Cele mai frumoase poezii by Sergey Drebujan

Cele mai

Frumoase

poezii de Dragoste pentru cele mai Frumoase Femei

ChiČ&#x2122;inÄ&#x192;u, 2016

Concept: Mariu Marin SelecČ&#x203A;ie texte: Ronin Terente CopertÄ&#x192;: Serghei Drebujan Design paginare: Andrei Ichim Editor: Mariu Marin Contact: +(373) 79 977 333 E-mail: marinmariu@gmail.com

Cuprins 6 Eugen Cioclea / De ziua ta,

Declarație

9 Grigore Vieru / Tu 10 Hose Pablo / iubitei mele (contraversiune) 11 Ion Buzu / Să te caut pe google 12 Arhip Cibotaru / Ca o liană 13 George Topârceanu / SINGURI 14 Vasile Voiculescu / Fata din dafin 15 Nicolae Labiș / Am iubit 16 George Ţărnea / Scrisoare de bun rămas 17 Mihai Bendiuc / Ultima scrisoare 19 Ștefan Augustin Doinaș / Astăzi ne despărțim, Orice sărut 21 George Bacovia / Decembre, Poveste 23 Marin Sorescu / Baladă 24 Iulian Fruntașu / POEM CU UN CORP DE FEMEIE ŞI UNUL DE BĂRBAT 25 Nichita Stănescu / Leoaică tânără, iubirea, Lună în câmp 27 Mihai Eminescu / A frumseţii tale forme… 29 Dimitrie Stelaru / Unde e dragostea mea? 30 Lucian Blaga / Iubire 31 Ion Minulescu / Romanţă fără muzică (Nu-i nimeni să ne vadă), Romanţă fără muzică (Ca să-ajung până la tine) 33 Emil Brumaru / Cântecul cel mai naiv 34 Adrian Păunescu / Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi 35 Mircea Cărtărescu / Când ai nevoie de dragoste 36 Mircea Dinescu / Sunt tânăr, Doamnă 37 Șerban Foarţă / ***

38 Tudor Arghezi / De-abia plecaseşi 39 Ana Blandiana / Cuplu 41 Octavian Paler / Avem timp 42 Magda Isanos / Vis vegetal 43 Saadi / Despre dragoste 44 Pablo Neruda / Regina 45 Charles Bukowski / Confesiune 46 William Shakespeare / Sonetul XVIII 47 Oscar Wilde / Silentium amoris 48 Charles Baudelaire / Florile răului 49 Francesco Petrarca / Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas 50 Rainer Maria Rilke / Cântec de dragoste 51 François Villon / Dublă baladă cu acelaşi tâlc 53 Rabindranath Tagore / Cănd ea trecu pe lângă mine... 54 Adam Mickiewicz / Îndoiala 56 Michelangelo / 59 57 Nicolaus Lenau / Drumuri triste 58 Irving Layton / Smerenia dragostei 59 Alfred de Musset / Cântec 60 René Char / Pe înalţimi, Din plin 61 Olaf Bull / Metopă 63 Margaret Atwood / După ce m-am rupt în bucăţi 64 Lord Byron / Romanță 65 Edgar Allan Poe / Annabel Lee 67 Paul Verlaine / Spleen 68 Alphonse de Lamartine / Suvenirul 70 Alfred de Musset / Stea palidă a serii 71 William Blake / Necunoscută

Cele mai

Frumoase

poezii de Dragoste pentru cele mai Frumoase Femei

Eugen Cioclea De ziua ta Puţin mai fericit azi decît mîine, pic în oraş ca dintr-un pod cu fîn. Exact la ţanc cînd ţie ţi-i mai bine şi nu te-aştepţi c-aş îndrăzni să vin. De ziua ta. Halal de timp şi spaţiu, Cum ne-a mai adunat şi găvozdit! Să nu mă-ncurci, iubito, cu Horaţiu, măcar de-aceea că-s mai zăpăcit. De ziua ta, deci ce-ţi doresc eu ţie? Sînt lefter, nu, n-am să te bat cu flori, Ia-ţi grija! poartă-ţi boiu-n veselie cei douăştrei de ani, conchistadori. Septembrie să-ţi cadă pe fereastră cu-adolescenţi îndrăgostiţi şi blegi, fă răcituri din Pasărea Măiastră şi-mparte-i rînza, drept, printre colegi. Eu îţi doresc să nu te ieie vîntul din orice parte mîine ar sufla, să nu te doară niciodată gîtul, o replică să ai şi-o voce-a ta. Nu neapărat să te gîndeşti la mine chit că pe lume nu-i doar Eugen, deşi mi-ar mai plăcea să mor cu tine pe-o insulă-n Pacific, ca Gauguin. Eu îţi doresc să-ţi crească părul lung,

să ţi-l desfac pe sîni, pe şold, cu dinţii, ca un frizer de sentimente, ciung, din rîs cu limba să-ţi culeg arginţii. Regină fii, dar nu scuipa-n pioni tot ei îţi torn profilul pe monede. Ah, de-aş avea vreo patru luizoni să-mi cumpăr pîine, brînză şi şosete. Eu îţi doresc, chiar de nu ştiu ce vrei, să-ţi iasă pasienţa. Pirpiriu, în cinstea ta voi şterge-o şi din rai şi-am să descarc vagoane de rachiu. În cinstea ta azi intr-un sărbători. Am jumulit cuvinte şi te strig. Cocorii pleacă. Toamna e cu ciori. Îmbracă-te mai gros. Se face frig.

DeclaraŢie După atîtea declarații de dragoste a mea vine oarecum timid. Nici măcar nu mă bazez pe vorbe, sunt o sursă neexploatată de fluid. Voi magnetiza aceste frunze, să le prind de simțuri ca de ramuri. Între țeasta mea și steaua de pe plaur arc voltaic lumina-va geamuri.

Veți gîndi că ninge-n luna mai mai înregistrînd și-un mic cutremur. (Asta-s eu, trecînd pe lingă voi am intrat în rezonanță cu un greier.) Trebuiau să treaca patruzeci de ani ca să-mi vină sufletul la gură cum argintul viu în termometru. Nu-s bolnav, dar am temperatură. Poți să-ți fierbi pe tîmpla mea cafeaua, poți să coci pe limba mea cartofi... De te plimbi pe geana-mi ca pe-o plajă o să-ți strice sarea lacul din pantofi. Fii atent. În stînga car o pompă, e dotată și cu injector. Poate fi prea bine folosită la vopsit sau ca aspirator. Dar de fapt fusese concepută, în faza ei de mit, originală ca o țintă-n care bate arma ca recul și cea sentimentală. Vă iubesc mai mult decît se crede. N-am nimic să-mi zic că-mi aparține, de aceea parcă umblu pe buze printre voi ca fiarele feline.

Grigore Vieru Tu Venii târziu acasă, Să văd ce-i zice tu, Luai puţin din masă, Să văd ce-i zice tu. Mi-a râs pe drum o fată, Să văd ce-i zice tu, Ne-am despărţit odată, Să văd ce-i zice tu. Mă las la fund de mare, Să văd ce-i zice tu, Şi ies cu pietre rare, Să văd ce-i zice tu. Sunt palid ca lămâiul, Să văd ce-i zice tu, Să mor aş vrea întâiul, Să văd ce-i zice tu.

Hose Pablo iubitei mele (contraversiune) crucea curgea pe pielea ta transpirată mirosea a smirnă și iasomie să nu crezi că nu mă doare mă doare achităm taxa la timp la vremea cuvenită am să perpetuez existența ta în negativismul stingherit din iubirea mea să te am pîna la durerea gîndurilor tale să mușc viața pînă la ploaie să te scriu pe nisipul viscos iubita mea cesăfac sau ce să fac am să duc noaptea să o repare dumnezeu și am să ascund toate florile să ai numai tu flori ce să mai fac ??? să te iubesc?!

Ion Buzu Să te caut pe google Nu puteam da de tine, nu găseam pe nimeni din cei care au auzit ultimii de tine și am hotărît să te caut pe google. Am dat de niște poze, nu mai erai îmbrăcată în verde, verdele era culoarea ta iubită. Într-una din ele prindeai împreună cu niște necunoscuți frunze dintr-un cireș și aveai privirea cuiva care știa exact ce urmează să facă după o oră / după o zi / după o lună. Mai tîrziu am aflat că te-ai îndrăgostit și în multe din dimineți, înțelegi perfect cum funcționează lumea asta, o înțelegi din prima. Eu nici măcar nu mă trezesc dimineața și nici nu înțeleg cum funcționează, mirosul de urină din viața mea se întinde pe o rază de 20 m, totuși, grozav de bine îți mai stătea în verde.

Arhip Cibotaru Ca o liană Ca o liană mă învălui Cu ochii tăi, cu ploi de șoapte, Cu neagra flacără de plete, Cu șerpii brațelor în noapte. În vorbe îmi îneci auzul Cu primăvara ta îmi scuturi Din ramuri întomnate fulgii Și-n locul lor chemi flori și fluturi. Cu frunzele mi-acoperi văzul Să nu știu altă frunză verde, Furtuna lor mă împresoară Și sufletu-mi prin ea se pierde. Mă pierd întreg, de bună voie Înfășurat ca de zăbrele În tot ce ești pe astă lume De la țărână pân’ la stele.

George Topârceanu SINGURI Dormi !... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă, Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. Bate vânt cu ploaie-n geamuri Şi e noapte neagră-afară... Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate... Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe, Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte. Singur eu veghez în noapte, Ploaia cântă tot mai tare... Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

Vasile Voiculescu Fata din dafin Te dezgolesc și-n brațe îți strâng rotunda noapte, Lumina cărnii pipăi cu degete de orb, Și mâna, ospatată cu sâni, culege șoapte, Tot trupul cu migală de mângâieri să-ți sorb. Lucizi, genunchii candizi mai stăruie-n răscoală, Descui blândul lor lacăt cu chei de dezmierdări, Minunea jefuită să nu ramâie goală, Te-acopăr cu o horbotă de sărutări. Când, alba mușcătură înfiptă-n cer, pătrunde Altoiul aurorii în carnea beznei vii, Sub așternutul rece ca sub obroc te-ascunde Și stinge ale coapselor tale dulci făclii. Sub ceara dimineții ce lină arde-n soare Grav sufletul la margini de fericiri stă-n loc, Culege oboseala ca pe-o suavă floare Și patima-l închide în trunchiul ei de foc.

Nicolae Labiș Am iubit Am iubit de când mă știu Cerul verii, străveziu, Despletitele răchite, Curcubeiele pe stânci Ori pădurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe bărăgane Să văd fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trăsnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înălțimilor, Semeția pinilor Plini de scama norilor. Am iubit iubirea pură, Floare roșie pe gură Și în inima arsură, În priviri zăpezi candide Și-n piept voci necontenite. M-a înfiorat ades Tot ce gândurile țes: Pe al filelor polei Dansuri repezi, legănate, De pe arcuri înstrunate, Săgetarea de idei Toată-această măreție Ne-a fost dată din vecie.

George Ţărnea Scrisoare de bun rămas iubito, cîtă lume-i între noi numărători de ploi din doi în doi și dintr-un ochi de dor necunoscut, cîte zăpezi pe buze ți-au crescut... ascultă-mă și lasă-mă să strig mi-e frică de-ntîmplare și mi-e frig și nu mai vreau sa știu pîn` la sfîrșit cine-a iubit frumos, cine-a greșit cine-a făcut spre noapte primul pas cine-a plecat din joc, cine-a rămas cine și-a smuls pereții rînd pe rînd cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gînd cine-a pierdut și cine-a cîștigat de toate-nlănțuit s-au dezlegat cine-a crezut mai mult în celălalt sub cerul prea senin sau prea înalt cînd am să uit cum sună glasul tău decît tăcerea ce-mi va fi mai rău ? și cum să pot sub stele înnopta cînd nu mai știu ce-nseamnă umbra ta.

Mihai Bendiuc Ultima scrisoare Ești fericită? Văd că porți inel Am înțeles … Voi trage dungă peste Nădejdea inutilă. Fă la fel! Nu! nici un cuvânt ... Nu-mi spune că-i o formă, cunosc însemnătatea ei deplin! Știu, voi aveți în viață altă normă! Eu însă-n fața normei nu mă-nchin. Nu te mai cânt în versuri niciodată! În drumul tău mai mult nu am să ies. Nu-ți fac reproșuri: nu ești vinovată și n-am să spun că nu m-ai ințeles! A fost desigur… numai o greșeală Putea să fie mult………Nimic n-a fost. În veșnicia mea de plictiseală Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost. Și totuși, totuși, câteva atingeri Au fost de-ajuns să-mi dea amețeli, Vedeam vazduhul fluturând de îngeri, Lumină-n noaptea mea de îndoieli! Când degete de Midas am pus magic Pe frageda ființa ta de lut, Sună-n mine murmurul pelagic Al sfintelor creații de-nceput. Vedeam cum peste vremuri se-nalță Statuia ta de aur greu, masiv, Cum serioase veacuri se descalță Și-ngenuncheate rânduri submisiv La soclul tău dumnezeiesc așteaptă Să le întinzi cu zâmbet liniștit Spre sărutare adorata dreaptă, Înainte de-a se șterge-n infinit. O! de-am fi stat alături doar o oră!

Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă, roză, auroră De ne-nțeles, de nedescris. Ireversibil s-a-ncheiat povestea. Și nici nu știu de ai să mai citești din întâmplare rândurile – acestea În care aș vrea să fii ce nu mai ești! N-am să-ți strivesc eu visul sub picioare! N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag! Aș fi putut să spun: „Ești ca oricare”. … dar nu vreau în noroaie să mă bag. De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul, Tu vei rămâne nufărul de nea Ce-l oglindește beat de pofte tăul, Ce-l ține candid amintirea mea. Vei fi acolo pururi ne-nchinată, Te voi iubi mereu… fără cuvânt, Și lumea n-o să știe niciodată De ce nu pot mai mult femei să cânt. Acolo, sub lumina de mister, Scăldată-n apa visurilor lină, Vei sta iubită ca-ntr-un colț de cer O stea de seară blândă și ...senină. Iar când viața va fi rea cu tine, când au să te-mproaște cu noroi, Tu fugi în lumea visului la mine, Vom fi acolo singuri … amândoi. Cu lacrimi voi spăla eu orice pată, Cu versuri ne mai scrise te mângâi. În dulcea lor cadență legănată, Te vei simți ca-n visul tău dintâi. Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme) Să plec de-aicea de la voi curând, când glasul tău vreodat-o să mă cheme, voi reveni la tine din mormânt. Și dacă ar fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare M-aș zbate-ngrozitor în țărâna rece, Plangând în noaptea mare, tot mai mare.

Ștefan Augustin Doinaș Astăzi ne despărŢim Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ... Alături, umbra albastră pentru adevăruri gândite stă mărturie. Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, eu voi fi pământul cu toate păcatele. Păsări mari te vor căuta prin zări ducând în guşă mireasmă, bucatele. Oamenii vor crede că suntem duşmani. Între noi, lumea va sta nemişcată ca o pădure de sute de ani plină de fiare cu blană vărgată. Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape şi că, seara, sufletul meu, ca ţărmul care se modelează din ape, ia forma uitată a trupului tău ... Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, eu voi fi soarele negru, pământul. Nu peste mult are să bată vânt. Nu peste mult are să bată vântul...

Orice sărut Orice sărut ajunge cu un capăt dincolo de iubire. Iată – flori pe-a căror scară de petale scăpat ca soarele-ntr-o lume de culori. Cu ce m-aleg e, poate, o părere; mai hrănitoare însă decât sunt căpșunii, spicul, fagurii de miere și vinurile-ntregului pământ. Și mai severă: nu pot să m-apropii adeseori decât încet, tiptil, ca de un cârd de sperioase dropii, de universul ei subtil. E un imperiu transparent ce iese din lucruri, și le-așează-ntr-un alt chip, fie că-mi stau în față ca mirese, fie că pier ca spumele-n nisip. Acolo, mă cobor pe niște trepte de marmură și vânt, și mă scufund printre contururile înțelepte ale unei substanțe fără fund, și iarăși mă ridic, să pipăi tâlcul ce se desprinde din adâncul ei. Iar vremea trece, resfirată-n pâlcul cocorilor, vărsând pe răni ulei. Și doar acea alcătuire simplă de forme și de sunete-n azur mai stăruie, fluidă, lângă tâmplă purificând paragina din jur. Orice sărut ajunge cu un capăt dincolo de iubire. Dă-mi-l, deci, cu soarele acum, să simt cum scapăt în codrul dedesubt, fără poteci.

George Bacovia Decembre Te uită cum ninge decembre... Spre geamuri, iubito, priveşte Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi mână fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele - totuna Aş vrea să le-nvăţ simfonia. Mai spune s-aducă şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningă... zăpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casă mi-s sfinte, Te uită cum ninge decembre... Nu râde... citeşte nainte. E ziuă şi ce întuneric... Mai spune s-aducă şi lampa Te uită, zăpada-i cât gardul, Şi-a prins promoroacă şi clampa. Eu nu mă mai duc azi acasă... Potop e-napoi şi nainte, Te uită cum ninge decembre... Nu râde... citeşte nainte.

Poveste Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?... Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată Ca o pală rătăcire coborând din alte zări. Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri, Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire, Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri. - Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere, Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut. Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Marin Sorescu Baladă Când îndrăgostiţii au luat peste tot foc, Se prind de mână Şi se aruncă amândoi Într-o verighetă Cu apă puţină. Este o cădere importantă în viaţă Şi ei zâmbesc fericiţi Şi au braţele pline de flori Şi alunecă duios Şi alunecă măreţ pe jos, Strigându-se pe nume ziua Şi auzindu-se noaptea. De la o vreme Li se amestecă ziua cu noaptea, Într-un fel de tristeţe deasă... Verigheta răspunde Tocmai pe tărâmul celălalt. Acolo este o plajă mare Plină cu oase îmbrăţişate Care dorm cu albul lor ostenit, Ca nişte scoici frumoase Care s-au iubit toată marea.

Iulian Fruntașu POEM CU UN CORP DE FEMEIE ŞI UNUL DE BĂRBAT Dimineaţa căzută peste capul şi corpul meu atît de albă femeia care iubeşte şi arma care împuşcă iarna în munţi. Fugi de dragoste, fugi de moarte! – spune îngerul masacrat capul lui capul meu se rostogolesc la vale ca bostanii boşturi – Ce mai Haloyween! – vei exclama surîzînd. Pe străzile înguste şi însîngerate ca venele pe care ţi le vei tăia dragostea mea nebună departe de mine departe de tine acolo undei ai fugit şi unde ai crezut c-ai ajuns. Dimineaţa corpul meu corpul tău în soare – natură statică.

Nichita Stănescu Leoaică tânără, iubirea Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţişni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme…

Lună în câmp Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul, sub cortul adormiţilor gutui şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, văzduhul serii mi-ar părea căprui. Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge, zvelţi vânători, în arcuiţii lei din goana calului, cum îşi subţie arcul. 0, tinde-ţi măna stângă către ei şi stinge tu conturul lor de lemn subţire pe care ramurile i-au aprins, suind sub luna-n seve caii repezi ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii În ochii tăi cu luna mă răsfrâng … şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Mihai Eminescu A frumseţii tale forme… A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i, Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte; Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte; Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă, Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă, Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult, Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult; Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor, Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor, Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară… Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă, Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură! Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură, Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar, Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale, Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar. Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc, Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând, Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ. Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite, Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite: Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu, Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume, toate-s pleavă, De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă, Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv, Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv; De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară, De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi, Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi, Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi? De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi, Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere, Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere, Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

Dimitrie Stelaru Unde e dragostea mea? Spuneţi-mi voi, prieteni, unde e dragostea mea? Poate aţi văzut-o coborând munţii înalţi, Pletele ei poate erau crengile brazilor Pierdute spre cer Ochii ei stelele zăpezilor, Spuneţi-mi voi, prieteni, unde e dragostea mea? Dragostea mea şi-a rătăcit paşii Peste izvoarele-nsetate de viaţa ei, De arborele trupului ei. A trecut inima ei ca un imn al focului Lângă treptele de granit, lângă peşteri, Peste pădurile pline de sălbăticie. Prieteni, spuneţi dragostei mele Despre singurătate, despre munţi şi vânturi, Despre zilele care nu se întorc vreodată, Dar s-o încercuiţi cu lanţurile mele, Cu sufletul meu.

Lucian Blaga Iubire Iubeşti – când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori şi de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubeşti – când suavă icoana ce-ţi faci în durere prin veac o ţii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre vâltori, unde nu ajung sorii, te-avânţi să culegi printre umbre bălaiul surâs al comorii. Iubeşti – când simţiri se deşteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-aşteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubeşti – când întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îţi este-n aceeaşi măsură şi lavă pătrunsă de lună.

Ion Minulescu Romanţă fără muzică (Nu-i nimeni să ne vadă) Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă şi să ne-auză Nu pleca! Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată, Dă-mi degetele-ţi inelate Poeme-n pietre nestemate Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt, Dă-mi mâna toată, Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta. Rămâi cu mine toată seara… Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească Orchestra valsul?… Tu nu ştii Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească? Deschide-ţi braţele Altarul în care mă-nchinam alt’dată Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite, Apleacă-ţi gura-nsângerată, Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal. Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază, Neclintite, Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…

Romanţă fără muzică (Ca să-ajung până la tine) Ca să-ajung la tine, i-am zis calului: - Grăbeşte… Pune-ţi aripi ca în basme Şi te-nalţă până-n nori… Tot mai sus, Tot mai departe Ca şiragul de cocori Ce pluteşte colo-n zare!… Haide, calule, grăbeşte!… Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului: - Dă-mi mâna Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde… Ca s-ajung cât mai degrabă, Haide, vântule, dă-mi mâna!… Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii: - Mergi-nainte Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu Şi-mi ţine calea… Netezeşte-mi munţii-n zare Şi-umple-mi de cadavre valea Dintre ea şi mine Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!… Ca să-ajung până la tine, Pentru tine-au obosit Calul, Vântul, Moartea Toate mi-au făcut pe voie ; Dar… Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar, Strunele chitarei-s rupte Şi… romanţa s-a sfârşit!

Emil Brumaru Cântecul cel mai naiv Femeile care m-au înşelat Atât de dulce au ştiut s-o facă Încât aproape c-a-nceput să-mi placă Nemernicia blândului păcat. Ba chiar le-ndemn cu fluturi şi le cer Să-mi tăvălească-n praf sufletul moale, Fără fereli, lacrimi subţiri, ocoale. Ci giuvaiere le aduc, boier, Spre-a le lua şi pipăi în pat Cu sânii şi-a le pierde între şale. Femeile care m-au înşelat Atât de dulce au ştiut şi-agale...

Adrian Păunescu Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi Altceva nu-i nimic Şi mereu mă complic Şi ce simplu mi-ar fi, Dacă nu te-aş iubi. Dacă m-aş lua după pretexte, dacă-aş trage unde e uşor, nici nu trebuia s-aud de tine şi-mi era mai de folos să mor. M-am băgat de bună voie slugă, dragostei morale ce ţi-o port, dar pricep că mi-ar fi fost rentabil să privesc destinul ca pe-un sport. Nu-i o simplă încăpăţânare, pentru un ambiţios pariu, dar aleg o cale complicată, tocmai din motivul că sunt viu. Eu detest relaţia burgheză, decorată circumstanţial, mă închin la legile naturii şi salut iubirea, ca scandal. Mama ei de viaţă prefacută, tatăl ei de soartă la mezat, te iubesc în felul unui trăznet, te prefer aşa cum s-a-ntâmplat. Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie cu acest fel de a trăi al meu, totuşi, vreau să ştii că, din păcate, dragostea e o dificultate, fără care-ar fi cu mult mai greu.

Mircea Cărtărescu Când ai nevoie de dragoste când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste. când trebuie să iubeşti nu eşti iubit. când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate. când eşti nefericit nu are sens să o spui. când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine. când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi. când eşti la pământ cine se interesează de tine? cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată? fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine. poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos, nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură. fii lângă mine, ţine cu mine. înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie, fii iubita mea permanentă. hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă. să ne ataşăm, să ajungem la echilibru. dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste când ai nevoie de dragoste. când trebuie să iubeşti nu eşti iubit. când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Mircea Dinescu Sunt tânăr, Doamnă Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge, cum aş putea întoarce copilul care-am fost când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge. Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul ca să pricep căderea din somn spre echilibru, dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul nu m-aş încape în pielea mea de tigru. Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă. Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii, această putrezire mă-mbată ca un vin căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii. Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred, oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

Șerban FoarŢă *** Nu am venit decât să-ţi spun că plec Că n-o să mă oprească plânsul tău Cum bine-a zis Verlaine În vântul rău În vântul ăsta,-ţi spun că am să plec Rămâne-n prag ce ne-a fost drag amândurora Dar tu păleşti şi-n lacrimi eşti când bate ora De-adio; şi regret Să-ţi tot repet Că suferi în zadar, Că mi-ai fost dragă, dar... Nu am venit decât să-ţi spun că plec Că n-o să mă oprească plânsul tău Cum bine-a zis Verlaine În vântul rău În vântul ăsta,-ţi spun că am să plec

Tudor Arghezi De-abia plecaseşi De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Ana Blandiana Cuplu Unii te văd numai pe tine, Alţii mă văd numai pe mine, Ne suprapunem atât de perfect Încât nimeni nu ne poate zări deodată Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia De unde putem fi văzuţi amândoi. Tu vezi numai luna, Eu văd numai soarele, Tu duci dorul soarelui, Eu duc dorul lunii, Stăm spate în spate, Oasele noastre s-au unit de mult, Sângele duce zvonuri De la o inimă la alta. Cum eşti? Dacă ridic braţul Şi-l întind mult înapoi, Îţi descopăr clavicula dulce Şi, urcând, degetele îţi ating Sfintele buze, Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc Până la sânge gura. Cum suntem? Avem patru braţe să ne apărăm, Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea Şi tu numai duşmanul din faţa ta, Avem patru picioare să alergăm, Dar tu poţi fugi numai în partea ta Şi eu numai în cealaltă parte. Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Suntem egali? Vom muri deodată sau unul va purta, Încă o vreme, Cadavrul celuilalt lipit de el Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte? Sau poate nici nu va muri întreg

Şi va purta-n eternitate Povara dulce-a celuilalt, Atrofiată de vecie, Cât o cocoaşă, Cât un neg... Oh, numai noi cunoaştem dorul De-a ne putea privi în ochi Şi-a înţelege astfel totul, Dar stăm spate în spate, Crescuţi ca două crengi Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, Jertfindu-se pentru o singură privire, Ar vedea numai spatele din care s-a smuls Însângerat, înfrigurat, Al celuilalt.

Octavian Paler Avem timp Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta și în stânga, să regretăm ce-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine, avem timp să citim și să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm, avem timp sa ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu. Avem timp pentru ambiții și boli, să învinovațim destinul și amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecții și să le uitam dupa-aceea, avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp pentru puțină tandrețe. Când să facem și asta murim.

Magda Isanos Vis vegetal Aș vrea să fiu copac Și-aș vrea să cresc lângă fereastra ta. Te-aș auzi, Și-n voie te-aș privi întreaga zi M-aș apuca și iarna să-nfloresc, Ca să te bucuri! Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, Iar nopțile mi-ar da cercei de stele Pe care, ca pe frunze ți le-aș da. Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori M-aș apleca ușoară sa-ți sărut Când parul ce pe frunte ți-a căzut, Când buzele cu buze moi de flori Spre toamna m-aș juca zvârlindu-ți mere Și foi de aur roșu prin odaie Cu-a ramurilor tânără putere Ți-aș apăra obloanele de ploaie. Și, cine știe, poate că-ntr-o seară De primavară, când va fi și luna Va trece prin gradină o zână bună, Făcându-mă femeie să fiu iară. Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz Genunchiul ud de frunze și pământ, Cu rouă și cu lună pe obraz, Eu ți-aș sări în casă și senină, Uitând de-atâta vreme să vorbesc, Cu câte-un cuib în fiecare mână, Aș incepe să zâmbesc.

Saadi Despre dragoste Am auzit din voia întâmplării pe-un fluture spunându-i lumânării; -Iubesc și dacă ard nu-i de mirare, dar tu de ce verși lacrimi arzătoare? Raspunse lumânarea: - De durerea de a-mi fi pierdut pe dulcea-mi soră – mierea. Decând mi-a fost luată-a ei dulceață un foc a devenit întreaga-mi viață. De-aceea lumânării-n orice clipă pe-obrazu-i lacrimi i se înfiripă. Și i-a mai spus: - Nu știi ce e iubirea, căci n-ai curaj să-i suferi pârjolirea. Tu fugi de flacără, deși ți-e dragă, eu neclintită stau și ard întreagă. Doar aripa iubirii foc îți aprinde, din tălpi și până-n creștet mă cuprinde. Așa vorbea în noapte-acea făclie și-un fluture-i ținea tovărășie. dar noaptea încă nici nu se sfârșise când mâna unei fete o ucise. Și lumânarea scoase-un fum subțire spunându-i: - Așa sfârșeste-orice iubire. Să-nvețe cel ce dragostea o cere c-arzând ucis, găsi-va mângâiere. Nu plânge pe mormântul dragei moarte, ci râzi, de-ai fost alesul ei și-n moarte.

Pablo Neruda Regina Te-am făcut regină Există mai mari, mai mari decât tine Există mai pure, mai pure decât tine Există mai frumoase, mai frumoase decât tine Totuşi, tu eşti regina. Când mergi pe stradă, nimeni nu te recunoaşte. Nimeni nu-ţi vede coroana de cristal, nimeni nu priveşte covorul de aur roşu pe care îl calcă fiecare pas al tău, covorul care nici nu există. Şi când apari, toate râurile se ridică în corpul meu vuind, se mişcă clopotele în cer, şi un imn umple lumea. Numai tu şi cu mine, numai tu şi cu mine, iubirea mea, îl auzim sunând.

Charles Bukowski Confesiune aşteptând moartea ca pe un pisoi care-o să-mi sară pe pat. îmi pare atât de rău pentru nevasta-mea o să găsească trupul ăsta ţeapăn alb o să-l scuture o dată apoi poate încă o dată Hank! Hank nimic. nu că o să crăp mă îngrijorează, nevastă-mea singură cu grămăjoara aia de nimic. aş vrea să ştie că pentru toate nopţile în care am dormit împreună chiar şi cele mai inutile certuri au fost lucruri întotdeauna splendide şi că cele mai grele cuvinte pe care m-am temut să i le spun pot fi acum spuse: te iubesc.

William Shakespeare Sonetul XVIII Să te aseamăn cu o zi de vară? Tu eşti mai dulce şi surîzi mai blînd! În Mai e vînt şi mugurii-i doboară Şi timpul verii trece prea curînd. Cerescul ochi e, uneori, fierbinte Şi-ades umbrită-i geana lui de foc, Căci de frumos frumosul se dezminte Şi-ntîmplător şi-n al schimbării joc. Dar vara ta nu va păli vreodată Căci frumuseţea-i veşnic anotimp; Nici moartea s-o umbrească n-o să poată Cînd vers etern o-nalţă peste timp. Cît va fi suflet, văz şi versul meu, Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.

Oscar Wilde Silentium amoris Cum văpaiata soarelui cunună Grăbește palida, învinsa lună Spre negrul ei abis, mai înainte De orice cântec de privighetori, În fața ta, frumoaso, n-am cuvinte; Tac dulci cântări și mi se-aștern palori. Și când pe șesul gol, în seara pală, Pe-aripe aprigi vântul dă năvală Și frânge trestii mari când le sărută, Fiind chiar flautele lui de cânt, Furtuna pasiunilor m-a frânt: Iubind prea mult, iubirea mea stă mută. În ochi-mi vezi ca-n slovă tipărită De ce eu tac, iar lira-i nestrunită. Ne-om despărți... Plecând, te vei abate Spre alte buze dulci, spre alte zări: Eu voi chema nedate sărutări Și cântece rămase necântate.

Charles Baudelaire Florile răului Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime, O, Frumuseţe? Reaua şi buna ta privire Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime, De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire. În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună; Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura; Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună Se face laş eroul, vitează stârpitura. Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare? Destinul ca un câine de poala ta se ţine; Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare; Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine; Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ; Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate Nu-i cel mai slut, şi-Omorul e un breloc de preţ Pe pântecul tău săltând cu voluptate. Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare, Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă. Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă. Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie, O, Frumuseţe! Monstru naiv şi fioros! Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios? Sirenă rea sau înger, drăcească sau divină, Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea, Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină!Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Francesco Petrarca Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas, Şi ţară prea frumoasă şi loc şi punct în care Privirea ei cea dulce şi învăluitoare M-a fost pătruns, şi-n mine de-a pururi a rămas. Binecuvânt şi-ntâia mea dulce întristare Din clipa când iubirea, vicleană, m-a robit, Şi arcul şi săgeata ce m-a străpuns cumplit, Şi rana până-n suflet adânc sfredelitoare. Binecuvânt şi zvonul stârnit de mine-n lume Când chem Madona dragă de-atâtea ori pe nume, Şi dorul şi suspinul şi plânsul ne-ncetat. Binecuvânt şi gândul născut numai de Ea, Şi stihurile-mi toate şi osteneala mea Prin cari iubitei faimă pe veci i-am câştigat. „Întru viaţa Madonei Laura”

Rainer Maria Rilke Cântec de dragoste Cum să-mi împiedec sufletul să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău? Cum să-l înalţ deasupra ta spre alte lucruri, altundeva? O, cum, cum l-aş aduna lângă ceva pierdut în întunerec, într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând, ce nu se-ndepărtează când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind. Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine, ne împreună totuşi aşa cum un arcuş din două strune-un singur sunet scoate. Pe ce vioară suntem înstrunaţi? Şi ce artist ne ţine-n mâna lui, cântec cum altul nu-i?

François Villon Dublă baladă cu acelaşi tâlc Iubiţi, de-aceea, cât vă place, Fiţi veseli şi petrecăreţi, Că pân’ la urmă, orice-aţi face, Capetele vi le pierdeţi. Nerozi ajung cei prea iubeţi: Salmon căzu-n idolatrie, Samson în tagmă la orbeţi. Ferice-i care nu le ştie ! Orfeu, care din flauturi Şi din cimpoi da zvon vrăjit, De câinele cu patru guri, Cerber, aproape fu-nghiţit. Narcis, că prea mult şi-a iubit Chipul cel plin de gingăşie, În puţ adânc s-a prăbuşit. Ferice-i care nu le ştie! Sardana, cavalerul care Creta în lupte-a cucerit, Îşi puse strai de ţesătoare, Printre muieri, la războit. David, crai şi profet vestit, La băi o coapsă durdulie Văzând, pe Domnul l-a hulit. Ferice-i care nu le ştie! Amon căzu în dezonoare, (Cică plăcinte a mâncat), Cu Tamar, ce ruşine mare, Chiar sora lui, urcând în pat. Irod, (nu-s basme), l-a scurtat Pe Sânt Ioan de scăfârlie, Doar pentru danţuri şi cântat. Ferice-i care nu le ştie!

De mine, bietul, să mai zic: M-au bătut gol, ca pe-un mişel, Ca rufa-n râu, n-ascund nimic. Cine mi-a dat amaru’ acel Decât Catrina de Vaucelles? Noel, când luam pe scăfârlie, La praznic fu părtaş şi el. Ferice-i care nu le ştie! Dar tinerelul ăsta oare De fete crezi că s-ar lăsa? Nici de l-ai arde la frigare Ca pe-un călar pe mături, ba! Prea-s dulci şi au pe vino-’ncoa’. Dar să le crezi, e nebunie, Blonde ori brune-s tot aşa. Ferice-i care nu le ştie!

Rabindranath Tagore Cănd ea trecu pe lângă mine... când ea trecu pe lângă mine cu pași repezi m-atinse cu poala rochiei, ușoară din neștiuta insulă a unei inimi răzbi un suflu cald de primăvară o fâlfâire și-atingere de-aripă mă netezi și disparu-ntr-o clipă ca o petală fragedă de floare ce-o rupe și-o învolbură o boare. căzu pe inima-mi ca un suspin al șoldului în foșnet lin și ca o șoaptă moale a inimii sale.

Adam Mickiewicz Îndoiala Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc, Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc; Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte, Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde; Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire: Noi suntem prieteni sau asta-i iubire? De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt Să fac chipul tău să-mi revină în gând; Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu Acest chip este-aproape de cugetul meu Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire: Suntem numai prieteni? Sau asta-i iubire? Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun; Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale, Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale; Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire: Am venit ca prieten? Sau venii din iubire? Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da, Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta; Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie Decât pace să ai şi trupească tărie. Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare: Asta-i prietenie? Este dragoste oare? Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă, O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă, Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc; Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare: Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine, N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine; Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine Ce idei mi-au venit, împletite în rime, Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire? Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

Michelangelo 59 Când se iubesc doi oameni în tăcere, încât destinul ce-ntre ei se-mparte rănind pe unul, altul e pe moarte, şi-n două inimi caste stă o vrere, şi când, eternizat, un suflet cere din două trupuri zbor spre cer, departe, când c-o săgeată două piepturi sparte aprinde-Amor cu tainică putere şi când ei speră cu înfrigurare într-un sfârşit comun şi, peste-aceste, iubindu-se, nu se iubesc pe sine şi când iubirea lor e mult mai mare decât o mie de iubiri, cum este în stare supărarea să-i dezbine?

Nicolaus Lenau Drumuri triste Ne dusesem prin pădure; Pasări vesel ciripeau; Prin desişuri verzi, uşure, Căprioarele fugeau. Imnuri de iubiri din toate Ramurile auzeam; Trişti, prin codrul verde poate Numai noi mai rătăceam. Era noapte clară, lină, Când pe râu ne-am dus vâslind; Luna ne privea senină, Ochii-n apă oglindind. Ţoti glumeau; îndurerată, Doar iubirea-n noi simţea Cum, cu fiece lopată, Şi norocul se ducea. Erau nori pe cer, şi vânturi Printre cruci treceau, şoptit. Când ne-am dus printre mormânturi; Cât dormeau de liniştit! Crucilor zadarnic însă, Trişti, un sprijin le-am cerut; Cei din groapă, faţa plânsă Oare ne-o vor fi văzut?

Irving Layton Smerenia dragostei Dragostea-i ceva aşa de smerit! Îmi fac mâinile căuc în aer; Acolo n-o aflu Şi nici în desfătarea prietenei mele Şi nici în păsări cântătoare. Tulbure umblu, părăsit. Pierdutu-mi-am drumul. Dragostea nu-i, cum spun unii, Nici în ochii femeii, albaştri ori cenuşii Nici în sărutări furate sau dăruite. Dragoste, ţip, află-mă Răsucindu-mă în fel de fel de greşuri; Desfăşură-ţi părul aspru şi rece, Umărul de bulb şi bulboane Şi apoi, târfă nătângă, loveşte în mine, ia-mi văzul!

Alfred de Musset Cântec Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu Nu crezi c-ajunge să iubești doar una? Și nu-ți dai seama că shimbând într-una, Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?” Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi; N-ajunge să iubești mereu tot una! Și nu-ți dai seama că schimbând într-una, Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?” Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna? Și nu-ți dai seama că schimbând într-una Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?” Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi; Tristețile n-ajung de totdeauna. Și nu-ți dai seama că schimbând într-una, Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”

René Char Pe înalţimi Aşteaptă-mă încă puţin Curând va trebui să vin Să spintec frigul care ne reţine. Nor, în primejdie de moarte ca şi mine. (În casa noastră era o prăpastie. De aceea am plecat şi ne-am stabilit aici.)

Din plin Când oasele ne-atinseră pământul Şi-n prăbuşire ne-au străpuns obrazul, Iubirea mea, nimic nu se sfârşi. O nouă dragoste veni-ntr-un ţipăt Să ne învie, să ne prindă iar. Şi chiar de-ar fi tăcut căldura Lucrul acela care se continua Opus vieţii muribunde, La nesfârşit s-ar fi elaborat. Ceea ce noi văzuserăm plutind Alături de durere Era acolo, ca-ntr-un cuib, Şi cei doi ochi ai lui ne cuprindeau Unindu-ne într-un consimţământ abia născut. Moartea nu mai crescuse În ciuda unor lânuri ude leoarcă, Iar fericirea la auzul Prezenţei noastre, nu-ncepuse încă; Şi iarba era goală, călcată în picioare.

Olaf Bull Metopă Pe tine vreau în vers să te închid, pe tine-adânc să te păstrez, de-a pururi. În tânăr albastru de neşters rămâi acum în ritmice contururi. Tu, însorito, feciorelnic chip ce schimbi un cer pe altul, îmblânzind lumina, duioşia, timpul, taina! Aş da şi cântul meu, să pot în schimb ciopli doar o metopă-a amintirii ce-apoi, uşor, pe suflet să ţi-o las, tu, suflet sfâşiat şi în impas! Vagabondăm pe plajă. Pleci urechea la valurile care cad, dispar – şi sună spuma-n spaţiile serii ce-şi mută veşnic veştedul hotar. Şi clopotele tot mai palid sună din turnuri de biserică-n amurg. Rostogolite valuri de lumină, solarele torente curg şi curg... Pădurile-s albastre; ceru-n preajmă: spre casă-aleargă turmele de nori. Se reculege câmpul. Sus, răsare Arcturus. Vântul, nemaidând fiori, doar îndărătul gardului de piatră respiră în secară, liniştit. Tragi aerul în piept. Ce răsuflare adânc-fierbinte! Ochii tăi sclipesc. La ce gândeşti, tu, fată visătoare? „Gândesc la seri ce-or trece fără mine. La câmpuri coapte în absenţa mea, La mişcătoare fleacuri, ca sămânţa ce-o spargi în dinţi; la vale, valuri, ca acestea ce se sparg în faţa noastră. La săptămâni şi luni care vor curge

şi fără mine, când voi fi-n mormânt, cu înserări la fel de-adânci şi-albastre, când nu voi fi cu tine pe pământ. Şi-n ochii mei o lacrimă se suie sfios alunecându-mi pe obraz. Aceste toate azi sunt ale noastre. Sunt ele-ntr-adevăr? Şi ca şi azi vor fi şi peste ani când ceaţa însăşi s-o risipi? Ce straniu străluceşte, după reflux, nisipul? Totul ca o lacrimă în ochii tăi sclipeşte. Oricum, e-un dulce, fericit miracol şi grâu, şi arbori, şi atâtea flori, şi munţii-n fund, ce-s umezi de aceste mărunte clipe-adânci, cum uneori privirea ce ţi-o văd acum, iubite... Mesteacănul, priveşte cât de-al nostru-i! Şi acest gard de lemn şi, pe tăpşan, căruţa cu uneltele dintr-însa, şi valea verde-n fiecare an. De-aş porunci mormântului, aş vrea să cresc ca un mesteacăn nalt, subţire, cu stele printre crengi, ori să mă schimb în pajişte ori munte – doar aşa mi-aş apăra grădina de pieire. Tu, ţine-mă în braţe şi mă strânge să simt aproape clipa asta când un licăr de speranţă radiază o altă veşnicie pe pământ!” Iar eu, un om din carne şi din sânge, din creştet până-n tălpi un pământean, presimt că am văzut – dar ce anume? Acel ceva înalt şi diafan ce-i numai gând, privire, numai glas. Însingurata mea! Ce pot să fac decât să-ţi mângâi părul, să aspir parfumul, să-ţi văd ochii... Pan şi Psyhe în grâu. Deasupra, veşnice sclipiri.

Margaret Atwood După ce m-am rupt în bucăţi Cu ce-ncordată atenţie te urmăresc lipind şi cosând şi potrivindu-mă din nou laolaltă. Creierul meu a fost o păpuşă spartă, i s-a fărmat inima de-atâtea greşite planete mecanice, pendule şi ochi de sticlă zornăiţi pe sârmă care bâltâcăie şi totuşi conştiinţa mi-i tare, golită, o cunoaştere albastră sub care poţi să umbli, fără a-ţi da seama că eşti singurul gând legănat în ţeasta mea de păpuşă, cer boltit, secată fântână întoarsă, o lipsă de anotimpuri rotite ce-ar putea ţine înecul într-un gol mai adânc decât apa. Dar neştiutoarele riscuri sau tocmai de aceea poate mi-atingi capul universul în ţăndări iată luna şi soarele se-nalţă, se-ntind şi apun iarăşi deasupră-ne aşa cum se cuvine în vreme ce gâtul mi se suceşte dres de-ndemânatecele-ţi degete.

Lord Byron RomanŢă A mea tînără taină afund rămâne-ascunsă În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit; Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit! Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând. A mea flacără este vecinică, nevăzută Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt, Ş-a deznădejdii rece întunecime mută În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost. Aibă-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece; Singura chinuire şi iad ce-aş suferi Este de a fi stinsă din pomenirea ta. Ascultă-mi ăst din urmă glas singur pentru tine Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi; În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine O lacrimă să-ntîmpin l-a veciniciei porţi, Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.

Edgar Allan Poe Annabel Lee De demult s-a-ntîmplat, de demult… Era lângă-o mare cu ape-argintii, O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi, O fecioară, Annabel Lee; Şi trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu, Şi trăia – să mă poată iubi. Eu – un copil – şi ea un copil, Lângă-o mare cu ape-argintii, Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire Ca un cântec – Annabel Lee; Şi priveau, pizmuind preacurata iubire, Chiar serafii de sus, din tării. Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult, Lângă marea cu ape-argintii Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor, îngheţând-o pe Annabel Lee ; Măritele-i neamuri au dus-o departe. Departe de mine, spre miazăzi, Şi-au închis-o în mormântul de piatră, Lângă-o mare cu ape-argintii. Chiar serafii, nicicînd fericiţi ca noi, Pizmuindu-ne priveau din tării – Da, aşa s-a-ntîmplat (şi cu toţii o ştiu Lângă marea cu ape-argintii) Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros, înghețând, ucigând pe Annabel Lee. Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea Celor mai bătrâni decât noi, doi copii – Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii – Şi nici îngerii de sus, din tării, Nici demonii din funduri de-ocean

N-au să poată vreodată visul meu despărţi De-al frumoasei Annabel Lee. Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând Al fecioarei Annabel Lee; Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari, Ai frumoasei Annabel Lee; Şi în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat, Lângă draga, iubita, logodnica mea, în mormântul din ţărmuri pustii, Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

Paul Verlaine Spleen Erau prea roşii trandafirii, Prea neagră iedera pe ram. Cad jertfă deznădăjduirii, De cum te mişti, că nu te am. Prea blînd şi prea albastru cerul Şi valurile-n larg prea verzi… O frică m-a pătruns ca gerul, Că fugi, te pierd şi că te pierzi. Mă oboseşte merişorul, Luciosul ilexului strai Şi cîmpul infinit ca dorul, Dar nu şi tu, iubire, vai!

Alphonse de Lamartine Suvenirul Ziua se duce ș-altele vin, Și fără urmă se strecor toate; Dar să te stingă nimic nu poate Dintr-al meu suflet de tine plin. Anii mei repezi, viața-mi traită Le văz grămadă în urma-mi stând, Precum stejaru-și vede căzând În preajma-și frunza cea veștezită. Fruntea-mi de vreme toat-a albit, Sângele-mi rece abia prin vine Curge, ca unda ce-n loc o ține Sufletul iernii cel amorțit. Dar chipu-ți tânar, tot într-o stare, În veci tot tânar îl voi privi, În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni: El, ca un suflet, vârstă nu are. Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit; Și când privirea-mi cea neclintită De tine-aicea fu părăsită, Dodată-n ceruri eu te-am zărit. Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă Te văz ca-n ziua ce mă lăsași Și la cerescu-ți locaș zburași Cu aurora cea răcoroasă. Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc Și-n ceruri încă tot te urmară: Din viață ochii-ți ce încetară De nemurire raze lucesc! Zefirul dulce cu-a sa suflare Încă îți suflă păru-undoios, Ce-n trăsuri negre de abanos Recade-n sânu-ți fără-ncetare. Umbra acestui val mincinos Și mai mult chipul ți-l îndulcește, Ca dimineața ce se ivește Din valul nopții întunecos.

Cerescul soare vine, sfințește Cu ale noastre zile ce zbor; Și-ntr-al meu suflet al meu amor Nu are noapte, în veci lucește. Minut nu este, nu fac un pas Și-mi esti aievea înfățișată: De mă uit, unda chipu-ți mi-arată; D-auz, zefirul poarta-al tău glas. Pe când pamântul doarme, visează, D-auz prin frunze vântul soptind, Parca din buze-ți auz ieșind Sfintele-ți vorbe ce mă-nviază. De-mi ridic ochii și-n sus privesc Aceste stele învăpăiate, P-a nopții pânză împrăștiate, În toată steaua eu te zăresc. Dacă zefirul, cu-a sa mișcare, Din flori mă-mbată cu-al lor miros, Atuncea pieptu-mi neputincios Răsuflă însăși a ta suflare. Când trist, în taină, la altar merg Să rog Ființa mângâietoare, Atuncea lacrimile-arzătoare Mâinile tale simt că le șterg! Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire Ș-asupra-mi aripile-ți alin; Visele toate din tine-mi vin, Încât viață simt în dormire. Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta Să-mi taie firul zilelor mele! Ș-atunci din visuri dulci, amari, grele, Doamne!... în sânu-ți m-as deștepta! Ca două raze strălucitoare Și ca suspinuri ce se unesc, A noastre suflete unu-mplinesc. Și eu... sunt încă cu răsuflare!

Alfred de Musset Stea palidă a serii Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare, Ce din amurguri fruntea sclipindă îți desprinzi, Cu ochii-ți, din palatul de-azur au ce cuprinzi? Ce vrei să vezi în depărtare? S-a potolit furtuna și vântul a-ncetat; Cu freamăt blând pădurea își lăcrimează dorul; Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul Printre miresme și-a luat. Ce cauți peste lumea ce doarme în stihie? Parcă spre munți acuma cobori în pas ușor; Pleci surâzând, prieten plin de melancolie, Iar ochiul tău clipește în zări tremurător. Stea ce cobori în noapte spre verzile coline, Tu, ce din mantia nopții ca lacrimă-ai descins, Și vezi în depărtare păstorul care vine Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins, Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârșita noapte? Vrei un culcuș, prin trestii, pe țărmul solitar? Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără șoapte, Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar? De e să mori, luceafăr, și dacă-n marea-adâncă Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îți cer: Întârzie-ți plecarea! Mai stai o clipă încă! Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

William Blake Necunoscută Adorm, însă tristețea nu mă lasă, Mă frige dorul și viața îmi e arsă, Adorm și visul iar spre ea mă duce Și cu iluzii iar, sunt răstignit pe cruce. O văd în depărtare, tainică figură, Eu fug spre ea, speranța iar mă fură, Fantomă palidă, ce îmi apari în vis, Ce focul agoniei, în suflet mi-ai aprins. Mă doare totul și sunt prea obosit, Să mai doresc acum, cândva ce am dorit. În orice chip te caut, în orice privire, Orice mișcare, orice gest, orice sclipire. În vis te văd mereu, doar ca prin ceață Și vreau din vis să nu revin la viață. Dar tot ce am, este speranța oarbă Și o iluzie, ce soarta o să-mi soarbă, Adorm, azi iarăși vei veni? Tu, cine ești? De aș putea eu ști… Ești dulce, gingașă, tăcută… Vei fi mereu, a mea Necunoscută.

CАМЫЕ КРАСИВЫe

СТИХИ ПРО ЛЮБОВЬ ДЛЯ САМЫХ КРАСИВЫХ ЖЕНЩИН

КИШИНЁВ, 2016

Идея - Концепт: Селлекция текстов: Обложка: Дизайн вёрстка:

Мариу Марин Ронин Теренте Сергей Дребужан Андрей Иким

Издатель: Мариу Марин Тел.: +(373) 79 977 333 E-mail: marinmariu@gmail.com

Оглавление 5 Маринa Цветаевa / Любовь 6 Сергеи Есенин / Письмо к женщине 9 Аннa Ахматовa / Вечером 10 Александр Блок / * * * 11 Константин Симонов / * * * 12 Борис Пастернак / * * * 13 Владимир Маяковский / ОБЫКНОВЕННО ТАК 14 Михаил Лермонтов / К *** (Я НЕ УНИЖУСЬ ПРЕД ТОБОЮ...) 16 Изабелла Ахмадулина / ДЕКАБРЬ 17 Владимир Высоцкий / БАЛЛАДА О ЛЮБВИ 19 Иван Бунин / ОДИНОЧЕСТВО 20 Андрей Вознесенский / * * * 22 Иосиф Бродский / Любовь 23 Эдуард Асадов / Слово о любви 25 Даниил Хармс / СТРАСТЬ 27 Иван Тургенев / А. Н. ХОВРИНОЙ (ЧТО ТЕБЯ Я НЕ ЛЮБЛЮ...) 28 Владимир Набоков / * * *

CАМЫЕ

КРАСИВЫЕ

СТИХИ ПРО ЛЮБОВЬ ДЛЯ САМЫХ КРАСИВЫХ ЖЕНЩИН

Маринa Цветаевa Любовь Ятаган? Огонь? Поскромнее, — куда как громко! Будь, знакомая, как глазам — ладонь, Как губам — Имя собственного ребенка. Любовь! Любовь! И в судорогах, и в гробе Насторожусь — прельщусь — смущусь — рванусь. О милая! Ни в гробовом сугробе, Ни в облачном с тобою не прощусь. И не на то мне пара крыл прекрасных Дана, чтоб на сердце держать пуды. Спеленутых, безглазых и безгласных Я не умножу жалкой слободы. Нет, выпростаю руки, стан упругий Единым взмахом из твоих пелен, Смерть, выбью!— Верст на тысячу в округе Растоплены снега — и лес спален. И если все ж — плеча, крыла, колена Сжав — на погост дала себя увесть,— То лишь затем, чтобы, смеясь над тленом, Стихом восстать — иль розаном расцвесть!

Сергеи Есенин Письмо к женщине Вы помните, Вы всё, конечно, помните, Как я стоял, Приблизившись к стене, Взволнованно ходили вы по комнате И что-то резкое В лицо бросали мне. Вы говорили: Нам пора расстаться, Что вас измучила Моя шальная жизнь, Что вам пора за дело приниматься, А мой удел – Катиться дальше, вниз. Любимая! Меня вы не любили. Не знали вы, что в сонмище людском Я был как лошадь, загнанная в мыле, Пришпоренная смелым ездоком. Не знали вы, Что я в сплошном дыму, В развороченном бурей быте С того и мучаюсь, что не пойму – Куда несет нас рок событий. Лицом к лицу Лица не увидать. Большое видится на расстоянье. Когда кипит морская гладь – Корабль в плачевном состояньи. Земля – корабль! Но кто-то вдруг За новой жизнью, новой славой В прямую гущу бурь и вьюг Ее направил величаво. Ну кто ж из нас на палубе большой Не падал, не блевал и не ругался?

Их мало, с опытной душой, Кто крепким в качке оставался. Тогда и я, Под дикий шум, Но зрело знающий работу, Спустился в корабельный трюм, Чтоб не смотреть людскую рвоту. Тот трюм был – Русским кабаком. И я склонился над стаканом, Чтоб, не страдая ни о ком, Себя сгубить В угаре пьяном. Любимая! Я мучил вас, У вас была тоска В глазах усталых: Что я пред вами напоказ Себя растрачивал в скандалах. Но вы не знали, Что в сплошном дыму, В развороченном бурей быте С того и мучаюсь, Что не пойму, Куда несет нас рок событий… Теперь года прошли. Я в возрасте ином. И чувствую и мыслю по-иному. И говорю за праздничным вином: Хвала и слава рулевому! Сегодня я В ударе нежных чувств. Я вспомнил вашу грустную усталость. И вот теперь Я сообщить вам мчусь, Каков я был, И что со мною сталось! Любимая! Сказать приятно мне: Я избежал паденья с кручи. Теперь в Советской стороне Я самый яростный попутчик.

Я стал не тем, Кем был тогда. Не мучил бы я вас, Как это было раньше. За знамя вольности И светлого труда Готов идти хоть до Ла-Манша. Простите мне… Я знаю: вы не та – Живете вы С серьезным, умным мужем; Что не нужна вам наша маета, И сам я вам Ни капельки не нужен. Живите так, Как вас ведет звезда, Под кущей обновленной сени. С приветствием, Вас помнящий всегда Знакомый ваш Сергей Есенин.

Аннa Ахматовa Вечером Звенела музыка в саду Таким невыразимым горем. Свежо и остро пахли морем На блюде устрицы во льду. Он мне сказал: “Я верный друг!” И моего коснулся платья. Так не похожи на объятья Прикосновенья этих рук. Так гладят кошек или птиц, Так на наездниц смотрят стройных… Лишь смех в глазах его спокойных Под легким золотом ресниц. А скорбных скрипок голоса Поют за стелющимся дымом: “Благослови же небеса – Ты в первый раз одна с любимым”.

Александр Блок *** Ей было пятнадцать лет. Но по стуку Сердца – невестой быть мне могла. Когда я, смеясь, предложил ей руку, Она засмеялась и ушла. Это было давно. С тех пор проходили Никому не известные годы и сроки. Мы редко встречались и мало говорили, Но молчанья были глубоки. И зимней ночью, верен сновиденью, Я вышел из людных и ярких зал, Где душные маски улыбались пенью, Где я ее глазами жадно провожал. И она вышла за мной, покорная, Сама не ведая, что будет через миг. И видела лишь ночь городская, черная, Как прошли и скрылись: невеста и жених. И в день морозный, солнечный, красный – Мы встретились в храме – в глубокой тишине: Мы поняли, что годы молчанья были ясны, И то, что свершилось,– свершилось в вышине. Этой повестью долгих, блаженных исканий Полна моя душная, песенная грудь. Из этих песен создал я зданье, А другие песни – спою когда-нибудь.

Константин Симонов *** Жди меня, и я вернусь. Только очень жди, Жди, когда наводят грусть Желтые дожди, Жди, когда снега метут, Жди, когда жара, Жди, когда других не ждут, Позабыв вчера. Жди, когда из дальних мест Писем не придет, Жди, когда уж надоест Всем, кто вместе ждет. Жди меня, и я вернусь, Не желай добра Всем, кто знает наизусть, Что забыть пора. Пусть поверят сын и мать В то, что нет меня, Пусть друзья устанут ждать, Сядут у огня, Выпьют горькое вино На помин души… Жди. И с ними заодно Выпить не спеши. Жди меня, и я вернусь, Всем смертям назло. Кто не ждал меня, тот пусть Скажет: – Повезло. Не понять, не ждавшим им, Как среди огня Ожиданием своим Ты спасла меня. Как я выжил, будем знать Только мы с тобой,Просто ты умела ждать, Как никто другой.

Борис Пастернак *** Красавица моя, вся стать, Вся суть твоя мне по сердцу, Вся рвется музыкою стать, И вся на рифмы просится. А в рифмах умирает рок, И правдой входит в наш мирок Миров разноголосица. И рифма не вторенье строк, А гардеробный номерок, Талон на место у колонн В загробный гул корней и лон. И в рифмах дышит та любовь, Что тут с трудом выносится, Перед которой хмурят брось И морщат переносицу. И рифма не вторенье строк, Но вход и пропуск за порог, Чтоб сдать, как плащ за бляшкою Болезни тягость тяжкую, Боязнь огласки и греха За громкой бляшкою стиха. Красавица моя, вся суть, Вся стать твоя, красавица, Спирает грудь и тянет в путь, И тянет петь и - нравится. Тебе молился Поликлет. Твои законы изданы. Твои законы в далях лет, Ты мне знакома издавна

Владимир Маяковский ОБЫКНОВЕННО ТАК Любовь любому рожденному дадена,— но между служб, доходов и прочего со дня на день очерствевает сердечная почва. На сердце тело надето, на тело — рубаха. Но и этого мало! Один — идиот!— манжеты наделал и груди стал заливать крахмалом. Под старость спохватятся. Женщина мажется. Мужчина по Мюллеру мельницей машется. Но поздно. Морщинами множится кожица. Любовь поцветет, поцветет — и скукожится.

Михаил Лермонтов К *** (Я НЕ УНИЖУСЬ ПРЕД ТОБОЮ...) Я не унижусь пред тобою; Ни твой привет, ни твой укор Не властны над моей душою. Знай: мы чужие с этих пор. Ты позабыла: я свободы Для зблужденья не отдам; И так пожертвовал я годы Твоей улыбке и глазам, И так я слишком долго видел В тебе надежду юных дней И целый мир возненавидел, Чтобы тебя любить сильней. Как знать, быть может, те мгновенья, Что протекли у ног твоих, Я отнимал у вдохновенья! А чем ты заменила их? Быть может, мыслею небесной И силой духа убежден, Я дал бы миру дар чудесный, А мне за то бессмертье он? Зачем так нежно обещала Ты заменить его венец, Зачем ты не была сначала, Какою стала наконец! Я горд!- прости! люби другого, Мечтай любовь найти в другом; Чего б то ни было земного Я не соделаюсь рабом. К чужим горам, под небо юга Я удалюся, может быть; Но слишком знаем мы друг друга, Чтобы друг друга позабыть. Отныне стану наслаждаться И в страсти стану клясться всем; Со всеми буду я смеяться, А плакать не хочу ни с кем;

Начну обманывать безбожно, Чтоб не любить, как я любил,Иль женщин уважать возможно, Когда мне ангел изменил? Я был готов на смерть и муку И целый мир на битву звать, Чтобы твою младую руку Безумец!- лишний раз пожать! Не знав коварную измену, Тебе я душу отдавал; Такой души ты знала ль цену? Ты знала - я тебя не знал!

Изабелла Ахмадулина ДЕКАБРЬ Мы соблюдаем правила зимы. Играем мы, не уступая смеху и придавая очертанья снегу, приподнимаем белый снег с земли. И будто бы предчувствуя беду, прохожие толпятся у забора, снедает их тяжелая забота: а что с тобой имеем мы в виду? Мы бабу лепим - только и всего. О, это торжество и удивленье, когда и высота и удлиненье зависят от движенья твоего. Ты говоришь:- Смотри, как я леплю.Действительно, как хорошо ты лепишь и форму от бесформенности лечишь. Я говорю:- Смотри, как я люблю. Снег уточняет все свои черты и слушается нашего приказа. И вдруг я замечаю, как прекрасно лицо, что к снегу обращаешь ты. Проходим мы по белому двору, прохожих мимо, с выраженьем дерзким. С лицом таким же пристальным и детским, любимый мой, всегда играй в игру. Поддайся его долгому труду, о моего любимого работа! Даруй ему удачливость ребенка, рисующего домик и трубу

Владимир Высоцкий БАЛЛАДА О ЛЮБВИ Когда вода Всемирного потопа Вернулась вновь в границы берегов, Из пены уходящего потока На берег тихо выбралась Любовь И растворилась в воздухе до срока, А срока было - сорок сороков... И чудаки - еще такие есть Вдыхают полной грудью эту смесь, И ни наград не ждут, ни наказанья, И, думая, что дышат просто так, Они внезапно попадают в такт Такого же - неровного - дыханья. Я поля влюбленным постелю Пусть поют во сне и наяву!.. Я дышу, и значит - я люблю! Я люблю, и значит - я живу! И много будет странствий и скитаний: Страна Любви - великая страна! И с рыцарей своих - для испытаний Все строже станет спрашивать она: Потребует разлук и расстояний, Лишит покоя, отдыха и сна... Но вспять безумцев не поворотить Они уже согласны заплатить: Любой ценой - и жизнью бы рискнули, Чтобы не дать порвать, чтоб сохранить Волшебную невидимую нить, Которую меж ними протянули. Я поля влюбленным постелю Пусть поют во сне и наяву!.. Я дышу, и значит - я люблю!

Я люблю, и значит - я живу! Но многих захлебнувшихся любовью Не докричишься - сколько не зови, Им счет ведут молва и пустословье, Но этот счет замешан на крови. А мы поставим свечи в изголовье Погибших от невиданной любви... И душам их дано бродить в цветах, Их голосам дано сливаться в такт, И вечностью дышать в одно дыханье, И встретиться - со вздохом на устах На хрупких переправах и мостах, На узких перекрестках мирозданья. Свежий ветер избранных пьянил, С ног сбивал, из мертвых воскрешал, Потому что если не любил Значит, и не жил, и не дышал!

Иван Бунин ОДИНОЧЕСТВО И ветер, и дождик, и мгла Над холодной пустыней воды. Здесь жизнь до весны умерла, До весны опустели сады. Я на даче один. Мне темно За мольбертом, и дует в окно. Вчера ты была у меня, Но тебе уж тоскливо со мной. Под вечер ненастного дня Ты мне стала казаться женой... Что ж, прощай! Как-нибудь до весны Проживу и один - без жены... Сегодня идут без конца Те же тучи - гряда за грядой. Твой след под дождем у крыльца Расплылся, налился водой. И мне больно глядеть одному В предвечернюю серую тьму. Мне крикнуть хотелось вослед: «Воротись, я сроднился с тобой!» Но для женщины прошлого нет: Разлюбила - и стал ей чужой. Что ж! Камин затоплю, буду пить... Хорошо бы собаку купить.

Андрей Вознесенский *** Нам, как аппендицит, поудаляли стыд. Бесстыдство — наш удел. Мы попираем смерть. Ну, кто из нас краснел? Забыли, как краснеть! Сквозь ставни наших щек Не просочится свет. Но по ночам — как шов, заноет — спасу нет! Я думаю, что бог в замену глаз и уш нам дал мембраны щек, как осязанье душ. Горит моя беда, два органа стыда — не только для бритья, не только для битья. Спускаюсь в чей-то быт, смутясь, гляжу кругом — мне гладит щеки стыд с изнанки утюгом. Как стыдно, мы молчим. Как минимум - схохмим. Мне стыдно писанин, написанных самим! Далекий ангел мой, стыжусь твоей любви авиазаказной... Мне стыдно за твои

соленые, что льешь. Но тыщи раз стыдней, что не отыщешь слез на дне души моей. Смешон мужчина мне с напухшей тучей глаз. Постыднее вдвойне, что это в первый раз. И черный ручеек бежит на телефон за все, за все, что он имел и не сберег. За все, за все, за все, что было и ушло, что сбудется ужо, и все еще — не все... В больнице режиссер Чернеет с простыней. Ладони распростер. Но тыщи раз стыдней, что нам глядит в глаза, как бы чужие мы, стыдливая краса хрустальнейшей страны. Застенчивый укор застенчивых лугов, застенчивая дрожь застенчивейших рощ... Обязанность стиха быть органом стыда.

Иосиф Бродский Любовь Я дважды пробуждался этой ночью и брел к окну, и фонари в окне, обрывок фразы, сказанной во сне, сводя на нет, подобно многоточью не приносили утешенья мне. Ты снилась мне беременной, и вот, проживши столько лет с тобой в разлуке, я чувствовал вину свою, и руки, ощупывая с радостью живот, на практике нашаривали брюки и выключатель. И бредя к окну , я знал, что оставлял тебя одну там, в темноте, во сне, где терпеливо ждала ты, и не ставила в вину, когда я возвращался, перерыва умышленного. Ибо в темноте там длится то, что сорвалось при свете. Мы там женаты, венчаны, мы те двуспинные чудовища, и дети лишь оправданье нашей наготе. В какую-нибудь будущую ночь ты вновь придешь усталая, худая, и я увижу сына или дочь, еще никак не названных - тогда я не дернусь к выключателю и прочь руки не протяну уже, не вправе оставить вас в том царствии теней, безмолвных, перед изгородью дней, впадающих в зависимость от яви, с моей недосягаемостью в ней.

Эдуард Асадов Слово о любви Любить — это прежде всего отдавать. Любить — значит чувства свои, как реку, С весенней щедростью расплескать На радость близкому человеку. Любить — это только глаза открыть И сразу подумать еще с зарею: Ну чем бы порадовать, одарить Того, кого любишь ты всей душою?! Любить — значит страстно вести бои За верность и словом, и каждым взглядом, Чтоб были сердца до конца свои И в горе и в радости вечно рядом. А ждет ли любовь? Ну конечно, ждет! И нежности ждет и тепла, но только Подсчетов бухгалтерских не ведет: Отдано столько-то, взято столько. Любовь не копилка в зашкафной мгле. Песне не свойственно замыкаться. Любить — это с радостью откликаться На все хорошее на земле! Любить — это видеть любой предмет, Чувствуя рядом родную душу: Вот книга — читал он ее или нет? Груша... А как ему эта груша? Пустяк? Отчего? Почему пустяк?! Порой ведь и каплею жизнь спасают. Любовь — это счастья вишневый стяг, А в счастье пустячного не бывает!

Любовь — не сплошной фейерверк страстей. Любовь — это верные в жизни руки, Она не страшится ни черных дней, Ни обольщений и ни разлуки. Любить — значит истину защищать, Даже восстав против всей вселенной. Любить — это в горе уметь прощать Все, кроме подлости и измены. Любить — значит сколько угодно раз С гордостью выдержать все лишенья, Но никогда, даже в смертный час, Не соглашаться на униженья! Любовь — не веселый бездумный бант И не упреки, что бьют под ребра. Любить — это значит иметь талант, Может быть, самый большой и добрый. И к черту жалкие рассужденья, Все чувства уйдут, как в песок вода. Временны только лишь увлеченья. Любовь же, как солнце, живет всегда! И мне наплевать на циничный смех Того, кому звездных высот не мерить. Ведь эти стихи мои лишь для тех, Кто сердцем способен любить и верить!

Даниил Хармс СТРАСТЬ Я не имею больше власти таить в себе любовные страсти. Меня натура победила, я, озверев, грызу удила, из носа валит дым столбом и волос движется от страсти надо лбом. Ах если б мне иметь бы галстук нежный, сюртук из сизого сукна, стоять бы в позе мне небрежной, смотреть бы сверху из окна, как по дорожке белоснежной ко мне торопится она. Я не имею больше власти таить в себе любовные страсти, они кипят во мне от злости, что мой предмет любви меня к себе не приглашает в гости. Уже два дня не видел я предмета. На третий кончу жизнь из пистолета. Ах, если б мне из Эрмитажа назло соперникам-врагам украсть бы пистолет Лепажа и, взор направив к облакам, вдруг перед ней из экипажа упасть бы замертво к ногам. Я не имею больше власти таить в себе любовные страсти, они меня как лист иссушат, как башню временем, разрушат, нарвут на козьи ножки, с табаком раскурят, сотрут в песок и измечулят.

Ах, если б мне предмету страсти пересказать свою тоску, и, разорвав себя на части, отдать бы ей себя всего и по куску, и быть бы с ней вдвоем на много лет в любовной власти, пока над нами не прибьют могильную доску.

Иван Тургенев А. Н. ХОВРИНОЙ (ЧТО ТЕБЯ Я НЕ ЛЮБЛЮ...) Что тебя я не люблю День и ночь себе твержу. Что не любишь ты меня С тихой грустью вижу я. Что же я ищу с тоской, Не любим ли кто тобой? Отчего по целым дням Предаюсь забытым снам? Твой ли голос прозвенит Сердце вспыхнет и дрожит. Ты близка ли - я томлюсь И встречать тебя боюсь, И боюсь и привлечен... Неужели я влюблен?..

Владимир Набоков *** Мне так просто и радостно снилось: ты стояла одна на крыльце и рукой от зари заслонилась, а заря у тебя на лице. Упадали легко и росисто луч на платье и тень на порог, а в саду каждый листик лучистый улыбался, как маленький бог. Ты глядела, мое сновиденье, в глубину голубую аллей, и сквозное листвы отраженье трепетало на шее твоей. Я не знаю, что все это значит, почему я проснулся в слезах... Кто-то в сердце смеется и плачет, и стоишь ты на солнце в дверях.