Bernard de clairvaux si mistica mariala by spiridonbirsan_marilena

Bernard de Clairvaux şi mistica marială

1. Bernard, între memoria timpului său şi pietatea marială Rămas cunoscut de posteritate fie ca „doctor mellifluus", „doctor cu vorbe dulci ca mierea”, fie ca doctor marial, ca un „cîntăreţ al Fecioarei Maria", Bernard de Clairvaux este prezent şi astăzi prin credinţa sa, prin doctrina şi prin luptele sale spirituale. „Învăţaţi de la Iisus să domniţi”, repeta el prinţilor, „crima voastră nu va rămâne pentru mult timp nepedepsită" spunea unuia dintre aceştia. Anumiţi contemporani l-au numit „conştiinţa timpului său”1. Căzută în uitare astăzi, opera sa cuprinde un număr imens de pagini. Pentru secolul său, dar şi pentru generaţiile următoare, Bernard a reprezentat un adevărat far, atât prin acţiunile sale ca abate, cât şi prin puterea gândirii sale teologice, a credinţei teologale: „Câţiva oameni au primit darul de a rezuma în ei un secol. Aceşti oameni sunt rari: îi putem număra fară efort. Unul dintre ei se numea Bernard...”2 În secolul al Xll-lea, Bernard de Clairvaux va da cultului marial o dimensiune niciodată atinsă până atunci, „contribuind cel mai mult la dezvoltarea cultului Mariei în Evul Mediu”. Mistic, el va trasa „o nouă direcţie memoriei religioase", punând în lumină episoadele evanghelice rămase până la el în umbră: „comoara memoriei Bisericii este cea pe care el o cercetează"3 . Teologia sa marială se înscrie în cultul oficial al Mariei, instaurat prin Conciliul din Efes în 431, conciliu care celebrează „măreţul nume de Theotokos", „Mama lui Dumnezeu"4. Fecioara, pe care el o numeşte Notre-Dame, va deveni figura proră a creştinătăţii franceze. Pentru abate, termenul Notre-Dame desemnează mai mult decât pe Maica Domnului:

Ernest Hallo, în Bernard de Clairvaux, docteur de l’Église, s.e., s.a., în traducere proprie

Halbwachs M., Les cadres sociaux de la mémoire, 1925, A. Michel, 1994, pp. 207-208, note 1, în Domininque Bon, De l’Etoile de Mer à Notre-dame du Bon-Secours: La dévotion à l Stella Maris, Pratiques votives à Nice, în Les Cahiers de l’ATAN. Pratiques dévotionnelles, n°1, Automne 2003, pe http://atan.chez-alice.fr/stella.pdf; 4 Saint Bernard de Clairvaux, Sermon pour le dimanche dans l'Octave de l'Assomption de Marie, 4, pe http://www.abbave-saint-benoit.ch/saints/bernard/tome03/homsaints/saints017.htm

Ea este Mireasa Verbului. De altfel, Bernard va fi acuzat de lipsă de respect faţă de dogma Imaculatei Concepţii5. Stilul său, diferit total de cel al teologiei scolastice - care practica teologia ca pe o ştiinţă presupunea abordarea chestiunilor teologice din persectivă mai mult inductivă decât deductivă, conducând astfel spre o experienţă dincolo de cunoaştere. De altfel, reevaluarea doctrinei Sf. Bernard şi a teologicelor sale de către Étienne Gilson, în a sa Teologie mistică a Sfântului Bernard, a fost însoţită de repunerea pe un loc îndreptăţit a mariologiei sale. În secolul al XX-lea, a existat tendinţa de a relativiza locul mariologiei în cadrul doctrinei sale, luându-se în considerare faptul că opera marială propriu-zisă a Sfântului Bernard nu ocupă, cantitativ vorbind, decât o modestă parte în contextul întregii sale opere teologice (aproximativ 3,5%, vreo 60 de coloane din cele aproximatix 2200)6. De la această realitate a plecat Dom A. Wilmart atunci când a refuzat să îl vadă pe Bernard ca pe un doctor marial, considerând că se abuzează în această privinţă: "Nu mă îndoiesc nici un moment de devoţiunea sa faţă de Maica Domnului [Notre-Dame în text - n.n.]; dar dacă ne uităm peste operele sale autentice, observăm că el nu îşi exprimă sentimentele şi gândurile decât în câteva predici destinate sărbătorilor liturgice. Luând în calcul textele sale, mi se pare exagerat, sau mai degrabă greşit, să reducem religia sfântului Bernard la o mariolatrie şi teologia sa la o mariologie" 7. În acelaşi timp, s-a arătat slaba insistenţă asupra anumitor repere tradiţionale, cum ar fi Adormirea Maicii Domnului, dar şi distanţa pe care a luat-o în raport cu anumite dogme, cum ar fi cea a Imaculatei Concepţii, fapt ce îi va aduce o serie de critici din partea adepţilor acestei ultime dogme. În schimb, nu se poate să nu amintim influenţa lui Bernard asupra misticii ulterioare, ajungând până în secolul al XVII-lea (a se vedea Louis-Marie Grignon de Montefort care preia o serie de elemente ale mariologiei abatelui de Clairvaux, mai ales acela de mediatrix), influenţă ce priveşte mai ales domeniul marial. Această influenţă a fost suficient de importantă pentru ca sfântul Bernard să fie numit „doctor mariai prin excelenţă"8.

? Cf. Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, A la louange de la Vierge Mère, Sources Chrétienne, nr. 390, Les Éditions du Cerf, Paris, 1993, p. 26; 6

Cf. Dom A. Wilmart, Auteurs spirituels et textes devots du Moyen Âge latin, Paris, 1932, p. 324, nr. 2, (în traducere proprie), în Marie-Imelda Huille, Joël Regnard, Á la louange de la Vierge Mère, Sources Chrétienne, nr. 390, Les Éditions du Cref, paris, 1993, p. 26; în acelaşi sens, Leclerq, Dévotion et Téologie mariale dans le monachisme 2 bénédictin, în Maria, t. 2, pp. 568-575, în Marie-Imelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 26;

Întrega doctrină marială a lui Bernard va fi exprimată în opera sa de tinereţe. Laudă Maicii Fecioare (un comentariu al momentului Bunei Vestiri) şi reluată în opere mai târzii;

aceasta (doctrina) nu pleacă de la o cercetare teologică în sens modern, ci de la o meditaţie asupra Scripturii. Mai mult artă poetică decât demonstraţie, teologia sfântului Bernard face apel la ştiinţa interpretării, la hermeneutică, mai curând, decât la trasarea ei după cadre prestabilite ale unei teologii sistematice. Deşi cele patru omilii sunt o operă de tinereţe, sinteza doctrinală a Slanţului Bernard este deja formată. Ea se va aprofunda de-a lungul anilor, însă principalele principii sunt deja trasate atunci când e vorba despre învăţătura monastică şi teologică propriu-zise sau despre doctrina sa marială. Această operă de tinereţe a Sfântului Bernard cunoaşte o largă difuzare; numai în secolele XII-XIII s-au făcut 73 de manuscrise, copii ale acestei lucrări. Fără îndoială că şi această difuzare a contribuit la numirea lui Bernard ca fiind doctor marial prin excelenţă. Studiul acestei lucrări, plecînd de la o confruntare cu alte aspecte ale doctrinei bernardiene, mai ales ale celei cristologice, conduce spre o redescoperire a originalităţii mariologiei sale. Spre deosebire de alte opere cu un conţinut marial, cele patru omilii ce alcătuiesc Laudă Maicii Fecioare, formează un tot unitar, spre deosebire de Predicile pentru dimineaţa de după

Adormirea Maicii Domnului9 sau cele Pentru Naşterea Preafericitei Fecioare Maria 10 care sunt încadrate ciclului predicilor liturgice. Cât despre Scrisoarea către canonicii din Lyon 11 , aceasta se centrează pe problema specială a imaculatei concepţii. Urmărind textele în discuţie, se poate observa că ultimele opere amintite nu aduc noutăţi în ceea ce priveşte doctrina mariologică, în raport cu cele patru omilii ale lucrării bernardiene de tinereţe. În plus, pasajele care fac aluzie la Maria sunt numeroase în operele lui Bernard, mai ales în predicile liturgice, deoarece misterul

Cf. H. Barré, „Saint Bernard, docteur marial”, în Saint Bernard théologien, pp. 93-95, s.e., 1953, în traducere proprie; 9

Sermons pour l’Assomption de la Vierge Marie, idem;

Sermon pour la nativité de la Bienheureuse Vierge Marie. L’aqueduc, pe http://www.abbaye-saintbenoit.ch/saints/bernard/tome03/homsaints/saints022.htm; 11

Lettre CLXXIV. Aux chanoines de Lyon, sur la conception (a) de la Sainte Vierge, pe http://www.abbaye-saintbenoit.ch/saints/bernard/tome01/lettres/158-206/lettre170.htm#_Toc53140600;

întrupării este fundamental pentru Bernard, iar Maria este asociată acestui mister. Locul Mariei este discret în Predicile pentru Buna Vestire12, în schimb, subliniat în Predici pentru Crăciun13. Aceste predici reiau teme prezente în omiliile Laudă..., confirmîndu-se astfel faptul că în această operă de tinereţe mariologia lui Bernard este prezentă în punctele sale esenţiale. Pe de altă parte, din punct de vedere mariologic, Predicile asupra Cântării Cântărilor14 ocupă un loc aparte. Maria este văzută aici sub un alt aspect, locul său discret fiind integrat tuturor celorlalte relaţii cu Dumnezeu, care sunt acelea ale Mirelui şi Miresei. Reinterpretând Cântarea Cântărilor, doctrina bernardină vede în Fecioară pe „noua Eva" mântuitoare : „Eva a fost, deci, un spin, iar Maria un trandafir", concluzionează Sfântul Bernard15. Recunoscută şi ca un „canal al graţiei, al harului, al iertării", „în mijlocul apelor, ai separat apele de ape, adică iubirea pentru lucrurile eterne de cea a lucrurilor efemere" 16, spune Bernard, Fecioara devine mediatoare privilegiată. Identificărilor Fecioarei Maria („Mama lui Dumnezeu", „Noua Evă") li se adaugă numeroase calificative: „Roza mistică", „Steaua Mării", „Regina cerurilor". Maniera sa de concepere a medierii Fecioarei Maria se dezvoltă cu forţă printr-un simbol: acela al mamei regelui, care este un intermediar accesibil. Bernard afirmă că toate cererile noastre trebuie să treacă prin mîinile sale. Maria fiind, prin excelenţă, cea care stăruieşte în favoarea oamenilor. întocmai ca şi îngerii şi sfinţii, Maria este un model şi mediatoare prin intervenţia sa. Ea este cea care face parte integrantă din planul Mîntuirii. alături de Fiul său. Bernard nu o va numi nici Mama Bisericii, nici Maica noastră, ci doar Mama lui Cristos, care este Iertarea şi Mîntuirea: „mater gratiae, mater salutis". Pentru Bernard, medierea Mariei nu funcţionează cu adevărat decât la întrupare. Abatele nu doreşte limitarea rolului Fecioarei, ci să indice că, în primul rînd, iconomia creştină trece prin întrupare. Din punctul său de vedere, experienţa Mariei impune o perspectivă nouă asupra misterului cristic. 12

Sermon pour l’ Annonciation de la Sainte Vierge Marie, pe http://www.abbave-saint-benoit.ch/saints/bernard/tome03/homsaints/saints009.htm 13

Pour l’Avent de Notre-Seigner, pe http://www.abbaye-saintbenoit.ch/saints/bernard/tome02/homelie/avent/index.htm; 14

Sermons de Saint Bernard, abbé de Clairvaux, sur le Cantique des Cantiques, pe

::::::::::::::::::::::::: 15 Autre Sermon sur la Bienneureuse Vierge Marie. Je vous salue, Marie, pleine de grâce, le Seigneur est avec vous (Luc. 1.28), 10, idem; 16 Troisième Sermon, sur l'Antienne Salve Regina, 1, idem;4

Indiferent de modul în care este surprinsă, Maria ocupă locul ei special în istoria mântuirii. În operele cele mai explicit mariale ale lui Bernard, Maria apare ca expresia perfectă a istoriei mântuirii prin însăşi existenţa ei concretă, aceea a unei umanităţi singulare. Ea este atât figura privilegiată a Miresei din Cântarea Cântărilor, expresie personalizată a acestei mirese particulare, cât şi aceea a unei mirese particulare care este sufletul vizitat de Verb. Acest lucru explică faptul că de-a lungul întregii doctrine mariale bernardiene, Maria şi Mireasa sunt strâns legate: prima este una dintre figurile perfect desăvârşite ale celei de-a doua. 2. Doctrina mariologică a lui Bernard de Clairvaux Comentatorii recenţi ai doctrinei mariale bernardiene (Leclercq, Barré, Àuniord, Olivera, Léonard i) au remarcat faptul că abatele a este lipsit de originalitate 17 atunci când vorbeşte despre Maria. Fecioara este doar mediatoare pentru ceilalţi, un instrument în istoria mântuirii. Astfel, în anumite pasaje din Predici pentru Naşterea Preafericitei Fecioare Maria, Bernard insistă asupra faptului că ea este canalul prin care se transmite graţia divină. Dacă noi ne întoarcem astăzi spre ea ca spre „steaua de deasupra mării", o facem pentru că ea poate încă să fie mediatoare prin intervenţia sa în faţa lui Dumnezeu. În evoluţia marioiogică a lui Bernard, se poate vorbi despre o integrare progresivă a imaginii Mariei. Lărgirea câmpului mariologic se manifestă în mod special în Predici asupra Cântării Cântărilor, aducând perspective noi asupra pasajelor sau operelor care tratează

mariologia. Dacă Maria este o prezenţă discretă în Predici asupra Cântării Cântărilor, ea rămîne totuşi figura centrală a anumitor predici mai târzii 18. Printr-o complementaritate, operele înglobante o integrează pe Maria în ansamblul istoriei mântuirii. Acelea care îi conferă un loc central, vorbesc însă mai degrabă despre experienţa concretă a Miresei. Bernard o va asimila pe Maica Fecioară Preaiubitei din Cîntarea Cântărilor19 , acesta fiind unul dintre punctele specifice mariologiei sale, preluat, de altfel, de mariologii ulteriori: „Când suflet, când Mireasă - mireasa din Cântarea Cântărilor - 1-a găsit, în sfârşit, pe cel pe care ea îl 17

Apud Marie-Imelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 66;

v. Predici pentru an;

„Maria rămâne însărcinată prin mijlocirea Sfântului Duh, cred că există o asemănare între mireasa Domnului şi mama acestuia, din acest punct de vedere”, în Sermons sur les Cantiques des Cantiques, 79, 2, idem, în traducere proprie;

caută şi pe care îl iubeşte, Fecioara fecioarelor devine mai discretă; rolul ei propriu fiind îndeplinit, ea se dă la o parte, dar fără a dispărea cu totul" 20. Ideea acestei asimilări între Fecioară şi Mireasa Cântării apare pentru prima dată în omiliile ce compun Laudă Maicii Fecioare, astfel, într-un pasaj al acestei opere de tinereţe. Maria este descrisă în aceeaşi termeni ca ai Cântării..., ca şi Preaiubita: „Tot atât cum Regele şi Domnul tuturora şi-a dorit pentru sine frumuseţea ta, tot atât şi-a dorit şi consimţământul tău, cu ajutorul căruia el a decis să salveze lumea. [...] Cuvântul tău îi place mai mult, pentru că el însuşi te strigă din cer: «O, tu, frumoasă între femei, fă-mă să aud vocea ta!» (s.n.).21 Perfecţiunea Mariei uneşte umilinţa cu fecioria. Acestă asociere aduce o alta, cea care leagă fecioria de maternitate. Această maternitate excepţională este, în acelaşi timp, şi maternitate divină. Sau, mai degrabă, maternitatea divină se manifestă pentru că maternitatea excepţională. Dimensiune pe care o ia umilinţa nu este nu doar morală, ci şi una teologală, Maria ajungând mai sus chiar decât îngerii. În Predica pentru Naşterea Preafericitei Fecioare Maria, Bernard insistă asupra faptului că, prin ardoarea şi forţa dorinţei sale, Maria captează sursa graţiei, a harului, precum un canal. În omilii, această participare a Mariei este la fel de importantă ca şi în predici. Oricât de mult ar părea, mariologia lui Bernard nu reprezintă, totuşi, o dependinţă a cristologiei sale, deoarece ea o lămureşte pe aceasta din urmă într-o manieră unică. Astfel, experienţa Mariei spune ceva concret despre Iisus; ea este mireasa şi, în acelaşi timp, umanitatea desăvârşită, acea umanitate dorită de Dumnezeu, cea pe care Fiul şi-a asumat-o în întregime ân momentul întrupării. Este dificil de înţeles cum Maria este mama Bisericii, însă Bernard explică acest fapt prin misterul întrupării. În timp ce Maria este frumoasă şi demnă de a fi dorită, ea este mireasă şi devine mediatoarea mântuirii, adică cea care dăruieşte viaţa, mama. Atrăgând regele prin frumuseţea sa, ea dăruieşte lumii pe Mântuitor. Relaţia cu Maria este marcată prin această polaritate nedisociabilă în ea, cea a darului şi a frumuseţii. Noi ne întoarcem spre cea care este frumoasă, model al desăvârşirii umane, dar şi spre cea care intervine în favoarea noastră, căci frumuseţea sa rezidă în însuşi faptul că ea dăruieşte viaţă. Ea este, deci, frumoasă şi milostivă, mireasă şi mamă. 20 21

H. Barré, op. cit., p. 99-100; Bernard de Clairvaux, Omilia IV, p. 227, în Laudă Maicii6 Fecioare, în traducere proprie;

Înteaga mîntuire a umanităţii depinde de fiat-ul (s.n.) Mariei, de consimţământul ei dat Verbului: „e o altă săgeată a alegerii decât iubirea lui Cristos; ea nu va răni uşor sufletul Mariei, ci o va străpunge [...] ca nicio singură bucăţică din inima ei curată să nu rămână goală şi pentru ca ea să iubească cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată forţa şi să fie plină de har. Această săgeată o va străpunge şi pentru a ajunge până la noi, ca să avem parte de această împlinire şi ca ea să poată deveni maica acestei milostenii al cărui tată e Dumnezeu-iubirea; ea naşte, deci, şi plantează cortul în soare pentru a fi împlinit acest text al Scripturii 22 . Astfel s-a împlinit pentru Maria: ea a făcut vizibil în trup invizibilul pe care ea nu 1-a primit nici din trup, nici prin mijlocirea trupului"23. O imagine specifică mariologiei lui Bernard este cea a Mariei la picioarele Crucii. Consimţământul pe care trebuie să şi-1 dea Maria, chemată fiind de Iisus spre a consimţi moartea fiului ei, nu are aceeaşi semnificaţie ca şi cel dat în momentul întrupării, aici el este cel al suferinţei nedrepte, acceptate cu umilinţă. Imaginea Mariei este cea a unei mame umane, rănită de pierderea fiului şi nu de mamă a Bisericii, după cum unele interpretări curente ale acestui pasaj al Evangheliei lui Ioan o fac. După Bernard, dorinţa ei de mântuire a umanităţii se prezintă în aşteptarea întrupării, şi nu la picioarele Crucii, unde ea trăieşte adevăratul martiriu 24 . Bernard insistă astfel, spre deosebire de alte interpretări ale momentului Patimilor, asupra aspectului psihologic a ceea ce trăieşte Maria la Cruce25, nevăzând doar sensul teologic al acestuia. Umilinţa Mariei este alta decât cea a lui Iisus. Ea asociază fecioria cu umilinţa, acceptând suferinţa de lângă Cruce fără să se plângă. Maria este figura perfectă a smereniei îmbinată cu iubirea, asumate prin liberul său arbitru, în numele mântuirii. In schimb. Maria este cea care mijloceşte indirect, căci prin ea s-a împlinit planul mântuirii, însă nu ea este sursa directă a graţiei, ca Fiul său. Astfel putem înţelege de ce la Bernard maternitatea spirituală a Mariei nu este clar exprimată: infuzia directă a milei nu aparţine decât numai lui Dumnezeu. Maria este astfel resituată pe adevăratul ei loc de către Bernard, care o numeşte „maica noastră", expresie ce nu este folosită mai des decât cealaltă consacrată, „mama Bisericii". Abatele o numeşte „maica noastră" deoarece ea ne protejează prin mijlocirea sa. în acelaşi timp, ea este 22

Cf. Isaia 49, 6: „[...] te pun să fii Lumina neamurilor (s.n.) ca să duci mântuirea până la marginea pământului”, Biblia, s.e., s.a., p.722; 23

Omilia IV, 3, în op. cit., p. 213;

Assomption de la Vierge, 15, idem;

V. Sermon 61 din Sermons sur les Cantiques des Cantiques, ibidem;

sora mai mare care merge înaintea noastră, icoană a umanităţii noastre desăvârşite. Poate din această perspectivă abatele a văzut-o mai aproape de noi decât Fiul ei, mijlocitor, la rândul lui, între Dumnezeu şi oameni26. Experienţa smereniei sale perfecte, a iubirii sale care îndreaptă suferinţa nevinovată, a credinţei sale. acestea sunt darurile Mariei. în viziunea lui Bernard. De altfel, cristologia lui Bernard, unitară, de tipul Logos-sarx27 (Verbul-trupul) marchează o antropologie a smereniei, în care Maria este modelul, în care eul este descentrat pentru a primi Verbul. Spre deosebire de Ii sus, care reprezintă omul unic, în viziunea abatelui, pe cel care revelează şi mântuie întrega umanitate. Maria. deşi unică Ia rândul ei. este o femeie ca oricare alta, astfel explicându-se şi reticenţele pe care Bernard le are în legătură cu Imaculata Concepţie. De fapt, Bernard credea că particularitatea Mariei rezidă în aceea că ea reprezintă unica expresie a unei umanităţi ajunse la desăvârşirea ei prin credinţă, prin faptul că acceptă cu umilinţă Kairosul individualizat al întrupării. Dacă, pentru Bernard, Imaculata Concepţie a Mariei nu prezintă un mare interes, întruparea Verbului o transcende. Abatele va expune virtuţile care au pregătit-o pe Maria pentru rolul ei în planul Mântuirii. Ea este un model pentru creştini datorită modului în care ea a practicat virtuţile fundamentale: puritatea inimii şi a trupului care se traduce prin fecioria ei, apoi umilinţa, virtutea atât de dragă lui Bernard, considerată păzitoarea tuturor virtuţilor, având darul de a atrage graţia lui Dumnezeu. Fără umilinţă, crede Bernard, chiar şi puritatea Mariei nu ar fi plăcut lui Dumnezeu, pentru că asupra acesteia, şi nu a fecioriei, şi-a aplecat Dumnezeu privirea. Acestei asocieri dintre umilinţă şi feciorie i se mai adaugă alta, cea dintre feciorie şi maternitate, conjugate în Maria. Maternitatea divină şi unică a Mariei este, aşadar, legată de fecioria ei. Maria, plină de graţie, har - gratie plena — este pregătită în trupul său prin feciorie, iar în spiritul ei, prin umilinţă. Fecioria Mariei indică, în inima iconomiei Mântuirii, o glorificare asemănătoare aceleia a Fiului, deasupra îngerilor28 . Maria se află deasupra îngerilor deoare ea singură cunoaşte, prin experienţă directă, misterul conceperii Verbului, mister trinitar.

Assomption de la Vierge Marie, 5, ibidem;

Acest tip de cristologie, caracteristic conciliului de la Efes, unde Maria a fost recunoscută Theotokos, este deosebit de cristologia expusă la conciliul din Calcedonia, dualistă, acesta din urmă distingând între natura divină ş cea umană din Christos; cf. Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 89; 28

Evrei, 1,4: „ajungând cu atât mai sus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mai minunat decât a lor”, op. cit., p. 8 1175;

În acelaşi timp, faptul că această expresie unică a umanităţii ajunse la desăvârşirea ei prin credinţă este feminină nu e deloc întâmplător. Complementaritatea dintre Ii sus şi Maria face din ei noul Adam şi noua Evă, pentru Bernard Maria fiind „celălat" din faţa lui Ii sus, cea care „mediază pe lîngă mediator". Maria este mediatoarea între Cristos şi umanitate într-un mod esenţial: mai întâi, oferindu-se Verbului pentru ca el să se poată întrupa, apoi, dându-ne umanitatea lui lisus. Bernard explică această misiune prin trimitere la figurile Fecioarei Maria şi ale lui Cristos în Vechiul Testament, ceea ce îi oferă prilejul de a arăta ca ea a fost prezentă mereu în marele plan al lui Dumnezeu, noua Eva aşezată lângă noul Adam. Paralela Eva-Maria a traversat întrega epocă patristică29, însă în Evul Mediu se diversifică şi se accentuează interpretarea marială a acestui mister. Astfel, fiat-ul Mariei capătă o dimensiune universală, inversul Evei care nu ascultase, nesupunerea răsfrângându-se asupra tuturor fiilor ei. Maternitatea spirituală a Mariei poate fi văzută ca inversul maternităţii Evei, nefastă pe plan spiritual. Fructul binecuvântat al sinului Mariei sfinţeşte şi pe cea care-1 poartă: „binecuvântată între femei"30. Această binecuvîntare se manifestă concret, ca o inversiune a vechiului blestem care apasă asupra fiicelor Evei: dacă nasc, o vor face în durere, iar dacă nu nasc, sterilitatea lor e blestemată. Maria experimentează virginitatea fără ruşine şi maternitatea tară durere. Ea cunoaşte deja noua iconomie a virginităţii consacrate, ignorate de Israel. Mişcarea întrupării este dublată de cea a Adormirii Maicii Domnului, căci Bernard prezintă aceste două mistere ca fiind paralele: întruparea divinului în uman şi adormirea umanului în divin. Întruparea este, asftel, o adormire în măsura în care Verbul îşi „asumă" trupul. Maria, la fel ca lisus, este plasată deasupra îngerilor. Teologii moderni consideră, plecând de la Bernard, că nu doar trupul, ci întreg umanul este asumat în divinitate31 . Verbul este singurul din unitatea Trinităţii care are potenţialitate de întrupare - verbum incarnandum (s.n.). în iconomia întrupării, prin întrupare înţelegându-se acel moment al cărui loc

(s.n.) şi martor secret este Maria, prezenţa Verbului care ia trup străluceşte cu o mare intensitate. însă doar o singură femeie a avut meritul de a experimenta această binecuvântare, aceea a purta în

Irineu, în Demonstraţia predicii apostolice, avansează ideea unei restaurări prin Maria a ceea ce distrusese Eva; asocierea va fi reluată şi de Iustin, în Dialog cu Trifon; 30 Luca 1, 28, op. cit., p. 985 31

Cf. Jüngel, Moltmann, în Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 90;

ea Inaccesibilul, de a-i da viaţă, de a-1 însufleţi, prin credinţă manifestată. Astfel, Fecioara ia parte activă la constituirea unităţii fiului ei: da-ul său în credinţă este unul activ32 . Pentru Bernard, experienţa unică a Mariei nu se poate separa de cea a întrupării şi de cea creştină: „ ... dacă un suflet a progresat până la a deveni fecioară fecundă şi stea a mării (s.n.), până la a fi umplută cu prisosinţă cu har”33 şi vizitată din înalturi de Sfântul Duh34, Verbul atunci, după mine, nu va dispreţui să se nască în ea şi, de asemenea, să fie născut de ea”35 . Mariologia lui Bernard aduce o nouă perspectivă asupra comuniunii dintre om şi Dumnezeu: unirea (unio) dintre Tatăl şi Fecioară presupune unirea voinţelor celor doi, încât ei au acelaşi Fiu36 . Dumnezeu nu vrea să realizeze opera mântuirii fară să o includă în planul său pe Maria. El este cel care îi inspiră acesteia să ceară imposibilul: să rămână fecioară, fiind şi mamă, în acelaşi timp. Astfel, om şi Dumnezeu pot coopera la nivelul cel mai concret, fără a fi concurenţi, mişcarea cisterciană iniţiată de abatele de Clairvaux fiind, în acest sens, o bună dovadă a reuşitei materiale animate de căutarea spirituală. M aria este plină de har după o normă aproape monastică: uitând ccea ce este pământesc, ea a rămas fecioară şi nu a mai cunoscut gloria fecundităţii după această experienţă. Bernard pune acest har în raport cu atitudinea credinţei care ascultă şi crede, priveşte şi înţelege. Astfel, într-o manieră unică. Maria participă la misterul inaccesibil şi trinitar, însă experienţa sa păstrează structura sacramentală a credinţei. Contemplarea umanităţii desăvârşite, reprezentată de imaginea Mariei, îl determină pe Bernard să asocieze trupul feciorelnic al acesteia cu cel al Fiului, Fiu ce s-a implicat în existenţa umană, una a suferinţei. Privită prin prisma cristologiei bernardiene, mariologia abatelui de Clairvaux deschide drumul unei antropologii a Dumnezeului ce vine spre om.

Cf. Bernard de Clairvaux, Omilia IV, 4, p. 215;

Cf. Luca 1, 28: „Plecăciune şie, căreia ţi s-a făcut mare har (s.n.); Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”, op. cit., p. 985; 34 Cf. Luca 1, 35: „Duhul Sfânt Se va pogorîpeste tine (s.n.) şi puterea Celui Prea înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va numi", în op. cit., p. 986; 35 36

Sermon pour la nativité de la Bienheureuse Vierge Marie, 6, 11, ibidem; 10 Cf. Omilia III, 4, în op. cit., p. 179;

3. Sursele mariologiei lui Bernard de Clairvaux Bernard este primul care mărturiseşte, mai întâi în Prefaţa primei sale lucrări mariale, apoi în alte lucrări ale sale, sursele doctrinei sale mariologice: „am dorinţa să încerc să explic ceva ce a tentat mai întâi inima mea: să spun ceva spre lauda Maici Fecioare, plecând de la acest pasaj al Evangheliei în care, după povestirea lui Luca, este narat momentul Bunei Vestiri" 37. De altfel, el va explica cu precizie de fiecare dată atitudinea sa faţă de Sfânta Scriptură: cercetând Cuvântul lui Dumnezeu38, iată ceea ce nu încetează să facă Bernard. Abatele nu pierde niciodată din vedere importanţa studierii Scripturii deoarece, considera el, aici se pot descoperi toate reprezentările profetice ale Fecioarei Maria din Vechiul Testament. Bibilia este cea care trebuie ascultată de-a lungul întregii opere bemardiene. Bernard nu ascunde niciodată faptul ca Biblia este fundamentul doctrinei sale, evocând în moduri diferite Scriptura, fară a o cita de fiecare dată ca pe o autoritate însă, aşa cum o vor face scolasticii mai târziu. Abatele a înţeles că Cristos este în centrul Vechiului Testament, că totul a fost profeţit aici şi că acest principiu se poate aplica şi mamei sale. Toate simbolurile folosite de către profeţii Vechiului Testament reprezintă, în acelaşi timp, profeţia Mamei şi a Pruncului. Bernard insistă asupra acestui lucru, el neseparând niciodată Fecioara de Fiul ei; astfel, există floarea şi fructul, lâna şi roua, tufişul şi flacăra, tulpina şi floarea, femeia puternică şi răsplata etc. Fecioara nu exista decât în funcţie de Fiul ei. Acest lucru este arătat încă de la începutul Vechiului Testament39 , unde se vorbeşte despre Femeie şi descendenţa sa. Aceasta figură a femeii

va fi reluată şi în alte capitole veterotestamentare: femeia care peţeşte pe bărbat" 40, Femeia puternică a cărei „răsplată" vine de departe41, dar şi cele late imagini consacrate, trecute în tradiţie: toiagul lui Aaron, care rodeşte miraculos 42, lâna lui Ghedeon care culege toată roua cerului43, steaua lui Iacob, dar şi cele care descriu aproape literal realitatea: tulpina lui Esei care înfloreşte44 şi profeţia Fecioarei care naşte45, culminând cu momentul din Noul Testament, cel al 37

Omilii, Prefaţă, p. 105; Cf. loan, 5, 39: „Cercetaţi Scripturile (s.n.), pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.". în Biblia, s.e., s.a. p. 1031 38

39 40

Geneza, 2, 24, în op. cit., p. 3;

Ieremia 31, 32, în op. cit., p. 769; Proverbe 31,10-31, op. cit., p. 668-669; 42 Numeri, 17, 8, op. cit., p. 166; 43 Judecătorii, 6, 37-40, op. cit., p. 268; 44 Isaia, 11,1, op. cit, p. 691; 45 Isaia, 7,14, op. cit., p. 687; 41

Bunei Vestiri, în care îngerul vine să o salute pe Fecioara care va da lumii pe Fiul lui Dumnezeu46. În afara textelor amintite, texte ce reunesc profeţiile şi simbolurile, Bernard mai foloseşte, fie prin citări propriu-zise, fie prin aluzii, şi fragmente din Psalmi, versete izolate din Sfântul Pavel, pasaje din Cântarea Cântărilor pe care le aplică Mariei, fecioara desăvârşită. Bernard foloseşte cu atâta insistenţă Biblia deoarece, pentru el, Sfânta Scriptură este regula, iar el doreşte să se conformeze acesteia. Abatele alege textele cele mai potrivite pentru aşi ilustra ideile, redându-le cât mai agreabil şi mai familiar lectorului său. Pe de altă parte, abatele foloseşte Scriptura în mod natural, creând impresia unui joc cu textul sfânt. Arta lui este de a extrage, plecând de la detalii, reflecţii doctrinale şi spirituale ce dau o funcţie nouă textului în iconomia Mîntuirii, îmbogăţindu-i astfel sensurile. În ceea ce priveşte structura frazei textelor sale mariale, aceasta este una biblică, construită prin folosirea asocierii şi a paralelismului semantic decât prin raţionament logic. Versetele Scripturii traversează ca un filigran textele sale, fiind firele călăuzitoare ale întregii sale doctrine mariale47. O altă sursă importantă a mariologiei sale o reprezintă Sfinţii Părinţi. Bernard mărturisea că el nu face o operă originală48. Astfel, abatele face reîntoarcerea la Biblie şi, mai ales, la Psalmi cu ajutorul Sfinţilor Părinţi. Bernard însuşi mărturisea că el nu a vrut decât să repete ceea ce au spus aceştia. Astfel, după o privire atentă asupra operei sale, insistând mai ales pe omiliile adresate Fecioarei, se poate observa folosirea următoarelor opere: Comentariul asupra Sf. Matei al lui Ieronim, De virginitate a lui Augustin, De virginitate, de Ambrozie, Comentariul despre Sfântul Luca al lui Origene şi o folosire generală a comentariilor Sfântului Grigore cel Mare. în ceea ce-1

priveşte pe acesta din urmă, nu e vorba de un împrumut masiv şi explicit, ci, mai degrabă, de o influenţă a acestuia care poate fi decelată graţie citatelor din Scriptură găsite în opera lui Bernard49.

Luca, 1, 28, op. cit, p. 985;

Un studu detaliat privind folosirea Bibliei de către Bernard de Clairvaux a fost realizat de Leclercq şi J. Figuet, intitulat Biblia în Omiliile Sfântului Bernard, apud Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 65 ; 48

Laudă Maicii Fecioare, Excuse, p. 241;

Apud Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 49;12

Citatele din Biblie folosite de către Bernard sunt folosite în latina clasică, diferită de cea a Vulgatei. în secolul al Xll-lea, însă, nu poate fi vorba decît de reluări ale citatelor patristice şi nu de versiunea originală. De exemplu, în opera lui Bernard se observă existenţa a şase trimiteri la un pasaj din Biblie50 care presupun ca bază textul pre-ieronimian, căci însuşi Sfanţul Grigore cel Mare îl citează în aceeaşi formă, referindu-se chiar la acesta ca la „o veche traducere". Această formă a pasajului în discuţie se găseşte la Sfinţii Părinţi anteriori lui Grigore cel Mare, de la Novaţian la Casian, trecând pe la Ieronim, Ambrozie şi Augustin 51. De altfel, influenţa lui Augustin asupra stilului - şi nu numai - lui Bernard reiese şi din faptul că abatele de Clairvaux are obiceiul de a comenta omiliile sale printr-un expozeu, înainte de a intra în miezul subiectului, după cum o face însuşi Augustin în Comentarii la Psalmi. În sfârşit, Jean-Baptiste Auniord indică o altă sursă a lui Bernard, Anselm de Canterbury, ale cărui texte se pare că au ajuns în mâinele abatelui. Astfel, exegetul consideră că anumite teme mariologice ale lui Bernard par inspirate direct de la Sfântul Anselm: fiul Mariei este şi cel al Tatălui, Maria nu este doar mediatoare, ci şi centru52.

4. Instrumentar retoric marial

Plecând de la etimologia disciplinei teologice a omileticii53, predica nu înseamnă monolog, ci convorbire, o convorbire întreită cu Dumnezeu, cu ascultătorii şi cu sine-însuşi. Din punct de vedere istoric, predica a fost parte integrantă a cultului divin încă de la începutul creştinismului, având o explicită funcţie didactică, pe când omilia a fost practicată chiar înainte de Cristos. fiind preluată din retorica iudaică. Termenii au fost consacraţi de către Tertulian - care 1a preluat din retorica antică - şi, respectiv, de către Origene. Concluzionând, omiletica vizează transmiterea către ascultători a învăţăturilor creştine şi înduplecarea voinţei acestora pentru a săvârşi fapte bune, în vederea mântuirii. 50

Este vorba de Isaia 66, 2, regăsit în textul omiliilor închinate Maicii Fecioare; Cf. Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 50; 52 Apud Jean-Marie Auniord, Citeaux et Notre-Dame, în Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 50; 53 Cuvântul omiletica, ca disciplină teologică şi termenul omilie, ca gen al predicii, provin din grecescul oJmilevw, care înseamnă a fi în relaţie cu, a se întâlni, a convorbi; iar ovmiliva, ca substantiv, înseamnă reuniune, adunare, întreţinere familială, aşadar dialog ţo{milo" = mulţime, adunare); cf. Vasile Gordon, Introducere în omiletica, cap. Elemente de omiletica generală, http://ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/cuprins.htm ; 13 51

Mesa sub forma de omilie al comentariului Evangheliei privind momentul Bunei Vestiri54 este un artificiu literar deoarece ea nu a fost niciodată destinată spunerii. Bernard o adoptă mai mult pentru stilul oral, împreună cu îndemnurile morale. Stilul oral apare mai ales în sonorităţile,

ritmul frazelor, cu aceleaşi rime interioare. O caracteristică a stilului lui Bernard este folosirea imaginii artistice. A imaginii auditive, mai ales, realizată prin asocieri de cuvinte, idei, sonorităţi. Textul abatelui de Clairvaux, citit cu voce tare, este unul foarte melodios. însă această muzicalitate, toată bogăţia textului latin, nu poate fi surprinsă printr-o traducere. De remarcat este şi simplicitatea frazelor. Fraza lui Bernard, influenţată atât de textul biblic, cât şi de textele patristice, a urmat aceste modele, pe linia dreaptă a simplităţii cisterciene. Un procedeu expresiv folosit cu precădere de către Bernard este paralelismul. Abatele 1-a împrumutat din Biblie, mai ales din Psalmi, căci în textele sale există o întorsătură a frazei utilizată frecvent în poezia semitică55. În ceea ce priveşte imaginile vizuale, ele sunt, în marea lor majoritate, preluate tot din Biblie, deşi abatele este şi un observator atent al societăţii contemporane sieşi. Astfel, comparaţia Fecioarei Mari a cu o stea este asociată cu acţiunea de „a arde" păcatele56. Un singur cuvânt este suficient pentru Bernard pentru a sugera o imagine, el ştiind în egală măsură să creeze imaginea, să o dezvolte, să o orchestreze, să o facă să se dezvăluie în totalitate. Astfel, cuvântul floare, motiv des întâlnit în opera marială a abatelui. Bernard va vorbi atât despre floare, ca promisiune a fructului, promisiune conţinută în ea-însăşi, cât şi despre floarea care cade atunci când fructul este format, atât despre floarea care atrage atenţia prin

strălucirea şi parfumul ei - simbolizând pe Maria, a cărei virginitate şi smerenie au atras privirea lui Dumnezeu - cât şi despre floarea care înfloreşte în vârful tulpinii, fără a altera integritatea acesteia — simbol al naşterii virginale. În egală măsură, abatele va aminti şi pe floarea câmpiilor ce înfloreşte pe un pământ pe care mâna omului nu 1-a cultivat - maternitatea virginală e sugerată din nou - dar şi pe floarea îngrijită cu dragoste şi protejată de grădinar. Aşadar, se poate observa faptul că Bernard, prin folosirea aceleiaşi imagini, nu acoperă aceeaşi realitate. Motivul folosirii

V. Omiliile Laudă Maicii Fecioare;

Apud Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 38; 14 Omilia II, 17, op. cit., p. 169;

ei se justifică prin aceea că abatele de Clairvaux, bun cunoscător al efectelor paradoxale cauzate de utilizarea acestui procedeu, vrea să frapeze cititorul. Stilul lui Bernard a făcut obiectul a două studii ale lui Christinne Mohrmann 57, care a observat că atunci când este vorba de Fecioara Mari a, limbajul abatelui este mai tandru, mai puţin critic, mai liric, ce atinge, plecând de la metrică şi terminând cu rimele, adevărata poezie. Spre exemplificare, putem aminti adevăratul imn pe care Bernard îl compune în cinstea ,.stelei mării"58, o adevărată bijuterie stilistică, a cărui stil rafinat şi figurat dovedeşte faptul că acest pasaj a fost îndelung lucrat.

5. Concluzii Bernard ştia că forţa lui Dumnezeu este puternică doar în noi. El stia şi că Tatăl însuşi nea dat-o pe Fecioarei Maria pentru a ne ajuta să ne conformăm planului său de mântuire a umanităţii: „Să ne străduim să mergem spre Mântuitor pe aceeaşi cale pe care El a urmat-o pentru a ajunge până la noi; prin ea (Fecioara Maria - n.n), coboară şi iertarea a aceluia care, tot prin ea, a coborât până în mizeria noastră... Atunci când o urmăm, nu greşim calea; atunci când ne rugăm, invocând-o, nu cădem pradă disperării; atunci când ne gândim la ea, nu ne rătăcim..." 59 . Iată, deci, cum înainte cu cinci secole de Louis-Marie Grignon de Montfort şi cu opt secole de acel „totus tuus"60 al papei loan-Paul al Il-lea, Bernard de Clairvaux a fost apostolul devoţiunii către Maria mediatoarea şi precursorul consacrării noastre către cea care „este înveşmântată cu soarele".

C. Mohrmann, Le style de saint Bernard, în Latin chrétien et médiéval (Études sur le latin des chétiens, 2), Edizioni di storia e letteratura, 1958, p. 347-367; « Observation ... », în Sancti Bernardi opera II, p. IX-XXXIII, în Marie-lmelda Huille, Joël Regnard, op. cit., p. 38; 58 59

Omilia II, 17, în op. cit., p. 170;

Semon pour la nativité de la Bienheureuse Vierge Marie. L’aquedec, idem; Transpunere sintetizată dintr-o rugăciune latină compusă de Sfântul Louis-Marie Grignion de Montfort şi adresată Maicii Preacurate: "tuus totus ego sum, et omnia mea tua sunt, O Virgo super omnia benedicat" ( "îţi aparţin în întregime ţie, şi tot ceea ce am este al tău, tu Fecioară binecuvântată mai presus de toate"); sintagma a fost preluată de către papa loan Paul al ll-lea şi a constituit deviza sa. 60

A. Raugel (marianist, doctor în teologie/teză prezentată la Fac. De Teologie a univ. Fribourg în vederea obţinerii gradului de doctor în teologie), Doctrina marială a Sfântului Bernard, Editions Spes, Paris, 1935

CONCLUZII (pp. 177-203) •

Doctrina marială a Sf. Bernard se articulează în jurul a două idei mari: 1. Maria este Maica Domnului/Mama lui Dumnezeu și 2. Maria este Mediatoarea între Dumnezeu și oameni/umanitate; întreaga sa mariologie este structurată în juul acestor idei și se dezvoltă în funcție de acestea

•

Bernard consideră că raporturile pe care Maria le stabilește cu întreaga umanitate fac parte integrantă din opera Mântuirii

•

Doctrina bernardină este una practică; ea ignoră metoda riguroasă a scolasticii; în același mod ca și Sfinții Părinți ai Bisericii, Clairvaux își expune doctrina; el nu scrie un tratat de mariologie, ci își expune doctrina cu ocazia sărbătorilor închitate Fecioarei

•

Doctrima lui este, în același timp, și una tradițională, el transmițând prin ea învățătura Sfinților Părinți, pe care îi citează de fiecare dată

•

Mariologia lui este ”o sinteză armonioasă și fecundă a zece secole de învățătură despre Maria”61

•

Doctrina este și una originală, în primul rând prn stil, care este unul elocvent

•

Abatele exprimă într-un stil nou idei vechi; se regăsesc la el temele tradiționale ale mariologiei, preluate de la Sfinții Părinți: maternitatea divină (?), veșnic-fecioria, smerenia și sfințenia Mariei și Adormirea sa

•

Originalitatea sa rezidă cu adevărat în ideea medierii Mariei; Bernard va relua și dezvolta, prin aceasta, ideea că Maria este parte integrantă a misterului Mântuirii;

•

Nouă este și atitudinea lui Bernard față de Fecioară, despre care, până atunci, se vorbea ”în termeni doctorali și subtili”62; datorită abatelui, discursul mariologic devine

61 62

C. Clémencet, La Mariologie de Saint Bernard, p. 119, VEZI EDITURA ETC, în op. Cit. P. 180 Cf. G. Goyau, Saint Bernard, p. 133, în op. Cit., p.16 182

unul afectiv, plin de termeni familiari și elanuri pioase care anunță efuziunile secolelor viitoare63 •

Evlavia pe care Bernard o va predica va avea o influență profundă asupra secolului său și a celor viitoare; din acest punct de vedere, abatele de Clairvaux este inițiatorul devoțiunii mariale în Evul Mediu64

•

Doctrina marială a lui Bernard va exersa o influență covârșitoare asupra întregului Ev Mediu și mai tîrziu

•

O cauză a influenței lui bernard a fost marea sa elocință; a fost numit ”cel mai mare orator” al secolului său65

•

Doctrina predicată de B. De Clairvaux a fost una care a avut succes în epoca sa şi nu numai; înaintea lui, fecioara Maria a fost studiată mai ales din punct de vedere teologal, fără a se avea în vedere raporturile acesteia cu umanitatea, Maria rămânând o temă scolastică, o „idee pură”, văzută doar în splendoarea sa maiestuoasă, lispită aproape de orice urmă de umanitate, hieratică şi distantă (p. 186-187)

•

„numele Mariei pronunţat de către bernard şi de el comentat (numele), făcea să vibreze inimile credincioşilor: ea devenea cea mai frumoasă, cea mai curată, cea mai aproape/apropiată de oameni/umanitate şi de Dumnezeu, în acelaşi timp”66

•

Bernard este cel care îi îndeamnă pe credincioşi să se întoarcă spre Maria ca spre apeductul/canalul prin care vine graţia lui Dumnezeu

•

În propagarea învăţămintelor sale, Sf. Bernard a fost ajutat de către limbajul şi stilul său, dar şi de elocvenţa sa fără seamăn/ireyistibilă

•

Influenţa sf. Bernard se explică şi prin metalitatea cu totul religioasă a contemporanilor săi67: „în secolul al XII-lea, credinţa îi entuziasmează pe credincioşi. Ei sunt sensibili până la exces celor mai mici sentimente religioase; ei răspund prin

Op. Cit. P. 182

Cf. Op. Cit., p.183

Cf. L. Bourgain, La chaire française au XIIIe siècle, p. Ix, în op. Cit., p. 185; v. și Lecoy de la Marche, La

chaire française, 66

G. Goyau, Saint Bernard, p.134, în Doctrina marială...., p. 187

Bourgain atribuie renaşterea din secolul al XII-lea amvonului, predicatorilor zeloşi, dar şi datorită pasiunii

religioase a creştinilor şi a călugărilor

aplauze şi prin lacrimi predicilor călugărilor. La auzul numelor lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare, imaginaţia populară creşte, zelul ei debordează/se revarsă”68 •

Aşadar, devoţiunea Fecioarei Maria este, se poate spune, conformă spiritului timpului

•

Bernard nu intră pe un teren nou prin apologetica sa marială, ci acesta îi este pregătit de către alţi câţiva, dintre care amintim: Fulbert de Chartres († 1028) 69, Pierre Damien şi Anselm de Canterbury70

•

Influenţa marială a sf. Bernard a fost una vastă; ea se regăseşte, mai întâi, în activităţile ulterioare ale ordinului călugărilor cistercieni71, apoi în cele ale altor ordine religioase72; în egală măsură, teologi şi creştini, dar şi scriitori şi artişti au fost influenţaţi de către doctrina marială bernardină

•

Şi după moartea sa influenta i s-a făcut cunoscută, marii scolastici ai secolului al XIII-lea citându-l frecvent mai ales în ceea ce priveşte Imaculata Concepţie73

L. Bourgain, op. Cit., p. 15, în Doctrina...., p. 187

Cf. Fêtes mariales de Chartres, 1927, pp. 130-133, în Doctrina ...., p. 188

Cf. Dom van Houtryve, Le culte de Marie dans l’Ordre de saint Benoît, Congres Marial de Bruxelles ,

1921, t. II, pp. 253-279, în Doctrina...., p. 188 71

Încă din timpul vieţii lui B. De Clairvaux, predicile sale au fost citite, transcrise şi comentate în toate

mănăstirile aparţinând Ordinului; cf. Beissel, Die Verehrung Marias in Deutschland während des Mittelalters, p. 197, în Doctrina..... p. 189; după moartea lui, s-au înmulţit laudele aduse Sfintei Fecioare, cistercienii au numind-o pe aceasta „Stăpâna” ordinului, favorizând şi generalizînd astfel practicile unei pietăţi în onoarea ei; în acelaşi timp, mănăstirile cisterciene sunt toate consacrate Mariei, cf. Séalon ,

Nomasticon Cisterciense (Solesmis, 1892), pp. 216, 287, 395, în Doctrina..., p. 190; 72

Vezi p. 190-191

Sfântul Bonaventura îl citează de cel puţin patru sute de ori în predicile sale, cf. J.-Ch. Didier La devotion

de saint Bernard a l’humanite du Christ, La vie spirituelle, 1930, p. 153; Richard de Saint Laurent, autorul lui De laudibus Beatae Mariae Virginis, a fost influentat de Bernard, pe care l-a citat de aproape 200 de ori 18 siecle. E tude surle De laudibus Beatae Mariae în opera sa – cf. H. Raffin, La devotion mariale au XIII

•

În secolul XV Bernard a avut de asemenea discipoli remarcabili: Denys le Chartreux 74, Bernardin de Sienne, Thomas-A.-Kempis75

•

Influenţa asupra vieţii laice a fost la fel de însemnată ca şi cea pe care a manifestat-o asupra teologilor: „din secolul al XII-lea cultul Fecioarei, până atunci grav, a început să se nuanţeze prin blândeţe”76, aceasta căpătând accente noi în predicile şi rugăciunile credincioşilor şi a teologilor; Maria nu mai este prezentată ca o idee, ca o regină, ci ca o mamă, Mama lui Isus şi Mama întregii umanităţi, ea fiind mediatoarea dintre Dumnezeu şi oameni.

•

Artiştii şi scriitorii au încercat să exprime în operele lor noile aspecte ale cultului marial, influenţaţi fiind şi ei de către doctrina bernardină 77 : Sfântul Bernard a dat le branle şi arta a făcut ascultare de ceea ce spune sfântul: maiestoasa madonă hieratică şi distantă, mozaicurile bizantine se apropiau în sfârşit de pământ; înălțată pe porţile catedralelor, ea se prezenta anfoaselor umane pentru a le aduce speranţa şi apoi bucuria, pe fiul său şi surâsul său”78.

•

Începând cu secolul XII Fecioara Maria ocupă un loc în istoria artei

•

„Din secolul al XII-lea, Fecioara Maria [...] începe să inspire marea artă. Acest cult se exprimă mai întâi cu timiditate şi artiştii nu u ăndrăznit să o separe pe Mamă de Fiu; odată cu trecerea timpului ei au devenit mai îndrăzneţi şi au îndrăznit să o celebreze doar pe ea iar secolul s-a terminat sub semnul triumfului Mariei”79

Virginis, 1929, p. 33, în Doctrina... p. 191; 74

Cf. Terrien, La Mere dez hommes, t.I, p.375, în Doctrina... p.191;

În predicile sale adresate Sfintei Fecioare, Sermones ad Novitios, Kempis recunoaşte influenţa

bernardină asupra operei sale – cf. H. Gleumes, Marienverehrung bei S. Bernhard u. Thomas A. Kempis, Cisterc. – Chronic, 129, t.39, pp.217-219, în Doctrina... p.192 76

Cf. E. Male, L’art religieux du XII siecle en france, p.426, în Doctrina... p. 123

Cf. Beissel, op. Cit., p.333 s în Doctrina pg. 195;

G. Goyau, La France et Notre Dame, 1930 în op. cit. p.195

E Male op.cit. p. 437

•

Fecioara devine „eroina artistului”80, devenind astfel mai graţioasă, mai familiară; ea rămâne încă regină dar devine mamă, mai ales mamă a mizericordiei/iertării, pierzându-şi astfel amprenta bizantină81

•

”toate aceste fecioare așezate și regine vor să se ridice, să coboare de pe tronul lor și să devină mamele familiare și grațioase ale secolului XVI. Creatorii imaginilor, eliberați definitiv de sub amprenta bizantină, caută grația și surâsul”82

•

Nimeni nu exprimă rolul pe care l-a jucat Bernard în dezvoltarea cultului Fecioarei decât Dante în Divina Comedie; Fecioara ocupă un loc important în acest text; Bernard, ”credinciosul Bernard” este și el prezent; el este cel care te introduce la Maica Domnului; acest poem este înainte de toate expresia cea mai clară a doctrinei Medierii universale, a rolului social al Fecioarei

•

Cel mai des, bernard citează din ambrozie –considerat ”părinte al mariologiei latine”83 (preia tema fecioriei Mariei și a sfințeniei acesteia), Augustin (tema fecioriei și a smereniei) și Grigorie

•

Dintre sursele lui Bernard putem aminti și liturghia care, în sec. XII, acorda un loc însemnat cântecelor și rugăciunilor adresate Mariei

•

O altă sursă o reprezintă textele ordinului benedictin, cu precădere cele ale lui Pierre Damien (†1072) și cele ale lui Anselm de Canterbury (†1109)

•

Bernard nu face o sinteză a doctrinei sale, ea este dispersată/împrăștiată de-a lungul Predicilor și Omiliilor sale

•

Există 8 predici bernardine închinate Fecioarei, toate rostite în zilele ce celebrau sărbători mariale

•

În afara acestor predici, Bernard a compus omelii în cinstea Mariei,plecînd de la cuvintele Evangheliei lui Luca, ”Missus est angelus Gabriel...”

•

Trebuie semnalată și o altă predică, 52 de Diversis”, închinată virtuților Mariei

E Male idem p. 428

Apud C. Jéglot, La vierge dans l’art, Paris, 1924, p. 28, în op. cit. Pg. 196

C. Jéglot, La Vierge dans l’art, Paris, 1924, p. 28, în op. Cit., p. 196 Cf. Pagnamenta, la mariologia di S. Ambrogio, p5,20în op. Cit., p.12

•

dintre numeroasele sale scrisori, cea adresată călugărilor/chanoines din Lyon atrage atenția (scrisoarea 174) – are ca origine instituirea unei sărbători în onoarea Imaculatei Concepții/Neprihănita Zămislire; abatele își începe scrisoaea prin a face elogiul Bisricii din Lyon; în această scrisoare, Bernard pune o dublă problemă: o problemă liturgică, atunci când el atacă instituirea acestei sărbători în cinstea Mariei și o problemă/chestiune doctrinală când găsește n motiv după care pare să sprijine celebrarea sărbătorii (?); susține că această sărbătoare este una nouă, care nu pare a avea un alt fundament decât o pretinsă revelație divină, instituirea sa fiind ilicită; Bernard nu susține această doctrină a IC deoarece, după el, ea nu este conformă cu moștenirea lăsată de Sfinții Părinți

•

în Omelia a IV-a (Super Missus est), Clairvaux vorbește despre deplinătaea harurilor Mariei, dintre care, cel mai ... este cel al maternității divine: ”Harul/grația Mariei a fot una plină/întreagă, unică, generală. Unică pentru că singura dintre taote femeile ea a avut gloria de a da naștere la însuși autorul acesteia/harului; generală, pentru că ea era chemată să devină rezervorul și împărțitoarea/îngrijitoarea tuturor grațiilor/harurilor” 84 ; acest lucru îi conferă Mariei un statut aparte între ceilalți sfinți;

•

în Predica52 (Sermon 52 de Diversis, 2), Bernad comentează cuvintele din Proverbe, IX, I (VEZI BIBLIA), care arată modul în care Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate harurile: ”(...Prov.). această înțelepciune este Dumnezeu însuși, această casă minunată, construită cu atîta grijă, este Fecioara Maria. În această casă incomparabilă/nemaivăzută, Înțelepciunea a înalțat șapte coloane/stîlpi. Ce simbolizează/semnifică acestea/aceștia? Cele șapte coloane simbolizează podoabele sufletului Mariei, adică cele șapte virtuți principale, originea și suportul celorlalte: virtuțile teologale: credința, speranța, milostivenia, virtuțile cardinale: forța, cumpătarea, prudența, dreptatea, colonada minunată înălțată de dumnezeiescul/divinul Artist.”85

•

Bernard a cântat mai ales fecioria Mariei; numele de Fecioară, Fecioara Maria revine fără încetare de-a lungul întregii oere mariale a sfântului Bernard

Bernard de Clairvaux, VEZI PE NET SURSA

Sermo 52......

•

Fecioaria Mariei este una din primele prerogative mariale cunoscute de credincioși; încă din primele secole, aceasta a fost obiectul de studiu al Sf. Părinți, mai ales în sec. IV, când Ambrozie și Augustin au consacrat acestui subiect cărți întregi86

•

Abatele de Clairvaux găsește în scrierile acestora surse/idei pe care le exploatează în omiliile sale, după cum el însuși afirma87; de altfel, în omilii Laudă Maicii Fecioare/De laudibus Virginis Matris, este sesizabilă influența lui Ambrozie

•

Cele patru omilii Super Missus... sunt adevărate imnuri aduse fecioriei Mariei, concepit virgo, parturit virgo, manet virgo88, care a fost fecioară înainte de conceperea fiului său, în timpul sarcinii și după nașterea acestuia

•

Doctrina virginității ante partum își are rădăcinile în teoria păcatului originar pe care Brenard o preia de la Augustin89; abatele o va dezvolta în scrierile sale

•

Virginitatea in partu - Maria este, în același timp, și mamă și fecioară (Bernard consideră că aceasta este cel mai mare privilegiu primit de Maria: ”Este un lucru mare să fii fecioară, însă să fii fecioară și mamă în același timp întrece orice măsură”90) – acest miracol, ca toate celelalte ale cărui obiect a fost Maria nu sunt decât un efect al puterii lui Dumnezeu, care, venind să oter suferințele lumii întregi, nu vrea să cauzeze durere Maicii sale91; Bernard nu caută să explice acest fapt, doar citează câteva imagini împrumutate din Biblie care-l sugerează: Maria este comparată cu un tufiș în flăcări92, care nu ia foc, tot așa Maria naște fără să aibă vreo durere93; varga lui Aron care înflorește este tot simbolul nașterii fără dureri94; toisson luiGedeon...95;”Fecioară și

Sf. Ambrozie, De instit. Virg. și De Santa Mariae virg. Perpet., AUGUSTIN??? în op. Cit. P. 88

În Super Missus est, II, 12, 14, 66, 68, vezi NET

Cf. Ambrozie, în In Apoc. Expos., c. XI – P.L., 17, 874; vezi și Augustin, în Sermo, 231, c. II, 2, în op.

Cit., p. 89 89

Deși Friedrich remarcă într-o notă că, înainte de Augustin, Origene a fost cel care a insinuat această

doctrină 90

In D. Infra Oct. Assumpt., 9, 434

Cf. Sermo 42 de diversis, I, 661- In Vigil. Nat. Dom., IV, 3, 101

Ex., III, 2, în Biblie

Super Missus est, II, 5, 63

Idem, 6, 64

Ibidem, 6, 64

Mamă, amestec admirabil și fără precedent. Niciodată nu s-a auzit ca o femeie să fie în același timp și mamă și fecioară. Niciodată, în decursul timpului , fecioria nu poate fi găsită acolo eunde este maternitate, nici maternitatea acolo unde e feciorie. Doar în Maria cele două se întâlnesc. Acesta s’en fait o credință...(v. p. 99), căci Maria nu a avut model și nici imitatoare.”96 •

Virginitatea post partum – Maria va rămâne fecioară până la sfârșitul vieții; această idee este pe deplin acceptată de contemporanii lui Bernard, Maria având supra numele de veșnic fecioară – VREUN CONCILIU???

•

Smerenia Mariei – smerenia este una din virtuțile dragi abatelui, el însuși praticând-o cu fervoare97 și pe care a recomandat-o fără încetare; scrie, de altfel, tratatul Despre gradele smereniei/Sur les degrés de l’humilité, unde dă o definiție a smereniei. ”smerenia este o virtute prin care omul cunoscându-se foarte bine pe sine însuși, este vil în proprii săi ochi.”98 ; Clairvaux distinge două feluri de smerenie: smerenia spiritului și cea a inimii; prin prima, noi ne putem recunoaște propriul neant, iar prin cea de a doua, noi foulons la picioare gloria lumii99

•

Smerenia astfel înțeleasă stă la baza edificiului spiritual; este o virtute foarte importantă, mamă și păzitoare a celorlalte100

•

Smerenia este, prin excelență, virtutea Fiului Domnului; ea este apanajul Fecioarei; totul denotă la Maria modestie: vorbele, acțiunile, atitudinea

•

Bernard face aluzie de multe ori, în diverse texte, la episoade din viața Mariei în care aceată virtute este evidentă

•

Maria joacă un rol important în opera Mântuirii; după Bernard, în această operă se disting 2 faze: primirea harului/grației și împărțirea lui. Maria este numită ”Mama a Mântuirii”, ca și ”Mediatoarea pe lângă Mediator”101

In Vigil. Nat. Dom., III, 9, 99

V. Sancti Bernardi Vita Ia, Lib. II, c. 4, 25, în op. Cit., p. 105

În tratatul despre smerenie

In Adv. Dom., IV, 4, 48

100

In Nat. Dom., I, I, 115

101

In Adv. Dom., II, 5, 43 – In Nat. B. M.V.: De aquaeductu

•

Ideea că Maria joacă un rol în opera Mântuirii apare încă din scrierile Sf. Părinți; ea este clar formulată de Iustin, dezvoltată apoi de Irineu prin paralela celebră dintre Eva și Maria, care va fi reluată de cea mai mare parte a Părinților greci și latini ai secolelor următoare102 PG. 14

Şi la sfârşit Duns Scotus i-a împăcat pe toţi, Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie,la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma, Traducere de pr. Mihai Pătraşcu, pe http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp? id=20080515 Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios al Mamei lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o "o falsă onoare" adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus. Chestiune care sintetizează bine un scurt text din documentul-studiul de "mariologie ecumenică" redactat în anul 1998, după ani de studiu de către Groupe des Dombes: "Prima chestiune se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut în păcat sau nu, ca orice creatură umană? Chestiunea Neprihănitei Zămisliri capătă întindere teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea sfintei Maria, în care el se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308) apără teza Neprihănitei Zămisliri, încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine". •

http://www.greco-catolica.org/a428-fecioara-maria-si-apocrifele.aspx CRISTIAN BĂDILIȚĂ Într-un articol anterior, dedicat "ereziilor catolice", dl. Badilita aducea unele scrieri apocrife (în special Protoevanghelia lui Iacob) în sprijinul dogmei catolice a Imaculatei Conceptiuni, dogma proclamata de papa Pius IX în 1854. Faceam atunci observatia ca o scriere apocrifa, prin definitie, nu e normativa. Daca ar fi fost normativa, atunci ar fi fost inclusa de Biserica în corpul canonic al Scripturii. De fapt, scrierile apocrife nu pot fi aduse în sprijinul dogmei catolice a Imaculatei Conceptiuni, la fel nici traditia bisericeasca consemnata în slujbele de la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Imaculata Conceptiune tine strict de o

102

V. și Cultul fecioarei Maria /dicționrarul........etc 24

interpretare târzie (* târzie chiar si pentru catolicism!) asupra vietii sfinte a Maicii Domnului, posibila în contextul unor noi conceptii despre pacat si har. Aici este baiul, Imaculata Conceptie nu este o dezvoltare / explicitare a credintei traditionale în Maica Domnului, ci o modificare a ei. *Vorbind despre pretinsa curatire de la nastere a Sf. Fecioare, idee ce începuse a se vehicula în sec. 12, Bernard de Clairvaux spunea: "Ma înspaimânt acum, vazând ca unii dintre voi au ales sa schimbe lucruri de capatâi, aducând sarbatori noi, necunoscute înainte de catre Biserica, sarbatori care nu sunt primite de gândire si de predania cea din vechime." (Scrisoarea 174)

• http://www.greco-catolica.org/a420-ereziile-catolice-revizitate-de-un-istoric-crestinortodox-2-imaculata-conceptiune-infailibitatea-papei-purgatoriul.aspx CRISTIAN BĂDILIȚĂ PENTRU IMACULATA CONCEPȚIE Biserica occidentala a tinut sa sublinieze dogmatic puritatea conceperii Mariei, ca

Maica biologica si Fiica spirituala a lui Isus. Celebrul Manual de teologie dogmatica al lui Ludwig Ott mentioneaza urmatoarele lucruri: „Incepand cu secolul al VII lea e cunoscuta, in Orientul grec, o sarbatoare dedicata conceperii Sfintei Ana (Conceptio S. Anae), adica a conceperii pasive a Mariei. Sarbatoarea se va raspandi si in Occident, prin Italia meridionala, patrunzand mai intai in Irlanda si Anglia sub numele deConceptio Beatae Virginis. La origine, obiectul acestei sarbatori a fost conceperea activa a Sfintei Ana, concepere care, conform Protoevangheliei lui Iacob (apocrifa din secolul al II-lea), a avut loc dupa o lunga perioada de sterilitate, fiind anuntata de un inger ca o favoare extraordinara din partea lui Dumnezeu”. Ce inseamna „concepere pasiva”? Inseamna momentul (primo instanti, zice bula papala) cand sufletul este unit cu trupul, asadar dupa conceperea trupului Mariei de catre cei doi parinti, adica dupa conceperea activa. Pentru ca abia din momentul insuflarii de catre Dumnezeu a sufletului in materia pregatita de parinti preafericita Maria a inceput sa existe ca persoana. Prin urmare dogma Imaculatei Conceptiuni nu sustine, cum se rastalmaceste adesea, inconstient sau rau intentionat, ca Maria s-ar fi nascut, precum Isus, fara parinti trupesti, in afara vreunei legaturi carnale. Ea sustine doar impecabilitatea Fecioarei, dar nu din eternitate, precum Isus, cidin momentul conceperii ei pasive. Distinctia intre conceperea pasiva si cea activa, operata de teologii catolici, este esentiala pentru intelegerea corecta a dogmei. Maria nu este asezata pe picior de egalitate cu Isus (lipsit de pacat din vesnicie); ea se bucura de privilegiul impecabilitatii 1) datorita „meritelor lui Isus”, cum precizeaza bula papala; si 2) din momentul unirii sufletului cu trupul. Dumnezeu o „fereste” de consecintele pacatului originar tocmai pentru ca ea Il naste pe Isus-Fiul lui Dumnezeu. De aici, ideea de prerascumparare, sustinuta de Duns Scot si preluata de Biserica. Un calugar britanic, Eadmer, discipol al lui Anselm, a fost primul care a scris o monografie despre conceperea pasiva fara pacat a Mariei. Bernard de Clairvaux insa, desi fervent adorator al Fecioarei – poate cel mai mare mistic marianic al tuturor timpurilor – respinge ideea sustinuta de Eadmer, afirmand ca Maica Domnului a fost sanctificata dupa ce a fost conceputa, dar pe cand se afla totusi in pantecele matern. Cum autoritatea morala a lui Bernard de Clairvaux o intrecea chiar si pe a Papei, urmasii sai (teologii secolelor al XII-lea si al XIII-lea: Petru Lombardul,Bonaventura, Albert cel Mare, Toma din Aquino) s-au pronuntat, pe rand si cu argumente asemanatoare, impotriva Imaculatei Conceptiuni versiunea Eadmer. Prin urmare, lucrurile nu s-au petrecut lin nici in sanul catolicismului.

Solutia definitiva a fost propusa de franciscanul Duns Scot. Acesta afirma ca animarea (animatio) trebuie sa preceada numai conceptual, iar nu si temporal sanctificarii (sanctificatio). Gratie inventarii termenului de „preredemptiune” (praeredemptio), Duns Scot reuseste sa impace faptul ca Maria a fost eliberata de pacatul originar cu necesitatea existentei unei mantuiri, a unei rascumparari si pentru ea. Prezervarea de pacatul originar constituie, pentru teologul franciscan, perfecta mantuire, totala izbavire de pacat. Ulterior, Papii Paul al V-lea (1616), Grigore al XV-lea (1622) si Alexandru al VII-lea (1661) s-au aratat favorabili invataturii Imaculatei Conceptiuni. Pius al IX-lea, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor, a ridicat aceasta invatatura la rang de dogma de credinta. Sarbatoarea catolica a Imaculatei Conceptiuni, de pe 8 decembrie, corespunde, in calendarul ortodox, „Zamislirii Sfintei Fecioare de catre Sfanta Ana”, o sarbatoare marianica secundara (fara tinere) de pe 9 decembrie.

Influența Sf. Bernard asupra teologiei mariale de la sfârșitul Evului Mediu •

Bernard s-a inspirat din textele predecesorilor săi iluștri sau mai puțin cunoscuți și, la rândul său, el a fost sursă de inspirație pentru teologii de la sfârșitul Evului Mediu prin aprofundarea și dezvoltarea doctrinei mariale

•

Influența sa asupra gândirii și ascrierilor teologilor occidentali în ultimele secole ale Evului mediu este un fapt binecunoscut

•

A fost supranumit ”ultimul dintre Părinții Bisericii” (?); a fost asimilat Sf. Părinți deoarece, împărtășind concepția lor, văzând teologia ca știință a Scripturii, dezvăluindu-i sensul spiritual

•

Pentru teologii posteriori, Bernard a devenit la fel ca unul din cei patru stîlpi ai Bisericii latine (Ambrozie, Augustin, Ieronim și Grigore cel Mare)103, fiind o autoritate

•

Mariologia ocupă o parte importantă în opera lui Bernard

•

Autorul studiului prezintă concluziile104 lui H. Barré în ceea ce privește supranumele de ”doctor marial” acordat abatelui: Bernard vorbește puțin despre Maria; pasajele consacrate acesteia în operele autentice ale abatelui, după ediția Patrologiei Latine/Patrologie Latine Migne, sunt în jur de 3,5%; treisprezece dintre predicile sale care au ajuns până astăzi se raportează la sărbători liturgice închinate Mariei, iar șase dintre ele nici măcar nu o evocă; predicile care comentează Cântarea Cântărilor nu raportează figura Miresei persoanei Mariei, ci sufletului credincios 105; atunci când afirmă fecioria Mariei, el reproduce o

103

Cf. Influența Sf. Bernard..., p.194

104

Cf. H. Barré, Saint Bernard, docteur marial”, în Saint Bernard théologicien (Actes du Congres de Dijon,

15-19 septembre 1953), Analecta Sacri Ordinis Cistercie.? 9, 1953, pp. 92-113, în studiul Influen ța..., pp.195-196 105

Idem H. Barré, pp. 95-98

poziție solidă stabilită deja la sfârșitul epocii patristice, în ceea ce privește chestiunea ridicării cu trupul la cer a Fecioarei, apărută în epoca carolingiană, se observă o tăcere prudentă;

Bernard este ostil doctrinei imaculatei concepții, nou formulate în epocă;

abatele este prolix când vorbește despre regalitatea Mariei, despre preeminența asupra celorlalte creaturi/cu privire la (?) și, mai ales, despre materniatea sa spirituală și rolul de mediatoare; în timp ce dezvoltă sau exemplifică aceste teme, el nu le inventează, căci ele au fost create de un alt mare personaj al teologiei medievale, Anselm de Canterbury106. •

Reputația de doctor marial se clădește, mai ales, pe stilul său 107; Bernard nu este atent doar la formă, ci și la discurs; ”demersul său este, mai degrabă, de ordinul unei lectio divina a meditației asupra Scripturii pentru a scoate hrana spirituală” 108 și nu unul de tip scolastic;

•

Titlul de doctor mellifluus se datorează faptului că Bernard îndulcește exprimarea greoaie a Sfântei Scripturi prin comentariile sale făcute unor momente semnificative din Evanghelii (Buna Vestire etc)

•

În comentariile sale, Bernard dedică Mariei pagini a căror valoare poetică nu poate fi contestată, pagini animate de un profund elan spiritual, mistic

•

Pasajul cel mai relevant este cel consacrat temei Maria, steaua mării, stella maris; el îi dă forma cea mai elevată și mai cunoscută, într-o dezvoltare apropiată de incantație și prin ritmul refrenului109

•

Bernard nu pleacă de la o expresie sau de la o temă literară, ci de la o idee deja existentă, pe care o îmbăgățește stilistic și lexical; într-o predică despre Nașterea Domnului, reflectând asupra rolului de mediatoare al Mariei, analizat mai întâi în raport cu Întruparea, el înlocuiește imaginii cunoscute a scării lui Iacob cu metafora apeductului/canalului prin care curge grația divină; prin Maria se stabilește contactul cu cerurile/divinitatea

•

Bernard nu se mulțumește să înlocuiască o imagine cu alta, cea nou introdusă devenind punctul de plecare pentru explorarea și aprofundarea importanța medierii mariale, printr-o

106

Cf. A. Walmart, Auteurs spirituels et textes dévots du Moyen Age latin, Paris, 1932, in Influența ..., p. 196 107

Cf. ..., Influența....

108

..., influența p. 196

109

Cf. C. Mohrann , le style de Saint Bernard, p.347-367

serie de notații: distinția dintre fântâna vieții, izvorul,plenitudine, simbol al lui Isus și apeductul care-l conduce până la noi și care-l umple, fără să fie el însuși plenitudinea110 •

rolul Mariei este totdeauna situat în raport cu persoana lui Cristos

•

nu este vorba de o mediere pasivă, ci de o solicitudine/grijă activă

•

bernard întărește caracterul absolut al medierii/mijlocirii Mariei

•

predica De aquaeductu pune jaloanele dezvoltării ulterioare a mariologiei în jurul medierii Mariei (pentru completări, v. pp.198-99)

•

atât calitatea poetică a prozei lui Bernard, cât și forța evocatoare a imaginilor artistice sau eficacitatea formulelor sale au favorizat percepția și memorarea ideilor bernardiene

•

Tema martiriului Mariei apare în cele 8 predici despre Adormirea Maicii Domnului; el interpretează cooana de 12 stelecare este unul din atributele femeii din Apocalipsă (ap 12, 1) ca cele 12 privilegii sau prerogative după care o putem recunoaște pe Fecioară. Prerogativele ”cerului”, ale ”cărnii/trupului”și ale ”inimii”; primele pot fi recunoscute în salutul îngeresc/vizita lu Gabriel, coborârea Sfântului Duh asupra ei, conceperea Fiului lui Dumnezeu; din cea de a doua serie fac parte fecioria in partu, post partu și în timpul...., nașterea fără dureri; a treia serie este reprezentată de devoțiune și smerenie, credința nemăsurată și martiriul inimii111

CREDINŢĂ ŞI ACŢIUNE LA SFÎNTUL BERNARD DIN CLAIRVAUX IOAN PÂNZARU

De ce este relevant azi Sfântul Bernard ? dimpotrivă, caracterul catolic, adică universal, al credinţei sale implică o soluţie universală pentru umanitate, care trebuie găsită tocmai pornind de la relaţia personală cu Dumnezeu.

110 111

Cf. Bernard de Clairvaux, Sermoin Nativitate B. M. 28n.7 Cf. Bernard de clairvaux, sermo de ....assomption,

Bernard scrie o carte de sfaturi adresate papei Eugeniu al III-lea (De consideratione) în care arată cum se articulează după părerea lui acele obiective pline de sens ale oamenilor şi obiectivele conducătorilor. Reformatorii au găsit în atitudinea lui Bernard un model pentru a împăca raţionalitatea acţiunii şi aceea a vieţii spirituale. El este în acest fel printre primii autori medievali interesaţi de teoria războiului just, pe care o va dezvolta curând Toma din Aquino, şi care reduce tensiunea dintre realităţile medievale şi nonviolenţa primului creştinism. Drept exemplu ne va servi Bernard din Clairvaux, la care acţiunea şi credinţa nu se resping şi nici nu exclud intervenţia în rezolvarea problemelor publice la scară internaţională. Nu toate opţiunile lui au fost încununate de succes. Vom vedea că în ultimii ani ai vieţii a reflectat mult la împrejurările în care intervenţia lui înclinase cumpenele veacului. Dar abatele cistercian a fost un luptător, care şi-a luat viaţa ca pe o misiune pentru a-i apăra pe cei slabi şi a-i încovoia pe cei nedrepţi. nu i se poate refuza recunoaşterea unui înalt curaj moral şi a unui talent extraordinar de aşi exprima convingerile. Bernard foloseşte imaginile Cântării cântărilor pentru a se referi la lupta împotriva ereziei: „Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare” (Ct. 2.15). În limbajul acesta metaforic, puii de vulpe, vulpeculae, sunt ereticii care strică via Domnului. „Viile Dumnezeului oştirilor sunt înăuntrul nostru” spune Bernard în Predicile la Cântarea cântărilor 63.5. Sufletul este cîmpul de bătălie împotriva a ceea ce ceea ce sfîntul Pavel arăta drept „puteri ale văzduhului”. În aceleaşi omilii, abatele spune: credinţa nu se impune cu forţa, ci cu persuasiunea. Asta deşi fără îndoială sabia îi constrînge mai bine [pe eretici], acea sabie a celui care n-o poartă fără îndreptăţire, mai degrabă decât să li se îngăduie să-i tragă pe mulţi în greşeală (CC 66.12).

Am putea spune că Bernard regretă răspândirea ereziei în răgazul pe care i-l lasă metoda cea lentă a convingerii, totuşi cea din urmă este singura pe care o admite, la fel ca, după el, şi Toma din Aquino.

Asemenea multor oameni ai timpului său, sceptici faţă de progresul puterii centralizate şi faţă de birocraţia născândă a autorităţilor, el exprimă o neîncredere radicală în cei care nu unesc autoritatea cu asceza. Invitat să vorbească studenţilor în catedrala Notre Dame (precedentă celei actuale, care a început să fie construită la un deceniu după moartea lui), Bernard lansează o diatribă împotriva mai-marilor Bisericii, care fac din învăţătura creştină o marfă rară, distribuită cu parcimonie. Intervenţia lui e deosebit de îndrăzneaţă, fiindcă vorbeşte în biserica episcopului Parisului, care s-ar putea considera vizat, şi se adresează celor care se pregătesc să devină responsabilii primei birocraţii europene, aceea religioasă. Vai vouă, cei care ascundeţi cheia ştiinţei şi a autorităţii! Nici voi nu intraţi, iar pe cei pe care ar trebui să-i ajutaţi să intre îi împiedicaţi în fel şi chip (De conversione 19).

Bernard era antiintelectualist într-un fel decisiv, fiindcă excludea discursul argumentativ dintre dispozitivele cunoaşterii, preferându-i vorbirea poetică. Punctul de vedere al lui Bernard este foarte asemănător cu acela al autorilor Imitaţiei lui Hristos, al curentului devotio moderna şi al lui Luther. Pentru el, în viaţa creştină nu există interes pentru ştiinţă, cunoaşterea naturii, erudiţie. „E deşartă străduinţa care-şi ia asupră-şi cercetarea deşertăciunii” (De conversione 8). Şi Bernard citează din Boethius: O doxa, doxa! „Învăţătură, care în cazul a mii de muritori nu eşti altceva decît o deşartă suflare în urechi!” (Boethius, De consolatione, lib. III, prosa 6, citînd la rîndul său din Euripide, Andromaca).

Într-adevăr, pentru cei mulţi învăţătura nu primeşte sens lăuntric, ci rămâne doar o vibraţie a aerului, care la nevoie trebuie reprodusă prin sunete identice de către învăţăcel. „Numai duhul dezvăluie: degeaba cercetezi cartea; mai degrabă ai cere să înveţi din experienţa [revelaţiei duhului]... Căci nu erudiţia te învaţă, ci harul (unctio); nu ştiinţa înţelege, ci conştiinţa” (De conversione 13).

Şi Bernard reia în epistola 108: „Te înşeli, fiule, dacă socoteşti să afli de la profesorii lumii acesteia ceea ce numai învăţăceii lui Hristos, adică cei ce dispreţuiesc lumea, urmează prin darul lui Dumnezeu... nu erudiţia [te învaţă], ci practicarea poruncilor Domnului”. 30

După cum formulează Bezner, Bernard este un „raţionalist fără compromis”, dar care plasează credinţa într-o regiune profundă a fiinţei unde certitudinea este învăluită, protejată şi inaccesibilă eristicii discursive: illa in se quasi quodam involucro clausum portat servatque signatum, „[credinţa] poartă în sine ceva ca un obiect închis şi înfăşurat cu un văl, pe care-l păstrează sub pecete” (Predici despre Cîntarea cîntărilor, 28.9, PL 182 col. 926A ).i Certitudinea este inerentă credinţei, dubiul este inerent cunoaşterii raţionale. Creştinul trăieşte „în umbra credinţei”, care temperează lumina şi o păzeşte, mulţumindu-se cu adevărul voalat fiindcă nu-l poate avea în faţa ochilor nudus, vizibil fără de acoperământ. Dar măreţia abatelui constă în capacitatea lui de a comunica experienţele religioase într-un limbaj poetic a cărui sonoritate latină este inegalabilă, şi ale cărui metafore dau un sentiment de familiaritate şi intimitate ascultătorului. Sensibilitatea lui la poezia Bibliei îl face s-o citească întrun fel special, creând între texte punţi sonore neaşteptate şi apropieri în termeni de imagini. Să ascultăm sunetul acestei retorici: Sit os osculans, Verbum assumens; osculatum, caro quae assumitur: osculum vero, quod pariter ab osculante et osculato conficitur, persona ipsa scilicet ex utroque compacta, mediator Dei et hominum homo Christus Jesus... Fie gura care sărută, Cuvântul care se întrupează; gura sărutată, carnea în care ia trup; iar sărutul, care se alcătuieşte deopotrivă din gura ce sărută şi cea sărutată, însuşi ipostasul alcătuit din amândoi, mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Hristos Isus. Pentru aceea niciunul dintre sfinţi nu s-a semeţit să spună «să mă sărute cu gura sa», ci numai «cu sărutarea gurii sale», căci pe bună dreptate numai aceea avea această învrednicire, pe care s-a întipărit o dată gura Cuvântului, atunci când în trup a mângîiat-o plinătatea întregii dumnezeiri. Fericită sărutare, şi de mirare atâta uimitoare cinstire, când nu se întipăreşte gură pe gură, ci Dumnezeu se uneşte cu omul. Şi aici atingerea buzelor înseamnă îmbrăţişarea sufletelor; căci această întovărăşire a firilor pune în acelaşi loc cele omeneşti şi cele divine, aducând la pace cele ce sunt pe pământ, şi cele din ceruri (Predici despre Cântarea cântărilor, 2.3)

Pentru a vorbi despre rugăciune şi prezenţa celui Iubit, în predicile despre Cântarea Cântărilor, el spune (33.8): aici nu domneşte acea lumină pătrunzătoare şi acea amiază, ca să desluşim adevărul fără greş; şi lesne credem în locul adevărului neadevărul, dacă neadevărul ni se pare mai uşor de crezut, nefiind, în întuneric, la îndemână să-l deosebim de adevăr, îndeosebi fiindcă apa furată e mai plăcută şi pîinea mâncată pe furiş are gust mai bun (Pilde IX, 17)

Întunericul, „umbra credinţei”, acesta e regimul de claritate în care se petrec sărbătorile intime ale sufletului. un om cu o viaţă interioară atât de bogată, un mistic nu pe nedrept pus alături de Părinţii Bisericii (dintre care e considerat a fi cel mai recent, dar nu cel mai puţin însemnat), De aceea, în ultima sa operă, predicile la Cântarea cântărilor, el scapă acel strigăt de regret care a fost remarcat de Luther şi de alţi comentatori ai operei sale: perdite vixi, „am trăit în zadar” (20.1): Apleacă-te, Doamne, puţin la puţinul care m-am învrednicit să fiu; şi ia din viaţa mea nefericită anii care mi-au mai rămas de trăit; iar pentru anii pe care i-am pierdut trăind, căci am trăit în zadar, nu dispreţui, Doamne, inima aceasta care se smereşte şi se umileşte. Zilele mele se săvârşiră ca umbra (Ps. 101.12), şi au trecut fără rod.

Neantul condiţiei umane este mântuit de relaţia de iubire dintre Dumnezeu şi omii. Dincoace nu este nimic de dorit; dincolo se află patria, căminul şi odihna pentru truda din această lume.

BIBLIOGRAFIE A. Lucrări de referinţă: de CLAIR VAUX, Bernard, Â la louange de la Vierge Mère, introducere, traducere din latină, note şi index de Marie-Imelda Huilîe, Joël Regnard, Les Éditions du Cerf, 29, Paris, 1993, traducere proprie din franceză; de CLAIRVAUX, Bernard, Sermons pour l ' Assomption de la Vierge Marie, pe

http://www.abbaye-saint-benoit.ch/saints/bernard/index.htm; de CLAIRVAUX, Bernard, Sermon pour la nativité de la Bienheureuse Vierge Marie. L'aqueduc, pe http://www.abbaye-saintbenoit.ch/'saints/bernard/tomeö3/homsaints/saints022.htm de 32

CLAIRVAUX, Bernard, Sermon pour l ' Annonciation de la Sainte Vierge Marie, pe http ://www.abbaye-saint-

benoit.ch/saints/bernard/tome03/homsaints/saints009.htm de CLAIRVAUX, Bernard, Pour l'Avent de Notre-Seigneur, pe http://www.abbaye-saint-

benoit.ch/saints/bernard/tomeQ2/homelie/avent/index.htm de CLAIRVAUX, Bernard, Lettre CLXXIV. Aux chanoines de Lyon, sur la conception (a)de la Sainte Vierge, pe http://www.abbaye-saint~ benoit.ch/saints/bernard/tomeO 1 /lettres/158206/lettrel 70.htm# Toc53140600 de CLAIRVAUX, Bernard, Sermons de Saint Bernard, abbé de Clairvaux, sur le Cantique des Cantiques, pe

http://www.abbaye-saint-benoit.ch/saints/bernard/tome04/cantique/index.htm de CLAIRVAUX, Bernard, Autre Sermon sur la Bienheureuse Vierge Marie. Je vous salue, Marie, pleine de grâce, le Seigneur est avec vous (Luc. 1.28). 10, pe http://www.abbaye-saint-

benoit.ch/saints/bernard/index.htm; de CLAIRVAUX, Bernard , Troisième Sermon, sur VAntienne Salve Regina, 1, pe http://www.abbaye-saint-benoit.ch/saints/bernard/index.htm.

B. Literatură de specialitate: BON, Dominique, De l'Etoile de Mer à Notre-Dame du Bon-Secours: La dévotion à la Stella Maris, Pratiques votives à Nice, în Les Cahiers de l'ATÀN. Pratiques dévotionnelles, n°l. Automne 2003, pe http://atan.ehez-aliee.fr/stella.pdf, în traducere proprie;

CURTIUS, Ernst Robert, Literatura şi Evul Mediu latin, Traducere de Adolf Armbruster, Editura Paideia, Bucureşti, s.a.; GILSON, Etienne, La téologie mystique du Saint Bernard de Clairvaux, Études de philosophie médiévale, Librairie philosophique, J. Vrin, Paris, s.a.; HUILLE, Marie-Imelda, REGNARD Joël, introducere, traducere din latină, note şi index făcute omiliilor Â la louange de la Vierge Mère , Les Éditions du Cerf, 29, Paris, 1993, traducere proprie din franceză; *** Biblia, s.e, s.a.

Bezner 2005, 172-174 defineşte credinţa după Bernard ca fiind „o anticipare voluntară şi sigură a unui adevăr care încă nu e evident”. ii

Urmez aici interpretarea lui Lia 2007, 25. A se vedea şi Bell 1995, 245-277. Luther considera că Bernard, în ceasul morţii (conflaţie cu o tradiţie din Legenda aurea), şi-a abjurat legămintele monastice şi a renunţat la îndreptăţire prin această expresie. O discuţie nuanţată şi interesantă în Pranger 1994, 21-44.

BIBLIOGRAFIE

BERNARD, De conversione ad clericos, PL 182, col. 833A-856D. BERNARD, Predici despre Cîntarea cîntărilor, 28.9, PL 183 col. 785A-1198A

BOETIUS De consolatione Philosophiae l. III, Prosa VI, PL 63, col. 745A.

STROLL, Mary 1987. The Jewish Pope: Ideology and Politics in the Papal Schism of 1130. Leiden: E.J. Brill. ROBINSON, I.S.1990. The Papacy, 1073-1198: Continuity and Innovation. Cambridge: Cambridge University Press. LECLERCQ, Jean 1982. The Love of Learning and the Desire for God: A Study of Monastic Culture, tr. Catherine Misrahi. New York: Fordham University Press. BEZNER, Frank 2005. Vela Veritatis. Hermeneutik, Wissen und Sprache in der Intellectual History des 12. Jahrhunderts. Leiden, Boston: Brill. LIA, Pier Luigi 2007. L’estetica teologica di Bernardo di Chiaravalle. Firenze: Edizioni del Galluzzo e Fondazione Ezio Franceschini. BELL Theo M.M.A.C. 1995. „Luther’s Reception of Bernard of Clairvaux”,. Concordia Theological Quarterly, 59 4: 245277. PRAGER, M.B, 1994. Bernard of Clairvaux and the Shape of Monastic Thought: Broken Dreams. Leiden, New York, Köln: Brill.