Nicolae Iuga - Lumini în ceaţă

Nicolae Iuga • Lumini în ceaţă Jurnal, partea I

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IUGA, NICOLAE Lumini în ceaţă : jurnal, partea I / Nicolae Iuga.

- Cluj-Napoca : Grinta, 2021 ISBN 978-606-037-142-7 821.135.1

Coperta: Cristian Moldovan Foto coperta I-IV: Ioan Iuga, peisaj din Săliştea de Sus

© Nicolae Iuga

EDITURA

Cluj-Napoca GSM: 0744-777.883 E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com

NICOLAE IUGA

LUMINI ÎN CEAŢĂ Jurnal, partea I

EDITURA Cluj-Napoca 2021

Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus jud. Maramureş).

Licenţiat în Filosofie Universitatea din Bucureşti. Doctor în Filosofie Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.

A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă, iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.

Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice şi pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

A mai primit Medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor universităţi din ţară şi străinătate.

Lecturile juvenile Şi în Săliştea de Sus, la fel ca în multe alte sate din România, în anii ’50 – ’60 s-a creat infrastructura pentru ceea ce s-a numit „cultura de masă”. Existau un fel de cinematografe ambulante, celebra caravană cinematografică, seara venea un camion care căra generatorul electric, aparatul de proiecţie şi difuzoarele uriaşe, un ecran de pânză albă era rezemat de peretele unei case din centru şi maşinăriile produceau un zgomot şi o muzică asurzitoare, străină pentru satele noastre patriarhale. Pe întuneric se strângea multă lume din curiozitate, veneau mai ales copiii, dar oamenii cu frică de Dumnezeu şi care au făcut războiul în Rusia ocoleau bâlciul, ca fiind lucrul dracului.

Rulau de obicei filme sovietice despre război, precedate de un aşa-zis „jurnal de actualităţi”, nişte secvenţe destul de inactuale, cu valabilitate atemporală, de propagandă bolşevică primitivă. Apoi au fost construite „cămine culturale” pentru adunări populare şi pentru vizionarea filmelor, tot aici au fost amenajate şi biblioteci comunale. Trebuia făcută muncă de educaţie pentru făurirea omului nou.

Bibliotecile săteşti au avut un rol aparte. De aici cărţile nu se insinuau cu de la sine putere în mentalul oamenilor, precum filmele. Ci ele, cărţile, erau ca nişte prezenţe misterioase şi tăcute, aşteptând cititorul să le ia 5

în mână, să le deschidă şi să le aducă ideile la viaţă. Şi nu erau numai autori ruşi, respectiv sovietici. Aici se aflau, alături de unii autori mai mici sau mai mari apăruţi la Editura Cartea Rusă şi scriitorii universali ai copilăriei: Mark Twain, Alexandre Dumas, Karl May, Fenimore Cooper, Daniel Defoe, Walter Scott, Charles Dickens, Jonathan Swift, Victor Hugo şi mulţi alţii. Nu mi-a îndrumat propriu-zis nimeni lecturile, dar ne îndemnam să citim o carte „bună” sau alta, din autorii pomeniţi mai sus şi din alţii, cu prietenul din copilărie cu un an mai mic decât mine, căruia i se zicea Vasilic’a Turcului, viitorul inginer de aviaţie şi economist de talie europeană prof. dr. HC Vasile Iuga din Bucureşti.

Recunosc, eu nu prea am învăţat sistematic în Şcoala generală. Am avut o copilărie grea, întrucât tatăl meu a murit pe când aveam doar nouă ani, dar cu toate astea a fost o copilărie frumoasă, pe care am petrecut-o mai mult hoinărind pe Drăguiasa (de la care Dragoş o fi venind toponimul?), o vale cu câteva case între Sălişte şi Vişeu de Jos. De la Biblioteca comunală din Sălişte i-am citit pe autorii mai sus-menţionaţi şi pe alţii, mulţi alţii, eram liber şi visător în universul cărţilor pe care le devoram, am citit cu setea şi naivitatea inerente copilăriei, fără o ordine anume şi fără îndrumarea nimănui. Atâta doar că bătrânul diac al satului de la Biserica „din Faţă”, om cu figură slabă de ascet, Şimon Grad, m-a remarcat nici eu nu mai ştiu cum, cu un fel de instinct pedagogic, încă de când eram mic duminica la biserică mă aşeza lângă el în strană şi îmi dădea să citesc Apostolul şi să recit Crezul. M-a dus şi acasă la el, de unde îmi amintesc că mi-a 6

dat un catehism greco-catolic, poeziile lui Coşbuc şi propriile sale caiete cu pricesne, de fapt cântări religioase care se cântau la adunările Oastei Domnului, o asociaţie religioasă ortodoxă care tocmai fusese scoasă în afara legii. Diacul Şimon, dintr-o dinastie de dieci cunoscută de vreo două sute de ani, mai era notoriu şi pentru faptul că avea o deosebită capacitate de versificare spontană, făcea „verşuri” de prohod, pe care le cânta după slujba de înmormântare şi care istoriseau pe scurt şi emoţionant, la persoana întâi, viaţa celui răposat, ceva în genul celebrelor prosopopei ale antichităţii. Nu a contat că în capul meu era un talmeş-balmeş, a contat că din aceste lecturi m-am ales cu un vocabular mult peste media celor din generaţia mea, cu o stăruitoare exersare a memoriei centrată pe reţinerea concretului semnificativ şi cu stimularea capacităţii de reprezentare şi a imaginaţiei, într-un cuvânt cu pregătirea solului sufletesc pentru a primi şi altceva mai înalt.

Biblioteca de la Căminul cultural din sat era deschisă în două sau trei zile pe săptămână după-amiaza şi bibliotecar era, cu jumătate de normă, un profesor de biologie, Dănilă Vlad, care mi-a predat şi la clasă. Era un bărbat în vârstă, înalt, cu faţa inexpresivă ca de peşte, cu vorba rară şi cu un defect de vedere, iar noi copiii ştiam că a fost operat şi că are un ochi de sticlă. Când veneam la bibliotecă – şi veneam cam de două ori pe săptămână – domnu’ Dănilă mă fixa cu ochiul lui cel zdravăn şi mă întreba pe un ton autoritar dacă am citit cartea, de vreme ce o aduceam aşa de repede şi ceream alta. Apoi, dându-şi seama că eu chiar citesc, a început să îmi recomande şi el câteva ceva. Când s-a pensionat şi a dat biblioteca în 7

primire, eu eram deja elev de liceu cu o anumită notorietate, eram olimpic de nivel naţional, aveam ceva poezii publicate, într-un cuvânt eram ceea ce se chema un încrezut, dar aveam şi nişte cărţi nerestituite la Biblioteca comunală, cărţi pe care le-am pierdut între timp. M-a căutat să-i restitui cărţile, sau urma să mi le impute la un preţ de câteva ori mai mare. A acceptat să bea o ţuică cu mine, am discutat pentru prima oară destul de mult şi poate i-am părut un tip interesant, pentru că la inventarul Bibliotecii a dat cărţile în cauză la casare şi nu mi le-a mai imputat. Când a murit, vreo zece ani mai târziu, am reuşit să merg la înmormântarea lui. Între timp, satul s-a schimbat mult, chiar enorm de mult. Perioada postbelică a debutat şi în Săliştea de Sus, ca peste tot de altfel, prin comunizarea instituţională şi mentală, prin naţionalizarea mijloacelor de muncă şi prin colectivizarea agriculturii. Atunci când i s-a luat pământul, ţăranul nostru a căutat să se adapteze la un nou mod de viaţă. Legătura cu trecutul s-a subţiat simţitor, oamenii şi-au părăsit vitele şi gospodăriile de pe dealuri şi s-au angajat la şantierul căii ferate şi mai apoi la exploatările miniere. Ori au migrat periodic la munci agricole sezoniere, la Arad şi Banat. Gara din Sălişte arăta pe atunci ca un centru de deportare voluntară pentru tot cursul superior al Izei, Şieu, Ieud, Cuhea, Dragomireşti. Copil fiind, îi vedeam seara tăcând melancolic sau horind de jale („Mămucă când m-ai făcut / M-ai lăsat în drumu’ ţării / Mi-ai arătat faţa gării”), în aşteptarea trenului care trebuia să-i ducă „în lume”. Au abandonat portul naţional şi au adoptat cizmele de cauciuc şi salopeta, pe care, când era 8

nouă, o purtau chiar şi peste pieptarul înflorit, puteau fi recunoscuţi numai după clopul negru de pâslă. Au muncit pentru salariu la stat, iar salariul l-au cheltuit, din instinct, în cea mai mare parte dându-şi copiii la şcoli. Astfel, o nefericire istorică a fost transformată rapid într-o virtute cu consecinţe nu mai puţin istorice.

Nu toate satele maramureşene au evoluat la fel ca şi Săliştea. Unele, îndeosebi cele mai izolate, şi-au păstrat elemente din filonul arhaic până mult mai târziu. Altele şi-au mai pierdut pe parcurs câte ceva din statutul de vatră de cultură. Interbelic, Ieudul de exemplu a fost satul maramureşean cu cea mai adâncă tradiţie culturală, cu cei mai mulţi intelectuali, preoţi şi învăţători. Dar postbelic, când a început să conteze şi intelectualitatea tehnică, fără şantier de cale ferată în apropiere şi fără un volum mare de salarii care să intre în sat, Ieudul a pierdut întâietatea şi a rămas mai mult cu CAP-ul. Săcelul, deşi în proximitatea căii ferate, în mod paradoxal a avut de suferit tocmai pentru aici nu s-a făcu colectiv. Aici cei mai mulţi oameni au ţinut cu sfinţenie la pământ, iar pe copii nu prea i-au lăsat să urmeze şcoli, ci i-au învăţat de foarte tineri, în mod metodic, tot ciclul de munci agricole. În acest fel i-au legat nu doar de tradiţie ci şi de agricultura de subzistenţă şi i-au privat de un viitor mai bun, în perspectiva modernizării. În context, Săliştea a făcut o figură aparte. A mers în sensul susţinerii copiilor la şcoli, un sens care s-a dovedit a fi unul al evoluţiei prin învăţământ superior şi cultură, în aşa fel încât, undeva prin anii ’70, acest sat avea un număr mai mare de studenţi decât cele două oraşe din apropiere, Vişeul şi Borşa, luate împreună. Apoi, acest sat 9

mai avea şi o anume tradiţie a bunelor întâlniri culturale, de prim rang, intermediate prin personalitatea fascinantă a regretatului poet Ion Iuga. Datorită lui Ion Iuga, Săliştea a fost vizitată de creatori precum: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mihai Olos – şi lista ar putea continua.

Pot să spun că am avut tot timpul un înger păzitor, la care de fapt nu m-am rugat conştient niciodată, ştia el mai bine decât mine de ce am eu cu adevărat nevoie şi care a fost, cum e şi normal, de fiecare dată mai bun decât mine însumi. De foarte multe ori m-a salvat chiar de pe marginea prăpastiei şi doar retrospectiv am ajuns conştient de acest lucru. Ceea ce am ajuns în viaţă ştiu că i se datorează mai mult lui decât mie. Nu am fost un copil răsfăţat, nici nu aveam cum, iar ca elev de şcoală generală am comis toate micile răutăţi inocente şi tot felul de gesturi inconştiente inerente unei copilării insuficient supravegheate. Nu m-am ţinut serios de şcoală şi premii am primit doar ca recitator de poezii.

Pe atunci Şcoala generală din Săliştea de Sus (unde eu am absolvit clasa a VIII-a în 1968), încă nu avea profesorii buni care au venit de pe băncile facultăţilor imediat după aceea (Simion Iuga, Grigore Iuga, Dumitru Chiş, Maria Iuga, Maria Chiş, Maria Vlad, ca să enumăr doar pe câţiva foarte puţini), ci aici erau încă mulţi suplinitori necalificaţi, unii chiar fără liceul terminat sau, cel mult, în curs de calificare pentru învăţământ. La Limba şi literatura română am avut o profesoară extraordinară, pe Livia Chiorean (căsătorită Jeberean şi mutată ulterior în Baia Mare), dar la matematici pe un suplinitor rusneac de pe la 10

Rădăuţi, Spindeac Traian, care nu ştiu cum a ajuns în Maramureş şi care el însuşi, după câteva încercări nereuşite de calificare pentru învăţământ, s-a făcut muncitor la Exploatarea Minieră de la Baia Borşa. De la Spindeac am învăţat în doi ani un singur capitol de aritmetică. Cu o asemenea pregătire la matematici şi fără ore cu profesor în particular, pe care un copil orfan nu şi le putea permite, nu prea existau şanse pentru a lua admiterea la un liceu bun. Astfel că eu am făcut clasa a IX-a în regim de şcoală generală la Dragomireşti, unde exista o astfel de clasă proaspăt înfiinţată, apoi în clasa a X-a am trecut prin transfer, în baza mediilor şcolare foarte bune şi beneficiind de o bursă, la Liceul de Cultură Generală din Borşa.

11

Liceul Borşa a fost tot timpul o localitate cu o structură sociologică mai aparte. Un sat enorm, cu mai multe cătune pe văi care urcă până în adâncul munţilor, case vechi de lemn şi o populaţie băştinaşă formată din crescători de vite sau lucrători la pădure trăind izolaţi, oameni autentici şi primitivi în acelaşi timp. Sunt români de neamuri vechi, endogame, mulţi având acelaşi nume de familie, de aici şi nevoia de a fi identificaţi prin porecle, care de care mai pitoreşti, dar fără conotaţii morale, fără să denote vicii sau defecte imputabile lor. Apoi aceşti oameni păstrători au început să se amestece. Unii au început să lucreze în mină, au devenit o clasă socială imprecisă, nici muncitori şi nici ţărani, nici domn nici bade, cum se zicea în popor. Centrul satului era pe atunci format din case dărăpănate de piatră, masive, cu uşi grele de fier, foste ale evreilor înainte de deportările de la sfârşitul războiului, prăvălii şi cârciumi, cu pivniţe adânci şi magazii părăsite, infecte şi urât mirositoare. La intersecţia cu drumul care duce spre Baia Borşa şi la confluenţa râurilor Vişeu cu Cisla, în ceea ce ar fi trebuit să fie „centrul civic”, puţin mai sus de pod, unde se află acuma un building mare de sticlă şi oţel, atunci acolo se afla o construcţie respingătoare, un fel de şopron mai mare construit din „mâzgari”, deşeuri de lemn pline de noroi rămase de la debitarea cherestelei.

12

În colonia minieră numită Baia Borşa, un cartier cu blocuri noi, au fost de pe vremuri naturalizate familii de maghiari lucrători în mină, dar apoi odată cu dezvoltarea mineritului, aici s-au stabilit treptat oameni din toată ţara, mulţi dintre ei declasaţi şi care au avut probleme cu legea, au venit aici pentru a-şi şterge trecutul şi a-şi încerca o nouă şansă la o viaţă liniştită. De aici mixajul de etnii şi de indivizi de toate condiţiile. În mod natural acest sat, spre deosebire de altele din Maramureş, era caracterizat în mai mare măsură prin anomie, prin absenţa normelor morale tradiţionale sau prin lipsa lor de eficienţă, beţiile şi bătăile nu doar că erau mai frecvente decât altundeva, dar nici nu erau dezaprobate de opinia publică, aici oamenii nu aveau încredere în Justiţia statului sau în Jandarmerie încă de pe vremea Austro-Ungariei, ei preferau să îşi rezolve singuri diferendele dintre ei cu pumnul, cuţitul şi parul, fără să recurgă la Miliţie sau la Judecătoria din Vişeu de Sus. Era chiar un lucru ruşinos şi o dovadă de slăbiciune să mergi cu pâra la Miliţie sau să intentezi acţiune în Justiţie, iar ideea de autoritate locală părea o simplă glumă. Aici în Borşa, chiar şi pe vremea comunismului, în aerul tare al munţilor plutea o dulce mireasmă de haiducie şi o irepresibilă impresie de libertate.

Acest sat mare, murdar şi pestriţ a fost declarat oraş în anul 1968, pe criteriul numărului mare de locuitori, peste 20.000, al treilea oraş ca mărime din Maramureş după Baia Mare şi Sighet, precum şi datorită existenţei centrului muncitoresc minier, fără a avea însă şi instituţii de rang orăşenesc şi nici mentalitate urbană. În oraşul vecin Vişeul de Sus era cu totul altceva, aici a fost reşedinţă de plasă şi 13

apoi de raion, un oraş de o urbanitate evidentă, cu un sfert din populaţie de etnie germană, locuind compact în cartierul Ţipţerai, numit astfel după locul de unde proveneau coloniştii germani din secolul al XVIII-lea, Zaps din Austria Superioară. Şi astfel în Borşa a fost înfiinţat pe la începutul anilor ’60 un liceu, cam pe aceleaşi criterii, cu titlul iniţial de Liceu teoretic, care în scurtă vreme a reuşit să devină chiar un liceu bun.

Explicaţia poate fi interesantă prin ea însăşi. Cum spuneam, având acest specific şi situată fiind într-un loc izolat în munţi undeva la marginea ţării, Borşa a devenit repede un fel de colonie de pedeapsă administrativă pentru tot felul de categorii profesionale. Aici exista o Intreprindere minieră care, în vremurile bune, avea peste 5.000 de angajaţi, dar mulţi ingineri şi maiştri se aflau aici fiind mutaţi disciplinar pentru diferite boacăne de altundeva, din zonele mai „civilizate”, din zona Baia Mare sau din proximitatea altor oraşe mari, situate pe principalele căi de comunicaţie. La fel, în cadrul Miliţiei orăşeneşti se aflau practic tot timpul ofiţeri care erau mutaţi disciplinar de la centrul de judeţ, Borşa fiind pentru ei ultima staţie, înainte de a fi daţi afară din sistem şi de a li se oferi un loc de muncă la mină. Într-o vreme, însuşi prim-secretarul Comitetului Orăşenesc al PCR şi primar al oraşului Borşa era venit aici tot disciplinar de la Baia Mare. În aceeaşi situaţie se aflau şi alte categorii de intelectuali, unii cu o foarte bună pregătire, medici sau profesori. Aceştia au preferat să meargă voluntar la Borşa, în special cei care aveau părinţi în bazele de date ale Securităţii privind apartenenţa la partidele istorice înainte 14

de 1947, oamenii au cerut ei înşişi să fie repartizaţi la Borşa, să li se mai piardă urma. Treptat, în Borşa s-au constituit ceva nuclee cu preocupări intelectuale serioase, un cenaclu literar important, unde activau profesoriscriitori de relevanţă naţională, precum: Ion Burnar, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ion Zubaşcu, iar un grup de geologi de la IPEG au format un Cerc de pictură. În scurtă vreme, Liceul din Borşa a devenit un liceu cu absolvenţi care au intrat la cele mai diverse facultăţi, oamenii devenind ingineri, profesori, medici, magistraţi, avocaţi, preoţi, scriitori, ziarişti.

La Liceul din Borşa am avut şansa unor profesori excepţionali. Aş aminti doar pe unii dintre ei, într-o înşiruire aleatorie. În primul rând, trebuie să îl menţionez pe Sergiu Danci, poate omul cu cea mai puternică influenţă asupra mea şi de care m-a legat ulterior o durabilă prietenie. Om de o cultură enciclopedică, profund, cu lecturi temeinice în domeniul literaturii, filosofiei şi teologiei, era profesor de Biologie, dar a suplinit ore şi la Geografie, Chimie sau Psihologie. Un tip înalt, bine făcut, blond, cu faţa prelungă, enigmatic, grav şi tăcut. Nu era comunicativ şi nu zâmbea niciodată, numai dacă se întâmpla să tragă ceva la măsea. Obişnuia să se îmbete uneori mai multe zile la rând, după care timp de luni de zile redevenea taciturn şi nu bea alcool deloc.

Avea o poveste de familie deosebit de tristă, despre care nu a vorbit niciodată şi chiar refuza să vorbească, dacă cineva aducea chiar delicat în discuţie subiectul. Era originar din Borşa, din cătunul Repedea. Tatăl său, Grigore Danci a fost mai întâi învăţător, absolvent de Şcoală 15

Normală, apoi a făcut Teologia şi a devenit preot ortodox. În timpul războiului a fost alungat din Maramureş de către administraţia maghiară horthystă şi s-a stabilit ca preot în Luna de Sus, judeţul Cluj. Aici s-a născut şi viitorul profesor Sergiu Danci în anul 1942. Pe la începutul lunii octombrie 1944, militari maghiari în retragere l-au asasinat sălbatic pe preotul Grigore Danci, l-au bătut cu cruzime şi apoi l-au îngropat de viu într-o mlaştină.

Văduva preotului cu cei doi copii mici orfani a reuşit să fugă şi să ajungă în Borşa natală. În 1947 a cerut o pensie de la stat ca văduvă de martir, dar a fost refuzată (a se vedea cartea lui Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2013), semn că statul român comunist, cel puţin pe la începuturile lui, era condus după război cam de aceeaşi oameni care în Ardealul de Nord i-au asasinat pe români în timpul războiului, de aceleaşi neamuri. Am cunoscut-o şi pe preoteasa văduvă mama lui Sergiu Danci acasă la profesor, prin 1971-1972, o bătrână înaltă şi slabă, îmbrăcată în port naţional cu năframă de doliu, având acea asprime a feţei pe care i-o dă omului obişnuinţa de a-şi purta suferinţa cu demnitate şi în tăcere timp de zeci de ani.

La orele lui Sergiu Danci din clasa a X-a (ne preda Zoologia) era o plăcere să înveţi, omul preda clar, intuitiv şi la partea de histologie făcea desene cu cretă colorată, era imposibil să nu pricepi şi să nu rămâi cu ceva în memorie.

După ce m-a ascultat de vreo două ori, m-a luat deoparte şi mi-a dat să citesc Lumea animalelor după A. E. Brehm, o carte uriaşă, aproape o mie de pagini în format mare. Am 16

citit-o pe nerăsuflate. Omul nu s-a mirat şi următoarea carte pe care mi-a adus-o de acasă în mod discret, provenind probabil din biblioteca tatălui său, a fost o ediţie veche de Arthur Schopenhauer, o antologie din scrierile celebrului filosof intitulată Viaţa, amorul moartea, în traducerea unui autor obscur, Constantin Pestreanu, apărută în anul 1924. Textele erau judicios selectate şi citind acest volum mai mic de două sute de pagini puteai să îţi faci o reprezentare completă a sistemului de gândire al marelui filosof, mi-am dat seama de acest lucru mult mai târziu, când am atacat cele trei volume ale Lumii ca voinţă şi reprezentare. În biblioteca liceului am găsit Vieţile şi doctrinele filosofilor de Diogene Laertios, în celebra şi erudita ediţie a lui Aram Frenkian, care mi-a devenit una dintre cărţile de căpătâi pe termen lung. Apoi un prieten din Baia Mare, Nelu Luca, elev la Liceul „Gheorghe Şincai” mi-a împrumutat Antologia filosofică a lui Nicolae Bagdasar apărută în timpul războiului, în 1943. În volumul I se afla şi o prezentare amplă şi limpede a filosofiei lui Platon, însoţită de câteva zeci de pagini de texte din diferite dialoguri, încât ceea ce am citit de şi despre Platon atunci, când eram în clasa a X-a, a fost cam ceea ce se preda şi se învăţa despre Platon şi în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Şi am mai citit tot aşa, de capul meu, Anti-Duhring a lui Engels şi Caietele filosofice ale lui Lenin, fără să spun la nimeni nimic şi fără să discut cu nimeni despre aceste scrieri, nici măcar spre a mă verifica dacă înţeleg bine cele citite sau nu. Îmi mai amintesc cu drag şi de alţi profesori. La Istorie Nicolae Pop, ardelean get-beget din zona Becleanului, 17

pregătit temeinic la Şcoala istorică clujeană, sever, cu vorba limpede şi tăioasă, rostind frecvent maxime latine în stilul lui Constantin Daicoviciu, orator cu mare putere de evocare a trecutului, concis şi sentenţios, impunător, cu un început de chelie şi o mică şuviţă coborând spre frunte, fapt pentru care noi elevii l-am poreclit Napoleon. Ştia de această poreclă şi se pare că nu îl deranja. Tot la Istorie nea fost şi diriginta clasei Sabina Puţiu, o femeie blândă şi bună la suflet, cu ochelari cu multe dioptrii, care mai striga din când în când la noi, însă fără efect, în timp ce de Napoleon ne era frică. Sau la Limba rusă Feodor Michnea, un rus adevărat, de felul lui rutean din Rona de Sus. Era deosebit de simpatic, tânăr pe atunci trăgea tare la măsea şi de multe ori dimineaţa venea la ore mahmur şi fără chef de şcoală, iar noi simţeam acest lucru. Limba rusă nu interesa pe nimeni şi el, la rândul lui îşi dădea seama de situaţie. Când nu învăţam, şi asta se întâmpla aproape de fiecare dată, profesorul ne ameninţa şi ne ocăra pe ruseşte, după care ne traducea cuvintele lui tari în româneşte. Nu se supăra nimeni pe el şi nici el nu obişnuia să lase corigenţi. La recomandarea lui am citit ceva Cehov şi Gogol, iar mai târziu, când am ajuns şi eu cadru didactic am devenit prieteni la cataramă. La Franceză Ion Burnar, un viitor important poet, aparent cam ciudat, cu o figură sumbră şi vocea răstită. La Matematici Gheorghe Pop, neclar în predare şi subiectiv în aprecieri. La Fizică o brunetă delicată şi simpatică, cu un stil de predare elegant, era Lucia Pop, soţia mai temutului Napoleon. La Geografie de asemenea o tânără brunetă foarte frumoasă, din zona Bihorului, Ana Breb.

18

La Limba şi literatura română în clasa a X-a am avut-o ca profesoară de Literatura română pe Maria Zubaşcu, originară din Dragomireşti, o femeie măruntă, cu o voce abia auzită şi de o sensibilitate ieşită din comun.

Preda bine, ţinea un fel de prelegeri în stil universitar şi ştia să provoace curiozitatea pentru lectură. Nu ştiu dacă a avut o copilărie nefericită, dar soarta avea să îi rezerve un viitor tragic. Anul următor s-a măritat cu un inginer constructor şi s-au mutat la Braşov. Acolo, nu se ştie din ce cauze, nu s-a putut adapta, a intervenit divorţul şi o cădere psihică. A murit de tânără, într-un spital de psihiatrie, în stare de alienaţie mintală.

Au urmat la Română profesorul Mihail Lăpuşneanu, masiv ca Sadoveanu, cu un dulce accent moldovenesc din zona Botoşaniului şi apoi Cornel Iureş, dintr-o familie provenită de undeva din sud, dar stabilită în Vişeul de Sus, cu tatăl decedat şi mama recăsătorită cu un anume Lazăr Vlad din Sălişte, de pe Valea Izei. Domnul Iureş, care era şi directorul Liceului, avea un cu totul alt stil de predare. Era un bărbat înalt, frumos, totdeauna îmbrăcat elegant, cu un inel mare de aur pe inelarul mâinii drepte şi cu un stilou cu peniţă de asemenea de aur, avea un scris de o caligrafie expresivă şi îngrijită. La ore îşi dicta lecţiile cu voce sonoră în ritm alert şi avea o bază de documentare cum nu aveau alţii. În sala de clasă unde preda numai el, „cabinetul de Română”, existau abonamente la toate revistele literare şi câteva vrafuri de dosare. Pe coperta fiecărui dosar era scris numele unui scriitor, iar în interior se aflau decupate cu grijă şi ordonate cronologic prefeţe şi recenzii din revistele literare referitoare la autorul respectiv, 19

un fel de documentar cvasiexhaustiv. Cei care erau consideraţi elevi mai buni, printre care mă număra şi pe mine, eram chemaţi după-amiaza la şcoală şi puşi să ne copiem citate din aceste dosare. Şi tot profesorul Cornel Iureş ne-a învăţat cum să fişăm o carte şi cum să redactăm o lucrare ştiinţifică, chestiuni de tehnică a muncii intelectuale. În ultimul an de facultate, când mi-am elaborat lucrarea de licenţă în Filosofie la disciplina Estetică sub îndrumarea acad. Ion Ianoşi, cu o temă propusă de mine, Dimensiuni etice în romanul românesc al anilor ’70, am folosit din plin mapele lui Cornel Iureş, din care am scos ample citate din recenzii despre romanele unor autori, precum: Eugen Barbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Fănuş Neagu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Constantin Ţoiu ş. a.

Profesorul Ion Ianoşi a fost de-a dreptul uimit de câtă muncă de documentare am fost în stare să depun, pe colecţiile tuturor revistelor literare şi pe o perioadă de zece ani, m-a lăudat ori de câte ori a avut ocazia de faţă cu toată lumea şi, normal, mi-a propus nota maximă. Eu, bineînţeles, nu am suflat nici o vorbă despre drumul scurtat, despre mapele din Cabinetul de Română de la Liceul din Borşa.

Deci, să revin. În clasa a IX-a îmi amintesc că am citit cronicarii şi Ţiganiada lui Budai – Deleanu. Nu am avut probleme în a înţelege limba veche pentru că, petrecându-mi copilăria în sat, eram familiarizat cu substratul arhaic al limbii. Iar în clasa a X-a am parcurs bine clasicii, începând de la Grigore Alexandrescu, Bolintineanu şi Eminescu în poezie, şi de la Nicolae Filimon la Rebreanu în proză, la care se adăugau lecturile anterioare din literatura 20

universală şi prea timpuriile mele lecturi filosofice mai sus amintite. Aşadar, cu această zestre m-am prezentat la Olimpiada de Limbă şi Literatură Română. Am trecut, bineînţeles, fără probleme de faza pe liceu şi ajung la judeţeană.

Surpriza pentru toată lumea, inclusiv pentru mine şi pentru dascălii mei, s-a produs atunci când am luat locul întâi pe judeţ la clasa a X-a. Lucrările au fost corectate ca la orice examen, cu numele candidaţilor secretizate, dar când s-au desfăcut lucrările şi s-a văzut cine este elevul care a luat nota cea mai mare, toată lumea a început să vocifereze, în primul rând profesorii care aveau şi ei elevi la Olimpiadă. Pentru că, între altele, obţinerea de către un elev a locului întâi pe judeţ însemna automat acordarea unui punctaj important în evaluarea anuală pentru profesorul care îi preda la clasă olimpicului respectiv. A fost un ceva ce se cheamă scandal. Cum e posibil, în condiţiile în care în judeţ existau două licee pedagogice, unul la Baia Mare şi altul la Sighet, precum şi câteva licee teoretice de elită în Baia Mare şi în Sighet, locul întâi să fie luat de către un elev de la un liceu situat la periferia geografică şi cărturărească a judeţului, de la – horribile nomine – Borşa. În consecinţă, a fost numită încă o comisie care a recorectat lucrările şi – tot degeaba. Elevul de la Borşa a rămas pe locul întâi. În anul şcolar 1970/1971 Olimpiada de Limba şi Literatura Română faza naţională s-a ţinut la Bucureşti, în cursul vacanţei de primăvară. Concursul propriu-zis a avut loc într-o singură zi, a trebuit să elaborăm o lucrare scrisă pentru care am avut trei sau patru ore la dispoziţie, 21

test care s-a derulat sălile de clasă de la prestigiosul Liceu „I. L. Caragiale” din cartierul Dorobanţi. În rest am fost plimbaţi să vizităm oraşul, am fost duşi la Teatrul de Comedie şi la Universitate. La Facultatea de Filologie am asistat la un curs al lui Ovid S. Crohmălniceanu, un profesor bonom, cu o exprimare atentă, avea grijă să menţioneze care anume sunt contribuţiile sale personale în interpretarea operei în discuţie. Atunci mi-am permis pentru prima dată să visez că voi deveni student al acestei Universităţi.

La lucrarea scrisă dată în localul Liceului „I. L. Caragiale” am fost strigaţi nominal şi aşezaţi în nişte bănci masive şi vechi, probabil de dinainte de Primul Război Mondial. Nu ştiu după ce criterii am fost repartizaţi, probabil în ordine alfabetică, iar eu m-am nimerit în aceeaşi bancă cu un elev de la un liceu din Oradea, slab, cu părul mare şi creţ. În aşteptarea subiectelor, am intrat în vorbă, ne-am prezentat fiecare cum ne cheamă şi de unde suntem, apoi a venit vorba între altele şi despre aspiraţiile noastre de viitor, el zicea că după terminarea liceului vrea să se facă actor, părea foarte sigur pe el, iar eu i-am mărturisit că vreau să devin scriitor. Şi într-adevăr, colegul meu de bancă de atunci pentru câteva ore era viitorul mare actor Adrian Pintea (1954-2007). Lui i-a ieşit povestea cu actoria, în cazul meu nu se ştie încă, în ce măsură pot fi considerat (şi) scriitor. Olimpiadele la Română din următorii doi ani, pe când eram elev în clasa a XI-a, respectiv a XII-a şi calificările la Faza naţională au devenit un fapt obişnuit, desigur fiecare cu particularităţile proprii şi cu amintirile sale de neşters.

22

Din perioada liceului, ar mai fi două evenimente formative importante în ceea ce mă priveşte. Prin clasa a XI-a, la internat pedagogul mă lăsa în pace să citesc în sala de lectură inclusiv după ceea ce se numea ora stingerii, admitea că eu pot să fac excepţie. De altfel, având renumele de olimpic de nivel naţional, îmi erau tolerate mai multe situaţii de neîncadrare în programul şcolar, la anumite discipline, de exemplu la educaţia fizică, profesorii mai închideau ochii atunci când lipseam de la ore, se presupunea că nu chiulesc ca să umblu aiurea, ci ca să citesc, şi oricum eram considerat puţin cam dus cu pluta şi eram lăsat în pace.

Aşadar, în serile lungi ale acelei ierni am citit toate romanele lui Dostoievski, fapt care m-a marcat profund.

Mai era încă un coleg de internat cu vreo doi ani mai în vârstă, unul pe care îl chema Ienci, de loc din Petrova, un tip mărunt, slab şi tăcut, care umbla la liceu îmbrăcat întro şubă muncitorească, şi acesta citise Dostoievski în întregime. Cu el am purtat seara în dormitor discuţii îndelungate asupra acestui clasic al literaturii ruse. Iar în vara următoare, în timpul vacanţei, la Sălişte am mai găsit încă un consătean, Gheorghe Ţicală, elev la Vişeu de Sus, care la fel a apucat să citească Dostoievski în întregime. Cu aceşti doi prieteni am schimbat multe impresii de lectură, începeam cu descrierea unor situaţii prezentate în cărţi, cu imagini, pentru ca apoi să trecem la concepţiile acestui romancier sumbru, promotor al celor mai profunde idei teologice şi în acelaşi timp explorator al dimensiunilor abisale ale sufletului omenesc. Cu alte cuvinte, am avut nu doar textul lui Dostoievski, ci şi contextul social care 23

motiva şi justifica aceste preocupări de lectură, nu citeam Dostoievski doar dintr-o bizară pornire personală, ci întradevăr citeam pentru că era o nevoie reală între adolescenţii de atunci, citeam ca să nu fim mai prejos unii faţă de alţii şi prin discuţii căpătam certitudinea că înţelegem bine ceea ce citim. De altfel, Gheorghe Ţicală a urmat Facultatea de Teologie la Sibiu, s-a preoţit celibatar şi a funcţionat câţiva ani preot la o biserică din Turda, unde era vecin de parohie şi prieten bun cu un alt preot de asemenea celibatar, Ion Andreicuţ, viitorul mitropolit Andrei al Clujului. Apoi a clacat psihic, a părăsit parohia şi a locuit împreună cu fraţii săi în casa părintească. Aşadar, în ceea ce mă priveşte, eu pot să spun despre mine că sunt nu numai produsul vreunei şcoli, ci în egală măsură şi rezultatul lecturilor mele.

Celălalt eveniment la care aş vrea să mă refer a fost Tabăra Naţională de Literatură pentru elevi, de la Păuşa (judeţul Vâlcea) din vara anului 1972, la vreo doi km mai jos pe Olt de la Mănăstirea Cozia, tabără la care am fost nominalizat de către Comitetul Judeţean UTC ca un lucru de la sine înţeles. Tabăra era condusă, ca director administrativ, de către un machidon bătrân şi ţicnit, fost rănit în război, profesor la Liceul „Gojdu”din Oradea, despre care ştiam doar că îl chema Anastasie Ţârulescu, iar mentorul literar era profesorul şi scriitorul Tudor Opriş, mic şi sfrijit, o mână de om, mare iubitor de literatură şi biolog amator, profesor de Română la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, el este cel care a înfiinţat Cenaclul literar pentru elevi „Săgetătorul” şi care se ocupa totodată şi de revistele şcolare la nivel naţional. Profesorul Tudor Opriş 24

(1926-2015) venea din altă generaţie şi, fiind cu vreo treizeci de ani mai în vârstă decât noi, liceenii de atunci, am putea spune că venea chiar şi dintr-o altă lume a culturii române. Cu toate acestea, el se comporta camaradereşte cu noi, ne permitea să fumăm în prezenţa lui şi ne trata de la egal la egal. Ştia prea bine că are de a face cu nişte tineri cu personalitate, cu pretenţii de creatori de literatură, originali, cu ciudăţenii, aere, ifose, orgolii şi aroganţe pe măsură. Ne asculta cu răbdare de mucenic pe fiecare atunci când ne citeam stângăciile poetice, ne sugera delicat ce anume îmbunătăţiri putem să facem, iar când cineva venea la el cu ceva izbutit, pe acela îl încuraja, lăudându-l peste măsură.

Tabăra respectivă nu semăna deloc a tabără şcolară, era ceva între viaţă boemă şi balamuc. Dimineaţa ne ascundeam de directorul Ţârulescu şi mergeam la barul unui hotel modern din staţiunea Căciulata, unde beam cafea la nisip îmbunătăţită cu coniac „Zarea”, aşa ne făceam înviorarea şi în acest fel treaba cu scrisul mergea mai uşor. Apoi seara citeam pe rând în faţa profesorului Tudor Opriş. Fiind şi începutul lunii august, deci postul Sfintei Mării, eu mai mergeam de unul singur serile la Mănăstire, să ascult Paraclisul Maicii Domnului. Au fost nişte nopţi calde şi senine de vară, în care stăteam împreună cu o prietenă întinşi pe spate în iarbă şi priveam multă vreme în tăcere adâncul de nepătruns şi inefabil al cerului înstelat. Experienţa scrisului în sfera eterată a poeziei are ceva aparte, ameţitor, în anumite momente intri într-un fel de transă, numită convenţional inspiraţie, şi traduci gândurile comune în limbajul poetic, exact la fel cum ai traduce din limba maternă într-o limbă străină.

25

Începi să scrii, revii, ştergi, schimbi cuvinte, rescrii până când ai senzaţia inexplicabilă că aşa este bine, iar timpul trece pe nesimţite pe lângă tine. Dacă scrii cu adevărat, ajungi să te laşi înrobit scrisului, acesta îţi consumă tot timpul şi toată energia, nu mai ai timp şi nici nu mai eşti capabil să faci altceva. Unii dintre cei care scriu, puţini, reuşesc să devină poeţi recunoscuţi, dar cei mai mulţi îşi irosesc pur şi simplu viaţa în ratare şi alcool, trăiesc şi mor ca eroii necunoscuţi pe câmpul de luptă, în vreme ce Istoria capricioasă îl reţine în neuitarea şi adevărul ei doar pe cel norocos care ajunge să înfigă drapelul pe redută.

Acolo, în acea tabără, am întâlnit pe unii cu care mă ştiam deja de la olimpiadele naţionale şi m-am cunoscut cu câţiva dintre viitorii colegi de facultate. Acolo toţi scriau. S-a întâmplat însă ca unii care păreau poeţi foarte promiţători să se piardă pe parcurs pentru cauza poeziei şi să se afirme în alte domenii, după cum tot de acolo, dintre cei care au trecut atunci prin Tabăra de la Păuşa, unii aveau să iasă scriitori de primă mărime şi i-aş numi aici numai pe cei pe care mi-i amintesc sigur, pe poeţii Ion Mureşan şi Florin Iaru sau pe criticul literar Radu Săplăcan.

Am debutat cu poezie cândva prin anul 1971, în singurul ziar judeţean şi oficios al PCR care se numea „Pentru socialism”. Şeful cu cultura de aici nu era un tovarăş, ci era un adevărat domn, Augustin Cozmuţa, de care mă despărţeau vreo zece ani ca vârstă, diferenţă care se comprimă cu trecerea timpului, dar se vede mai pronunţat în tinereţe. Augustin Cozmuţa era deja un ziarist cu faimă, impus ca atare şi coordona pagina săptămânală de cultură, care apărea sâmbăta. Tot el mai 26

gira şi scotea, cu o frecvenţă neperiodică, antologii din creaţiile literare maramureşene. Dacă îţi luai inima în dinţi şi trimeteai o poezie la ziar, era mare lucru să îţi răspundă la Poşta redacţiei chiar redactorul responsabil pentru Secţia Cultură şi era un lucru extraordinar dacă te şi publica. Mie mi-a răspuns mai întâi la Poşta redacţiei ceva ambiguu, ceva între rezerve şi încurajare, apoi pe neaşteptate m-a publicat.

De câte ori mă întâlnea prin Baia Mare, Augustin Cozmuţa mă oprea şi stătea de vorbă cu mine. Avea un fel cald şi franc de a aborda tinerii, pe mine mă scotea din timiditate, care de obicei, prin ricoşeu psihologic, dădea în impertinenţă şi mă făcea să mă simt în largul meu şi egalul lui. O astfel de întâlnire nu am uitat-o niciodată. Era prin octombrie 1973, pe peronul gării din Baia Mare. Domnul Gusti condusese pe cineva la tren, iar eu plecam la armată.

Eram prevăzut cu o valiză cafenie de lemn, tuns ca pentru cazarmă şi mă simţeam prost aşa, ca un poet jumulit de plete. M-a întrebat unde o să fac armata, în momentul în care conductorul fluiera plecarea. I-am spus de pe scara vagonului oraşul şi numărul de unitate militară. Nu am văzut să-şi fi notat ceva, dar a ţinut minte. În lunile care au urmat mi-a publicat ceva texte mai vechi de prin sertarul lui şi mi-a trimis bani de la ziar pe adresa de la cazarmă. A fost cel mai minunat lucru ce mi se putea întâmpla acolo şi atunci, iar unii dintre colegii mei de căprărie au aflat că eu sunt un scriitor plătit de la ziar şi mi se părea că mă priveau cu un anumit respect amestecat cu invidie.

27

Armata Am făcut Armata în condiţii deosebit de bune, o Armată uşoară cum se spune, la Vânători de Munte la Câmpulung Muscel. Eram acolo două companii de terişti (de la Termen Redus), una de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, toate specializările – care atunci erau în număr de patru: Filosofie, Sociologie, Psihologie şi Pedagogie – iar a doua companie era formată din studenţi de la Academia de Ştiinţe Economice, specializarea Comerţ Exterior. Acolo, la Comerţ Exterior erau şi câţiva fii de şefi mari de tot de la Bucureşti, de ofiţeri superiori, de generali şi de miniştri. I s-a întâmplat unuia, comandant de companie lt. mj. Lazăr Romel, un tip foarte milităros şi carierist, care a făcut imprudenţa să-l bage la arest pentru un fleac, neglijenţă privind ţinuta, pe fiul unui ministru apropiat al dictatorului Ceauşescu, Florian Dănălache.

După doar două ore, soldatul fiu de ministru a fost scos de la arest, iar ofiţerul pedepsit în locul lui, sub pretextul nerespectării unei prevederi de regulament, pe care oricum nu le respecta nimeni. Datorită acestor fii de boşi am beneficiat şi noi, ceilalţi, care nu era fiii cuiva mare, de un regim mai relaxat, cu puţine excepţii ofiţerii evitau să îşi facă de lucru cu noi, pentru că niciodată nu ştiau cu cine au de a face. Noi am fost prima promoţie de studenţi care au făcut Armata înainte de facultate şi totodată şi 28

ultima care am mai avut statut de Şcoală de ofiţeri de rezervă. Înainte de noi, Armata se făcea după absolvirea facultăţii, la un termen redus de şase luni. Începând cu promoţia noastră, Armata s-a mărit la nouă luni dar, după cum se întâmplă lucrurile la noi, la români, sistemul nostru militar nu a reuşit să se pregătească la timp pentru a ne primi, eram pe toată ţara vreo douăzeci de mii de oameni, nu s-a putut asigura cazarea şi echiparea acestor efective suplimentare, decât cu întârziere de o lună şi aşa se face că am făcut numai opt luni în loc de nouă.

Am făcut şi instrucţie şi efort fizic cu care mulţi nu eram obişnuiţi, asta în primele vreo două luni, dar programul era acceptabil. Dimineaţa ieşeam la câmpul de instrucţie pe dealurile însorite ale Muscelului până prânz, apoi masa, o oră de odihnă şi după aceea studiu. Aveam amenajate săli de curs şi nu citeam numai regulamente militare, pe care trebuia să le cunoască orice militar, ci studiam şi ceva noutăţi pe bune, ni s-au predat de exemplu şi nişte lecţii despre organizarea şi dotarea cu armament a armatelor din ţările NATO cele mai apropiate, Grecia şi Turcia, deoarece doctrina militară a României de atunci le considera ţări potenţial inamice. În rest, programul de studiu de după-amiaza se derula de obicei fără să fim supravegheaţi de către ofiţeri. Era de fapt un fel de program de voie, atâta doar că în timpul celor două-trei ore de aşa-zis studiu nu ieşeam din săli decât numai în pauze, în rest frecam în loc de mentă cafeaua ness, leneveam, povesteam câte ceva de prin provinciile de pe unde veneam fiecare, spuneam bancuri sau citeam te miri ce. Aşa am citit şi eu Eseurile lui Ralph Emerson şi Dulce ca 29

mierea e glonţul patriei a lui Petru Popescu şi am recitit Isprăvile bravului soldat Svejk, o carte care se potrivea de minune cu împrejurările, cu absurdităţile şi stupizeniile vieţi cazone, iar modelul celebrului erou ceh ne servea de minune ca soluţie de supravieţuire, de salvgardare a integrităţii noastre psiho-morale.

Monotonia vieţii de cazarmă era spartă când şi când de tot felul de întâmplări hazlii şi pigmentată de personaje plate cu idei puţine dar fixe, repetate, exprimate în sentinţe la fel de puţine şi memorabile care îi defineau, confirmând vorba lui Constantin Noica, după care oamenii simpli sunt extrem de interesanţi, dar pentru extrem de puţină vreme. Aşa era bunăoară locotenent colonelul Radu însărcinat cu aprovizionarea, un grăsun simpatic care obişnuia să urle fără să facă în schimb rău nimănui, holtei la peste cincizeci de ani, om care a văzut multe, acesta obişnuia să spună că soldatul român e parşiv şi pe jumătate inamic. Şi totodată mai zicea că soldatul ar trebui să primească soldă de colonel şi colonelul soldă de soldat, pentru că colonelul primeşte haine şi casă de la stat, mănâncă şi bea la popotă şi de f..ut nu mai f..te, în timp ce în cazul soldatului lucrurile stau invers. Comandant al unităţii era colonelul Vicoveanu, înaintat în anul următor la gradul de general, poreclit de către noi „Papa Vico”, despre care toată lumea avea o părere foarte bună şi toţi spuneam despre el că este un Domn, lucru perfect adevărat.

El, Papa Vico, ne-a muşamalizat o seamă de boacăne şi ne-a scos din multe încurcături. Nu-mi amintesc să fi pedepsit pe cineva, dar atunci când vreunul se abătea de la ordinele sale, scuipa simbolic în direcţia aceluia, fără salivă sau 30

flegmă ci numai cu dispreţ, ceea ce îl făcea pe cel în cauză să aibă într-adevăr un sentiment de ruşine şi atâta era de ajuns. Şi tot el, Papa Vico, ne scotea din ghearele unor ofiţeri siniştri, educaţi pe vremea lui Stalin, coloneii Negru şi Pahonţu. O astfel de păţanie a fost de pomină.

Câţiva colegi, vreo cinci-şase, între care un viitor mare sociolog şi câţiva viitori psihologi importanţi, au venit într-o duminică seara cu trenul, beţi mangă, de la o petrecere. Garnitura care circula atunci pe relaţia Goleşti – Câmpulung Muscel era o vechitură din preistoria căilor ferate, vagoane de clasa a III-a cu laviţe de lemn aşa cum apar în filmul „Titanic vals”, fabricate probabil în perioada interbelică. Nişte plăcuţe minuscule fixate pe pervazul geamurilor avertizau călătorii la modul cel mai seriosimbecil posibil să nu se aplece în afară pentru că există un pericol de spargere a capului, în closete la fel se aflau plăcuţe care îi spuneau omului că este interzisă utilizarea „cabinetului” pe timpul opririi trenului în staţii ş.a.m.d.

Partea comică era că aceste plăcuţe erau inscripţionate în mai multe limbi – în afară de română, mai erau şi în franceză, rusă, germană şi italiană – ca şi cum ar fi fost vorba de vagoanele unui tren internaţional de lux. Băieţii s-au amuzat pe chestia asta şi s-au gândit că nu ar fi rău să ia cu ei câteva plăcuţe ca suvenir, în eventualitatea că respectivele vagoane arhaice vor fi scoase din uz într-un viitor apropiat şi pe cele noi nu vor mai exista plăcuţe plurilingve. Aşa că, folosindu-se de un briceag, au reuşit să deşurubeze câteva, pe care le-au băgat în buzunare. La coborâre în gara Câmpulung, unul dintre ei s-a enervat că el nu avea plăcuţă şi s-a apucat să ia ca amintire lampa cu 31

sticlă roşie alimentată cu petrol de la capătul trenului, precum şi o placă mare de tot de pe exteriorul vagonului, pe care scria „Goleşti – Câmpulung”. Alarmat de zgomotul făcut de placa târâtă pe pietriş, miliţianul de la TF a strigat ceva la ei, să lase obiectele jos, dar a fost înjurat.

Gândindu-se că nu ar fi înţelept să se pună cu nişte soldaţi beţi, miliţianul panicat şi-a sunat colegii de la sediul Miliţiei orăşeneşti care, la rândul lor, au alertat unitatea militară. Aşa că, atunci când „huliganii” au sosit la cazarmă, au fost întâmpinaţi de către un „comitet de primire” format dintr-o patrulă de Miliţie cu maşină Aro cu girofar şi o grupă de soldaţi din gardă. De la nişte glume nevinovate s-a ajuns la acuzaţii miliţieneşti în termenii codului penal de vandalism şi atentat la siguranţa circulaţiei pe căile ferate, noţiunea de „terorism” nefiind încă apărută.

Oricum, se vorbea deja de Tribunalul Militar.

Comandantul unităţii noastre, Papa Vico a fost sunat acasă şi trezit noaptea din somn. Nu ştiu dacă s-a înfuriat sau nu, dar a avut prezenţa de spirit să dea ordin militarilor de la poartă să îi bage imediat pe turbulenţi la arestul din cazarmă, să nu îi lase pe mâna miliţienilor ca să îi ducă la arestul Miliţiei, unde în mod sigur ar fi mâncat în primul rând o bătaie zdravănă. În consecinţă au fost percheziţionaţi amănunţit, li s-au confiscat corpurile delicte, centura, şireturile de la bocanci după ritual şi la bulău cu ei. La vreo trei luni după incident, mie mi-a venit rândul să fiu comandant de gardă şi atunci am căutat din curiozitate în registrul de evenimente. La data respectivă erau consemnate ca fiind confiscate plăcuţele în cauză descrise exact, plus nişte alimente, ceva cârnaţi din câte 32

îmi aduc aminte, un cozonac şi un bidon de 5 litri de vin, produse primite de către arestaţii în cauză probabil de la ceva ţărani din zonă, care atunci când erau cu chef se arătau de regulă milostivi faţă de soldaţi. În acea noapte, după ce s-au potolit lucrurile, militarii din gardă, fiind – vorba colonelul Radu – pe jumătate inamici, au mâncat ceva cârnaţi şi au tot băut câte puţin din vin, până când unul a pus problema cum o să predea bidonul aproape gol.

Atunci cineva a avut ideea genială să completeze în registru la cantitatea de vin, în sensul ca să pună un zero şi o virgulă în faţă la 5 litri, încât să reiasă că a fost vorba doar de 0,5 litri, adică de o nevinovată juma de kil de vin, după care au pus ceva lichid la mişto într-o sticlă de la bere, apoi au băut tot vinul rămas şi au aruncat bidonul peste gard.

Dimineaţa următoare după raport, Papa Vico a analizat situaţia şi a vorbit la Miliţie să dea o anumită interpretare acestor fapte de teribilism, ca să acopere cumva ceea ce el considera o prostie penibilă. Dar comandantul Miliţiei nu se lăsa, era la mijloc şi ceva rivalitate între Miliţie şi Armată pentru prerogativele de comandant al garnizoanei şi miliţistul şef ameninţa că va face raport la Bucureşti. Văzând că situaţia poate lua oricând o turnură proastă, Papa Vico l-a chemat la el pe medicul unităţii, maior dr. Ciobanu, un tip taciturn şi cu aparenţă de om tâmpit, care nu reuşea niciodată să facă deosebirea între un bolnav real şi un simulant, şi i-a dat ordin să stea de vorbă cu arestaţii din acest caz şi să le dea ceva diagnostice de ordin psihiatric, care la o adică să îi scape pe militarii lui de consecinţe grave.

33

Maiorul Ciobanu s-a apuca să execute cu zel ordinul şi s-a pus pe treabă. Îi chema pe arestaţi câte unul pe rând în cabinetul lui de psihiatru improvizat, scotea din sertar plăcuţa delictă aflată asupra fiecăruia, îi cerea să o recunoască şi apoi purta cu teristul în cauză o discuţie deosebit de amabilă, cu duhul blândeţii, punându-i tot felul de întrebări neroade şi notându-şi într-un caiet cuvintele care i se păreau mai ciudate. Important era doar ca anchetatul să recunoască tot. Dialogul teriştilor cu maiorul Ciobanu semăna teribil cu faza în care bravul soldat Svejk răspunde întrebărilor unei comisii de medici psihiatri. I-a venit rândul şi sociologului nostru. Medicul ia arătat o plăcuţă provenită de la un WC, Mircea a recunoscut că a fost găsită asupra lui. Întrebat fiind că de ce a furat o plăcuţă scrisă în mai multe limbi străine, colegul nostru a recunoscut că el este poliglot, cuvânt pe care medicul l-a notat în caiet. Apoi l-a întrebat că de ce a furat anume o plăcuţă din WC şi ce vrea să facă cu ea, la care suspectul pacient a răspuns că a vrut să şi-o pună în WC acasă la el. De ce? Păi, asta l-ar face fericit! Doctorul Ciobanu a început să îl asculte cu atenţie încordată. Cum? Simplu, omul când stă pe WC la el acasă şi vede plăcuţa de la WC-ul din tren, îşi poate imagina că a plecat în vacanţă, la munte sau la mare, iar un om care pleacă în vacanţă înseamnă că are bani, are timp liber, are concediu şi a scăpat de problemele de la serviciu. Un astfel de om nu este un om fericit? l-a întrebat la rândul lui anchetatul pe anchetator. Ba da, i-a răspuns maiorul Ciobanu dus pe gânduri. Aproximativ la fel au decurs discuţiile şi cu ceilalţi terişti arestaţi.

34

Apoi dr. Ciobanu a scotocit prin ceva dicţionare de psihiatrie şi, având în vedere faptele şi răspunsurile împricinaţilor, precum şi ceea ce i-a dictat propria lui ştiinţă şi conştiinţă, le-a pus oamenilor cele mai grave diagnostice cu putinţă, din care reieşea că ar fi vorba de nebuni de legat. A întocmit un amplu raport savant, în care a relatat detaliat conţinutul discuţiilor cu aceşti pacienţi, şi s-a prezentat la comandant. Papa Vico a citit raportul şi s-a prins că e caterincă, şi-a dat seama că teriştii şi-au cam bătut joc de bietul doctor, l-a muştruluit zdravăn pe subordonatul său, zicând că dacă aceste diagnostice sunt reale, atunci Armata iese prost, cum adică ei, comandanţii, nu şi-au dat seama mai repede că au de a face cu nebuni periculoşi şi le-au dat la astfel de bolnavi psihici armament şi muniţie pe mână, cum de i-au ţinut până acuma în Armată şi nu i-a trimis la balamuc etc. Apoi l-a trimis pe maior Ciobanu acasă să refacă raportul şi i-a dat ordin să pună nişte diagnostice mai ca lumea, mai puţin grave, dar care totuşi să-i scoată la o adică niţel iresponsabili, că de aia există o ştiinţă a psihiatriei, ca să rezolve problemele.

Până la urmă, tărăşenia a fost muşamalizată de către Papa Vico nu se ştie cum şi nu a mai fost ancheta de la Bucureşti cu care a ameninţat Miliţia. După vreo trei zile, teriştii în cauză au fost scoşi din arest, au fost aduşi în biroul comandantului şi serviţi cu o porţie serioasă de scuipaţi simbolici din partea lui Papa Vico, după care au fost trimişi la plutoanele lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oricum, întâmplări ieşite din comun, demne de a fi povestite, se petreceau destul de des, cel puţin una la două săptămâni.

35

Tot în Armată am prins şi războiul dintre Israel şi ţările arabe vecine din 6-26 octombrie 1973, cunoscut ca Războiul de Yom Kippur. Spre sfârşitul acestui interval, Israelul a făcut un număr uriaş de prizonieri din armata egipteană în deşertul Sinai, iar Egiptul fusese înarmat şi sprijinit cu consilieri militari de către fosta URSS. Se zvonea că prizonierii egipteni sunt ţinuţi în pustie fără apă, alimente şi medicamente, ce mai, se vorbea de o „catastrofă umanitară” şi URSS a ameninţat că va interveni. Conflictul se putea extinde în orice moment, antrenând cel două blocuri militare, NATO şi Tratatul de la Varşovia, iar România făcea parte după cum se ştie din Tratatul de la Varşovia. Lumea se aştepta să intrăm şi noi în război.

Atunci, în acea atmosferă tristă, în unitatea noastră s-au produs rapid nişte schimbări interesante, ofiţerii care aveau renumele prost că sunt răi cu soldaţii au dispărut nu se ştie pe unde, au apărut câţiva ofiţeri noi, cu omenie şi bun simţ, foarte prietenoşi cu noi. Trupa era dusă organizat să se uite la televizor şi să citească ziare, dar de la Televiziunea Română şi din ziarul „Scânteia”, oficiosul PCR, nu se putea înţelege ce se întâmplă de fapt. În schimb a venit un ordin ca ofiţerii şi teriştii să fie bine informaţi cu ceea ce se petrecea pe frontul din Orientul Apropiat. Cunoscându-se faptul că teriştii mai citeau şi în limbi străine, în cazarmă au apărut nu se ştie de unde ziare din străinătate tipărite în chiar ziua precedentă, în franceză, engleză şi italiană. Din textele de aici, însoţite de hărţi, înţelegeam perfect evoluţia luptelor şi cursul războiului. Şi ca şi cum ziarele străine nu ar fi fost de ajuns, seara eram lăsaţi de voie pe platoul de adunare, unde a 36

apărut un difuzor sus pe stâlp şi eram chemaţi discret să ascultăm muzică. Spre uimirea noastră, cineva ne dădea la difuzor Radio Europa Liberă, emisiunea muzicală a lui Cornel Chiriac, după care veneau analizele de politică externă ale lui Mircea Carp, prezentate limpede cu vocea lui frumos timbrată şi gravă. L-am întâlnit pe Mircea Carp în România vreo treizeci de ani mai târziu. I-am spus că l-am recunoscut după voce, fapt care i s-a părut firesc, dar nu i-a venit să creadă că în anul 1973 emisiunea lui de politică externă a fost difuzată într-o cazarmă din România.

37

Facultatea Am dat admiterea la Facultate în iulie 1973, într-un Bucureşti cu zile toride şi aer îmbâcsit, greu de respirat.

Facultatea de Filosofie se afla pe atunci în acelaşi loc cu Dreptul, în clădirea de lângă Operă, construcţie ridicată în perioada interbelică, imitaţie micşorată la scară după Palatul Naţiunilor Unite de la Geneva, Dreptul la parter şi etajul întâi, iar Filosofia mai sus, la etajele doi şi trei.

Târziu, la câteva decenii după terminarea facultăţii, am glumit pe tema asta cu Adrian Severin. Fostul ministru a terminat Dreptul în 1978, ca şef de promoţie şi, când ne-am întâlnit undeva la o recepţie diplomatică, mi-a zis că îi par cunoscut. Da, i-am răspuns, eu am terminat Filosofia tot în 1978, noi cei de la Filosofie eram cu un etaj mai sus decât voi, cei de la Drept. „Vă referiţi desigur la clădire?” m-a întrebat. „Da şi nu numai”, a fost răspunsul meu.

Fireşte, am fost marcat decisiv de Facultatea de Filosofie făcută la Bucureşti, la zi (nu la f.f.) şi la vremea ei, adică imediat după absolvirea liceului. Asta se întâmpla pe la începutul anilor şaptezeci. Aveam ceva ce mă îndreptăţea să dau la Filosofie, aveam vreo duzină de poezii publicate la revista „Tribuna” din Cluj şi la alte diferite publicaţii, aveam în plan local o mică reputaţie de „scriitor” şi eu însumi mă consideram a fi poet şi mă 38

comportam ca atare. La fel, şi menţiunea cu privire la perioada studenţiei mele îşi are rostul ei. Era la puţină vreme după deschiderea de la sfârşitul anilor şaizeci, o deschidere ale cărei consecinţe riscau să scape de sub controlul autorităţilor comuniste şi care de aceea trebuia înăbuşită. Pe la sfârşitul anilor şaizeci au (re)apărut în limba română Kant şi Hegel, s-a tradus masiv din literaturile occidentale şi din filosofia existenţialistă. Fondul zis „documentar” al Bibliotecii Facultăţii de Filosofie, care de fapt conţinea cărţile şi revistele interzise, a fost din nou accesibil în baza unei simple adeverinţe, literatura interbelică era recuperată cu frenezie, chiar la propriu, de la chioşcurile de colectare a deşeurilor de hârtie.

Circulau pe sub mână, practic fără să se ştie de unde, cărţi de dată recentă în limba franceză. Intelectualii din perioada interbelică, supravieţuitori ai puşcăriilor comuniste, au fost amnistiaţi, reabilitaţi şi reintegraţi în viaţa culturală, unora li s-a permis chiar să revină ca profesori la Universitate. Apoi au fost tineri absolvenţi, e drept, fii de nomenclaturişti, evrei sau măcar gineri de ofiţeri de Securitate, care au fost trimişi la studii în străinătate, în Occident şi SUA, şi care au revenit în ţară ca asistenţi universitari cu concepţiile de acolo. Era o atmosferă poliglotă şi cosmopolită, Facultatea de Filosofie de la Bucureşti se sincroniza discret cu cele din străinătate.

Au fost date câteva promoţii excelente, cu vârfuri precum: Gabriel Liiceanu, A. I. Brumaru, Ion Bălin, C. V. Tudor, Cezar Mititelu, I. Candiescu, Al. Monciu-Sudinski, Lazăr Vlăsceanu, Dan Potolea, Carolina Ilinca, Toma Roman şi alţii, mulţi alţii. Lucrurile au început să degenereze după 39

celebra vizită a lui Ceauşescu în China din 1971 şi încă şi mai vizibil după Congresul PCR din 1974. A început strângerea şurubului. Practic eu am prins, între 1974 – 1978, perioada de agonie şi sfârşitul acestei Facultăţi. În primăvara anului 1977 a fost acţiunea condusă de Paul Goma, iar vara anului următor generalul Pacepa a fugit în Occident. Atmosfera ideologică devenise apăsătoare. Un grup de studenţi care purtau serile în Cămin discuţii pe teme pur filosofice, grup din care făceam şi eu parte, a fost luat la ochi de Securitate şi dizolvat, cu ameninţări dure.

Regretatul Cezar Mititelu (considerat mentorul) a fost arestat, iar alţii: D. Necşuliu, Vladimir Teişanu, Viorel Horj, M. Negrescu au fost exmatriculaţi din Facultate. Facultatea de Filosofie de la Bucureşti, singura facultate propriu-zisă de acest fel din ţară, a fost desfiinţată în toamna anului 1977, fiind transformată într-o Secţie a Facultăţii de Istorie.

Doi-trei ani mai târziu, vârfurile intelectualităţii româneşti au început să fie persecutate metodic, în contextul afacerii numită „meditaţia transcendentală”. În facultate, am avut câţiva profesori şi colegi cu adevărat extraordinari. În anul în care am terminat eu, 1978, şeful de promoţie a fost Adrian Miroiu. Privind retrospectiv şi cu detaşare, mărturisesc o influenţă conştientacceptată asupra mea din partea profesorilor: Cătălin Zamfir, Petre Bieltz, Mircea Flonta, Gheorghe Vlăduţescu, Radu Stoichiţă, Ion Ianoşi, Cezar Radu. Am făcut parte, cum spuneam mai sus, din grupul lui Cezar Mititelu. Am fost coleg la Cenaclul literar „Charmides” al Facultăţii de Filosofie cu Stelian Tănase (cu doi ani mai mare, el era şi liderul), cu bistriţeanul Mircea Oliv, cu regretatul Gabriel 40

Stănescu (emigrat în SUA), cu Cornel Sofronie, un excelent epigramist şi scriitor satiric. De cenaclu răspundea, din partea cadrelor didactice şi a partidului, profesorul N. Tertullian, ulterior plecat la Universitatea din Heidelberg, un cărturar bonom, faţă de care ne permiteam să vorbim practic orice, cu îndrăzneala şi iresponsabilitatea caracteristice vârstei.

M-a legat apoi o prietenie profundă, adevărată şi durabilă, de vreo treizeci de ani, de filosoful Ion Bălin, originar şi el din Maramureş, universitar în Bucureşti şi fost ambasador al României în Regatul Marocului. A fost, până la moartea sa prematură, omul cu cea mai îndelungată şi constantă influenţă asupra preocupărilor mele intelectuale. L-am cunoscut bine şi pe singurul geniu pe care (cred eu) l-am avut noi, românii, în a doua jumătate a veacului trecut, pe Constantin Noica. Eram acceptat la Păltiniş în preajma sa, aveam stabilit de către el un program de lecturi şi am primit cărţi de-ale sale cu dedicaţie. În fine, am avut o şansă deosebită să-mi elaborez teza de doctorat sub îndrumarea profesorului Andrei Marga, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. De la el s-a putut învăţa ce înseamnă cercetare în filosofie şi singurul meu regret este acela că nu am avut ocazia să lucrez sub îndrumarea lui un timp mai îndelungat.

Despre alte chipuri şi măşti din perioada formării mele, profesori sau foşti colegi, ar fi încă multe de spus.

Un om excelent mi s-a părut a fi tânărul pe atunci profesor de Logică Petre Bieltz (1937-2013), om şcolit serios la Londra.

După 1990 am devenit prieteni şi ne salutam ardeleneşte cu „servus”. Avea idei clare pe care le expunea răspicat şi ţinea serios la băutură. Era un foarte bun profesor de Logică, mi-am dat seama de asta mai târziu, atunci când 41

am ajuns şi eu să predau Logică, la specializarea Pedagogie.

Am predat după manualul lui şi (recunosc) cam în stilul lui. Nu ştiu cum se face că, prin anii 1977-1978, Petrică Bieltz (cum i se spunea de către cei apropiaţi) a fost pus secretar de partid (şeful Biroului Organizaţiei de Bază al PCR) pe Facultate, o funcţie ingrată şi care îl punea pe titular uneori în situaţii penibile. Eram şi eu unul dintre studenţii membri PCR, calitate în care participam la şedinţele de partid împreună cu profesorii, unde mi-a fost dat să fiu martor ocular la multe scene haioase, vorba lui Bellu Zilber: un amestec de Stalin şi Caragiale. Îmi amintesc două astfel de situaţii. În ianuarie 1978 dictatorul Nicolae Ceauşescu împlinea o vârstă rotundă, şaizeci de ani, era încă în putere din punct de vedere fizic şi cultul personalităţii sale atinsese deja apogeul. După ritual, înainte de 26 ianuarie, a avut loc o şedinţă de partid pe Facultate, în care trebuia citită şi adoptată o telegramă de felicitare adresată secretarului general din partea Organizaţiei. Petre Bieltz, în calitate de secretar BOB a dat citire aşadar telegramei propusă spre aprobare, un text laudativ la modul deşănţat, în care Ceauşescu era numit între altele „părinte al patriei, geniu al politicii externe mondiale” etc., etc. Dar în sală, în amfiteatrul Vasile Conta se mai afla un membru PCR pe care multă lume nu îl cunoştea personal şi care nu a mai fost pe la şedinţele de aici de foarte mulţi ani. Era vorba de un fost înalt demnitar şi ministru comunist, Maxim Berghianu, proaspăt căsătorit cu o frumoasă şi tânără actriţă, ministru care din acest motiv tocmai a intrat pentru scurtă vreme în disgraţia Elenei Ceauşescu şi în consecinţă a fost trimis 42

înapoi la munca de jos, adică la Catedra de Socialism Ştiinţific a Facultăţii de Filosofie şi, implicit, a devenit temporar membru al acestei organizaţii PCR. Petre Bieltz şi-a terminat lectura într-o atmosferă plictisită şi a spus textul la vot, întrebând cine este pentru.

Oamenii au ridicat mâinile maşinal, ca de obicei. Mulţumesc, a zis oratorul, să trecem la punctul următor al ordinii de zi. Dar tocmai atunci s-a făcut auzită din fundul sălii o voce puternică şi autoritară, care a strigat: „Staţi tovarăşu, nu treceţi la punctul următor, pentru că nu aţi întrebat dacă nu este cineva împotrivă!”. „Da, chiar, este cineva împotrivă?”, a întrebat Bieltz zâmbind. „Da, eu sunt împotrivă”, a continuat vocea. „Dar dumneavoastră cine sunteţi?”, a întrebat din nou, deloc intimidat, Petre Bieltz. „Cum cine?

Eu sunt Maxim Berghianu” a tunat vocea. Şi a continuat: „Doresc să îmi motivez votul împotrivă. Cînd am fost în China împreună cu tovarăşul Ceauşescu, la o discuţie cu Ciu En Lai am căzut de acord că un conducător comunist, atâta timp cât este în viaţă, nu trebuie să fie numit geniu.

Cine e prostul ăla care scris acolo că tovarăşul Ceauşescu e un geniu?” „Telegrama este rodul gîndirii colective” a răspuns logicianul nostru, fost bursier la Londra, cu un calm englezesc. Apoi, cu acelaşi calm, a întrebat dacă mai este şi altcineva împotrivă, după care a cerut persoanei care scria procesul verbal al şedinţei să menţioneze acolo că telegrama de felicitare se adoptă cu un vot împotrivă.

Din câte ştiu eu, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost pe atunci singura instituţie din România care a adoptat o telegramă adresată dictatorului cu un vot împotrivă.

43

A doua întâmplare memorabilă a avut legătură cu un profesor de la Facultatea de Drept, Ioan Ceterchi, originar din Ferneziu, de lângă Baia Mare. Acesta trebuia să ţină un curs de Teoria generală a statului şi dreptului la cele două grupe de Sociologie din anul IV. Nu s-a înţeles cu studenţii la întocmirea orarului, profesorul a spus că el poate să vină numai într-o anumită zi şi la o anumită oră, taman când o grupă de studenţi avea un seminar la altceva. Apoi, profesorul Ceterchi nu a mai venit deloc. În sesiune, studenţii de la o grupă l-au căutat, omul a dat din mână a lehamite, a luat catalogul şi le-a pus nota zece la toţi, fără să le fi predat nimic şi, normal, fără să îi fi examinat.

Problema a apărut atunci când la secretariatul Facultăţii s-a observat că o grupă de studenţi de la Sociologie au toţi situaţia încheiată, fără restanţieri, iar la cealaltă grupă din acelaşi an nu există nici o notă în catalog. A ieşit cu scandal la nivel de decanat şi de partid. În şedinţa de pe luna următoare, la punctul Diverse, secretarul Organizaţiei de Bază tovarăşul Petre Bieltz a tunat şi a fulgerat împotriva a ceea ce numea el, pe bună dreptate, un caz grav de încălcare a legilor, regulamentelor şi a disciplinei universitare, anume un profesor de la Drept şi-a permis să nu ţină deloc cursul şi nici nu i-a examinat pe studenţi, dar le-a dat note fictive.

Se va constitui o Comisie – zicea el – care va analiza abaterea şi se vor propune cele mai aspre sancţiuni. După felul în care Bieltz a silabisit numele lui Ceterchi de pe hârtie, mi-am dat seama că nu ştie cu cine are de a face, cu cine se pune. M-a pufnit râsul, Petrică Bieltz a observat şi s-a uitat urât la mine. Eu ştiam ceva ce el nu ştia. Eu ştiam că între timp profesorul Ceterchi, care era şi membru în 44

CC al PCR, tocmai fusese numit de către Ceauşescu ministru al Justiţiei. Şi nu m-am lăsat. La şedinţa următoare, la care bineînţeles că nu s-a mai pomenit nimic de acest caz, eu m-am înscris la cuvânt şi am întrebat zâmbind cu subînţeles că ce se mai aude cu analiza abaterii pe care a comis-o un profesor de la Drept, care a dat note fictive. Nea Petrică s-a uitat din nou urât la mine şi a zis repezit ceva în genul că organizaţia noastră are alte probleme de rezolvat.

Alt profesor, încă şi mai tânăr, viitorul academician Cătălin Zamfir (n. 1941) avea pe atunci, în 1974, puţin peste treizeci de ani şi era proaspăt întors de la studiile doctorale din SUA, unde a susţinut o teză despre sistemul sociologic al lui Parsons. Întotdeauna îmbrăcat elegant, deferent şi de o politeţe care ieşea în evidenţă, nu-i tutuia niciodată pe studenţi. A predat, din câte ştiu eu, un singur an cursul de Materialism dialectic la grupa din care făceam şi eu parte şi încă vreo doi ani un curs opţional de Filosofia Istoriei, apoi s-a transferat la Catedra de Ştiinţe Sociale de la Politehnică. La fiecare curs a predat cu totul altceva decât poncifele marxist-leniniste în vogă, pe care le debitau pe negândite unii profesori mai în vârstă. Avea un stil aparte de predare, un mod original de a prezenta o problemă, mai întâi o enunţa scurt şi clar, apoi ne întreba pe noi ce credem despre subiect, ne asculta pe toţi cu răbdare şi abia după aceea ne spunea ce au zis autorităţile în domeniu. La final lăsa problema deschisă, fără un răspuns categoric şi definitiv. Ştia să creeze o atmosferă care ne punea în situaţia de a gândi fiecare cu capul său.

La seminarii, atunci când noi studenţii discutam în contradictoriu şi spuneam uneori şi lucruri trăsnite, nu 45

intervenea niciodată şi se abţinea să spună cine are dreptate şi cine nu, probabil acesta era stilul pe care l-a deprins la Universitatea din Boston unde s-a format. Avea încă un obicei bun: aducea cărţi de acasă şi le împrumuta la unii studenţi mai răsăriţi, printre care m-am numărat şi eu. Şi aşa noi puteam fi la curent cu ce se discuta în SUA, care erau ultimele idei şi găselniţe de peste ocean.

La Politehnica din Bucureşti, Cătălin Zamfir a fost coleg cu viitorul prim ministru Petre Roman. Aşa se face că a ajuns ministru în guvernul Roman, între iunie 1990 – septembrie 1991, şi a fost fondator al Facultăţii de Sociologie din Bucureşti. L-am mai întâlnit pe Cătălin Zamfir pe la începutul anului 2001, pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris şi am zburat cu acelaşi avion de la Paris la Casablanca.

Am avut timp să stăm de vorbă câteva ore. Era foarte nemulţumit de politica românească în ansamblu, de faptul că nici măcar atunci când a fost ministru nu şi-a putut pune în aplicare proiectele sale privind funcţionarea unui Institut de Studiere a Calităţii Vieţii. Înainte de a ne despărţi, mi-a cerut colaborări pentru o Revistă de Sociologie pe care o conducea.

Mircea Flonta era una dintre spaimele Facultăţii. Înalt, sobru, distant, îmbrăcat modest, de regulă fără cravată şi cu cămaşa anostă încheiată ţărăneşte până sus la ultimul nasture, cu vorba domoală ardelenească (absolvent al Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare), nu tutuia studenţii niciodată. Era proaspăt întors din Germania, unde a beneficiat de o bursă Humboldt (1972-1973) şi s-a specializat în Epistemologie, lucrând sub îndrumarea unui profesor celebru de la Universitatea din München, Wolfgang 46

Stegmuller. Revenit în România, a publicat un volum indigest, greu de citit şi imposibil de utilizat ca suport de curs pentru examene (Adevăruri necesare? Studiu monogtafic asupra analicităţii, ESE, Bucureşti, 1975). Referinţele sale bibliografice conţineau zeci de nume de filosofi ai ştiinţei, cu lucrări în engleză şi germană, despre care numai foarte puţini specialişti au auzit în România. Era cu totul altceva decât ceea ce s-a învăţat până atunci în facultăţile de filosofie din ţara noastră, în materie de Teoria Cunoaşterii.

Omul nostru îşi ţinea cursurile citind monoton după nişte foi dactilografiate scoase dintr-o mapă, iar un fir călăuzitor al ideilor părea ca şi inexistent. La o privire superficială, impresia de compilaţie şi dispunere aleatorie a materialului era inevitabilă.

Pentru examene, învăţăceii trebuiau să papagalicească rezumatele unor teorii pe care nu apucau să le asimileze în toată întinderea lor. Iar Mircea Flonta era deosebit de exigent, dădea note mici şi obişnuia să lase repetenţi, fără să admită nici un fel de discuţii. Câţiva studenţi (Bobotan, Mihuţescu, Kelemen, Mitrache) au trecut de pe băncile Facultăţii direct la Spitalul de Psihiatrie, Profesorul Flonta având şi el o anumită contribuţie la acest transfer. Şi cu toate acestea, Mircea Flonta a făcut discipoli, şi încă nu orice fel de discipoli, ci dintre vârfurile Facultăţii.

I-aş aminti doar pe unii care şi-au făcut un nume ulterior şi care îşi datorează cariera într-o oarecare măsură lui Mircea Flonta: Mihail-Radu Solcan, Adrian Miroiu sau Mircea Dumitru. Profesorul Flonta este cel care le-a îndrumat lucrările de doctorat, i-a ajutat să intre în învăţământul

47

superior sau i-a recomandat pentru obţinerea unor burse în străinătate.

Pentru mine, examenul cu Mircea Flonta a fost o reală surpriză. Am învăţat cât am putut de bine, dar cu toate acestea aveam emoţii, pentru că ştiam că Flonta nu era doar foarte exigent, ci şi imprevizibil. Am început să vorbesc bine la primul subiect, dar nu m-a lăsat să termin şi, contrar obiceiului său, m-a tutuit pentru prima şi ultima dată şi mi-a cerut ciorna de la subiectul următor, cu un autoritar: „ia să văd ce ai notat aici”. A examinat hârtia cu atenţie, dar nu cred că a putut înţelege ceva, pentru că erau doar nişte notaţii criptice pe care le înţelegeam doar eu, după care mi-a zis cu o voce joasă: „Am înţeles că tu vrei să rămâi repetent!” La care eu, nu doar că nu m-am pierdut cu firea, ci i-am răspuns calm, sec şi zâmbitor: „Asta nu depinde de mine, ci de dumneavoastră!” Mi-a zâmbit şi el într-un fel aparte, care mie mi s-a părut complice, după care pe neaşteptate mi-a trântit în carnet nota zece, o notă pe care de altfel o dădea foarte rar. Abia vreo treizeci de ani mai târziu, când l-am mai întâlnit, am dedus din discuţii care să fi fost motivul acestui comportament straniu. Am aflat că şi Mircea Flonta a avut pe atunci ceva probleme cu Securitatea, iar despre mine de asemenea s-a aflat că eram urmărit de Securitate. Altă explicaţie plauzibilă nu am.

O altă amintire extraordinară o port profesorului de Estetică Ion Ianoşi, sub îndrumarea căruia mi-am redactat şi susţinut lucrarea de licenţă. Eram deja în ultimul an de Facultate, în ultimul semestru şi încă nu aveam îndrumător pentru lucrare. E adevărat, nu am ales o temă dintre cele 48

afişate la decanat, ci m-am apucat să propun eu una.

Voiam să fac o lucrare la Etică dar, ca să evit demagogia stupidă despre etica şi echitatea socialistă, intenţionam să realizez o serie de analize nu pe viaţa reală din România acelui timp, ci pe problematica etică ridicată în câteva romane celebre ale vremii, pe problemele etice ilustrate de către personaje literare de o oarecare notorietate. În literatura română din anii ’70 s-a întâmplat un fenomen cu adevărat interesant, şi-a făcut loc o analiză a ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu” al anilor ’50, în fapt un fel de demers clar subversiv. Romancierii şi criticii literari din anii ‘70 scriau într-un mod extrem de critic despre anii ’50, marcaţi de stalinism, de proletcultism, de influenţa sovietică şi de reprimarea cu puşcăria a libertăţii de exprimare şi de creaţie literară, în condiţiile în care nici prezentul anilor ‘70 nu stătea prea bine cu libertatea de creaţie acordată scriitorilor, mai cu seamă că tocmai avusese loc arestarea lui Paul Goma, care a îndrăznit să ceară mai multă libertate pentru scriitori. Partidul Comunist Român a virat prin anii ’60-‘70 de la proletcultismul sovietic spre o formă de comunism cu faţă naţională, dar în aceleaşi condiţii de cenzură – şi atunci scriitorii, sub aparenţa că denunţă stalinismul anilor ‘50, denunţau de fapt ceauşismul prezentului, o practică subversivă de care era conştientă toată lumea. În acest context, a propune o lucrare de licenţă în Filosofie care să analizeze problematica morală din romanul românesc contemporan era o chestiune, la rândul ei, vădit subversivă.

Mai mulţi profesori la care le-am spus ce lucrare de licenţă aş vrea să fac şi cărora le-am cerut să-mi accepte 49

îndrumarea, m-au privit cu subînţeles, m-au întrebat de ce nu iau o temă de lucrare dintre cele afişate şi aprobate de decan, după care m-au evitat. Este posibil ca oamenii să fi ştiut despre mine ceva ce eu nu ştiam încă dar am aflat mult mai târziu, anume că am dosar de urmărire la Securitate. Profesorul Niculae Bellu, cel cu care am făcut de altfel şi cursul de Etică, m-a purtat cu vorba vreo două luni, fără să îmi răspundă clar dacă îmi acceptă lucrarea sau nu, încât exista riscul să ies din termenul de înscriere la examen. Întâmplător într-o zi, când îl căutam pe Bellu la Catedră, am stat de vorbă la o ţigară cu asistenta lui, Marietta Moraru, o doamnă tânără, drăguţă şi binevoitoare, care m-a sfătuit să-l las pe Bellu în plata Domnului şi să mă duc cu lucrarea la Ion Ianoşi, care este un altfel de om, cu care mă voi convinge că se poate lucra foarte bine „din punct de vedere afectiv”.

Aşa că l-am abordat pe profesorul Ianoşi în pauza următoare, când l-am văzut mergând grăbit pe holul Facultăţii. S-a oprit şi m-a ascultat cu atenţie. Mi-a spus că ştie despre mine că am talent literar, că scriu şi că am publicat prin revistele studenţeşti. Despre temă mi-a spus că i se pare interesantă şi că îl interesează şi pe el. Da, bineînţeles e de acord să îmi îndrume lucrarea şi chiar se bucură că am apelat la el. I-am mulţumit şi l-am rugat să îmi fixeze o zi şi o oră când să mă prezint la el la Catedră, cu planul lucrării, bibliografia şi un prim capitol pe care am apucat deja să îl redactez. Mi-a propus să facem o plimbare de câteva minute pe hol şi să-i expun pe scurt ideea lucrării. Apoi mi-a spus că are încredere în mine, că este convins că eu voi face o lucrare foarte bună, mi-a 50

strâns mâna prieteneşte şi mi-a zis să îl caut când voi avea lucrarea gata. Într-adevăr, m-am apucat să scriu dintr-o răsuflare, fără inhibiţii şi a ieşit o lucrare de nota zece, cu o structură inspirată din Fenomenologie, pe care eu am articulat tipologii etico-literare din romanele unor autori precum: Marin Preda, Eugen Barbu, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban ş. a. Un capitol al lucrării a fost publicat câţiva ani mai târziu într-o revistă a Uniunii Scriitorilor („Steaua”, nr.6/1984). Astfel, de la profesorul Ion Ianoşi am învăţat inclusiv cum să mă comport cu studenţii, atunci când am ajuns şi eu la rândul meu cadru didactic universitar şi a trebuit să îndrum lucrări de licenţă sau de doctorat. * Bineînţeles, am avut şi colegi cu care am traversat împreună întâmplări memorabile, pe unele dintre acestea le voi relata sumar mai jos. De exemplu un viitor bun critic de artă, Oliv Mircea (Oliv prenume, Mircea nume de familie), cu vreo doi ani mai mare decât mine, ardelean de loc din Reghin, absolvent de Liceu Pedagogic şi om însurat, a terminat Facultatea în 1976 şi s-a stabilit în Bistriţa, de unde îi era soţia. El era coleg de an cu unul din Vaşcău, care publicase nişte poezii în „Luceafărul”, semnate cu pseudonimul Nicolae Mircea Ben. Pe de altă parte, poetul proletcultist Mihai Beniuc, pe atunci în vârstă de vreo şaptezeci de ani, mai ţinea un curs facultativ la Catedra de Psihologie. Mihai Beniuc fusese cineva mare de tot, afirmat ca poet în perioada interbelică, a făcut studii de Psihologie 51

în Germania la Hamburg, dar după război a virat-o spre sovietici şi astfel, prin anii ‘50 a ajuns scriitor canonic inclus în manualele de Literatură română, demnitar comunist, membru în CC al PCR, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi ataşat cultural al României în URSS, ce mai, era un mic monstru sacru. Totodată era şi megaloman la modul patologic, se credea pe sine cel mai mare poet român în viaţă şi, din invidie, l-a săpat pe Lucian Blaga să nu ia Premiul Nobel pentru Literatură. Apoi a coborât treptat în ierarhia socială şi a fost uitat de toată lumea.

Aşadar, Mihai Beniuc a venit la Facultatea de Filosofie să-şi ţină cursul dar, după cum unii se aşteptau, la curs nu i-a venit decât un singur student, anume poetul în devenire Nicolae Mircea Ben. Aşteptând să mai vină eventual şi alţii, normal, profesorul şi studentul au intrat în vorbă. Studentul i-a demonstrat maestrului că ştie mai multe poezii pe de rost din Mihai Beniuc, că e din Vaşcău, deci dintr-o zonă apropiată geografic de Ineul natal al lui Beniuc şi i-a arătat şi tăieturi din ziare cu producţiile proprii. Beniuc s-a emoţionat până la lacrimi, apoi l-a privit mai atent pe tânărul din faţa sa aspirant la glorie literară: viitorul poet era îmbrăcat jerpelit şi părea nemâncat. Beniuc (care nu avea copii) a scos portofelul şi i-a dat studentului amărât două mii de lei, ca să îşi cumpere obligatoriu un costum de haine, pentru că – zicea el – scriitorul are un anumit prestigiu social, deci trebuie să se îmbrace elegant şi să inspire respect. I-a cerut lui Mircea Ben să nu refuze banii deoarece, mai zicea bătrânul poet, că şi el, Mihai Beniuc, atunci când a fost tânăr şi sărac, a fost ajutat la rândul lui de către marele poet 52

Octavian Goga. Studentul a luat banii, i-a mulţumit frumos şi, politicos, şi-a cerut permisiunea să se retragă.

Nicolae Mircea Ben s-a dus aţă la Cămin unde l-a întâlnit pe Oliv, căruia i-a povestit toată incredibila întâmplare cu Beniuc. Apoi au mers amândoi la o terasă la o vodcă. Pe atunci cu două mii de lei puteai să-ţi cumperi nu un costum de haine, ci trei (sacou, vestă şi pantaloni), un costum decent şi în culori la modă costa undeva între 600 – 700 lei. La masă la terasa respectivă au mai venit şi alţi colegi şi prieteni, studenţi care visau şi ei să devină scriitori.

Deci, în prima zi au mâncat şi au băut echivalentul unui costum. Tot aşa şi în ziua a doua. Dar Nicolae Mircea Ben a pus de o parte banii pentru ultimul costum, pe care era obligatoriu să îl cumpere şi cu care trebuia să apară în faţa lui Beniuc, la cursul următor. Întâmplarea a făcut că Oliv, care avusese nunta în vara precedentă, şi-a adus cu el la cămin costumul de mire, pentru eventualitatea unor ocazii mai deosebite. Şi, fatalitate, cei doi aveau cam aceeaşi talie, iar costumul de mire al lui Oliv îi venea ca turnat lui Mircea Ben. Aşadar, într-un moment de euforie, cei doi au luat hotărârea eroică de a bea ultimii bani, viitorul poet urmând a se înfăţişa la judecata estetică a lui Mihai Beniuc îmbrăcat în costumul de mire al viitorului critic de artă Oliv Mircea. Şi, după cum era de aşteptat, lui Beniuc i-a plăcut foarte mult acel costum negru şi l-a lăudat în mod deosebit pe mai tânărul său confrate pentru sobrietatea şi bunul gust de care a dat dovadă. Numai că studentul, cam parşiv de felul lui, a venit într-adevăr îmbrăcat în costum negru elegant, dar încălţat anume cu o pereche de tenişi rupţi, 53

împrumutaţi de la careva din Cămin. Ochiul ager al bătrânului demnitar comunist a sesizat imediat stridenţa şi i-a mai dat studentului amărât încă două sute de lei, ca să îşi cumpere şi o pereche de pantofi ca lumea. După care Mircea Ben a dat dovadă de un neaşteptat egoism, s-a dus imediat şi a băut singur banii de pantofi, s-a îmbătat ca un porc şi pe deasupra a murdărit cu vomă şi costumul de mire cu care era îmbrăcat. Şi-a cumpărat totuşi o bască de 15 lei, pe care urma să o poarte cândva, ca amintire de la Mihai Beniuc. Iar după episodul ăsta, Mihai Beniuc a mai venit de vreo două ori degeaba pe la Facultate, întrebând în dreapta şi în stânga despre un student care promitea o frumoasă carieră literară, dar pe al cărui nume nu şi-l mai amintea. Însă de departe cea mai de pomină şi stupefiantă farsă pe care un student a putut să o facă unui profesor a fost aceea comisă de către studentul-scriitor Alexandru Monciu-Sudinski la adresa unui profesor de Istorie a Filosofiei. Profesorul Ion Banu (1913-1993) era pe atunci un domn în vârstă, sobru, cu o atitudine afectată, distant, ceea ce uneori putea să deranjeze. Om învăţat, provenea dintr-o familie evreiască cu vechi tradiţii cărturăreşti, cunoştea şi limbile semite, a trăit până după decembrie 89 şi a putut să publice şi o carte despre Profeţii Bibliei. Avea părul cărunt, purta numai costume de culoare neagră, cămaşă albă apretată, cravată neagră, batistă albă de asemenea apretată şi pantofi lustruiţi impecabil, la modă, cu scârţ, părea o mumie fragilă. Cursul său era de Istorie a Filosofiei Antice, de la începuturi şi până la Platon inclusiv. Însă bătrânul Profesor avea şi o marotă. El nu începea 54

Istoria Filosofiei ca alţi profesori, cu Grecia Antică şi cu Thales, ci susţinea că Filosofia începe în China antică, cu Lao-Tse. Prin urmare, primul capitol din cursul lui era consacrat Filosofiei în China antică. Întâmplarea nefastă a avut loc în Sesiunea de examene din iarna anului 1972. Cursul de Istorie a Filosofiei cu Ion Banu se ţinea la anul I şi studenţii de la fără frecvenţă din anul I, normal, nu îl cunoşteau pe profesor şi nici nu ştiau ce pretenţii şi ce exigenţe are la examene. Pe de altă parte, Ion Banu avea cursul pregătit pentru tipar, dar acesta încă nu ieşise din tipografie până la data examenului. Atunci omul a pus cinci exemplare ale cursului dactilografiat în tot atâtea dosare la Biblioteca Facultăţii, precum şi un anunţ la avizier, în care se spunea că Cursul de Istorie a Filosofiei de la anul I se poate consulta în dactilogramă, la Biblioteca Facultăţii. Lui Alexandru Monciu-Sudinski, care era în anul cinci şi deci nu mai avea examene, mai avea doar un semestru pentru elaborarea Lucrării de Licenţă, i-a venit o idee. A folosit maşina de scris a unui coleg, cu care se dactilografiau lucrările de licenţă, mi se pare maşina de scris a viitorului renumit ziarist Şerban Cionoff, la care a scris un text de vreo trei pagini, intitulat: „Anexa nr. 1. Despre filosoful chinez Mon-Ciu”. Textul scris de Monciu despre filosoful chinez Mon-Ciu era de fapt o imitare a stilului savant al lui Ion Banu şi conţinea nişte măgării greu de imaginat. Apoi, cu complicitatea unor bibliotecare, Anexa despre filosoful chinez Mon-Ciu a fost depusă în toate dosarele cursului lui Ion Banu.

Apoi, ca să îşi facă treaba bine până la capăt, Alexandru Monciu-Sudinski a mers pe un hol unde erau 55

grupaţi studenţii din anul I f.f. ca să intre la un examen şi a intrat în vorbă cu ei. A început prin a-l lăuda pe profesorul Banu de la Istoria Filosofiei. Zicea Monciu despre profesor că e un mare savant, numai că acuma are o idee fixă. A descoperit el un filosof chinez, pe care îl cheamă Mon-Ciu, şi acuma face demersuri ca descoperirea lui să fie recunoscută pe plan mondial. În curs se află o Anexă despre acest filosof chinez, unul dintre subiectele de examen este obligatoriu din Mon-Ciu şi cine nu ştie filosofia lui Mon-Ciu nu trece examenul cu Banu. Şi atunci ca şi mai târziu, la studii la f. f. la Filosofie era o mulţime pestriţă, de la ofiţeri de Miliţie şi activişti de partid amânaţi de la „Ştefan Gheorghiu”, la preşedinţi de CAP şi gestionari din comerţul socialist, toţi cu aspiraţii pentru un statut politico-profesional mai bun. În consecinţă, oamenii s-au dus la Bibliotecă şi au luat la tocit, fără să gândească prea mult, Anexa cu filosoful chinez.

Când, la examen, Ion Banu a început să audă că studenţii spun lucruri trăsnite, era deja prea târziu. Oricum, iremediabilul se produsese şi nu se mai putea face nimic.

După un moment de stupoare şi o criză de nervi, profesorul a verificat dosarele cu Anexa nr. 1 de la Bibliotecă, apoi s-a dus la Catedră, a cerut la cineva să adune carnetele şi le-a pus la toţi nota 5. Bătaia de joc s-a lăţit încă şi mai mult, pentru că Ion Banu a făcut imprudenţa să ridice problema în proxima şedinţă de Senat. A povestit ce s-a întâmplat, deşi nu mai era nevoie, toată Facultatea vuia de această băşcălie, şi a cerut să fie sancţionat studentul „huligan” Monciu şi bibliotecarele. Membrii Senatului se amuzau şi ei pe la spatele victimei, iar decanul Facultăţii (mi se pare 56

că era Alexandru Valentin) i-a explicat clar că nu se poate aplica nici o sancţiune, pentru că „huliganul” nu mai avea de dat nici un examen, era ca şi cum ar fi terminat Facultatea, deci nu mai putea fi exmatriculat, iar bibliotecarele nu puteau să fie sancţionate, pentru că Dosarele cu cursul în cauză nu se aflau în inventarul Bibliotecii, ci au fost o primite la Sala de lectură numai aşa, ca un gest de bunăvoinţă. Vreo doi ani mai târziu, o bibliotecară care mă simpatiza mi-a povestit în detaliu toată tărăşenia.

Cu viitorul poet şi editor important Călin Vlasie am fost coleg de grupă. Un tip ironic, critic şi sufletist în acelaşi timp. Înainte de Crăciunul anului 1974, m-a invitat la el acasă, la Piteşti, unde am stat câteva zile, timp în care ne-am îndopat cu friptură de curcan şi cu un excelent vin de Ştefăneşti. Am mai fost oaspetele lui la Piteşti vreo douăzeci de ani mai târziu, în 1994 când am fost, în calitate de inspector şcolar, la Olimpiada de Ştiinţe Sociale, faza naţională, care în acel an s-a ţinut la Piteşti. La mesele prelungite de acolo nu îmi făcea plăcere să stau pentru că, în acea vreme de inflamare politică, inevitabil se discuta politică pe tonuri vehemente. Foştii mei colegi din Sud erau de regulă cu Ion Iliescu, iar cei din Ardeal cu Funar sau Vadim. Ţărăniştii, între care mă număram şi eu, erau socotiţi trădători şi vânduţi ungurilor. De aceea m-am eschivat de la corectat lucrări, sub pretextul că am treabă pe la ISJ Argeş şi am mers la Călin Vlasie. El m-a dus apoi cu maşina lui, să văd nişte locuri deosebite din judeţ, conacul Brătienilor de la Florica sau casa lui Liviu Rebreanu de la Valea Mare. Cu colegii de la Olimpiadă am stat într-o singură seară la masă. Am băut un litru de pălincă de 57

Maramureş cu prietenul Petrică Bieltz după care, în ziua următoare, eu nu am mai fost bun de nimic, iar Petrică spre uimirea mea nu avea nimic. Îmi mai amintesc că în acea seară se plimba printre mese, clătinându-se, veşnic ameţitul Tudor Cătineanu, despre care nu putea să spună nimeni că l-ar fi văzut vreodată beat, pentru simplul motiv că nu l-a văzut niciodată treaz, care vasăzică nu avea nimeni un definiens, un termen de comparaţie.

O altă întâmplare de comă îl are ca protagonist pe viitorul mare sociolog Mircea Kivu. Era prin aprilie 1977, după cutremur. Între Ceauşescu şi conducerea Ungariei de atunci a avut loc un schimb tăios de replici, nu importă pe ce subiect. După asta se pare că Ceauşescu a avut o noapte de insomnie şi totodată un moment de inspiraţie poetică, încât a scris el însuşi o strofă ameninţătoare, care trebuia obligatoriu adăugată la imnul naţional (Trei culori).

Strofa suna aşa: „Pentru-a patriei onoare / Vrăşmaşii-n luptă-i zdrobim / Cu alte neamuri sub soare / Vrem în pace să trăim”.

Ei bine, profesorii au fost repartizaţi pe grupe, cu sarcina să le dicteze la studenţi strofa şi să le prezinte „adevărata semnificaţie” a ei. La cele două grupe de Sociologie de la anul III a fost repartizat un profesor cam şters de Doctrine Economice, pe care îl chema Ion Bulborea. Studentul Mircea Kivu (viitorul director al IMAS) era pilit şi nu îl lăsa pe Bulborea să îşi facă numărul, îl tot întrerupea cu „Ştim asta!”. La care Bulborea, vizibil enervat, i-a zis „ia spune tu ăla, care le ştii pe toate, ce zice strofa?”. Iar Kivu i-a răspuns calm, cu un ton de beţivan mucalit de mahala, că „strofa nouă zice că le futem muma-n cur la unii şi ne punem bine cu alţii”. E drept că profesorul a fugit repede 58

afară din sală, să poată râde liniştit, dar a avut bunul simţ şi înţelepciunea să nu meargă cu pâra pe la decanat, partid şi securitate. Replica asta de balamuc a lui Kivu nu a avut nici un fel de urmări pentru el şi studentul a putut să-şi termine facultatea.

Studenţii care erau exmatriculaţi şi care erau din provincie, de regulă nu mai mergeau acasă, ci îşi căutau de lucru prin Bucureşti până la vara următoare, când îşi mai încercau norocul, dând admitere la o altă facultate.

Numai că în Bucureşti nu te angaja nimeni fără buletin de Bucureşti, iar buletin cu domiciliul stabil în Bucureşti se obţinea foarte greu. Tinerii aflaţi în situaţia asta erau primiţi să lucreze doar la „pinguini”. Asta însemna să lucreze zilieri la descărcat vagoane cu lemne şi cărbuni pentru CET (Centrala Termică) Grozăveşti. Când nu puteau fi cazaţi pe blat în Cămin, „pinguinii” erau nevoiţi să doarmă iarna în tunelurile pe unde treceau ţevile uriaşe ale Centralei Termice, o înghesuială teribilă de tineri intelectuali rataţi. * Eu am debutat revuistic cu un grupaj de poezie în „Tribuna” clujeană în martie 1973. În următorii doi ani am mai publicat versuri în diferite reviste, cam până la volumul unui volum. Apoi, la sfatul fostului decan de la Filosofie Ştefan Georgescu, mi-am întrerupt brusc scrierea de metafore căznite, deoarece am început să-i citesc temeinic pe filosofii de primă mărime, iar îndeletnicirea cu poezia părea o pierdere de timp. De notat că şi filosoful D.D. Roşca, traducătorul lui Hegel în româneşte, după ce s-a pensionat de la catedră, pe la vreo optzeci de ani, s-a apucat din nou 59

să scrie poezie, la fel ca în adolescenţă, înfruntând răbdător ironiile confraţilor. Este greu de spus dacă noi, românii, am putea contribui cu creaţii literare la literatura universală.

Sunt şi lucruri care ar putea fi considerate principial impredictibile. Nu cred că trebuie să fim complexaţi, de vreme ce noi i-am dat Europei pe Brâncuşi, Enescu şi Cioran. Dar azi noi mai avem doar o anumită expresivitate folclorică, pe care vesticii o privesc mai mult ca pe o ciudăţenie. În literatură, conform unui detestabil obicei balcanic, cei care au ajuns ceva şefi pe la instituţii de stat, de la Zaharia Stancu şi Beniuc până la Augustin Buzura, şi-au tradus cărţile pe bani publici şi le-au difuzat în Occident, dar rezultatele au fost nule.

Este simptomatic că se foloseşte sintagma „scriitor din / de provincie”. Depinde cine sunt provincialii şi cine non-provincialii. Dacă opusul scriitorului din provincie este cel din Bucureşti, atunci trebuie să remarcăm că acesta beneficiază, adesea pe nedrept în raport cu talentul său, de un context cultural mai elevat şi mai stimulant, de o coterie mai solidară şi mai competitivă, de posibilităţi de mediere pentru impunerea operei mai multe şi aparent mai prestigioase etc. Şi la noi dar şi în alte ţări, în Franţa de exemplu, există o anume pretenţie implicită a capitalei de a avea ultimul cuvânt în materie de omologare culturală. Dacă Parisul a spus despre ceva că există, atunci acel ceva există, iar dacă Parisul a tăcut, s-ar putea ca acel ceva nici să nu existe. Faptul că învăţământul universitar a devenit un învăţământ de masă are şi o parte bună, în sensul că produce o anumită nivelare, în care hegemonia capitalelor culturale tradiţionale se estompează.

60

În România au putut trăi numai din scris, şi încă au putut trăi foarte bine, numai acei scriitori care au adulat puterea comunistă. Talentul a devenit o problemă secundară. Sadoveanu (cel postbelic) l-a avut, alţi proletcultişti mai puţin. Calitatea de scriitor era mai rară, era atestată de către puterea politică pe criterii extraliterare şi se bucura de un prestigiu deosebit, ceea ce presupunea privilegii pe măsură, venituri grase şi locuinţă cu chirie simbolică în vilă naţionalizată. Există însă şi cazuri de scriitori care, prin anii şaptezeci, erau plătiţi nu ca să scrie, ci ca să tacă.

Petre Ţuţea de exemplu primea o pensie de la Uniunea Scriitorilor, fără să fi publicat nimic. Era ca un fel de recompensă indirectă pentru anii lungi de puşcărie politică pe care i-a făcut gratuit, dar şi o preţuire discretă a geniului său, ştiu asta sigur direct de la Nicu Filip, cel care era pe atunci juristul Uniunii Scriitorilor. Chiar Nicu Filip a completat în fals o cerere de pensie pe numele lui Petre Ţuţea, pentru că Ţuţea a refuzat să ceară pensie de la comunişti, apoi a făcut abstracţie de faptul că a primit-o.

De fapt o primea indirect, nu semna niciodată statul de plată, ci pensia i se vira de la Casierie direct la Restaurantul cu circuit închis al Uniunii Scriitorilor. Din pensia lui, nea Petrache mânca zilnic o friptură şi bea o sticlă de Riesling de Jidvei la Restaurantul Uniunii de pe Calea Victoriei, după care vorbea tunător, de se făcea o linişte respectuoasă în toată cârciuma.

61

Cezărică Cine era Cezărică? Pe scurt, de la bun început vreau să zic că era, cu siguranţă, un vagabond de geniu, în vechea tradiţie balcanico-bucureşteană, ilustrată de exemplu cu un personaj literar celebru, precum Zacharias Lichter 1. Întâmplările cu el, relatate ceva mai amplu, au făcut de altfel obiectul unei cărţi separate (Securitatea, Cezarul şi sfoara de câlţi a lui Elie Wiesel, Ed. Limes, 2012).

Născut în 1945 la Bârlad, Cezărică a făcut mai întâi vreo doi ani de Facultate de Geografie la Iaşi. Nu a mai terminat Geografia, pentru că în acest timp a citit enorm filosofie şi clasicii literaturii ruse. Aşa că a venit la Bucureşti, la Facultatea de Filosofie, pe care a luat-o de la capăt. Era mai bătrân decât colegii lui de promoţie de la Filosofie şi avea deja ceea ce nemţii numesc Weltanschauung. Era bine cunoscut de către profesorii Facultăţii şi era intrat deja în folclorul universitar şi în legendele locului. Între multe altele, a fost în stare să facă una de pomină. În acea vreme, s-a redus durata studiilor la Universitate de la cinci ani la patru ani. Această reducere a picat, din câte îmi amintesc, pe anul universitar 1971/1972, în sensul că în 1971 a fost ultima promoţie cu cinci ani, iar în anul următor, în 1972, a Personaj descris în romanul lui Matei Călinescu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”.

1

62

fost prima promoţie cu patru ani. Cezărică al nostru ar fi trebuit să termine facultatea în 1970, dar în anul patru a rămas repetent în mod voit, prin neprezentare la un examen, tocmai ca să prindă în 1971 ultima promoţie cu cinci ani. După care a rămas repetent din nou, tot în mod voit, în ultima promoţie cu cinci ani, fiind trecut din oficiu în anul patru. A ajuns de fapt pentru a treia oară în anul patru, an pe care o dată l-a repetat şi a doua oară l-a absolvit, iar acuma se afla în situaţia să-l repete din nou, altă soluţie administrativă nu era. Oamenii se amuzau pe seama lui, toată lumea ştia că repetenţiile lui nu sunt pe bune, că omul era super-deştept şi că voia să mai tragă de timp şi să-şi prelungească la maximum durata statutului de student. Aşa a procedat vreo doisprezece ani mai târziu, la aceeaşi Facultate, recurgând la repetenţie voluntară, şi Crin Antonescu, cel care avea să devină în zilele noastre preşedintele PNL. Pe Cezărică l-am cunoscut la cantina studenţească de lângă Operă, în primăvara anului 1975. Nu mai avea statut de student şi nici nu mai locuia în cămin, dar nici nu avea de gând să plece din Bucureşti (fusese repartizat profesor la un liceu din Bacău). Era deja cărunt şi arăta mai vârstnic decât era în realitate, la treizeci şi doi de ani arăta ca la vreo patruzeci, umbla îmbrăcat aşa-zicând decent, ca un profesor din provincie, cu pardesiu şi pantaloni de stofă, adică fără blugi, barbă şi plete cum era pe atunci la modă în lumea studenţească, având tot timpul asupra lui o voluminoasă geantă din piele. O femeie care distribuia tacâmurile la intrare în cantină îl întreba de fiecare dată, maşinal, „Da’ nu ai mai terminat facultatea, maică?” Am 63

început să discutăm despre scriitori clasici ruşi, din care eu am citit până atunci, cu excepţia lui Dostoievski şi Cehov, puţin şi superficial. Apoi l-am găzduit pe blat, cu acordul colegilor, în camera de cămin în care locuiam eu.

Faptul nu era absolut nou, cu un an mai-nainte la Căminul din Panduri, la noi în cameră a mai locuit, tot clandestin, un student de pe la Teologie, unul Broni Mitrache dintr-un sat de pe lângă Craiova. Aşa s-au pus, încetul cu încetul şi inconştient, în camera 443 din corpul C al Complexului studenţesc de lângă Operă, premisele pentru o conexiune între discuţiile despre literatură purtate de către un grup de studenţi, cu ideile lui Paul Goma despre nevoia unei mai mari libertăţi pentru scriitorii din România, emise la Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Şi aşa am căpătat noi, în ochii Securităţii, acea importanţă deosebită care, odată ajunsă la un punct critic, se lăsa cu deschiderea unui dosar de urmărire informativă.

Cezărică avea lecturi filosofice apreciabile şi avea asimilate oarecum natural ideile filosofice fundamentale ale clasicilor dar, cu toate acestea, prefera ca material de lucru pentru expunerea ideilor sale literatura universală, mai cu seamă marea literatură rusă, pe care o cunoştea ca nimeni altul. În perioada studenţiei, eu am făcut mari sforţări sistematice şi am citit aproape integral Kant şi Hegel, aşa am putut să mă conving că lui Cezar nu-i erau deloc străine aceste texte. Cu toate acestea, el insista să avem citiţi bine câţiva scriitori de primă mărime din toate marile literaturi ale lumii: Cervantes, Gogol, Tolstoi, Cehov, Gorki, Flaubert, Stendhal, Maupassant, Lampedusa, Babel, Bunin, Swift, Igor Stravinski, E.M. Forster ş.a. Mai era obligatorie 64

cunoaşterea Bibliei, precum şi a gândirii muzicale conţinută în câteva capodopere ale muzicii simfonice universale. Era o listă relativ scurtă, ceva de genul experimentului mintal: ce cărţi ai lua cu tine, dacă ar fi să trăieşti zece ani pe o insulă pustie? Deci, părerea lui era ca intrarea în filosofie să nu se facă cu autori de filosofie, ci cu literatură şi cu muzică. Ceva mai târziu mi-am dat seama că omul avea dreptate.

Filosofia are ca particularitate fundamentală faptul că este alcătuită din abstracţii supreme. Bineînţeles, cu asta nu spun o noutate, dimpotrivă această afirmaţie este în chip evident un loc comun. Vreau însă cu aceasta să spun altceva. Solul sufletului tânăr trebuie să fie pregătit, arat şi îngrăşat cum ar veni, spre a primi abstracţiile filosofice.

Sămânţa filosofiei, la fel ca în parabola evanghelică a Semănătorului, nu poate să rodească într-un suflet gol sau sterp sau cu spini sau cu uscăciune, adică într-un suflet în care nu este sedimentat un strat gros şi fertil de humă de ordin imagologic. Pentru ca aceste abstracţii să prindă rădăcini, iar filosofia să devină un fel de a fi, sufletul tânărului care vrea să înveţe filosofie trebuie să fie cultivat în principal cu două forme de cunoaştere, privilegiate sub raportul imaginarului pe care îl conţin, fie cu teologie, fie cu artă. Ideal cu ambele. Sufletul trebuie să aibă deja pregătită în sine dimensiunea reprezentării, de exemplu a imaginii create de literatură sau a imaginaţiei stimulate de muzică. Trecerea de la o abstracţie filosofică până la contrariul ei, suprema cuprindere logică după Aristotel, nu se poate face în mod propriu fără ca acest demers să nu „consume” ceva din mediul reprezentării. Filosofia recurge uneori la exemplificări pentru a se putea face mai bine 65

înţeleasă, fapt dispreţuit însă de către filosofii mari („în filosofie exemplele sunt cârjile judecăţii”, a spus Kant).

Ne rămâne literatura. Ea este o „oglindă măritoare a vieţii”, după cum prea bine zicea Constantin Noica. Iar viaţa ca atare are două dimensiuni de o evidenţă izbitoare: spontaneitatea şi concreteţea. Dialectica filosofică, trecerea de la ceva determinat la contrariul său, este vizibilă în literatură în mod spontan şi concret. Conţinând de-a valma viaţă şi moarte, comedii şi tragedii, literatura este ea însăşi o dialectică spontană. Desigur, poţi învăţa şi poţi repeta pe de rost o frază, un principiu din Logica lui Hegel, chiar fără să fi citit deloc literatură, dar este cu totul altceva dacă, atunci când meditezi la o propoziţie filosofică oarecare, poţi să ai în vedere, în memorie, conţinutul unui roman precum Război şi pace al lui Tolstoi sau o reprezentare despre construcţia muzicală, precum aceea din Poetica lui Stravinski. Diferenţa poate fi uriaşă, totală chiar. Putem avea aici exact diferenţa dintre un papagal şi un om viu.

Ei bine, pentru unii dintre noi, Cezărică a devenit prototipul omului viu, spre deosebire de unii dintre dascălii noştri de la Facultate, e drept puţini la număr, cu o cultură precară, care repetau nişte afirmaţii învăţate mecanic, în tinereţe, din clasicii marxismului. În definitiv, oricine poate învăţa să spună oricând, imediat şi pe negândite, exact contrariul a ceea ce a spus mai-nainte interlocutorul, dar asta este psitacism2 şi eventual hebefrenie 3, nu dialectică.

Reproducere mecanică a celor auzite sau citite, Leibniz a definit astfel teoria nominalismului.

3 Boală psihică care apare la pubertate, formă de schizofrenie.

2

66

Realitatea şi adevărul contrazicerii vine din capacitatea de a parcurge mintal, în mod rapid, un imens material empiric sau de ordinul imaginarului şi numai după aceea să scoţi, în mod convingător, argumente de sens contrar. Cezărică a ajuns practic să dubleze Facultatea, cu aproape toate cadrele didactice la un loc. Simţeai cum în expresiile lui, în chiar fiinţa lui, dialectica de tip socratic devine ceva viu şi adevărat.

De la el am învăţat şi cum se citeşte cu adevărat un roman, o proză de ficţiune în genere, după ce criterii trebuie selectate şi memorate pasajele semnificative, cum trebuie degajat din lectură universul de simboluri, cum trebuie făcute nişte conexiuni, de fapt cum trebuie reconstruit romanul în idee, cum trebuie aplicată o exegeză în raport cu un roman dat etc. Bineînţeles, omul citea şi altceva în afară de capodopere, citea şi literatura curentă, autohtonă, de ficţiune sau de specialitate. Erau frecvente cazurile când cărţi ale autorilor români din domeniul filosofiei sau din domenii adiacente erau citite în faţa noastră cu „maximă exigenţă”. Atunci Cezărică desfăcea cartea filă cu filă, citea fiecare filă cu voce tare, ne întreba dacă nouă ne spune ceva, rupea şi arunca la coş filele care nu spuneau nimic, păstra separat filele pe care găseam vreo idee notabilă, pe care o memora. Atunci volume de câte 300-400 de pagini erau reduse la maximum 10 – 20 de pagini, care meritau păstrate şi memorate. Era unul pe la Sociologie, care se numea Ciocodeică, un nume atât de neaoş-sudist, care era şi ceva activist ASC, şi care ne mustra de fiecare dată când ne vedea „citind” în acest fel: „bă, de ce rupeţi cărţile? De ce nu scrieţi voi altele mai bune?”

67

Vagabondul nostru îşi ţinea lecţiile, de fapt discuţiile libere cu noi, în câte o încăpere din cămin, sală de lectură sau uscător, evident fără plată, atâta doar că îl găzduiam pe blat. Se mulţumea cu puţin, ceva cafea, ţigări şi mâncarea pe care i-o aduceam de la cantină. Dacă mai era o vodcă rusească sau un cabernet bulgăresc, atunci când eu mai reuşeam să vând câte o carte, era cu atât mai bine. Nu cerea niciodată bani, cu excepţia unor cazuri în care avea nevoie de bilet de tramvai sau troleibus, era vorba de mărunţiş – un leu, cel mult doi lei. Nu stătea mult, două-trei zile, până când discuţiile lâncezeau şi noi ne apucam de lectură, atunci el dispărea misterios nu se ştie unde, dar revenea cam o săptămână mai târziu. După câte o astfel de pauză, şi el şi noi aveam subiecte proaspete de discuţie, idei noi. La cămin a fost adus prima dată de către mine, aşa cum reiese şi din declaraţia dată de către Călin Vlasie la anchetă (fila nr. 35 din Dosarul de Urmărire Informativă nr. I 234327, cota CNSAS).

Modul în care decurgeau discuţiile este descris cu o precizie rară şi în acelaşi timp total nerelevantă, aşa cum fac de regulă idioţii când le ceri să povestească ce au văzut la cinematograf (DUI nr. I 23427, vezi fila 3 Anexa). „Faptul că el [Cezărică] conduce discuţiile rezultă din observaţiile sursei care a observat (sic!) prin geamul uşii că el acordă cuvântul participanţilor, el este cel care vorbeşte cel mai mult, probabil că tot el programează întrunirile.

Odată a fost observat că citea celor de faţă dintr-o carte, într-un ritm alert, ceilalţi ascultând foarte concentraţi şi preocupaţi. Ultima întrunire a avut loc pe data de 23.03.1976 şi a durat aproximativ între orele 21-23. Unele 68

durează însă până dimineaţa”. Trebuie să mai spun că la discuţii nu participam numai noi, cei patru urmăriţi – în ordine alfabetică: Horj, Iuga, Teişanu şi Vlasie – ci şi alţi studenţi de la Filosofie care locuiau în cămin, după cum sunt menţionaţi în „Nota” de sinteză dactilografiată de „organ” şi anume: Mitrache Alexandru, Enăşel Horia, Necşuliu Dorin, Munteanu Vasile, Mircea Oliv, Sterea Ion, Dumitraşcu Ion, Alfiri Ion sau Kelemen Andrei, toţi studenţi la diferite secţii ale Facultăţii de Filosofie, dar care nu sunt consemnaţi că ar fi făcut „comentarii ostile” (fila nr. 5 din DUI).

Discuţiile, care priveau iniţial doar literatura şi filosofia, ajungeau inevitabil şi la probleme politice. Aici Cezărică a descoperit pe cont propriu, observând viaţa cotidiană din România, ideea lui Troţki potrivit căreia nu abnegaţia în muncă, indiferent de salariu, este ceea ce îl caracterizează pe om. De aceea societatea socialistă a fost condamnată din capul locului la degenerare, indiferent unde s-a urmărit edificarea ei, la fel în Germania (zisă „Democrată”) ca şi în Rusia. Omul de rând a mers voluntar la război, în cursul războiului civil din Rusia, dar după aceea nu a mai mers voluntar cu acelaşi entuziasm şi la muncă în întreprinderile socialiste. Oamenii i-au urmat pe Lenin şi pe Troţki, care îi trimeteau la război şi la moarte, dar nu l-au urmat pe Stahanov, care îi îndemna doar să muncească mai mult, pentru depăşirea planului. O enigmă a sufletului omenesc. Oamenii au renunţat la libertate, precum în celebrul poem „Marele Inchizitor” din Fraţii Karamazov al lui Dostoievski. În acest caz, nu există altă alternativă decât anarhia. Stalin a sesizat imediat 69

faptul şi a recurs la teroare. Impunerea unui regim de teroare nu s-a bazat doar accidental pe firea brutală sau criminală a dictatorului Stalin, ci a părut a fi mai curând o necesitate istorică.

Părerile politice ale lui Cezărică, aşa cum sunt ele consemnate în notele informative din dosarul de urmărire, sunt destul de aproximative, mai mult sau mai puţin îndepărtate de adevărul lor iniţial. În primul rând, avem prezentată, într-un context anume şi într-un fel anume, o idee emisă de către persoana în cauză, de către „formator”.

Apoi avem relatarea in-formatorului, mai mult sau mai puţin fidelă, adică ideea reflectată în capul informatorului. În fine, abia în al treilea rând avem Nota redactată de către ofiţerul de Securitate în limba de lemn proprie instituţiei, limbă care ucide spiritul, în baza conversaţiei cu informatorul.

Astfel, aflăm că Cezărică obişnuia să spună că oamenii muncesc fără elan, întrucât nu sunt de acord cu sistemul politic de la noi. Din acelaşi motiv el, Cezărică, nu s-a prezentat la liceul la care a fost repartizat ca profesor, pentru că el nu concepea să muncească într-o societate în care munca nu e muncă creatoare, ci prostituţie în schimbul unui salariu. Pe de altă parte, nu vede nici posibilitatea unei schimbări sociale în viitorul apropiat, pentru că nu te poţi baza pe oamenii educaţi în socialism, ca să porneşti o acţiune; oamenii înjură regimul, dar după aceea merg să-şi încaseze salariul. Dacă lucrurile merg prost, nu sunt de vină „organele de decizie”, ci masele care nu acţionează, care nu se revoltă. Ideile sale pot fi degajate mai clar din Declaraţia scrisă chiar de mâna lui, pe care a dat-o după prima arestare, din luna mai 1977 70

(fila 11 din DUI). Potrivit legii care reglementează activitatea CNSAS, mie nu mi s-au dat în copie toate filele din Dosar, ci numai acelea în care se află menţionat numele meu. Aşa se face că din note informative foarte interesante, de câte trei-patru pagini, la mine a ajuns câte o pagină sau două sau deloc. Aşa stau lucrurile şi cu această Declaraţie a lui Cezărică, scrisă de el însuşi în stare de arest: în posesiunea mea au ajuns doar două pagini. În Declaraţie arată că în perioada 1976-1977, cu prilejul unor vizite pe care el le făcea unor studenţi cazaţi la Căminul „6 Martie”, a discutat cu mai mulţi, printre care: Iuga Nicolae, Horj Viorel, Vlasie Călin, Alfiri Ion, Teişanu Vladimir, Necşuliu Dorin şi alţii. „În aceste discuţii am abordat probleme legate în principal de literatură, filosofie, muzică şi pictură. Orice problemă era canalizată de subsemnatul pe teren politic... [în sensul că] am căutat întotdeauna să rezolv problemele în care eram solicitat, pornind de la responsabilitatea absolută [subliniat în original] a individului sau a grupului care era de faţă pentru tot ceea ce e bun, respectiv rău în jurul nostru. Printre altele, m-am angrenat în unele discuţii privind nivelul de trai, situaţia economică de la noi din ţară, organizarea pieţei, unele teze ale marxism-leninismului privind democraţia...” „În problema Paul Goma, am discutat despre el cu studenţii Iuga Nicolae şi Cornel Novak, anul III respectiv anul IV Filosofie, cazaţi la Căminul „6 Martie”, în cursul lunii aprilie [1977]. Întrebat de Iuga ce părere am despre acţiunea lui Goma, am spus că este o copilărie şi un nonsens, ca şi în cazul Soljeniţân pentru că, dacă este adevărat că reclamă lipsa drepturilor de a scrie, eu consider că aceste 71

drepturi nu au lipsit niciodată în istorie şi prin urmare nici acuma”. De fapt, ideea lui Cezărică era că nu trebuie să te plângi că nu există drepturi, atâta vreme cât nu te lupţi pentru ele, cât nu faci nimic pentru a le câştiga; că întotdeauna în istorie au existat drepturi exact în măsura în care au fost obţinute prin luptă. Într-adevăr, el insista pe responsabilitatea absolută a individului pentru tot ce e bun sau rău în jurul nostru. Ideea străbate mileniile, de la Socrate la Kant. Lui Socrate, când era în închisoare şi îşi aştepta pedeapsa cu moartea, nişte prieteni i-au propus să-l ajute să evadeze. El a răspuns că nu trebuie vătămate legile, „atât cât depinde de voinţa noastră”. Iar Kant spunea că important este ca voinţa să fie „necondiţionat bună, indiferent dacă este suficientă pentru efect sau nu”.

Colonelul de Securitate Constantin Cegăneanu, care superviza toată afacerea a recomandat, în ceea ce îl privea pe Cezărică, să fie „Exploatat la buletin”, adică deoarece omul nostru nu avea buletin de Bucureşti, să fie dus obligatoriu în localitatea de domiciliu şi să i se „ofere” acolo loc de muncă. În realitate, era vorba de domiciliu forţat sau „obligatoriu”, pedeapsă care însă nu mai figura în Codul penal din România. Această pedeapsă a existat în Codul penal român prin anii ’50, dar a fost scoasă de acolo pe la sfârşitul anilor ’60. Într-adevăr, după prima arestare, Cezărică a fost eliberat, dar dus cu trenul, cu cătuşe la mâini şi escortat de un miliţian, până acasă la Bârlad, iar buletinul lui a fost reţinut la Miliţie în Bucureşti. La Bârlad, unde locuia împreună cu părinţii, pe str. Al. I. Cuza la nr. 20, poarta casei a fost păzită de Miliţie 24 de ore din 24 timp de vreo lună. Când vigilenţa paznicilor a 72

mai slăbit, Cezărică a reuşit să fugă la gară, s-a suit în tren şi a ajuns din nou în Bucureşti, unde s-a descurcat şi fără buletin. A fost dibuit de către Securitate şi re-arestat abia un an mai târziu.

Cât ne priveşte pe noi, studenţii cu probleme, pe mai multe file din Dosar există rezoluţia care dispune: „Avertizarea în prezenţa factorilor educaţionali”. Era menţionat şi faptul că acţiunea era aprobată de către tovarăşul Gârbea Augustin, prim secretar al Centrului Universitar Bucureşti. „Avertizarea” era o procedură simplă şi ni s-a aplicat, din câte îmi amintesc, de două ori. Eram chemaţi în biroul rectorului. Rectorul (era un matematician important, membru al Academiei Române, se numea Dumitru Ciucu) stătea în picioare, iar securistul care răspundea de Universitate, maior Marian Ureche, stătea pe scaunul rectorului, fiind vizibile şi în acest fel raporturile ierarhice reale. Rectorul ne sfătuia cu duhul blândeţii să ne băgăm minţile în cap, să ne gândim la viitorul nostru, la o carieră, că altfel el va fi nevoit să ne exmatriculeze etc. Iar securistul ne înjura şi ne ameninţa cu puşcăria. Pe urmă eram lăsaţi în pace aproximativ o jumătate de an, timp în care eram urmăriţi îndeaproape, să se vadă rezultatele „avertizării”.

Cezărică nu a cedat nicidecum. A fost arestat prima dată în aprilie 1977, din camera 443 a căminului „6 Martie”, unde stătea la taclale cu mine, şi deţinut o vreme pentru anchetă, apoi a fost trimis cu domiciliul forţat la Bârlad. A părăsit domiciliul impus şi a revenit în Bucureşti, făcând acelaşi lucru ca şi mai-nainte, adică punând întrebări ca Socrate. La prima arestare nu a fost ţinut mult în detenţie, pentru că s-a luat decizia pedepsei cu domiciliu forţat, iar 73

la a doua arestare, în mai 1978, când a fost internat abuziv la Psihiatrie (la Spitalul penitenciar Jilava), a fost de asemenea eliberat după vreo lună, pentru că povestea lui a fost publicată pe larg într-un ziar francez care apărea la Paris („Libération”, culmea, un ziar de stânga, oarecum pro-comunist). Textul, semnat de Alexandru Monciu-Sudinski, citit şi la Radio „Europa Liberă”, era intitulat „Un Diogène arreté” („Un Diogene arestat”), ceea ce îl definea cu exactitate. Apoi a fost re-arestat şi condamnat ca „parazit social” la şase luni de detenţie, în toamna anului 1978, a executat pedeapsa – tot degeaba, nu s-a „cuminţit”, nu a părăsit Bucureştiul, nu s-a angajat nicăieri şi nici nu a tăcut, ci şi-a continuat eroica şi ingrata misiune de pedagogie socială.

Până la urmă, „organele” l-au lăsat în pace. A fost profesor fără catedră şi fără plată, fără a fi angajat nicăieri şi fără carte de muncă, a preferat să trăiască precum un vagabond, dar un vagabond de geniu, un spirit cu adevărat liber.

Când s-a simţit îmbătrânit şi slăbit, pe la 54 de ani, a ales să se sinucidă, precum mulţi filosofi ai antichităţii, adică să moară tot ca om liber, confirmând în felul lui spusa celebră a lui Nietzsche, că numai cine a trăit liber poate să moară liber.

74

Dosarul de la Securitate În toamna anului 2008, deci la peste treizeci de ani de la consumarea evenimentelor, eu am candidat într-un colegiu electoral pentru Camera Deputaţilor. Am fost verificat potrivit legii, privind eventualele relaţii cu fosta Securitate ca poliţie politică. La ceva timp după aceea, am primit de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) adeverinţa cu nr. 2705/ 07.05.2009.

Această adeverinţă constată că nu am colaborat cu fosta Securitate şi, mai mult decât atât, îmi comunică faptul că am constituit obiectul unui dosar de urmărire informativă, în perioada studenţiei, respectiv prin 1976-1977, în Dosarul de grup numit „Horia”, cu nr. I 234327 (cotă CNSAS). În Dosar, constituiam obiect de urmărire informativă un număr de patru studenţi de la Filosofia din Bucureşti, în ordine alfabetică: Horj Viorel, Iuga Nicolae, Teişanu Vladimir şi Vlasie Călin. Presupun că denumirea dosarului de „Horia” a fost dată de la iniţiala numelui primului dintre noi, Horj, dar poate că trebuia ca numele dosarului să conoteze şi Ardealul, doi dintre noi, adică Horj şi cu mine, fiind ardeleni, mă rog maramureşeni, dar pentru cei din Vechiul Regat e totuna.

Am făcut o cerere către CNSAS, de fapt am completat un formular descărcat de pe site-ul instituţiei, l-am expediat pe e-mailul indicat şi, după vreo jumătate 75

de an, poate ceva mai mult, am fost contactat telefonic de o voce feminină plăcută şi amabilă, care m-a invitat ca de comun acord să programăm ziua când pot veni la Bucureşti să-mi văd Dosarul. Aşa a şi fost. Acolo am găsit o sală de lectură modernă şi un personal deosebit de amabil. Am primit spre lectură tot dosarul, fără lacune vizibile şi fără anonimizări, adică fără să lipsească file din el şi fără ca nici un nume de acolo să fie ascuns într-un fel sau altul. Dar, când am pus problema să obţin copii după dosar, mi s-a explicat politicos că legea prevede ca aceste copii să nu fie înmânate pe loc ci ceva mai târziu, să vin altădată, de fapt mă vor anunţa chiar ei când pot să vin după copii, din motive tehnice (mi s-a spus) dosarele nu pot fi copiate imediat, ar fi un volum foarte mare de muncă, s-ar bloca activitatea de relaţii cu publicul etc. Am mai aflat că, tot potrivit legii, am dreptul să primesc câte o copie autentificată cu ştampila CNSAS după fiecare filă a dosarului în care este menţionat numele meu. M-am conformat. Am lăsat cererea acolo, era pe 20 mai, dar după aceea nimic. Am dat telefoane aproximativ săptămânal la CNSAS şi, undeva pe la sfârşitul lui septembrie, am aflat că pot să vin după copii.

Pe 12 octombrie 2010, când m-am putut deplasa la Bucureşti, am fost primit doar în holul de la intrare păzit de poliţişti înarmaţi, am primit copiile în plic închis şi sigilat, am fost pus să semnez de primire şi am fost condus politicos spre ieşire. Am putut deschide plicul abia afară, pe scări, şi am constatat, după cum era oarecum de aşteptat, că dosarul pe care l-am primit în copie, 41 de file în total, era întrucâtva diferit faţă de dosarul din memoria 76

mea, adică faţă de dosarul pe care eu l-am văzut şi citit în luna mai. Mai exact, mi s-a părut că este ceva mai puţin decât ceea ce aş fi avut eu dreptul să primesc şi că cel puţin două note informative, care mie mi s-au părut foarte interesante şi relevante, notele semnate de sursele „Dumitru” şi „Mihai”, lipsesc în cea mai mare parte, la mine ajungând numai ultima filă cu câteva rânduri. Nu avea rost să încerc să mă întorc şi să cer explicaţii, nu mai eram programat pentru primire şi, pe de altă parte, legea nu prevede posibilitatea petentului de a confrunta copiile primite cu dosarul autentic. Aşa că m-am resemnat şi mi-am văzut de drum. Am rămas cu presupunerea că cei doi cu nume de sfinţi, „Dumitru” şi „Mihai”, în spatele cărora eu cred că se află un anume Dan şi un anume Mihail, au rămas în continuare în sistem, în calitate de colaboratori sau poate chiar angajaţi cu normă întreagă ai Serviciului succesor al Securităţii şi de aceea nu se pot comunica nici acuma contribuţiile lor din anii ’70.

Am scanat copiile după filele primite şi, uşor entuziast, i-am căutat pe foştii colegi de dosar, adică pe Viorel Horj, Călin Vlasie şi Vladimir Teişanu să le spun ce descoperire fantastică am făcut, că am găsit adică dosarul în care noi am fost urmăriţi de Securitate prin anii studenţiei. Spre surprinderea mea, oamenii au reacţionat cu o neaşteptată şi inexplicabilă răceală. Vlasie şi Teişanu mi-au mărturisit că treaba asta s-a întâmplat demult şi că nu-i mai interesează, iar Horj avea ceva probleme de sănătate.

Am insistat, le-am zis că voi scrie o carte pe tema asta şi că ar fi foarte bine dacă în carte s-ar găsi şi părerile lor, nu doar ale mele. Aşadar, eu le voi trimite dosarul scanat, iar 77

ei, după scurgerea unui timp rezonabil, să-mi trimită în scris impresiile lor, ca să le includ în carte. Au acceptat în cele din urmă să le trimit copiile şi mi-au promis, fără prea multă convingere, că vor scrie. A trecut un an şi nu am primit nimic. Treptat, m-am răcit şi eu. M-am gândit să las totul baltă. Mi-am pus problema: pe cine mai poate interesa azi repovestirea unui astfel de dosar, de vreme ce nici măcar persoanele urmărite nu mai par a fi interesate? Cu toate acestea, uite că am luat decizia să scriu.

Impulsul de a scrie a venit de la un prieten, excepţionalul jurnalist Cornel Ivanciuc. După ce eu am terminat facultatea, în 1978, şi m-am stabilit în Sighet, Cornel a fost student în Bucureşti şi s-a ţinut la curent, între altele, şi cu consecinţele şi ecourile întâmplărilor care au făcut obiectul urmăririi noastre. Cornel Ivanciuc mi-a spus că ar fi păcat să las acele întâmplări nescrise, mai ales că Dosarul respectiv a avut o anumită greutate la vremea lui, iar securistul şef care avea ca atribuţie supravegherea informativă a Universităţii din Bucureşti, maiorul Marian Ureche, a fost avansat colonel tocmai pentru modul exemplar în care a soluţionat dosarul „Filosofia”.

78

Festivalul Naţional de Poezie Studenţească, Iaşi, 1975 Motivul nemijlocit pentru care, în aprilie 1976, la Securitatea municipiului Bucureşti a fost deschis D.U.I. „Horia” pentru un grup de studenţi de la Filosofie este faptul că cei patru: Horj Viorel, Iuga Nicolae, Teişanu Vladimir şi Vlasie Călin sunt „cunoscuţi ca având preocupări literare” şi că, în căminul studenţesc unde locuiesc, împreună cu numitul Mititelu Cezar, „fără ocupaţie”, „poartă discuţii ostile la adresa regimului nostru”. Expresiile incriminante puse aici între ghilimele se găsesc în mai multe note din Dosar. Apoi, organele de Securitate au întocmit „Planul de măsuri”, din care spicuim: „Pentru verificarea semnalării respective se va începe urmărirea informativă specială în procesul căreia vor fi avute în vedere următoarele obiective: (a) stabilirea concepţiilor şi manifestărilor ostile ale sus-numiţilor; (b) cauzele care generează asemenea concepţii şi manifestări; (c) dacă posedă scrieri cu conţinut tendenţios; (d) locurile şi mediile pe care le frecventează; (e) persoanele faţă de care au manifestări ostile, în vederea folosirii lor pentru documentarea activităţii celor în cauză. În scopul rezolvării acestor obiective, se vor lua următoarele măsuri: (1) Recrutarea unui informator pentru a se stabili comportarea la cămin, persoanele cu care se 79

află în relaţii mai apropiate şi dacă au manifestări tendenţioase în prezenţa acestora şi dacă cei în cauză posedă unele scrieri cu conţinut ostil. (2) Dirijarea colaboratorilor „Cezar” şi „Mircea” din legătura lt. major Aldea N. în sensul stabilirii locurilor şi mediilor frecventate de susnumiţii, precum şi a anturajului acestora (...)” etc.

Câteva observaţii. În primul rând, expresia „scrieri cu conţinut ostil” sau „tendenţios”, utilizată frecvent de către securişti, pare a face referire la textele, romanele şi eseurile lui Paul Goma, la cele publicate până prin 1972, precum şi la cele cenzurate, pe care dizidentul nu le-a mai putut publica în România, dar care circulau în manuscris inclusiv în camera noastră de cămin din Complexul „6 Martie”, bloc C, camera 443. În al doilea rând, nu am putut să-mi dau seama cine sunt informatorii aflaţi în spatele numelor conspirative de „Cezar” sau „Mircea”, deşi mai apar în dosar, despre „Cezar” chiar fiind făcută menţiunea că este student la Istorie în anul IV, pe când noi eram în anul II, era deci cu doi ani mai mare decât noi, dar se pare că doar aceşti doi informatori, care locuiau în acelaşi cămin cu noi, nu erau suficienţi, de vreme ce se propunea recrutarea a încă unuia, pe care l-am putut identifica cert în persoana lui Mitrache Alexandru, student la Psihologie în acelaşi an cu noi şi care, performanţă lăudabilă a Securităţii, locuia chiar în cameră cu noi. Până la urmă în Dosar, în tot cuprinsul lui, apar în total doisprezece informatori la patru urmăriţi ceea ce mie, ca profan, îmi pare a fi chiar o construcţie informativă solidă. Se vedea treaba că securiştii care au lucrat la acest Dosar, în frunte cu căpitanul Marian Ureche (ce caz extraordinar de nume 80

predestinat!), şi-au meritat avansarea în grad, care a urmat după destructurarea grupului nostru.

Aşadar, totul a început în toamna anului 1975, undeva prin luna octombrie. Stăpânirea s-a gândit să organizeze festivaluri naţionale de creaţie literară pentru studenţi, pe genuri literare – proză, teatru, poezie – etc., probabil şi cu scopul de a-i putea supraveghea mai eficient pe studenţii care încercau să facă literatură şi care, ştiut lucru, erau mai greu de ţinut în frâu, mai greu de manipulat, erau în general mai citiţi, mai informaţi, mai sceptici, mai creativi, mai spontani, mai influenţaţi de scriitorii maturi, mai încrezuţi, mai neînfricaţi, într-un cuvânt mai periculoşi. În acel an, 1975, a venit rândul Centrului Universitar Iaşi să organizeze ceea ce s-a numit cu titulatura exactă: „Festivalul Naţional de Poezie Studenţească”. Din câte ştiu, a fost expediată o circulară pe la toate centrele universitare mari din ţară unde existau facultăţi de Filologie şi Filosofie, atunci erau mai puţine, vreo treipatru, adică Bucureşti, Cluj, Iaşi, eventual Timişoara.

La Bucureşti, Centrul pe Universitate al ASC („Asociaţia Studenţilor Comunişti”, era singura Asociaţie a studenţilor existentă şi permisă, toţi studenţii erau înscrişi automat în ASC, fără să fie întrebaţi, în virtutea prezumţiei că în liceu au fost toţi membri UTC) se afla în clădirea de lângă Operă, la Facultatea de Drept, în corpul de clădire din spate, la etajul I, pe un culoar la stânga. Acolo, în spatele unei uriaşe mese de birou din lemn masiv, din perioada interbelică, trona un tip înalt şi autoritar, uneori cazon în expresii, care se numea Antonie Iorgovan.

Aveam să aflu mai târziu că omul din faţa noastră a făcut 81

la începutul carierei sale o profesională de tractorişti şi vreo doi ani de şcoală militară, înainte ca Partidul să-l trimită să facă Facultatea de Drept. Acel Antonie Iorgovan (născut în 1948, decedat în 2007), care după 1990 va deveni un personaj politic binecunoscut, precum şi un profesor de o oarecare notorietate, era pe atunci tânăr asistent la Facultatea de Drept şi ceva şef la ASC, nu am ştiut niciodată precis ce fel de şef anume. Poate m-am înşelat în privinţa lui, dar mie personal mi-a făcut impresia unui politruc prost şi agresiv. Acolo am fost chemaţi într-o însorită zi de octombrie a anului 1975, fără să ştim motivul pentru care ni se face o asemenea onoare.

V-am convocat, spunea Iorgovan, dintr-un motiv simplu. (Eram acolo vreo şapte–opt studenţi de la Facultatea de Filosofie, diverse specializări, eram: regretatul Gabriel Stănescu, apoi Mircea Oliv, Lelia Munteanu, Viorel Horj, Călin Vlasie, Cornel Sofronie, eu – şi, Bunul Dumnezeu să mă ierte, încă vreo doi-trei de care nu-mi mai amintesc). „Voi”, adică noi cei din faţa lui, zicea, sunteţi cunoscuţi „ca având preocupări literare” (iarăşi expresia aceea stupid-securistică). De aceea „noi” (adică Iorgovan personal dar şi instituţiile pe care el le reprezenta, ASC-ul, PCR-ul, „organele” în genere) ne-am gândit să vă ajutăm, să vă dăm o şansă ca să vă afirmaţi. Uite, peste vreo două săptămâni se va organiza la Iaşi un Festival Naţional de Poezie Studenţească, la care noi ne-am gândit să vă trimitem pe voi, ca să reprezentaţi „cu cinste” Centrul Universitar Bucureşti. ASC-ul plăteşte trenul, diurna şi vi se vor motiva absenţele. Dar, fără supărare, „noi” va trebui să vă verificăm, nu putem să trimitem aşa, pe 82

oricine, care pe urmă să ne facă surprize neplăcute, că uite ce am păţit cu Ioan Alexandru (era vorba de marele poet), „noi” l-am trimis cu bursă în Germania să studieze pentru doctorat în Filologie, i-am acordat încredere, iar ăsta s-a ocupat acolo de Teologie şi nu a făcut studiile corespunzătoare. S-a înţeles? Dacă da, veniţi aici la mine poimâine la ora cutare, cu câte cinci poezii fiecare, în două exemplare („de ce în două exemplare, că noi nu avem maşină de scris?”, „ hai, nu mai puneţi întrebări din astea!”), să le verific eu, vreau să fie „poezie corespunzătoare”. Am plecat de acolo cu gândul că expresia „poezie corespunzătoare” nu prevestea nimic bun. În ziua şi la ora fixată, ne-am prezentat la tovarăşul Iorgovan, la ASC. Ne aştepta. Ne-am scos cu sfială foile de prin buzunare, le-am netezit şi le-am pus pe masa dânsului, spre competentă apreciere. Şi-a aruncat ochii pe una la întâmplare, a ridicat din sprâncene şi ne-a întrebat răstit: „Ce înseamnă porcăriile astea? Nu v-am zis eu să fie poezie corespunzătoare?!”. Nu ne-am lăsat intimidaţi, ceea ce l-a contrariat puţin şi l-a mai calmat. „Ce înţelegeţi prin poezie corespunzătoare?”. „Ei, ştiţi şi voi, poezii despre patrie, partid, poezii cu poporul, cu tovarăşul secretar general...”, a încercat el să ne ia cu binişorul. „Bine, dar noi scriem poezie filosofică!”, a încercat careva dintre noi. „Lasă că vă ştiu pe voi, ăştia de la Filosofie, credeţi că eu nu ştiu că voi aveţi convingeri pre-marxiste?”. Treaba asta ne-a amuzat într-un fel, am încercat să zicem ceva despre Platon, dar tovul din faţa noastră ne-a tăiat-o scurt. Dacă veniţi până mâine cu „poezie corespunzătoare”, bine; dacă nu, nu mai plecaţi la Iaşi!.

83

Am ieşit supăraţi şi am început să discutăm în contradictoriu imediat, chiar acolo în faţa uşii. Unii ziceau că nu se poate să ne ceară aşa-ceva, că asta înseamnă prostituţie, cum să scrii chestii contrafăcute etc., că ar fi mai bine să renunţăm să mergem la Iaşi. Eu mai fusesem la Iaşi cu vreo doi ani mai-nainte, ca elev de liceu în ultimul an am fost la Olimpiadă la Română, faza naţională, care atunci s-a ţinut la Iaşi. Am încercat să zic ceva, că ar merita să facem un compromis, Iaşiul este (era) un oraş superb şi liniştit, Copoul, duhul lui Eminescu şi al lui Creangă, bojdeuca din Ţicău, Mănăstirea Golia, dar mai ales Borta Rece, moldovenii sunt oameni foarte primitori, au nişte vinuri extraordinare, ar fi mare păcat să ratăm o aşa ocazie de a ne distra, de a face cunoştinţe noi. Bine, dar ce compromis am putea face? În scurtă vreme unuia dintre noi i-a venit o idee simplă şi genială. O să copiem poezii patriotice, de fapt patriotarde, de prin ziare, din „Scânteia” de exemplu, scrise de condeierii de serviciu ai PCR, şi o să le prezentăm lui Iorgovan ca fiind ale noastre! Şi dacă se prinde? Nu se va prinde, că nu citeşte poezie, „dă-l în p... mă-si de analfabet!”, am încheiat apoteotic. Cu aşa concluzii ne-am terminat scurtul nostru conclav din faţa uşii tovarăşului Iorgovan şi am plecat fiecare pe la casele noastre, respectiv pe la camerele noastre din căminul studenţesc.

Am venit în ziua următoare, aproape toţi, cu poezii „corespunzătoare”, copiate de te miri unde. Iorgovan a citit cu un aer savant câteva „prin sondaj” şi s-a declarat mulţumit. „Ei, vedeţi că, atunci când vă mobilizaţi, puteţi să scrieţi poezie corespunzătoare?”. Cineva, o funcţionară apărută ca din pământ, ne-a dat delegaţii, foi de drum pe 84

CFR, bani, apoi şeful ne-a strâns mâna, ne-a urat drum bun şi ne-a atras pentru ultima oară atenţia că trebuie să avem grijă să „reprezentăm cu cinste” Centrul Universitar Bucureşti. Şi duşi am fost. Poeziile copiate de prin ziare şi pe care le-am dat ca fiind ale noastre le-am aruncat cu voioşie la primul coş de gunoi. Am ajuns la Iaşi şi am petrecut acolo o săptămână de vis.

Numai că adevăratele probleme abia de aici au început. La Iaşi, în aula vechii Universităţi, noi am citit poezii de ale noastre, unele total necorespunzătoare. Culmea este că am primit şi premii. Nu le ţin minte pe toate, îmi amintesc doar că Viorel Horj a primit Premiul revistei „Cronica”, iar eu, autorul acestor rânduri, am primit Premiul revistei „Opinia studenţească”, o revistă de altfel foarte bine cotată în epocă. Premiul a constat într-o sumă frumuşică de bani şi, ca de obicei, în publicarea unei pagini de poezie în revistele care au acordat premii. La întoarcere în Bucureşti, obosiţi şi îngheţaţi după călătoria cu un tren de noapte care a stat înzăpezit câteva ore undeva înainte de Adjud, am fost primiţi călduros şi felicitaţi pentru premii de către aceiaşi tovarăşi de la ASC. Bomba cu efect întârziat a explodat câteva luni mai târziu, după sărbătorile de iarnă, deci prin ianuarie sau februarie 1976, când revista „Cronica” a ajuns la tipar având pe o pagină poeziile lui Viorel Horj. Între altele, acolo se afla o imagine care nu avea cum să nu sară în ochi, nişte cuvinte care pomeneau ceva despre legile care ies ca o panglică de scamator din „guşa moale a dictatorului”, o imagine pe care, iată, mi-o amintesc şi azi. Oamenii au luat aceste versuri ambigue drept o aluzie clară la ştim noi 85

cine. Prin urmare, textele lui Viorel Horj nu s-au mai tipărit, au fost scoase de către cenzură, dar nu oricum ci cu cântec. Pe şpaltul paginii prezentat la cenzură erau mai multe însemnări pe margine, ale celor de la Cenzură dar şi altele, probabil de la Partid şi de la Securitate. În acele însemnări se atrăgea atenţia asupra conţinutului subversiv al poeziilor şi se cerea sancţionarea autorului, a poetuluistudent, dar şi tragerea la răspundere a acelor tovarăşi de la ASC Bucureşti care au dat dovadă de lipsă de vigilenţă revoluţionară şi au promovat la un concurs naţional „poezie necorespunzătoare”. Cu alte cuvinte, se cerea capul lui Iorgovan.

Prin urmare, am fost din nou convocaţi la ASC, dar de astă dată nu pentru felicitări ci pentru anchetă. Am fost introduşi, pe rând, în acelaşi birou somptuos, unde se afla un Iorgovan morcovit şi încă vreo câţiva tovarăşi importanţi. Ni se punea şpaltul în faţă şi eram întrebaţi pe un ton ameninţător că ce părere avem. Eu am afişat un zâmbet naiv, gen soldatul Svejk, şi am zis că, după părerea mea, poezia s-ar referi la ceva dictator sud-american. „Cum? La cine?”, am fost întrebat cu stupoare. „La Trujillo de exemplu”, am plusat eu. M-au studiat câteva clipe cu atenţie, să vadă dacă fac mişto sau pur şi simplu sunt prost, după care am fost poftit afară printr-un gest vag cu mâna. Viorel Horj a fost anchetat amănunţit, fiind chemat în mai multe zile şi pus să dea declaraţii în scris, că ce a vrut să zică.

Paradoxal, salvarea situaţiei noastre şi a lui Iorgovan personal a venit de unde ne-am fi aşteptat mai puţin, adică de la un... informator al Securităţii. Bineînţeles, atunci noi 86

nu am ştiut nimic. Informatorul, coleg de cameră cu noi, a fost martor la scenele de un comic nebun, gogolian, în care noi am băut vodcă, am făcut băşcălie şi am copiat la întâmplare poezii „corespunzătoare” din colecţia ziarelor „Scânteia” şi „Scânteia Tineretului”, la care am mai adăugat şi de la noi tot felul de măgării, cu scopul de a-l fraieri pe Iorgovan.

Când a aflat că Iorgovan este în pericol din cauza poveştii cu poeziile, care erau şi în acelaşi timp nu erau ale noastre, Sandu al nostru s-a dus şi s-a... spovedit la Secu. În nota „explicativă” pe care a dat-o olograf, domnul Mitrache Alexandru, ulterior ajuns profesor în Craiova, a arătat că „în legătură cu studenţii Iuga şi Horj..., întrucât poeziile pe care le aveau au fost respinse, au luat alte poezii din reviste pe care le-au semnat cu numele lor şi le-au prezentat la Centrul Universitar, însă la Concurs au prezentat poezii de-ale lor...”. Şi încă: „Înainte de a pleca la Iaşi, studenţii menţionaţi s-au arătat nemulţumiţi de felul în care au fost primite şi apreciate poeziile lor de către tovarăşul Bălgrădeanu la Centrul Universitar, fapt pentru care studenţii au început să înjure”. Ce frumos spus: „fapt pentru care studenţii au început să înjure!”.

Fapt pentru care eu pot deduce acuma că bunul meu coleg informator Sandu a fost de faţă, ca un înger păzitor, inclusiv când am ieşit de la Iorgovan, atunci când ne-a respins poeziile pentru că, îmi amintesc prea bine şi mă recunosc vinovat, atunci l-am înjurat urât de tot pe tovarăşul Bălgrădeanu, Dumnezeu să-l ierte pe dânsul şi să mă ierte şi pe mine pentru acele înjurături, poate nemeritate. Pentru că – continuă delatorul nostru – „Tovarăşul Bălgrădeanu 87

spunea că are familie, copii şi nu vrea să aibă necazuri; [în schimb] studenţii au reproşat că în artă şi poezie nu mai este vorba de familie şi copii, [acolo] trebuie să scrii ceea ce simţi”.

Cazul a fost muşamalizat şi Iorgovan a fost lăsat în pace, adică s-a apreciat că a fost indus în eroare de către studenţii-poeţi, pentru că cei care au condus ancheta (cred eu) şi-au dat seama că, dacă ar fi continuat, oricum nu ar fi rezolvat nimic şi pe deasupra ar fi riscat să umple de ridicol conducerea ASC a Centrului Universitar Bucureşti. În schimb, în ceea ce ne privea pe noi, pe studenţii-autori ai farsei cu poeziile, cred că a fost un motiv suplimentar ca Securitatea să aprobe deschiderea acelui Dosar de urmărire informativă. Cât priveşte „reproşul” că, atunci când este vorba de Adevărul Poeziei, nu trebuie să faci caz de faptul că ai familie şi copii, personal nu-mi amintesc să-l fi făcut eu, de unde rezultă că nu a putut fi făcut de altcineva decât de către colegul Viorel Horj.

88

Auto-excluderi din UTC Lucrurile au luat o întorsătură urâtă pe când eram în anul IV de facultate, adică în toamna anului 1977 şi prima parte a anului 1978. Originea acestor gesturi se afla tot într-o acţiune a lui Paul Goma de prin 1956. Despre ce era vorba? În toamna anului 1956 a avut loc binecunoscuta mişcare antisovietică şi anticomunistă din Ungaria vecină.

La începutul lunii noiembrie 1956, trupele sovietice au invadat Ungaria şi au măcelărit mii de budapestani. La Bucureşti... nimic! Pe atunci Paul Goma avea 21 de ani şi era student în anul II la Litere în Bucureşti. A încercat să iniţieze în mediul studenţesc o mişcare de solidaritate cu „revoluţia” din Ungaria şi de condamnare a crimelor sovietice comise în Ungaria. Nu a reuşit însă să adune pe nimeni în jurul lui. Pe filiera UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea UTC) studenţilor noştri li s-a transmis să stea liniştiţi la locurile lor. Paul Goma era exasperat că nu poate să facă nimic. (Eu cunosc toate aceste detalii din scrisorile pe care Goma le-a trimis unor colegi în care avea încredere, scrisori pe care am reuşit, în parte, să le citesc în original în manuscris). Atunci Paul Goma a comis un gest menit să şocheze şi să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă: s-a dus la sediul UTM de la Universitate şi şi-a predat carnetul de UTM-ist! Cu alte 89

cuvinte, Paul Goma a anunţat că îşi dă „demisia” din UTM, deoarece UTM-ul român nu a luat atitudine împotriva reprimării sângeroase a tineretului din Ungaria. Numai că din UTM, la fel ca din UTC şi PCR, nu exista ieşire prin demisie, ci numai prin excludere, urmată de regulă de puşcărie.

La foarte scurtă vreme, la doar câteva zile, Goma a fost „judecat” mai întâi de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti, a fost exmatriculat, apoi judecat de către „Justiţia” română. A fost găsit vinovat de „tentativă de organizare a unor manifestaţii ostile” şi a primit ceva ani de puşcărie, urmaţi de „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan.

Douăzeci de ani mai târziu, în 1977, când a iniţiat Mişcarea pentru respectarea Drepturilor omului în România, Goma a fost din nou arestat şi, după o detenţie la Securitate de câteva luni, a fost expulzat din ţară, fără să mai revină vreodată în România. Însă ideile lui nu au putut fi expulzate odată cu el.

Ideea auto-excluderii din UTC a prins din nou, în anul 1977, după expulzarea lui Goma din ţară, furnizată fiind de către acelaşi Cezărică. În toamna anului 1977 şi primăvara lui 1978, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti s-au întâmplat nişte evenimente stranii, desprinse parcă din proza lui Mihail Bulgakov. În primul rând, când am revenit la cursuri după vacanţa de vară, în octombrie 1977, am aflat că Facultatea noastră se desfiinţează. Mai precis, Facultatea de Filosofie (cu secţiile Filosofie, Sociologie, Pedagogie şi Psihologie) se desfiinţa, fără să mai aibă statutul de Facultate de sine stătătoare, şi devenea o Secţie a Facultăţii de Istorie, numită Secţia Filozofie-Istorie, 90

destinată să pregătească exclusiv cadre didactice pentru învăţământul preuniversitar. Toţi studenţii existenţi au fost trecuţi automat la noua Secţie Filozofie-Istorie. Specializările tradiţionale: Sociologie, Psihologie şi Pedagogie dispăreau pur şi simplu. De asemenea, dispăreau şi foarte multe norme didactice, deci şi cadre didactice. Profesorii noştri erau profund nemulţumiţi, dar totodată şi suficient de laşi ca să nu iniţieze ei înşişi o mişcare de protest. Părea clar că acei profesori care vor îndrăzni să zică ceva oficial, vor fi primii care vor fi daţi în reducere de activitate. În schimb, ei au simpatizat şi au încurajat discret protestul nostru, al studenţilor, concretizat într-o grevă de vreo două săptămâni, despre care bineînţeles că nu s-a aflat nimic în România.

Singura revendicare, care a fost soluţionată în favoarea studenţilor, după grevă, a fost aceea ca pe diplomele de licenţă să le fie inscripţionate specializările pe care le-au făcut în anii I – III, deci să nu se scrie că au absolvit Filosofie-Istorie, ci că au absolvit Sociologie, Psihologie sau Pedagogie. Era vorba, în fond, de atestarea specializării pentru viitor. Această inscripţionare s-a respectat, dar numai la promoţia 1978. În schimb, protestele unor studenţi au fost reluate puţin mai târziu, într-o cu totul altă formă. Au urmat, la sugestia lui Cezărică, auto-excluderi din UTC. Auto-excluderea din UTC, respectiv ASC a fost iniţial o treabă extrem de simplă. Studenţii din 1977 nu mai aveau aceeaşi problemă ca şi Paul Goma în 1956 şi, bineînţeles, nici riscurile nu păreau la fel. Dar Cezărică a găsit un mod ingenios de a motiva gestul. Studentul în cauză mergea la sediul ASC pe Universitate, care se găsea cu un etaj mai jos de Facultatea de Filosofie. Acolo erau, în 91

afară de asistentul Iorgovan de la Drept, mai mulţi şefi şi persoane în civil, despre care nu ştia nimeni cu ce se ocupă.

Studentul-candidat la auto-excludere avea asupra sa două „documente”, carnetul de membru UTC şi Statutul UTC. Dădea politicos bună ziua şi apoi, cu o naivitate bine simulată, spunea că are o nedumerire. Scotea din buzunar Statutul UTC şi citea prima frază. Îmi amintesc perfect, în această frază se spunea că „UTC este o organizaţie revoluţionară de tineret...”, bla, bla, bla. Studentul zicea că el, personal, nu a făcut nimic „revoluţionar” la viaţa lui şi de aceea înţelege să demisioneze din UTC, să nu mai rămână în această organizaţie pe post de impostor. Scotea carnetul de membru UTC, îl punea binişor pe masă şi, cu puţin noroc, putea să iasă repede pe uşă afară, în scurtul moment de stupoare care urma.

Nu s-au autoexclus mai mulţi deodată, ci dimpotrivă, cât mai rar, apărea câte un candidat la auto-excludere abia la câte două-trei săptămâni, chiar o lună. Partidul şi ASC-ul pe Universitate erau în fierbere, iar atmosfera asta trebuia întreţinută, prelungită, exploatată şi intensificată, cuţitul trebuia răsucit în rană cât mai mult. Astfel, auto-excluderile s-au derulat pe mai multe luni, între noiembrie 1977 – aprilie 1978. Nu mai ţine minte exact cine a fost primul student care s-a autoexclus din UTC, mi se pare că a fost Dorin Necşuliu de la Sociologie. A urmat Teişanu, apoi Negrescu, Kelemen, mai la urmă Horj Viorel – şi am impresia că au mai fost şi alţii, al căror nume îmi scapă acuma. Eu nu m-am auto-exclus din UTC şi nici nu am avut de gând să o fac, aveam altă părere, eram convins că acest lucru nu rezolvă practic nimic şi că există şi alte 92

acţiuni, mai subtile, pe care le poţi face dacă vrei să lupţi împotriva sistemului.

Partidul şi Securitatea din Universitate au considerat că trebuie să intervină ferm şi eficient. Aceştia, de la Partid şi Securitate, credeau că auto-excluderile din UTC au loc din cauza desfiinţării Facultăţii de Filosofie şi transformarea ei într-o Secţie a Facultăţii de Istorie, de aceea îi bănuiau de complicitate cu noi şi pe unii dascăli. A apărut în Facultate unul de la Partid care se numea Ienciu, un individ în vârstă, uscat şi cu mustaţă, sinistru, cu accent basarabean ca un acuzator de prin anii ’50. Acesta a început să vorbească brutal cu profesorii şi să-i ameninţe (am aflat acest lucru mult mai târziu de la profesorul Mircea Flonta). Când profesorii au negat orice implicare, tovarăşul Ienciu le-a cerut să dovedească acest lucru prin intensificarea activităţii de prevenire a acestor „evenimente” (aşa se numeau atunci auto-excluderile din UTC, printr-un eufemism activisticomiliţienesc). Profesorii trebuiau să vorbească cu studenţii, să facă presiuni asupra lor ca să nu se mai auto-excludă.

Profesorii urmau să fie evaluaţi după cum vor reuşi să stăvilească sau nu valul de „evenimente”, vor rămâne sau vor fi daţi afară de la catedră, în funcţie de capacitatea lor de a pune capăt auto-excluderii studenţilor din UTC. Şi într-adevăr, profesorii au făcut demersuri în acest sens. Mai întâi, presupun cu ajutorul „organelor”, s-a făcut o listă cu studenţii care puteau fi bănuiţi că ar fi în stare să se auto-excludă, ceea ce a dus la un climat greu suportabil de suspiciune. Apoi, câte un profesor, uneori mai mulţi, au stat de vorbă cu fiecare dintre noi în particular, de la om la om. De mine, de exemplu, s-au ocupat asist. dr. Dan 93

Potolea şi lect. dr. Petre Bieltz, celebrul profesor de Logică, cu care ulterior am devenit prieten. Dan Potolea a fost implicat cumva personal în ceea ce mă privea, deoarece el a fost cadrul didactic care a dat o recomandare scrisă pentru primirea mea în PCR. Scopul final al discuţiilor era să ni se smulgă o promisiune, cum că nu ne vom autoexclude din UTC, că nu este vorba doar de o problemă a noastră, ci că este în joc însuşi viitorul Facultăţii. Studenţii care nu păreau convingători în promisiuni, erau chemaţi pentru prelucrare şi la Biroul Organizaţiei de Bază. La şedinţa BOB la care am fost convocat şi eu pentru „discuţii individuale”, am fost atacat la modul vehement şi idiot de către un lector de la Doctrine Politice, Mihail Pişcoci, şi de către o colegă de promoţie, care era acolo ca reprezentantă a studenţilor cu opinie sănătoasă. Colega mea zicea că e adevărat că nu este aşa cum a zis Leibniz, că am trăi în cea mai bună lume cu putinţă (deci, ar fi cumva de înţeles să avem şi motive de nemulţumire), dar că noi, comuniştii, ne străduim să facem o lume mai bună. În schimb, Pişcoci striga la mine că „duc o existenţă formală în sânul partidului”. Atunci am băgat mâna în buzunarul interior al sacoului, cu un gest studiat şi am ezitat câteva secunde apăsătoare, apoi mi-am scos batista din buzunar şi m-am şters pe frunte. Lumea a răsuflat uşurată, nu s-a mai produs încă un „eveniment”, iar profesorul Alexandru Boboc ne-a anunţat repede că şedinţa s-a terminat. Şi, cu toate acestea, auto-excluderile au continuat, într-un fel de euforie înrudită cu inconştienţa.

La ASC în schimb se petreceau scene de un comic grosolan, indicibil. Dacă deschideai uşa şi spuneai că eşti 94

de la Filosofie, activiştii intrau în panică. Te înconjurau şi te conduceau imediat afară şi abia după aceea te întrebau ce pofteşti, ca să nu se mai înregistreze ei cu un „eveniment”. Au fost cazuri în care cel care voia să se autoexcludă (a fost vorba, mi se pare, de Horj Viorel) a intrat în sediu şi a scos din buzunar statutul UTC şi carnetul, dar nu a mai apucat să spună poezia cu „organizaţia revoluţionară”, că i s-au îndesat documentele înapoi în buzunar şi a fost împins pe uşă afară. Sau, dacă erai unul dintre cei bănuiţi că ai urma la rând la auto-excludere şi te plimbai puţin prin faţa uşii de la sediul ASC (aşa cum am făcut-o eu în câteva rânduri), oamenii din sediu se încuiau pe dinăuntru cu cheia ş.a.m.d.

Aici nu pot spune mai mult despre „evenimente”, adică despre auto-excluderi, pentru că acestea nu au fost consemnate ca atare în Dosarul de urmărire. Explicaţia este că D.U.I. „Horia” a fost închis pe data de 4 oct. 1977, iar „evenimentele” au survenit la o lună – două după aceea. Nu ştiu dacă s-a deschis alt D.U.I. şi cum au fost consemnate auto-excluderile de către „organele abilitate”.

Important este însă modul în care au fost reprimaţi de către Securitate actorii „evenimentelor”. Simplu, atitudinea oamenilor faţă de UTC a fost sancţionată ca infracţiune de drept comun, mergând pe Legea care combătea parazitismul social.

Pe 5 noiembrie 1976 a fost dată de către Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu Legea nr. 25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, o lege prin care dreptul la muncă devine de fapt o obligaţie sancţionabilă penal. În rezumat, această 95

lege prevedea că orice persoană care a împlinit 16 ani, nu urmează o formă de învăţământ şi este aptă de muncă, are obligaţia de a se înscrie la Direcţia de muncă, pentru a solicita un loc de muncă. Prezentarea la locul de muncă repartizat devenea obligatorie (art. 7 din Legea nr. 25/1976). În cazul în care persoana refuză, ea va putea fi obligată printr-o Hotărâre judecătorească să presteze muncă timp de un an pe un „şantier de interes naţional”, iar Judecătoria va soluţiona cauza în termen de maximum 10 zile, adică în procedură de urgenţă. În caz de sustragere de la executarea Hotărârii judecătoreşti, persoana va fi plasată într-un „Centru de reeducare” (art. 9). Imediat după apariţia acestei Legi, toată presa controlată de partid a început o amplă campanie de combatere a ceea ce s-a numit atunci „parazitismul social”.

Personal, cred că această lege avea o ţintă specială şi un scop ascuns. Ceauşescu a reluat lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde avea nevoie de multă forţă de muncă, dar nu voia să folosească deţinuţi, treaba asta ar fi evocat în mentalul comun perioada odioasă din anii ’50. Aşa că a dat mai întâi Legea care sancţiona parazitismul social, după care a dat o amnistie de mari proporţii în rândul puşcăriaşilor de drept comun. Atunci, sub pretextul evident demagogic al „umanismului socialist”, au fost eliberaţi peste două treimi din numărul total al deţinuţilor din România, undeva între 35.000 – 40. 000 de puşcăriaşi. Au mai rămas „înăuntru” doar cei condamnaţi pentru omor, tâlhărie, viol şi delapidare de la 50.000 lei în sus. Atunci, în primăvara anului 1977, au fost desfiinţate pur şi simplu, din lipsă de clienţi pentru cazare, mai multe 96

penitenciare, printre care şi celebra fostă închisoare politică din Sighet, care a devenit depozit de mărfuri pentru ICRA. Amnistiaţii au fost lăsaţi să zburde în libertate timp de vreo lună, un fel de „concediu”, timp în care infracţionalitatea măruntă a crescut exponenţial, după care au început să fie strânşi de către Miliţie, bob cu bob, în calitate de paraziţi sociali şi „repartizaţi în muncă” la Canal.

Studenţii de la Filosofie care s-au auto-exclus din UTC au fost trataţi la fel, ba chiar mai rău, decât foştii puşcăriaşi amnistiaţi. În primăvara anului 1978, studenţii care, cu toate presiunile exercitate asupra lor, nu şi-au luat înapoi carnetul de membru UTC, au fost exmatriculaţi din Facultate, după care, cam după două săptămâni, au fost căutaţi spre a fi arestaţi ca „paraziţi sociali”, întrucât nu urmau o formă de şcolarizare şi nici nu aveau loc de muncă. Nici nu li se mai oferea loc de muncă la Canal, ci erau arestaţi, judecaţi cu uşile închise în procedură de urgenţă, fiind cadorisiţi pentru început cu câte şase luni de închisoare cu executare în penitenciar, deoarece „centrele de reeducare” prevăzute de lege nu erau încă amenajate şi nici nu au mai fost înfiinţate niciodată. Într-un fel, studenţii auto-excluşi din UTC au ocupat în puşcărie unele locuri rămase libere prin amnistierea adevăraţilor infractori. În primul rând, a fost găsit şi rearestat Cezărică.

Apoi, din câte îmi amintesc, a fost arestat Dorin Necşuliu, auto-exclus din UTC şi exmatriculat din Facultate. Necşuliu avea deja un loc de muncă, era paznic de noapte pe la ceva întreprindere, dar a fost dat afară din serviciu, desigur la intervenţia Securităţii, pentru a putea fi arestat. Motivul 97

invocat a fost că postul era prevăzut ca fiind dotat cu armă de foc, i s-a cerut încă o dată cazierul, iar lui Necşuliu nu i s-a mai eliberat cazier judiciar, practic fără nici o explicaţie.

Teişanu avea şi el loc de muncă, tot ca paznic de noapte, şi el a fost dat afară în acelaşi fel ca şi Necşuliu, dar nu a mai putut fi găsit de Securitate pentru a fi arestat, de parcă ar fi intrat în pământ. Meluş Negrescu, un viitor important compozitor, şi el auto-exclus din UTC, şi-a găsit repede loc de muncă pe un şantier, ca salahor şi momentan a fost lăsat în pace dar, din câte ştiu eu, a fost şi el arestat ceva mai târziu. Starea de spirit începea să semene tot mai mult cu „revoluţia culturală” din China anilor ’60, când cei mai mari intelectuali şi artişti ai ţării au fost trimişi să lucreze în agricultură. Andrei Kelemen a fost internat, pe bune, într-un spital de psihiatrie. În fine, Horj Viorel a reuşit să se angajeze repede, dar nu oriunde. Pe atunci, în mod legal nu putea fi nimeni angajat în Bucureşti, dacă nu avea domiciliul stabil în Bucureşti, adică dacă nu avea buletin de Bucureşti. Se făceau inclusiv căsătorii formale, pentru a obţine buletin de Bucureşti. Exista totuşi o firmă care te angaja fără să te întrebe de buletin, aceasta era Întreprinderea de Salubritate Bucureşti. De unde se vede încă o dată că viaţa bate imaginaţia, un fost student la Filosofie în anul IV s-a angajat la Salubritate, nu putem spune pe post de „gunoier” pentru că pe legitimaţia lui scria „însoţitor transport”, asta cu doi ani mai-nainte ca Marin Preda să fi publicat celebra lui carte Cel mai iubit dintre pământeni.

98

Urmărirea şi urmările ei Unii ar putea spune că eu nu am avut nimic de suferit în urma faptului că am fost urmărit de către Securitate, dar lucrurile nu stau chiar aşa. La absolvirea Facultăţii am ajuns la Buzău prin Repartiţie guvernamentală, de unde am schimbat Repartiţia la Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş. În cadrul Dosarului de Urmărire Informativă (DUI), se pare că eu m-am bucurat de o atenţie mai specială. Am intrat la Facultate în anul 1973, dar am venit la cursuri în 1974, între timp făcusem armata. În grupa în care am ajuns în 1974, eram studentul care a luat cea mai mare medie la admiterea în Facultate.

Aşa se face că, încă de la începutul anului întâi, am fost desemnat şef de grupă. Apoi, pe baza originii sociale „sănătoase” (fiu de ţăran), combinată cu statutul meu de şef de grupă, la sfârşitul anului am fost solicitat să mă înscriu în PCR, să devin adică membru de partid. Am încercat să zic ceva în genul unui refuz, dar mi s-a spus clar că nu se poate refuza o aşa cinste, că până la urmă, până în anul IV, toţi studenţii vor trebui să fie membri de partid, pentru că noi suntem o „facultate cu profil ideologic”. În fine, am acceptat. În anul II deja, deşi eram membru de partid, nu mai eram un student model. Am început să lipsesc de la cursurile care nu mi se păreau interesante şi să nu mai pun absenţele colegilor în Jurnalul de grupă. Mi 99

s-a luat Jurnalul şi am fost schimbat din funcţia de şef de grupă dar, după prestaţia de la seminariile la care veneam, mi-am păstrat renumele de student bine pregătit, lucru consemnat şi la Dosarul de Securitate.

Profesorii au aflat că am probleme cu Securitatea, deoarece pentru a urmări un membru de partid, Securitatea trebuia să ceară şi să obţină aprobarea partidului, adică al Biroului Organizaţiei de bază – PCR pe Facultate. Faptul este consemnat negru pe alb în Dosar: „Studentul Iuga Nicolae va fi luat în lucru prin DUI – după obţinerea aprobării organelor de partid – iar ceilalţi studenţi vor fi în atenţia noastră ca legături” (fila 40). Când au început autoexcluderile din UTC, situaţia mea a devenit din nou una specială. Eu eram în acelaşi Cerc format în jurul lui Cezărică cu cei care se auto-excludeau. Mai mult, exista consemnată informaţia că „Iuga l-a cunoscut primul pe Cezărică şi prin el l-au cunoscut şi ceilalţi”. Ei bine, se punea în mod real problema: ce va face Iuga? Se va auto-exclude şi el sau nu?

Dacă da, atunci lucrurile se complică, pentru că el trebuie să se auto-excludă nu doar din UTC, ci şi din PCR, ceea ce este un fapt cu o gravitate mult mai mare. Cum trebuie procedat? Dacă se află la „Europa Liberă”? Am simţit cumva că mie mi se acordă o atenţie sporită. Şi nu m-am înşelat. Când mi-am văzut Dosarul, am aflat de acolo că, spre deosebire de ceilalţi, despre mine Securitatea a cerut în secret caracterizări ale persoanei mele, atât de la colegi cât şi de la cadre didactice. Încercau probabil să-mi prevadă comportamentul şi să-mi caute eventualele puncte slabe, vulnerabile, în baza cărora să fiu ori manipulat ori exmatriculat. Astăzi, având posibilitatea ca, după atâta vreme, 100

să pot privi lucrurile cu detaşare, pot spune că acele caracterizări au fost cu totul obiective şi oneste.

Astfel, sursa „Mircea” relatează că la căminul Panduri (este vorba deci de un coleg de cămin, nu am idee cine o fi fost), „studentul Iuga Nicolae este preocupat de studiul filosofiei idealiste a lui Hegel şi Schopenhauer” (fila 21).

Avem aici, cred, una dintre cele mai frumoase delaţiuni din întreaga istorie a genului, de fapt un adevărat omagiu.

Să te pârască cineva că citeşti, ca student la Filosofie, Hegel şi Schopenhauer, iar faptul acesta să fie văzut ca un delict! Apoi altă sursă, „Bădin” (care de asemenea locuia în acelaşi cămin, să fi fost oare Virgil B.?), scrie că: „Iuga Nicolae este un student capabil, cu o foarte bună pregătire de specialitate, bun cunoscător al problemelor filosofice.

Poartă numeroase discuţii pe teme de literatură, artă, filosofie, ocazii cu care îşi scoate în evidenţă pregătirea sa”. Sau încă sursa „Theodor”, despre acelaşi Iuga Nicolae: „... este echilibrat, suficient de instruit [...], mai puţin influenţabil în ceea ce priveşte comportamentul [...]. Citeşte Biblia şi recurge la exemple, argumente biblice în discuţiile cu colegii. La una din aceste discuţii, din iulie 1976, Tabăra 2 Mai – Mangalia, am participat la o discuţie în care argumentul citat a revenit frecvent [...]. Am observat cu ocazia mai multor discuţii anterioare că multe din problemele de ordin filosofic sunt interpretate din punctul de vedere biblic” (fila 22). Da, într-adevăr, la început Hegel şi Schopenhauer, acuma şi Biblia – iată lecturile care păreau atunci neobişnuite, şocante chiar, iată cărţile care păreau atunci a avea o influenţă nefastă asupra unui student de la Filosofie, iată fapte suficient de grave, încât trebuiau denunţate de către alţi 101

studenţi la aceeaşi Facultate şi consemnate într-un Dosar de Securitate!

Cu toate acestea, şi eu am fost la un moment dat aproape, foarte aproape de punctul de a fi exmatriculat şi arestat. După scandalul legat de iniţiativa lui Paul Goma şi după expulzarea lui din ţară, la începutul anului universitar următor, organizaţia de partid de la Universitate a luat unele măsuri. Una dintre cele mai stupide şi represive măsuri era aceea prin care cadrele didactice erau repartizate cu schimbul, conform unui grafic riguros întocmit, să facă „de serviciu la cămin”. Adică în fiecare seară, după ce studenţii începeau să vină de la cursuri şi de la masa de seară, câte un cadru didactic trebuia să stea în fiecare cămin până pe la „ora stingerii” care, dacă nu mă înşel, era prevăzută pentru ora 23, să treacă prin camere, să discute cu noi, să ne întrebe ce probleme avem, bla, bla, cam aşa cum în cazărmi există permanent un ofiţer de serviciu.

Ideea era ca studenţii să nu-şi permită prea multe la cămin, să nu discute orice, să se ştie spionaţi în permanenţă de către cadrele didactice. Bună idee, într-un fel. În acest context, într-o seară a intrat în camera noastră, în camera 6 de la căminul „Panduri”, un astfel de cadru didactic de serviciu, un asistent de la Sociologie, Ion Ungureanu îl chema (a murit tânăr, Dumnezeu să-l ierte!), un tip simpatic, inteligent, comunicativ, cu contribuţii originale în domeniul Sociologiei, singurul lui neajuns fiind că atunci, în acea seară, a nimerit prost. Noi, cei din camera 6, care eram deja în anul IV, tocmai goliserăm o sticlă de vodcă şi eram cu chef, inclusiv cu chef de arţag. „Yankeul” (porecla fostului meu coleg de grupă Radu 102

Voicu) şi cu mine l-am luat tare, l-am întrebat că ce sau pe cine caută, pe urmă ceva în genul: „ce vrei bă, ai venit să ne spionezi?” şi l-am poftit afară. Normal, omul s-a simţit foarte prost şi a doua zi ne-a reclamat la Decanat.

Incidentul a fost amplificat şi gravitatea lui a fost umflată artificial în şedinţa de Consiliu profesoral care a urmat. Deşi ideea spionării studenţilor de către profesori era una odioasă, nu ştiu cui o fi aparţinut, poate nu profesorilor, poate Securităţii, deşi noi studenţii eram trataţi ca şi cum nu am avea şi noi dreptul la intimitate şi demnitate, şi deşi am fost mai mulţi autori-studenţi ai aşazisei insultări a cadrului didactic, totuşi eu am fost găsit singurul vinovat şi responsabil. Regretabila întâmplare a fost numită „un act grav de huliganism” (citez din memorie din profesorul B., pe atunci secretar PCR pe Facultate) şi s-au cerut sancţiuni aspre. Am fost sancţionat pe linie administrativă cu ridicarea dreptului de a locui în cămin şi pe linie de decanat cu „mustrare scrisă cu avertisment”, cea mai gravă sancţiune înainte de exmatricularea din Facultate. Am scăpat, totuşi, ieftin. Nu am fost exmatriculat din Facultate, deşi a existat şi o astfel de propunere în Consiliul profesoral. Se ştia că după exmatriculare, urmează vânarea individului ca „parazit social” şi puşcăria.

O Notă redactată olograf de către sursa „Dumitru”, după toate probabilităţile cadru didactic, informează organele de Securitate despre cele discutate în Consiliul profesoral: „... S-a vorbit în acelaşi sens şi despre Iuga Nicolae, care este şi membru de partid, activitatea şi comportamentul lui în cămin creând grave probleme, pentru care a fost sancţionat cu excluderea din cămin şi disciplinar pe linie 103

de decanat, urmând ca măsuri similare să fie luate şi pe linie de partid” (fila 42). La finalul Notei, ofiţerul de Securitate căpitan Aldea consemnează cu mâna lui şi măsurile propuse. Între altele, „Informatorul [adică cadrul didactic „Dumitru”] a primit sarcina [adică profesorul universitar primeşte sarcini de la un ofiţer de Securitate!] de a-l contacta în continuare pe studentul în cauză [adică pe Iuga], în scopul de a putea stabili care sunt cauzele care au generat atitudinea sa”.

Pe mine, excluderea din cămin nu m-a afectat deloc.

Oricum eu stăteam deja în gazdă şi stăteam chiar foarte bine, undeva între Facultatea de Medicină şi Palatul Cotroceni, pe str. Carol Davila nr. 67, un cartier select şi frumos care, spre deosebire de zonele infecte ale Bucureştiului, primăvara mirosea puternic a liliac şi caprifoi, aveam o cămăruţă la mansarda unei case boiereşti, cu intrare separată, pe o scară de serviciu. Gazda, un fost profesor de Politehnică din perioada interbelică, un anume domn Rusu, din câte am înţeles el însuşi fost deţinut politic, un bătrân rigid, format la şcoli germane, aspru, distant, mă primea o dată pe lună pentru trei minute, atunci când îi duceam chiria, în rest nu îl interesa ce fac eu în camera mea. Aveam în acelaşi timp şi un pat într-o cameră de la căminul „Panduri”, aveam drept la cămin după regulile de atunci (eram bursier), aveam legitimaţia de cămin şi mai mergeam uneori serile pe acolo, la o vodcă şi la discuţii cu colegii.

Dar numai foarte târziu, adică abia atunci când mi-am văzut Dosarul, am putut constata că în acea şedinţă, în care am fost exclus din cămin, s-a pus problema să fiu exclus şi din partid. Or, excluderea din partid atrăgea 104

automat după sine şi exmatricularea din Facultate, statutul de „parazit social” şi puşcăria. Şi asta în ultimul an de Facultate şi în ultimul semestru. Dar – cine a propus excluderea din partid? Securistul Universităţii, maior Marian Ureche? Probabil. Şi care dintre profesori au vorbit în apărarea mea? Cine sunt cei care s-au opus? Cine m-a salvat de fapt? – sunt lucruri pe care nu le-am aflat şi cred nu le voi afla niciodată. Fapt este că propunerea de exmatriculare a căzut la vot. În tot cazul, undeva pe la jumătatea lunii iunie 1978 am susţinut examenul de Licenţă. La vreo două zile după asta, gazda mea domnul Rusu m-a chemat pe neaşteptate până la dânsul. Eram contrariat, oare de ce, chiria o aveam plătită oricum până la sfârşitul lunii. M-a primit în picioare, ca de obicei, apoi, spre uimirea mea m-a poftit să iau loc şi m-a întrebat dacă nu doresc o cafea. Am zis că da, intrigat.

M-a lăsat să iau o gură din cafeaua fierbinte, apoi mi-a spus pe scurt că vrea să mă anunţe, înainte cu două săptămâni că, începând cu 1 iulie, el nu mai închiriază camera. Nu a zis că nu mi-o închiriază mie, a zis că nu o mai închiriază aşa, în general. Mi-a mai zis că nu are rost să insist, deoarece dânsul a luat deja o hotărâre în acest sens. (Asta nu l-a împiedicat ca, trei luni mai târziu, să i-o închirieze lui Viorel Horj). I-am mulţumit şi i-am promis că pe 30 iunie îl voi căuta să-i predau cheia. M-a condus până la ieşire, de asemenea contrar obiceiului, mi-a strâns mâna şi mi-a zis cu voce scăzută, pe un ton enigmatic: „Ai face mai bine să te duci profesor acolo, la dumneata, în Maramureş!”. Atunci acest sfat nu mi-a părut deloc deplasat.

Dar în ziua următoare am trecut şi pe la căminul „6 105

Martie”, să-mi iau rămas bun de la colegii din anii mai mici care stăteau acolo. Şi ce să vezi? La intrare mă abordează administratoarea de la cantină (sau ce o fi fost ea pe acolo, aveam să aflu mai târziu, din Dosar, că a fost informatoare sub numele de cod „Silica”), o femeie ţigănoasă şi trupeşă, obişnuită să vorbească de sus, care îmi zice: „Felicitări, uite, ai terminat Facultatea, tu eşti băiat bun, să nu te iei după ăilalţi, ai face bine să te duci profesor acolo la tine în Maramureş”! Iată, mi-a fost spus acelaşi lucru, la un interval foarte scurt, de către două persoane care nu aveau cum să comunice între ele. Clar, cineva i-a contactat pe aceşti oameni ca, prin intermediul lor, să-mi transmită mie un anumit mesaj. În spatele tuturor lucrurilor şi persoanelor se putea încă o dată ghici, plutind ubicuu, duhul nevăzut al Securităţii.

106

Intrarea în „câmpul muncii” Aşa i se spunea pe atunci cu un poncif al epocii: „câmpul muncii”, la ceea ce azi s-ar putea numi un „loc de muncă” sau, mai simplu, un „job”. Un câmp al muncii despre care un prieten din Cluj, Ioan Viorel Bădică, absolvent de Filosofie şi vagabond şi el, la fel ca Mititelu Cezar, zicea că este un „câmp minat”, în care nu e bine să intri.

Am terminat Facultatea la douăzeci şi cinci de ani şi nu aveam nici o perspectivă profesională clară în minte.

Dacă ar fi fost după mine, în visele mele cel mai frumoase, eu mă vedeam lucrând în redacţia vreunei reviste de cultură sau în Învăţământul superior ca asistent universitar, ambele variante evident imposibile. În plus, eram şi „obiectiv” de urmărit într-un Dosar de Urmărire Informativă la Securitate, fapt de care eu nu aveam habar. În Învăţământul superior atunci nu se punea problema să intru din mai multe motive. În primul rând, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti cu toate Secţiile sale (o grupă de Filosofie, două de Sociologie, două de Psihologie şi încă o grupă de Pedagogie) era în curs de desfiinţare. Numărul de locuri la admitere era redus de şase ori, de la şase grupe la o singură grupă, Facultatea însăşi fusese transformată într-o Secţie a facultăţii de Istorie, iar noua Facultate de Istorie avea titulatura tragi-comică de Facultate de Istorie – Filosofie, 107

cu două Secţii: Istorie – Filosofie şi Filosofie – Istorie.

Absolvenţii de Filosofie primeau diplome de licenţă în Istorie – Filosofie, cu specializarea Filosofie – Istorie. Prin urmare, se opera o reducere dramatică a normelor didactice, bătrânilor li se impunea pensionarea, iar tinerilor să plece în învăţământul liceal. Îmi amintesc că la o şedinţă PCR pe Facultatea (încă) de Filosofie, prin toamna anului 1977, când a început să se pună oficial problema reducerilor de activitate, un asistent mai tomnatic de la Psihologie, Dumitru Cristea, care trebuia să plece de la catedră, a făcut un scandal monstru şi a ameninţat pe mai multe cadre didactice cu tot felul de reclamaţii. Probabil că tot atunci omul a fost racolat de către Securitate, pentru că după aceea a fost transferat la Catedra de Ştiinţe Sociale de la Politehnică, iar după 1990 a apărut în spaţiul public direct din civilie cu grad de general şi funcţie de prim-adjunct al directorului SRI Virgil Măgureanu. Având în vedere toate cele de mai sus, atunci, până la „revoluţie”, nu a mai intrat nimeni asistent la Filosofie, nici măcar şefii de promoţie, în cazul promoţiei noastre Adrian Miroiu. În al doilea rând, dat fiind faptul că la admitere am luat o medie foarte bună, în anii întâi şi doi am fost numit şef de grupă la Pedagogie, am fost primit în PCR şi mi se dădeau note maxime la examene ca un ceva de la sine înţeles, având deci toate datele ca să termin specializarea ca şef de promoţie, dar întâlnirea cu Cezar Mititelu m-a marcat suficient, încât să nu mai fiu un student model din punctul de vedere al disciplinei curente. Mai întâi, mi s-a luat jurnalul de grupă şi am fost schimbat din funcţia de şef de grupă, pentru că nu treceam absenţele colegilor. Apoi, 108

am început să lipsesc de la unele cursuri insignifiante, să fiu activ la seminarii, dar argumentându-mi anumite idei personale la modul vehement, ceea ce nu se putea să nu atragă atenţia la modul negativ asupra mea. Am fost sancţionat cu mustrare scrisă pentru absenţe şi cu excludere din cămin, pentru că am refuzat să fac „de serviciu” la cantină, adică să fac, atunci când îmi venea rândul, curăţenie în sala de mese şi să curăţ cartofi la bucătărie, exact ca în cazarmă. Aşa că la absolvire şi la „repartiţia guvernamentală” nu am mai fost pe primele locuri pe ţară, ci pe undeva în jurul locului zece. Deci, şi dintr-un alt punct de vedere nu se punea problema să intru în Învăţământul superior, chiar în ipoteza că Facultatea de Filosofie nu ar fi trecut printr-un proces de reducere de activitate.

Aveam în schimb nişte promisiuni de intrat în presa culturală. Eram în relaţii apropiate cu un fost profesor de Logică de la Facultate, Radu Stoichiţă (1920-1981). Omul avea un trecut cu greutate, în timpul războiului a fost student al lui Lucian Blaga la Sibiu, politician de stânga înainte de 1948, a fost şi un apropiat al lui Petru Groza, care l-a trimis în diplomaţie, secretar de Ambasadă în SUA şi mai apoi ambasador în RFG. Pe la sfârşitul anilor ’50, în Germania la Bonn a fost victima unei tentative de asasinat rămasă neelucidată, ceea ce îl făcea să arate mai în vârstă decât era în realitate. Vorbea germana din copilărie şi în materie de Filosofie a fost unul dintre traducătorii lui Hegel în limba română, alături de D. D. Roşca, Virgil Bogdan şi Constantin Floru. Nu mă lasă să îi spun „Domn Profesor”, ci „Nea Radule”. Explicaţia era simplă. Eram acceptat în cercul lui şi invitat la cârciumă, iar acolo nu mă 109

lăsa să îi spun „Domn Profesor”, ca să zică ospătarii ca a venit profesorul cu studentul la băut. Nea Radu era din Ardeal, de lângă Făgăraş şi nu avea copii, aşa că avea din când în când câte un student preferat, cu condiţia să fie din Ardeal, pe care îl cultiva într-un mod mai aparte şi îl invita la cârciumă şi chiar la el acasă. Unul dintre acei studenţi am fost şi eu.

Când mă apropiam de absolvirea Facultăţii, în primăvara anului 1978, Profesorul Radu Stoichiţă mi-a zis să stau liniştit că îmi rezolvă el situaţia serviciului meu, în sensul ca să intru în redacţia revistei „România pitorească”.

M-a asigurat că va vorbi cu Doicaru şi treaba este ca şi rezolvată. Existau pe atunci, în anii ’70, în subordinea Ministerului Turismului două reviste scrise şi tipărite în România dar mai mult pentru uz extern, pentru românii din diasporă şi pentru serviciile secrete străine, reviste care conţineau şi articole care nu puteau fi publicate în ţară. Era vorba de oficinele Securităţii numite „România pitorească” şi „Tribuna României”. Ministru al Turismului era un anume Nicolae Doicaru, un fost general de Securitate de tristă amintire din perioada stalinistă. A fost aparent trecut în rezervă de la Securitate şi numit la ministru al Turismului, cu sarcina de a transforma acest minister într-o uriaşă anexă a serviciului de spionaj al României. Din câte am putut deduce dintr-o convorbire telefonică la care am asistat, Nea Radu era, nu ştiu de unde, prieten la cataramă cu ministrul Doicaru. Pe atunci eu nu ştiam nimic despre trecutul sinistru al fostului general de Securitate Doicaru, după cum foarte probabil nici Nea Radu, la fel ca şi mine, nu ştia că eu am un dosar de urmărire la Securitate şi, prin 110

urmare, nu aş putea fi angajat tocmai la o firmă controlată de către Securitate. Până la urmă, nu a ieşit nimic de aici deoarece, după fuga generalului Pacepa în SUA, prin luna august a anului 1978 ministrul Doicaru a fost destituit din funcţie, arestat şi anchetat ca spion american. Aşa că mi-am luat adio şi de la „România pitorească”.

111

Profesor la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet La terminarea Facultăţii în anul 1978 am prins repartiţie guvernamentală pe un post de profesor în municipiul Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău. Nu m-a interesat, îmi era indiferent unde eram repartizat, pentru că nu voiam să mă prezint la post, ci voiam să fac tot posibilul să rămân în Bucureşti. A picat varianta de a intra la revista „România pitorească”, dar mai rămâneau şi altele. Singurul lucru important atunci era să obţin o hârtie care se numea „negaţie” de la postul unde eram repartizat.

Situaţia absolvenţilor de facultate din România de atunci era următoarea: absolventul primea de la stat o repartiţie la un loc de muncă pe care era obligat să rămână timp de trei ani, după care era liber să plece unde voia.

După trei ani erau puţini cei care mai voiau să plece, pentru că între timp oamenii se căsătoreau şi se interesau de afirmarea în profesiune. În aceşti primi trei ani de activitate în muncă absolventul se numea „stagiar”, iar şefii nu puteau să îl dea afară, chiar dacă stagiarul nu făcea nimic. Iar stagiarul era constrâns să stea cei trei ani acolo unde a fost repartizat, în caz contrar era obligat să plătească facultatea, o taxă cu statut de amendă civilă în cuantum de zece mii de lei, ceea ce însemna aproximativ salariul pe o jumătate de an. În schimb, mai exista soluţia numită „negaţie”, adică angajatorul (în cazul nostru Inspectoratul 112

Şcolar Judeţean) să îi dea stagiarului o adresă scrisă, prin care să îi comunice acestuia că nu are nevoie de el, şi atunci stagiarul putea să plece altundeva cu adresa respectivă la mână, fără să mai plătească şcolarizarea.

Pe aşa ceva m-am bazat şi eu. M-am prezentat la Inspectoratul Şcolar Judeţean Buzău cu o cerere de negaţie, spunându-le hotărât că nu am de gând să rămân acolo. Au spus că îmi dau negaţie, cu condiţia să le duc ofertă scrisă de serviciu de altundeva. Atunci exista o posibilitate de a scăpa de stagiu în acest fel, au mai reuşit şi alţi colegi de-ai mei. Au comunicat în scris la postul pe care au primit repartiţie că se vor prezenta dincolo, unde au primit oferta de serviciu, iar acolo de unde au primit oferta de serviciu au comunicat că s-au răzgândit şi că se vor prezenta la postul unde au fost repartizaţi iniţial, dar în realitate nu s-au prezentat nici într-un loc şi nici în celălalt, scăpând în acest fel şi de repartiţie şi de amendă. Aşa se face că eu am venit la ISJ Maramureş, unde mai mulţi inspectori şcolari mă cunoşteau, întrucât în timpul liceului fusesem olimpic de nivel naţional şi, deci, mi s-a dat ofertă scrisă pe postul de Ştiinţe Sociale de la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, post care se elibera prin plecarea titularului Ion Bălin ca asistent universitar la Bucureşti. Înarmat cu oferta de serviciu scrisă de la Maramureş, m-am prezentat din nou la Buzău. Numai că cei de la ISJ Buzău m-au tras cumva pe sfoară, în sensul că în loc să-mi dea negaţia la mână, mi-au luat hârtia cu oferta de serviciu de la Maramureş, pe care în faţa mea au capsat-o împreună cu negaţia lor şi au expediat ambele hârtii la Ministerul Învăţământului. În baza acestor hârtii, la nivelul Comisiei 113

de resort din Minister s-a decis o schimbare de repartiţie a mea ca stagiar, de la Buzău la Maramureş. Ministerul a comunicat acest lucru la Buzău, cu adresa nr. 57924 / 1978, iar ISJ Buzău a comunicat faptul cu adresa nr. 4418/7 nov.

1978 la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, precum şi mie personal. Eu m-am prezentat la postul de profesor de Ştiinţe Sociale de la „Dragoş Vodă” după începerea anului şcolar, undeva pe la sfârşitul lunii septembrie 1978, în baza informării verbale pe care am primit-o de la un funcţionar din Minister, iar Dispoziţia scrisă pe hârtie a sosit, în virtutea binecunoscutei inerţii birocratice, abia pe la jumătatea lunii noiembrie a aceluiaşi an. Aşa că intrarea mea ca profesor la Liceul „Dragoş Vodă” s-a făcut cu întârziere de o lună şi, în lipsa unui act doveditor, într-o atmosferă destul de confuză şi care a generat suspiciuni.

Am intrat pur şi simplu în clădirea Liceului, l-am căutat pe director şi i-am spus că eu sunt noul profesor de Filosofie. Directorul Ştefan Motogna, un bărbat chel şi cu vorbire arhaică maramureşeană, care atunci mă vedea pentru prima oară, s-a uitat lung la mine şi, normal, mi-a cerut „hârtia”. I-am spus că nu am nici un fel de hârtie dar, dacă nu mă crede, îl rog să dea un telefon la Inspectoratul Şcolar de la Baia Mare, la cabinetul tovarăşului inspector general Andrei Bălan. Eram împreună cu Jean Bălin, profesor de Filosofie la acelaşi Liceu, mai în vârstă decât mine cu şase ani, care tocmai a fost luat prin concurs un post de asistent universitar la Bucureşti, dar nici el nu avea încă la mână dovada scrisă, aşa că directorul i-a cerut şi lui „hârtia”.

Jean, cu chef ca de obicei, i-a zis: „Bade (aşa i se adresa el directorului Motogna, cu „bade!”) eu plec şi în locul meu 114

vine el. Dar vezi că ăsta e mai rău decât mine, vezi că ăsta te va cheli de tot!”. Directorul s-a enervat şi i-a zis lui Jean: „Tu nu pleci nicări până nu îţi văd hârtia, iar el (adică eu), nici el nu vine aici, până nu îi văd şi lui hârtia”. În consecinţă, ne-am luat cu Jean şi am plecat la cârciumă. După vreo două ore, directorul a trimis pe cineva la cârciumă (la barul numit „Tabac”), să mă cheme la Liceu, să iau catalogul şi să intru la clasă. Am aflat că între timp a vorbit la telefon cu Inspectoratul Şcolar.

Dar confuziile continuă, întreţinute de o serie de reclamaţii. Îndrumător al Organizaţiei UTC a elevilor din Liceu, cu statut de director adjunct, era atunci un profesor de Istorie, Smărăndoiu Mihai, mai în vârstă decât mine cu vreo treizeci de ani. Se afla în relaţii proaste cu directorul Motogna, pentru că pretindea că el ca profesor de istorie are pregătirea politică corespunzătoare şi că funcţia de îndrumător UTC este una politică şi că deci el, Smărăndoiu, este mai important în Liceu decât directorul propriu-zis, care este o funcţie administrativă. După ce am venit eu ca profesor la Liceu, Motogna a iniţiat la Comitetul Municipal PCR demersuri pentru schimbarea lui Smărăndoiu din funcţie. Pretextul era plauzibil. Uite, zicea el, avem un cadru didactic nou de Ştiinţe Sociale, deci cu o pregătire politică corespunzătoare, dar care spre deosebire de tovarăşul Smărăndoiu este mai tânăr, deci mai apropiat ca vârstă de elevii UTC-işti.

S-a făcut schimbarea, am fost numit eu în funcţie, iar Smărăndoiu a luat foc. A început să facă săpături, să afle şi să inventeze cât mai multe despre mine, după care reclamaţiile împotriva mea au curs gârlă la Partid şi la 115

Securitate. Între altele, nevasta lui Smărăndoiu, care era profesoară de Română, ştia despre mine că în timpul liceului eu am fost olimpic de nivel naţional la limba română şi că probabil eu voi fi făcut Facultatea de Filologie, iar aici am declarat în fals că am terminat Filosofie, ca să pot ocupa postul de profesor de Filosofie, care tocmai se vacantase.

Directorul m-a luat deoparte şi m-a întrebat cu toată gravitatea dacă este adevărat că eu am absolvit Filosofia, dacă nu cumva am făcut Filologie, apoi mi-a cerut să-i prezint Diploma. Numai că, atunci ca şi acum, diploma de licenţă nu se elibera imediat după absolvirea Facultăţii, ci mai dura câteva luni. I-am spus directorului că nu am cum să scot diploma imediat şi că nu are decât să se intereseze la Facultate. Directorul Motogna s-a gândit puţin şi a avansat altă soluţie. Eu să dau o Declaraţie scrisă de mână pe proprie răspundere, cum că am terminat Filosofie, nu Filologie, ca să fie el acoperit, ceea ce am şi făcut imediat. Apoi, peste vreo trei luni am prezentat şi Diploma de Licenţă în Filosofie.

Totuşi, lucrurile nu s-au oprit aici, Smărăndoiu m-a reclamat din nou pentru un lucru şi mai periculos, anume că eu la ore nu predau documentele de partid şi cuvântările tovarăşului Ceauşescu, aşa cum era de altfel prevăzut în programă şi cum făcea şi el, că nu am amenajat un „Cabinet de Ştiinţe Sociale”, adică o sală de clasă în care să pun pe pereţi citate din Ceauşescu scrise cu litere mari etc. În timpul acestei campanii de denunţare, cred că mi-au sosit de la Bucureşti la Sighet anumite referinţe proaste din Dosarul de urmărire de la Securitate (DUI, nr. I 23427, cota CNSAS), deoarece am simţit brusc o anumită ostilitate faţă de persoana mea din partea unora care erau îndreptăţiţi 116

să primească astfel de informaţii de la Securitate, directorul şi secretarul de partid. Trebuia să fiu eliberat din funcţia de îndrumător UTC, dar la comunişti nu se putea oricum, ci trebuiau găsite motive.

Aşa că prin luna mai a fost convocată o Adunare generală a Organizaţiei de bază PCR, în care urma să fiu beştelit în fel şi chip şi să fiu scos necorespunzător pentru funcţia de îndrumător UTC, dar a ieşit un veritabil balamuc. Eu ştiam o prevedere din Statutul PCR, anume ca la şedinţe membrii să aibă carnetul de partid asupra lor, prevedere uitată şi care nu era respectată, pentru că oamenii îşi ţineau carnetele acasă în sertare, de frică să nu le piardă. Pierderea carnetului de partid era sancţionată drastic. La începutul şedinţei, eu am scos din buzunar Statutul PCR din care am citit articolul în cauză şi carnetul pe care l-am ridicat la vedere şi le-am cerut şi celorlalţi membri de partid să facă la fel sau, dacă nu au carnetele asupra lor, atunci nu poate fi vorba de o şedinţă de partid valabilă, ci cel mult de o bârfă organizată. A urmat un vacarm de nedescris. În afară de mine, unul singur mai avea carnetul de partid la el. Vreo doi au profitat de împrejurare, au spus că nu au carnetul la ei şi au părăsit şedinţa. Dar cei mai mulţi au rămas din curiozitate, să vadă ce va urma. A meritat. Eu nu îi lăsam să vorbească, mă plimbam printre ei, ziceam că e vorba de bârfă organizată şi dădeam imediat replici acide la fiecare. Mai multe cadre didactice mai în vârstă m-au apostrofat, că să îmi fie ruşine că eu, un mucos, le dau lor lecţii despre cum trebuie să se desfăşoare o şedinţă de partid. Delegatul trimis de Comitetul Municipal PCR, un anume tovarăş 117

Adrian Slujeru, activist şef la Sindicate, era evident depăşit de situaţie. L-a luat gura pe dinainte şi a spus că avea mandat de la Partid să propună sancţionarea mea cu mutare disciplinară în mediul rural, undeva „mai aproape de casă” (era vorba de un post de profesor de Istorie la Săcel). Dar nu s-a adoptat nici o decizie, pentru că eu ameninţam în permanenţă că voi reclama până sus caracterul nestatutar al şedinţei.

După vreo două zile, am fost chemat la Comitetul Municipal PCR, la Secretarul cu Învăţământul şi Propaganda, tovarăşul Calogherato, un tip de treabă în felul lui, cu care peste ani am devenit prieten. Atunci însă mi-a vorbit pe un ton deosebit de aspru. M-a întrebat de ce am făcut circ la şedinţă. I-am răspuns timid că am fost acuzat de anumite lucruri şi că am socotit de cuviinţă să mă apăr. Mi-a spus răstit că nu se pune problema aşa, că dacă Partidul îmi cere să îmi dau viaţa, eu nu trebuie să mă apăr, ci să îmi dau viaţa pentru Partid. Mi-a mai spus că, dacă nu recunosc şedinţa respectivă ca fiind valabilă, atunci urmează să fiu dat afară din Învăţământ. În faţa lui, am recunoscut verbal şedinţa ca fiind valabilă. Mi-a făcut la şefi un raport favorabil (după cum aveam să aflu mai târziu) şi am scăpat cu o simplă mustrare pe linie de Partid.

Aşa a decurs primul an din cariera mea didactică, ce avea să se întindă pe o durată de peste patru decenii.

Dar mai multe despre acele vremuri şi despre acei oameni din Sighetul de atunci, mulţi dintre ei în viaţă sau cu urmaşi în viaţă, voi scrie în volumul al doilea al acestor Memorii, pe care le voi lăsa să fie publicate postum. Să mă citească şi să mai vorbească cineva despre mine, de bine sau de rău, şi după ce voi fi murit.

118

Câteva întâlniri admirabile Pe la începutul anului III de Facultate (prin 1976) am început să practic o meserie pe care am învăţat-o de la Cezar Mititelu, anume să vând cărţi. Cezărică era văzut vânzând cărţi, provenite din bibliotecile pe care le „desfăcea”. Avea oameni, de toate condiţiile, pe care îi vizita şi care erau de acord cu el să practice un fel de joc, destul de periculos în felul lui. Cezărică scotea din raftul bibliotecii personale a omului o carte la întâmplare, iar proprietarul ei trebuia să o „apere”, adică să facă dovada că a citit acea carte şi că a reţinut ceva util din ea. Dacă nu, atunci cartea urma să fie aruncată la gunoi. Bine, nu toate ajungeau la gunoi, unele rămâneau în geanta lui Cezărică şi urmau să fie vândute. El nu făcea niciodată reclamă la cărţile pe care le avea de vânzare, ci era cunoscut pentru faptul că are de obicei cărţi de vânzare. Cunoscătorii, cadre didactice sau studenţi, îl abordau pe culoarele Universităţii şi îl întrebau „Ce ai?”, arătând cu ochii spre geantă.

Eu am procedat altfel. Mergeam pe la punctele mobile de colectare a deşeurilor de hârtie, amenajate de regulă în rulote, acolo se primeau tot felul de tipărituri în vederea trimiterii la topit, acestea fiind cumpărate cu 50 de bani pe kilogram. Eu mă uitam la cărţile vechi, tipărite înainte de venirea regimului comunist şi care nu mai erau reeditate, pe care oamenii le aduceau să le vândă cu 50 de bani kilogramul. Dacă vedeam ceva bun mă prefăceam că nu 119

mă interesează, totuşi dădeam de zece ori mai mult, 5 lei pe kilogram. Umblam prin cartiere selecte, Cotroceni sau Dorobanţi, unde probabilitatea să găsesc ceva cărţi rare era, se înţelege, mai mare. Totodată, frecventam cu regularitate şi anticariatele şi, deci, aveam o idee aproximativă despre preţurile cărţilor vechi. Seara răsfoiam achiziţiile de peste zi, iar uneori dimineaţa plecam prin oraş cu o geantă mare cu curea pe umăr, în care erau anumite cărţi la vânzare. În felul acesta, o carte celebră cum ar fi Ştiinţa logicii a lui Hegel a fost salvată de către mine de vreo trei ori de la trimiterea la topit şi revândută cu câte 50 de lei bucata, inclusiv la cadre didactice din Facultatea de Filosofie. Iar Mihai Eminescu „Opere Complecte”, ediţia îngrijită de A. C. Cuza, apărută la Iaşi în 1914, am vândut-o de vreo două ori cu câte 500 lei bucata, echivalentul unei treimi de salariu mediu, bani suficienţi pentru a servi la cantina universităţii trei mese pe zi timp de o lună.

Eram ca un fel de anticar ambulant şi neautorizat.

Câştigam lunar cam un salariu de profesor de liceu şi îmi permiteam să îmi ţin în oraş o cameră cu chirie, e drept la mansardă, dar în selectul cartier Cotroceni, pe str. Carol Davila la nr. 67. Aveam şi o prietenă, cu care serile beam vin şi ascultam muzică simfonică. Într-o Notă din Dosarul meu de urmărire de la Securitate (DUI cota CNSAS I 234327), datată din 29.03.1977, chiar sunt denunţat în limbaj miliţienesc de către un student de la cămin, cum că studentul Iuga „este văzut în posesia unor cărţi care nu se găsesc în comerţ, pe care le valorifică la suprapreţ”, fapt în sine cum nu se poate mai adevărat. Spre deosebire de Cezărică însă, eu practicam un comerţ mai sistematic, 120

abordând clientul cu rafinament oriental. Studiam mai întâi potenţialul cumpărător, încercând să-i ghicesc psihologia. Îl întrebam politicos dacă nu îl interesează ceva cărţi bune.

Ziceam, fără să mint, că sunt student, că am nevoie de bani şi de aceea îmi vând cărţile din biblioteca personală.

Apoi, când îi prezentam cartea, vorbeam despre ea ca un cunoscător şi de multe ori reuşeam involuntar să îl fac să simtă un anume complex de inferioritate, dacă nu ar avea şi el acea carte. Preţul îl pronunţam sec, cu un ton care excludea ideea de negociere şi de regulă aveam succes.

Frecventam şi Restaurantul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, unde aveam un vad comercial bun. Într-o bună zi, la o rulotă de lângă Biserica Sf. Elefterie am găsit şi am luat, între altele, două volume din perioada interbelică referitoare la Mihai Eminescu, Naţionalismul lui Eminescu, din anul 1932 şi Mihai Eminescu, scrieri politice din 1931, ambele de Dimitrie Murăraşu.

Despre Murăraşu ştiam ceva din liceu, îi citisem o prefaţă la Poeziile lui Eminescu. După aceea, într-una din zile m-am îndreptat cu cărţile în geantă spre sediul Uniunii Scriitorilor de pe Bulevardul Kisseleff. Era o zi însorită de primăvară. Din sens opus am văzut că vine un potenţial client. Era un bătrân frumos în etate de vreo şaptezeci de ani, îmbrăcat decent, cu părul mare şi cărunt pieptănat spre spate, cu mersul drept şi demn. M-am apropiat de el, l-am salutat politicos şi am început să îmi spun poezia. Ofeream spre vânzare două volume vechi de Dimitrie Murăraşu despre Mihai Eminescu. A zâmbit melancolic, s-a uitat la volume şi m-a întrebat dacă sunt cărţi bune. I-am răspuns, luându-l puţin cam de sus, că sunt chiar cărţi foarte bune, 121

că este vorba de cărţi rare, care acuma nu se mai publică fiind cenzurate, că Murăraşu este un autor mare care a fost persecutat politic etc. M-a întrebat din nou că, dacă sunt cărţi bune, atunci de ce le vând. I-am spus că sunt student şi că am nevoie de bani. Cât? Cincizeci de lei bucata, o sută pe amândouă, am cerut eu cam mult. A scos portofelul din care a luat o bancnotă de o sută şi mi-a întins-o, dar mi-a dat şi cărţile înapoi. Am fost surprins de gest şi i-am spus că nu sunt cerşetor, ci vânzător cinstit şi că nu iau banii dacă el nu ia cărţile. Mi-a întins mâna zâmbind din toată inima şi mi-a zis: domnule student, dă-mi voie să mă prezint, sunt Dimitrie Murăraşu. A urmat un moment de tăcere confuză din partea mea, după care am îngăimat ceva scuze şi m-am uitat la ceas, era clar că voiam să o şterg. Mi-a zis pe un ton glumeţ şi autoritar totodată: acuma nu pleci nicăieri, acuma vii cu mine să te prezint unui prieten. Am mers la restaurantul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, pe drum însoţitorul meu punându-mi tot felul de întrebări despre Maramureş.

Am intrat împreună în restaurant şi Murăraşu s-a îndreptat direct spre o masă la care mai stăteau doi bărbaţi, despre unul nu-mi aduc aminte nimic, iar celălalt era un bătrân mătăhălos şi chel, îmbrăcat modest, care deşi nu era surd vorbea tare, anume ca să fie auzit şi de la celelalte mese din apropiere. Era Petre Ţuţea. De atunci am fost acolo de mai multe ori şi, dacă se nimerea să fie şi Ţuţea în restaurant, îmi făcea semn să vin să mă aşez la masa lui şi mă prezenta ca fiind „un băiat bun de la Maramureş, student la Filosofie”. Eu tăceam prudent şi îl ascultam pe Ţuţea, care vorbea năucitor.

122

După ce am ajuns profesor la Sighet, a trebuit să dau examenul de definitivare în Învăţământ la Universitatea „Babeş - Bolyai” din Cluj. Am fost la cursuri de pregătire şi aşa, treptat, am ajuns să cunosc oameni de-ai locului şi să mă integrez în lumea scriitoricească şi universitară a Clujului. Dar intram aproape zilnic şi în Catedrala Ortodoxă.

M-au impresionat predicile rostite de către Episcopul vicar Justinian Chira, viitorul Episcop al Maramureşului. Aveam nişte prieteni preoţi, între alţii consăteanul meu Gheorghe Ţicală, pe atunci paroh în Turda şi de la aceştia Episcopul a auzit de mine, eram un caz mai aparte, un profesor de Filosofie care frecventa biserica. Mi s-a transmis că sunt invitat să-i fac o vizită. L-am căutat la birou, era în anul 1981. Am discutat mult şi fel de fel de lucruri, inclusiv m-a întrebat ce şi cum predau. I-a plăcut în mod deosebit, atunci când i-am spus că la lecţiile mele de Etică folosesc definiţii şi idei din Tratatul de Teologie Morală scos la Sibiu în 1979 de către mitropolitul Nicolae Mladin şi profesorul Ioan Zăgrean, bineînţeles fără să menţionez pentru elevi cartea la bibliografie. De atunci am rămas într-o legătură de suflet care durat peste trei decenii. Mi-a recomandat să cercetez şi biblioteca Mănăstirii Rohia, unde l-am şi reîntâlnit prin august 1982, înainte de Sf. Maria, când mi-a dăruit o carte cu autograf. După aceea, de câte ori mergeam pe la Cluj îl căutam negreşit.

Odată, prin toamna anului 1982, trecând pe la el la reşedinţa din Cluj, i-am spus că am căutat o carte la Biblioteca Universităţii, era vorba de o scriere a lui Jacob Böhme tradusă în limba franceză prin sec. al XVII-lea, dar nu am găsit-o. Mi-a recomandat să mă duc la Mănăstirea 123

Rohia şi să-l întreb pe părintele Nicolae Steinhardt dacă această carte se află acolo sau nu. Am mers la Rohia şi astfel am ajuns să îl cunosc pe Nicolae Steinhardt. M-am prezentat şi i-am spus din partea cui vin. M-a primit cu ospitalitate specific călugărească. Primul lucru care m-a întrebat, având în vedere că vin de la drum, a fost dacă nu îmi este foame, dacă nu aş vrea să mănânc ceva. Nu era ora mesei, dar părintele Steinhardt, fără mai aştepte răspunsul meu m-a condus la trapeză. S-a dus la bucătărie şi m-a servit el însuşi, a adus la masă ceva mâncare de post şi ţuică. El nu a băut şi nu a mâncat, zicea că a servit deja masa. Apoi am mers împreună în bibliotecă, o bibliotecă unde se găseau, în afară de cărţile adunate de Episcopul Justinian de-a lungul vremii, şi bibliotecile personale donate Mănăstirii de către profesorul Iosif Butuc de la Cluj şi de către Steinhardt însuşi.

A găsit cartea pe care o căutam, o superbă ediţie de la 1721 dar, când i-am zis că vreau să o împrumut pentru acasă, omul luat foc. S-a enervat, mi-a zis că el acolo la Mănăstire adună şi nu risipeşte, că de fapt el nu mă cunoaşte, nu ştie ce fel de om sunt şi cu cine ce legături mai am, dacă nu cumva duc cartea altundeva etc. Mi-a ţinut o lungă tiradă, fără să mă lase şi pe mine să scot un cuvânt. Când în sfârşit a făcut o pauză, i-am zis că aşa a aprobat Prea Sfinţitul Justinian, să împrumut cartea acasă, şi că îl rog să dea un telefon Prea Sfinţitului, să se convingă. S-a dat bătut, nu a pus la îndoială ce am spus eu şi nici nu a dat telefon să verifice, atâta mi-a mai zis doar că pentru el cuvântul Episcopului e poruncă. Mi-a dat cartea, însă nu înainte de a mă pune să dau un fel de declaraţie în 124

scris, din care să reiasă ce carte am primit cu împrumut şi pe ce dată mă oblig să o restitui.

M-am ţinut de cuvânt şi, în ziua prevăzută în înscrisul de împrumut, m-am înfăţişat cu cartea la părintele Steinhardt personal. M-a primit amabil, am mers din nou împreună în biblioteca Mănăstirii şi mi-a propus să-mi dea şi altceva de citit. Era o carte din perioada interbelică, legată cu coperţi de culoare neagră, fără nume de autor sau titlu, iar în interior la fel lipsea pagina de titlu, cartea începea pur şi simplu cu primele pagini, fără nici un fel de elemente de identificare, legată aşa probabil ca să nu poată fi dibuită la o eventuală percheziţie a Securităţii. M-am uitat pe text şi după un minut i-am zis: „părinte, pe asta am citit-o”. Apoi, la privirea lui întrebătoare, am continuat spunând că este vorba de Nostalgia paradisului a lui Nichifor Crainic. Nu ştiu dacă acea carte mi-a oferit-o pentru a mă testa sau nu, dar din clipa aceea relaţiile între noi s-au schimbat. M-a cazat într-o cameră vecină cu a lui, mi-a aprins el însuşi focul în sobă (era prin octombrie), iar după ce serveam masa rămâneam la trapeză, unde purtam lungi discuţii. A început să-mi povestească foarte multe lucruri despre el, despre întâmplările şi despre puşcăriile politice prin care a trecut.

Lucrurile scrise în „Jurnalul fericirii”, care s-a putut publica abia după 1990, şi încă multe altele, eu am avut privilegiul de a le afla prin viu grai, din chiar gura scriitorului. A insistat să reţin că el a făcut puşcărie nu „din cauza lui Noica”, ci „pentru Noica”. Asta era cu referire la faptul că Steinhardt a fost citat iniţial ca martor în procesul lui Noica, trebuia să depună o mărturie mincinoasă îm125

potriva lui Noica şi asta era tot. Steinhardt a refuzat, anchetatorii s-au înfuriat, i-au schimbat calitatea din martor în aceea de inculpat, l-au condamnat şi l-au băgat în puşcărie împreună cu Noica, pentru a fi şi altora învăţătură de minte. Deci, nu „din cauza lui Noica”, ci „pentru Noica”.

Vorbea fără resentimente despre foştii lui torţionari care nu mai erau în viaţă, combina evlavia de călugăr creştin cu felul de a fi al evreului mucalit, zicând „Da, da, a murit.

Dumnezeu să îl ierte, că... are de ce!”. Spunea că, după ieşirea din puşcărie, a mai avut o tentativă de a se călugări, ar fi preferat Mănăstirea Tismana. A fost îndrumat să meargă la ierarhul locului, la Mitropolia Olteniei, la Craiova, unde pe atunci episcop vicar şi exarh al mănăstirilor era PS Nestor Vornicescu. Acolo i s-a spus să lase o cerere şi o autobiografie (aşa i se zicea atunci la curriculum vitae) şi să vină peste câteva zile după răspuns. Între timp, Mitropolia a fost contactată de către Securitate (sau invers, nu mai are importanţă) şi a fost sfătuită să nu îl primească în mănăstire.

Aşa că, atunci când a revenit, Episcopul l-a luat din scurt, cu asprime: „Ce vrei, crezi că noi nu ştim cine ai fost?

Evreu ai fost, legionar ai fost, puşcăriaş ai fost, acuma ce mai vrei? Vrei să mai fii şi sfânt?” Şi l-a dat afară.

Despre Constantin Noica auzisem încă din liceu, îi citisem o carte, Rostirea filosofică românească, din care poate atunci nu am înţeles foarte mult, dar lectura m-a impresionat profund. Apoi, în timpul studenţiei, bătrânul profesor de Logică Radu Stoichiţă, care mă accepta în cercul lui restrâns cu care după curs mergea la cârciumă, vorbea la superlativ despre marele său prieten. Când vreunul dintre noi cei mai tineri scăpa pe gură ceva prostie, Nea Radu 126

reacţiona imediat. „Mă, îţi dai seama ce ai zis? Te spun lu’ Dinu! Cum care Dinu? Dinu Noica. De ce? Păi, ca să te tragă de urechi. Of, după ce o să moară şi Dinu Noica, nu va mai fi cine să ne tragă de urechi!”. Aşa aflam că Constantin Noica este etalonul Filosofiei, că el ar trebui să ne atragă atenţia atunci când vorbim prostii şi că el ar avea în mod justificat dreptul să ne tragă de urechi pe toţi, inclusiv pe dascălii noştri. Câţiva ani mai târziu, am scris şi publicat (în rev. „Steaua” nr. 3/1985) un amplu comentariu despre problema „Începutului” în Ontologia lui Constantin Noica. Filosoful a citit textul, i-a plăcut şi mi-a trimis vorbă prin Vasile Latiş să îl caut la Păltiniş.

Aşa am început să îl frecventez la Păltiniş. Pe atunci Noica avea 76-77 de ani şi zicea că nu mai are mult de trăit (a mai trăit doi ani). Lucra febril la Scrisorile de Logică, cu care îşi considera sistemul ca fiind încheiat şi nu mai primea aproape pe nimeni, numai pe câţiva apropiaţi. Pe mine m-a primit pentru simplul fapt că el m-a chemat.

Spunea că Liiceanu, publicând Jurnalul de la Păltiniş, i-a făcut un bine, o mare notorietate, dar totodată i-a făcut şi mult rău. Nu mai are linişte, îl caută în continuu tot felul de oameni care nu au nici o legătură nici cu el şi nici cu Filosofia, ci vin până la Păltiniş numai aşa, ca să îl vadă, să se uite la el ca la urs sau la altă ciudăţenie. Or, el nu mai are prea mult timp la dispoziţie. Se aştepta să trăiască cel mult şaptezeci de ani, iar după ce a împlinit şaptezeci, trăieşte ca şi cum ar fi un fel de şaptezeci continuu. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat să trăiască numai cât Lucian Blaga (şaizeci şi şase de ani), atunci nu ar mai fi apucat să îşi scrie şi Logica, deci nu şi-ar fi încheiat sistemul filosofic.

127

Dar Etica? l-am întrebat eu. Etica nu este o componentă obligatorie a sistemului, nu există ca un ceva de sine stătător, ci însoţeşte ceva, afirmarea, fapta, sfinţenia.

Când am ajuns prima dată la Păltiniş, m-am dus mai întâi să mă cazez la un hotel nou, mare, construit în stilul blocurilor comuniste, şi abia după aceea urma să îl caut pe Noica. „Nu avem camere”. Am întrebat-o pe recepţioneră dacă nu ştie altundeva vreo posibilitate de cazare. S-a uitat lung la mine, nu prea arătam ca un turist obişnuit, nu am venit nici cu maşina şi nici nu aveam bagaj mare, aşa că m-a întrebat direct, miliţieneşte: „Cu ce probleme prin staţiune?” I-am spus cu ţâfnă că sunt aşteptat la filosoful Constantin Noica. „Mergeţi la domnul Noica, dacă dânsul spune să vă cazez, atunci vă cazez” şi mi-a explicat cum ajung la vila în cauză. Am bătut la uşa veche de lemn şi am intrat cu emoţie. Filosoful avea o expresie a feţei inteligentă şi spiritualizată, după care l-ai fi putut distinge cu uşurinţă dintr-o mulţime de oameni. Era îmbrăcat ca de oraş, cu gulerul cămăşii peste pulover, costum, iar peste costum (era o primăvară rece) purta un halat de casă obişnuit. Nu stătea la masa de scris ci pe pat, având pe genunchi un placaj mare, lustruit, pe care erau aşezate foile pentru scris. M-am prezentat, s-a ridicat, mi-a întins mâna şi m-a poftit să iau loc pe unul dintre scaunele din jurul mesei. Am început cu problema cazării. A zâmbit şi mi-a zis: „Du-te la recepţie şi spune-i că am zis eu să-ţi dea o cameră”. De data asta recepţionera era mai amabilă, aveam deja cheia camerei pe tejghea şi m-a lămurit: „ştiţi, într-adevăr nu avem camere, dar ţinem tot timpul rezervate două-trei camere pentru musafirii lu’ domnu’ Noica, aşa e înţelegerea”.

128

Programul zilei era simplu. Dimineaţa nu trebuia să fie deranjat, atunci citea şi scria. Masa de prânz o luam împreună la restaurantul hotelului. Bea un cinzeci de vodcă înainte de masă şi un pahar de vin după, niciodată mai mult. Pălinca pe care i-o aduceam din Maramureş o mirosea, o gusta şi apoi o punea bine. Nu l-am văzut niciodată servind pe cineva din ea. După masă nu se culca, ci mă invita la plimbare, un traseu fix până în afara staţiunii, un km şi jumătate, parcurs în timp de patruzeci de minute. Regula era ca în cursul plimbării să vorbesc numai eu, Noica tăcea şi respira ritmic, un fel de yoga, iar eu îndrugam vrute şi nevrute. Îmi mai punea din când în când câte o întrebare scurtă, ca la un examen, vrând clar să vadă ce am în cap. Traseul se termina la marginea pădurii, acolo unde era culcat în iarbă un trunchi vechi de stejar putrezit, pe care Noica mi l-a arătat şi mi-a spus că pe acela a stat tânărul Cioran, atunci când şi-a scris „Schimbarea la faţă”. După plimbare înapoi în cameră, unde timp de un sfert de ceas făcea o analiză exigentă a celor spuse de mine. Nu era un dialog, nu îl întrerupeam niciodată şi nici nu aveam cum. Vorbea numai el, avea o călcare continuă a gândului şi o exprimare a ideilor fluentă, într-o apodictică tăioasă şi severă, care nu admitea replică.

După masa de seară eram invitaţi (toţi musafirii lui, câţi eram, trei-patru) la un pahar de vin, avea un vin bun adus din Teleormanul natal de către Romi Brâncoveanu, viitorul decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Mai era acolo de obicei şi o doamnă din Bucureşti, Suzana Holan, fizician renumit pe plan internaţional, vorbitoare nativă de limba germană. Noica ne citea din cele 129

scrise de el în cursul dimineţii, o lectură care dura între o jumătate de oră şi o oră. Apoi discuţiile. Noi, timizi de obicei în faţa lui, prindeam curaj după primul pahar de vin şi îndrăzneam să zicem câte ceva. Noica nota din când în când ceva criptic, erau probabil idei care îi veneau atunci şi care urmau să fie dezvoltate şi inserate în varianta definitivă a textului. Seara se încheia în jurul orei 10,00, când Noica expunea cam timp de un sfert de oră câte o idee care îi venea spontan. Atunci în camera sărăcăcioasă, cu mobile vechi, se făcea o linişte atemporală, de dincolo de lume.

Odată, când eram între patru ochi, Noica mi-a cerut: „Ei bine, acuma dă-mi cartea!”. „Care carte?” am întrebat surprins. „Păi cum, nu ai venit la mine cu o carte de-a dumitale în manuscris, ca să îmi ceri să îţi scriu Prefaţa?

Dumneata ai scris despre o carte de-a mea, acuma vreau să scriu şi eu despre o carte de-a dumitale”. Într-adevăr, pe atunci o prefaţă la o carte sau un referat la un doctorat scris de Constantin Noica însemnau enorm, erai automat văzut altfel în lumea academică şi scriitoricească, îţi asigurau un avantaj important în promovare şi în carieră în general. Văzând că nu am la mine manuscrisul unei cărţi a respirat uşurat, ca omul care era scutit de o pierdere de timp, apoi mi-a zis ca va face, totuşi, altceva pentru mine. Mi-a dat cartea sa Devenirea întru fiinţă (vol. I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981), pe care mi-a scris o dedicaţie cu următorul conţinut: „Lui Nicolae Iuga, în nădejdea şi încredinţarea că-şi va obţine devenirea întru fiinţa culturii, din partea lui Constantin Noica, Apr. 1986, Păltiniş”.

130

Apoi mi-a mai zis să nu mă grăbesc să debutez editorial, să mai aştept. „Până când?” nu m-am putut abţine. „Până la patruzeci şi patru de ani”, mi-a răspuns imediat, ca şi cum s-ar fi gândit deja la asta. „Să ştii că până la patruzeci şi patru de ani în Filosofie porţi pantaloni scurţi”. Din nou nu m-am putut abţine şi am devenit uşor impertinent, i-am zis că el, Noica, a avut publicate câteva cărţi înainte de vârsta de patruzeci şi patru de ani. Mi-a răspuns cu delicateţe şi eleganţă, să nu compar epoca în care a trăit el în tinereţe cu epoca în care îmi trăiesc eu tinereţea, în loc să-mi fi spus mai direct să nu mă compar eu cu el. Mi-a mai spus că, având în vedere ceea ce am eu în cap, el mi-ar recomanda să învăţ bine greaca veche şi să mă ocup de filosofia patristică. Nu l-am ascultat, pentru că a venit „revoluţia”, a apărut presa liberă şi am intrat şi eu ca mulţi alţii din generaţia mea în balamucul presei. Dintr-o nevinovată naivitate, mi-am făcut iluzia că, făcând o presă curajoasă, voi contribui şi eu la asanarea morală a societăţii. Din multele sfaturi pe care mi le-a mai dat acest geniu al Filosofiei pe care am avut privilegiul să îl cunosc, pe unul singur l-am respectat cu sfinţenie, inclusiv pentru faptul că a fost mai uşor de urmat: nu am publicat cărţi numai după vârsta de patruzeci şi patru de ani.

Ultima dată când ne-am despărţit, Constantin Noica m-a mângâiat pe creştet. Am simţit gestul ca pe o binecuvântare dată de către un pontif, cu harul pe care acesta îl avea primit de la Dumnezeul Filosofiei.

131

Cum am ajuns să corespondez cu laureatul Premiului Nobel Elie Wiesel? În octombrie 1986, Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat lui Elie Wiesel, o personalitate importantă a culturii şi politicii americane, născut pe 30 septembrie 1928 la Sighetu Marmaţiei. În anul 1986 eram profesor de ştiinţe socio-umane la renumitul Colegiu „Dragoş Vodă” din acelaşi oraş, Sighetu Marmaţiei, şi aveam prieteni apropiaţi în cadrul comunităţii evreieşti de aici. Când s-a aflat vestea primirii Premiului Nobel de către Elie Wiesel, prietenii mei de la Comunitatea evreiască mi-au sugerat să mă ocup de constituirea unui grup de iniţiativă, care să-i adreseze lui Wiesel o Scrisoare de felicitare în numele intelectualilor români din Sighet. Comunitatea evreiască din oraş îi adresase deja o astfel de Scrisoare, dar mi-au zis că ar fi fost şi mai binevenită o Scrisoare de felicitare din afara Comunităţii. La fel, un grup de intelectuali maghiari i-au adresat o Scrisoare de felicitare în numele intelectualilor maghiari din Sighet, scrisoare la care Elie Wiesel nu a răspuns niciodată. Se spunea că Wiesel nu poate să uite deportarea evreilor din Sighet la Auschwitz, efectuată de către administraţia maghiară în primăvara anului 1944.

Eu am acceptat ideea imediat. Am vorbit cu mai mulţi colegi, profesori sau prieteni, care însemnau ceva

132

atunci pentru cultura locală. Am convenit ca eu să întocmesc un proiect de Scrisoare, apoi să ne întâlnim, să dăm o formă finală textului şi să-l semnăm toţi. Numai că... pe parcurs toţi ceilalţi membri ai grupului au început să dea înapoi. Spuneau toţi acelaşi lucru, că nu vor să aibă de a face cu Securitatea, să fie chemaţi să dea explicaţii pentru Scrisoare, să aibă neplăceri la serviciu ş.a.m.d. Părea că toţi au fost lămuriţi de către aceeaşi persoană, să nu se bage, pentru că toţi şi-au motivat retragerea din grupul de iniţiativă în acelaşi fel. Până la urmă am rămas singur adeptul ideii, de parcă aş fi fost singurul român şi intelectual din Sighet. Am elaborat o altă Scrisoare, normal, doar în nume propriu, o Scrisoare de felicitare cu caracter personal, pe care am expediat-o domnului profesor Wiesel cu poşta obişnuită, pe adresa Universităţii din Boston, adresă pe care am obţinut-o de la Comunitatea evreiască. În săptămânile care au urmat am avut două surprize deosebite. În primul rând Securitatea, care nu se putea să nu fie la curent cu iniţiativa şi care citea tot, adică toate scrisorile adresate unor persoane din străinătate, m-a lăsat în pace şi a permis scrisorii mele să plece din România şi să ajungă la destinatar. În al doilea rând, am avut surpriza imensă şi onoarea deosebită că Elie Wiesel mi-a răspuns la Scrisoare. Laureatul Premiului Nobel pentru Pace şi-a făcut timp să-mi răspundă, cu promptitudine şi căldură chiar. Mi-a mulţumit pentru felicitări şi mi-a transmis că aşteaptă să-i mai scriu. Aşa a început o corespondenţă cu caracter privat, care a durat vreo trei ani de zile. În scrisorile mele nu i-am cerut ajutor financiar sau favoruri. I-am cerut să-mi trimită cărţi de-ale domniei sale, 133

pe care eram interesat să le citesc. Şi Elie Wiesel mi-a trimis cărţi. Atâta doar că micile şi elegantele colete cu cărţi expediate din America, de la Boston University, ambalate impecabil în nişte plicuri mari, groase şi frumos colorate, purtau urme evidente de violare, aveau banda de scotch tăiată, cu un evident scop de „scotocire”, şi erau legate apoi pe deasupra în mod temeinic cu o sfoară groasă şi primitivă de câlţi, cu nodul pecetluit cu sigiliu de plumb strâns cu un cleşte special, cu număr de identificare, ca la TIR-uri sau la vagoanele de Cale Ferată. M-am abţinut să-l întreb pe Elie Wiesel unde a găsit în America o aşa mândreţe de sfoară de câlţi, atâta de expresivă şi neaoşă. I-am propus în schimb să-şi dea acordul să încep să traduc din cărţile sale, pentru a face cunoscută şi în ţara natală opera şi gândirea unui om atât de celebru. Nu am mai apucat să mă ocup eu de acest lucru şi nici să intru în această echipă.

Au venit evenimentele din decembrie 1989, iar după 1990 cărţile lui Wiesel au fost traduse de către personalităţi ale domeniului şi au fost editate de către edituri importante, în principal Hasefer, din Bucureşti. Eu m-am ocupat cu altceva, iar corespondenţa cu domnul Wiesel a încetat cumva de la sine.

A fost totuşi un mister faptul că atunci, înainte de ‘89, Securitatea a permis scrisorilor mele să ajungă în Statele Unite la Elie Wiesel. Personal am dezlegat misterul în felul meu, încă din ianuarie 1988. După cum se ştie, România comunistă a obţinut, în relaţiile cu SUA, Clauza naţiunii celei mai favorizate încă din anul 1975. Dar zece ani mai târziu, începând cu 1985, SUA au făcut presiuni asupra autorităţilor comuniste din România să respecte drepturile 134

omului. În ianuarie 1988, un ofiţer de Securitate m-a căutat în legătură cu corespondenţa mea cu Elie Wiesel. Spre surprinderea mea, nu mi-a cerut să încetez corespondenţa.

Dimpotrivă, m-a îndemnat chiar să-i mai scriu lui Wiesel în continuare. Şi mi-a mai spus că s-ar putea ca, într-un viitor apropiat, să mi se ceară, de la nivel înalt, să-i scriu o scrisoare lui Wiesel, în care să-l rog să facă lobby în Congresul SUA, în favoarea menţinerii Clauzei pentru România.

Nu a mai fost cazul să-i scriu lui Wiesel o astfel de scrisoare pentru că, la puţină vreme după aceea, Ceauşescu a renunţat unilateral la Clauză.

Distanţa enormă dintre persoana mea, ca simplu particular, ca un profesor oarecare din provincie, şi angrenajul de relaţii bilaterale româno-americane în care am fost prins fără voia mea, ar fi trebuit, în mod normal, să dea naştere la ceva comic, dacă faptul ca atare nu ar fi avut în sine o anume doză de gravitate.

135

Aşa-zisa „revoluţie” din decembrie ’89 la Sighet Sentimentul că trebuie să se întâmple ceva, că un pericol pluteşte în aer era prezent şi la Sighet cu câteva zile înainte de începerea masacrului de la Timişoara. Printre primii căzuţi la Timişoara, în seara zilei de 17 decembrie 1989, se afla şi studentul Tiberiu Florian, fost elev al Liceului „Dragoş Vodă” din Sighet. A fost împuşcat în gât, dar încă trăia atunci când un coleg l-a luat într-o maşină şi a plecat repede cu el la spital. Ulterior a decedat, dar cadavrul n-a mai fost găsit. A nimerit probabil în lotul de cadavre care (am aflat mult mai târziu), din ordinul personal al Elenei Ceauşescu, au fost duse la Bucureşti şi incinerate, iar cenuşa a fost aruncată într-un canal, cu scopul de a şterge urmele. În dimineaţa zilei de 22 decembrie, cam atunci când TVR anunţa „sinuciderea” generalului Milea, în Sighet a fost lansat un zvon care spunea că un anume cetăţean, profesor la un liceu din oraş, om în etate şi respectabil, urmează să fie judecat în public şi condamnat, întrucât ar fi vorbit ceva împotriva lui Ceauşescu. Se zicea că procesul va avea loc în sala de la IGO (Întreprinderea de Gospodărire a Oraşului) aflată chiar în centrul oraşului, la orele 13, şi se cerea discret oamenilor de pe stradă să vină acolo. Mie personal, mi-a şoptit acest lucru un coleg pe care îl cunoşteam destul de bine. Ulterior s-a 136

putut constata că a fost de fapt o încercare destul de abilă de a aduna în centrul oraşului, la o anumită oră fixă, o mulţime cât mai mare de oameni care, desigur, s-ar fi transformat într-o demonstraţie. (Cine a lansat însă zvonul? – mister de nepătruns!). Dar n-a fost nevoie ca lucrurile să decurgă astfel pentru că, puţin înainte de ora 13 s-a aflat de la TV despre fuga lui Ceauşescu şi starea de spirit s-a schimbat brusc. Înainte de asta, aproximativ între orele 10 şi 11, în faţa sediului Comitetului municipal PCR a staţionat un timp o dubă kaki a armatei. Aceasta i-a încărcat pe membrii secretariatului fostului Comitet municipal PCR şi i-a transportat probabil în cazarmă. Fosta prim-secretară a municipiului, doamna Maria Pop, o femeie cu bun simţ, fostă angajată la o Exploatare forestieră, cu liceul făcut la fără frecvenţă era, evident, depăşită de evenimente. Pare exclus ca ea să fi organizat acţiunea de evacuare a activiştilor din sediul PCR. Dar, atunci cine? Din ordinul cui? – alt mister.

La puţin timp după aflarea ştirii despre fuga lui Ceauşescu, în faţa vitrinei de la Librăria „Luceafărul”, situată tot în perimetrul central, a apărut un tip necunoscut care, înarmat cu o rangă şi părând să ştie exact ce are de făcut, vroia sa spargă vitrina, deşi „operele” lui Ceauşescu nu mai erau expuse de câteva zile. Vitrina librăriei în care erau de obicei expuse cărţile cu coperţi roşii semnate cu numele lui Nicolae Ceauşescu, era în curs de „rearanjare” pentru că, cu câteva nopţi mai-nainte, respectiva vitrină fusese mânjită pe din afară cu excremente. Mai mulţi cetăţeni au reuşit să-l oprească pe individul cu ranga, iar mai apoi în oraş n-a mai fost spartă nici o vitrină. Eu am 137

încercat să vorbesc la staţia de radio-amplificare a oraşului, mi-am adus aminte că înainte cu vreo câteva zile aceasta transmitea discursurile oficiale şi muzică „patriotică”. Şeful Oficiului poştal, Gr. M. a refuzat să-mi arate unde se află staţia, a pretins că nu deţine cheia şi a încercat să-mi împiedice accesul. Am descoperit încăperea cu ajutorul altcuiva, al unui fost elev care lucra la Telefoane, am forţat lacătul prin lovire cu ciocanul, dar când am intrat am constatat cu surprindere că microfoanele şi aparatele erau demontate şi mutate de acolo. Pe jos era plin de benzi magnetice desfăcute şi încâlcite. Cine a demontat staţia chiar atunci şi din dispoziţia cui?

Un alt episod s-a consumat la sediul comun al Miliţiei şi Securităţii. Aici s-a deplasat scandând: „La Miliţie!” un grup relativ mare de oameni, vreo 700-800, deosebit de agitaţi. Nu au escaladat gardul imediat, la început au vociferat doar şi au strigat din stradă, însă riscul unei răfuieli era destul de mare. În vecinătatea acestor sedii se află Liceul „Dragoş Vodă”. De la un geam de la etajul I al acestei clădiri li s-a vorbit ambelor tabere, cu staţia de amplificare a Liceului. Miliţienilor li s-a cerut să nu opună rezistenţă, să predea cheile de la armament unui grup de civili constituit ad-hoc şi să dea dovezi de bună credinţă, să iasă în stradă şi să manifesteze împreună cu poporul împotriva lui Ceauşescu. Li se garanta că nu li se va întâmpla nimic. De asemenea, manifestanţilor li s-a cerut să nu se dedea la agresiuni împotriva miliţienilor şi securiştilor, deoarece aceia dintre ei care sunt eventual vinovaţi de posibile abuzuri vor fi judecaţi şi Justiţia trebuie să fie aceea care să facă dreptate. S-a făcut, 138

repetat, apel la sentimentele creştineşti şi a fost invocată sărbătoarea Crăciunului care se apropia. La sosirea armatei, miliţienii şi securiştii au putut să iasă fără riscuri în stradă şi să meargă cu coloana manifestanţilor spre centru. În frunte se afla, condus de braţ, comandantul Securităţi, colonelul Medruţ. A fost singurul care a trebuit să încaseze în mod discret câţiva ghionţi, pentru a fi determinat să strige: „Jos Ceauşescu!”, „Trăiască libertatea!”. Ceilalţi au strigat, după toate aparenţele, din convingere. În centru, în faţa Catedralei, colonelul Medruţ a fost obligat să se aşeze în genunchi şi să rostească „Tatăl nostru”. În acele împrejurări, s-a constatat că lipsesc doi ofiţeri de Securitate, în prezent ambii decedaţi, se zicea că sunt cu armamentul asupra lor, R. Danciu şi Gh. Iuga. Se puneau întrebări precum: unde sunt aceştia? Au întârziat întâmplător sau sunt în misiune? În ce misiune? În realitate, cei doi erau la acea oră în cazarmă, în custodia Armatei.

Absenţa acestora de la apel a avut o anumită importanţă, întrucât numele lor au fost utilizate des şi eficient în procesul de dezinformare şi diversiune din zilele care au urmat.

Imediat după ce s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, sediul fostului Comitet municipal PCR, respectiv al Primăriei a fost vandalizat cu o repeziciune şi o precizie uluitoare.

Au fost arse afară, în stradă, portrete şi cărţi de propagandă şi a fost literalmente devastată cantina de la subsol, de unde foştii activişti urmau să-şi ridice „raţia”, adică proviziile pregătite pentru sărbătorile de iarnă, constând din alimente (salam, portocale, ciocolată) care nu se găseau

139

nicăieri în comerţ. Din întâmplare s-au distrus şi unele hârtii ţinând de birocraţia primăriei.

Prima acţiune de dezinformare, tipic securistă, s-a produs în chiar momentele constituirii Consiliului FSN local. O chelneriţă de la restaurantul „Tisa”, local frecventat cu predilecţie de către securişti, a intrat în clădirea Primăriei, a trecut discret pe la principalii organizatori şi le-a şoptit la ureche o informaţie sinistră: doi ofiţeri din cadrul Securităţii locale, Radu Danciu şi Gheorghe Iuga, nu s-au predat ci au fugit cu armamentul asupra lor, urmează să vină după ce se face noapte, să ocupe Primăria şi să-i împuşte pe toţi membrii Consiliului. Ne spunea insistent şi panicată că am face mai bine să plecăm acasă.

La auzul acestei ştiri, moralul membrilor consiliului a scăzut brusc şi periculos; n-a mai putut fi refăcut decât în urma unui gest într-un fel regretabil. Anume, cineva a ieşit la balcon, a vorbit populaţiei aflată în număr mare în stradă despre iminenţa unui act criminal din partea celor doi ofiţeri şi a cerut ca, în cazul în care ar fi văzuţi îndreptându-se către Primărie, să fie arestaţi, ceea ce echivala practic cu o instigare la linşaj. Puţin mai târziu, pe la miezul nopţii, am aflat că la acea oră căpitanii de securitate Danciu şi Iuga îşi predaseră deja de mult armamentul la grăniceri, deodată cu toţi ceilalţi ofiţeri, şi se aflau „arestaţi” în Cazarmă. Este adevărat că, mai înainte, la ora predării sediului Securităţii, cei doi erau lipsă, cu armamentul asupra lor. Aşadar: (1) Cine a trimis-o pe chelneriţă să propage acest zvon defetist în rândul membrilor consiliului? (2) Ce se urmărea prin aceasta? Evacuarea sediului de către revoluţionari şi reocuparea lui? De către cine?

140

(3) De ce au întârziat cei doi ofiţeri să se predea? A fost o întâmplare sau ei au fost în misiune? În ce misiune? Nu cumva tocmai în aceasta a constat misiunea lor? Se urmărea, oare, prin aceasta, să se dea un substrat viitorului element de scenariu al teroriştilor? Tot atâtea întrebări fără răspuns.

Oricum, în cursul nopţii următoare au sosit telefonic informaţii-zvonuri, potrivit cărora ofiţerii Danciu şi Iuga ar fi încercat să otrăvească puţurile de unde se pompează apa oraşului, sau că ar fi comis alte crime deosebit de grave, în timp ce ei se aflau de mult în Cazarmă. În altă ordine de idei, şi în privinţa soldaţilor de pază de la Primărie a putut fi observată o anumită ciudăţenie. Printre ei erau amestecaţi, aproape la fiecare post de pază, câţiva bărbaţi mai în vârstă, evident peste vârsta obişnuită a stagiului militar, îmbrăcaţi şi echipaţi ca simpli soldaţi. Cine erau? Erau cadre militare? Erau de la Securitate? Aveau doar rolul să prevină situaţiile în care soldaţii adevăraţi şi-ar fi pierdut capul, sau aveau şi vreun alt rol?

A doua diversiune, dacă ar fi avut succes, conţinea implicaţii mult mai periculoase. În jurul orelor 20.00, poate ceva mai târziu, comandantul regimentului local de Grăniceri, căpitan Vasile Botârcă – un militar excelent şi care a dovedit în acele împrejurări un discernământ remarcabil – mi-a comunicat ceva oarecum confidenţial.

Era o precauţie menită să nu producă panică inutilă.

Anume, spunea că a primit un mesaj cifrat, probabil radio (nu reţin exact), prin care i se aducea la cunoştinţă că Ungaria, profitând de situaţia creată în România, ne-a atacat cu intenţia de a ocupa Ardealul şi că lui i s-a ordonat să se 141

deplaseze cu tot efectivul şi să ocupe poziţii de luptă pe valea Someşului, undeva în zona Satu Mare. Surprins de noutate, eu eram de părere ca trupa să fie împărţită: un batalion să fie păstrat în oraş cu misiuni de pază, iar altul să se deplaseze în sectorul ordonat. Domnul Botârcă a spus că nu mişcă nici un soldat, până când nu verifică ordinul. După vreo două ore zicea că a reuşit să vorbească telefonic la eşaloanele superioare cu cineva căruia îi cunoştea vocea şi a aflat care este situaţia reală. Astfel a putut fi evitată o decizie care avea toate posibilităţile să conducă la o catastrofă locală. Deci: (1) Cine a dat respectivul ordin fals, transmis pe comunicaţiile Armatei, pe un canal care nu era la îndemâna oricui? (2) Ce se urmărea de fapt, în ipoteza că ordinul ar fi fost executat imediat? Se urmărea să se creeze doar panică, sau existau realmente intenţii de sabotare a obiectivelor care ar fi rămas fără pază sau cu pază insuficientă (depozitul PECO, staţia de pompare a apei, uzina electrică, sediul primăriei etc.)? S-ar fi produs, oare, devastări sau violenţe în oraş în urma plecării armatei? O atare situaţie ar fi favorizat apariţia fantomei „teroriştilor”? – Dumnezeu ştie! Mult mai târziu am aflat că şi în oraşul Satu Mare s-a lansat aceeaşi diversiune, care acolo a prins, unităţi ale armatei au fost dislocate din oraş şi trimise spre frontieră să întâmpine „agresorul”.

A treia diversiune ar putea fi numită simplu: „elicopterul”. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, pe la orele 3 spre dimineaţă, comandantul unităţii locale de grăniceri, căpitanul Botârcă ne-a comunicat că radarul semnalizează un elicopter, decolat probabil de la Cluj, care se află în 142

zona Gherla-Dej şi se îndreaptă spre Maramureş. Când „elicopterul” s-a apropiat de zona Vişeu, domnul Botârcă ne-a spus că a primit informaţii cu privire la caracteristicile tehnice ale acestuia: un aparat ultramodern, deosebit de silenţios, are la bord opt luptători antrenaţi special şi dotaţi cu armament sofisticat, echipat cu mitraliere cu care poate să tragă „din orice poziţie” asupra oricărui obiectiv. Cine l-a informat pe ofiţer asupra caracteristicilor „elicopterului”? Cu ce scop? Având în vedere că menţionarea caracteristicilor coincide până la detaliu („trag din orice poziţie”) pentru toată ţara, se mai poate nega, oare, existenţa unui scenariu general al „elicopterelor”, la fel ca al „teroriştilor”, care are probabil un autor unic? Dacă inducerea în eroare a radiolocatoarelor româneşti, cu ajutorul unei aparaturi electronice ultramoderne, a fost făcută de către o putere străină, atunci cum se face că detaliile despre „elicoptere” au fost comunicate în româneşte şi pe sistemul de comunicaţii al armatei?

După câteva minute de încordare, ni s-a comunicat că „elicopterul” a aterizat pe câmpul dintre Sarasău şi Sighet, la trei-patru km vest de oraş. Au plecat într-acolo o companie de soldaţi şi câţiva ofiţeri îmbarcaţi în camioane. S-a stabilit ca în faţă, la oarecare distanţă, să mergem doi civili cu un autoturism ca, în eventualitatea „întâlnirii”, să nu se dea de bănuit imediat. La locul indicat de radar, militarii au coborât şi s-au desfăşurat pentru luptă.

Au cercetat terenul metru cu metru. Nimic!

Privind lucrurile retrospectiv, s-ar putea spune că evenimentele primei nopţi a „revoluţiei” la Sighet au fost 143

dominate, determinate şi chiar „organizate” de aceste trei diversiuni (dezinformări): (1) doi ofiţeri de Securitate, înarmaţi, urmează să atace Sediul Consiliului, să otrăvească apa etc.; (2) suntem în stare de război cu Ungaria şi Armata a primit ordin să părăsească oraşul şi să plece la Satu Mare cu misiune de luptă; şi (3) urmează să fim atacaţi de către un elicopter, având la bord luptători deosebit de periculoşi.

Noaptea, târziu, am găsit nişte chei cu care am reuşit să deschidem casa de fier din biroul Primăriţei.

Acolo se aflau: planurile de „sistematizare” a oraşului; schema şi documentaţia primirii în oraş a lui Nicolae Ceauşescu cu ocazia vizitei din mai 1986, desenate impecabil cu creioane colorate; nomenclatorul cu rezerva de cadre purtând menţiunea „secret, ştampile, insigne, mărunţişuri, precum şi o listă făcută de mână, datând din 1987, cu ştampila „strict secret”, care cuprindea informatorii Securităţii care erau membri PCR, 34 la număr. Această listă avea următoarele rubrici: Numele informatorului, adresa, data naşterii, seria şi numărul buletinului, locul de muncă şi ofiţerul de legătură. Lista semăna întocmai cu aceea de la Giurgiu (publicată în facsimil în rev. „Cuvântul” nr. 32/1990). Mai exista şi o altă listă cu persoanele care urmau să fie recrutate ca informatori. Toate aceste hârtii au fost împachetate şi predate armatei. În noaptea de 23 spre 24 decembrie a fost înregistrată o ultimă diversiune. Cam pe la miezul nopţii s-a primit la Consiliu un telefon, eu am ridicat receptorul, prin care ni se spunea că o maşină suspectă, o Dacie de culoare neagră, cu număr de Caraş Severin (?) format din 144

trei cifre, a refuzat să oprească la control şi a dispărut în mare viteză spre oraş. Întrebat cine este, omul de la celălalt capăt al firului zicea că este paznicul de la bariera CFR pasajul Cearda, intrarea în oraş dinspre Satu Mare.

Vorbea firesc, cu accent local. Poate accentul local un pic cam forţat. Vocea mi s-a părut chiar cunoscută, dar nu puteam să-mi dau seama, să numesc o persoană pe moment. Mai târziu mi-am dat seama că mie vocea îmi părea foarte asemănătoare cu a unui… onorabil avocat, fost ofiţer. Oricum, cetăţeanul părea credibil. S-a cerut imediat la CFR ca toate barierele, care au poziţia normală ridicată, să fie închise, blocând astfel ieşirea din oraş pe şoselele spre Satu Mare sau Vişeu. Ieşirile spre Baia Mare şi Valea Izei au fost închise prin blocarea şoselei cu buşteni în satul Vadu Izei. Acest „ochi de plasă”, odată realizat, a permis un „filtru” amănunţit. Nimic! Dimineaţa, s-a mai primit un telefon de alarmare, prin care se spunea că un ARO cu număr de Caraş Severin (!) a trecut în mare viteză prin localitatea Rona de Sus, executând din mers foc împotriva populaţiei civile, şi că se îndreaptă spre oraş. Nu am fost eu la telefon, aşa că nu ştiu dacă era aceeaşi voce cu cea din noapte sau nu. Comandantul de la Grăniceri a ordonat ca la bariera CFR de la Cămara să fie camuflată o grupă de soldaţi şi, în cazul că maşina respectivă nu se va supune somaţiei de a opri, să se tragă în ea până la neutralizare. Fireşte, iarăşi nu s-a întâmplat nimic.

Astfel, primele zile ale Revoluţiei, 22-24 decembrie, la Sighet au trecut fără să se fi tras nici un foc de armă.

Singură dezinformarea sistematică, de tip securist, a fost inamicul mereu prezent şi total nevăzut.

145

Primele călătorii în occident August 1990 Vara este anotimpul călătoriilor. Noi simţim asta abia spre toamnă, în zilele scurte, reci şi cu lumină gălbuie, abia atunci ne amintim cu nostalgie de trenurile de vară, căldura dogorâtoare sub acoperişul încins al vagonului, permanenta senzaţie de sete, oboseală, transpiraţie şi impresie de murdărie, mulţimea de tineri, înalţi şi bronzaţi, pantaloni scurţi, rucsacuri, bidoane cu sucuri, călătorind către destinaţii indefinite, un nou popor migrator.

De data asta nu plecăm cu trenul, ci cu maşina. La drum lung. Mă încearcă, de la bun început, un dublu sentiment de nesiguranţă, îndoiala că „Dacia” noastră va rezista până la destinaţie şi teama de un accident de circulaţie, foarte probabil pentru nişte neexperimentaţi ca noi, în circulaţia infernală din Occident. Pe la miezul nopţii ajungem la punctul vamal Petea, de fapt în şosea, prinşi într-o coadă de o lungime greu de precizat, între oraşul Satu Mare şi graniţă. Nu ştiu dacă vameşii au lucrat în intervalul respectiv şi, dacă da, ce anume au făcut, dar de la 12 noaptea şi până la 6 dimineaţa am stat locului nemişcaţi, am aţipit în maşină, ascultând foşnetul neîntrerupt al plopilor semănând a ploaie, fluieratul pitpalacului

146

la crăpatul zorilor şi am căutat la siluetele tulburi profilate în ceaţa dimineţii de câmpie. Apoi, au început să „dea” drumul. Asta însemna că întreaga coadă, pe toată lungimea ei, avansa o dată la câteva minute cu câteva zeci de metri. Mişcarea se transmitea din aproape în aproape şi fiecare punea din când în când mâna să-şi împingă maşina, cucerind astfel distanţa metru cu metru şi făcând o binevenită economie de benzină. În astfel de cazuri, oamenii se organizează spontan şi fac aşteptarea mai uşor de suportat. S-a format rapid o echipă de vreo patru-cinci inşi care blocau, când era nevoie, carosabilul rămas liber, ca nu cumva cineva să intre în faţă. Dacă tot e coadă, atunci măcar să fie echitabilă, să o respecte toţi. Vrând-nevrând, ne-am cunoscut, ca la coadă la benzină de exemplu, cu vecinii din faţă şi din spate, toţi oameni sociabili, săritori şi elocvenţi. Cu un necunoscut, am băut ţuică şi am mâncat pită cu slănină şi cu ceapă, pe un ziar întins pe capota portbagajului. Cel mai interesant mi s-a părut a fi un tip cam la 45 de ani, fost maistru la Fabrica de autocamioane Braşov. A fugit în Occident după revolta de la 15 noiembrie 1987, s-a temut de represaliile Securităţii, a colindat întreaga Europă, o rupe binişor în mai multe limbi, are o memorie uimitoare, ne poate furniza detalii despre orice l-am întrebat, uşor mucalit, cunoaşte lume, mentalităţi, obiceiuri, raporturi de schimb valutar, trasee auto, se dovedeşte a fi mai util decât hărţile de care dispunem. Nu-l mai interesează „revoluţia” din România, când am adus vorba de asta a zâmbit într-un fel ciudat, s-a adaptat la tot felul de condiţii, trăieşte alternativ în Occident şi în ţară, face comerţ cu maşini. Este volubil şi povesteşte 147

cu plăcere. Dar nu toţi au aceeaşi înclinaţie de a călători.

Un altul, placid şi obez, spunea că el nu ar fi mers în străinătate pentru nimic în lume, dacă nu l-ar fi pisat nevastă-sa la cap. „Eva l-a scos pe Adam din rai, nevastă-mea pe mine din casă”, a conchis omul cu năduf.

O aşteptare la vamă, de 15 ore, nu este doar o simplă aşteptare. Într-un astfel de interval, mai ales când acesta este cuprins între miezul nopţii şi după-amiaza zilei următoare, ciclul funcţiilor biologice impune un anumit comportament. Se înţelege de la sine că în plină câmpie nu există closete. În schimb, între Satu Mare şi Petea şoseaua se află pe un terasament supraînălţat faţă de nivelul câmpiei, cam aşa cum este pe alocuri terasamentul căii ferate. Aşa încât acest terasament poate să ofere, ca să zic aşa, protecţie pentru pudoarea cuiva, care coboară să-şi facă nevoile de o parte, faţă de cel care coboară de partea ailaltă şi, bineînţeles, invers. Atunci am putut observa că în mod cu totul tacit, fără nici o înţelegere expresă, s-a stabilit un fel de consemn. Încă de cu noapte, femeile coborau la „veceu” în partea stângă a şoselei, chircindu-se în iarba înrourată şi rece, iar bărbaţii în partea dreaptă.

Apoi, oamenii se spălau pe mâini, turnându-şi reciproc apă din sticlele scoase din portbagaj şi serveau micul dejun pe capota maşinii.

Prima parte a zilei a trecut cu bârfe şi cu o lentă dar tenace înaintare a cozii. Pe la ora prânzului eram deja în sat, unde am putut apela la unii cetăţeni pentru împrospătarea rezervelor de apă. De la o casă am renunţat să cer, văzând o bătrână care îşi apăra cu ochi răi pomii din curte.

Pe la trei după-amiază ajungem, în sfârşit, în vamă. Ritmul 148

de trecere parcă se mai accelerase şi, spre surprinderea mea, formalităţile de control au fost sumare şi rapide. Am trecut dincolo, pe teritoriul maghiar, traversând un mic bazin cu o soluţie compusă din nu-ştiu-ce, menită chipurile să dezinfecteze roţile maşinii. În punctul lor vamal ordine şi curăţenie de cazarmă, soldaţi plictisiţi în năduful zilei şi pomi cu trunchiurile văruite. După Punctul de Control, câteva sute de metri mai încolo, un „butic” improvizat într-o rulotă, aşa cum se află cu nemiluita şi pe la noi. Apoi mergem întins pe şoseaua spre Debrecen. Ni s-a făcut foame şi am căutat, fără succes, o parcare unde să fie şi o sursă de apă. Oprim, în cele din urmă, într-un loc unde se mai află două camioane TIR, cu numere ruseşti şi cu indicativul fostei CCCP. Intru în vorbă, în ruseasca mea aproximativă, cu primul şofer de TIR. Îl salut, îi spun cine suntem şi îl rog frumos, dacă are, să ne servească cu puţină apă. Omul este neaşteptat de amabil. Mă întreabă dacă vreau apă caldă sau rece. „Rece, îi zic, pentru băut”.

Pentru băut, omul îmi oferă o bere, iar pentru spălat şi cafea încălzeşte apă, la flacăra spirtierei, într-un ibric enorm.

Omul era gruzin, se întorcea cu TIR-ul gol din Olanda, un contract ratat sau cam aşa-ceva, n-am înţeles prea bine.

Discutăm fel de fel. Este critic şi lucid cu privire la situaţia politică din ţara sa şi deosebit de bine informat asupra altor ţări. După vreo jumătate de oră ne despărţim ca nişte prieteni vechi. *

149

Cine traversează Ungaria, dinspre România spre Austria sau Cehia, trebuie să traverseze obligatoriu şi Budapesta. Asta datorită nevoii de a traversa Dunărea.

Acest frumos oraş care este Budapesta are o sistematizare impusă de cursul fluviului, pe atunci nu avea linie de centură, pentru a ajunge la autostrada către Tatabanya trebuie neapărat să treci pe unul dintre celebrele poduri budapestane peste Dunăre. Aşa că, derutaţi de feeria iluminării nocturne a oraşului, am mers încet şi cu grijă pe banda din dreapta. Indicatoarele, montate pe panouri mari deasupra intersecţiilor, nu ne erau de prea mare folos, fiindcă, de regulă, nu cuprindeau nume de localităţi, ci numere ale principalelor şosele europene. Nici chiar cu harta pe genunchi, alături de şofer, n-am izbutit să ieşim din labirint, cum se spune. După câteva zeci de minute de rătăcire şi incertitudine, am o idee. În timp ce eram opriţi la un stop deschid portiera şi întreb pe prima persoană din apropiere, un domn vârstnic şi distins, rostind denumirea maghiară a Bratislavei: „Pozsony?”. Domnul îmi explică amabil, simplu şi eficient: să trecem Dunărea pe primul pod, acela fiind Margithid, apoi să nu o luăm înainte spre Balaton, ci la dreapta, până dăm de autostradă. Nu am timp nici să-i mulţumesc, se face verde şi suntem claxonaţi de cei din spate. Într-adevăr, peste câteva minute ajungem la staţia Peco de la începutul autostrăzii. Încercăm să cumpărăm benzină pe mărci, suntem refuzaţi ferm şi îndrumaţi, totuşi, să schimbăm valuta la negru. Dau mărcile, discret în spatele tarabei, unei babe care vinde lebeniţă, facem plinul şi intrăm pe autostradă. Deşi circulam cu 100-110 150

km pe oră, eram depăşiţi de nişte camioane uriaşe, lungi, cu înscrisul „Hungarokamion” şi prelata fosforescentă vopsită cu dungi transversale, late, negru şi galben, ca nişte viespi de dimensiuni halucinante. Aţipesc din când în când, uneori nu-mi dau seama, nu pot să fac diferenţa între vis şi realitate, sunt totuşi treaz, atunci când realizez că o astfel de viespe ne poate strivi oricând. Într-o vreme, după miezul nopţii, ajungem la frontiera cu Slovacia, punctul Strajka. Vama este pustie şi, după ce ne ţin pe degeaba vreun sfert de oră, vameşii maghiari şi cei slovaci vin împreună, se uită la vizele noastre şi ne expediază fără prea multă vorbă. Deşi ora este târzie şi pasageri nu mai sunt, un magazin este totuşi deschis. Sunt impresionat mai cu seamă de abundenţa de fructe exotice, etalate în ambalaje strălucitoare.

Intrăm, traversând Dunărea, pe un pod de o înălţime ameţitoare, în Bratislava. Este Pressburgul de unde Napoleon a dictat pacea, după şirul de bătălii glorioase, de la Ulm şi Austerlitz, Jena şi Auerstadt. Aici, la Bratislava, se pot vedea, în sfârşit, în chip mai clar, elementele fundamentale ale oraşului european: Cetatea, Domul şi Cursul de apă.

Acesta a fost oraşul european timp de o mie de ani, înainte de apariţia pe lângă el a platformei industriale şi a blocurilor de locuinţe, marşul cărămizilor şi betonului, cum le numeşte Toynbee 4 . Cetatea era menită să apere comunitatea în vreme de război. Fireşte, este mai mult o fortificaţie, cu încăperi ca nişte grote, decât o sumă de locuinţe confortabile. Domul sau Catedrala arată că sensul 4

Arnold Joseph Toynbee, scriitor şi istoric britanic.

151

vieţii, cel puţin în Evul Mediu timpuriu, nu era unul terestru, ci metafizic. Construcţia acestuia concentra eforturile principale ale oamenilor timp de sute de ani, aici este strâns tot ce a dat mai grandios civilizaţia creştină, după cum în arhitectura sistemelor filosofice s-a sedimentat tot ce a dat mai valoros cultura creştină.

Cursul de apă, fluviul pe care sunt aşezate marile oraşe europene, la început a însemnat putinţa supravieţuirii pe timp de asediu, o barieră naturală în calea asediatorilor. Apoi, pentru oraşul modern înseamnă ceva nu mai puţin vital, asigură alimentarea cu apă a industriei, a populaţiei (mult mai numeroasă), evacuează cumva în mod natural toate reziduurile marilor aglomerări urbane. În cazul Bratislavei, Hradul, Cetatea adică, se află pe o colină stâncoasă, având Dunărea la sud, care era o excelentă barieră împotriva năvălirii turcilor. De altfel, în cursul acestor năvăliri, de la sfârşitul Evului Mediu, regii ungari şi-au mutat succesiv reşedinţa de la Budapesta în sus pe Dunăre, mai întâi la Vişegrad, apoi la Bratislava.

Catedrala din Bratislava se află puţin mai jos, după întâiul şanţ al fortificaţiei. Iar şoseaua principală care traversează oraşul de la sud la nord, o face prin chiar fostul şanţ al fortificaţiei, dintre Hrad şi Catedrală.

Colo, către ivirea zorilor, frânţi de oboseală intrăm într-un cartier de la marginea Bratislavei, parcăm în spatele unui bloc şi dormim în poziţia şezând în maşină, un somn de vreo trei ore, greu ca plumbul. Ne trezim cu muşchii cefei înţepeniţi, căutăm autostrada spre Praga şi pornim la drum. Abia după câteva zeci de kilometri, spre Brno, găsim undeva o parcare amenajată ca lumea, unde 152

putem să ne spălăm şi să mâncăm stând la o masă. Tot aici, la un bar spilcuit, se poate bea o cafea fierbinte şi tare şi un rom ieftin. Rulăm apoi spre Brno, sub soarele unei splendide dimineţi de vară.

Faptul că noi călătorim spre Occident prin Cehia şi nu prin Austria se explică simplu. Nu am mai avut timp, nervi şi bani spre a face demersuri pentru viza de tranzit prin Austria, care se obţine foarte greu, de la mâncătorii noştri de lebede încoace, aşa că ocolim Austria pe la nord.

Facem pentru prima oară acest traseu şi ne orientăm, oarecum teoretic, numai după hartă. Nu mergem, aşa cum ne-ar fi fost mai uşor, pe autostradă până la Praga şi de acolo în Germania pe la Plzen (Pilsen), locul de origine al celebrei mărci de bere, ci căutam să ocolim Austria pe drumul cel mai scurt, pe lângă frontieră, reducând astfel traseul nostru cu vreo trei sute de kilometri. Lăsăm, deci, în stânga oraşul Brno, care de la înălţimea autostrăzii se vede cam aşa cum se vede Braşovul de la cetate, un oraş vechi, străzi strâmte dispuse geometric, acoperişuri de ţiglă roşie, Domul uriaş, cât un deal, sur şi misterios, mai la o parte platforma industrială şi cartiere de blocuri. Ştiu că aici se produc stofe de o calitate extraordinară şi oţeluri de cea mai înaltă clasă. Celebrele puşti din dotarea Armatei Române de după Primul Război Mondial, ZB-urile model 1924, sunt fabricate aici, ZB însemnând de fapt iniţialele Uzinei (Zavod Brno).

De la Jhlava o luăm prin Tabor, locul unei celebre bătălii din Războaiele Husite, apoi spre sud, la Ceske Budejovice, oraşul binecunoscutului Jaroslav Haşek şi al simpaticului său soldat Svejk. Putem cunoaşte o Cehie 153

rurală, aşa cum arată zonele numite la noi „la ţară”, în crucea verii, în preajma Sfintei Marii. Traversăm Podişul Boemiei, impresia este de pământ roditor şi ţară bogată, un peisaj care seamănă mult cu Transilvania noastră din zona secuimii, munţi cu pante domoale, păduri întunecate de molid şi pin, întinse platouri cultivate, cabane de lemn, aer şi miresme tari de răşină. Undeva, în depărtare, instalaţia de apă a unei ferme, bazinul sferic în capătul unui stâlp înalt sclipeşte în soare ca măciulia unui mac de argint. Fur prune dintr-un pom de la marginea unei grădini şi mă încearcă nostalgia copilăriei. La o cârciumă sătească, unde oprim să cumpărăm ţigări, intru în vorbă cu un tip simpatic, pilit şi jovial, un fel de soldat Svejk cu care mă înţeleg foarte bine mai mult prin semne, mă îmbie să beau cu el bere „îmbunătăţită” cu rom. Când ciocnim halbele, Svejkul nostru strigă din răsputeri: „Ahoe!”

154

Pelerinaj catolic în Polonia August 1994 Întâmplarea face să însoţesc în calitate de jurnalist un grup de maramureşeni greco-catolici – din Bârsana, Onceşti şi Sighet – în fruntea cărora se află preotul Vasile Hotico jr. la un pelerinaj la Loretto, aproximativ 40 km nord de Varşovia. De ce Loretto? Răspunsul e simplu. De Sf. Maria aici urmau să fie consacrate călugăriţe trei tinere din Ieud. Congregaţia Lauretană are mănăstiri de maici în Polonia, Italia şi Elveţia. Plecăm din Sighet seara pe la 11, joi 11 august 1994, 58 persoane într-un autobuz de 55 locuri. La Vama Română Petea suntem luaţi în primire de către un plutonier gras, negricios, cu accent moldovenesc.

Omul este cunoştinţă veche cu ghidul nostru Vaska Chindriş, de aceea este glumeţ şi binevoitor. Un ofiţer, probabil şeful, îi cere să ne coboare cu bagajele şi să ne ducă în sală pentru control. Simpaticul plutonier execută ordinul doar pe jumătate, ne introduce în sală, dar nu se mai osteneşte să ne mai controleze. În schimb, grănicerul maghiar ne verifică paşapoartele amănunţit şi caută din când în când într-un caiet, unde are notate persoanele cu interdicţie de a intra în Ungaria.

Imediat după Vama Maghiară, există nişte dughene care funcţionează non-stop, după cum non-stop sunt 155

prezenţi la datorie şi schimbătorii de valută. Toţi vorbesc şi româneşte, sunt amabili şi binevoitori. Dormim câteva ore la Nyiregyhaza, iar pe la ora 11 suntem la frontiera cu Slovacia, punctul Satoralyaujhely. Aici clădirea Vămii este comună, iar grănicerii şi vameşii maghiari şi slovaci vin împreună. Ne ţin în vamă vreo trei ore, ne copiază datele de pe paşapoarte în nişte tabele amănunţite, cică pentru calculator şi caută „ţigani”, adică cetăţeni români care călătoresc fraudulos şi / sau comit infracţiuni în străinătate. În tot acest timp, noi am avut posibilitatea să ne deplasăm în incinta Vămii, la WC sau la Bufet. În fine, nu găsesc „ţigani”, dar înainte de a ne da drumul, vameşii slovaci ne cer să le arătăm că fiecare dintre noi avem valută, cel puţin 100 de mărci, asta ca să ne asigurăm consumul pe durata tranzitului prin ţară. Care tranzit durează teoretic foarte puţin, Slovacia este o fâşie de pământ lată de 150 km, după harta mea rutieră. Călătorim pe o ploaie rară şi rece, cu plafonul norilor lăsat jos de tot peste un ţinut muntos, păduri nesfârşite, în stânga un lac imens, lung de zeci de kilometri, Velka Domasa. Oprim la Svidnik, un orăşel comparabil cu Sighetul, la 21 km de frontiera poloneză, mâncăm conserve şi pită cu slănină pe băncile din parc, schimb primele mărci, pentru a bea o bere bună. De la frontiera poloneză punctul Dukla suntem întorşi înapoi, ofiţerul polonez zice că ceva nu este în regulă cu hârtiile noastre şi nu se lasă nicidecum. După stăruinţi şi rugăminţi zadarnice, aplicăm tactica românului răbdător: ne reîntoarcem la Svidnik şi aşteptăm până în ziua următoare, schimbul următor, când într-adevăr trecem fără nici un fel de probleme. Pasul Dukla, 502 m, 156

este o şa relativ largă şi joasă între două masive ale munţilor Beskizi. A avut se pare o importanţă strategică deosebită în cel de-al Doilea Război Mondial, aici s-au dat bătălii crâncene, locul este marcat cu monumente. Practic este vorba de un sit de câţiva km pătraţi, presărat cu carcase de avioane, tancuri, transportoare blindate, katiuşe, piese de artilerie grea şi antiaeriană – de toate. „Monumentele” sunt amplasate pe socluri înalte de beton, îngrijite şi vopsite la zi. „Dacă astea ar fi pe la noi, li s-ar fura batăr roţile pentru ştrafuri” zice un bătrân din Bârsana. Mergem apoi prin Polonia, spre Varşovia, putem observa o Polonie rurală, casele noi de zid alternează cu case vechi, modeste, de lemn, pământul este împărţit în loturi mici cultivate cu porumb sau ovăz, ici-colo haturi cu spini, peisajul seamănă mult cu cel de pe la noi, în loc de troiţe sunt statuete ale Sfintei Fecioare Maria, foarte multe statuete de ghips emailat, într-un stil dulce-vetust, peste tot, la răspântii ori în grădini. Şi, de asemenea, în satele poloneze s-au construit în ultimii vreo douăzeci de ani foarte multe biserici, la fel ca în Maramureş. Numai că aici bisericile au o arhitectură foarte modernă, cu inovaţii duse uneori până la licenţios şi bizar.

Mănăstirea Loretto se află la aproximativ 40 km nord-est de Varşovia, într-o nesfârşită pădure de pin. În apropierea Mănăstirii, nişte vile ale foştilor ştabi comunişti.

Locul este comparabil cumva cu Snagovul de la noi. Cu diferenţa că, după ce au plecat de la putere, comuniştii polonezi au retrocedat mănăstirii terenul expropriat abuziv, 60 ha pădure de pin şi mesteacăn, cu vilele construite de ei aici cu tot. Biserica mănăstirii este o construcţie modernă, 157

de mici dimensiuni, restaurată în 1961. Pentru liturghia în limba română este amenajată drept capelă o sală de club.

Este improvizată o masă pentru altar şi o cruce mare, din crengi de pin. Schimb câteva cuvinte banale cu tinerele călugăriţe din România. Nu le întreb ce le-a adus aici, nici dacă nu le este dor de casă, nici dacă vor să rămână definitiv aici. Astfel de întrebări nu şi-ar fi avut rostul. Le-am urmărit în timpul liturghiei şi le-am putut observa feţele luminate de rugăciune şi transfigurate de credinţă.

De la Loretto mergem la Czestochowa, la celebra mănăstire Iasna Gora, închinată de asemenea Sf. Fecioare Maria. Eu ştiam despre Czestochowa din auzite, mai cu seamă de la Radio „Europa Liberă”, din timpul grevelor din Polonia anilor ‘80. Anume, că aici se află o icoană a Sf. Fecioare Maria, numită şi „Madona neagră de la Czestochowa”, o icoană despre care se spune că este făcătoare de minuni, care începe să lăcrimeze atunci când ţara se află în pericol. Şi tot ea intervine pentru a izbăvi ţara şi poporul. Pentru omul credincios este, evident, un semn dumnezeiesc. Dar nici cel necredincios nu poate ignora eficienţa Providenţei, care se manifestă aici ca o imensă sugestie colectivă, ce cuprinde sufletele a milioane de oameni. Aşa s-a întâmplat şi la căderea comunismului, în Polonia şi nu numai. Biserica Mănăstirii, cu turla de o înălţime ameţitoare, zidită în piatră cioplită pe la anul 1382, cam atunci când la noi se ridicau mănăstiri la Tismana şi Cozia, se află în vârful unei coline, înconjurată de un mare parc cu arbori seculari, ca de o adevărată pădure sălbatică. Aici, în jurul bisericii se află dispuse în patrulater mai multe rânduri de clădiri şi alei, ansamblul 158

fiind delimitat de un sistem de fortificaţii Vauban asemănător întrucâtva cu cel de la noi, de la Alba Iulia de exemplu, şanţuri adânci şi ziduri înalte. Practic, este vorba de o cetate care era inexpugnabilă, până la apariţia aviaţiei ca armă. În noaptea blândă şi senină de vară forfotesc sute de mii de pelerini, veniţi aici din toată lumea catolică. Sunt grupuri compacte, poartă ecusoane şi steguleţe în culori naţionale, francezi, italieni, irlandezi, germani, cehi, estonieni, o adevărată babilonie lingvistică. Lumea este calmă, civilizată, în difuzoare răsună cântări religioase, iar pe nişte alei tarabe care conţin numai obiecte de colportaj: icoane, ilustrate, rozare, statuete, amulete, lumânări, nici un fel de marfă de bâlci ca la noi. Intru cu greu în biserică, aglomeraţie, unii se roagă, alţii pur şi simplu dorm pe pături sau de-a dreptul pe paviment, bolta pronaosului înaltă şi întunecată, aur, marmură şi pictură gen Capela Sixtină, sanctuar de felul acelora care strâng înlăuntrul lor tot ce a dat mai bun o civilizaţie întreagă. După vreo două ceasuri, reuşesc să ajung în Capela din stânga altarului, în faţa celebrei Madona Neagră. Icoana este în întregime ferecată în aur şi pietre preţioase, numai ovalul feţei Sf. Fecioare se poate distinge cumva îndărătul acestora, în nuanţe bătând spre abanos, pe chip o tristeţe venind de dincolo de lume, obrazul drept brăzdat adânc, locul de unde cândva au curs lacrimi.

Mă plimb în răcoarea nopţii prin mulţimea de pelerini, până aproape spre dimineaţă. Pot să observ că imensa lor majoritate, peste 90 la sută, sunt tineri în jurul a 20 de ani. Liturghia în ziua de Sf. Maria începe dimineaţa 159

devreme. Pe platoul nesfârşit acoperit cu iarbă se află, după câte pot să-mi fac idee, aproximativ patru sute de mii de credincioşi. Oficiază cardinalul Iosef Glemb, primatul Poloniei, zeci de preoţi, iar în tribuna din apropiere se află preşedintele Poloniei Lech Walensa, personalităţi ştiinţifice şi politice, un pluton de gardă în uniforme brune.

Prin mulţime se plimbă un fel de majordomi ai mănăstirii, în uniforme cu fireturi şi cu toiag cu clopoţei, adună donaţiile, saci întregi de bancnote. Deşi catolici, polonezii zic pe limba lor „Duh”, nu „Spirit”, şi acest lucru nu indispune pe nimeni. La fel, „Doamne miluieşte (îndură-te spre noi”) este păstrat în liturghia lor în formă greacă, străveche: Kyrie eleison. Răspunsul la ecteniile preotului îl dau toţi credincioşii. Kyrie eleison - din sute de mii de piepturi. La aşa ceva, Dumnezeu nu poate să rămână surd! * Este foarte greu să scrii despre Auschwitz, fie şi numai câteva notaţii fugare, deoarece totul îţi pare foarte cunoscut şi, lucru trist, foarte banal. Trebuie să uiţi tot ce ai citit prin cărţi şi trebuie să iei totul de la capăt, ca pe o aventură pe cont propriu, ca pe o iniţiere supremă în absurdul desăvârşit, adică în acel absurd care, privit în segmentele din care se asamblează, pare perfect logic. Aşa cum sunt, de exemplu, unele capodopere ale genului, „Procesul” lui Kafka sau „Capitalul” lui Marx. Cu alte cuvinte, pentru a putea scrie ceva nou şi interesant despre Auschwitz trebuie să renunţi la prejudecăţi şi la apercepţia culturală şi să te duci însuţi acolo.

160

Iată-mă, aşadar, la Auschwitz ca turist. Din exterior, lagărul are aspectul general de cazarmă. Şi într-adevăr, este vorba de o fostă cazarmă tipică, organizarea germană de dinainte de Primul Război Mondial. Nu este ceea ce credeam anterior, barăci de scânduri, supraaglomerate, lipsite de încălzire şi instalaţii sanitare. Barăci de scânduri au fost improvizate la Birkenau, numit şi Auschwitz II, lagăr construit chiar în 1944, la vreo şase kilometri mai spre sud. Lagărul Auschwitz este o cazarmă obişnuită, şase hectare şi vreo duzină de pavilioane, cam cât pentru un regiment obişnuit, alei pietruite, clădiri masive aliniate riguros, cu un etaj, ziduri groase de cărămidă roşie. Plopi şi mesteceni desfrunziţi sub cerul cenuşiu. Înăuntru, în pavilioane, dormitoare mari ca în orice cazarmă, cu paturi suprapuse, sobe de teracotă, baie şi closete la fiecare etaj, încăperi luminoase şi încălzite, prin comparaţie cu puşcăria de la Sighet. Deţinuţii de aici aveau deşteptarea la cinci dimineaţa, timp pentru baie şi WC, curăţenie pe sectoare, masa, ieşirea la program, totul la fel ca în orice cazarmă.

Tragedia şi absurdul stau însă altundeva: în ducerea sistemului de cazarmă până la ultimele lui consecinţe.

Pe la început, prin 1942, după ce trupele germane au avansat adânc în fosta URSS, în această cazarmă rămasă goală erau aduşi doar deţinuţi politici, indiferent de naţionalitate, în special membri ai opoziţiei poloneze şi luptători din Rezistenţa franceză. Erau judecaţi aici în pavilionul nr. 12, la etaj, în prima sală pe stânga era sediul Tribunalului militar. Am văzut o masă lungă prăfuită, şapte scaune cu pielea capitonajului crăpată, cel din mijloc cu spetează mai înaltă, unelte de scris. Atât. Era un miros 161

greu, ca de altfel în tot lagărul. La subsolul acestui pavilion a fost arestul fostului regiment, celule obişnuite dar şi celule de pedeapsă, strâmte ca un dulap, cu pereţii interiori vopsiţi în negru, fără lumină şi fără aerisire, în care deţinutul era introdus printr-o uşiţă aflată jos şi unde nu putea să stea decât în poziţie închircită. Condamnaţii erau executaţi în curtea interioară, în faţa zidului de cărămidă roşie se află un alt zid mai scund, de beton. De regulă, ca un supliment de pedeapsă, condamnaţii erau executaţi de ziua naţională a ţării lor. Cadavrele erau incinerate în crematoriul amenajat ad-hoc în spatele cazărmii, într-un fost depozit subteran pentru muniţii. Urme de gloanţe peste tot.

Tragedia propriu-zisă şi crimele de război au debutat atunci când aici au început să fie aduşi nu doar prizonieri de război şi deţinuţi politici, ci şi evrei nevinovaţi, cu familiile lor. Cei incapabili de muncă, bătrânii şi copiii erau duşi de la peronul staţiei de cale ferată direct la camera de gazare de la Birkenau. Pentru a nu se crea panică, deportaţilor li se cerea să-şi scrie numele şi adresele pe cuierele cu obiecte personale, după care acestea erau depozitate la magazie. Apoi li se explica firesc că trebuie să facă un duş. Şi chiar făceau un duş. Baia, camera de gazare şi cuptorul erau amenajate toate în acelaşi loc. Într-o antecameră, oamenii erau dezbrăcaţi la piele şi tunşi zero, atât bărbaţii cât şi femeile. Apoi mergeau pe uşa din faţă în camera de baie. Aici făceau duş. Apoi, după baie, erau orientaţi pe uşa din stânga în camera de gazare. Aici granulele de Cyclon B erau introduse de sus, prin găurile de aerisire ale fostului depozit subteran, după care acestea se închideau 162

etanş. Apoi, cadavrele erau scoase printr-o altă uşă, tot la stânga, de către deţinuţi special instruiţi în acest scop. Aici sunt cuptoarele, două la număr. Sunt zidite din cărămidă, în forme geometrice riguroase. Jos se aprinde focul de la arzătorul cu gaz. Deasupra, pe un grătar se pun cadavrele.

Acestea se introduc cu un fel de lopată metalică, lungă, ce lunecă pe rotile. Apoi, uşa cuptorului se închide cu o uşă dublă, ca acelea de la locomotivele cu abur sau de la cazanele centralelor termice. În încăpere nu iese nici un fel de miros, pe coşul înalt de cărămidă care se înalţă din pământ iese doar un fum gros. Din când în când, aceiaşi deţinuţi scot de sub grătare cenuşa în nişte tomberoane mari, din faţa cuptoarelor pe o uşă ce dă la stânga, alta decât uşa pe care intră oamenii vii, ca să „facă baie”.

Mişcarea se închide în cerc, ca un flux tehnologic bine organizat. Nu se pierde nimic. Cenuşa se împrăştie pe câmp pentru a îngrăşa pământul. Obiectele rămase sunt triate. Banii de aur sau bijuteriile merg la Tezaurul statului. Lucrurile care se pot recupera sunt împărţite deţinuţilor capabili de muncă. Părul de om, strâns cu grijă, este folosit pentru căptuşirea pufoaicelor destinate uzinei chimice din apropiere, unde deţinuţii îşi produc ei înşişi gazul cu care vor fi ucişi atunci când nu vor mai fi capabili de muncă. După muncă se spală pe mâini cu săpun din deţinuţii care nu au mai fost capabili de muncă. Un fel de apologie a muncii „direct productive”, ca în comunism. „Munca te face liber”. Dacă faci abstracţie, ca de o prejudecată, de valoarea divină a vieţii omeneşti, totul devine înspăimântător de justificabil şi de clar, din punct de

163

vedere formal logic, la fel de clar – repet – ca un roman de Kafka, sau „Capitalul” lui Marx.

Parcurg pe îndelete întreg lagărul-muzeu, însoţit de ghidul de expresie franceză, pentru care am plătit 300.000 zloţi de inflaţie, adică vreo 15 dolari. Este de fapt o ghidă, o doamnă blondă între două vârste, comunicativă. O mai întreb de una-alta. Aflu că este profesoară de franceză şi că exercită ocazional profesiunea de ghid, în timpul vacanţelor de vară. La rândul ei, când află că sunt român, nu îşi poate stăpâni un zâmbet subînţeles. Îmi spune, din proprie iniţiativă, că ştie că românii au „probleme”. O descos. Prin „probleme” dumneaei înţelege că la noi lucrurile evoluează într-un sens opus democraţiei şi că pătura socială aflată la putere este o organizaţie de tip mafiot. Bineînţeles, rămân fără replică.

164

O călătorie în Franţa Iulie 1995 Ambasada Austriei din Ungaria se află în Budapesta, pe str. Belczur 12. Locul seamănă mult cu zona Bulevardului Dacia din Bucureşti, aici sunt concentrate majoritatea reşedinţelor de ambasade străine, nişte străzi umbroase şi puţin circulate, clădiri vechi nu prea înalte şi arbori seculari, o oază de linişte, distincţie şi răcoare în agitaţia infernală şi căldura toridă a marelui oraş. O stradă pe care, seara, oameni bătrâni şi cu morgă plimbă câini de rasă. Ca să prindem un loc în faţă pentru a obţine o viză de tranzit prin Austria, am venit din seara precedentă, practic am stat la coadă toată noaptea, am „stat la coadă” e un fel de a spune, în realitate ne-am plimbat încoace şi încolo şi, din când în când, am aţipit în maşină. Pe strada Belczur salcâmii se scuturau şi noi călcam pe un strat de flori gros de o palma. Chiar în faţa ambasadei, jos pe trotuar, se afla un fel de familie de ţigani, inevitabil din România, câteva ţigănci de toate vârstele, îmbrăcate în fuste multicolore şi urât mirositoare, cu doi puradei, aşteptau şi ele intrarea în Austria.

Adorm abia după miezul nopţii, dar pe la patru spre dimineaţă sunt trezit de plânsul unui puradel. Acesta 165

începe să scâncească şi mai apoi, nebăgat de nimeni în seamă, urlă în toată legea. Se trezeşte la el o ţigancă bătrână, cu o voce groasă dogită de tutun, care strigă şi ea într-un fel de limbă greu de înţeles. Prin clădirile din preajmă se aprind lumini, se mişcă perdele, poliţiştii din pază încep să patruleze, ţiganca îl ameninţă pe puradel cu miliţianul, până la urmă tace toată lumea. Apoi se crapă de ziuă. Nu mai pot dormi nici eu. Pe la ora cinci dimineaţa, o fată drăguţă dar somnoroasă şi plictisită vine cu un cărucior cu ziare. Are o legătură enormă de chei, deschide uşile de la intrare şi pune abonamentele în cutiile poştale. Micul grup de ţigănci a plecat din faţa porţii ambasadei, dar a lăsat în urmă câteva sticle goale şi tampoane de vată medicinală.

Judecând după numele persoanelor înscrise pentru viză, majoritatea acestora sunt maghiari din Ardeal, apoi şvabi din Banat, dar şi români din toată ţara, mai cu seamă tineri cu accent moldovenesc. Ţigani nu sunt mai mulţi decât vreo şase-şapte din aproximativ două sute de oameni. Şi cu toate acestea, noi, românii, trecem în Occident drept un popor de ţigani.

Suntem în tranzit prin Austria. „Tranzit” este un fel de a spune. Austria cere viză de tranzit numai pentru românii care trebuie să treacă pe teritoriul său, indiferent de ţara de destinaţie. Occidentalii, francezii bunăoară, nu înţeleg nici în ruptul capului ce-i aia „viză de tranzit” şi, mai ales, de ce Austria o cere numai românilor. La Ambasada Austriei din Bucureşti, vara, se adună zilnic sute de oameni care cer astfel de viză. Se satisfac aproximativ 30 de solicitări, din şapte-opt sute. Ca sa obţii o viză, trebuie să aştepţi mai mult de o săptămână. E limpede că e vorba 166

de o tactică de descurajare din partea statului austriac.

Până la urmă, foarte mulţi români care au de călătorit spre Germania sau Belgia, renunţă la viza de tranzit şi ocolesc Austria pe la nord, făcând un ocol de câteva sute de km.

Aşadar, iată-mă cu viza de tranzit în regulă, aşteptând la unul dintre punctele de trecere a frontierei din Ungaria. În faţa noastră, un bătrânel cărunt încearcă să pornească o „Dacia” 1300 roşie cu număr de România şi nu reuşeşte, spre hazul zgomotos al grănicerilor austrieci. În cazul nostru, văzând de asemenea că este vorba de o maşină cu număr de România, ni se controlează paşapoartele amănunţit şi ni se atrage atenţia să nu ne oprim nicăieri, doar să „tranzităm”. Prima impresie din Viena, aceea a unui oraş vechi, de o frumuseţe cu totul aparte, palate impunătoare şi parcuri îngrijite, de unde s-a făcut vreme de secole politica unui vast imperiu, un oraş muzical, cultural şi universitar. Astăzi toate acestea par a fi departe de preocupările curente ale omului de rând. Turistul descoperă nu doar o Vienă îmbătrânită în propria-i glorie, ca Roma bunăoară, ci în acelaşi timp un oraş cu o platformă industrială de o întindere neaşteptată, poluantă, cu giganţi ai industriei chimice, cu o circulaţie infernală şi necivilizată. Şi totuşi, este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii.

Din Viena o luăm pe Hochstrasse care urcă muntele dinspre sud. De aici imensul oraş se vede în întregime, cam aşa cum se vede Clujul de pe Feleac. Tot de aici a privit odinioară, învingător, Napoleon şi a interzis trupelor sale să intre în oraş. Mai târziu, în Memoriile sale, împăratul francezilor şi-a motivat gestul zicând că, în faţa Vienei, el a 167

jucat „douăzeci şi una” şi s-a oprit la douăzeci. Era ceva ce înţelegea numai el. Mergem îndelung pe autostrada ce străbate zona muntoasă din sud, ordinea, tenacitatea şi hărnicia germană se insinuează, peste tot, subtil, prin amănunte, aparent neînsemnate, cum ar fi de pildă alinierea ghivecelor cu flori la ferestre sau stivuirea lemnelor de foc. În pădure, molizii nu au nici o creangă uscată, acestea sunt curăţate atent şi în permanenţă. Miresmele tari de răşină şi iarbă cosită au ceva universal, din copilăria eternă, mergem în continuu, între St. Polten şi Salzburg, în paralel cu crestele Alpilor, aşa cum ai merge la noi pe ruta Braşov Făgăraş - Sibiu, până când între noi şi munţi se interpune renumita salbă de lacuri, atunci totul devine imponderabil şi ireal. Cele dintâi lebede austriece le-am văzut abia pe apele lacului Mondsee. * Poate că foarte puţină lume a reflectat la această realitate complexă a lumii contemporane care este Autostrada. Primul care s-a arătat uimit şi a înţeles importanţa ei strategică a fost Mareşalul Ion Antonescu. Prin anii ‘30, Hitler a rezolvat în felul său problema şomajului în Germania de atunci. A strâns pe cei vreo şase milioane de şomeri, pe care i-a pus la construirea autostrăzilor. La fel au procedat şi comuniştii noştri, după război, când au format brigăzi de muncă „patriotică” la şantierele unor căi ferate etc. Antonescu a fost şocat de ideea că existenţa autostrăzilor îi permitea lui Hitler o mobilitate militară ieşită din comun. Armate întregi puteau fi dislocate dintr-o 168

parte în alta a Germaniei în numai şase-zece ore. După cum se ştie, ceea ce a urmat s-a numit „Blitzkrieg” (războifulger). Fără îndoială, şi astăzi cea mai bine pusă la punct dintre toate autostrăzile europene este tot autostrada germană. Este calitativ altceva decât o simplă şosea mai largă, cu două-trei benzi de circulaţie într-un singur sens, care ocoleşte localităţile şi permite atingerea unor viteze mai mari în deplasare. Într-adevăr, autostrada ocoleşte îndeaproape marile oraşe, nu le străbate, dar asigură o legătură perfectă şi rapidă între ele. Autostrada (mai cu seamă cea germană) este trasată cu rigla, munţii sunt tăiaţi şi taluzaţi sau perforaţi cu tuneluri, iar peste văi sunt întinse viaducte, la fel ca şi în cazul căilor ferate. Poţi merge astfel ore şi zile întregi, fără să vezi nimic altceva decât copacii de pe margini. Rar de tot cel care nu are grija volanului poate observa în depărtare câte o fleşă de catedrală sau câte un turn de televiziune. Astfel, poţi străbate Europa în lung şi în lat, pe autostradă, fără să fi văzut nimic din Europa.

Este exact situaţia mecanicului de pe vapor. Nava lui poate străbate toate mările şi poate opri în toate porturile lumii, dar el, atâta vreme cât se află pe navă, nu poate spune că a văzut lumea. El nu a văzut decât spaţiul strâmt şi acelaşi al propriului vas.

De altfel, cine călătoreşte pe autostrada germană nici nu are nevoie să intre în vreun oraş. Autostrada îi oferă absolut de toate. Din loc în loc se află nu doar simple parcări, în care să poţi dormi în maşină, şi pompe de la care să poţi cumpăra benzină. Ci, alături de acestea, se află toate serviciile posibile. Magazine în care găseşti de toate, campinguri, interfoane, locuri de vizionare a programelor 169

TV, moteluri. Autostrada germană are un serviciu medical propriu (de salvare şi prim-ajutor), o Poliţie proprie (Autobahn Strassenpolizei), promptă şi eficientă, un serviciu de depanare auto, care îţi verifică motorul pe gratis şi, la o adică, te scoate afară de pe Autostradă tot pe gratis. Din loc în loc, la distanţe relativ mici, se află un interfon prin care, fără fise, poţi apela la oricare dintre aceste servicii.

Nu e nevoie nici măcar să precizezi unde te afli, locul este identificat imediat, după interfonul pe care l-ai deschis.

Iar, la distanţe mai mari, se află chiar şi capele, unde omul credincios poate opri spre a se reculege şi a se ruga.

Teoretic, poţi trăi o viaţă întreagă pe autostradă. O femeie poate naşte aici, cu ajutorul „Autobahn Strasseerstehilfe”, iar un excentric, care dispune de bani, poate în principiu să-şi facă veacul în restaurantele şi hotelurile autostrăzii, iar în caz de deces, poate lăsa prin testament – de ce nu? – să fie înmormântat la capela autostrăzii.

O autostradă se mai constituie într-un sistem închis şi suficient sieşi şi dintr-un alt punct de vedere, are un sistem propriu de semne indicatoare, un limbaj propriu, o semantică proprie. Autostrada germană are chiar şi publicaţii proprii. Pe o autostradă, circulă „fluid” cum foarte sugestiv se spune, între trei şi cinci mii de autovehicule pe oră. Probabil că din satelit, mărind imaginile, circulaţia pe o autostradă se vede într-un fel comparabil cu circulaţia globulelor de sânge prin vene, văzută la microscop. Dar, din apropiere, circulaţia autostrăzii mai mult se aude, ca un vuiet absolut continuu. Se circulă aici cu viteze între 100 şi 220 km/h, poate şi mai mult. Iar zgomotul produs de un autovehicul se suprapune complet peste celelalte 170

încât rezultatul, pentru urechea omului, este comparabil cu acela al curgerii unui râu sau cu zborul continuu al unui avion.

Părăsim autostrada München – Karlsruhe şi, de la Stuttgart, o luăm spre sud, prin Tübingen, Freundenstadt şi Offenburg spre Strassbourg. În noaptea precedentă am dormit la Ulm. Un oraş pe Dunăre, aproape de izvoarele acesteia. Aici Dunărea este ca un râu oarecare, cam cât Someşul la Cluj. Domul din Ulm, în stil gotic, secolul al XIV-lea, are cea mai înaltă fleşă din Europa, 165 m. O privesc nemişcat, o dantelărie de piatră îmbinată complicat şi mereu ascuţindă, prin spaţiile goale se vede cerul ca printr-un schelet fragil şi străveziu, curgerea norilor îmi creează iluzia că cerul stă pe loc, iar colosala construcţie se prăvăleşte într-o parte, am o adevărată senzaţie de ameţeală. Mai ştiu despre Ulm că aici Napoleon a dat una dintre principalele sale bătălii şi a obţinut o victorie strălucită (20 octombrie, 1805), practic fără vărsare de sânge, numnai prin manevrarea iscusita şi rapidă a armatelor sale de o parte şi de alta a Dunării. Armata austriacă a lui Mack 5, superioară ca număr, a avut impresia terifiantă că francezii vin de peste tot, a intrat în panică şi s-a predat fără condiţii. Atunci, după cum reţine chiar Napoleon, mareşalul Ney s-a prezentat la el şi i-a raportat, scurt şi memorabil, că „războiul s-a terminat din lipsă de inamic!”

De la Stuttgart la Tübingen, 30 km, mergem pe o şosea îngustă, obişnuită. Traseul are pentru mine o semnificaţie aparte. Aici, la Stuttgart, s-a născut una dintre cele mai 5

Karl Mack von Leiberich, general austriac.

171

cuprinzătoare minţi ale umanităţii, filosoful G. W. F. Hegel, iar la Tübingen şi-a făcut studiile de Teologie reformată.

La absolvirea facultăţii, viitorul filosof nu s-a preoţit, motivând că nu are vocaţie pentru aceasta şi a optat pentru cariera de profesor. Privesc bătrâna Universitate, o cetate de piatră neprietenoasă, pe unde îşi va fi purtat acest geniu paşii, în zorii tinereţii. Şi înţeleg încă o dată de ce gânditorii din vechime, începând cu Thales şi Pythagora, care n-au pregetat să meargă ei înşişi până la înţelepţii din Egipt, au asociat cunoaşterea cu călătoria. Mai exact, o cunoştinţă care nu era dobândită în urma unei călătorii iniţiatice nu era socotită serioasă.

De la Tübingen ne îndreptăm spre frontiera franceză prin Horb am Neckar şi Freundenstadt. Schwartzenwalde, Munţii Pădurea Neagră, locul de unde izvorăşte Dunărea.

Pădurea însăşi are ceva german în ea, după felul cum este rărită şi greblată. Localităţile sunt dese, dar cu toate acestea locurile par pustii, casele cu acoperişul în două ape, de ţiglă cafenie, cu pereţii de un alb curat şi cu muşcate roşu aprins la ferestre au obloanele negre închise. Nu se vede ţipenie de om. Decât oraşul – staţiune montană toropit sub căldura verii. Horb, oraş zidit pe o coastă abruptă a muntelui, cu catedrala şi cetatea lipite de peretele stâncos, precum nişte cuiburi de rândunică. Freundenstadt, pe un platou întins în vârful muntelui, cu hotelurile vechi aşezate în careu, umbrit de arbori seculari. Şoseaua coboară muntele în pante ameţitoare, oraşe – „băi”, izvoare de ape minerale şi sanatorii, Bad Griesbach de exemplu, vechi fabrici de cherestea care seamănă izbitor cu cea de pe Vaser, construită de către „ţipţerii” colonizaţi aici pe 172

vremea Mariei Tereza. La Offenburg, punctul de frontieră care răspunde în Franţa la Strassbourg, munţii rămân în urmă, intrăm între dealuri domoale, grădini cu meri şi pruni pe dealuri, doar ici şi colo în marginea pădurii, înconjurată cu gard înalt de plasă de sârmă, pasc liniştite ciute şi cerbi. Un paradis.

De la Strassbourg spre Paris, străbatem Vosgii. Munţi bătrâni, nu prea înalţi, roşi de vreme, formaţi dintr-o rocă de culoare cărămizie. Unde se întrerupe haina pădurii, se dezvelesc râpi roşiatice, de acolo se exploatează o piatră de aceeaşi culoare, folosită în construcţii. Aici totul este făcut din aceeaşi piatră, biserici, case, pavajul şoselelor şi totul are aceeaşi culoare: roşiatică. Apa băltoacelor arată, la fel, de parcă cineva ar fi amestecat-o cu cărămidă pisată.

Sub un soare torid, hărţuiţi întruna de oboseală şi de sete, trecem prin oraşele Nancy şi Toul. La orele amiezii, totul este amorţit şi pustiu, din cauza vacanţei, a căldurii, a pauzei de masă. Din goana maşinii, un excelent Mitsubishi Colt, peisajul se lasă privit în voie. Localităţile sunt mai rare decât în Germania. Relieful – dealuri blânde şi văi puţin adânci, pământ bogat şi intens cultivat, cât vezi cu ochii, holde de grâu, rapiţă şi floarea-soarelui, tarlale imense de cultură şi păduri nesfârşite, întunecate. * Un bun prieten din Franţa, domnul Sylvain Prévôt a avut răbdare să înfrunte canicula şi să mă poarte cu maşina sa, Citroen Xantia, zile în şir peste tot în Nord-Estul Franţei. Am putut astfel observa lesne şi faţa mai puţin 173

cunoscută a vieţii în Occident, am putut vedea şi altceva decât ceea ce se vâră turiştilor sub nas în mod obişnuit.

Satele nu prea seamănă cu ale noastre. Casele, cu etaj, din piatră cioplită, sunt foarte vechi şi băgate unele în altele. Bisericile, din aceeaşi piatră, sunt de o vechime şi o mărime considerabile, încât te miri cum se face că un sat atât de mic, în majoritatea cazurilor de o sută şi ceva de case, a avut cândva puterea economică să ridice biserici cât nişte catedrale. Toate bisericile din satele Franţei sunt catolice, toate sunt zidite în acelaşi stil romanic (plan treflat 6, rozase 7) şi, mai ales, toate au deasupra turlei şi sub cruce cocoşul galic. În toată Franţa am văzut o singură biserică de lemn, de fapt o structură de lemn umplută cu piatră şi tencuită, recuperată din Lentille (Haute-Meuse) şi aflată în prezent într-un muzeu.

Casele sunt compartimentate, în general, în felul următor. La parter: bucătăria, un salon imens, garajul, un birou (sau eventual atelier). La etaj baie şi camerele de dormit. WC-ul se află separat de baie, iar câte un duş se află uneori direct în dormitorul conjugal. Mai nou, oamenii înstăriţi îşi construiesc case în marginea localităţii, în mijlocul unor grădini întinse şi folosesc inteligent înclinaţia pantelor pentru tot felul de inovaţii arhitectonice. În general, camerele sunt pavate cu gresie şi au pereţii acoperiţi cu tapete multicolore. În marginea pădurilor se află păşuni, de câteva hectare, îngrădite cu plasă de sârmă şi prevăzute cu adăpători şi 6 7

Având forma frunzei de trifoi.

Ferestre circulare în formă de trandafir pe latura de vest.

174

locuri umbrite, unde vacile sunt închise şi trăiesc în stare de semisălbăticie din primăvară până toamna târziu. O dată pe zi fermierul vine aici cu un camion cu platformă pentru muls automat. Unde nu sunt păşuni, în marginea pădurii, o fâşie de pământ de câţiva zeci de metri este arată şi însămânţată cu porumb. Acesta nu este prăşit şi nici nu îl culege nimeni. Este hrana pentru mistreţi. * Oamenii de la ţară au în comun un ceva care se regăseşte peste tot, un ceva universal-uman. Comunităţile fiind mici, oamenii se cunosc toţi între ei, pe stradă îşi dau bună ziua unii altora, sunt cam indiscreţi, iscoditori, se bârfesc şi se preţuiesc reciproc, dar mai ales se vizitează reciproc, în acest scop se formulează, telefonic, invitaţia pentru un „aperitiv”. Aperitivul începe de regulă pe la şapte seara şi durează cel puţin două ore. Invitaţii nu duc cu ei nimic, nici flori pentru dame, nici băutură. La intrare, sunt întâmpinaţi de către stăpâna casei, se pupă exact de patru ori pe amândoi obrajii, vorbesc zgomotos şi fac gesturi pline de efuziune. Faţă de străin se fac, la început, prezentări protocolare. Nu se sărută mâna doamnelor. Ni se prezintă casa (parterul), cu colecţii de arme sau obiecte vechi, în general cu tot ce se poate mândri omul. Apoi, ne aşezăm la masa mare din sufragerie sau ieşim pe terasă sau în grădină, sub o copertină de stuf. Gazda scoate o groază de sticle cu băutură, o adevărată colecţie, din care fiecare alege ceea ce doreşte să bea. Se fac şi combinaţii savante şi extravagante. Şampanie albă cu lichior de 175

coacăze, un anume fel de vin cu lichior de chimion, iar în bere se pune o vişinată amăruie, preparată anume în acest scop. Nu se serveşte masa propriu-zis, dar pe masă se pun preparate scoase din cutii de plastic, fel de fel de grisine, fursecuri, brioşe, pizza minuscule cât nişte capace de sticlă, curmale, alune, felii de sângerete. Se începe cu o cupă de şampanie, urări protocolare, apoi se trece la celelalte băuturi şi gustarea frugală. Pentru fiecare fel de băutură există pahare anume, lucru respectat cu sfinţenie. Nu se întâmplă ca să bea cineva bere din pahar pentru vin, whisky din pahar pentru rom sau apă din pahar pentru cocteil. Încet-încet, limbile se dezleagă. Gazdele află că suntem din România. Primul lucru pe care-l evocă numele acestei ţări este ceva ce au văzut la televizor, cu câteva zile în urmă: repatrierea forţată a unui grup masiv de ţigani români din Lyon. Atât. După alte câteva pahare, îi iscodesc insistent, îi supun la un adevărat test cu privire la ce mai ştiu despre România. Ei ştiu că această ţară se află undeva în Est, dar nu foarte precis unde. Au mai auzit de Dracula şi de Ceauşescu, un tiran care a fost împuşcat în urma unor mişcări de stradă. Se miră ironic că treaba asta nu a rezolvat nimic, ba, dimpotrivă, în prezent românii o duc parcă şi mai rău. Nu ştiu şi nu pot să înţeleagă ce se întâmplă la această oră în România. Nu ştiu, de exemplu dacă noi românii suntem creştini sau musulmani, dacă avem grafie latină sau slavă, nu pricep de ce biserica noastră se numeşte „ortodoxă”, de vreme ce nu se deosebeşte foarte tare de a lor, catolică. În acelaşi timp însă au toată bunăvoinţa şi caută să se informeze. Un articol de-al meu, publicat vara trecută în „Jurnalul de Sighet”, a fost tradus 176

şi, xerografiat, a făcut înconjurul oraşului. Mi se arată o copie. Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că m-am simţit foarte flatat. Altcineva, a adus un ghid turistic al Europei, în care câteva pagini sunt consacrate României. Referinţele la calitatea serviciilor hoteliere şi a băuturilor sunt de o ironie acidă, nimicitoare.

La un moment dat s-a vorbit despre al Doilea Război Mondial, cineva a pomenit numele Mareşalului Antonescu, despre care ştia că a fost „dictator fascist”. Le-am explicat amănunţit şi cu răbdare, de ce Mareşalul s-a aliat cu Hitler, determinat fiind de nevoia recuperării Basarabiei, o provincie istorică a României răpită de ruşi. Le-am relatat că Antonescu nu i-a deportat pe evrei la Auschwitz, ci doar pe ţigani în Transnistria, unde li s-a oferit posibilitatea să trăiască din muncă, nu din furat. Cele povestite de mine le-a produs o vie impresie şi simpatie pentru fostul şef al statului român. În câteva minute s-au pus pe căutat prin enciclopedii (în Franţa, în fiecare casă se află zeci de volume de Larousse). Au aflat de acolo (din ediţia 1993) că „Republica Moldova” are ca limbă oficială limba română, iar ca monedă naţională leul. Despre Mareşalul Antonescu am văzut eu însumi un text de vreo douăzeci de rânduri, sintetic şi obiectiv, însoţit de o fotografie. La finalul „aperitivului”, ne despărţim afectuos (deja ne tutuim) şi, potrivit ritualului, ne pupăm zgomotos pe obraji exact de patru ori. * „Un bun francez”, expresia vine dintr-un proverb, care zice că un bun francez nu încheie nici o masă fără să nu mănânce brânză. Într-adevăr, cel puţin masa de seară 177

se încheie negreşit prin gustarea din mai multe feluri de brânză topită şi dintr-un vin roşu închis, greu, ispititor.

Am luat expresia „un bun francez”, cu sensul de a încerca să creionez un portret generic al francezului de rând, cu părerile şi probleme sale. Un bun francez are întotdeauna un respect necondiţionat, oarecum religios, faţă de lege, deşi cârteşte dur la adresa ordinii existente. Astăzi (zice bunul francez) se câştigă tot mai prost, iar preţurile sunt tot mai mari. Dacă unul dintre soţi este şomer, familia respectivă o duce greu. Dintr-un singur salariu nu se pot întreţine patru-cinci persoane. Un angajat câştigă între cinci şi opt mii de franci (1400 - 2300 mărci), dar în ziua de astăzi toate sunt scumpe. Soţia şomeră, având timp liber, lucrează o mică grădină de zarzavat, câteva straturi cu cartofi, fasole, ceapă, sfeclă. Întreţinerea casei, gazul şi electricitatea, îl costă cam cinci-şase mii de franci pe an, adică echivalentul unui salariu lunar. Urmează celelalte cheltuieli, zilnice sau ocazionale. Un bun francez nu înjură statul, de obicei francezii se exprimă elegant, dar îl critică sever pentru că îi ia aproximativ jumătate din salariu sub formă de impozite. Şi el, bunul francez are datorii, fiindcă tocmai şi-a schimbat maşina şi are de făcut ceva lucrări la casă. Un bun francez ridiculizează Poliţia şi Jandarmeria, pentru că acestea sunt represive şi atunci când nu este cazul. El ironizează, de asemenea şi justiţia, întrucât instanţe diferite dau soluţii diferite în aceeaşi cauză. „Justiţia franceză are mai multe viteze, ca maşina”, mi-a zis într-o zi un bun francez. După a doua sticlă cu vin, bunul francez este tot mai expresiv, nu mai formulează fraze, ci rosteşte cuvinte separate, pe care le însoţeşte cu o 178

gamă largă de gesturi, îşi arată braţul de la cot cu pumnul ridicat în sus sau îşi umflă obrajii şi sloboade aerul pe gură, scoţând un zgomot cu semnificaţie neechivocă.

Fără să fie rasist sau şovin, bunul francez nu îi poate suporta pe imigranţii algerieni, marocani, turci sau ţigani-români. Aceştia deteriorează climatul moral al ţării, fură tot ce se poate fura şi prestează munci ocazionale, restrângând astfel posibilităţile de câştig ale şomerului francez. Bunul francez este sensibil la problemele mari ale ţării sale, iar Franţa se confruntă cu un şomaj şi o delincvenţă fără precedent în istoria sa. Aproape patru milioane de şomeri şi peste trei sute de mii de puşcăriaşi este relativ mult pentru un total de 56 milioane de locuitori. Şi nenorocirea este că el, bunul francez, ştie că nu este vorba de o simplă statistică, ci chiar de ţara sa, cu un trecut atât de glorios şi un puternic orgoliu naţional. Îi spun amicului meu francez că un scriitor român care a trăit la Paris, Cioran, a zis cândva că îi doreşte României populaţia Chinei şi destinul Franţei. Luăm o pauză de gândire, timp în care sorbim pe îndelete încă un pahar cu vin. Într-adevăr, una dintre principalele probleme cu care se confruntă ţările occidentale în prezent o constituie imigraţia clandestină. În fiecare an, pe la începutul verii, mii şi mii de indivizi din ţările sărace, din nordul Africii sau din Ucraina, România, Pakistan etc., năvălesc în valuri spre Occident, pătrund aici nelegal şi fără mijloace de subzistenţă, trăiesc din scormonitul în gunoaie şi din furturi, un adevărat popor migrator, vorbind rudimentar şi având toate conotaţiile barbariei în raport cu o lume civilizată, cu un sistem de valori fixat şi consacrat. În Franţa 179

(nu ştiu de ce) aceşti emigranţi se numesc „manouches” 8.

Imigranţii în Franţa, în ordinea în care sunt percepuţi ca problemă de către localnici, sunt magrebieni (marocani, algerieni) şi, în fine, ţiganii din România. În raport cu aceste ţări africane, Franţa are o istorie ceva mai delicată.

Aceste ţări au fost cândva colonii franceze, dar astăzi nimeni nu pune această problemă, ci invocă altceva. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, generalul De Gaulle a inclus în detaşamentele sale din Rezistenţă mulţi magrebieni. Astfel că, imigrantul african de astăzi a avut grijă de mai demult să obţină cetăţenia franceză şi acuma se bate cu pumnul în piept şi face demagogie subţire, pretinzând că bunicul său şi-a vărsat sângele pentru Franţa.

Ca să scape de ei, Franţa a încercat o soluţie mai omenească: celor care acceptă să se repatrieze, li se oferă o anumită sumă de bani, o „primă” pentru reinstalarea în ţara sa natală. Dar în Magreb, de exemplu, instituţiile de stare civilă şi evidenţă a populaţiei sunt ca şi inexistente.

Magrebienii îşi încasează prima, dau o fugă acasă, îşi schimbă numele şi se reîntorc în Franţa. În prezent, „manouch”-ii din Franţa sunt relativ organizaţi. Fiecare familie sau grup mai mic dispune de o rulotă. Se strâng pe terenuri virane din afara localităţilor, unde încropesc adevărate campinguri ad-hoc, de zeci sau mai mult de o sută de rulote. Diferenţa faţă de campingul obişnuit este că „manouch”-ii trăiesc aici câteva luni fără electricitate, fără apă potabilă, fără baie şi closet. Am văzut Denumire folosită pentru imigranţii rromi care locuiesc în tabere urbane neoficiale.

8

180

bărbaţi cu tenul mat, african, căutând prin gunoaie şi femei murdare cărând apă cu găleata dintr-un canal de irigaţii. Jandarmii nu-şi fac de lucru cu ei, deoarece... nu au domiciliul în localităţile respective. Nimeni nu poate spune exact din ce trăiesc, de unde au rulotele etc. Cei mai mulţi dintre ei ziua dorm, iar noaptea umblă la furat.

Francezii le mai zic şi „hibou” (bufniţe) şi au început să ţină câini mari pe lângă casă. A apărut chiar şi moda câinilor lupi siberieni, un câine lup aproape alb, inteligent şi deosebit de puternic.

S-ar putea ca într-un viitor apropiat, puternica aversiune faţă de „manouches” să capete forme violente. S-ar putea ca aceste colonii să fie incendiate şi „manouch”-ii alungaţi, ca în Germania de pildă. Asta deoarece francezul de rând, care munceşte, plăteşte impozite şi nu-i ajunge salariul pentru tot ce ar dori să aibă, nu înghite ideea că, din impozitele sale, să se dea prime pentru repatriere celor care nu muncesc ci trăiesc din furat. Germanii au luat deja măsuri hotărâte. La Staufen, un oraş din sud, aproape de frontiera cu Elveţia, a existat câţiva ani un „camping” de colibe improvizate din mobilier aruncat la gunoi. În vara anului 1994, „locatarii” de aici au fost repatriaţi forţat, iar locul a fost curăţat şi resturile arse. * Am ocazia să umblu mult în Lorraine, regiune în nord-estul Franţei, un ţinut de o frumuseţe blândă, coline domoale, pământ roditor şi bine lucrat, castele de o măreţie apusă, locuri profund marcate de istorie. La Metz, un 181

oraş ceva mai mic decât Baia Mare, s-a aflat capitala merovingienilor, prima dinastie a regilor franci. La Domrémy, de la Nancy vreo patruzeci de km spre Neufchâtel, s-a născut Jeanne d’Arc, la 19 ani arsă pe rug la Rouen, aceea pe fruntea căreia a zăbovit o clipă flacăra inspiraţiei divine.

La Varenne-en-Argonne, la 20 iunie 1791 a fost arestat nefericitul rege Louis al XVI-lea, cel care doi ani mai târziu a fost declarat „cetăţean”, judecat şi ghilotinat. Aici, în Lorraine, s-au aflat câmpurile de bătaie a trei teribile războaie franco-germane în mai puţin de un secol, de la 1870 la 1944. Aici, la Verdun, s-a dat una dintre cele mai crâncene bătălii din istorie.

Abandonăm maşina, cutreierăm micile orăşele vechi şi satele pe jos. Dimineaţa, devreme, pe la marginile pădurilor, pot fi întâlniţi căutători de ciuperci, încălţaţi cu cizme înalte de cauciuc şi îmbrăcaţi în salopete cafenii. În mijlocul fiecărui sat se află, negreşit, câte un monument închinat celor căzuţi în primul război mondial, pe soclu, lateral, numele lor săpate în marmură, sunt zeci şi sute de nume, oameni căzuţi în război din localităţi relativ mici, fântâni vechi cu ornamente de bronz, animale fabuloase, patinate, uscate, prăfuite. La Commercy, astăzi un orăşel neînsemnat, s-a aflat odinioară una dintre reşedinţele ducilor de Lorraine. În centru, impozantul castel al ducelui Stanislas, comparabil cu alte castele regale din Europa, supranumit micul Versailles Lorraine, peronul şi parcul imens, poarta cu o feronerie operă de artă bogat placată cu aur, coroana regală şi blazonul, pe un albastru intens trei crini albi, grupuri statuare, Heracles, Neptun, Demetra, Aphrodita stau mărturie pentru gloria şi deşertăciunea unor vremi de mult apuse.

182

La Saint Michel, un oraş cu numai 5.400 locuitori, a fost cândva o cetate fortificată, o mare abaţie întemeiată la anul 815 şi o vestită şcoală de teologie. În prezent, mica localitate este dominată, precum pustia de construcţiile faraonice, de către bătrâna catedrală şi de către clădirea lungă şi înaltă care adăposteşte imensa bibliotecă benedictină, ambele edificii pustii. Intru în biserică, cumpăr o lumânare, o aprind şi mă închin recules Dumnezeului ruinelor. La ieşirea din oraş, în plin câmp, se află o închisoare modernă, nişte corpuri de clădire care seamănă întrutotul cu blocurile de garsoniere de pe la noi, din acelea lipsite de balcoane.

La geamuri, zăbrelele sunt folosite de către deţinuţi pentru a-şi atârna la uscat ciorapi şi maieuri. Seara, în faţa nelipsitelor cuburi de brânză topită şi a vinului negru, vorbim fel de fel de lucruri, până târziu. Un post francez de televiziune transmite o ştire scurtă, că Guvernul României a protestat fată de nu ştiu care moţiune sau rezoluţie a Consiliului Europei privitoare la minorităţile naţionale. Pe ecran, un stop-cadru cu premierul român Nicolae Văcăroiu, o figură de găgăuz speriat. M-am străduit să le traduc gazdelor mele o vorbă de duh românească, aia care zice că s-a supărat văcarul pe sat. * Oricine aruncă o privire, fie şi superficială, pe harta Franţei, poate observa că punctul vulnerabil, în cazul unui atac terestru dinspre Germania, se află undeva în depresiunea dintre Munţii Vosgi şi Munţii Eifel pe direcţia Metz – Verdun. Aici, Valea Mosellei creează un culoar natural, 183

spre izvoarele sale, iar de-acolo înainte dealurile au înălţimi mici, între 400-600 m şi sunt uşor accesibile. După care, pe direcţia Bar le Duc – Chalons sur Marne, se deschide drumul spre Paris, aproximativ 200 km. O armată de infanterie îl poate parcurge în mai puţin de o săptămână, cavaleria sau blindatele într-un timp şi mai scurt. Simplul fapt că în zona Verdun s-au dat nenumărate bătălii, timp de o mie cinci sute de ani, din sec. al V-lea după Hristos şi până în sec. XX, spune totul. Aici se află cheia strategică a Franţei sau burta moale a crocodilului, după cum zicea Napoleon.

Oraşul Bar le Duc se află la mai puţin de 60 km de la Verdun, în direcţia Paris. În primul război mondial, violenta înaintare germană a fost oprită înainte de Verdun, cu câţiva kilometri şi frontul s-a stabilizat aici, de-a lungul dealului, pe raza fostului sat Douaumont, aproape un an de zile (februarie - decembrie 1916). Aici s-a purtat cea mai sângeroasă bătălie din primul război mondial. În aceste împrejurări, oraşul Bar le Duc a jucat, fireşte, un rol de sprijin al spatelui frontului, aici s-au organizat spitale pentru răniţi şi cazărmi pentru regimentele trimise în refacere. De aici, pe şoseaua ce duce spre Verdun, au plecat în marş spre câmpul de bătălie sute de mii de ostaşi, rezervişti de toate vârstele. Acest drum se numeşte de atunci Voie Sacrée. O cale sfântă, a pătimirii şi jertfei unei mari naţiuni. Calea începe în marginea oraşului Bar-le-Duc şi urca până la monumentul Victoriei din Verdun, 57,2 km.

Urcă pe o vale domoală, umbroasă, printre dealuri împădurite, maiestuoase şi enigmatice. Pietrele de kilometraj de pe margine sunt aceleaşi de dinainte de primul război 184

mondial, sus cu o bordură roşie, numai în vârful lor sunt fixate căşti de oţel, din acelea purtate de către infanteria franceză atunci, împodobite cu lauri de bronz. Într-o jumătate de oră de mers cu maşina, suntem pe fostul câmp de bătălie de la Verdun. Miroase puternic a fân. Îmi amintesc, prin asociaţie, de câmpurile de la Waterloo, pe care le-am văzut în urmă cu cinci ani, şi care sunt azi acoperite cu nesfârşite culturi de sfeclă. În schimb la Verdun, primul lucru pe care îl descopăr sunt prelucile cu iarba proaspăt cosită, aflate ici şi colo în imensitatea pădurii de molid.

Cum spuneam, aici s-a purtat cea mai crâncenă bătălie a primului război mondial. La vreo şase km nord de oraş, de-a lungul dealului Douaumont, luptele n-au contenit timp de aproape un an, februarie-decembrie 1916. Oraşul vechi a fost, fireşte, în cea mai mare parte distrus. Râul Meuse îl traversează, făcând largi meandre. La faleze, una lângă alta se află terasele berăriilor şi cafenelelor, debarcadere unde acostează vaporaşe pentru croaziere de plăcere.

Zidurile exterioare ale vechii cetăţi au fost demolate, au rămas în picioare doar porţile, stinghere, cu lanţurile grele, care odinioară ridicau podul de peste şanţul de apărare, ca nişte ornamente anacronice. În fata Porţii de Nord, o stelă de marmură istoriseşte lapidar trecutul zbuciumat al locului. Oraşul este pestriţ, puţinele clădiri vechi scăpate bombardamentelor alternează cu cele interbelice, stilul pare mai curând banal şi prăfuit. La intrarea dinspre sud arată însă cu totul altfel. Este un fel de muzeu în aer liber, cu tunuri din primul război, vopsite în verde închis şi

185

conservate in situ 9, cam aşa cum se află la noi la Mărăşeşti sau pe Muntele Mateiaş la nord la Câmpulung Muscel. Un semicerc cu galerii şi statui înalte de marmură albă, constituie un fel de panthéon al marilor comandanţi de oşti care au fost combatanţi aici. Între ei, memoria te obligă să-i reţii pe mareşalii Franţei Pétain şi De Gaulle, cei care în al Doilea Război Mondial s-au regăsit puşi pe părţi opuse ale aceleiaşi baricade.

Ceea ce îl atrage pe călător este în primul rând Citadela.

Nu a mai rămas din ea decât fortificaţia tip Vauban, pereţi de piatră neagră, misterioşi, acoperiţi de un crâng luxuriant. Îndărătul acestora, la adâncimi de peste 20 m, se află o întinsă şi complicată reţea de galerii subterane, în care s-au adăpostit arsenalul Armatei, rezerve de alimente, precum şi o mare parte a populaţiei civile. Tradiţia vorbeşte despre supravieţuitori care au ieşit din aceste catacombe abia la mult timp după terminarea războiului. În prezent, intrarea în galeriile subterane este interzisă, iar porţile de acces sunt încuiate, deoarece există riscul ca vizitatorii să se rătăcească!

Pe colina care domină oraşul, urcă un drum ce duce la Poarta de Vest. La fel ca şi la cea de Sud şi de Nord, şi aici rămăşiţele porţii medievale se învecinează cu edificii moderne. În stânga acestui drum, Catedrala veche şi imensul Palat al fostei Episcopii, loc unde în prezent se află amenajat un „Centru Internaţional al Păcii”. În dreapta se află monumentul Victoriei, o biută înaltă ca o piramidă, în vârf pe un soclu de marmură albă, zeiţa îmbrăcată cu platoşă, coif, hlamidă, gigantică şi impasibilă, cu mâinile împre9

Locul exact unde a fost făcută descoperirea arheologică.

186

unate pe mânerul spadei. Pe soclu este săpat: „Verdun”.

Atât. În subsolul monumentului, un muzeu al bătăliei de aici, armament, efecte militare, mantale de un albastru spălăcit, bocanci cu talpa bătută în ţinte, lucruri personale, mici nimicuri, pipe, fotografii de familie, obiecte umile capătă o semnificaţie istorică halucinantă. Buticuri cu suveniruri. Mă opresc să cumpăr nişte ilustrate. Sunt mult mai scumpe decât altundeva, aleg mult, mă hotărăsc greu.

Vânzătorul, un bătrân mucalit, mă ghiceşte rapid că nu sunt francez, mă întreabă dacă nu sunt cumva polonez. Îi spun drept că sunt român. Mă priveşte cu interes, glumeşte cu mine, şi tot la două ilustrate cumpărate îmi dă câte o a treia cadou.

187

Redactor şef la „Jurnalul de Sighet” S-a întâmplat prin luna decembrie 1992. Sunt căutat la birou (eram inspector şcolar şi aveam birou în localul Liceului „Dragoş Vodă”) de către un fost elev care terminase Liceul cu vreo zece ani mai înainte, Borca Marian, pe care îl cunoşteam bine, doar fusesem coleg şi prieten cu tatăl său, fost profesor de matematici la Liceul Industrial Forestier. După terminarea Liceului „Dragoş Vodă”, Marian a urmat Informatică şi Calculatoare la Politehnica din Bucureşti, s-a însurat în timpul studenţiei şi a rămas în Bucureşti. Şi-a găsit o slujbă interesantă şi bine plătită, lucra pe calculator la un trust de presă. După ce schimbăm câteva fraze, intră în subiect. Îmi arată pagina întâi a unui ziar color, lucrat în stil occidental. Îmi spune că e făcută de el, că lucrează la Trustul de presă „Intact”, el face imagini şi fonturi pe calculator, iar acestea pot să fie bine executate, pentru că Trustul are o tipografie germană de ultimă generaţie.

Are pentru mine un mesaj din partea patronului Dan Voiculescu, cel care avea să înfiinţeze ceva mai târziu şi posturile TV Antena 1 şi Antena 3. Să fac eu o echipă de redacţie şi să preiau conducerea unei publicaţii săptămânale, care se va numi „Jurnalul de Sighet”, parte a unei reţele de jurnale locale răspândită în toată ţara, iar la centru ar urma să fie un cotidian, care se va numi „Jurnalul naţional”. Sunt realmente surprins de propunere, nu ştiu dacă o să am timp, având în vedere şi funcţia didactică pe 188

care o am. Îi cer un timp de gândire. Îmi acordă timp de gândire de o zi, spunând că firma pe care o reprezintă este ferm hotărâtă să înfiinţeze un Jurnal în Sighet şi că, în caz că refuz oferta, ei au în vedere pe altcineva, îmi şi spune numele unui profesor mediocru, fapt care are darul să mă irite. După ce pleacă, merg şi eu acasă, să mă sfătuiesc cu soţia. Ea înclină spre un răspuns negativ. Îl sun pe poetul Ion Iuga de la Bucureşti. Îi spun pe scurt despre ce e vorba şi îi cer sfatul iar el, după ce mă ascultă cu răbdare, îmi răspunde simplu şi scurt: „decât să facă Jurnalul altcineva, ar fi mai bine să îl faci tu”. Ceea ce şi fac. Ziua următoare mă întâlnesc cu Marian, stabilim să-mi fac echipa şi, imediat după Anul Nou 1993, să mergem împreună la Bucureşti, la Trustul „Intact”, cu un număr de probă.

Echipa am reuşit să o formez relativ repede, apelez la vreo doi foşti elevi de-ai mei mai răsăriţi, Marius Vişovan (viitor preot greco-catolic) şi Ştefan Mariş, apoi la prietenii scriitori Gheorghe Bârlea, Ion Ardeleanu (Mecena), Marin Slujeru, la avocatul Toader Şuştic pentru problemele juridice ridicate de cititori, la cineva care să acopere rubrica Sport şi încă la cineva care să se ocupe cu difuzarea. Ne întâlnim după vreo săptămână să strâng materialele şi să fac o paginare provizorie, o machetă. Merg împreună cu Marian Borca la Bucureşti pe 6 ianuarie 1993.

Acolo, la Bucureşti, lucrurile sunt peste aşteptări.

Numărul de probă este considerat foarte bun şi este preluat în vederea tipăririi. Am o discuţie cu conducerea Trustului, eu ca redactor şef urmează să primesc un salariu foarte bun, cu ceva mai mare chiar decât salariul meu de inspector şcolar şi mi se mai dă o jumătate de salariu, cam cât un salariu de muncitor, pentru cineva care să se ocupe cu difuzarea. O 189

săptămână mai târziu, pe 15 ianuarie 1993, apare primul număr al „Jurnalului de Sighet”, un săptămânal care va supravieţui opt ani, timp în care vor ieşi 365 de numere.

Apariţia acestui săptămânal în Sighet a fost de natură să stârnească şi nişte patimi foarte omeneşti, invidie, bârfe, puseuri de ură, lucrături, săpături, încercări de a mă disloca de la conducere. Iniţial, onorabilii mei concitadini au practicat un fel de scepticism, îşi ziceau că de aici nu va ieşi nimic durabil. Apoi, văzând că treaba merge, că ziarul apare cu regularitate şi că este vorba şi de un salariu mare asigurat, şi-au zis că de ce Iuga, că de ce nu eu. Primul care a încercat să dea cu puciul a fost chiar un aparent prieten, Echim Vancea, care pe atunci lucra la Biblioteca Municipală Sighet, în înţelegere cu Florentin Năsui, absolvent de Facultate de Jurnalism începută la Şcoala Partidului Comunist „Ştefan Gheorghiu”. Pe faxul de la Bibliotecă au fost trimise materiale semnate de cei doi la tipografia „Intact” de la Bucureşti, materiale despre care eu nu ştiam nimic, iar cei de la tipografie nu ştiau că ce s-a trimis pe fax e fără ştirea şi aprobarea mea, aşa că le-au publicat. Când a ajuns în Sighet Jurnalul tipărit, eu am putut constata cu stupoare colegială că în paginile lui se află şi altceva decât ceea ce am trimis eu la tipar. Când am încercat să am o discuţie pe un ton mai ridicat cu Echim, îmi amintesc că el mi-a zis ceva în genul că nu e numai ziarul meu, că e al oraşului şi că trebuie să poată să publice aici şi alţi ziarişti din oraş. Sun la Bucureşti şi încep să mă cert cu cei de acolo, iar ei îmi promit că nu se va mai întâmpla.

Dar dandanaua continuă, săptămâna următoare sunt sunat eu de la Bucureşti de către Dan Diaconescu, 190

viitorul patron al postului de televiziune OTV, care pe atunci era angajatului Trustului „Intact” pe post de director peste Jurnalele din provincie, să îmi reproşeze că nu vreau să primesc în redacţie şi ziarişti profesionişti, adică pe domnul Năsui. Ce s-a întâmplat de fapt? Domnul Florentin Năsui nu a renunţat şi a mers el însuşi la Bucureşti. S-a dus la Dan Voiculescu, însoţit de un vector de influenţă în persoana unei deputate PNL care avea legătură cu Sighetul (soţia cântăreţului Ducu Bertzi) şi a spus în esenţă că eu nu sunt ziarist „profesionist”, că am încă un serviciu în Învăţământ, că sunt foarte ocupat şi, în fine că el, Năsui, ar putea să facă un ziar mai bun. I-am răspuns lui Dan Diaconescu că pentru a face presă nu trebuie să fi absolvit „Ştefan Gheorghiu”, că din punctul ăsta de vedere nici unul dintre noi doi nu suntem „profesionişti” (Dan Diaconescu era fost student la Politehnică), că eu sunt de acord să vină şi domnul Năsui la „Jurnalul de Sighet”, dar nu pe uşa din spate, nu ca şef al meu şi că am o propunere. Săptămâna viitoare să facem două numere paralele ale „Jurnalului de Sighet”, unul eu şi unul domnul Năsui, să i le trimitem lui Dan Diaconescu pe amândouă şi el să decidă care e mai bun şi pe acela să îl publice, iar pe celălalt să îl refuze şi, în consecinţă, fără nici o supărare, rămâne redactor şef angajat cu salariu cel al cărui număr va fi publicat. Atunci domnul Năsui a renunţat, nu ştiu de ce, nu l-am întrebat niciodată. Văzând că mergem înainte cu „Jurnalul” făcut de mine, am mai pus la Bucureşti condiţia că să nu se mai publice în „Jurnalul de Sighet” numai acele texte vizate / aprobate de mine. Apoi, în anii următori, au mai fost şi alte tentative de puci la adresa mea ca redactor şef, puse la cel 191

de persoane diferite, dar tot mai slabe şi fără şanse de reuşită.

Câţiva ani mai târziu, prin august 1996, a mai existat o încercare de a-mi sufla „Jurnalul”, pe cât de ineficientă tot pe atât de ridicolă, comisă de către cel care tocmai ajunsese atunci primar al municipiului, Ion Bledea. Omul tocmai câştigase alegerile, după o campanie electorală în care eu am fost de partea altui candidat şi implicit împotriva lui. După ce a ajuns primar, şi-a propus ca un obiectiv prioritar al mandatului lui să se răzbune pe mine, să mă pedepsească, dându-mă afară de la ziar. Îi făcea pe alţii „comunişti” dar, mă rog, asta era concepţia lui de primar liberal despre libertatea presei. Între timp, cu un an mai-nainte, în 1995 eu am ieşit cu „Jurnalul de Sighet” din Trustul „Intact” şi m-am privatizat cu publicaţia, am devenit un srl, sub aceeaşi denumire şi cu aceeaşi siglă, atâta doar că tipăream Jurnalul în continuare la Trustul „Intact”. De la „Intact” nu mai primeam nici un salariu, ci aveam cu ei un simplu contract de tipărire, de la srl la srl, dar primarul municipiului Sighet nu ştia asta.

Astfel că într-o bună zi, un apropiat al primarului m-a luat deoparte să nu-l vadă cineva că stă de vorbă cu mine şi mi-a şoptit că voi avea necazuri cu ziarul, mai exact că voi fi dat afară. Nu e de glumă, deja mi-a găsit un înlocuitor, cu care urmează să meargă împreună la Bucureşti, a vorbit la telefon cu Dan Voiculescu patronul Trustului „Intact”, cu care are fixată o întâlnire în ziua de joi, data cutare şi a trimis pe cineva la gară să cumpere două bilete la Bucureşti la vagon de dormit, pentru după-amiaza zilei precedente, data cutare. În ziua de miercuri data cutare eu m-am dus la gară, la ora plecării acceleratului de Bucureşti, 192

să văd chestia cu ochii mei. Într-adevăr, primarul şi prezumtivul meu înlocuitor erau pe peron, unul dintre ei având într-o mână o pungă de rafie cu un bidon de pălincă.

Vorbea cu cineva, zicând radios că are de rezolvat probleme importante pe la guvern. M-am apropiat pe neaşteptate de el, i-am zâmbit sarcastic şi i-am urat succes. S-a întunecat la faţă, mi-a întors spatele şi s-a urcat repede în vagon. În ziua următoare, înainte de întoarcerea celor doi de la Bucureşti, eu am aflat telefonic de la Marius Tucă, pe atunci redactor şef la „Jurnalul naţional”, cum a decurs întrevederea patronului cu primarul de la Sighet. Când a aflat care e problema, Voiculescu s-a mirat peste poate şi apoi s-a amuzat teribil. I-a zis domnului primar să ia pălinca respectivă şi să o ducă lui Iuga şi să îl roage pe Iuga să se dea singur afară, pentru că el, Voiculescu, nu are cum să-l dea afară, pentru că Iuga nu mai este angajatul lui. Din cauza aceasta, pe toată durata singurului său mandat (1996-2000), eu am purtat cu „Jurnalul” împotriva acestui primar un fel de război de uzură. A pierdut alegerile din 2000 şi din cauza aceasta.

Cu „Jurnalul de Sighet” m-am înhămat pentru opt ani la o muncă grea care, împreună cu implicarea mea în politică de partea PNŢCD, îmi lua tot timpul, cu pierderi mari în planul carierei didactice, cu episoade periculoase, şicanat cu nejustificate plângeri în Justiţie şi cu procese de presă (vreo cincisprezece la număr), cu marginalizări, înjurături şi ameninţări. Cea mai grea pierdere a fost aceea în plan profesional. Colegii mei de generaţie, care au avut oportunitatea şi capacitatea să intre să predea în Învăţământul Superior au fost constant cu un pas înaintea mea, cronologic vorbind. Cu jurnalismul şi politica, eu am pierdut 193

în linii mari aproape zece ani. Colegii mei de generaţie au intrat în Învăţământul Superior pe post de lectori la începutul anilor ‘90, eu pe la sfârşitul aceluiaşi deceniu. Când eu m-am titularizat ca lector, ei erau deja conferenţiari, când am ajuns şi eu conferenţiar, ei erau profesori universitari îndrumători de doctorat. Recunosc că am fost nevoit să fac un efort în plus ca să ajung plutonul din urmă şi să mă încadrez în formaţie.

Experienţa jurnalistică şi timpul consumat cu aceasta a însemnat totuşi un câştig, nu sub raport financiar ci sub cel al evoluţiei stilului. Datorită practicii jurnalistice, am reuşit să evit în scris atât ceea ce s-a numit limba de lemn, cât şi sofisticarea stilului filosofic. Am reuşit, cu alte cuvinte, să pot scrie cu simplitate despre lucrurile profunde. Înainte de 1989 am scris şi publicat, în mai multe reviste de cultură, un anumit număr de eseuri cu caracter filosofic.

Ulterior, aceste eseuri au fost adunate în volum (Profesorul şi sirena, Ed. Proema, Baia Mare, 2001). În anul următor, la recomandarea Comisiei, mi-am publicat Teza de doctorat elaborată sub îndrumarea profesorului Andrei Marga (sub un alt titlu, Filosofia contemporană despre morala creştină, Ed. Paralela 45, 2002). Ei bine, diferenţa stilistică între cele două cărţi este mare şi evidentă pentru oricine este întrucâtva familiarizat cu domeniul. Cea din urmă este mai fluentă ca scriitură şi mai accesibilă la lectură, fără a pierde nimic din nivelul ideilor expuse.

194

Jurnalist cu reportofonul prin ţară Regele Mihai la Putna Aprilie 1992 Sosim la mănăstire în Sâmbăta de Paşti a anului 1992, aproape de orele 15. Regele Mihai şi Regina Ana, împreună cu suita, se aflau deja acolo, au asistat la un acatist de pomenire la mormântul lui Ştefan cel Mare, apoi au servit masa şi la acea oră se odihneau. În faţa arhondaricului mănăstirii, grupuri de simpatizanţi aclamă: „Regele Mihai”, „Regele şi Patria”, „Trăiască monarhia / Trăiască România”. Pe la orele 16,30 Regele iese, în sfârşit, pe scări. Întâmplător sau nu, mănăstirea nu are staţie de amplificare (deşi cu ocazia vizitei preşedintelui Republicii Moldova Mircea Snegur aşa ceva a existat). Majestatea Sa este profund emoţionat, rosteşte câteva cuvinte care nu sunt auzite bine decât în rândurile din faţă. În esenţă, spune că simte ceea ce ar simţi fiecare dintre noi după 45 de ani de înstrăinare şi are cuvinte de mulţumire pentru primirea ce i se face. Pentru ora 18 este anunţată o conferinţă de presă.

Trapeza mănăstirii Putna este o sală imensa, albă, fără alte decoraţiuni decât o tapiserie înfăţişându-l pe Ştefan cel Mare şi care acoperă în întregime peretele dinspre 195

răsărit. Policandre mari de aramă, identice cu cele din biserica mănăstirii, mobilier masiv de stejar. Peste o sută de jurnalişti, zeci de cameramani şi fotoreporteri aşteaptă să-şi facă meseria. La masa din faţă, un scaun cu speteaza mai înaltă şi microfoane. Înainte de intrarea Regelui, prof. univ. Constantin Brâncoveanu de la Londra ne face cunoscut că, întrucât ne aflăm în preajma sărbătorilor de Paşti şi pe de altă parte vizita regală are un caracter particular, Majestăţile lor nu doresc o conferinţă de presă propriu-zisă şi nici nu doresc să facă declaraţii publice. În schimb, ar putea să stea de vorba cu jurnalişti sau cu alte persoane într-un mod informal, neoficial, mai intim. La ora 18,50, Regele Mihai, Regina Ana, principesa Elena şi persoanele din suită intră în sală, traversează culoarul strâmt făcut în aglomerarea de jurnalişti şi se aşază la masă. Aplauze.

Staţia de amplificare nu funcţionează şi cuvintele de salut adresate de către Rege sunt acoperite de clicurile aparatelor de fotografiat. Purtătoarea de cuvânt, d-na Iolanda Stănescu, a comunicat că discuţiile vor începe după ce se va termina cu fotografiatul. Câteva minute lungi, tulburătoare, M.S. Regele este fotografiat şi filmat în tăcere.

Oamenii presei se urcă în picioare, mai întâi pe scaune, apoi şi pe mese şi pe pervazul ferestrelor. Şi, fiindcă din lipsa sonorizării în spate nu s-a auzit nimic, toţi se împing în faţă, în cel mai pur stil balcanic. Se produce dezordine şi îmbulzeală, Regele fiind realmente înghesuit. Regina, Principesa şi persoanele din suită se retrag, rămân doar Regele, I.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ierarhul care a făcut invitaţia şi garda de corp. Treptat, se creează atmosferă de ordine şi comunicare.

196

Vorbeşte mai întâi I.P.S. Pimen. Este uscat ca un ascet, cuvintele sale sunt puţine. Spune, între altele, după ce atrage în prealabil atenţia că nu foloseşte o figură de stil, că Majestatea Sa Regele Mihai I al României a fost invitat de fapt aici la Putna nu de către el, ci de către însuşi Ştefan cel Mare. Este lucrul cel mai normal cu putinţă, ca un rege român să vină la Putna, la mormântul slăvitului voievod.

Scopul invitaţiei a fost acela de a ne vedea cu Maiestatea Sa „faţă către faţă”. Apoi vorbeşte Regele. Îşi mărturiseşte încă o dată emoţia de a-şi revedea ţara după atâta timp şi îşi exprimă dorinţa de a avea convorbiri particulare cu jurnalişti sau grupuri mai mici de persoane. Ajung, la rândul meu, în faţă de tot. Pot să-l observ cu atenţie pe monarh şi să urmăresc răspunsurile date la unele întrebări. Vorbeşte rar, pare copleşit, dar e mereu calm şi zâmbitor. Îmi amintesc involuntar portretul sintetic pe care i-l face istoricul Vlad Georgescu, în a sa Istoria românilor: „A fost un rege bun, precum bunicul său Ferdinand, modest şi democrat, cu simţul datoriei faţă de ţară”.

Când îmi vine rândul îl întreb, între altele, dacă ar putea onora o eventuală invitaţie în Maramureş, venită din partea organizaţiei PNŢCD. Îmi răspunde afirmativ, ştie că Principesa Sofia a vizitat Maramureşul în luna februarie şi că a fost cum nu se poate mai mulţumită. Mai spune că, alături de Bucureşti şi Timişoara, Maramureşul cunoaşte o evoluţie politică mai avansată. M.S. este la curent cu rezultatele alegerilor locale, cu faptul că municipiul Sighet are primar PNŢCD. Îl întreb apoi pe I.P.S. Pimen: ce părere are despre atitudinea pe care a luat-o în Parlament senatorul Simeon Tatu, împotriva invitării Regelui 197

Mihai în ţară. Fostul stareţ de la Plumbuita l-a atacat violent şi pe I.P.S. Pimen. Înaltul ierarh îmi răspunde că stareţul-senator a greşit de două ori. Întâi a greşit călugărul Simeon împotriva canoanelor şi a lui Dumnezeu, fiindcă potrivit cu rangul său nu se cădea să atace în public pe un ierarh al Bisericii. Al doilea, ca om, senatorul Tatu a vorbit „cu nesocotinţă”.

Procesiunea la „Caritas”

Octombrie 1993

Trenul de Cluj pleacă din Sighet la o oră destul de nepotrivită, la 3.47 dimineaţa, nu prea poţi să dormi nici acasă nici în tren, şi ajunge la destinaţie tot la o oră nepotrivită, pe la 10,30, nu mai ai o zi întreagă în faţă pentru a-ţi rezolva treburile prin oraş. Dar oricum ar fi, indiferent de zi sau vreme, la plecarea din Sighet, trenul este pustiu, rece şi întunecat, vagoanele ca nişte sicrie imense uruind apocaliptic prin tunelul nopţii către Judecata de Apoi. Te trezeşti cam pe la Vişeu de Jos sau Iza, trenul se animă, se umple şi parcă se mai încălzeşte. Sunt fie ţărani vârstnici, cufundaţi într-o muţenie mohorâtă, monumentală, fie şmecheri mărunţi şi volubili, care vorbesc mult şi cu grosolănie. „Naşul” nu mai face nici un fel de control, la clasa întâi dorm un somn zbuciumat ţărănci învelite în cergile luate de acasă, din când în când tresar buimace, se trezesc, se uită bănuitoare în jur şi strâng în pumni baierele de la traistă, în care nu pot să aibă altceva decât bani. Se duc la „Caritas”. În tot trenul nu se vorbeşte de 198

nimic altceva decât de „Caritas” şi nici nu se citeşte altceva decât „Mesagerul transilvan”, în care se publică listele cu „câştigătorii”. În Salva, tinerii coboară şi cumpără băutură.

Unul dintre ei mă recunoaşte, mă invită să beau şi să joc şeptic. Refuz fără chef. Scot „Evenimentul zilei” şi încerc să citesc. „Da’ ce minciuni mai scriu bandiţii ceia, domn’ profesor?” mă întreabă cu nepăsare şi ironie ţăranul din faţa mea, care până atunci şezuse tăcut, cu palma proptită de-a curmezişul peste gură, ca şi cum s-ar fi păzit să nu zică vreo prostie. Dau din mână într-un fel în care se înţelege că ăia sunt într-adevăr bandiţi şi că ceea ce scriu ei sunt minciuni, după care bag ziarul înapoi în geantă. Tac şi eu şi mă uit pe geam.

Din Gară iau un taxi şi, când îi spun să mă ducă la Universitate, şoferul se miră cu voce tare că nu mă duc la Sala Sporturilor. Asta mă face să mă răzgândesc şi îi cer să mă ducă, dar nu la Sala Sporturilor, ci la un alt loc, undeva pe lângă Fabrica „Clujeana”. Stau de o parte şi privesc pâlcul de oameni, cred peste o mie, care aşteaptă răbdători. Din când în când, câte unul care a „scos” merge cu balotul cu hârtii de o mie, la vedere, şi îi „depune” înapoi, la un alt ghişeu. Îmi amintesc, fără să-mi dau seama exact de legătură, de o vorbă celebră a lui Albert Camus: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”. Sunt aici fel de fel de oameni, moldoveni cu cojoace şi căciuli de oaie, ţigani ardeleni cu pălării largi şi mustăţi lungi, ca nişte fuioare de smoală, o lume pestriţă şi aflată la un loc din întâmplare şi pentru scurt timp, dar în care fiecare în parte dă impresia că este prosper şi că ştie precis ce are de făcut. Îmi văd de drum, nu fără un ciudat sentiment al derutei.

199

După-amiază, drumul înapoi la Gară îl fac pe jos. În centrul oraşului te împiedici la tot pasul de traficanţi de valută, îmbrăcaţi în stil oriental cu tot ce se găseşte mai scump prin buticuri, parcările sunt ticsite şi traficul greoi, altfel este o zi frumoasă şi caldă de septembrie. În magazine preţurile sunt exorbitante, un ceas de mână Citizen costă binişor peste o sută mii lei, un frigider italian un milion trei sute de mii, televizoare Panasonic între trei şi cinci milioane, un automobil Mercedes 36.000 mărci, adică vreo douăzeci şi şapte milioane lei. Interesant este că oamenii nu se miră, nu se văicăresc cu privire la preţuri ci privesc civilizat, le place şi unii chiar cumpără. Oricum, nu e vorba de bani munciţi. În intersecţia de lângă podul peste Someş s-a produs o aglomeraţie şi o zăpăceală de nedescris: toate, dar absolut toate semafoarele, pentru toate direcţiile, au arătat minute în şir aceeaşi culoare: roşul. Urc în trenul aglomerat, frânt de oboseală, aflu cu greu un loc şi, din obişnuinţă scot ziarul, să văd ce mai scriu „bandiţii” ăia. Aţipesc la puţin timp după plecare.

Note de drum prin Ungaria

Octombrie 1993

Mergem la Expoziţia lui Mihai Olos, pictură şi sculptură, deschisă la Vac, în Ungaria, între 16-21 octombrie 1993. Plecarea din Baia Mare este prevăzută pentru ora 4,30 dimineaţa, dar, din cauza unei defecţiuni la maşină, întârziem aproape două ore, stăm în faţă la Colonia pictorilor, în noaptea rece, vântoasă, o ploaie 200

măruntă de toamnă ne pătrunde până la oase. Zgribuliţi, ne tratăm pe dinăuntru cu horincă. În confortabilul autocar al Teatrului băimărean urcă consilierul şef al Inspectoratului pentru cultură, directorul Teatrului, directorul Muzeului judeţean, ziarişti şi bineînţeles pictorii băimăreni, vreo patruzeci la număr. La o oră de la plecare suntem în Vamă la Petea.

Trecem rapid prin Vama română, în schimb în cea maghiară staţionăm fără rost aproape o oră. Neînţelegerea era următoarea: câţiva dintre noi mergeau din când în când să-i cheme pe vameşi să vină, iar vameşii aşteptau să fim cu toţii în autocar, stând liniştiţi la locurile noastre, să ne poată controla actele. Ceea ce apoi şi fac, le verifică amănunţit, confruntându-le cu un caiet, în care aveau probabil scrise persoanele cu interdicţie de a intra pe teritoriul maghiar. Dincolo de Vamă, o sumedenie de buticuri şi bodegi cu inscripţii bilingve, în maghiară şi română, îl fac pe un coleg să spună că de fapt nu maghiarii sunt un pericol pentru noi, ci mai degrabă invers. Mergem cu o viteză bună, în jur de 100 km/h, pusta maghiară monotonă, aparent nesfârşită, liziere de salcâmi la şosea şi coceni de porumb pe câmp, toamnă mohorâtă, să mori de plictis. Se pot vedea în orăşele mici blocuri de locuinţe, multe biciclete şi trabanturi, semnele fostei societăţi socialiste şi ale sărăciei ca sistem.

La Nyiregyháza un talcioc imens, zeci de mii de oameni, o babilonie cumplită. „De aici poţi cumpăra orice, chiar şi tancuri ruseşti dezmembrate”, zice şoferul, bun cunoscător al locului. Şi iar pusta. În pustă nu mai sunt bălării, ulii planând în înalt, fântâni cu cumpănă, cai la păscut şi păstori smoliţi, ca în fotografiile mai vechi. Nu 201

am văzut nici o palmă de pământ necultivat sau prost lucrat. În sate casele sunt uniforme şi cam modeste, bisericile în schimb sunt mari, de zid, una catolică şi alta reformată, majoritatea construite în ultimele decenii ale secolului trecut. Traversăm Tisa pe la Tokay, dealuri cu vii, căsuţe de vacanţă, pivniţe. Într-un sat din apropiere de Vac, ajungem din urmă o nuntă în stil popular: în căruţe, bărbaţii îmbrăcaţi în cămăşi albe, ismene largi de asemenea albe, veste negre şi pălării legate cu o cureluşă pe sub bărbie. Femeile în cămăşi brodate cu flori roşii şi frunze verzi pe fond alb, cizme de piele roşie. Înainte de intrarea în Vac, anumite semne (lizieră de camuflaj, paratrăsnete, guri de aerisire, sisteme de pază) presupun existenţa unui imens depozit militar, probabil de muniţie.

Vac este un oraş situat pe Dunăre, mai sus de Budapesta. Ştiam despre Vac că este un vechi oraş strategic şi că aici a fost întemniţat odinioară Ioan Slavici, pentru un delict de opinie. Oraşul este relativ mic, patruzeci de mii de locuitori, ceva mai mic decât Sighetul, dar cu un grad mai mare de urbanizare. Sunt aici numai clădiri vechi, iar spre faleza Dunării se deschide un parc superb, întins de-a lungul fluviului. Dunărea poate fi trecută pe malul celălalt cu un uriaş pod plutitor, pe care încap mai multe zeci de maşini şi al cărui motor duduie asurzitor. De asemenea, sunt aici biserici ale tuturor confesiunilor creştine. Biserica ortodoxă şi-a pierdut cu timpul credincioşii prin asimilare la catolicism şi maghiarizare, încât astăzi este dezafectată şi transformată în muzeu, respectiv în galerie de artă. Simplu, pe pereţi au fost montate simeze în loc de pictură originală. Aici a expus şi maramureşeanul Mihai Olos.

202

La vernisaj, în afară de un autocar de maramureşeni, a participat lume destul de multă, localnici, primarul oraşului, am auzit grupuri vorbind în germană şi am recunoscut, după fizionomie şi dotare, vreo câţiva japonezi.

Nu a participat în schimb nimeni de la Ambasada României de la Budapesta, deşi era vorba de un eveniment, de o ambasadă culturală, care nu trebuia trecută cu vederea.

Organizatorii au servit în incinta bisericii cu simeze un strop de vin foarte bun, ceva mai mult decât o cuminecătură, în pahare mici de cristal. Mihai Olos, în cămaşă cu guler alb, de o croială originală, şi un suman negru până în pământ, făcea oficiile de gazdă, ca un popă bonom.

Afară în curtea bisericii, sub cerul senin şi înstelat al nopţii de toamnă, băimărenii au făcut foc şi au copt castane, fiind prevăzuţi de acasă cu lemne de foc şi cu un străvechi ciur de tablă. Recepţia a avut loc în Sala de festivităţi a unei şcoli, de asemenea cu ce ne-am adus de-acasă, sandwich-uri, prăjituri, ţuică, vin. Contrar unor aşteptări, acolo nu s-a îmbătat nimeni şi nici nu a ţâpurit.

De dormit, dormim la internatul Liceului piarist, o şcoală foarte veche. Pe pereţii culoarului principal, între Johann Sebastian Bach şi Ludwig van Beethoven, portretul unui alt compozitor mare, Péter Csajkowski (aşa era scris). În acelaşi loc, vreo duzină de picturi de Szent Endre, pe care un profesionist băimărean le evaluează la mai multe sute de mii de forinţi. Nu le fură nimeni. Afară, pe zid, lângă intrarea principală, o placă de marmură spune că, între anii 18301835, aici a fost elev poetul şi filozoful Madach Imre.

203

La Sângeorz-Băi Iunie 1994 Zi plină de vară în crucea amiezii, pe Someş, de la Năsăud în sus, dealuri înalte cu fâneţe şi livezi, la marginea satului eternul Crist de tablă ruginită ca într-o binecunoscută proză a lui Rebreanu, cu smoc de spice de grâu şi flori veştede legate la picioare, holdele stropite cu maci de sânge, o luăm la stânga pe valea îngustă, satul aproape pustiu, oameni rari, bătrâni de o vârstă imposibil de precizat, cu gura ştirbă, mâini lungi noduroase de muncă, acoperiţi cu cămăşi murdare şi lungi până la genunchi, nişte cioate smulse de furtună şi purtate de o mişcare molcomă de ape, adâncă şi nestăvilită, diformi ca viaţa însăşi. În staţiune hoteluri goale şi murdare, mai primitor este parcul imens şi răcoros, doar doi copii sfrijiţi şi vioi caută să ademenească o veveriţă, ciocnind ritmic două pietricele una de alta.

Apoi Duminică, oamenii îmbrăcaţi în alb strălucitor, clopuri, curele şi bocanci negri, femei cu haine brodate cu mătase argintie, cu fire de busuioc în mână se îndreaptă fără grabă spre biserică. O biserică imensă în stil grecocatolic ridicată spre sfârşitul secolului trecut, icoanele catapetesmei pictate la fel, cu explicaţii dedesubt scrise în imposibila limbă şi grafie cipariană, „Descenderea Sp. Santu”, „Schimbarea la facia”, „Depunerea în mormentu” ş.a.m.d. Un preot bătrân cu barbă căruntă şi fizionomie dacică trece cădelniţând, se uită spre noi încruntat şi posomorât, ca omul deprins să vadă tot felul de sindicalişti 204

veniţi vara la băi, care intră în biserică doar ca să caşte ochii la pereţi.

Mănăstirea Rohia

August 1994

De la Târgu Lăpuş se pune în mişcare un autobuz neînchipuit de vechi şi murdar, urcă încet pe drumul de ţară îngust, pietruit, lasă în urmă un nor lung de praf, înăuntru de asemenea pătrunde praful prin felurite spărturi, pe feţele oamenilor sudoarea se prelinge în şiroaie murdare. Pe culmea dealului, în ţarină, o răstignire, crucea înaltă de lemn putrezit, Cristosul tăiat grosolan în tablă, culorile şterse de vremuri, în dreapta o vale cu un sat îndepărtat şi încremenit, arşiţă, linişte adâncă, numai zumzetul gâzelor se aude încet şi uniform, ca o lină şi nesfârşită curgere de apă, prune mari tăvălite în praful drumului, la umbră gâfâind câţiva miei şi un câine, toropiţi deopotrivă.

Urc la Mănăstire pe jos prin pădure, poarta uriaşă de stejar, sculptată în genul celor de pe Valea Izei, apoi cimitirul, micul cimitir cu doar vreo zece morminte are un aspect modern, împrejmuit cu gard de fier, morminte cu straturi de flori, cruci de marmură şi borduri de beton, nu sugerează defel ideea de simplitate monahală, nu sunt aşa cum am văzut la Schitul Durău de pildă, nişte movile abia perceptibile cotropite de iarbă deasă, cu cruci de lemn căzute şi putrezite, ori la Stănişoara, în Ţara Loviştei, osemintele sunt strânse grămadă ca la Muntele Athos într-un fel de grotă aflată sub biserică, monahii aşteaptă învierea 205

aşa cum au trăit, fără bunuri pământeşti şi nelegaţi de cele durabile ale acestei lumi, fier şi beton.

Părintele stareţ mă primeşte cu un zâmbet scurt de bunătate şi bucurie, însă este foarte grăbit, mă lasă în seama unui frate, Mircea, care trebuie să mă cazeze şi să-mi deschidă, când voi avea nevoie, renumita bibliotecă a mănăstirii. Primesc deci o chilie chiar sub altarul acoperit, este exact aşa cum mi-am dorit, strâmtă, cu geamul răspunzând direct în pădurea bătrână de fag, pat de fier ca la internatul şcolar, cergi groase, grele şi aspre, pe pereţi icoane încadrate în şterguri ţărăneşti, o găleată cu apă şi un lavoar şi, culmea confortului, o priză la care pot utiliza aparatul pentru preparat cafea. Îmi aranjez repede puţinul bagaj şi ies să mă plimb, cunosc de altfel bine mănăstirea dar o redescopăr de fiecare dată, iată Casa cu paraclis, care adăposteşte şi biblioteca, locul unde N. Steinhardt a vieţuit câţiva ani rodnici, la ferestre tufe de muşcate nefiresc de mari, cât statul de om, cu flori de un roşu aprins, la trapeză bucătăreasa mă confundă probabil cu un preot de ţară deoarece mi se adresează cu „părinte”, în grădină oameni din sat culeg prune pentru ţuică, stăreţia şi casa de stejar sunt cu totul neschimbate, dar nu ştiu de ce Casa Poetului mi se pare că s-ar afla ceva mai departe, apoi toaca de vecernie, mirosul puternic de compot de mere şi uliul planând departe în înălţimi.

206

Peisaje muscelene Septembrie 1994 Trenul Goleşti-Câmpulung Muscel are patru vagoane vechi şi hodorogite, dimineaţă rece, semne de toamnă timpurie, porumbişti cu frunza veştedă, lumină slabă şi gălbuie ca mierea, case vechi muscelene, cula cu două caturi şi cu scară în interiorul cerdacului, văruite pe dinafară în alb curat, grădini întinse cu pomi încărcaţi, grămezi de dovleci, pe lângă râu pietre mari şlefuite până la elipsă de eterna curgere a apei, ca nişte ouă preistorice. Aici se vorbeşte o remarcabilă limbă română, Muscelul paşoptiştilor, al pictorilor Aman şi Grigorescu, al Brătienilor şi al lui Mihalache, al lui Tudor Muşatescu, George Topârceanu, Ion Barbu şi Petre Ţuţea, Muscelul războiului şi dragostei lui Camil Petrescu, surghiunul lui Noica şi Paleologu, jertfa lui Arnăuţoiu şi poezia metafizică a Ilenei Mălăncioiu.

Oraşul, probabil cea mai veche capitală a Ţării Româneşti, descălecat de către legendarul Negru Vodă, cu mănăstirea fortificată care îi poartă numele şi despre care pisania zice că a fost ridicată în 1215, precum zice şi despre Domnul Basarab Vodă că aici „s-au pristăvit la Dălgopole”, oraş în acelaşi timp cu o misiune catolică de la Roma şi o bărăţie de pe la 1300, cu Posada în munţi, undeva la nord, mai sus de Rucăr, vechile capitale româneşti, Câmpulung, Curtea de Argeş sau Târgovişte erau aşezate spre munte, acolo unde (vorba lui Călinescu) poporul este neamestecat şi păstrător, acolo se afla scăpare în vreme de răstrişte, abia mai târziu, sub stăpânire otomană, 207

capitala a fost mutată la Bucureşti, la un ceas de mers de la Dunăre, singura capitală europeană lipsită de fortificaţii până la regele Carol I, Câmpulung cu splendidele sale palate în stil brâncovenesc, fosta Prefectură (actuala Primărie), Casa de cultură, Muzeul, Protopopiatul Ortodox, apoi Liceul „Dinicu Golescu” şi Şcoala Normală, oraşul-staţiune cu vile cochete, care ca şi Sighetul, a fost până în 1950 reşedinţă de judeţ, după care a involuat şi care are, de asemenea, în cartierul Vişoi blocuri confort trei complet părăsite.

Muntele. Urc Mateiaşul, dorm la Mănăstirea Nămăieşti, în casa stareţei, micul schit de maici agăţat pe coasta abruptă a muntelui, biserica strâmtă săpată în peşteră, primirea ospitalieră, slujba de duminică, liniştea reculegerii şi foşnetul pădurii de fag în dimineaţa rece, cerul albastru-intens, nori rari şi groşi într-o mişcare stranie, ca în gravurile care ilustrează o carte veche despre un război uitat, departe dincolo de pădure, nesfârşita spinare cafenie a muntelui, măreţie şi deşertăciune, tunurile vopsite în verde-închis şi crucea de piatră a Mausoleului. În partea dinspre Dragoslavele se mai pot recunoaşte urmele fortificaţiilor, în Primul Război Mondial aici s-a dat una dintre cele mai crâncene bătălii, în subsolul Mausoleului se află, un osuariu, cobor în aerul irespirabil ca în mormânt, afară un cioban lângă turma sa, neras, cu vestă neagră şi pălărie cu boruri mici, ca un duh al locului.

208

Efectul Strada Mântuleasa Mai 1995 După-amiaza caldă năucitoare, în vagonul de dormit al acceleratului de Bucureşti feţe destinse, cămăşi cu mâneci scurte, pipiţe superdecoltate, oamenii mănâncă invariabil chifteluţe de porc cu roşii, şniţele şi beau ţuică tare ca dracu. Timpul trece, Maramureşul rămâne în urmă, de la Beclean încolo se mai vede undeva, foarte departe spre nord, profilul Ţibleşului desenat şters la orizont, soarele asfinţeşte pe un cer de aramă, seară domoală în Câmpia Transilvană, macii sângerii se pierd în iarba înaltă tot mai întunecată, milioane de musculiţe se strâng fuior, înnebunite, în jurul neoanelor din gări, greierii macină răbdători tăcerea nopţii, păsări de pradă mari, cu aripi moi, ori poate numai întunericul alungat de răsăritul lunii.

Apoi adormi. Te trezeşti undeva în Bărăgan, înainte ori după Ploieşti nu mai are importanţă, luna plină bate spre asfinţit, lumină părelnică, plopii lasă umbre lungi până pe celălalt tărâm, amurg sau ivirea zorilor, nu se poate distinge, trenul intră printre blocuri, ajunge în sfârşit în Gara de Nord, cerşetorii se ridică somnoroşi de pe bănci şi se caută de păduchi, vânzoleală şi ziare proaspete, uruit de maşini şi lume sordidă, taximetrişti de ocazie, insistenţi, lume grăbită şi borfaşi plictisiţi.

Ca să ajung unde voiam, de la staţia de metrou am luat-o pe jos şi am intrat pe strada Mântuleasa. Ultima dată am mai fost aici, exact cu douăzeci de ani în urmă, zona din apropiere este de nerecunoscut, case în paragină 209

pe jumătate dărâmate şi blocuri neterminate, dar strada Mântuleasa a rămas neatinsă, regăsesc cu uşurinţă locul unde a copilărit Mircea Eliade, alături şcoala veche se păstrează întocmai ca pe vremuri, biserica mică, întunecoasă şi afumată, afară o dimineaţă blândă, cu straturi de flori, miros tare de caprifoi şi regina nopţii, linişte de duminică de vară, ca o adiere tristeţea timpului ce nu poate fi oprit, cafeaua tare şi amară, sete de viaţă, senzaţia de forţă intelectuală teribilă, arhitectura gândirii, impresia că poţi muta munţii din loc, şi strada, care arată exact la fel ca în urmă cu douăzeci de ani, de parcă ar fi fost ieri.

Nu pot să-mi dau seama cât timp a trecut, dar când ies de aici din strada strâmtă, umbroasă şi urc în tramvaiul nr. 5 nimeresc de-a dreptul în ziua toridă, apăsătoare, mă simt epuizat, beau sucuri încontinuu, zăpuşeala zilei nu se mai sfârşeşte nici în trenul de întoarcere, tabla este încinsă şi setea chinuitoare, călătoresc în cabină cu o cunoştinţă mai veche, deputatul ucrainean, un bărbat neînchipuit de gras, omul este vârât până peste talie în nişte pantaloni largi, negri cu dungi cenuşii, cămaşa descheiată, înfulecă mereu şi sporovăieşte aplecat pe spate, între burta umflată şi osul pieptului sudoarea se strânge ca într-un căuş.

Mă trezesc devreme, din cauza frigului. Îmi îmbrac puloverul şi mă întind la loc, nu adorm din nou, dar nici nu sunt treaz de-a binelea, trenul coboară spre Săcel şi smuceşte din frâne, din întuneric se desprind anevoie clăi de fân şi stejari cu fruntea îngălbenită, vârful dealurilor nu se vede deloc, norii s-au strâns jos de tot, apăsători, un tavan drept parcă tăiat cu cuţitul, în vale satul însuşi lipsit de viaţă ca într-un copârşeu uriaş, sub nori aerul are însă 210

limpezimea de după furtună, pădurea de molid pare mai întunecată şi undeva o turmă de oi ca o prezenţă continuă a copilăriei.

Vizita Preşedintelui Ion lliescu în Maramureş Aprilie 1995 În comunicarea care mi-a însoţit acreditarea, mi s-a precizat să fiu la ora 9,00 (miercuri 26 aprilie 1995) la Prefectură, la Baia Mare. Aşadar, plec din Sighet devreme, o dimineaţă ploioasă şi murdară. Pe Gutâi ceaţă, muncitori în salopete şi cu veste galbene curăţau şanţurile fără grabă, într-un ritm anistoric, unii şedeau rezemaţi în coada lopeţii precum ciobanii în botă şi trăgeau alene din ţigară.

Gropile din asfalt fuseseră astupate cu o zi mai-nainte. Tot cu o zi mai-nainte, pe ruta Gutâi – Sighet se făcuse un fel de probă de circulaţie auto, maşini cu sirene dar fără însemne ale Poliţiei au circulat cu o viteză dementă. De la distanţă, deasupra Băii Mari, coşul cel nou fumegă de zor, parcă în cinstea acestei zile deosebite.

La Prefectură ajung, totuşi, prea târziu, autocarul cu presa plecase. Holul mare al Prefecturii este ocupat la parter cu câteva pavilioane expoziţionale, iar la etaj cu vitrine cu flori de mină, aşa arată mai bine, se realizează o anume impresie de somptuos. La Aeroport ajung datorită amabilităţii deosebite a domnului director general al Prefecturii, ing. Ştefan Gonczi, care mă ia în maşină cu domnia sa. La aeroport, controlul obişnuit, în interior mă 211

descurc mai greu, nu am mai fost aici după lucrările de modernizare, la etaj se află o sală de aşteptare spaţioasă, din care poţi vedea totul ca dintr-un turn de control. La bar servim un suc de mere. Garda formată din soldaţi în uniformă de jandarmi face repetiţii prin ploaie. Plouă bacovian. Poate nu mai vine. La ora 10 fix, avionul prezidenţial, un Rom-Bac 1-11 aterizează năpraznic, ca un supersonic apoi, în timpul frânării, ridică de pe pistă şi din apropierea ei un mic nor de apă murdară. Nu doar eu ci şi alţi gazetari sunt surprinşi cum arată unele cadre din pază: nişte tineri, mulţi îmbrăcaţi de-a dreptul excentric, arătând a rockeri, metalişti, punkişti, cu tunsori aiurea şi cu cercei în ureche. La ieşirea pe pistă mai suntem controlaţi încă o dată, un fel de Piedone solid şi cu barbă, cu părul lung legat în coadă la spate, haios, îmi cere să-i arăt că reportofonul funcţionează, da, merge, e clar că înăuntru nu-i nici o bombă.

Preşedintele coboară, întâmpinat fiind la scara avionului de către domnul prefect Liviu Bindea. Mă uit atent la el, l-am mai văzut de foarte aproape, am dat mâna şi am stat de vorbă cu el încă de vreo trei ori, înainte de 20 mai ‘90. Nu ştiu de ce acum, pe aeroport, mi se pare mai înalt şi mai brunet, iar când nu zâmbeşte în felu-i binecunoscut, faţa sa exprimă gravitate, duritate, cruzime chiar. În flancul drept al Gărzii se află, în ordinea rangurilor, oficialităţile şi apoi presa. Trece în revistă Garda şi după aceea dă mâna, zâmbind desigur, cu oficialităţile, gustă din pâine şi trage bine din pălincă, de i se umezesc ochii. Vrea să dea mâna şi cu presa, dar S.P.P.-iştii îl opresc cu dibăcie, interpunându-se între noi şi „obiectiv”.

212

În permanenţă erau patru SPP-işti mai aparte, înalţi, la costum-cravată-impermeabil, cu căşti în urechi şi microfoane camuflate în rever, aceştia îl păzeau pe domnul preşedinte îndeaproape, întorşi cu spatele către el şi cu faţa către cei din jur, privind atent spre cele patru puncte cardinale. Prin căşti şi microfoane comunicau probabil cu un punct de comandă, de unde erau propriu-zis teleghidaţi. Aceştia îl însoţeau în permanenţă, iar când „obiectivul” se urca în maşină, alergau pe lângă maşina acestuia, până când prindea viteză, după care ei se urcau din mers în maşina a doua. În maşina a treia se afla un alt echipaj de SPP-işti, „anti-terorişti”, fioroşi, cu cagule negre, veste anti-glonţ şi pistoale-mitralieră. Aceştia îşi scoteau nasul afară din maşină doar atunci când „obiectivul” se afla într-o „situaţie deosebită”, când era huiduit sau când în jurul său se producea îmbulzeală. * Autocarul presei, cu vreo douăzeci de confraţi de la publicaţii centrale, de la TVR, de la Televiziunea locală, „Graiul” şi „Jurnalul”, este încadrat în coloana oficială. La Regia Autonomă a Plumbului şi Zincului intrăm imediat după oficialităţi. Întâlnirea are loc în sala de Consiliu de administraţie, o sală destul de mică. Sunt prezenţi, în afară de directorul general şi directorii de sucursale din cele patru judeţe şi liderii sindicali din minerit, de peste tot, inclusiv din Valea Jiului, nume sonore: Miron Cozma, Marin Condeescu, Ilie Torsan, oameni mai cunoscuţi chiar decât unii miniştri. Participă ca invitaţi parlamentari din 213

Maramureş, mai puţin cei de la PNŢCD şi PL ‘93. Preşedintele, împreună cu o suită impresionantă, patru consilieri, şase miniştri, cinci generali, alţi funcţionari superiori, au luat loc. Este salutat de către domnul prefect, un zâmbet larg, aplauze, fotografii, după care „teleghidaţii” scot presa afară (din ordinul cui?), deşi nu s-ar părea că aici s-ar discuta secrete de stat.

Preşedintele aşteaptă răbdător evacuarea presei. Eu dau dovadă de tupeu, îmi camuflez ecusonul de presă şi mă vâr lângă prefectul judeţului Cluj Grigore Zanc, pe care îl cunosc şi îi fac oarece conversaţie. Sunt lăsat în pace, şi într-un fel asemănător mai scapă încă vreo trei gazetari. Mă bucur că şmecheria a ţinut, am avut ce auzi.

Directorul general Ioan Hudrea, emoţionat, îl adulează pe domnul Iliescu în stilul epocii precedente. Salută şi prezenţa în sală a generalilor (referire implicită la cei de la Armată, Cheler şi Caba), ceea ce denotă (dixit Hudrea) că Armata e cu noi, „adică cu dumneavoastră, domnule preşedinte şi cu minerii” (de parcă Armata ar fi a unui partid, nu a ţării). Apoi, un adjunct al lui Hudrea prezintă RAPZ, peste 120.000 angajaţi în patru judeţe, regia dă aproximativ: 30% din producţia de aur a ţării, 70% din producţia de argint, peste 80% din cea de plumb. RAPZ este subvenţionată masiv de la buget. Urmează la cuvânt directorii de sucursale, care prezintă grafice. Ca un făcut, toate graficele sunt crescătoare pentru 1994- 1995. Ba, mai mult, unul dintre ei s-a apucat să susţină că, în ultimele luni, a crescut şi salariul real al oamenilor.

După directori, vorbesc liderii sindicali din minerit, începe Bârtaş de la Maramureş. Urează domnului preşedinte, 214

aşa cum stă bine unui miner „Noroc bun!”, menţionează că salariile minerilor nu au crescut din iunie 1994, dar spune răspicat „Noi îi susţinem pe cei care ne ajută”, arcul guvernamental adică. Zice că o personalitate din Partidul Liberal (?) a spus că va închide mineritul din Maramureş. „Unul ca acesta nu are ce căuta pe la noi”, a conchis domnul Bârtaş, ameninţător. A vorbit apoi Marin Condeescu, lider din Valea Jiului, singurul care a părut puţin şcolit şi stilat, a ridicat în exclusivitate probleme de ordin sindical.

A urmat Miron Cozma, liderul suprem al aproximativ 42.000 de ortaci. Sigur pe sine, arogant, niţel agramat, a zis că vrea să destindă puţin atmosfera, spunând nişte glume. S-a referit de fapt la o singură „glumă”, anume bugetul Ministerului Industriilor din care, cu hârtia în mână, a arătat că alocaţiile pentru Regia Autonomă a Huilei sunt insuficiente. Apoi îl ia peste picior pe ministrul Industriilor, Dumitru Popescu, acolo de faţă. Ministrul tace. Cozma ridică tonul: „în buget sunt cifre false!”, „ministrul minte!”. Dar ministrul tace. Intervine Hudrea, brutal, să-i pună pumnul în gură, Miron Cozma, şi mai brutal „Nu pe dumneata te-am întrebat!”. Încearcă să intervină, diplomat, însuşi domnul preşedinte Iliescu, Miron Cozma are ce are numai cu ministrul Popescu, vorbeşte mai tare, acoperindu-l pe preşedinte. „Noi suntem mineri, nu filosofi, domnule preşedinte!”. Domnul Iliescu tace, realizează ridicolul situaţiei şi dă semne de nervozitate, zâmbetul îi dispare şi începe să se bâţâie. Prefectul încearcă să intervină, Cozma îl pune la punct şi pe el la fel ca şi pe Hudrea. Prefectul se ridică în picioare, un gest cu o semnificaţie echivocă: sugerează preşedintelui să se retragă? Sau 215

sugerează „teleghidaţilor” să-l evacueze pe Cozma? – nimeni nu ştie. Rumoare. Teleghidaţii stau nemişcaţi şi inexpresivi, ca nişte surdo-muţi. Vagă atmosferă gen uşa cortului. Prefectul se reaşază, nervos. În toată bulibăşeala, singurul care a rămas perfect calm tot timpul a fost chiar ministrul industriilor. Cozma îl mai face vinovat şi de o nouă ieşire a minerilor în stradă într-un viitor apropiat. În sfârşit, într-un moment de respiro, când Cozma se pare că a obosit, domnul ministru Popescu începe să vorbească. Tot calm. Zice că el nu confundă Regia Huilei cu cei care se pretind a vorbi în numele ei. El, ministrul, nu a făcut „glume” în repartizarea bugetului, ci mai degrabă persoana lui Miron Cozma este o „glumă a perioadei de tranziţie” (râsete, destindere, lumea priveşte spre un Miron Cozma umilit). Numai pe 1994, ortacii lui Cozma au încasat 160 miliarde lei subvenţii peste cât era prevăzut. După domnul ministru Popescu, a mai vorbit liderul sindicatelor din ramura metale rare, prezentând vehement alte probleme insolubile.

Domnul Iliescu se uită la ceas, prefectul se ridică, întrerupe discuţiile şi dă cuvântul preşedintelui. Atunci, la un semn, presa a fost rechemată în sală, spre a se împărtăşi din înţelepciunea prezidenţială şi a o transmite altora. În cuvântarea dumisale, domnul Iliescu a luat-o pe departe. I-a dat dreptate liderului Condeescu, zicând că aprobă ideea de „pact social” propus de sindicate, dar a trecut repede şi pe neobservate la analiza cauzelor falimentării economiei de comandă. Şi tot repede şi pe neobservate a trecut şi mai departe, la „faliţii noştri” de la Consiliul Europei, la faptul că acolo nişte deputaţi de-ai 216

noştri din opoziţie „subminează interesele ţării”, sunt „duşmani ai intereselor naţionale”. Ulterior aveam să aflu că referirea implicită era la Adrian Severin şi Gyorgy Frunda. Domnul Iliescu a trecut la un ton virulent, vehement, încât, dacă minerii i-ar fi prins atunci pe respectivii, fără îndoială că i-ar fi linşat. Da, faţă de interesele ţării, aflate la grea cumpănă, ce mai contează interesele plumbului, zincului, huilei şi lignitului? Bine că nu-i război!

Apoi, domnul Iliescu a mai acuzat opoziţia de demagogie, a mai zis ceva împotriva Ungariei şi a maghiarilor din România şi lumea a răsuflat uşurată. Supapa fiind deschisă, diversiunea şi-a făcut efectul, domnul preşedinte, zâmbind satisfăcut, ca unul căruia i-a reuşit o figură, s-a apucat să strângă la rând mâinile celor prezenţi şi să schimbe amabilităţi inclusiv cu Miron Cozma. Dacă mai are cineva vreo problemă, rămân pe loc reprezentanţii ministerelor industriilor şi finanţelor, el, preşedintele nu se poate „interfera” în problemele executivului.

Litoralul românesc Iulie 1996 Mizeria şi delăsarea, specifice României de după decembrie ‘89, se văd şi aici foarte limpede, întâmplător nu am mai văzut Mamaia de vreo 15 ani, poate de aceea impresia dezagreabilă a fost mai puternică. Mamaia a fost o staţiune la standardele internaţionale ale vremii, beneficiind totodată de cea mai frumoasă şi mai lată plajă, cu un nisip 217

de o fineţe renumită. În acest an, primul lucru care m-a frapat a fost că, lângă Satul de Vacanţă, în zona hotelurilor Parc – Perla, plaja este îngustată. Cineva mi-a zis, mai demult, că acest lucru se datorează barajului de la Porţile de Fier, Dunărea nu mai poartă în Mare aceeaşi cantitate de aluviuni, iar Marea „muşcă” din ţărm. Şi aici privatizarea a dat, cel puţin până în momentul de faţă, un efect pervers, altul decât cel aşteptat şi scontat în mod normal. Hotelurile-restaurant cu nume sonore au fost luate în „locaţie de gestiune”, câte unul, de către feluriţi întreprinzători. Aceştia caută să scoată bani cât mai mulţi şi cât mai repede, şi cam atât. Pereţii sunt scorojiţi, iar tapiţeria scaunelor e veche şi slinoasă. Spaţiul dintre hoteluri este cumva al nimănui. Piscinele nu funcţionează, fântâna arteziană cu delfinul de bronz de lângă „Perla” este oprită, iar bazinul secat de apă este umplut cu cele mai diferite gunoaie. În faţa Teatrului de Vară, unde odinioară se organizau celebrele festivaluri de muzică uşoară, buruienile cresc inextricabil printre dalele pavimentului.

Pe plajă, ţigani şi ţigănci îmbrăcate gros şi deosebit de murdare vând gogoşi cu 300 de lei (la preţurile din 1996), pufarini, banane la bucată, piatră pentru bătături şi cucuruz fiert, provenit desigur din furat. Îţi trec prin faţă din cinci în cinci minute şi fac reclamă zgomotoasă. Din câte ştiu, pe omul cu educaţie occidentală îl deranjează teribil treburile de felul ăsta, numai că turişti străini nu prea mai sunt de văzut pe la Mamaia. Un german din Bavaria, de exemplu, poate petrece un sejur de zece zile în Spania cu 400-500 de mărci, mai puţin decât l-ar costa în România. Intru în mare să mă răcoresc, stau cu spatele spre 218

larg şi cu ochii la borseta de pe prosopul de plajă. Valurile aruncă pe nisip pungi de plastic, cutii de suc, ambalaje de staniol, de celofan, chiştoace. Un fotograf bătrân cu o maimuţă blândă pe care o cheamă Madona şi o reclamă simpatică: „Nu daţi banii pe prostii / Faceţi poze la copii!”

Zi noroasă, mohorâtă, dar paradoxal cu o căldură înăbuşitoare, efectul de seră, zi de vizitat Constanţa. Oraşul nou, format din cartiere de blocuri, a crescut incontrolabil, fără stil, monoton, apăsător, agasant. În apropierea portului multă ţigănie, oameni slabi şi murdari dis-de-dimineaţă îşi amăgesc foamea cu bere ieftină, lume pestriţă, sordidă.

Intru prin magazine, aici unele mărfuri, cum ar fi de exemplu aparatura electronică, sunt mai ieftine decât în restul ţării, probabil fiindcă portul este aproape. Alimentele sunt însă scumpe, mai scumpe decât aiurea. Stau de vorbă cu un pensionar, care s-a uitat lung la o vitrină frigorifică, fără să cumpere nimic, nici măcar peşte congelat. Omul, cătrănit, crede că Văcăroiu a mărit preţurile fiindcă „e prost dă beţiv ce e”. Şi mai zice că „pe ăla l-au judecat că n-a dat mâncare şi p-ăştia îi vor judeca că au mărit preţurili”. Într-adevăr, mai cu seamă pe litoral se observă că la noi mizeria şi scumpetea sunt realităţi palpabile, care evoluează direct proporţional.

La capătul falezei, de la Casino mai spre nord, lângă un mic port de agrement, dau în sfârşit peste o plajă privatizată. Biletul de intrare costă, simbolic, 300 lei, dar merită. Marea este curată şi nisipul plajei este greblat, există şi o discotecă amenajată cu gust. Aici în apropiere, pe faleză, întâlnesc şi primii străini, după mai multe zile de plimbare, o familie de nemţi, oameni grăsulii şi 219

rezervaţi, cu o curiozitate turistică temeinică, epistemică, vor să ştie totul. Se opresc întrebători şi în faţa statuii lui Eminescu, ce domină promontoriul. De sub haina sa de bronz, Poetul priveşte indiferent, ca un zeu, şi peste noi şi peste zbaterea neostoită a valurilor, departe în larg, cu nările dilatate adulmecând orizontul nemărginit. Le spun nemţilor, despre cel care a scris „Ce e val ca valul trece”, că este „eine große rumänische Dichter” 10.

Mai încolo, Piaţa Ovidiu, un alt mare melancolic al lumii, cu privirea aţintită în pământ dar cu ochiul lăuntric deschis asupra tristeţii sale negrăite, apoi Muzeul de istorie, mut şi atemporal sub arşiţa verii. Ca şi în alte dăţi, îmi fac de lucru timp îndelungat să descifrez inscripţiile greceşti de pe vechi pietre funerare din sec. II după Christos, pietre culese de la mormintele coloniştilor greci din Scytia Minor 11. Limba este aceeaşi cu a filosofilor de dinainte de Christos, textele sunt scrise la modul prosopopeic, gen larg cultivat în antichitatea greacă, adică mortul se adresează direct privitorului la persoana întâi, ceea ce face ca textul să fie veşnic viu, gen reinventat cu peste două mii de ani mai târziu de către ţăranii din Săpânţa. De pe o astfel de piatră, o femeie care a fost mamă a patru copii şi a murit, la treizeci de ani mă îndeamnă pe mine, călătorul, să mă bucur îndepărtându-mă de la mormântul ei, după ce mi-a istorisit lapidar viaţa ei nefericită, mi-a zis: acum du-te şi bucură-te de viaţă cât mai ai timp, pentru „bucură-te!” a folosit „haire”, cuvânt pe care îl 10 11

Un mare poet român (lb. germ.).

Numele sub care a fost cunoscut în antichitate actualul teritoriu al Dobrogei.

220

folosea şi filosoful Platon, ca formulă de salut, la începutul scrisorilor sale către Dionyssos. Un alt mort, un bărbat care a avut o soartă norocoasă şi care a deţinut oarecari demnităţi în Cetate, îmi urează ca să am şi eu parte de un destin bun, „Agathon Tyche”, acest cuvânt, „tyche”, însemnând la tragicii Eschyl şl Sofocle acel destin impersonal şi implacabil, căruia trebuie să i se supună deopotrivă şi zeii şi oamenii.

Pe la amiază, din cauza căldurii caniculare oraşul este complet pustiu, umblu tăcut de unul singur printre zidurile prăfuite ale unui oraş nelocuit, golit de oameni ca în urma unei ciume, un oraş în care timpul istoric poate fi doar o părere, singura mărturie nesmintită şi vie fiind aceste pietre de mormânt, care fac ca îndepărtata antichitate să fie contemporană prezentului.

Alba Iulia, 1 Decembrie 1996 La Alba lulia am mai fost şi în alte dăţi, cu ocazia zilei de 1 Decembrie, dar nici o festivitate anterioară nu se compară cu ceea ce a fost în acest an. În 1983, la sărbătoarea a 65 de ani de la Unire, oamenii erau duşi gratuit şi li se dădea liber de la serviciu, dar festivismul de tip „Cântarea României” nu atrăgea lumea. Apoi, în 1990, guvernanţii de atunci şi Uniunea „culturală” Vatra Românească au transformat solemnitatea momentului într-un grotesc spectacol de circ. În acest an în schimb, oamenii au mers pe cheltuiala lor şi în mod spontan, fără convocator şi ameninţări la serviciu. Drumul a fost greu, ploaie măruntă, 221

ceaţă, mâzgă, polei. În apropierea Catedralei Reîntregirii era o îmbulzeală de nedescris. Aproximativ 120-150 de mii de oameni aşteptau răbdători în ploaia mocănească începerea solemnităţii. Noul preşedinte Emil Constantinescu a renunţat la o parte din imensul aparat de protecţie moştenit de la predecesorul său, puţinii SPP-işti nu mai făceau faţă, iar gardienii publici şi poliţiştii aflaţi prin mulţime păreau să nu aibă un plan de acţiune, astfel că accesul la tribuna oficială s-a făcut foarte greu. Atât preşedintele ţării cât şi patriarhul au fost îmbulziţi de mulţimea dornică să-i vadă.

Dintre toţi demnitarii, PF Teoctist era cel mai vechi, aflându-se la datorie de trei preşedinţi. Ceva mai uşor a ajuns la tribună bulibaşa Cioabă, numit „rege” la îndemnul vărului republican Iliescu, în scopul de a discredita instituţia monarhică. Bulibaşa Cioabă, îmbrăcat cu o mantie albă cu cruce neagră, pe care o purta pe umeri cam aşa cum poartă preoţii veşmântul numit felon, arăta ca o blasfemie şi la adresa bisericii. Fiica sa, autointitulată „prinţesa” Luminiţa a vrut să citească o poezie dedicată lui Emil Constantinescu. Platoul imens din faţa Catedralei, amenajat ca un parc, cu alei pavate, cu spaţii verzi şi cu ronduri de flori, a fost umplut până la refuz, pe alocuri oamenii au călcat în picioare nevinovaţii butaşi de trandafiri, cu florile căzute. Pentru a vedea ce se întâmplă la tribună, tinerii s-au urcat în copacii parcului sau pe zidurile vechii cetăţi. La ora programată, la 12 fix, un mic grup de vreo trei-patru călugăriţe s-a urcat sus de tot în turlă şi a început să tragă clopotele, iar clopotele Albei Iulia sunau a speranţă şi înviere. Începe Te Deum-ul, apoi

222

discursurile, dar nu pot să văd nimic spre tribună din cauza pădurii de steaguri şi pancarte.

Merg la Centrul de Presă, aranjat în stil occidental în foaierul modernului hotel „Cetate”. Aici ceremonia poate fi urmărită la televizor şi se poate bea o votcă, binevenită pe vremea umedă şi rece. După discursul preşedintelui Constantinescu, sărbătoarea continuă cu un spectacol folcloric maraton la Casa de Cultură. Peste tot, oamenii mănâncă şi beau din traistă, oamenii simpli de la ţară, care vorbesc cu accent de Bihor sau Sălaj sau Năsăud, îl îmbie pe domnul care se uită la ei cu o curiozitate de gazetar să bea palincă şi să mănânce cârnaţ fript. Pe margini se află tarabe cu mici şi bere, vasele sunt ţinute în ciubere sau cofe largi de lemn, coborâte de la munte din Ţara Moţilor şi făcute anume ca să încapă în portbagajul „Daciei”. Drept closet, consumatorii de ocazie folosesc şanţurile uriaşe ale cetăţii, fortificaţiile tip Vauban cu cărămida zidurilor mâncată de vreme. Ca să-şi protejeze de ploaie căciulile negre de miel, ţăranii le întorc pe dos sau trag peste ele pungi transparente de plastic, care arată ca nişte huse făcute anume în acest scop.

Prin Maramureşul de dincolo de Tisa Martie 1997 Trenul rusesc, o rablă de automotor, cafeniu, murdar, preistoric, cu bănci de lemn tari şi toalete strâmte cât un dulap, porneşte din Sighet pe la vreo zece şi ceva, 223

alunecă încet, legănat şi hodorogit, la vale pe Tisa. Totul pare neobişnuit, straniu, îndepărtat, exotic. Oamenii se încălzesc imediat, bând din sticle de jumătate lichioruri dubioase. Se aud câteva încercări de acordare a strunelor unei viori, apoi cântecul năvalnic, viforos, de o frumuseţe aspră din repertoriul arhaic maramureşean. Ritmuri de zongoră, ca o bătaie de inimă, venind din vremi imemoriale. În lunca Tisei, răchiţile dau să înmugurească, însă, în nord, la orizont, muntele Apşiţa se desenează ca o claie îndepărtată de omăt. Aşteptările în vamă sunt lungi şi fără rost, dar, odată trecuţi, oamenii sunt preluaţi repede în maşini. La Teresva se găsesc taxiuri care, pentru o sumă modestă în dolari, te duc unde pofteşti.

Urcăm înapoi pe Tisa, pe partea cealaltă, până la Bocicoiul Mare şi de acolo trecem Măgura pentru a ajunge pe Valea Apşei. Tablele de la intrarea în localităţi sunt inscripţionate bilingv, atât în ucraineană cât şi în română, şi treaba asta nu deranjează pe nimeni. În marginea oraşului Slatina, în curtea unei foste cazărmi a fostei Armate sovietice a fostei URSS în prezent se află un bazar imens. O schimbare definitorie pentru ceea ce se întâmplă în fostul imperiu, economia este prăbuşită pe dinăuntru, haos şi un soi de comerţ primitiv practicat pe scară aproape generalizată, un comerţ disperat. Românii harnici şi înstăriţi din satele din dreapta Tisei, după război au fost deportaţi masiv în îndepărtata stepă rusească. Unii şi-au lăsat oasele pe acolo, alţii s-au întors, apoi rezultatul a fost că oamenii de aici şi-au făcut obişnuinţa de a pleca la munci agricole în zonele de câmpie din Rusia, cam aşa cum maramureşenii de dincoace de Tisa pleacă vara în 224

Banat sau Bărăgan. În fiecare toamnă, în satele româneşti din dreapta Tisei erau aduse peste o sută de mii de tone de cereale, o cantitate suficientă pentru a hrăni întreaga regiune.

Aşa au ajuns oamenii ca să-şi facă nişte case nemaipomenite, adevărate palate. Apoi, cu schimbarea vremurilor şi a condiţiilor economice, românii de aici nu au mai adus cereale, ci s-au reprofilat pe comerţ cu seminţe, cu ţigări sau cu băuturi.

Traversăm Apşa de Sus, un sat care în îndepărtata vechime a fost românesc dar cu timpul a devenit ucrainean, un sat cu case modeste, asemănătoare ca stil cu casele vechi din Coştiui şi ici-colo câteva case uriaşe, în stilul celor din Apşa de Jos. Remarc cu voce tare că şi aici se construiesc case mari, dar însoţitorul meu, un om cu un incontestabil simţ al umorului, îmi spune că aici şi-au cumpărat grădini şi au început să construiască vreo câţiva români din Apşa de Mijloc şi că, dacă mai ţine tot aşa încă vreo douăzeci de ani, „noi vom cumpăra tot satul”, şi „aşa Apşa de Sus va deveni din nou sat românesc”.

Ajuns în Apşa de Mijloc, trag la preotul ortodox Sebastian Lican. Sunt condus de către cineva la casa parohială, o clădire veche de piatră, joasă şi părăginită pe dinafară, luminoasă dar rece pe dinăuntru. Preotul ortodox Sebastian Lican din Apşa de Mijloc este un tânăr de numai 27 de ani, înalt, slab, cu barbă rară şi ochi melancolici, un meditativ interiorizat. A venit din România, este născut undeva într-un sat de prin judeţul Neamţ şi a făcut teologia în ţară, la Suceava. Predecesorul său în parohie, aici în Apşa de Mijloc, a fost Petru Păduraru, ajuns ulterior episcop de Bălţi şi locţiitor de mitropolit la Mitropolia 225

Basarabiei, mai bine-zis la acea Mitropolie a Basarabiei care a intrat sub ascultarea Patriarhiei Române de la Bucureşti, fiindcă mai există şi o altă Mitropolie a Basarabiei, rămasă sub ascultarea Patriarhiei Ruse de la Moscova.

Aici, în Apşa de Mijloc părintele Sebastian face de toate. Satul nu are director de cămin cultural şi nici bibliotecar, şi atunci părintele Sebastian alcătuieşte el însuşi programe artistice, îi învaţă pe oameni să cânte pricesne sau cântări mireneşti, îi învaţă pe elevi să recite poezii, şi uneori scrie el însuşi poezii ocazionale. Dacă biserica nouă nu are icoane, părintele Sebastian pictează el însuşi icoanele de trebuinţă. Dacă este nevoie ca să se ocupe cineva de lucrările de restaurare de la biserică, părintele Sebastian este el însuşi şi salahor şi administrator. Şi cu o răbdare de sfânt, îşi face timp pentru toate, căci nu are familie, s-a preoţit celibatar, ca să-şi poată pune toată viaţa în slujba bisericii.

Este preot aici de numai trei ani şi în acest scurt interval a reuşit să facă minuni. Când a venit aici a găsit totul o ruină. Biserica mare, de zid, ridicată în perioada interbelică, a fost profanată pe vremea fostei URSS, turla şi pridvorul au fost demolate, clopotele topite, icoanele distruse, ce a mai rămas din clădire, naosul şi altarul au fost transformate în depozit de cereale, iar casa parohială a fost dată de sediu la colhoz. În prezent însă biserica a fost refăcută complet, turla şi pridvorul au fost rezidite, pictura nouă este terminată, sfântul locaş a fost din nou înzestrat cu toate cele de trebuinţă. Sunt aici multe familii care au dat sume extraordinar de mari pentru biserică, bani proveniţi din comerţ cu lucrurile diavolului, cu ţigări 226

şi cu votcă. Casa parohială este încă în curs de renovare, iar la intrarea în curtea bisericii mai supravieţuiesc, lăsate într-o rână, vechile porţi de fier forjat ale fostului colhoz, cu steaua roşie în mijloc, stropită cu noroi şi cu vopseaua crăpată.

Mergem apoi la biserica de lemn din Susani, veche de la anul 1428, construită evident în (ceea ce câteva veacuri mai târziu se va numi) stil maramureşean. Este o zi cu soare pătrunzător, un amestec de iarnă întârziată şi primăvară timpurie, uliţa este pe mijloc plină de glod, pe margini borduri neregulate de gheaţă veche şi murdară, pârâiaşe repezi de apă tulbure, urcăm împinşi din spate de un vânt sunător de miazăzi, dâmbul pe care se află biserica este zbicit, miroase puternic a cimitir în primăvară, de undeva o pasăre nevăzută îşi începe trilul şi cheamă lumea la viaţă. Înainte de venirea aici a părintelui Sebastian, biserica veche de lemn a fost victima unei „renovări”. Cei care au fost cu ideea au fost, desigur, bine intenţionaţi, dar rezultatul este o adevărată crimă etnografică şi eclesială.

Mai întâi, fundaţia exterioară a fost consolidată prin turnarea unei centuri înalte de beton, care a înghiţit nu numai vechea fundaţie de piatră ci şi primul rând de bârne de jos încât, în eventualitatea unei restaurări corecte şi ştiinţifice, va trebuie să se înceapă cu spargerea betonului, apoi pictura interioară, veche de sute de ani, executată pe pânză cu coloranţi vegetali, a fost practic distrusă, peste aceasta fiind aplicată la nimereală vopsea de ulei în nuanţe deschise de verde şi cafeniu, o chestie grosolană şi oribilă, peste tot chipuri suferinde de sfinţi modernizaţi şi mutilaţi, iar despre cât de analfabet a fost 227

restauratorul improvizat în privinţa rânduielii canonice a picturii bisericeşti, ne arată şi ideea involuntar profanatoare de a adăuga aureolă şi icoanei votive, înfăţişându-l pe un oarecare Nicoară, cel care a ctitorit sfântul lăcaş, cum ziceam mai sus, la anul 1428.

Duminică. Ies de la biserică, din biserica mare de zid din Apşa de Jos, care este ţinută de confesiunea ortodoxă. Biserica este plină de lume, dar mai mult bătrâni şi copii. Urc apoi micul deal care pare artificial şi chiar are o clară formă de trunchi de con, la biserica veche de lemn, o superbă construcţie de la anul 1510, una dintre bisericile reprezentative pentru arhitectura sacră din Maramureş.

Biserica a fost închisă o dată cu venirea comuniştilor, prin anii 1947-48, după care, sub pretextul reparării şi conservării ei ca monument istoric, pictura interioară a fost răzuită, pânza pictată a fost despuiată de pe bârne aşa cum ai jupui de piele un om viu, icoanele, cărţile vechi şi alte lucruri de valoare au fost înstrăinate şi un lacăt greu s-a aşezat pe uşă pentru multă vreme.

228

Cuprins Lecturile juvenile...................................................................... 5 Liceul ....................................................................................... 12 Armata ..................................................................................... 28 Facultatea ................................................................................ 38 Cezărică ................................................................................... 62 Dosarul de la Securitate ........................................................ 75 Festivalul Naţional de Poezie Studenţească, Iaşi, 1975 .... 79 Auto-excluderi din UTC ....................................................... 89 Urmărirea şi urmările ei........................................................ 99 Intrarea în „câmpul muncii” .............................................. 107 Profesor la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet .................. 112 Câteva întâlniri admirabile ................................................. 119 Cum am ajuns să corespondez cu laureatul Premiului Nobel Elie Wiesel? ............................................ 132 Aşa-zisa „revoluţie” din decembrie ’89 la Sighet ............ 136 Primele călătorii în occident .............................................. 146 Pelerinaj catolic în Polonia.................................................. 155 O călătorie în Franţa ............................................................ 165 Redactor şef la „Jurnalul de Sighet”.................................. 188 Jurnalist cu reportofonul prin ţară .................................... 195