Tit Bud este reprodusă în întregime în Laurențiu Batin, op. cit., p. 119.

113

99

Acuzația făcută în reclamația Episcopului Ioan Szabo în contra ortodocșilor din Săcel este aceea de agitație „daco-romană și rusească”, iată o metodă de manipulare pe cât de veche, pe atât de ieftină și eficientă. Cu alte cuvinte, stați liniștiți la locurile voastre și lăsați-ne pe noi să vă spoliem, pentru că altfel vin rușii și vă ocupă! De fapt, problema geopolitică se va pune la modul realist, nu fantezist, ca aici, la Săcel, abia atunci când va fi vorba de trecerile la Ortodoxie în Maramureșul din dreapta Tisei, la rutenii din Rusia Subcarpatică. Acolo circulau zvonuri mult mai plauzibile, precum că cei care vor trece la Ortodoxie vor fi apărați și păziți de către Țarul Rusiei, pentru că Țarul este capul Bisericii Ortodoxe, că va veni Țarul și îi va elibera de sub domnia grofilor unguri, că Țarul va lua pământurile grofilor și le va împărți țăranilor etc. La Săcel nici vorbă despre zvonuri cu privire la vreo intervenție a Țarului rus în favoarea ortodocșilor, dar pentru autorități dădea bine ca Episcopul Szabo să insinueze că ar fi vorba de „agitație rusească”, le dădea un pretext în plus ca să-i reprime pe țăranii români. În urma plângerii depuse de către Episcop, împotriva țăranilor români se iau măsuri severe.

Subprefectul Maramureșului Szabo Sandor vine de la Sighet în fruntea unei Comisii și, între 18-20 martie 1901, face la Săcel o cercetare tendențioasă114, iar rezultatul anchetei îl trimite la Vlasics Gyula, Ministrului Cultelor de la Budapesta. Acesta îi cere Mitropolitului Ortodox de la Sibiu, printr-o Scrisoare din 13 iulie 1901, să îl recheme pe preotul Ortodox din Săcel. Mitropolitul refuză, răspunzând 114

Laurențiu Batin, op. cit., p. 121.

100

că el nu poate lăsa Parohia Ortodoxă din Săcel fără preot. Între timp, calomniile și învinurile orchestrate de către Greco-Catolici împotriva Ortodocșilor din Săcel curg gârlă. Procurorul din Sighet se autosesizează și îl însărcinează pe judecătorul de la Vișeu, Kostanszky, să efectueze o cercetare la Săcel. Ancheta a durat mai multe luni, între august-decembrie 1901 și s-a desfășurat în sediul școlii de stat din Săcel.Țăranii români erau aduși aici pe rând de către jandarmii unguri, ținuți închiși mai multe zile, înfometați, bătuți, umiliți și amendați dacă răspundeau ceva ce nu convenea judecătorului. Pe 30 aprilie 1902 un număr de 42 de credincioși au fost duși la Sighet spre a fi judecați în stare de arest, sub acuzația că și-au falsificat adeverințele de trecere de la Greco-Catolici la Ortodocși115. Aceștia au fost ținuți în arest mai multe luni, pe timpul muncilor agricole de vară, apoi treptat au fost eliberați, întrucât acuzațiile s-au dovedit a fi neîntemeiate. Cei patru fruntași ai mișcării Ortodoxe de aici au fost găsiți nevinovați și achitați prin sentința din 19 mai 1903, abia după mai bine de un an de la arestare.

Dar persecuțiile preoților Greco-Catolici români și ale administrației locale maghiare împotriva ortodocșilor români nu s-au oprit nici după pierderea procesului de la Sighet din 1902-1903. În urma unor reclamații repetate, s-a reluat verificarea adeverințelor de trecere de către o Comisie mixtă, din care să facă parte și un reprezentant al Mitropoliei Ortodoxe de la Sibiu, iar Mitropolia l-a numit în această Comisie pe asesorul consistorial dr. Miron Cristea. Viitorul patriarh al României, dr. Miron Cristea, a 115

Idem, p. 122.

101

venit la Săcel în primăvara anului 1906 și a asistat la verificarea a 324 de cazuri de trecere, lucru consemnat și în memoriile sale116. Rezultatele cercetării au fost trimise Curții de Apel din Debrețin, unde se judeca recursul împotriva setinței de achitare de la Sighet din 1903, dar procurorul de aici trimite actele înapoi la administrația locală, respectiv la Pretura din Dragomirești. Pretorul Scholz Bela emite o Hotărâre cu data de 26 februarie 1910, prin care anulează fără motiv și cu de la sine putere 229 de adeverințe din 324, apoi în anul următor subprefectul județului mai anulează tot așa încă 73, în cele din urmă săcelenii rămânând cu doar 22 de adeverințe valabile. Scopul era să nu existe un număr suficient de credincioși spre a se putea constitui în parohie. Mitropolia de la Sibiu a făcut recurs la Ministerul Cultelor de la Budapesta împotriva acestor măsuri samavolnice, o acțiune rămasă fără răspuns, probabil și din cauza faptului că peste puțină vreme avea să izbucnească Războiul Mondial. Înființarea Parohiei Ortodoxe și construirea unei biserici proprii în Săcel au fost posibile abia după Război, sub noua administrație a Regatului României, care nu i-a mai împiedicat pe săteni să o facă.

Cazul Săcelului nu a fost singular, la doi ani după Săcel a urmat comuna Dragomirești, situată la vreo 10 km mai jos pe Valea Izei. Evenimentele de la Dragomirești s-au derulat aproape identic cu cele de la Săcel, doar că reprimarea sătenilor a fost semnificativ mai redusă. Și în cazul acestei comune, preoții Greco-Catolici au reclamat Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

116

102

autorităților că „Biserica Ortodoxă primejduiește maghiarizarea românilor începută în Dragomirești”117 dar autoritățile, probabil văzând că la Săcel nu au reușit să înăbușe mișcarea cu mijloace polițienești, nu au mai fost așa de ferme. A fost arestat pentru instigare un singur sătean, diacul ortodox Ștefan Saplonțai, eliberat însă la scurtă vreme.

Parohul Emil Bran, altfel un bun român și viitor senator în Parlamentul României Mari, s-a mărginit la a o simplă șicanare de ochii lumii, interzicând îngroparea în cimitirul său a decedaților care au trecut la ortodocși, dar problema s-a rezolvat simplu, un localnic a donat un teren pentru amenajarea unui cimitir ortodox, iar autoritățile s-au mărginit la a-i amenda pe cei care au îngrădit cimitirul nou pentru un delict la legile proprietății. Și aici adeverințele de trecere, pentru un număr de 289 de suflete, au fost verificate de aceeași Comisie mixtă, fără a se produce însă cazuri de anulări arbitrare, probabil și pentru faptul că pretorul era localnic. Mitropolia Ortodoxă de la Sibiu a numit inițial, în 1907, ca paroh în Dragomirești pe preotul Vasile Gog dintr-un sat de lângă Cluj, pe care l-a înlocuit mai apoi, în 1909, cu Pavel Moldovan, călugărit ulterior sub numele de Pimen. Acesta a păstorit parohia din Dragomirești cu rezultate exemplare până la moartea sa în 1936, a ctitorit o mănăstire și a cumpărat pe seama acesteia un teren de 14 hectare, unde a fost amenajată o livadă cu pomi, care a constituit un model pentru sătenii din zonă.

Persecuțiile împotriva ortodocșilor din Săcel și din Dragomirești de la începutul secolului XX au avut și un efect nescontat și imposibil de prevăzut de către 117

Laurențiu Batin, op. cit., p. 128.

103

autoritățile maghiare. În timpul deplasărilor sale în Maramureș, în această cauză, dr. Miron Cristea a luat legătura discret și cu o serie de reprezentați ai intelectualității românești din zonă, avocați și preoți, cum ar fi avocat dr. Gavrilă Iuga sau preot Emil Bran.

Rezultatul a fost că ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), fondată la Sibiu în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române în anul 1861 și al cărei secretar era pe atunci însuși viitorul patriarh Miron Cristea, a reușit, în ciuda piedicilor serioase care i s-au pus, să înființeze un Despărțământ și la Vișeu de Sus pe data de 20 august 1911. Delegat de la Centru la Vișeu a fost Octav Tăslăoanu, pentru că între timp Miron Cristea devenise Episcop de Carnasebeș, iar pretorul de la Vișeu, Popp Simon, un român renegat, deși a venit însoțit de un mare număr de funcționari maghiari și de preoții Greco-Catolici Ștetz și Coman, nu au reușit să împrăștie Adunarea de constituire118.

5.2. Mișcări de revenire la Ortodoxie în Rutenia Subcarpatică la începutul secolului XX În paralel cu aruncarea în închisoare a românilor sătmăreni, care au refuzat încluderea parohiilor lor în Episcopia Greco-Catolică maghiarizatoare de la Hajdudorogh, în Maramureșul din dreapta Tisei, în Rusia Subcarpatică au avut loc, în același an, 1913, ample mișcări care vizau părăsirea de către ruteni a Bisericii Greco-Catolice de la Muncaci și revenirea lor la Ortodoxia anterioară Uniației.

118

Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, ed. cit., p. 198.

104

Faptul a fost taxat imediat în cheie geopolitică patriotico-maghiară de către guvernul de la Budapesta ca înaltă trădare, susținându-se că, de fapt, prin revenirea la Ortodoxie a acestei minorități, Imperiul Țarist ar urma să ocupe toată Rusia Subcarpatică (regiunea numită Transcarpatia în Ucraina de azi), adică partea nord-vestică a Maramureșului, precum și comitatele Ugocia și Bereg, care au fost de fapt anterior o regiune slavă și ortodoxă, nu maghiară și catolică.

Mișcările de revenire la Ortodoxie au fost mai puternice și mai bine organizate la începutul secolului XX în rândurile rutenilor din Rusia Subcarpatică, în fostul comitat Maramureș din dreapta Tisei și în comitatele Ugocia și Bereg. După cum am mai arătat și în Introducerea cărții de față, menționăm încă o dată că denumirea regiunii în cauză ca Transcarpatia sau Subcarpatia înseamnă aceeași zonă geografică, totul depinzând doar de viziunea spațială din care este privită.

Dacă privim zona din punctul de vedere al Ucrainei de azi, adică de la nord-est de Carpații nordici, atunci zona se va numi regiunea de dincolo de Carpați, adică Transcarpatia, iar dacă privim zona din punctul de vedere al fostului Imperiu Austro-Ungar, dinspre Vest, atunci e vorba de regiunea de la sud-vest de Carpații nordici, adică de Rusia Subcarpatică. Iar noi, când scriem despre fostul Imperiu Austro-Ungar și reproducem mentalitatea de atunci din acel Imperiu, vom numi această regiune Rusia Subcarpatică, iar când scriem despre scindarea geopolitcă și religioasă din Ucraina de azi, vom utiliza termenul de Transcarpatia.

105

Problema geopolitică și confesională a rutenilor din Galiția și Rusia Subcarpatică a avut o evoluție dramatică și un specific aparte. Rusia kieveană și-a cunoscut apogeul civilizației sale creștin-ortodoxe timp de două secole119, începând cu 988, anul în care a debutat creștinarea rușilor de către marele cneaz Vladimir și până la anul 1227, când a avut loc marea invazie mongolă120. După această invazie, rolul Kievului a scăzut și, prin dinastia Rurik, centrul civilizației creștin-ortodoxe slave s-a mutat treptat spre Răsărit, rolul conducător al acesteia fiind preluat de către Cnezatul Moscovei. Apoi Galiția a intrat, pe rând, sub ocupația și influența statelor catolice occidentale, Polonia (între 1340-1772) și ulterior Austria, din 1772 și până la sfârșitul Primului Război Mondial. Polonia catolică, sub pretextul scoaterii ortodocșilor din Polonia de sub influența Patriarhiei de la Moscova121, a impus slavilor ortodocși (greco)-catolicizarea în două rânduri, prin „Uniunea de la Brest” (1595) și prin „Uniunea de Ujgorod” pentru rutenii din Rusia Subcarpatică, o jumătate de secol mai târziu (1646). Să nu ne scape din vedere că una dintre cauzele majore ale revoltei lui Bogdan Hmelnițki împotriva magnaților polonezi, izbucnită la doar doi ani după Uniunea de la Ujgorod, la 1648, fost cea de ordin religios, Hatmanul cerând polonezilor să înceteze cu ofensiva greco-catolică asupra cazacilor ortodocși122.

După Prima Împărțire a Poloniei și intrarea Galiției și a 119

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusia_Kievean%C4%83 https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_invazie_mongol%C4%83 121 https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_de_la_Brest 122 https://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Hmelni%C8%9Bki 120

106

Rusiei Subcarpatice în componența Austriei, Imperiul habsburgic a reluat metodic, în spirit german, procesul de organizare a Bisericii Greco-Catolice în dauna Ortodoxei, înființând episcopii Greco-Catolice pentru ruteni la Muncaci (1771) și la Preșov (azi în Slovacia), la anul 1816. Din punct de vedere geopolitic, atât Polonia cât și Austria au realizat că pot face un marș lent dar mai sigur spre Răsărit, prin aducerea la catolicism a populației slave ortodoxe, că o cucerie pe cale militară a unor noi teritorii este nesigură ca stăpânire și durată, în timp ce o ocupare lentă, confesională și culturală este o metodă mai sigură de a-i câștiga și domina pe supuși pe termen lung.

Nașterea și manifestarea conștiinței naționale la ruteni în secolul al XIX-lea trebuie de asemenea privită într-un context specific. Spre deosebire de velicoruși, malorușii nu au avut de timpuriu o mare literatură cultă și nici scriitori care să atace probleme social-politice, de aceea ei s-au aplecat mai mult spre studiul poeziei populare, o poezie melancolică pătrunsă de nostalgia libertății căzăcești pierdute, spre studiul etnografiei, miturilor datinilor și obiceiurilor poporului123 și au scris în limba poporului, în dialectul local, geniul lor tutelar, Taras Șevcenko, fiind exemplul cel mai elocvent în acest sens. Sub impulsul cultivării vechilor tradiții eroice din vremea cazacilor, s-a deșteptat în sufletul malorușilor aspirația spre libertate și independență, o idee politică malorusă124. Spre jumătatea secolului al XIX-lea, un grup de profesori de la Ion I. Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, Ed. Vestala, București, 2016, p. 31.

124 Idem, p. 32-33.

123

107

Universitățile din Kiev și Harkov au înființat o societate numită „Frăția Chiril și Metodiu”. Ideea era crearea unei mari federații pan-slave sub conducerea țarului de la Moscova, în care diferitele țări să aibă statut de „republici autonome”125. Dar Imperiul țarist a respins energic ideea, taxând-o drept o mișcare „separatistă” și a dizolvat „Frăția” la numai un an de la înființare, în 1847.

După aceea, mișcarea politică malorusă s-a mutat de la Kiev, din Imperiul Țarist, la Lemberg (Lvov), în Galiția, la rutenii aflați sub stăpânire austriacă. Deși Imperiul Habsburgic a fost salvat în cursul Revoluției Maghiare de la 1848 de către Imperiul Țarist, care i-a venit în ajutor cu o armată de aproximativ 200.000 de oameni și 600 de tunuri, după ce s-au potolit lucrurile, Austria a încurajat discret pe teritoriul ei mișcarea naționalistă malorusă împotriva Rusiei, asigurându-i în Galiția condiții prielnice de dezvoltare. După desființarea „Frăției Chiril și Metodiu”, în Imperiul Țarist, ideea politică naționalistă malorusă a renăscut la Lvov în rândurile studenților de la Seminarul Greco-Catolic, sub înaltul patronaj al Casei de Habsburg126. Austria a căutat să realizeze noi anexiuni teritoriale în dauna Rusiei, folosindu-se în acest scop de populația ruteană din Galiția care aparținea deja de Biserica Greco-Catolică, la fel cum va face mai târziu și Hitler, când a atacat Rusia în 1941, și la fel cum au procedat și SUA, când au destabilizat Ucraina începând cu anul 2014.

125 126

Ibidem.

Idem, p. 34.

108

Pe de altă parte, la începutul secolului XX, Imperiul Austro-Ungar percepea în mod just ideea că, pentru el, problema geopolitică, respectiv situația în care Ungaria să piardă posibilitatea de a acapara noi teritorii nemaghiare prin maghiarizarea forțată a populației, acest pericol venea din Rusia Subcarpatică, pentru că rutenii de aici aveau în spate Imperiul Țarist, un imperiu aflat de fiecare dată activ, atunci când se punea problema apărării, împotriva turcilor, a popoarelor slave ortodoxe din Balcani (bulgari, sârbi), precum și a apărării împotriva Austrei catolice a slavilor foști ortodocși din Europa de Est, incluzând și Rusia Subcarpatică. Imperiul Rus era conștient că a pierdut Galiția, fostă slavă și ortodoxă, în favoarea Austriei catolice, prin (greco-)catolicizarea slavilor de aici și nu voia să se repete același lucru și cu Rusia Subcarpatică.

Reprezentarea de sine a marii națiuni Ruse de dinainte de Primul Război Mondial, la fel ca și azi, era și este aceea că este vorba de un mare trunchi etnic cu trei ramuri, cu etnonime parțial diferite: Velicorusia, în traducere Rusia Mare (Rusia propriu-zisă cu centrul la Moscova), Bielorusia, în traducere Rusia Albă (actuala Bielorusia), Malorusia, în traducere Rusia Mică (actuala Ucraina) și cu o ramură mai mică, anume Rusia Subcarpatică (aflată actualmente în Ucraina și în Slovacia). Totodată, Imperiul Austro-Ungar nu își reprezenta Regatul României ca fiind pentru sine un pericol geopolitic, România având un rege german și catolic, care a încheiat cu Puterile Centrale o alianță militară secretă (ajunsă, în stil balcanic, a fi cunoscută de toată lumea), iar în ceea ce privește Transilvania, aici nu se 109

mai observau tendințe semnificative de revenire a românilor la Ortodoxie, atâta timp cât în Biserica Greco-Catolică Română din această provincie metropolitană limba liturgică era limba română. Abia în anul 1912 relațiile între Regatul României și Imperiul Austro-Ungar au început să dea oficial semne de răcire din cauza „chestiunii românilor din Ardeal”, adică din cauza faptului că Ungaria a înființat Episcopia Greco-Catolică maghiară de la Hajdudorogh, cu scopul de a-i maghiariza pe românii din Transilvania prin Biserică. Totodată, mișcările de revenire la Ortodoxie din Rusia Subcarpatică fiind mai ample și mai organizate, studierea lor ne dă posibilitatea să înțelegem mai bine cauzele și formele acestor treceri, așa cum s-au produs acestea și în Maramureșul românesc din stânga Tisei înainte de Primul Război Mondial. În extremitatea vestică a vechiului Comitat Maramureș, azi în Ucraina, undeva spre nord-est de Hust există o vale care se numește Iza Neagră sau Neagova și pe această vale, la vreo 6 km de Hust, se află un sat numit Iza. „În anul 1901, în satul Iza aproape toţi sătenii, cu excepţia a 64 de gospodării din cele 500, au trecut la Ortodoxie”127. În general, se spune că mișcarea pro-ortodoxă în rândul rutenilor din Rusia Subcarpatică a început spontan. La început nu a existat vreun lider din elitele clericale ale vremii, ci în fruntea mișcării au fost mai mulți săteni de condiție modestă, după cum se va putea vedea din datele de identificare din timpul Iurie Danileț, Viața Sfântului Alexie Carpatinul, traducere de Diana Guțu, Ed. Areopag, București, 2015, p. 21 și urm.

127

110

proceselor în Justiție în care au fost târâți. Conducătorii mişcării ortodoxe din satul Iza au fost: Ioan Vacarov, Ioachim Vacarov, Maxim Pliska, Vasile Lazăr, Mikola Sabov, Vasile Kemin, Vasile Procop, Andrei Izai, Stepan Vucican. În anul următor, locuitorii satului Iza au trimis reprezentanţi la Episcopul Ortodox Sârb Luchian Bogdanovici din Budapesta, cu rugămintea de a primi satul lor în componenţa eparhiei Ortodoxe de la Buda.

Episcopul, din calcul politic și probabil și din lașitate, a evitat să-și asume această răspundere şi i-a îndrumat pe săteni să se adreseze șefullui său, Mitropolitul sârb Gheorghe Brancovici de la Karlovitz. În data de 8 martie a anului 1902, Mitropolitul de la Karlovitz a primit o scrisoare din Hust, în care Ioachim Vacarov şi alţi patru săteni din Iza îl anunţau că majoritatea locuitorilor satului Iza au de gând să treacă la Ortodoxie şi de aceea îl roagă să-i ajute în acest sens.

Mitropolitul nu a răspuns, dar un an și ceva mai târziu, la 13 mai 1903, a primit o altă scrisoare, în același sens, la care a răspuns. În scrisoare, Mitropolitul arăta că, pentru formarea unei parohii separate, sătenii trebuie să părăsească biserica greco-catolică cu respectarea legislaţiei în vigoare. Legea cultelor în vigoare atunci în Ungaria era Legea nr. 53 din anul 1868. Această Lege garanta formal libertatea de conștiință religioasă și inclusiv posibilitatea de a trece de la o biserică la alta, dar condițiile de trecere erau complicate birocratic, cu scopul de a descuraja astfel de tendințe.

Localnicii din Iza însă nu renunță și alcătuiesc o delegație din trei reprezentanți, care merg personal la 111

mitropolit, la Karlovitz. În Memoriile sale, Mitropolitul Gheorghe Brancovici menționează: „Au venit la mine ţăranii din satul Iza, m-au rugat să-i primesc pe ei şi tot satul în sânul Bisericii Ortodoxe şi să le trimit un preot ortodox. Am stat îndelung cu ei de vorbă şi, într-un sfârşit, le-am spus că, din cauza terorii din partea guvernului, nu pot să mă decid să le trimit preot”128. Oamenii au insistat şi l-au convins să le promită că le va trimite un preot ortodox, ba chiar a și nominalizat preotul în fața lor.

Despre evenimentele din satul Iza a aflat și Episcopul greco-catolic de Muncaci, Iuliu Firţak, şi a trimis în sat pe un reprezentant al său129. Vicarul Mihail Balog a ajuns la Iza în 24 martie 1903, însoţit de pretorul districtului Hust, Evghenie Toma. După liturghie, el a ţinut o predică, iar la sfârșit i-a invitat pe credincioşi să-şi spună problemele la casa parohială. Aici, în numele sătenilor a luat cuvântul Maxim Pliska, care a declarat că marea majoritate a satului trece la Ortodoxie şi cere de la Karlovitz un preot ortodox. O lună mai târziu, Episcopul Firczak de la Muncaci a trimis la Iza nu mai puțin de trei preoți misionari: Andrei Azarie, Petru Ghebei și Alexandru Yatskovich. Aceștia au ținut predici pro-uniate și anti-ortodoxe în duminici și în sărbători, iar în restul săptămânii stăteau de vorbă cu credincioşii pe ulițe, de la om la om și au împărțit broșuri de propagandă, însă fără succes. În data de 12 mai 1903, episcopul Iuliu Firţak îl anunţă despre situaţia creată pe Ministrul Cultelor şi Ziarul Bucovina Ortodoxă, Prigonirea Sfintei Ortodoxii în Ungaria, nr. din 4 mai 1904, p. 1.

129 Iurie Danileț, op. cit., p. 15.

128

112

Instrucțiunii Publice de la Budapesta, cerând ajutor. În special, îi cerea Ministrului să se adreseze Mitropolitului de la Karlovitz să nu le trimită preot ortodox. Chestiunea ia o amploare nebănuită. Ministrul Cultelor de la Budapesta Gyula Wlassics i se adresează primului ministru Tisza Istvan, iar acesta îi scrie Mitropolitului sârb o scrisoare neoficială, cu caracter personal, pe 12 iunie 1903, prin care îl roagă să refuze cererea locuitorilor din Iza de a li se trimite preot ortodox130. Mitropolitul sârb se afla într-o situație imposibilă. Pe de o parte, el trebuia să respecte Legea nr. 53 din 1868, care formal le dădea oamenilor dreptul să treacă de la o confesiune religioasă la alta. Pe de altă parte, el a primit din partea premierului Ungariei Tisza Istvan indicaţii contrare legii, ca să nu reacţioneze la cererea acestor săteni și să nu le trimită preot ortodox. În cele din urmă, Mitropolitul Gheorghe Brancovici a tranșat lucrurile în așa fel încât să scape de răspundere și le-a comunicat locuitorilor satului Iza că este vorba de o problemă foarte importantă, care trebuie soluționată de către Sinod. Ședința Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe a avut loc pe 12 decembrie 1903. În această problemă, membrii Sinodului au decis să ia comunitatea din satul Iza, districtul Hust, Comitatul Maramureș sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Hotărârea Sinodului a fost adusă la cunoștința Ministerului Maghiar al Cultelor şi Instrucțiunii Publice, precum și Episcopiei Ortodoxe Sârbe din Budapesta, căreia i-a cerut să înființeze o parohie ortodoxă în satul Iza și să o integreze în structura sa, iar 130

Idem, p. 16.

113

locuitorilor din Iza li s-a comunicat că vor primi un preot ortodox în persoana păr. Gherasim Petrovici131. Se părea că problema a fost rezolvată, dar în realitate nu a fost așa.

Episcopul Greco-Catolic Firczak de la Muncaci a trimis la Iza un preot greco-catolic nou, pe pr. Andrei Azarie, cu misiunea de a suprima mișcarea ortodoxă. Acesta a publicat mai întâi câteva articole în ziarele locale (ziarul guvernamental de la Ujgorod „Kárpáti Lapok”) și în presa bisericească Greco-Catolică („Görögkatolicus szemle”), în care insista că în spatele mișcării pro-Ortodoxe din satele din zona Hustului s-ar afla o serie de rusofili și că totul are o bază politică. Astfel, combaterea legală a mișcării Ortodoxe a devenit posibilă numai după ce i s-a atribuit, fără dovezi, o dimensiune politică. Odată adusă mișcarea pe tărâm politic, nu se mai putea invoca dreptul pe care legea îl dă oamenilor de a trece de la o confesiune la alta, ci s-a pus problema unor posibile infracțiuni la adresa siguranței statului. „Avem dovezi, dar suntem obligați în interesul anchetei să nu le facem publice”132, obișnuia să spună preotul Azarie. În același timp, se implică în chestiune și deputatul de Maramureș în Parlamentul de la Budapesta, Laszlo Negre (Vasile Negrea, un român renegat), care îl interpelază pe Episcopul Ortodox Sârb de la Budapesta, iar Episcopul ar fi răspuns că, după părerea lui, comunitatea ortodoxă din Iza nu va reuși să îndeplinească toate condițiile pentru întreținerea preotului promis și atunci el le va putea refuza numirea acelui preot.

131 132

Idem, p. 17.

Ibidem.

114

Preotul Andrei Azarie scrie și la funcționarii superiori din administrație, insinuând că mișcarea pro-ortodoxă are un substrat politic. Îi scrie în acest sens pretorului districtului Hust, Evghenie Toma, care, la rândul lui, îi scrie Comitelui Maramureșului cum că „mişcarea ortodoxă trebuie privită nu din perspectivă religioasă, ci din cea care influenţează interesele statului […]. Greco-catolicii ruteni au trăit sub conducerea unor preoţi patrioţi […], ei rămâneau tot timpul fraţi fideli ai maghiarilor […]. În ţinutul nostru predomină exclusiv cultura maghiară, nu există interes pentru străinătate, în unele părţi maghiarizarea populaţiei dă rezultate bune, limba maghiară se învaţă cu succes”133. Singurul pericol politic, din punctul lui de vedere, îl constituia apariția în zonă a unor comunități ortodoxe și a unor preoți sârbi.

Pretorul de Hust îl roagă pe Comitele Maramureșului să intervină la Episcopul ortodox din Budapesta să anuleze numirea preotului ortodox în Iza. Apoi, pe 13 februarie 1904 același pretor Evghenie Toma trimite la Iza o patrulă de jandarmi, care surprind într-o casă o adunare a Ortodocșilor la care au participat vreo 25 de persoane.

Arestează cinci bărbați, pe care îi consideră fruntașii Mișcării și pe care îi duc în temniță la Hust și confiscă „corpurile delicte”, adică niște cărți religioase în limbile rusă și sârbă. În ancheta care a urmat, acuzarea apreciază că „Schimbarea religiei ascunde în spatele său intrigi statale întemeiate”134.

133 134

Idem, p. 19.

Ibidem.

115

Dar reprimarea mișcării de la Iza, departe de a înăbuși Ortodoxia, îi dă un nou avânt. Aceasta se întinde și în satele din împrejurimi: Lipcea, Kereţki, Lisicevo, Sinevir, Zolotarevo. Panicat, pretorul îi scrie șefului guvernului maghiar Tisza Istvan. Acesta îl cheamă la el, la Budapesta, pe Mitropolitul sârb de la Karlovitz, deși nu avea nici un temei legal să o facă, și îi cere să nu trimită preot sârb la Iza. Astfel, în Subcarpatia nu a mai ajuns nici un preot ortodox, dar tot degeaba. În ziua de Paşti a anului 1904, populaţia satului Iza a refuzat să meargă la slujbă la preotul greco-catolic. Sătenii au trimis încă o delegație, ca să aducă preot ortodox de la Episcopia Ortodoxă din Budapesta, dar cei trei membri ai delegației au fost arestați și duși la Tribunalul Comitatului de la Sighet. Totuși, Comitele Maramureșului îi scrie de la Sighet primului ministru de la Budapesta că „nu se găsesc dovezi care ar indica faptul că mişcarea de la Iza se bucură din exterior de susţinerea morală sau materială a Rusiei”135.

La primul termen al procesului, care a avut loc la Sighet pe 15 martie 1904, pârâţii au fost acuzați că au încălcat articolele 172 şi 173 ale Codului Penal al Ungariei. Și anume: ar fi „militat împotriva bisericii şi clerului greco-catolic” (art. 172), deci în Ungaria de atunci dacă ziceai ceva împotriva Bisericii Greco-Catolice era, din punctul de vedere al statului maghiar, o infracțiune, în schimb dacă ziceai orice împotriva Bisericii Ortodoxe („schismatice”) nu era nici o problemă. Era un fel indirect de a recunoaște că Biserica Greco-Catolică servea interesul statului, de a maghiariza populațiile ne-maghiare, 135

Idem, p. 20.

116

români și ruteni. Al doilea articol (art. 173) se referea la „trădarea țării”, întrucât schimbarea credinţei din motive politice era echivalată cu trădarea de țară. Drept dovezi ale crimelor săvârșite de către arestați erau prezentate în fața instanței cărţile religioase, icoanele şi o hartă a Ruteniei confiscate de la aceștia. Alte probe o constituiau martorii, în număr enorm (optzeci de martori), care toți susțineau din auzite același lucru, că țăranii la cârciumă ar fi discutat că „va veni ţarul rus, îi va alunga pe unguri şi pe evrei şi va împărţi pământul între ţăranii ortodocşi”136. Arestații erau toți oameni săraci, dintr-un total de 19 învinuiţi, 13 erau lucrători cu ziua, lipsiţi de pământ, trei împleteau coşuri, doi erau lucrători cu ziua şi stăpâneau o oarecare proprietate şi unul era mic proprietar de pământ. În ceea ce-i priveşte pe liderii mişcării ortodoxe, cei trei care au mers în audiență la Episcop, Maxim Pliska şi Ioachim Vacarov erau lucrători cu ziua fără pământ, iar românul Vasile Lazăr împletea coşuri. Pe 30 aprilie 1904 instanţa a pronunţat sentinţa, doisprezece inculpaţi au fost eliberaţi din arest, iar șapte au fost condamnați pentru instigarea oamenilor împotriva bisericii greco-catolice. Ioachim Vacarov, Vasile Lazăr şi Vasile Kemin au fost condamnaţi la 14 luni de detenţie şi amendă de 500 de coroane, Maxim Pliska la un an de închisoare şi 500 de coroane, A. Oros, A. Izai, I. Pliska la 2 luni şi 9 zile şi 180 de coroane amendă. Învinuirea de trădare de țară a fost retrasă.

Procurorul a făcut recurs, cerând ca învinuiţii să fie pedepsiţi pe baza art. 173 pentru trădare de țară. Curtea Supremă de Apel din Budapesta i-a declarat vinovaţi în 136

Ibidem.

117

baza art. 173 şi le-a mărit pedepsele. Nu toți au apucat să execute pedeapsa, deoarece unul dintre ei, Ioachim Vacarov, a fost omorât în bătaie de către jandarmi pe parcursul procesului137.

Cu toate acestea, mișcarea pro-Ortodoxie nu s-a stins ci, dimpotrivă, s-a extins și în Comitatul vecin Bereg.

Pe de o parte, din satul Veliki Luciki din Bereg au existat mai mulți tineri care au fost plecați pentru câțiva ani la muncă în America. Au economisit bani și, odată întorși acasă, cu banii adunați voiau să-și cumpere pământ și să-și întemeieze o gospodărie, ca să iasă din starea de sărăcie în care se aflau. Pe de altă parte, în comitatul Bereg cele mai multe pământuri se aflau în proprietatea grofului maghiar Senborn, care nu voia să vândă pământ ţăranilor. În acest context, printre locuitori se răspândise zvonul că, dacă vor trece la Ortodoxie, va veni ţarul rus şi va împărţi pământul între ţărani. Fruntașii mișcării pro-Ortodoxie erau doi tineri muncitori proaspăt întorși din America, Gheorghe Rubiș și Ivan Gazii. Aceștia, informați cu privire la evenimentele din satul Iza, au strâns semnături de la peste cincizeci de persoane, care au declarat că vor să treacă la Ortodoxie.

După percheziția făcută acasă la Rubiș, autoritățile au confiscat corpuri delicte utilizate în săvârșirea crimelor, precum: un portret al familiei ţarului rus, viaţa Sfântului Vasile cel Mare editată la Moscova, broşuri tipărite la Mănăstirea Sfântului Serghei din Rusia, periodice inclusiv în limba română editate în Cernăuţi şi în Rusia, cărţi de cult editate la Kiev și cereri de trecere la Ortodoxie semnate de 54 de săteni. La de 28 decembrie 1903, 137

Idem, p. 22-23.

118

Episcopul Greco-Catolic de la Muncaci Iuliu Firţak îl ruga pe Comitele de la Bereg să înăbuşe din fașă mişcarea ortodoxă în satul Veliki Luciki138.

Pe 19 ianuarie 1904, Comitele de la Bereg îl informează în scris pe șeful Guvernului de la Budapesta.

Este pentru prima dată când un funcționar superior analizează lucrurile la rece și prezintă cauzele pentru care localnicii sunt atrași către Biserica Ortodoxă139. Este vorba de o mișcare exclusiv religioasă, având următoarele cauze: (1) Preoţimea Greco-Catolică cere un preţ foarte mare de la credincioşi pentru slujbe, de aceea, împotriva lor s-a răsculat populaţia săracă, care s-a lăsat atrasă de propaganda ortodoxă; preoţilor greco-catolici li se plăteşte dare de la fiecare casă, zile de muncă şi tot felul de alte plăţi, care sunt pentru popor o povară exagerată. (2) Clericii nu-şi îndeplinesc îndatoririle duhovniceşti faţă de credincioşi, oficiază slujbele de mântuială, lipsesc uneori din parohii pentru săptămâni întregi, rânduielile bisericeşti sunt prescurtate în mod arbitrar. (3) Preotul din Veliki Luciki Mihail Bacinski este o persoană lacomă, care caută din orice să tragă doar foloase proprii, este dispreţuit de credincioşi şi nu are nicio influenţă asupra lor. (4) Există și o anumită propagandă panslavistă, în favoarea Ortodoxiei, deoarece oamenii declarau, probabil ajutați de vreun avocat, următoarele: „Noi, locuitorii din Veliki Luciki, fără nicio influenţă din afară şi fără niciun considerent politic, urmând doar chemarea inimii şi exemplul fraţilor noştri din Iza, ne-am întors în sânul sfintei noastre Biserici 138 139

Idem, p. 24.

Ibidem.

119

strămoşeşti. Declarăm pentru a doua oară decizia noastră fermă şi neclintită de a rămâne ortodocşi în veac și din neam în neam”140. În concluzie, comitele propune ca statul să stabilească o supraveghere continuă asupra clerului şi a poporului.

La o altă plângere făcută de către Episcopul de Muncaci, printr-o adresă din 16 iunie 1904, Ministerul Cultelor din Budapesta îi face cunoscute rezultatele anchetei în cazul mişcării ortodoxe din satul Veliki Luciki: „În ceea ce priveşte cărţile confiscate de la Gheorghe Rubiş, după conţinutul lor acestea nu sunt antistatale, ci sunt unele care militează împotriva catolicismului. În cursul cercetărilor şi al interogatoriilor, s-a aflat că ele au fost trimise de la Kiev la comanda unui profesor greco-catolic pentru biserica din Luciki. S-a mai lămurit şi faptul că aceste cărţi se află nu doar în satul Veliki Luciki, ci şi în mănăstirile din Muncaci, Bixad şi Maria-Pocs, care sunt proprietăţile călugărilor catolici”. În consecință, Ministerul îi recomandă episcopului să elimine cărţile sus-numite şi să-l pedepsească pe profesorul greco-catolic.

De o cu totul altă părere era Vice-comitele de la Bereg, I. Gulacs. Acesta scria la Minister, în legătură cu cazul de la Veliki Luciki, că: „Poporul este animat nu de convingeri religioase, ci de nemulţumirea pentru regulile statale şi sociale. El aşteaptă ca supărarea oamenilor să fie reparată de către ţar. Eu condamn această mişcare nu din perspectiva libertăţii conştiinţei şi a religiei, lucruri pe care le respect indiscutabil şi fără rezerve, ci o condamn ca pe o În ziarul „Bucovina Ortodoxă”, Cernăuți, nr. din 5 martie 1904, articolul Ortodoxia pe pământurile maghiare.

140

120

revoltă antistatală şi aş vrea să termin cu ea”. În urma acțiunii Vice-comitelui, grupul de inițiativă de la Veliki Lukciki a fost adus în fața Justiției. Prin sentința nr.

6061/1905 dată de Tribunalul Regal din Bereg, Gheorghe Rubiş, Ivan Fedak si Vasile Baloga, locuitori ai satului Veliki Luciki, au fost declaraţi vinovaţi de infracţiunea de incitare la ură şi au fost condamnaţi la închisoare pentru o perioadă de un an şi două luni şi amendă de 250 de coroane, dar în instanța de apel aceștia au fost achitați. Pe moment, mișcarea de trecere la Ortodoxie pare a fi stopată, dar numai pentru a izbucni cu și mai mare energie peste câțiva ani, prin 1912-1913, în contextul înființării Episcopiei Greco-Catolice maghiare de la Hajdudorogh.

5.3. Procesul împotriva grupului Alexei Kabaliuk (Sf. Alexie Carpatinul) judecat la Sighet, în 1913-1914 Câțiva ani mai târziu, prin 1912-1913 se produc alte tentative de trecere de la Greco-Catolicism la Ortodoxie și are loc procesul de la Sighet al grupului condus de preotul Alexandru Kabaliuk. Procesul a devenit celebru pentru că s-a judecat în alt context istoric, în care problema libertății de conștiință și a dreptului naționalităților la autodeterminare se punea altfel, monstruozitățile generate de maghiarizarea prin biserică au fost mai evidente, cazul a fost intens mediatizat, inculpații au fost apărați de către cei mai buni avocați ai vremii, iar protagonistul principal a fost, o sută de ani mai târziu, canonizat de către Biserica

121

Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei de la Moscova sub numele de Alexei Carpatinul.

Alexandru Kabaliuk s-a născut pe 1 septembrie 1877 în localitatea Iasinea (pe românește Frasin) din Comitantul Maramureș de pe vremea Austro-Ungariei, azi în Ucraina, un sat situat mai sus de Rahău, spre izvorul Tisei Negre, într-o familie numeroasă, cu nouă copii141. Școala elementară din sat, apoi serviciul militar la Kosice (Slovacia de azi) și Miskolc. La 24 de ani a terminat armata și a revenit în sat. A fost un autodidact, citea mult și era atras mai mult de pelerinaje la mănăstiri, decât de munca pe care o presupunea viața aspră a oamenilor de la munte. A fost și la Mănăstirea Bixad (azi în România). De aici a fost sfătuit de către un călugăr să își consacre viața lui Dumnezeu. Au urmat mănăstirile Sf. Maria de la Pocs, Muncaci, Hust, Boroniavo, Suceava (România), mai multe mănăstiri din Rusia, Kievul, apoi, în 1908, a obținut un sprijin financiar pentru a merge în pelerinaj la locurile sfinte din Palestina și la Muntele Athos, unde a rămas mai multă vreme la Mănăstirea rusă Sf. Pantelimon. Doi ani mai târziu revine în Rusia unde este tuns în monahism și, la Mănăstirea Iablocinski, este hirotonit ca preot ortodox misionar pentru Rutenia Subcarpatică de către Arhiepiscopul Evloghie al Homskului, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Călătorește încă o dată la Muntele Athos, de unde primește un antimis și își schimbă actele rusești de călugăr și preot cu altele grecești, pentru a putea intra fără probleme în Austro-Ungaria.

141

Iurie Danileț, op. cit., p. 11 și urm.

122

În primăvara anului 1911 îl întâlnim pe preotul Alexei Kabaliuc la Karlovitz, în audiență la Mitropolitul sârb Luchian Bogdanovici, care îl trimte preot ortodox la Miskolc, pe seama rutenilor din Subcarpatia, la Veliki Luciki și Iza142. Oficia slujbele religioase în Veliki Luciki într-o casă, iar oamenii din satele din jur își aduceau copiii la el să îi boteze dar, de frica jandarmilor, ziceau că îi duc la oraș, la Hust, să îi vaccineze de variolă. O vreme nu l-a deranjat nimeni. Dar la un moment dat, la reclamația unui notar maghiar care l-a acuzat că face propagandă împotriva Bisericii Greco-Catolice, a fost arestat, dus și anchetat la Muncaci, apoi a fost trimis cu domiciliu forțat în satul natal de la izvoarele Tisei. În februarie 1912 a părăsit domiciliul obligatoriu de la Iasinea fără aprobarea autorităților și s-a întors clandestin la credincioșii lui, la Iza, unde presa vremii îi semnalează prezența și consemnează că a continuat să săvârșească slujbe religioase143. Poliția i-a percheziționat casa în lipsa lui și i-a confiscat cărțile și veșmintele preoțești. Deoarece îl căutau ca să îl aresteze din nou, Alexei Kabaliuk a luat decizia să nu se predea, a trecut frontiera la Cernăuți, apoi de acolo a plecat la Moscova. Povestea vieții lui și persecuțiile la care a fost supus a ajuns în ziarele europene, care au început să condamne „teroarea maghiară”, iar ierarhii ortodocși de la Moscova l-au trimis preot misionar în America.

Pe la începutul anului 1912 moare Episcopul Greco-Catolic rutean de la Muncaci, Iuliu Firtzak, și în 142 143

Idem, p. 41.

Vezi în: Máramarosi Független Ujság, nr. / 18.02.1912 123

locul lui este numit un nou episcop, în persoana ruteanului maghiarizat Papp Antal, iar lupta împotriva Ortodoxiei din Comitatul Maramureș intră într-o nouă etapă. Pe 28 aprilie 1912 este organizată la Sighet o mare adunare a clerului Greco-Catolic din tot Comitatul, care a adresat Comitelui suprem al Maramureșului, baronul Perenyi Zsigmond, ajuns ulterior ministru de Interne al Ungariei, precum și guvernului de la Budapesta rugămintea de a suprima mișcarea ortodoxă din Comitatul Maramureș. În urma unui denunț depus de către preotul Greco-Catolic Azarie din Iza (de lângă Hust), în 1912 s-a început un nou proces penal împotriva sătenilor de aici, aceștia fiind acuzați că și-au falsificat documentele de trecere de la Greco-Catolici la Ortodocși și că, în acest fel, „Biserica Greco-Catolică a suferit daune materiale considerabile, din cauza faptului că a pierdut un număr mare de credincioşi plătitori de impozite”144. Au fost citați în fața Tribunalului Regal din Miskolc liderul Ivan Ciopei, împreună cu 821 de „complici” (un număr, totuși, foarte mare), dar oamenii au fost achitați, deoarece nu s-a putut dovedi că adeverințele de trecere ar fi fost falsificate.

Nemulțumit cu sentința, preotul Azarie se adresează districtului din Hust, insinuând o motivație politică. El i-a învinuit pe doritorii de a trece la Ortodoxie de propagandă politică antistatală. „Acesta este rezultatul instigării de mare anvergură împotriva religiei Greco-Catolice şi a statului maghiar. Organizatorii mişcării din Iza îşi doresc să-l cheme pe ţarul rus, ca acesta să stăpânească partea de nord-est

144

Iurie Danileț, op. cit., p. 47.

124

a Ungariei”145. Învinuirile politice aduse de către preot au fost admise și, pe 16 august 1912, pretorul de la Hust a adoptat o hotărâre potrivit căreia un număr de 1688 de adeverinţe au fost declarate ilegale și, deci, nu se mai pune problema înființării unei parohii ortodoxe în satul Iza. Efectul a fost din nou contrar celui scontat de autorități. Mișcarea Pro-Ortodoxă s-a extins în tot districtul Teceu și mai sus pe Valea Tisei până la Rahău. Ministerul Cultelor de la Budapesta îl atenționează pe noul Episcop de la Muncaci, care a declarat în public că „în Maramureş ar trebui să se recurgă la arestări. Trebuie să punem accentul pe paza frontierei, pentru ca să nu pătrundă în ţară cărţi panslaviste [la fel cum Episcopul român de Gherla Ioan Szabo era preocupat de interzicerea cărților intrate din România]. Să interzicem vizitarea locurilor de pelerinaje din străinătate [nu numai din Rusia, ci au început să fie interzise și pelerinajele la mănăstiri din Bucovina pe atunci austriacă, cum a fost și cu pelerinajul la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava]”. Amenințările cu arestarea au ajuns și în presa din străinătate146. Autoritățile Comitatului au dat ordin ca în localitățile cu probleme să fie trimise grupe de jandarmi, iar aceștia erau cazați cu forța în casele fruntașilor ortodocși, cărora le revenea obligația să-i întrețină pe cheltuiala lor. Anchetatorii veniți de la Sighet, Miklos Brenner și Miklos Imre, au instaurat în sate o

145

Idem, p. 48.

De exemplu în ziarul „Ruteanul canadian”, în articolul Un episcop maghiar greco-catolic despre lărgirea ortodoxiei printre ruteni, nr. din 25 mai 1912.

146

125

atmosferă de teroare147. Sătenilor li se interzicea să se adune mai mult de doi laolaltă și să își viziteze vecinii.

S-au inventat un fel de adeverințe eliberate de către preotul unit, din care reieșea că persoana în cauză frecventa biserica Greco-Catolică, adeverință pe care oamenii trebuiau să o aibă în permanență asupra lor. Cei găsiți fără aceste adeverințe, deci suspectați că sunt ortodocși, erau bătuți crunt și amendați de către jandarmi.

Poliția a făcut razii în satele Iza, Koşeliovo, Lipcea, Nankovo, Gorincevo, Nijni Bistri, Tereblea, Dulovo, Nereșniţa, Ternovo, Bichkiv, Rahiv și Veliki Luciki, de unde au fost arestate în jur de 180 de persoane148. Arestaţii erau deţinuţi în închisoarea din Sighet sau în cele de district, unde erau interogați și torturați. În cele din urmă, un număr de 94 de persoane au fost eliberate din lipsă de probe. Inițial s-a planificat ca procesul să se desfășoare la Debrețin, având ca prim termen pe 25 noiembrie 1913, dar nu a putut să înceapă din cauză că nu a putut fi arestat acuzatul principal, Alexei Kabaliuc, acesta fiind plecat deja ca preot misionar în America. În legătură cu acest proces a fost convocată o Conferință la Budapesta, la prim-ministrul Tisza Istvan, la care au participat ministrul Cultelor, Episcopul Greco-Catolic de la Muncaci, Papp Antal, și vicarul său Balog Miklos, fostul comite al Maramureșului Perennyi Zsigmond ajuns între timp consilier guvernamental și alți oficiali. S-a hotărât ca procesul să înceapă la sfârșitul lunii decembrie la Sighetu Marmației. Ziarele I. Beskidski, Despre felul în care guvernul maghiar a pregătit procesul de la Sighetu Marmaţiei, 1930, p. 59.

148 Iurie Danileț, op. cit., p. 53.

147

126

de limbă rusă din Galiția austriacă iau apărarea inculpaților: „Maghiarii […] prigonesc populaţia ruteană care locuieşte în Ungaria. În curând va avea loc un proces […], dar pentru ce vor fi judecați acești oameni nu știe nimeni.

Probabil pentru aceea că nu s-au dezis de neamul, de credinţa şi de biserica lor […]”149. Rechizitoriul procurorului regal Andrei Iliașevici, fiu de preot Greco-Catolic rutean, îi acuza în schimb pentru incitare la ură religioasă. În procesul de la Sighetu Marmației din 1913-1914, la început au fost implicate 188 de persoane150, care au fost acuzate de încălcarea unor articole din codul penal maghiar, în principal pentru încălcarea art. 173, incitare la ură religioasă şi naţională. După o mai atentă examinare a documentelor anchetei, numărul învinuiților a fost redus la la 94 de oameni. Astfel, pe 29 decembrie 1913, a început procesul de la Sighetu Marmaţiei. Pe banca acuzaţilor au ajuns 94 de persoane, printre care bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 17 şi 64 de ani. Ţăranii au fost incriminați pentru capete de acuzare, precum: răspândind ortodoxia, ei ar fi vrut să separe o parte a statului maghiar şi să o alipească Rusiei; ar fi făcut propagandă împotriva clerului şi bisericii Greco-Catolice, precum şi împotriva poporului maghiar şi a legilor maghiare. În acest scop inculpaţii, prin intermediul preotului Alexei Kabaliuc, ar fi stabilit legături cu contele Vladimir Bobrinski din Petersburg, fost deputat în Duma țaristă și membru al Sf.

Vezi în ziarul „Ruskie slovo”, articolul Sub jugul maghiar, Lemberg, nr. din 3 octombrie 1913.

150 Iurie Danileț, op. cit., p. 55.

149

127

Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse151, precum și cu fraţii Gherovski din Cernăuţi.

Același Alexei Kabaliuc era învinuit că a făcut propagandă la mănăstirile unde mergea în pelerinaje – Maria Pocs (azi în Ungaria), Bixad și Suceava (azi în România) și Hust (azi în Ucraina) – că a difuzat în comitatele Maramureș, Bereg și Ugocia tipărituri care îndemnau la ură împotriva statului maghiar și a clerului Greco-Catolic. Printre probele materiale cu care procurorul încerca să dovedească activitatea criminală a acuzațiilor erau: niște tablouri cu mănăstiri de la Kiev și de la Sf. Munte Athos, ceva icoane, cărți precum: „Vieţile sfinţilor apostoli” și „Psaltirea” tipărite la Moscova, „Rugăciuni în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” și o „Psaltire” tipărite la Kiev, diverse „Cărţi de rugăciune” editate la Moscova şi Kiev, publicaţiile periodice „Russkaya pravda”, „Vera i Ţerkov” (din Cernăuţi) și „Russkoye slovo” (din Liov), cărţile contelui Vladimir Bobrinski de la Sankt Petersburg și cartea lui A. Tovt „Unde să căutăm adevărul?”152.

Un loc deosebit în actul de învinuire îl ocupă persoana preotului Alexie Kabaliuk. Procurorul menţiona că el nu a fost interogat, deoarece locul de trai al învinuitului nu era cunoscut. Despre acesta se spunea că la sărbătorile de hram de la Maria Pocs, Bixad și Boroniavo (din districtul Hustului) a purtat discuţii cu persoane religioase şi a făcut propagandă pentru Biserica Ortodoxă, 151

https://teofil-ivanciuc.weebly.com/din-istoria-icircnchisoriisighet-pacircn259-icircn-anul-1948.html 152 Iurie Danileț, op. cit., p. 56.

128

a răspândit cărți de cult și ziare politice aduse din Rusia și a acordat atenţie deosebită locuitorilor satelor Veliki Luciki şi Iza, care deja ieşiseră din componenţa bisericii Greco-Catolice, cu scopul de a forma o comunitate ortodoxă153. Între anii 1911-1912 a ținut slujbe în case de rugăciune amenajate în acest scop în satele Veliki Luciki şi Iza. A organizat adunări secrete ale sătenilor, pe care îi îndemna să se ridice împotriva bisericii Greco-Catolice, a făcut propagandă ideii naţionale ruseşti. Rechizitoriul mai susținea că părintele Kabaliuk primea pentru propaganda ortodoxă bani de la contele Vladimir Bobrinski, afirmând că acest lucru se poate dovedi cu martori. Tot unii martori pretindeau că l-au auzit pe preotul Kabaliuk zicând că: „imediat ce vor trece cu toții la credinţa ortodoxă, vor trăi mai ușor, deoarece capul Bisericii Ortodoxe este ţarul rus”.

Când instanța a trecut la audierea învinuiților, deținuții negau propaganda antistatală şi afirmau caracterul activității lor ca fiind pur religios. De exemplu, inculpatul Mihail Palkanineţ a declarat în instanţă că „a părăsit biserica greco-catolică, deoarece aceasta a fost supusă unei mari influenţe catolice şi maghiarizării”, însă el respingea categoric învinuirile aduse de către preoții Greco-Catolici154, de propagandă împotriva statului maghiar. Unele femei, cum ar fi: soţia lui Teodor Fiţai, soţia lui Teodor Muşkur și Maria Socika din satul Bilki au declarat că au trecut la Ortodoxie deoarece preoţii uniaţi nu oficiau dumnezeiasca liturghie în întregime. Pe 153

Idem, p. 57.

Vezi în ziarul „Niva”, articolul maramureşean, în nr. din 15 martie 1914.

154

129

Despre

procesul

parcursul procesului, în favoarea inculpaților au pledat 19 avocaţi, majoritatea fiind numiţi din oficiu. Printre avocați se numărau: Artur Klein, Mihail Prodanovici, Jozsef Papp, Karlo Şamlo, Ferenc Barna, Miklos Gotesmann, Iacov Lichtenberg, Ivan Hoşciuk, V. Imredi, I. Osteriher, Josef Redei, Z. Ronai, Ludvig Batori, Iurie Yanoshka, Costa Hadji, Zaharie Todorovici, Ivan Laloşevici.

Spre surprinderea tuturor, acuzatul principal Alexei Kabaliuk s-a întors din America și s-a prezentat de bunăvoie în faţa instanţei, considerând că el, ca preot, trebuie să facă cunoscut adevărul, pentru că așa este porunca lui Dumnezeu155. A refuzat să fie apărat de un avocat, a ales să se apere singur, deoarece cunoștea bine limba mghiară. A demonstrat că nu numai că nu a făcut afirmații împotriva statului maghiar, ci dimpotrivă, într-o scrisoare către Arhiepiscopul Evloghie al Homskului (cel care l-a hirotonit preot), s-a plâns de cei care difuzează în Ungaria publicații antistatale, pentru că în acest fel este întărâtată administrația locală împotriva rutenilor. Și-a relatat în fața instanței, în mod amănunțit și corect, toată biografia sa, încât martorii citați nu au mai avut de adăugat nimic. A prezentat instanției și adeverința de hirotonie, ca să-și probeze calitatea de preot156. A arătat că a săvârșit slujbele bisericești în mod legal, având în acest sens permisiunea preotului sârb ortodox de la Miskolcz și cu știrea pretorului de la Hust. A slujit Ortodoxia, fiind convins că aceasta este religia strămoșilor săi, dar nu a M. Grabeţ, Istoria procesului maramureşean, Ujgorod, 1934, p. 23.

156 Ibidem.

155

130

instigat pe nimeni să iasă din componența Ungariei, întrucât el nu a făcut politică niciodată157. Ceilalți acuzați și-au susținut și ei nevinovăția, afirmând că nu au făcut nici o crimă împotriva clerului și Bisericii Greco-Catolice și s-au plâns de violențele pe care le-au comis jandarmii împotriva lor.

Cel mai important eveniment din cursul acestui proces de la Sighet a fost prezentarea ca martor în fața instanței a contelui Vladimir Bobrinski de la Petersburg, membru al Dumei și al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Acesta a călătorit cu trenul de la Petersburg la Budapesta, însoțit de încă doi membri ai Dumei, și în capitala Ungariei a acordat un interviu ziarului „Pesti Hirlap”, reluat imediat și de ziarele de limbă rusă din Lvov158. Apoi a venit la Sighet. În fața instanței, din capul locului contele Bobrinski a respins orice motive politice în mișcarea ortodoxă a rutenilor din Subcarpatia. El a recunoscut că este conducătorul „Asociației Galițiano-Rutene” cu sediul la Petersburg, care are drept scop contracararea influențelor poloneze și ucrainiene în Galiția și Bucovina, dar a negat că ar fi finanțat pelerinaje ale rutenilor din Ungaria în Rusia și că ar fi făcut propagandă rusofilă în Ungaria. Dar depoziția lui Bobrinski a fost șubrezită de un martor al acuzării, Arnold Duliskovics. Acest Duliskovics a fost de fapt un spion maghiar care anterior, cu ajutorul unei false Scrisori de recomandare, s-a infiltrat în anturajul Vezi ziarul „Russkaya Zemlia” nr. din 22 ianuarie 1914, articolul Un proces ciudat.

158 În ziarul „Dilo” de la Lvov nr. din 5 feb. 1914 interviul a fost reluat sub un titlu provocator: Provocatorul ruşilor în Ungaria.

157

131

lui Bobrinski la Petersburg159, unde s-a prezentat drept propagandist religios ortodox în Ungaria și care s-a dovedit a fi un om foarte bine informat în privința legăturilor ortodocșilor din Ungaria cu marile centre ale Ortodoxiei din Rusia și cu finanțările efectuate de către Bobrinski. Un alt martor al acuzării a fost un anume Andrei Manailo [Mănăilă?], care s-a dovedit a fi fost tot un spion maghiar plantat între sătenii din zona Hustului.

Acesta s-a stabilit în satul Lipcea, căuta să se împrietenească cu ei, se prefăcea că militează împotriva maghiarizării rutenilor prin biserică și a clerului Greco-Catolic, îi provoca pe oameni să se exprime imprudent, și apoi le nota cuvintele cu acuratețe. În rest, de la ceilalți aproximativ 300 de martori – preoți uniți, cârciumari, funcționari – nu s-au obținut probe deosebite, ba unele se întorceau împotriva acuzării. Reieșea că un cutare preot uniat i-a bătut pe țăranii care refuzau să se înscrie în „Asociația Catolică” (aici era de plătit o cotizație în plus), sau un alt preot a arătat în fața instanței că, în urma trecerii unei părți a satului la Ortodoxie, el a pierdut 300 de banițe de porumb etc.

Pe data de 5 februarie 1914, instanța a pus în libertate cea mai mare parte a deținuților, după câteva luni de arest și bătăi, din lipsă de probe. În privința celorlalți rămași închiși, sentința s-a pronunțat pe 3 martie 1914. În pofida probelor insuficiente și a protestelor opiniei publice, dar poate și sub impresia atentatului cu bombă împotriva sediului Episcopiei Greco-Catolice de la Debrețin din 23 februarie 1914, au fost condamnați 32 de oameni la 159

Iurie Danileț, op. cit., p. 64.

132

detenție pe diferite termene și la plata unor amenzi foarte mari160. Astfel, ieromonahul Alexie Kabaliuk a primit pedeapsa cea mai grea, el a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni de închisoare şi 100 de coroane amendă; Mikola Sabov – la 3 ani şi 400 de coroane amendă; Dimitrie Petrovţii – 2 ani şi 6 luni şi amendă de 200 de coroane; Ilia Pirciak – 2 ani şi 6 luni şi amendă de 300 de coroane; Mihail Palkanineţ – 2 ani şi 3 luni şi amendă de 100 de coroane; Stepan Kemin – 2 ani şi amendă de 200 de coroane; Stepan Vacarov, Dimitrie Popovici – 2 ani şi amendă de 300 de coroane; Chiril Prokop – 1 an şi 8 luni şi amendă de 300 de coroane; Iurie Vorobciuk – 1 ani şi 6 luni şi amendă de 100 de coroane; Iurie Ciopik – 1 an şi 4 luni şi amendă de 100 de coroane; Teodor Muscut, Mihail, Roșoga, Vasile Kuţina, Gheorghe Varga – 1 an şi amendă de 100 de coroane; Iurie Uhali, Ivan Gazii – 10 luni şi amendă de 100 de coroane; Dimitrie Rapineţ, Iurie Trişineţ, Vasile Rubiş – 9 luni şi amendă de 100 de coroane; Andrei Kemin, Iurie Simulik, Ilia Feisak – 8 luni şi amendă de 100 de coroane; Iurie Nezbailo – 8 luni şi amendă de 800 de coroane; Mihail Dumniţki, Ivan Dumniţki, Mihail Danko, Andrei Brid, Ivan Reti, soţia lui Teodor Fiţai şi Maria Socika – 6 luni şi amendă de 50 de coroane; Ivan Balog – 5 luni şi amendă de 50 de coroane. În motivarea sentinței, instanța a reținut între altele că inculpatul Alexei Kabaliuk, și de la el ceilalți inculpați au difuzat în Ungaria literatură interzisă, provenită de la Cernăuți și din Rusia, deci componenta politică a procesului a rămas. Preotul Kabaliuk şi-a executat 160

Idem, p. 67-68.

133

pedeapsa în diferite închisori: cinci luni la Sighetu Marmaţiei, şapte la Debrețin, apoi la Şopron, dincolo de Dunăre. După ispășirea termenului de pedeapsă, el a fost deținut în continuare într-un lagăr militar la Miskolcz, de unde a reușit să evadeze în iulie 1918 și să se urce pe un tren de marfă cu vagoane goale, care mergea spre Ucraina.

A ajuns la Jitomir unde, într-un mod cu totul providențial, l-a întâlnit exact pe Episcopul Evloghie care l-a hirotonit preot cu ani în urmă161. Era istovit și grav bolnav. A fost internat și vindecat în spitalul unei mănăstiri, iar din primăvara anului 1919 și-a reluat activitatea preoțească în Subcarpatia, trecută după război în componența Cehoslovaciei.

5.4. Atentatul de la Debrețin, izbucnirea Războiului Mondial și reorganizarea succesivă a Episcopiei de Hajdudorogh După cum am arătat într-un capitol anterior, Episcopia Greco-catolică maghiară de la Hajdudorogh a fost înființată în mod necanonic și ilegitim, prin silnicie, cu scopul ascuns de a-i maghiariza prin bisercă pe români și ruteni. Se spune că însuși Sfântul Părinte, care, teoretic, ar fi trebuit să fie infailibil, a realizat faptul la puțină vreme după ce a semnat Bula și ar fi spus că a fost înșelat (mi hanno ingannato) de către guvernul maghiar162. Dar, chiar și dacă este adevărat că a fost înșelat, totuși Papa a dat 161 162

http://www.krotov.info/acts /20/ 1910_16/ eulo_15.html I. Georgescu, George Pop de Băsești, Oradea, 1935, p. 269.

134

dovadă de o mare naivitate, în cel mai bun caz, atunci când a stabilit ca limba liturgică pentru această Episcopie să fie greaca veche, în condițiile în care dintre sutele de preoți de aici, ruteni și români maghiarizați, nici unul nu știa o boabă grecește și nici nu aveau de gând să învețe, iar serviciul divin îl făceau în maghiară. Limba greacă a fost un simplu pretext, ca să li se aprobe înființarea Episcopiei163. Într-un Memoriu adresat Sfântului Scaun ceva mai înainte, la 1900, respectiv Papei Leon XIII, grupul de inițiativă pentru Episcopia Greco-Catolică maghiară cu limba liturgică greacă afirma, nu fără perfidie, că „neamurile ne-maghiare nu ar vedea cu ochi buni limba liturgică ungurească, dar împotriva limbii elinești vechi nu au ce să zică. Această limbă nu e o primejdie pentru naționalitatea nimănui, așa cum nu este la alte neamuri catolice limba latină”164. Preoților li s-a dat un termen de trei ani ca să învețe greaca veche dar, cum în acești trei ani bineînțeles că nu au învățat nimic, termenul a fost prelungit cu încă doi ani, apoi a venit Războiul Mondial și oamenii au avut cu totul alte probleme, decât să învețe grecește. Iar la un an după ce Episcopia a fost înființată și nu se mai putea face nimic, misiunea ei era mărturisită public și cu cinism în presa din Budapesta, ca fiind „să maghiarizeze cu toate mijloacele ce îi stau la îndemână parohiile episcopiilor valahe vecine, de la Oradea, Gherla și Blaj”165.

163

Idem, p. 268.

I. Georgescu, op. cit., p. 262.

165 În ziarul „Pesti Hirlap”, nr. Din 10 sept. 1913.

164

135

În ceea ce privește această Episcopie, înființată prin înșelăciune și forță, lucrurile au evoluat în așa fel, încât existenței ei i s-a răspuns tot prin înșelăciune și forță.

Anume, pe data de 23 februarie 1914, la sediul provizoriu din Debrețin al acestei Episcopii a avut loc un atentat cu bombă. Unii istorici contemporani166 se grăbesc să pună atentatul numai pe seama unei singure persoane, un agent despre care se zice că ar fi fost român, numit Ilie Cătărău, dar lucrurile nu stau chiar așa de simplu. Cercetările ulterioare mai amănunțite au ajuns la concluzia că atentatul a fost pus la cale de o grupare anarhistă din Rusia și că doar unul dintre membrii grupării era cetățean al Imperiului Țarist originar din Basarabia, posibil român, născut la Mărcăuți, în raionul Dubăsari, în anul 1888, care se numea Illarion Katarov alias Ilie Cătărău, celălalt fiind un rus get-beget pe care îl chema Timotei Kirillov, dar atentatorii au călătorit la Cernăuți cu pașapoarte false, pe numele unor studenți români din București167. Detalii palpitante aflăm din presa vremii.

Astfel, Foaia bisericească „Unirea” de la Blaj nr. din 26 februarie 1914, deci la numai trei zile de la atentat, publică o serie de informații importante la cald. Totul începe atunci când la Poșta din Cernăuți se prezintă o femeie cu acte de identitate pe numele de Kovacs Anna, 166

Vezi de ex. istoricul Ion Ghneorghe Petrescu https://www.agerpres.ro/social/2014/06/17/istoricul-ion-gheorghe -petrescu-primul-razboi-mondial-ar-fi-putut-izbucni-in-romania-1 2-03-35 167 http://www.magyarkurir.hu/hirek/a-puspokseg-elleni-1914-esmerenylet-aldozatara-jaczkovics-mihalyra-emlekeznek-hajdudoro gon 136

născută la Carei, dar colonizată în Hadikfalva168, o mică localitate maghiară de lângă Cernăuți, care expediază o scrisoare nevinovată către Episcopul Greco-Catolic de Hajdudorogh, Miklossy Istvan, care avea sediul cu chirie într-un palat din Debrețin. Această femeie evlavioasă îl roagă pe Prea Sfințitul personal să îi pomenească la sfintele slujbe pe morții ei din familie, cu numele de Ioan, Terezia și Maria și îi trimite pentru aceasta 100 de coroane, o sumă relativ mare în raport cu un atare serviciu.

Femeia îi mai scrie Episcopului că ea are o familie înstărită și că ar vrea ca pe viitor să mai facă ceva donații pentru Sfânta Episcopie de la Hajdudorogh. Astfel, această femeie (la anchetă nu s-a găsit nici o Kovacs Anna în Hadikfalva) a reușit să câștige încrederea Episcopului, care a acceptat să i se trimită un colet cu un candelabru pentru catedrală și o „blană de leopard” pentru folosința personală a Prea Sfințitului. Episcopul s-a bucurat de aceste donații și, lăcomit la blăniță, a așteptat cu nerăbdare sosirea pachetului anunțat. Apoi, de la Poșta din Cernăuți s-a aflat, tot la ancheta de după eveniment, că pachetul a cântărit 18 kg și că, din fericire pentru ei, poștașii și vameșii nu au mai avut curiozitatea să îl deschidă.

Coletul a sosit la Poșta din Debrețin în data de 21 februarie 1914 (era într-o zi de sâmbătă) și a stat acolo până luni 23 februarie. Nu s-a întâmplat nimic, probabil lucrătorii Poștei au manipulat pachetul cu grijă, să nu se spargă „candelabrul”. A fost adus în biroul Episcopului de la etajul întâi luni dimineața. Episcopul lipsea momentan, Vezi în revista „Unirea”, Blaj, an XXIV, nr. 19 / 26 feb. 1914, p 1-2.

168

137

aflându-se într-o altă aripă a clădirii, dar în biroul lui se aflau vicarul său Iatzkovics, cel care a băgat în temniță zeci de țărani români din Sătmar, juristul Episcopiei Csat și secretarul Slepkovszki169. Nu au avut răbdare să aștepte venirea Episcopului și s-au apucat să desfacă coletul. Explozia a fost cumplită. S-au dărâmat pereți interiori, rănind grav mai multe persoane, iar peretele de la stradă a fost aruncat până dincolo de piață, pietre și cărămizi pătrunzând prin geamurile Tribunalului regesc de vizavi. Cei trei din birou, vicarul, juristul și secretarul au murit pe loc, practic au fost rupți în bucăți, iar părți din cadavrele lor împrăștiate au fost scoase de sub dărâmăturile din stradă.

Dintre răniții grav aflați în alte încăperi au mai fost menționați: juristul David, copistul Krisko, scriitorul Bihoni, servitorul Gyuri şi bucătăreasa Szekeli. Înainte ca ancheta să dea ceva rezultate, presa ca de obicei s-a lansat în speculații. Unele ziare maghiare anunțau deja că făptuitorii sunt români, „pentru că numai niște români ar fi în stare de așa-ceva” și pentru că românii au făcut agitație împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh170, iar altele ziceau că atentatul trebuie pus în legătură cu procesul care tocmai atunci se judeca la Sighet, în care rutenii din vechiul Comitat Maramureș erau judecați pentru că au vrut să treacă la religia Ortodoxă. Cei care susțineau această din urmă ipoteză scriau că atentatorii trebuie să fie ruși și că susținerea lor financiară 169

Felix Ostrovski, în: https://www.facebook.com/notes/ multidisciplinaritatea-%C8%99i-umanioarele/atentatul-de-la-debr ecen/1212544125472649/ 170 Revista „Unirea”, Blaj, nr. 19/1914.

138

trebuie căutată în anturajul contelui Bobrinski. Poliția secretă maghiară i-a urmărit pe atentatori timp de câteva luni, fără succes însă, le-a luat urmele de la București, prin Serbia și Italia, de unde i-a pierdut, deși au fost puse pe capul fiecăruia recompense de 30.000 de coroane171. A început războiul, iar atentatorii nu au fost prinși și, deci, nu au mai fost judecați niciodată.

Oricât ar părea de curios, argumentul potrivit căruia „numai românii sunt capabili de așa-ceva”, lansat înainte de derularea anchetei, a prins foarte tare, a fost vânturat în presa maghiară și a provocat un uriaș val de ură din partea maghiarilor împotriva românilor. Cu venin antiromânesc a stropit și presa de limbă maghiară din Maramureș172.

Astfel, în publicația sigheteană „Maramorosi Fuggetlen Ujsag”, în numărtul din 1 martie 1914, deci la mai puțin de o săptămână după atentat, este inserat un furibund și înspăimântător articol anti-românesc, centrat pe cuvintele-cheie sânge și răzbunare, intitulat „Nația nerecunoscătoare”. Spicuim de aici: „De-a lungul țării [a Ungariei] se aude îngrozitorul vuiet al indignării naționale.

Monștri care nu merită numele de om au trimis o mașinărie infernală pe adresa episcopului greco-catolic maghiar de la Hajdudorogh, iar dinamita trimisă a cules jertfe din rândurile mândriei societății maghiare. Chemăm la proba de sânge [?] întregul partid valah din Ungaria [este vorba de Partidul Național Român, partid parlamentar, cu deputați în Parlamentul de la Budapesta], „A Nép Lapja”, Budapesta nr. 13 / 5 aprilie 1914.

Ioan Ardeleanu-Pruncu, Maramureșul. Ziare și ziariști, Ed. Valea Verde, Sighet, 2018, p. 41-42.

171 172

139

pe urmașii lui Avram Iancu și ai lui Horia. Aburii roșii ai sângelui nevinovaților martiri ai maghiarismului ce se înalță către cer strigă răzbunare! Orice ar descoperi ancheta, infamia instigării niciodată nu va putea fi ștearsă de pe fruntea naționaliștilor români, deoarece agitația lor nebună a făcut ca valachimea să urască tot ce e maghiar [...]. Suntem expresia indignării națiunii maghiare, când condamnăm ticăloșia infamă a celor ce trăiesc din pâinea maghiară, a celor pe care statul maghiar cavaleresc îi apără [...]. Națiune ingrată! Hoardă bestială! Dumnezeul maghiarilor să-i bată pe inițiatorii și faptuitorii crimei!”173.

Acest text nu a rămas fără reacție din partea elitelor românești din Maramureș. Un număr de peste 30 de intelectuali români maramureșeni au făcut un denunț penal la parchet pentru instigare la violență174, iar avocatul dr.

Ioan de Kovats l-a provocat la duel pe autorul articolului, dar acel vrednic reprezentant al „statului maghiar cavaleresc” s-a ascuns îndărătul anonimatului, întrucât pamfletul a apărut nesemnat.

Nici atentatul cu bombă de la sediul din Debrețin nu a rămas fără urmări. Episcopul înfricoșat nu mai poate să rămână aici, iar la Hajdudorogh nu vrea să se mute. Până la urmă se găsește un sediu „decent” pentru Episcopie în orașul Nyiregyhaza, un palat foarte mare, cu 54 de încăperi, cu locuință pentru episcop, cu spații de birouri pentru oficiile episcopale și cu locuințe pentru cei șase canonici. Palatul era liber deoarece era grevat de o datorie În „Maramorosi Fuggetlen Ujsag”, Maramorosszigget, nr. 9 din 1 martie 1914.

174 Ioan Ardeleanu-Pruncu, op. cit., p. 42.

173

140

de 40.000 de coroane, datorie pe care o preia orașul imediat175. Episcopia de Hajdudorogh, satul din pusta maghiară fără ulițe pietruite și fără electricitate, rămâne cu sediul aici, în orașul Nyiregyhaza, pentru mult timp de aici înainte. Aici rămâne și Episcopul Miklossy Istvan, cel care pe 23 februarie 1914, la Debrețin, și-a văzut moartea cu ochii, pentru tot restul vieții, până la mutarea sa la Domnul la 30 octombrie 1937. Abia la un deceniu și jumătate de la terminarea Războiului Mondial și încheierea păcii, la 9 aprilie 1934, acest Episcop a luat act de faptul că a „pierdut” teritoriul diecezan luat prin înșelăciune și dictat de la episcopiile românești de la Oradea, Blaj și Gherla176, teritoriu rămas după 1918 în hotarele României. Apoi ofensiva maghiarizării prin biserică a intrat pentru o vreme în uitare. În preajma împlinirii a 100 de ani de la înființarea Episcopiei maghiarizatoare de la Hajdudorogh, odioasă în ochii românilor și ai rutenilor, Episcopatul maghiar și autoritățile politice au făcut demersuri discrete la Sf. Scaun, pentru reabilitarea morală a acestei Episcopii și pentru consolidarea sa instituțională. Și au reușit. Așa se face că pe data de 20 martie 2015, Sfântul Părinte Papa Francisc (înșelat sau nu) a reorganizat Biserica Greco-Catolică din Ungaria, ridicând fosta Episcopie de la Hajdudorogh la rangul de Arhiepiscopie și Mitropolie, un rang comparabil cu cel al Mitropoliei Greco-Catolice românești de la Blaj. A stabilit sediul noii Mitropolii pentru 175

Ion Georgescu, op. cit., p. 288. https://en.wikipedia.org/wiki/Hungarian_Catholic_ Archeparchy_of_Hajd%C3%BAdorog#History 176

141

„catolicii de rit bizantin” (foști ortodocși) la Debrețin, numindu-l Mitropolit pe Episcopul Fülöp Kocsis, fost Episcop Eparhial de Hajdúdorog. Ca să se justifice rangul de mitropolie, Sfântul Părinte i-a mai înființat două episcopii sufragane177. Exarhatul Apostolic de Miskolc pentru catolicii de rit bizantin, cu 51.000 suflete, a fost ridicat la rangul de Episcopie, episcop fiind numit Atanáz Orosz, fost Exarh Apostolic de Miskolc, iar la Nyíregyháza a fost înființată o Episcopie nouă pentru catolicii de rit bizantin, cu 102.000 suflete și cu teritoriu separat de Eparhia de Hajdúdorog, sufragană Mitropoliei de Hajdúdorog, care are 197.000 suflete. Aceste două episcopii, de la Miskolc și Nyíregyháza, împreună cu Arhiepiscopia de Hajdudorogh totalizează în prezent aproximativ 350.000 credincioși178, azi toți maghiari, în trecut toți foști nemaghiari maghiarizați prin biserică.

177

http://www.e-communio.ro/stire2627-noi-masuri-privindbiserica-greco-catolica-din-ungaria 178 https://en.wikipedia.org/wiki/Hungarian_Greek_Catholic_ Church 142

6. TENDINȚE DE ASIMILARE PRIN BISERICĂ ÎN UCRAINA CONTEMPORANĂ 6.1. Destabilizarea politică Pentru a slăbi unele state din Est și a le aduce până în pragul războiului civil, SUA au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu179. De exemplu, se ia o ţară în care SUA urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanţează masiv o opoziţie bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic ca la introducerea calului de Vezi Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 62 și urm.

179

143

lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care SUA au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul plenipotenţiar al SUA, Richard Miles. Acest Richard Miles era, în anul 2000, ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”.

Scopul intervenției SUA în Ucraina a fost acela de a pune Federația Rusă în dificultate, de a atrage Ucraina în NATO, pentru ca SUA să își poată amplasa baze militare în Crimeea. În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea, ca din întâmplare, aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili din Georgia.

Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american, foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko 144

nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko. Prima „revoluție” a fost organizată de către SUA, în sensul că au fost finanţate o serie întreagă de organizaţii ale „societăţii civile” (care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Partea de Vest, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o religie majoritară Greco-Catolică și o populaţie ucraineană naţionalistă, fapt explicabil prin aceea că a fost timp de secole prinsă ca într-un clește între Austria și Polonia, dar are şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi românii din Transcarpatia. Estul ţării, cu orientare filorusă și dominat de rusofoni, este o zonă mai tolerantă, în tradiția sovietică, sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi.

Astfel că SUA au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susţinând curentele naţionaliste ucrainiene intolerante, pentru „democratizarea” acestei ţări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.

A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către SUA zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev şi în alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014, în scopul 145

alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirii lui cu un președinte marionetă a SUA. La fel ca în iarna anului 2003-2004, SUA nu au găsit o posibilitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer”180, dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nuland, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat cu un cinism greu de egalat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina”181.

Este de înţeles că SUA nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării SUA, cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele.

SUA au avut în vedere atragerea Ucrainei în NATO, sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul URSS Nikita S. Hrusciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca 180 181

www.paulcraigroberts.org, www.informationclearinghouse.info/article37599.html 146

să intre în NATO, cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrusciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din puct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.

Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainienii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și URSS. Pe teritoriul URSS Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică și la un moment dat, pe la începutul anilor ’30, i-a pedepsit pe ucrainieni prin înfometare pentru colaborarea cu inamicul german și polonez. Apoi, în al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainienilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva URSS și din nou a pierdut.

După al Doilea Război Mondial, Stalin nu a mai apucat să-și regleze conturile cu Ucraina, el murind în anul 1953. Ba mai mult decât atât, în mod paradoxal, după război Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al URSS Hrusciov a luat teritorii istorice ruseşti, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat, drept compensație 147

pentru înfometare, în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă sunt în Ucraina sau Rusia, și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii URSS din Vest.

El nu și-a imaginat niciodată că Ucraina se va alia cândva cu noii adversari ai Rusiei și că vor încerca împreună să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Apoi, după al Doilea Război Mondial, Stalin a împins Polonia pe hartă mai spre Vest, a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost mutată puțin de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest pentru ca URSS, prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest. Așa se face că Ucraina s-a pomenit pur și simplu cu teritorii care nu îi aparțineau, atât din Est cât și din Vest.

6.2. Dezbinarea religioasă Am făcut această foarte sumară schiță istorică de mai sus, cu scopul de a înțelege mai bine cum anume situația religioasă a Ucrainei contemporane se suprapune peste cea geopolitică. În Ucraina de azi este de presupus că putem întâlni statistici deformate interesat privind structura numerică a populației, în cifre absolute, pe naționalități și confesiuni religioase. Dar, după cifrele oficiale disponibile, populația totală a Ucrainei era, la recensământul din 2001, 48,4 milioane locuitori (cu tot cu Crimeea), iar o estimare 148

de dată mai recentă, din 2016 (fără Crimeea), ne dă 42,6 milioane total locuitori182. În ceea ce privește apartenența confesională, trebuie să avem în vedere eventualele fluctuații care vor apărea după evenimentul din 16 decembrie 2018, când a fost proclamată o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autonomă, adică independentă de Patriarhia Moscovei, respectiv trecerea unor credincioși, de bună voie sau siliți, de la Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) la Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.

De aceea nu vom utiliza alte estimări statistice, care pot fi volatile, ci vom recurge la Recensământul oficial al Ucrainei pe confesiuni religioase din anul 2003.

Potrivit Raportului din anul 2004 al acestui recensământ oficial183, situația este, în linii mari, următoarea. (1) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei): 52,2% din total populație, adică aprox. 25 milioane de credincioși, cifră pe care conducerea acestei biserici o umflă în prezent, fără nici o bază, la 35 de milioane184. (2) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), adică Biserica transformată de către Patriarhul ecumenic în decembrie 2018 în Mitropolie subordonată Constantinopolului: 14,3% din total populație, aprox. 7 milioane, cifră pe care și această biserică o umflă exagerat, fără să dea însă nici o estimare mai precisă. (3) Biserica Ortodoxă Autocefală 182

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina http://web.archive.org/web/20041204115821/www. derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html 184 https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_ Ucrainean%C4%83_(Patriarhia_Moscovei 183

149

Ucraineană: 4%. (4) Biserica Greco-Catolică Ucraineană: a treia forță confesională din Ucraina, aprox.

11%, 5,2 milioane credincioși localizați în vestul țării.

Apoi ateii și așa-zișii neafiliați religios și neoprotestanții de diverse denominațiuni sunt disipați aleatoriu cam peste tot în teritoriu, dar bisericile ucrainiene tradiționale, ortodoxă și greco-catolică, evidențiază o anumită distribuție geografică relativ clară.

Influența spirituală este și aceasta exercitată teritorial, geografic. În vestul Ucrainei, Biserica Greco-Catolică este dominantă, se declară „pro-europeană” și este percepută ca atare. În timpul protestelor din iarna 2013-2014 din Piața centrală a Kievului împotriva președintelui ales Viktor Ianukovici, reprezentanți ai acestei biserici, a treia forță confesională a țării, cu aprobarea arhiepiscopului lor Sviatoslav Șevșciuk, au participat activ la proteste și au amenajat în Piață corturi destinate oficierii serviciilor religioase185. Dar această Biserică, în istoria ei, a mers și mai departe cu „pro-europenismul”. La începutul celui de al Doilea Război Mondial, naționaliștii ucrainieni organizați ca Armată Revoluționară Ucraineană erau conduși de către Stepan Bandera, fiul unui preot greco-catolic din Vestul Ucrainei, și au luptat alături de „europeanul” Hitler împotriva URSS. Pe 30 iunie 1941 a fost dată publicității o Declarație de constituire a unui stat ucrainean independent, cu sprijinul lui Hitler, declarație semnată de către Stepan 185

https://www.mediafax.ro/externe/kievul-avertizeaza-bisericagreco-catolica-activa-in-cursul-miscarii-de-contestare-proeuropen e-11899383 150

Bandera. Această Declarație „s-a bucurat de sprijinul imediat al mai multor lideri religioși ucraineni, printre ei numărându-se mitropolitul greco-catolic Andrei Șeptițki și episcopul greco-catolic Grigorii Homișin. Mitropolitul Șeptițki a scris și o scrisoare pastorală în care îndemna populația să sprijine noul guvern”186. În realitate, liderii Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene și credincioșii acestei Biserici au fost oameni de bună-credință, ei au crezut că Hitler se va ține de cuvânt și că va fi de acord cu înființarea unei Ucraine independente. Numai că, după evacuarea sovieticilor din Ucraina dincolo de Nipru, inclusiv cu ajutorul ucrainienilor lui Bandera, Hitler i-a tras pe sfoară, le-a desființat statul independent proaspăt proclamat și i-a arestat pe membrii guvernului, pe care i-a deportat în Germania. În al doilea rând, zonele din Centrul și din Estul Ucrainei sunt ortodoxe, dar divizate între cele două biserici Ortodoxe, cea subordonată Patriarhiei Moscovei, recunoscută ca atare pe plan internațional, și cea subordonată unei autodeclarate Patriarhii a Kievului, care până de curând nu era recunoscută de nimeni. Am avea astfel o imagine a hărții unei țări, în care cele trei forțe religioase principale trag în trei direcții diferite: greco-catolicii spre Vest, Estul rusofon spre Est, spre Moscova, în timp ce zona centrală năzuiește spre recunoașterea internațională a unei Patriarhii ucrainiene proprii a Kievului.

186

https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_ Independen%C8%9B%C4%83_a_Ucrainei,_1941 151

Sigur, din punct de vedere geopolitic, într-o Ucraină independentă ar fi de dorit să fie eliminată influența spirituală a Federației Ruse, exercitată prin intermediul Patriarhiei de la Moscova, dar acest lucru nu este posibil în totalitate. În Estul rusofon această influență spirituală a Moscovei oricum nu va putea fi eliminată și nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă că va putea fi eliminată vreodată. În Ucraina de azi trăiesc aproximativ 9 milioane de cetățeni care se declară de etnie rusă187, dar vorbitorii efectivi de limbă rusă în mod curent, rusofonii cum mai sunt numiți, sunt în număr de aprox. 15 milioane de suflete (29,6%), potrivit rencesământului din 2001, dintr-un total de 48,4 milioane188 sau, după ultima estimare a populației totale a Ucrainei de 42,6 milioane, cei 15 milioane de rusofoni reprezintă aproximativ 35% din total. Deci, în Mitropolia Ucraineană aflată sub ascultarea Moscovei există 15 milioane de rusofoni, dintr-un total de 25 de milioane de credincioși ai acestei Mitropolii. Înființarea unei Biserici Autocefale Ucrainiene nu are cum să mizeze pe trecerea celor 15 milioane de rusofoni de la Mitropolia de sub ascultarea Moscovei la cea a Kievului, ci va fi o bătălie de durată și care foarte probabil va cunoaște și episoade violente, pentru cucerirea parțială a diferenței de maximum 10 milioane de suflete, pe care în parte ar fi posibil să le piardă Moscova și, eventual, să le câștige Kievul. Peste conflictul militar și politic înghețat din Estul Ucrainei se va suprapune un conflict, de asemenea 187

https://web.archive.org/web/20111217151026/http://2001. ukrcensus.gov.ua/eng/results/general/nationality 188 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina 152

înghețat, de natură religioasă. Conflictul nu va fi unul propriu-zis religios, între dogme religioase și ascultări canonice între Moscova și Kiev, ci va privi o latură pur materială. Unele parohii și eparhii se vor diviza între Moscova și Kiev, și atunci vor începe polemicile și luptele pentru împărțirea patrimoniului, case parohiale, terenuri, sedii, mănăstiri etc., cam așa cum s-a întâmplat și în alte părți cu conflictele pentru moștenirea patrimoniului bisericesc între greco-catolici și ortodocși.

Cine ce pierde și cine ce câștigă? Să le luăm pe rând.

Mai întâi, Patriarhia Moscovei va pierde câteva milioane de credincioși, un număr imposibil de prevăzut cu exactitate, undeva între un minimum neglijabil și un maximum de zece milioane de credincioși, fără să câștige nimic în schimb în mod direct, în afară de un câștig indirect, constând într-o slăbire și mai accentuată a Ucrainei ostile. Pierderea numerică nu este gravă pentru Patriarhia Moscovei, care este cea mai mare din lume, cu cei peste 150 milioane de credincioși ai săi189, dar pierderea de ordin simbolic este mai importantă. Patriarhia Moscovei pierde în Ucraina o parte a teritoriului său canonic vechi de peste trei sute de ani, pierde influență geopolitică, prestigiu și putere simbolică.

Patriarhia Kievului nu câștigă aproape nimic sigur, dar pierde perspectiva de a deveni în viitorul apropiat o patriarhie recunoscută pe plan internațional și a pierdut deja diaspora ucraineană în favoarea Patriarhiei 189

https://moldova.europalibera.org/a/autocefalia-bisericiiucrainene-%C8%99i-ce-%C3%AEnseamn%C4%83-asta-pentrumoldova/29540638.html 153

Ecumenice de la Constantinopol. Inițial, patriarhul autoproclamat, Filaret, era mitropolit al Kievului și a candidat pentru funcția de patriarh al Moscovei, în 1990, dar a pierdut în fața lui Alexei al II-lea. Atunci, de supărare, Filaret a proclamat o Biserică Ortodoxă Ucraineană cu sediul la Kiev, ca Patriarhie a Kievului, iar pe sine s-a proclamat patriarh, statut nerecunoscut de nimeni și, se înțelege, nici de către Constantinopol. După cum se știe, în vara anului 2016 a avut loc un Sinod Ortodox în Creta, care ar fi putut să fie ecumenic dar a ratat această țintă, prin refuzul de a participa al Patriarhului Moscovei, reprezentatul majorității ortodocșilor pe plan mondial, 150 milioane, dintr-un total de 274 milioane190. După acest Sinod, patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu a decis să intervină în problemele interne ale Patriarhiei Moscovei, respectiv în Ucraina, pentru a încuraja schisma, prin recunoașterea unei Biserici Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, cu sediul la Kiev.

La Sinodul numit impropriu „de unificare” a bisericilor ortodoxe din Ucraina, ținut pe 14 decembrie 2018 în Catedrala Sf. Sofia din Kiev în prezența președintelui Ucrainei, Petru Poroșenko, s-a derulat o confruntare surdă între felonia bizantină a patriarhului ecumenic Bartolomeu și viclenia asiatică a autointitulatului patriarh al Kievului, Filaret Denisenko. A câștigat categoric patriarhul ecumenic Bartolomeu. Acesta a prezidat Sinodul, a impus votul secret asupra unei liste pe care erau trecuți toți episcopii Bisericii. Mitropolitul 190

Atlas of Global Christianity 1910-2010, Edinburgh University Press, 2009.

154

Filaret, ajuns deja la 89 de ani, a pierdut încă o dată șansa de a deveni patriarh, în favoarea unui episcop foarte tânăr, Epifanie, de 39 de ani. Apoi, în ciuda faptului că le-a promis patriarhie, Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat Sinodul că nu se pune problema ca la Kiev să se înființeze o Patriarhie Ortodoxă Ucraineană Autocefală, ci doar o Mitropolie subordonată Patriarhiei ecumenice, adică lui însuși, iar liderul acestei Biserici, foarte tânărul Epifanie, va purta titlul de Mitropolit, nu de Patriarh, deși cu câteva luni mai înainte clerului și poporului ucrainean propaganda din toate părțile le-a spus clar că ar fi vorba de o Patriarhie a Kievului. Totodată, patriarhul ecumenic a mai anunțat că preia sub directa lui subordonare și pe ortodocșii ucrainieni din diaspora.

Astfel, Patriarhul ecumenic și-a adjudecat încă o Biserică de vreo zece milioane de credincioși, cu diaspora cu tot, intrată în subordinea Patriarhiei sale, deși se pare că nu a fost neapărat inițiava sa personală și că nici nu a fost cumpărat în acest sens de către președintele Poroșenko, așa cum a insinuat președintele rus Putin de curând, ci mai degrabă Sanctitatea sa pur și simplu ar fi executat un ordin primit din SUA. Provocarea unei falii în plus, de ordin inter-confesional în Ucraina, sub pretextul „unificării”, putem spune că aceasta este o misiune pe care patriarhul Bartolomeu a îndeplinit-o cu succes.

Câștigat de aici a ieșit nu doar patriarhul Constantinopolului, care i-a păcălit pe ucrainieni, ci și președintele Ucrainei, Poroșenko, care a marcat importante puncte electorale. Acesta din urmă a făcut personal demersuri și vizite la Constantinopol pentru înfiin155

țarea unei patriarhii ucrainiene la Kiev. A fost nevoit să înghită pilula amară, aceea că nu este vorba de o Patriarhie ucraineană pe deplin independentă, ci numai de o nouă Mitropolie dependentă de Constantinopol, că nu s-a realizat altceva decât o schimbare de stăpân, că a luat o parte a Bisericii Ortodoxe de la Moscova și a predat-o SUA, prin intermediul Patriarhiei ecumenice. Poroșenko nu mai putea să dea înapoi, nu mai putea să protesteze, pentru că mașinăria de propagandă era de mult pusă în mișcare în favoarea sa și el însuși a fost numit un eliberator al poporului de sub influența Moscovei și, în stilul unei demagogii deșănțate, a fost comparat cu Kneazul Vladimir, care i-a creștinat pe ruși și a fondat Rusia Kieveană în urmă cu mai bine de o mie de ani. Prin recentul Tomos din Fanar, Ucraina a mai primit încă o tăietură în profunzime în unitatea sa spirituală. De aici înainte este posibil orice, inclusiv un conflict intern, fratricid, cu o motivație religioasă fanatizată, cum nu s-a mai văzut din Evul Mediu.

6.3. Ucraina repetă într-o formă agravată genocidul lingvistic de pe vremea Austro-Ungariei Pe 25 aprilie 2019, întâmplător Joia Patimilor, sub ochii unei Europe ipocrite și marcată de lașitate în raport cu SUA, Parlamentul de la Kiev a adoptat o Lege privind „utilizarea consolidată [?] a limbii ucrainiene ca limbă de stat”191, o Lege care, prin prevederile sale, depășește cu 191

zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannyaukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji 156

succes în sens represiv fostele legiferări austro-ungare și ulterior fascisto-horthyste în domeniul asigurării „supremației” limbii de stat. Ținta, pe cât de iluzorie, pe atât de periculoasă, ar constitui-o ucrainizarea forțată a celor peste 30% de ruși & rusofoni192 din totalul populației Ucrainei, aproximativ 15 milioane de persoane, în timp ce o jumătate de milion de români și o sută patruzeci de mii de maghiari ar urma să fie, cum se spune cu cinism, victime colaterale.

Să recapitulăm pe scurt legislația referitoare la utilizarea limbii oficiale din perioada austro-ungară și respectiv horthystă. Legea XXXVIII din 1868 conținea prevederi referitoare la obligativitatea şi libertatea învăţământului; modalităţile de înfiinţare a şcolilor primare; şcolile confesionale; şcolile primare înfiinţate de persoane private sau de asociaţii; şcolile comunale (populare, superioare, cetăţeneşti); şcolile primare de stat; şcolile secundare, seminariile pedagogice; autorităţile şcolare; statutul învăţătorilor193. Era, totuși, pentru acea vreme o legislație liberală, deoarece dispunea ca fiecare elev să-şi primească instrucţiunea în limba maternă, în măsura în care acea limbă e una din limbile obişnuite în comună, cu condiția ca în programa școlară să fie introduse materiile stabilite de către stat. Școala era obligatorie pentru toți copiii cu vârsta între 6 și 12 ani.

192

https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievuladopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucrainene-produ cand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589 193 Vezi Constantin Băjenaru, Legislație școlară în perioada dualismului austro-ungar, în: https://drive.google.com /file/d/ B0BSB9R7xn9dNVNNY05HRmxySkk/view 157

Confesiunile religioase aveau dreptul să înființeze școli parohiale pe cheltuială proprie, cu învățători aleși de către preoți, care le stabileau și salariul, iar statul avea dreptul de a inspecta școlile confesionale, cu scopul de a se realiza o educație unitară. Dar de la acel moment, 1868, și până la încheierea Primului Război Mondial, timp de o jumătate de secol statul maghiar a urmat o politică de restrângere continuă, până la desființare, a învățământului în limbile minorităților naționale. În anul 1872, funcția de Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost preluată de către Trefort Ágoston, un om care a urmărit cu obstinație controlul statului asupra şcolilor confesionale, elaborând și o legislație anume în acest sens. Învățământul în limba minorităților naționale se sprijinea pe autonomia bisericilor respective, în consecință autorităţile guvernamentale maghiare au luat măsuri care să limiteze drepturile autorităţilor bisericeşti asupra şcolilor confesionale. Prin Legea inițiată de către ministrul Trefort, Legea nr. XXVIII din 1876, Inspectoratul şcolar regesc era mandatat să verifice şi să aprobe planurile de învăţământ, manualele şcolare şi materialul didactic, motivaţia oficială fiind aceea că fiecărui cetăţean trebuie să i se ofere condiţii corespunzătoare pentru însuşirea limbii maghiare ca limbă oficială a statului194. Astfel, a fost introdusă și în școlile confesionale predarea obligatorie a limbii maghiare, bineînțeles pe cheltuiala parohiilor respective. Învățătorii care în termen de 4 ani nu își însușeau limba maghiară la cel mai înalt nivel erau înlăturați din școli.

194

Idem, p. 241.

158

După cum a arătat și un diplomat român celebru, statul maghiar nu a înființat pe seama românilor nici o singură școală195, dar a folosit școlile construite cu banii românilor în scopul maghiarizării acestora. În plus, în anul 1891 a mai fost dat un articol de lege, așa-zisa Lege a „azilelor” (i.e. a grădinițelor), prin care se instituia obligația tuturor părinților de a trimite copiii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani la „institutele azilului”, unde urmau să facă „exerciții de evlavie” (!) interconfesionale și să învețe limba maghiară, împotriva drepturilor universale ale părinților de a dispune de orientarea educativă și confesională pentru copiii minori196. În fine, celebra Lege Apponyi, Legea nr. XXVII din 1907 îi transforma pe toți dascălii, inclusiv pe învățătorii de la școlile confesionale, în funcționari publici și ca atare aceștia erau obligați să depună un jurământ de credință față de stat197. În cazul școlilor confesionale, inspecția școlară putea fi realizată nu numai de către revizorii școlari, ci și de către reprezentanți ai administrației locale, notari comunali și funcționari de plasă care, dacă nu erau mulțumiți de modul în care era stăpânită și predată limba maghiară, puteau dispune suspendarea învățătorului sau, după caz, îndepărtarea lui din învățământ și închiderea școlii. Iar la art. 12 al acestei legi era prevăzut dreptul guvernului de a Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed a IV-a, Editura Vicovia, Bacău, 2008, p. 303.

196 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile-appo nyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-a-natio nalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar/ 197 Constantin Băjenaru, op. cit., p. 243.

195

159

dispune desființarea oricărui tip de școală confesională, dacă acest lucru era cerut de „interese superioare de stat”, desigur fără a se preciza care pot fi aceste interese, hotărârea ministrului de resort fiind inatacabilă juridic.

S-a putut observa că, în ultimele două decenii de existență a monarhiei Austro-Ungare, notarii comunali maghiari îndeplineau în același timp și veritabile funcții de poliție politică. Spre deosebire de primari, care proveneau din rândul comunităților locale, notarii erau numiți de către autoritățile centrale și aveau datoria de a observa tot ce se întâmpla în sate și de a raporta la administrația comitatelor.

De exemplu, în cazul mișcărilor de trecere la Ortodoxie a rutenilor din Rusia Subcarpatică de la începutul secolului XX, intervenția represivă a autorităților a plecat de la denunțurile notarilor din mediul rural adresate funcționarilor de la districte sau comitate. Totodată, prin Legea nr. XXVII din 1907, salariile învățătorilor confe-sionali au fost majorate de către stat, dar multe parohii nu își puteau permite să plătească salarii mărite, împrejurare în care statul se oferea să dea un ajutor financiar la completarea salariului învățătorului, bineînțeles cu condiția ca acesta să predea disciplinele de la clasă în limba maghiară. În caz contrar, școala era desființată. Era prevăzut ca limba maghiară să se învețe 13 ore pe săptămână, timp de patru ani de zile.

După datele statistice aferente anului 1891/1892, cele două biserici românești din Ardeal, Greco-Catolică și Ortodoxă, întrețineau, din mijloace proprii, un număr de

160

3.083 de școli primare confesionale198. Urmare a politicilor de maghiarizare prin școală, după aplicarea Legii Apponyi au fost desființate mai mult de jumătate, aproximativ 1.600 de școli confesionale românești fiind transformate în școli maghiare de stat.

Să vedem acuma ce prevederi „europene” are statul ucrainean de azi în ceea ce privește utilizarea limbii oficiale de stat. În primul rând, Legea a fost adoptată în data de 25 aprilie 2019, fiind votată în Parlament de către de un număr de 278 de deputați199, și a fost promulgată imediat de către fostul președinte Poroșenko, la numai patru zile după ce acesta a pierdut alegerile, dar mai-nainte ca să-și fi predat atribuțiile sale către președintele nou ales Zelenski.

Adevăratul motiv al acestei proceduri urgente și scopul emiterii acestei legi a fost acela de a-l pune în dificultate pe noul președinte, în eventualitatea că acesta ar încerca o înțelegere cu Putin și cu Rusia, în condițiile în care celor 15 milioane de ruși & rusofoni din Ucraina le va fi interzisă utilizarea limbii proprii.

Normalizarea relațiilor cu Rusia este interzisă în Ucraina, ca politică de stat, pentru că SUA au cheltuit aproximativ 5 miliarde de dolari pentru a destabiliza Ucraina și pentru a o instiga permanent și cu orice preț 198

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile-appo nyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-a-natio nalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar/ 199 https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievuladopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucrainene-produ cand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589 161

împotriva Rusiei. Nu este nici un secret, SUA se află de peste un deceniu într-un fel de război psihologic de agresiune nedeclarat împotriva Rusiei, război purtat prin câțiva intermediari servili și neinteligenți, între care vârful de lance este Ucraina. Această țară a fost instigată să provoace Rusia, prin anunțarea intenției sale de a intra în NATO cu teritoriile rusești din Est și cu Crimeea cu tot, în scopul de a putea fi amplasate acolo baze militare ale SUA. Ucraina a fost instigată să comită, în 2014, atrocități și crime de război împotriva populației civile din Odesa.

Ucraina a fost instigată, tot în 2014, să provoace, prin devierea culoarului de zbor, doborârea unui avion civil de pasageri și să cauzeze moartea a 298 de oameni, numai pentru a se putea da vina pe Rusia pentru acest incident.

Ucraina a fost instigată să provoace Rusia prin atacarea Mitropoliei Ortodoxe aflată în subordinea Patriarhiei de la Moscova și, mai nou, Ucraina este instigată să provoace Rusia, prin interzicerea utilizării limbii ruse de către cei 15 milioane de ruși și rusofoni de pe actualul teritoriu, discutabil și disputabil, al acestei țări, căzând victimă în acest fel toate celelalte minorități naționale.

Forțând sfera noțiunii de „limbă oficială de stat”, în cea mai pură tradiție fascistoidă, această lege conține între altele următoarele prevederi200, în raport cu care noi vom consemna unele probleme care se ridică inevitabil: 200

zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannyaukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji. Vezi și: https://www.facebook.com/uniunea.rutenilor.subcarpatici?__tn__ =%2CdC-R-R&eid=ARBBDFVapUA Auru BGS2mCHptBMrv_1w3MjrTWbJmI-h8AFEL9W4ePJ-bJSEf255 zk9lLxe49SpdSbcz162

(a) „Limba ucraineană trebuie să devină obligatorie ca limbă de comunicare în toate instituțiile de învățământ”.

Probleme: cum mai este posibil, în acest context, învățământul în limbile minorităților naționale? Cadrele didactice și elevii vor vorbi limba maternă în sălile de clasă, iar pe coridoare și în curtea școlii limba ucraineană?

Sau se va desființa complet învățământul în limbile minorităților (lucru pe care, să recunoaștem, nu l-au făcut de tot nici fascimul și nici comunismul)? (b) „Toate manifestările culturale de masă se vor desfășura în limba ucraineană”. Probleme: cum se va proceda concret, oratorii, cântăreții etc. vor spune/ recita/ cânta același lucru de două ori, o dată în limba maternă și a doua oară în limba oficială? La teatru, actorii vor fi dublați? Va fi permis să se cânte imnul UE, „Odă bucuriei” cu versurile lui Schiller în germană, sau se va cânta numai în ucraineană? (c) „Toate mijloacele de comunicare în masă vor fi în limba ucraineană”. Probleme: va mai exista presă în limbile minorităților? Ce are de zis UE care clamează „valorile europene”, între care se află și dreptul la păstrarea identității culturale și libertatea de exprimare? (d) „Obligația personalului din sectorul serviciilor publice, inclusiv cele proprietate privată (magazine, cârciumi, frizerii etc.) de a vorbi numai în limba ucraineană”. Probleme: cum se va proceda cu cetățenii străini? Aceștia vor trebui să fie în permanență însoțiți de un traducător? Cum se va dezvolta sectorul turistic în aceste condiții?

163

Alte probleme: cum vor vorbi deputații din Parlamentul de la Kiev, acei deputați care reprezintă marea minoritate rusă și până acuma au vorbit în limba rusă?

Dacă vor cere drepturi pentru limba rusă vorbită de o treime din populația țării, ce se va întâmpla cu ei, vor fi arestați și băgați la pușcărie?

Este adevărat, Constituția Ucrainei adoptată în iunie 1996, la articolul 10 garantează în vorbe dezvoltarea liberă a tuturor minorităților naționale din țară, dar deputații care au votat pe 25 aprilie 2019 Legea limbii ucrainiene nu s-au împiedicat de astfel de fleacuri.

Pentru nerespectarea acestor dispoziții ale legii sunt prevăzute sancțiuni aspre, plecând de la amenzi mari și mergând până la pedeapsa cu închisoarea. Toți locuitorii sunt obligați să vorbească limba ucraineană, iar pentru aplicarea legii și pentru constatarea contravențiilor și a infracțiunilor, legea prevede înființarea unei „Comisii de supraveghere”, adică un fel de Poliție lingvistică, un orwellian Minister al Adevărului, fapt care – trebuie să o recunoaștem – a depășit imaginația chiar și a celor mai bizari și mai grotești dictatori ai lumii. Amenzile pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la literele a – d variază între 3.400-12.000 grivne (130-450 dolari)201, în condițiile în care salariul mediu este de 117 euro. Pedeapsa cu închisoarea, de până la 10 ani, se poate da pentru eventuale demersuri care ar avea drept scop să confere statutul de limbă regională pentru oricare altă limbă, în afară de ucraineană.

201

Ibidem.

164

Ca să înțelegem mai bine despre ce este vorba, am putea să ne servim de câteva exemple. Dacă, de pildă, un consilier român dintr-o localitate românească de peste Tisa (din Transcarpatia) va îndrăzni să vorbească ceva în Primărie în limba română cu ceilalți consilieri și cu primarul, care și ei sunt români, acest consilier va primi o amendă de 7.000 de grivne (aprox. 260 de dolari)202. Dacă un învățător sau profesor va încerca să îi explice unui elev ceva, orice, în limba română, acest cadru didactic va fi pasibil de o amendă de 5.100 de grivne (mai mare decât salariul său pe o lună). La fel în comerț, dacă un vânzător român dintr-o localitate românească va vorbi ceva, orice, cu un client care este și el român, riscă o amendă de până la 6.800 de grivne (aprox. 252 dolari) ș.a.m.d. Aceste lucruri se întâmplă într-o țară în care, repetăm, mai mult de o treime din totalul populației este alcătuită din minorități naționale. În ceea ce privește cadrele didactice de toate nivelele, acestea vor trebui să obțină un certificat de cunoaștere a limbii ucrainiene, care să le dea dreptul să profeseze pe mai departe. Avem toate motivele să presupunem că acest examen va fi unul cu totul subiectiv și va constitui un pretext ca, la influența ocultă a poliției politice, să fie dați afară din învățământ, aparent legal, oamenii care nu sunt dezirabili în sistem.

Prin comparație, trebuie să observăm că, în cazul maghiarizării forțate de pe timpul Austro-Ungariei, mai exact în virtutea legilor Trefort din 1876 și Apponyi din 202

https://www.promptmedia.ro/2019/03/codreanu-legea-cuprivire-la-functionarea-limbii-ucrainene-ca-limba-de-stat-suprima -mai-multe-drepturi-ale-minoritatii-romane-autohtone/ 165

1907, școlile confesionale în limbile minorităților puteau fi închise, dar numai treptat, una câte una, după o rețetă duplicitară și fariseică. Erau ridicate mai întâi standardele în ceea ce privește cunoașterea limbii maghiare, dotarea materială a școlii și salarizarea învățătorilor, până la un prag pe care parohiile nu și-l puteau permite financiar, după care școala era desființată ca școală cu predare într-o limbă minoritară. Apoi, administrația de stat venea cu ceva subvenții de la stat, iar școala era reînființată anul următor fără probleme, dar ca școală de stat cu limba de predare maghiară. În acest fel, în timp de aproximativ trei decenii au fost desființate 1.600 din cele peste 3.000 de școli românești din Ardeal. Pe de altă parte, în Justiție administrația austro-ungară permitea utilizarea fără probleme a limbii materne, judecătorii trebuind să aibă la dispoziție un traducător.

Să ne reamintim numai că țăranii ruteni din grupul lui Kabaliuc (devenit ulterior în Biserica Ucraineană Sf. Alexie Carpatinul), judecați la Sighet în anii 1913-1914 pentru delicte care țineau de libertatea de conștiință religioasă, au fost audiați în limba lor maternă, iar judecătorii aveau un translator pentru limba maghiară.

Administrația austro-ungară, rafinată, punea în aplicare ceea ce s-ar putea numi disciplina foamei pe termen lung. Prin comparație, administrația ucraineană de azi, primitivă și brutală, interzice pur și simplu într-o bună zi, în mod brusc, utilizarea limbii materne peste tot, în școală, cultură, servicii, media și spațiul public, sub amenințarea unor pedepse aspre, suprapunând peste

166

disciplina foamei, existentă deja, și o a doua formă de constrângere, pe care am putea-o numi disciplina bâtei.

Fără îndoială, ceea ce se întâmplă azi în Ucraina poate fi calificat drept genocid lingvistic. Potrivit noțiunii de genocid, așa cum este definită aceasta în Convenția ONU din 1948 la art. II, aici intră nu numai uciderea fizică a membrilor unui grup, ci și alte acțiuni, precum atingerea gravă adusă integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup, sau supunerea intenționată a membrilor unui grup la condiții de existență care antrenează distrugerea totală sau parțială a grupului respectiv203. Avem aici un genocid legiferat și comis de către stat, prin atingerea gravă a integrității mentale a unor mari grupuri etnice, un genocid în care statul însuși prevede pedepse pentru cei care ar refuza să îl pună în aplicare.

Prin adoptarea acestei legi, Ucraina de azi devine o țară nefrecventabilă în ambele sensuri ale termenului, atât la propriu cât și la figurat, atât pentru turism cât și în planul relațiilor internaționale.

6.4. Un nou caz Alexei Kabaliuk în Ucraina de azi: pr. Dimitry Sidor Credem că se impune o scurtă paralelă între reprimarea libertății de conștiință religioasă din motive geopolitice în Rusia Subcarpatică de pe vremea 203

http://www.cab1864.eu/upload/CONVENTIA%20PENTRU %20PREVENIREA%20SI%20REPRIMAREA %20CRIMEI %20DE%20GENOCID.pdf 167

Austro-Ungariei și reprimarea aceleeași libertăți în Transcarpatia, parte componentă a Ucrainei de azi, o țară europeană și care aspiră la integrarea în NATO și UE. Cele două state, Ungaria ca parte componentă a Austro-Ungariei de la începutul secolului al XX-lea și Ucraina ca stat independent de la începutul secolului al XXI-lea, au o importantă trăsătură comună. Anume, ambele state au pus în joc interese geopolitice nelegitime.

Ungaria a căutat să își extindă în mod nelegitim dominația statală spre nord-est, asupra Rusiei Subcarpatice majoritar ruteană și asupra Maramureșului majoritar românesc, modificând componența etnică a zonei, prin maghiarizarea prin Biserica Greco-Catolică a populațiilor rutene și românești băștinașe, în mod tradițional de confesiune Ortodoxă. Astfel, după cum am arătat mai sus (cap. 5, § 5. 2. și § 5. 3.), a te declara de religie Ortodoxă în Rusia Subcarpatică și în Maramureșul din Ungaria de atunci era un delict grav, afirmația era considerată o crimă de „trădare a patriei” (se înțelege, a patriei maghiare) și era pedepsită cu ani grei de închisoare. La fel, în Ucraina de azi (după cum am arătat în § anterior), în baza Legii privind limba națională204, adoptată pe 25 aprilie 2019, a vorbi în spații publice, inclusiv în Biserică, altă limbă decât limba oficială, fapta este taxată drept „separatism”, „inițiativă privind schimbarea frontierei”, „trădare de țară”, infracțiuni 204

zakonu-ukrajini-pro-zabezpechennya-funkcionuvannyaukrajinsykoji-movi-jak-derzhavnoji

168

sancționate cu o pedeapsă de până la zece ani de închisoare. Absurditatea este că, sub incidența acestei legi, respectiv vinovați de comiterea acestor infracțiuni pot fi considerați toți credincioșii de religie Ortodoxă care utilizează în cultul liturgic limba rusă și nu ucraineana, iar acești credincioși sunt în sumă de aproximativ 25 milioane de suflete, adică mai mult de jumătate din populația totală a țării. La fel ca Ungaria de odinioară, Ucraina de azi pune în joc interesul nelegitim de a purifica etnic zona din Estul rusofon al țării, de a-i asimila forțat pe rusofoni prin biserică, cu scopul de a intra în NATO fără probleme, pentru ca mai apoi SUA să își poată pune bazele militare la frontiera cu Federația Rusă, în Crimeea și în Donbas.

Există însă și unele diferențe – și acestea sunt însemnate. Procesul celor din grupul lui Alexei Kabaliuk, judecați la Sighet între 1913-1914 pentru delictul de conștiință religioasă de a se fi declarat ortodocși, a fost privit cu multă simpatie internațională pentru cei oprimați. Explicația este că exista deja o diasporă ruteană importantă în unele state occidentale și în Canada. Această diasporă, precum și rutenii din Galiția austriacă și din Bucovina austriacă, prin publicațile pe care le aveau în limbile franceză, engleză și rusă, au făcut o campanie de presă internațională impresionantă împotriva atrocităților comise de autoritățile maghiare asupra rutenilor din Rusia Subcarpatică. Azi, cetățenii ucrainieni din Transcarpatia ucraineană, care se declară ruteni, având o limbă diferită de cea ucraineană și care doresc să își păstreze ca limbă de cult limba rusă, iar nu ucraineana, 169

sunt reprimați cu aceeași duritate de către Ucraina contemporană autointitulată „democrată”. Diferența este că nu mai sunt reprimați de către străini, ci de către „frații” de sânge, limbă, cultură și confesiune religioasă. Și mai există o diferență, aceea că azi SUA și UE, în loc să ia atitudine împotriva purificării etnice și a reprimării libertății religioase și cultural-lingvistice de către statul ucrainean, aceste entități statalcivilizatoare tac. Este, din partea SUA și UE, o tăcere suspectă, complice și culpabilă, ba am putea spune chiar o tăcere asurzitoare. SUA și UE sunt complice și culpabile, deoarece văd foarte bine că rutenii Subcarpatici au fost supuși unui sistematic proces de etnocid nu numai pe vremea Austro-Ungariei sau în Uniunea Sovietică a lui Stalin, ci și în Ucraina naționalistă de azi. Cazul exemplar de azi este cel al preotului Dimitry Sidor.

Preotul Ortodox Dimitry Sidor este protoiereu și rectorul Catedralei Ortodoxe din Ujgorod, acea Biserică Ortodoxă care ține de Mitropolia Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Moscovei. Trebuie să faceam această precizare, întrucât în Ucraina de azi acest fapt poate fi pur și simplu un delict în sine. În calitatea de preot, în predicile sale de la amvon, părintele Dimitry a combinat învățătura sa despre Evanghelia lui Hristos cu militantismul pentru drepturile rutenilor din Ucraina, faptă pentru care a fost condamnat, în anul 2012, de către autoritățile de la Kiev, la 3 ani de închisoare. Urmărirea penală a preotului Dimitry Sidor a durat patru ani, între 2008170

2012. Începând cu data de 29 octombrie 2008, a fost anchetat mai întâi de SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei, fostul KGB sovietic), în stil stalinist, și abia la mai mult de o lună după aceea, la 5 decembrie același an, dosarul a fost transformat într-o cauză penală în Justiție205, sub acuzația de încălcare a art. 110 al. 2 din Codul Penal al Ucrainei (atentat la integritatea teritorială a țării), fiind și în acest caz (ca și aiurea) evidentă cooperarea strânsă între „servicii” și „Justiție”. Urmărirea penală a fost declanșată după derularea, în iunie 2008, la Muncaci, a unui Congres European al Rusinilor din Carpați, la care s-a cerut un „statut special” pentru rutenii din Rusia Subcarpatică.

Procesul preotului Dimitry Sidor s-a judecat la Ujgorod timp de patru ani206, interval în care au fost ascultați de către poliția politică și instanța de judecată un număr enorm, de peste 600 de martori207, fără a se putea dovedi nimic. Este vorba, totuși, de mai puțini martori decât în procesul lui Alexei Kabaliuk desfășurat pe vremea Austro-Ungariei (1913-1914) la Sighet, când au fost audiate 821 de persoane. Chiar și dezbaterile din procesul intentat preotului Dimitry Sidor seamănă frapant cu cele din cazul lui Alexei Kabaliuyk, devenit ulterior, în Biserica Ortodoxă Ucraineană (PM), Sfântul Alexie Carpatinul. Citind Sentința penală dată în Dosarul lui Dimitry Sidor cu nr.

499 din 19 martie 2012, asemănarea este izbitoare. La ultima dezbatere, din 20 februarie 2012, în rechizitoriul 205

https://www.kommersant.ru/doc/1049731 https://www.religion.in.ua/news/ukrainian_news/10790-vsudebnom-processe-ukraina-protiv-protoiereya-dmitriya-sidoranovye-podrobnosti.html 207 https://credo.press/128709/ 206

171

său procurorul l-a acuzat pe inculpat de tentativă la infracțiunea de încălcare a integrității teritoriale a Ucrainei, prin faptul că s-ar fi pronunțat în public pentru autonomia Regiunii Rutene a Transcarpatiei.

Acuzația nu s-a putut dovedi nicidecum, iar atunci când preotul Sidor a negat că el s-ar fi declarat adeptul autonomiei Transcarpatiei, procurorul i-a replicat că, chiar dacă nu a spus acest lucru prin cuvinte, inculpatul s-a gândit totuși la autonomie, de unde rezultă că dovezile obținute prin „telepatie” în fabricarea dosarelor penale funcționează și în Ucraina, probabil la comanda acelorași „parteneri strategici”. Totodată, procurorul a ignorat pur și simplu procedura judecătorească, întrucât nu a prezentat nici un fel de probe reale în sensul susținerilor sale, dar a cerut pentru inculpat trei ani de închisoare, cu amânarea executării pedepsei. În schimb, apărarea avocatului ruteano-românVasile Mocanu a fost una strălucită, în care a demonstrat că depozițiile martorilor existente la dosar nu pot fi considerate probe de vinovăție în sens juridic, a menționat drepturile minorităților etnice în diferite țări europene și a încadrat mișcarea ruteană între acestea, pentru ca în final să numească acest proces o „persecuție politico-judiciară a unui preot lider al preoților ortodocși” și „o rușine pentru Ucraina”.

La ultimul cuvânt, inculpatul preot Dimitry Sidor a vorbit pe scurt, la fel ca și Alexei Kabaliuk, s-a ținut drept în fața instanței, a vorbit cu multă demnitate și fără a face apel la emoțiile celor prezenți. A numit acuzațiile la adresa sa ca fiind exaltate. A arătat că nu are de gând să se întoarcă de pe drumul pe care l-a ales, deoarece etica îi cere preotului să își apere 172

poporul și, deci, el va continua să apere drepturile și libertățile minorității rutene208. La final, ca la orice proces politic din Ucraina și de aiurea, judecătorul de primă instanță a amânat cu o lună de zile pronunțarea, după care a dat o sentință de condamnare în sensul celor cerute de către procuror, în ciuda evidentei lipse de probe din dosar209.

Apoi, condamnatului i s-a refuzat dreptul la un recurs legitim, după sentința din prima instanță. După ce i s-a refuzat dreptul de a face recurs, verdictul a fost trimis la Curtea Supremă de la Kiev, ocolindu-se instanța de apel. Prin trimiterea cauzei direct la Curtea Supremă, care s-a întrunit de două ori și a confirmat condamnarea, condamnatul a fost lipsit de drepturile sale constituționale la recurs. La plângerea avocaților condamnatului, cazul a ajuns la CEDO. Dar Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg nu a reușit încă, din anul 2012, să ia nici o decizie până în prezent.

După propria lor versiune istorică, în timpul Primului Război Mondial rutenii au dat ca jertfă de vieți omenești aproximativ o sută de mii de prizonieri morți în lagărele austriece de la Tallerhof și Terezin210, între 1914-1918 dar, după afirmațiile liderului lor spiritual, preotul Dimitry Sidor, ei nu cer nici un fel de despăgubiri și nici recunoașterea internațională a unui 208

https://credo.press/128709/

209

https://ua-reporter.com/news/blog/tri-goda-tyurmy-poprosilprokuror-svyashchenniku-dmitriyu-sidoru-0 210.

Валерий Шамбаров. Тайная Сила. «Фаш. Европа».

Litres, 5 сент. 2017 г.

173

genocid anti-rutean, ci numai dreptul lor legitim de a fi recunoscuți ca ruteni în cadrul Ucrainei. Mai ales că au în fața ochilor ca model exemplul României, țară în care rutenii sunt recunoscuți ca minoritate națională, având un deputat în Parlamentul României și primind susținere financiară din partea statului român, pentru dezvoltarea culturii proprii. De altfel, cetățenii ucrainieni/ ruteni din Transcarpatia/ Rusia Sub-carpatică au avut un referendum pe data de 1 decembrie 1991, la care în procent de 78% oamenii au votat pentru un statut autonom al regiunii în interiorul Ucrainei211, la fel cum a fost statutul Rusiei Subcarpatice în perioada interbelică, atunci când această regiune a făcut parte din Cehoslovacia.

Formal, Constituția Ucrainei spune, la articolul 6 (cităm): „garantează autonomia culturală pentru toate minoritățile naționale; utilizarea și învățarea în limba maternă; învățarea limbii materne în instituțiile publice de învățământ sau prin intermediul societăților culturale naționale; dezvoltarea tradițiilor culturale naționale; utilizarea simbolurilor naționale; sărbătorirea sărbătorilor naționale; satisfacerea nevoilor de literatură, artă și mass-media în limbile minorităților naționale; creația de cultură națională în limbile minorităților naționale” etc., etc. După cum am văzut, toate acestea sunt vorbe goale, atâta vreme cât timp de mai bine de o sută de ani în Ucraina nu s-a schimbat nimic, în afară de numele persecutaților pentru libertatea de conștiință religioasă, azi Dimitry Sidor în loc de Alexei Kabaliuk, atâta vreme cât ni se impune o paralelă privind politica penală a statului, de reprimare a manifestărilor 211

https://ru.m.wikipedia.org/wiki/Закарпатский_референдум_1991

174

culturale și religioase ale minorităților naționale, între Austro-Ungaria de dinainte de Primul Război Mondial și Ucraina contemporană, de dinainte de (probabil) Ultimul Război Mondial.

175

176

Referințe bibliografice: * * * 1910. évi népszámlálás adatai, Magyar Statisztikai Közlemények, Budapest, 1912 * * * Atlas of Global Christianity 1910-2010, Edinburgh University Press, 2009 * * * A magyar szent korona országainak 1910. évi népszámlálása. Első rész. A népesség főbb adatai. Budapest, Magyar Kir. Központi Statisztikai Hivatal, 1912 * * * Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912). Contribuții documentare, Ediție de Cecilia Cârja, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2009 * * * Episcopul Ioan Szabo și Sfântul Scaun. Corespondență.

(1874-1910), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2007.

Ediție, studiu introductiv și note Ion Cârja și Daniel Sularea Periodice: Revista „Cultura creștină”, an II, nr. 13, Blaj, 10 septembrie 1912 Revista „Unirea”, foaie bisericească, an XXIII, nr. 76, Blaj, 31 iulie 1913 Revista „Unirea”, Blaj, XXIV, 1914, nr. 41 – 43.

Revista „Unirea”, Blaj, an XXIV, nr. 45 / 1914 Revista „Unirea”, Blaj, an XXIV, nr. 19 / 26 feb. 1914, p 1-2.

Ziarul „Bucovina Ortodoxă”, Cernăuți, nr. din 4 mai 1904, articolul „Prigonirea Sfintei Ortodoxii în Ungaria” Ziarul „Máramarosi Független Ujság”, Sighet, nr. / 18.02.1912 Ziarul „Maramorosi Fuggetlen Ujsag”, Maramorosszigget, nr. 9 din 1 martie 1914.

Ziarul „Ruskie slovo”, articolul Sub jugul maghiar, Lemberg, nr. din 3 octombrie 1913.

Ziarul „Russkaya Zemlia”, Sankt Petersburg, nr. din 22 ianuarie 1914, articolul Un proces ciudat.

Ziarul „Dilo”, Lvov, nr. din 5 feb. 1914. Interviul a fost reluat sub un titlu: Provocatorul ruşilor în Ungaria 177

Ziarul „Pesti Hirlap”, Budapesta, nr. din 10 sept. 1913 Ziarul „A Nép Lapja”, Budapesta nr. 13 / 5 aprilie 1914 Cărți: Ardeleanu-Pruncu, Ioan, Maramureșul. Ziare și ziariști, Ed. Valea Verde, Sighet, 2018 Batin, Laurențiu, Armata și Biserica Ortodoxă în Maramureșul interbelic, vol. II, Ed. Limes, 2016 Băjenaru, Constantin, Legislație școlară în perioada dualismului austro-ungar, în: https://drive.google.com /file/d/ Beskidski, I., Despre felul în care guvernul maghiar a pregătit procesul de la Sighetu Marmaţiei, 1930 Bojor, Victor, Episcopii Diecezei Greco-Catolice de Gherla, Cluj, 1837.

Bud, Tit, Disertatiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș, Gherla, 1891.

Bud, Tit, Date istorice despre protopopiatele, parohiile mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911, Sighet, 1911 Câmpeanu, Marius, Structura Vicariatului Greco-Catolic al Maramureșului între anii 1856 și 1930, în: Anuarul Sargeția nr.

VIII / 2017 Ciubotă, Viorel, (coordinator), Vasile Rus (coordonator), Episcopia greco-catolică de Mukacevo. Documente, vol.III, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2015 Cristea, Elie Miron, Note ascunse. Însemnări personale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999 Danileț, Iurie, Viața Sfântului Alexie Carpatinul, traducere de Diana Guțu, Ed. Areopag, București, 2015 Dudaş, Florian, Codicele prologar slavon scris la Mănăstirea Peri, în rev. „Crisia”, Ed. Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, nr.

40/2010 Filipașcu, Alexandru, Istoria Maramureșului [republicată anastatic], Editura Gutinul, Baia Mare, 1997 Georgescu, Ioan, George Pop de Băsești, Oradea, Editura Asociației Culturale Astra, 1935

178

Ghitta, O., în: http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_ auash/annales_6bis/8%20ghitta.pdf Grabeţ, M., Istoria procesului maramureşean, Ujgorod, 1934 Herman, Theodor, Monografia istorică a Protopopiatului Ortodox Român Dej, Cluj, 1925 Huntington, S. P., Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Bucureşti, 1999 Iorga, Nicolae, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, vol. 2, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977 Iuga, Grigore, T., Istoricul învățământului din zona Văii Izei până la 1918, în vol. „Maramureș, vatră de istorie milenară”, vol. IV, Ed. „Dragoș Vodă”, Cluj, 1998 Iuga, Nicolae, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014 Iuga, Nicolae, Maramureșul – Floarea cu cinci petale, Ed. Limes, Cluj, 2019 Jaczko Sandor, Religion and Ethnicity in Maramaros County in the 18th Century, Presa Universitară Clujeană, 2015 Kann, Robert A., Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975.

Kissinger, Henri, în: „România liberă” nr. 5410/17.12.2007 Mac Liman, Adrian, Turquia - un pais entre dos mundos, Ed. Flor del Viento, Barcelona, 2004 Maior, Liviu, Alexandru Vaida-Voievod, Cluj-Napoca, 1993 Marga, Andrei, Religia în era globalizării, EFES, Cluj, 2003 Mihalyi de Apșa, Ioan, Diplome Maramureșene din sec. XIV și XV, Tip. Mayer și Berger, Sziget, 1900 Moldovan, Vasile, Vizitație canonică în Maramurăș, 27 iunie – 24 iulie 1913, Gherla, 1913 Nistor, Ion I., Problema ucraineană în lumina istoriei, Ed. Vestala, București, 2016 Ostrovski, Felix, în: https://www.facebook.com/notes/multi disciplinaritatea-%C8%99i-umanioarele/atentatul-de-laDebrețin/1212544125472649/ Păcuraru, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. BOR, 1980 Pâclișan, Zenovie, în rev. „Cultura Creștină”, an III nr. 11, Blaj, 10 iunie 1913 179

Prunduș, S. A., și Clemente Plăianu C., Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994.

Stoica, Vasile, Suferințele din Ardeal, Ed. Vicovia, Bacău, 2008 Străjan, Ioan, Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de 1 decembrie 1918, Tip Moldova, Iași, 2014 Șincai, Gheorghe, Cronica românilor, Ed. Minerva, București, 1978 Vasilescu, Emilian, Istoria religiilor, Ed. BOR, Bucureşti, 1982 Zaharia, Adriana, vezi: http://www.informatiazilei.ro/sm/procesele-lui-vasile-lucaciu-de-la-satu-mare

Bibliografie în limba rusă: 1. Под мадярским игом, „Русское Слово”, Львов, 1913 / 3 октября. С. 2.

2. Правоцарославие, „Труд”, Львов, 1914 / 15 цветной. С. 2.

3. Процесс против 94 угроруссов, „Pусское слово”, 1914. - 1 января. - С. 2.

4. Письмо из Угорской Руси, „Русская Правда”, 1913. - 28 февраля. - С. 5-6.

5 . Что диется на Венгрии, „ Русская Правда”, 1913. - 18 апреля. - С. 4.

6. Жертвы русофильской пропаганды перед судом, „Дело и Новый Слово”, Львов, 1913, 29 декабря 7. Так окрестили этот юбилей во многих публикациях газеты «Правозащита».

8. Поп Иван. „Энциклопедия Подкарпатской Руси”, Изд. Первый. Ужгород, 2001.

9. Требования тайных правительственных «Планов ...» по етноликвидации русинов от 1996 года, которые в настоящее время еще не отменены.

10. "Собрание трудов архимандрита Василия (Пронина)". http://www.m-eparchy.org.ua/podvizhnikiblagochestya/arhimandrit-vasiliy-pronin.html

180

11. Историк, кандидат исторических наук, доцент УЖНУ. Автор и соавтор публикаций о монастыри Закарпатья, и по истории Православия в Закарпатье. В публикации на сайте ХайВей http://h.ua/story/126034 12. Степан Пап. История Закарпатья. Том 1, 2. ИваноФранковск, «Новая Заря», 2001. 141. Игумен Гавриил (Кризина). Православная Церковь в Закарпатье (век 20). К., из-во информационно-издательский отдел Украинской Православной Церкви, 1999.

13. С 1938 года - как Автономная Республика Подкарпатская Русь в составе федеративной ЧСР, де-юре, вплоть до 22 января 1946 года.

14. Пережили русины две новые незаконные неконституционные названия: «Карпатская Украина» (принятая под давлением Гитлера 15 марта 1939) и «Закарпатская Украина» (названная так Сталиным 26 ноября 1944) См Поп Иван. Энциклопедия Подкарпатской Руси. Изд. Первый. Ужгород, 2001. С. 25.

15. Поп Иван. Энциклопедия Подкарпатской Руси. Изд. Первый. Ужгород, 2001. Магочи Г. «Encyclopedia of Rusyn History and Culture» (под редакцией П. Г. Магочия и И. Поп, 2005. Издание Торонтского университета в Канаде.

16. Указом Президиума Верховного Совета СССР от 30 июля 1946 Закарпатскую область обявлено режимной территорией, где начался террор спецслужб НКВД против активистов русинов и чиновников Подкарпатской Руси.

17. Pribislav Pulkava de Tradenin. Chronica Bohemorum // Fontes rerum Bohemicarum. T, V. Praha, 1893. P. 15.

18. Попов А. Обзор хронографов русской редакции. Ч. II. М., 1869. С. 24-25.

19. Лучкай М. История карпатских русинов. II / Латинский текст дешифровал и перевел неудачно на украинский язык Юрий Сак // Научный сборник музея украинской культуры в Свиднике. Пряшев, 1988. С. 158.

20. Грушевский Михаил. История Украины-Руси. Т. II. С.

487.

21. Мученики за православие // Волынские Епархиальные вѣдомости. - Житомир. - 1913. - марта. - С. 234.

181

22. Процесс против 94 угроруссов // русское слово. - 1914. - 1 января. - С. 2.

23. Провокатор-униат, агент спецслужб, сын униатского попа, А. Дулишкович прошел все места, где находился преп. Алексий, чтобы найти подтверждение униатского мифа о финансовой помощи Москвы, или найти «руку России». Див.Ґраф. Бобринский на суде // Дело. 1914. 5 лютого.С. 3.4.

24. К числу советских мифов относится и миф о «Хустский съезд венгерских русинов», который в 1919 году якобы призвал 21 января 1919 присоединиться к «соборной Украины», которую провозгласят лишь 22 января в Киеве.

25. Жупа Берег (условно, главная, северо-восток Мадьярского Королевства). Сусидниий жупы: с востока Мараморош, с юга - Угоча и Сатмар, с Запада - Уж и Саболч. А на севере отдалена от Галичины Карпатами с Верецким перевалом.

26. «Русский провокатор в Венгрии». Дҍло.1914.5 февраля.

27. Показания о. Алексия (Кабалюка) На судѣ угроруссовъ // Почаевская Листокъ. 1914.15 января. С. 7-8.

28. Приговор в Мараморошской расправе // Дило.1914. 3 марта. С 6.

29. Грабец М. К истории Мармарошкаго процесса (Дело 94х. 29 / ХИИ 1913 3 / ИИИ. 1914) .Ужгород. Издание Карпаторусской Трудовой партии, 1934. С. 33-34.

Pagini Web: https://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Franti%C5%A1ek_Koll https://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_Transcarpatia https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitatul_Maramure%C8%99 http://web.archive.org/web/20041204115821 www.derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html https://en.wikipedia.org/wiki/Union_of_Uzhhorod https://en.wikipedia.org/wiki/Greek_Catholic_Eparchy_of_Mukac hevo https://en.wikipedia.org/wiki/Vasyl_Tarasovych https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Maior 182

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ruteni https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhiepiscopia_de_Hajdudorog https://en.m.wikipedia.org/wiki/Petro_Parfenii https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nii_din_Ucraina https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_invazie_mongola https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_de_la_Brest https://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Hmelni%C8%9Bki http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2012 /08/TS5.pdf https://teofil-ivanciuc.weebly.com/din-istoria-icircnchisoriisighet-pacircn259-icircn-anul-1948.html http://www.magyarkurir.hu/hirek/a-puspokseg-elleni-1914-esmerenylet-aldozatara-jaczkovics-mihalyra-emlekeznekhajdudorogon https://en.wikipedia.org/wiki/Hungarian_Catholic_Archeparchy_o f_Hajd%C3%BAdorog#History http://www.e-communio.ro/stire2627-noi-masuri-privind-bisericagreco-catolica-din-ungaria https://en.wikipedia.org/wiki/Hungarian_Greek_Catholic_Church www.paulcraigroberts.org, www.informationclearinghouse.info/article37599.html https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina http://web.archive.org/web/20041204115821 www.derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Ucraine an%C4%83_Patriarhia_Moscovei https://www.mediafax.ro/externe/kievul-avertizeaza-bisericagreco-catolica-activa-in-cursul-miscarii-de-contestareproeuropene-11899383 https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_Independen %C8%9B%C4%83_a_Ucrainei,_1941 https://web.archive.org/web/20111217151026/http://2001.ukrcens us.gov.ua/eng/results/general/nationalityzakonu-ukrajini-prozabezpechennya-funkcionuvannya-ukrajinsykoji-movi-jakderzhavnoji https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/04/25/kievuladopta-o-lege-care-consolideaza-folosirea-limbii-ucraineneproducand-ingrijorare-in-randul-minoritatilor--298589 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legile183

apponyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-anationalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19martie-1907-parlamentul-ungar-a-votat-legile-scolare-legileapponyi-in-vederea-intaririi-procesului-de-maghiarizare-fortata-anationalitatilor-din-cuprinsul-statului-ungar https://www.promptmedia.ro/2019/03/codreanu-legea-cu-privirela-functionarea-limbii-ucrainene-ca-limba-de-stat-suprima-maimulte-drepturi-ale-minoritatii-romane-autohtone/ https://www.kommersant.ru/doc/1049731 https://www.religion.in.ua/news/ukrainian_news/10790-vsudebnom-processe-ukraina-protiv-protoiereya-dmitriya-sidoranovye-podrobnosti.html https://credo.press/128709/ https://ua-reporter.com/news/blog/tri-goda-tyurmy-poprosilprokuror-svyashchenniku-dmitriyu-sidoru https://archive.org/details/italyherinvaders01hodg https://ro.wikipedia.org/wiki/Odoacru https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A0%D1%83%D0%B3%D0 http://www.crestinortodox.ro/religie/sfintii-chiril-metodieculturalizarea-slavilor-121407.html http://rusk.ru/st.php?idar=153600 http://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1725130procesul-sighet.htm https://cuvantdreptslavitor.wordpress.com/2008/08/05/patimirileortodocsilor-romani-si-ruteni-din-carpato-rusia/ http://www.informatia-zilei.ro/mm/magazin/primul-procespolitic-din-austro-ungaria-a-avut-loc-la-tribunalul-sighet https://en.wikipedia.org/wiki/Talerhof , http://www.descopera.ro/cultura/13993783-rutenii-din-ucrainaisi-doresc-autonomia http://romanian.ruvr.ru/2014_02_04/Autonomia-Transcarpatieipoate-deveni-realitate-8373/ , http://www.sighet -online.ro/index.php?option=com_content &view=article&id= 25613:2015-02-26-19-21-22&catid=55 :externe&Itemid=89 , http://altera.adatbank.transindex.ro/pdf/29/008.pdf http://www.infomm.ro/ro/detalii/rutenii-subcarpatici-apreciati-deliderii-lumii

184

http://www.sighet-nline.ro/index.php?option=com_content &view=article&id=25236: 2014-12-23-19-34-59&catid=40 :eveniment&Itemid=86 http://vz.ru/news/2014/1/17/668416.html http://2000.net.ua/2000/forum/jubilej/96763

185