Nobilul Farmacist - autor: George Stoian by TIPOGRAFIA SA

GEORGE STOIAN

NOBILUL

FARMACIST

GEORGE STOIAN

NOBILU L

FARMACIST

Editura HELIS - 2010 -

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STOIAN, GEORGE Nobilul farmacist / George Stoian. - Slobozia : Helis, 2010 ISBN: 978-973-1705-17-0 821.135.1-32 615(498)(0:82-32)

Coperţile 1 şi 4: stampe medievale ISBN: 978-973-1705-17-0 © 2010, Editura HELIS, Slobozia Design, prepress: Sorin Paraschiv Tiparul: TIPOGRAFIA S.A. str. Filaturii, nr. 3, Slobozia - Ialomiţa tel./fax: 0243 231 888 • e-mail: office@tipografiasa.ro www.tipografiasa.ro

BUNĂ ZIUA, DOMNULE GALENUS! Mă numesc ATHANASIE CUPALI, de profesiune farmacist. Misiunea mea de vindecător s-a încheiat și vreau să-mi îndeplinesc îndatorirea sacră de a veni în faţa Voastră pentru a-mi spune ultimul gând. Am fost misionar tămăduitor timp de douăzeci și unu de ani și în toată această vreme mi-am făcut datoria respectându-mi jurământul ce am depus când cu drept am devenit un discipol al Tău. În toată munca și osârdia mea, vrednice Galenus, am fost devotat profesiunii mele și oficinei ce am slujit, pe care am ţinut-o în curăţenie, în bună și frumoasă arătare la oamenii ce i-au trecut pragul. Nu am purces nicicând a înșela doctorul și nu am făcut chiar fără voia mea nici un rău bolnavilor. Nu am preparat cu miere ceea ce trebuia făcut cu zahăr, nu am vândut leacuri abortive sau argint viu sau otravă vreunei persoane necunoscute din cauza dorinţei de câștig, Am aruncat ce n-a fost bun și nu am vândut ce a fost vechi și stătut. N-am

încărcat la plată pe nimeni, fie el bogat ori sărac, n-am pregetat a fi la datoria mea ziua și noaptea când tot omul a avut nevoie de mine. Am fost înţelegător la drepturile bolnavilor mei, am apărat prin tot ce am făcut eu demnitatea, prestigiul și dreapta făloșenie a profesiunii de farmacist. N-am ales niciodată că un om ar fi altfel decât alt om și am făcut ca toată lumea să aibă încredere în mine, în știinţa mea și în leacurile mele. Am respectat viaţa și persoana umană și am pus mai în faţă interesul omului care a venit la mine, sănătatea lui și sănătatea publică, tratând acestea cu ce am avut eu mai nou și mai bun. Am fost loial și bun coleg cu toţi din breasla mea. Iar când a fost nevoie să iau eu o hotărâre repede și singură, neprevăzută, am însoţit aceasta cu gândul la etica profesiei mele și mi-am afirmat răspunderea, căutând totodată a fi liber și independent profesional. Nu am avut amestec acolo unde am știut că nu pot a mă amesteca datorită neștiinţei mele. Am avut a vorbi întotdeauna cu medicul prescriptor atunci când s-a văzut că recomandarea sa nu a avut efect bun. Nu m-am pornit a critica ori a râde când pacienţii mei au vrut a crede în altă religie. Am avut grijă ca pacientul meu să înţeleagă tot rostul leacului ce i-l dau și să fie activ cu voinţa sa la reușita acelui tratament. Nu am refuzat a face un serviciu în meseria mea decât atunci când am crezut eu că aceasta nu este în favoarea pacientului meu. Personalul cu care profesiunea mea a fost ajutată a fost îndemnat de mine să-și facă datoria până unde legea a permis și să caute a învăţa mereu pentru a fi mai săvârșiţi în muncă, la fel cum am făcut și eu ca să învăţ încă mereu tot ce am uitat ori ce venea ca nou. Am fost secretos cu munca mea și cu tainele bolnavilor mei și nu am dezvăluit ale mele știute decât atunci când pacientul meu a încuviinţat, ori când s-a cerut să-i apăr sănătatea lui prin această clevetire, a lui sănătate, a unei alte persoane ori a publicului nevinovat. Mi-am ajutat confraţii și am fost de o mână cu ei în toate faptele bune, fiind legat și de medic numai în tratamentul bun și nu în înţelegeri pentru câștiguri asupra de măsură. Nu am făcut niciodată așa ca să-mi concurez necinstit colegii pentru a le atrage la mine pacienţii lor, iar dacă am informat publicul de ceva am fost întotdeauna onest. Am dat medicamente speciale numai când am avut la bază voinţa medicului și din voinţa mea numai atunci când l-am cunoscut pe bolnav că ia mai de mult acele leacuri. Și dacă a fost să nu pot ajuta bolnavul venit la mine, am

căutat a-l ajuta și a-l îndruma în altă parte, unde să-și caute cu împlinire bună sănătatea lui. Acestea toate le-am făcut în viaţa mea, cinstite magister Galenus, părinte al medicinii și farmaciei lumii, bun apropiat și în asemănare de știinţă și virtute tămăduitoare cu marele înaintaș al nostru, măreţul Hippocrates. Las aici toată confesiunea mea ca să fie pecetea de adevăr a vieţii mele și împăcarea mea cu viaţa ce am dus și profesia ce am făcut. Așa cum a fost și cugetul meu ascuns și știut numai de mine, plec acum dintre leacurile ce le-am dat spre folos altora și care corpului meu nu i-au fost de destulă trebuinţă nu într-o înserare către noapte, ci într-o dimineaţă către zi. BUNĂ ZIUA, DOMNULE GALENUS! Sclav smerit pe tipsia de aur a știinţei farmaciei, ATHANASIE CUPALI

DACĂ NU AR FI EXISTAT

FARMACIA

DE-A LUNGUL TUTUROR TIMPURILOR, PE TERRA NU AR VIEŢUI AZI APROAPE 7 MILIARDE DE OAMENI, CI DOAR UN ADAM ŞI O EVĂ BOLNAVI DE PLICTISEALĂ AVERTIZARE: ACEASTĂ DISCUŢIE DINTRE DOMNUL AUTOR AL CĂRŢII ȘI DOMNUL FARMACIST ATHANASIE CUPALI ESTE FOARTE ADEVĂRATĂ, DEȘI EA NU A AVUT LOC NICIODATĂ ȘI NICI NU SE VA PUTEA PETRECE

GEORGE STOIAN

Vă rog să primiţi reverenţa mea în faţa memoriei Dumneavoastră, Nobile Farmacist. Vă chem azi să vorbim. Cu discreţie despre viaţa Dumneavoastră, cu deschidere despre farmacie... Vorbim ? Vorbim. Domnul Meu, mă gândesc în acest moment: cum ar fi trăit oamenii dacă n-ar fi existat farmacia? Dacă n-ar fi fost „inventate”, create și folosite medicamentele, leacurile... Să bănuim, să credem că organismul lor s-ar fi adaptat, în sensul că ar fi crescut în vigoare și în puterea absolută și perpetuă de a se imuniza, de a respinge prin propria lor chimie energetică orice fel de atac asupra lui? Și că s-ar fi vindecat singur, automat, în glumă spus, chiar înainte de a se îmbolnăvi, ori poate ar fi fost biruitor prin definiţie, deci apriori inatacabil de vreun agent care să-l îmbolnăvească... ...și astfel, nederanjaţi de nimeni și de nimic, oamenii ar fi trăit o veșnicie! Sau... un număr infinit de veșnicii! Adică absolut toţi oamenii de pe pământ – totdeauna sănătoși tun, ca să zicem așa - ar fi dus o viaţă fără de sfârșit, calmă și egală, necunoscând suferinţa, teama, noţiunea și acţiunea de apărare, instinctul și acţiunea de conservare. Ar fi existat o cu totul altă natură: oamenii nu s-ar mai fi hrănit și nu ar mai fi dormit, fiindcă lipsa mâncării și a odihnei nu putea să-i îmbolnăvească sau să le producă vreun rău. Vraci, doctori și, desigur, farmaciști n-ar mai fi existat. Unui astfel de om un glonţ trecut prin inimă i-ar fi produs doar o neinteresantă furnicătură, iar un cui înfipt în creier l-ar fi plictisit pur și simplu. O, nu, fiindcă nu ar mai fi existat nici plictiseală și, în general, nu ar fi existat senzaţii și sentimente fiindcă nu ar mai fi fost necesare. Nemaiexistând durere și bucurie, oamenii nu ar mai fi plâns și nu ar mai fi râs... E nevoie să continuăm? Să speculăm la nesfârșit? E un subiect care ne poate duce dincolo de logică și înţelegere, de absurd, dacă la limita absurdului este posibil un „dincolo”, Cred că trebuie să lăsăm lucrurile așa cum sunt, în matca lor firească, naturală. Farmacia - cum îi spuneaţi, domnule autor – a apărut când a apărut și omul arhaic și, odată cu evoluţia lui, a evoluat și ea. A apărut fiindcă au impus-o contactul dintre om și natură, nevoia de relaţie a sa cu mediul fizic și social, natura

NOBILUL FARMACIST

preocupărilor sale și a relaţiilor de producţie care apăreau și prindeau un contur și un sens. Vindecarea se impunea fiindcă oamenii erau în mod firesc supuși accidentelor sau influenţelor naturii: erau mușcaţi de animale veninoase, sufereau fracturi și hemoragii, se otrăveau, sufereau degerături sau insolaţii, erau răniţi prin agresiunea altor oameni, erau contaminaţi de boli epidemice sau infecţioase. Permanenta preocupare de a-și asigura hrana, locuinţa și îmbrăcămintea supunea de asemenea omul unor agresiuni de tot felul, care se cereau a fi vindecate. Cum? Cu ce? Empiria vindecătoare trebuia să apară și ea se năștea prin observaţii și experimentări în care erau angrenate produse de origine animală, vegetală sau chimică, acumulându-se astfel cunoștinţe despre valoarea lor terapeutică. Acumularea acestor cunoștinţe a inclus și categorii de produse vegetale sau animale care erau în același timp și alimente, care aveau, pe lângă rolul de hrană, și pe acela de remediu al diverselor afecţiuni. Interesant este că „medicaţii” și practici cu caracter terapeutic au apărut și s-au dezvoltat independent în zone geografice lipsite în timpuri vechi de contact și comunicare între ele (Europa, Indiile, China și Japonia, Africa, continentul american), experienţele acumulate în diverse zone topindu-se ulterior într-o cunoaștere unitară și extrem de bogată. În definitiv, pretutindeni în existenţa lor socială oamenii s-au confruntat cu situaţii, nevoi și vulnerabilităţi asemănătoare, rolul vraciului, al vrăjitorului vindecător fiind de asemenea pretutindeni asemănător, ca și obiceiurile, practicile magice care însoţeau terapia cu leacuri: dansuri ritualice și muzică, cuvinte care acompaniau o gestică ciudată, semnificantă în arealul credinţei respective, costume și obiecte special create, toate exercitând asupra bolnavului încrederea că se va vindeca, precum în zilele noastre asupra pacientului se exercită influenţa binefăcătoare a tratamentul psihoterapeutic. De asemenea, pe lângă leacurile propriuzise, pretutindeni au intrat în circuitul cunoașterii și utilizării, pentru cele mai diferite nevoi, substanţele sau preparatele cu efecte toxicologice, narcotice, sedative sau excitante, halucinogene, alcoolice cu destinaţie terapeutică. Leacurile empirice au înfruntat vremurile, unele intră și azi în practica terapeutică populară, iar altele au inspirat configurarea chimică a substanţelor de bază din componenţa medicamentelor ce se produc în zilele noastre.

GEORGE STOIAN

Vorbiţi, Onorabile Farmacist, despre farmacia empirică și încă nu aţi amintit nimic despre o realitate oarecum separată - medicina populară, poate chiar despre aceea din spaţiul românesc... Da, desigur. Trebuie mai întâi știut că baza terapeutică reală a acesteia s-a aflat (și se află încă!) tot în valorificarea, cu precădere, a produselor vegetale și de origine animală și mai puţin a celor chimice, în afara cazurilor în care în unele „tratamente” nu au intervenit mistificări. Și mai trebuie știut că medicina populară de la noi cunoaște o varietate extraordinară de tratamente, „leacuri” de-a dreptul miraculoase, născute dintr-o ingeniozitate, dintr-o cunoaștere ale cărei baze și resorturi scapă înţelegerii noastre de azi. Mulţi oameni, în special de la sate, se tratează și azi cu aceste leacuri cu adevărat ancestrale, iar farmacologia știinţifică s-a inspirat copios din milenara experienţă populară în farmacia pe care o numim „a naturii”. Există însă și ceva particular în această medicină populară: prezenţa în „arsenalul” ei terapeutic a unei importante pletore de superstiţii care, chiar deseori, au învins, prin prezenţă, desigur, întâietatea medicamentului (ori i s-au asociat) și au rezistat în timp până în zilele noastre. Menţionăm dintre acestea descântecul, într-o mare varietate de abordare a unor afecţiuni (de regulă, cam... „ezoterice”) și utilizând texte și o gestică uneori explicite, alteori criptice, rugăciunile, vrăjitoriile, apelul la superstiţii, exorcismul și altele, folosind o recuzită specifică din care nu prea lipsesc pânza albă, fumul, „argintul viu” (adică mercurul), busuiocul, „apa ne-ncepută”, lingura de lemn, amuletele, mărgelele, obiectele aparţinând persoanelor implicate în descântec, cărţile de joc etc. Recursul la toate aceste elemente mistice, magice, în general scoase acum din practica populară și rămase doar pe mâna unor șarlatani, periclitează, penumbresc fondul, baza reală a medicinei populare. Apele se cer a fi limpezite și pentru asta își conjugă eforturile farmaciști și medici, folcloriști și etnografi, intelectualii satelor, oamenii de bună-credinţă care sunt adevăraţi cunoscători și se disting ca onești practicieni ai medicinei populare. Nobile Farmacist, cred că trebuie să punem puţină ordine în dialogul nostru despre începuturile și evoluţia farmaciei. Poate ar fi momentul să drumeţim prin timp într-o ordine de etape care, în mod

NOBILUL FARMACIST

firesc, trebuie să înceapă cu farmacia lumii antice, reprezentată prin reperele ei geografice, istorice și de civilizaţie cele mai semnificative – Egiptul și Mesopotamia, China și India, Grecia și, bineînţeles, fabuloasa Romă antică… De acord. Da, acolo s-a aflat începutul fiindcă și îndeletnicirile medicale începuseră tot atunci să se contureze ca profesie, ca ocupaţie a unora. Aceasta a fost facilitată și de împrejurări precum: apariţia și evoluţia creaţiei spirituale, ca efect al creșterii diferenţei dintre munca fizică și cea intelectuală, precum și posibilităţile oferite de inventarea și practicarea unor anumite forme de scrieri - desigur, mai mult prin semne convenţionale – care vor ajuta la consemnarea unor experienţe, observaţii și noţiuni de medicină și farmacie, adică de boli și leacuri. Este adevărat, prima localizare pe care aţi făcut-o, respectiv Egiptul și Mesopotamia, este bine aleasă, știut fiind faptul că de pe la începutul celui de-al III-lea mileniu î. Hr. acest întreg areal devenea leagănul dezvoltării agriculturii și meșteșugurilor, al unor acumulări ce începuseră a fi consemnate în scrierile hieroglifice și cuneiforme și care radiau în spaţiul geografic înconjurător, în special către bazinul oriental al Mării Mediterane. Egiptenii, sumerienii și asiro-babilonienii dezvoltau totuși o cultură proprie, dar care în același timp se îmbogăţea prin interculturalitatea zonei și, desigur, cunoașterea medicală și farmaceutică nu putea lipsi din ansamblul progresului, hai să-i zicem, știinţific, cultural, material și social ce se înregistra cu fiecare „strat” istoric ce se consuma. Deosebit de înfloritoare în antichitate, cele două teritorii își bazau evoluţia pe toate planurile prin binefacerile aduse de o agricultură binecuvântată de existenţa Nilului (istoricul Herodot spunea că Egiptul este un „dar al Nilului”) și a celor două fluvii care îmbrăţișau și aduceau bogăţie spaţiului mesopotamian – Tigrul și Eufratul. Asociată cu practicile magice și religioase, materia medicală a timpului și a locului era reprezentată mai mult de latura terapeutică din cadrul cunoașterii, ceea ce numim acum farmacologia fiind preponderentă cunoașterii bolii și mecanismului ei. Se poate aprecia deci că progresul farmaciei a fost totuși, timp îndelungat, afectat de practicile magic-religioase și teurgice (așa-numita magie albă, prin care misticii – sau șarlatanii! – pretindeau că intră în legătură cu divinităţile binefăcătoare

GEORGE STOIAN

pentru a le implora să aducă vindecarea), în acest context efectul – real! – al pshoterapeuticii fiind supralicitat. Chiar și așa, progresul farmaciei avea să se impună, civilizaţia prelucrării, din interese de viaţă socială, a produselor și substanţelor minerale, animale sau vegetale generând dobândirea unor cunoștinţe aplicabile terapiei. Probabil dintr-un fler al scribilor, vechile scrieri au consemnat cu preponderenţă aceste practici medicale și mai puţin pe cele magic-religioase. Progresul terapiei medicale în Egiptul antic și Mesopotamia va cunoaște cu adevărat semnificaţii după ce sacerdoţii (preoţii) vindecători nu au mai deţinut supremaţia sau exclusivitatea în domeniu și când medicul laic a început să se impună ca reprezentant al știinţelor medicale, cu practică de consultant, diagnostician și farmacist. Mai trebuie spus aici și faptul că, pentru aceste popoare, credinţa în zei era neclintită, fie că era vorba de divinităţi care ocroteau omul sau de cele care erau aducătoare de boli. În zei oamenii își aflau propria reprezentare, aceștia personificau la proporţii gigantice omul – cu calităţile și defectele sale, cu aspiraţiile sale. În fruntea zeilor egipteni se afla RA, (Ammon-Ra), zeul soarelui cel aducător de lumină și căldură, deci cea mai bună și mai importantă dintre divinităţi. Ansamblul leacurilor vegetale, plantele vindecătoare, își aveau reprezentarea în zeiţa ISIS care, împreună cu soţul ei OSIRIS și cu fiul lor HORUS, alcătuiau triada vindecătoare a tuturor bolilor. Importanţa pe care egiptenii o acordau medicinei și vindecării bolilor se vede și din faptul că în credinţa lor fusese desemnat și un zeu al acestora, numit THOT (sau DIHUT), care era și patronul medicilor, dar și divinitatea scrisului și a cunoașterii. Zeul THOT era considerat „cel care aduce siguranţa”, într-un cuvânt – PHARMAKI. Se crede chiar că acest cuvânt, care definea puterea acelui zeu, aceea de a conferi oamenilor siguranţă, s-ar afla la originea cuvântului grec PHARMAKON – rădăcina lingvistică, originară, a cuvântului FARMACIE. Cât privește Mesopotamia (după cum se știe, aceasta nu a fost niciodată o entitate politică sau o ţară anume și nici nu a avut vreodată graniţe definite; numele ei este convenţional – inventat de istoricii greci și înseamnă „între două râuri” fiind vorba desigur de râurile Tigru și Eufrat, vechiul ei teritoriu fiind o întinsă regiune din orientul Apropiat, în care intrau părţi din Irak, Siria și Turcia de azi), se afirmă că aici, în

NOBILUL FARMACIST

mileniul al III-lea î. Hr. a apărut, în limba sumeriană, cea mai veche scriere. Aceasta conţinea texte medicale și era urmată de alte scrieri în care se vorbea de tratamentul medical și chiar despre efectele terapeutice ale unui număr de 150 de „medicamente”. Vorbim aici de scrierile asirobabilonienilor și sumerienilor, primii din lume care au inventat scrisul, mai întâi ca pictograme (imagini care reprezentau obiecte sau idei), apoi scrierea cuneiformă – un sistem de scriere bazat pe reprezentarea silabelor. În acest teritoriu, „leagăn al civilizaţiei omenirii”, locul în care au apărut primele societăţi alfabetizate din lume și unde se dezvoltaseră primele școli medicale, vor lua însă puterea, la sfârșitul sec. al III-lea î.Hr., babilonienii, care vor instaura, într-o formă mai radicală decât fusese înainte, domnia spirituală a supranaturalului, a vindecării prin credinţa în zeităţi. Aceștia credeau că lumea este un disc plat, înconjurat de un uriaș gol, ce avea deasupra raiul în care sălășluiau zeii buni, de la care se aștepta tămăduirea bolilor, astfel că cea mai veche religie pe care a cunoscut-o omenirea impunea credinţa că bolile se vindecau numai prin implorarea și voinţa zeilor. Între numeroșii zei în care ei credeau se afla și GULA, sau NINIȘINA, zeiţa vindecării. Este de remarcat faptul că moștenirea de cunoștinţe farmaceutice provenite de la egipteni și din Mesopotamia se află consemnată în papirusuri și, respectiv, în textele cuneiforme de pe tăbliţele de teracotă. Un număr de 8 papirusuri medicale egiptene au fost descifrate (extrem de greu!) până azi și publicate, în acestea fiind indicate circa 900 de reţete medicale. Se distinge între acestea Papirusul Ebers (după numele egiptologului care l-a achiziţionat din satul Luxor și l-a publicat în anul 1875) și care constituie Scriere cuneiformă fără îndoială lucrarea fundamentală pentru cunoașterea medicinei și farmaciei vechiului Egipt. Se crede că a fost redactat în jurul anului 1550 î. Hr., are o lungime de 20 de metri

GEORGE STOIAN

și o lăţime de 30 cm. și poate fi socotit ca fiind cel mai important și vechi tratat de istoriografie farmaceutică. Astfel am putut afla multe date despre practica farmaceutică egipteană, o adevărată precursoare a celei de azi. Sunt consemnate amănunte privind substanţele de bază, modul de preparare, ingredientele și forma finală galenică a medicamentului, dozele, modurile și timpul de administrare; sunt prezentate și ingredientele de origine animală, medicamentele chimice, pe lângă descrierea cultivării, recoltării, preparării și efectelor celor peste 80 de plante medicinale cunoscute în vechiul Egipt. Primim de asemenea informaţii privind școlile medicale, existenţa instrumentelor și truselor farmaceutice etc. Cât privește textele medicale mesopotamiene, acestea par a grupa materialul după orientările cazuisticii, medicii sacerdoţi, și nu numai ei, cunoscând și descriind un mare număr de boli și simptomele acestora, vindecarea lor fiind aproape totdeauna condiţionată și de exercitarea unor factori psihoterapeutici, din care nu lipsea invocarea bunăvoinţei divine. În majoritatea medicamentelor compoziţia substanţei de bază se găsea în plante, care erau nu numai cele cunoscute ca medicinale, ci și cele „domestice” – leguminoase, cerealiere, fructe. Se foloseau macul și cânepa, dar și ceapa, usturoiul, șofranul, chimionul și muștarul, sucuri și rășini de copaci. Produsele animaliere (grăsimea, mierea, laptele, ceara), dar și organele unor animale figurau, de asemenea, printre leacurile farmaciei mesopotamiene, ca și circa 120 de substanţe chimice (clorura de sodiu, sărurile de sodiu și potasiu etc.), utilizate în prepararea medicamentelor... Dar haideţi să operăm și o sinteză în înţelepciunea medicală arabă, cu exemple din anii de după începutul erei noastre: la anul 610, erau descoperite în Coran numeroase recomandări cu caracter igienic; în anul 754 apărea prima farmacopee, iar în anul 832 începea alcătuirea primei biblioteci de tratate medicale – „Casa înţelepciunii”. La anul 940 se făcea prima traducere în limba arabă a celor 5 volume ale operei medicului, farmacologului și botanistului grec Dioscoride – „De Materia Medica”, lucrare care a premers tuturor farmacopeilor moderne, operă dominată de un atlas botanic ce a înfruntat toate timpurile și în care găsim denumiri de plante chiar și în limba dacă. La anul 950 arabii au descoperit alcoolul și acidul sulfuric, iar după 50 de ani vor elabora un tratat de oftalmologie. În următorii 500 de ani, în lumea arabă vor fi elaborate

NOBILUL FARMACIST

„Canonul medicinei practice”, „Tratatul universal de medicină galenică”, o „Carte a marilor colecţii de medicamente și alimente”, un „Lexicon medico – farmaceutic” și enumerarea poate continua... Ar fi încă multe de spus, dar cred că am făcut deja o incursiune poate prea adâncă, prea detaliată în tema pe care mi-aţi propus-o pentru început. Trebuie să recunosc însă că domeniul m-a fascinat totdeauna și aș vorbi despre el mereu, nu-mi ajunge că îl am permanent în gând într-o reprezentare a minunilor săvârșite de oameni încă din cele mai vechi timpuri, când nu inteligenţa le lipsea, ci acumulările știinţifice, experienţa și instrumentele. Continuăm? Trebuie să recunosc, Maestre, că abia aștept să continuăm și să călătorim prin alte două spaţii de străveche civilizaţie: China și India. Va fi interesant ce o să-mi spuneţi, Nobile Farmacist? Mă bucur că sunteţi interesat de toate acestea. Nu mulţi oameni din Slobozia mi-au fost intelectuali apropiaţi. Poate și eu am avut o fire mai dificilă, în sensul că am preferat să stau retras fiindcă aveam mereu senzaţia că nu pot rezona cu nimeni. Cred că m-am mulţumit doar să mă fac respectat. Eu am fost tot timpul un om ocupat, adesea ocupat doar cu gândurile mele, dar vedeţi că și asta creează o preocupare care îţi răpește orele și nu te lasă să fii supusul faptelor mici. Ceea ce este foarte bine! În douăzeci de ani, la Slobozia n-am cunoscut mulţi oameni în afara pacienţilor mei. De aceea poate că nici nu m-am priceput la oameni, celor mai apropiaţi le-am acordat creditul meu cel mai mare și ei m-au înșelat cel mai mult. Dar despre asta știu sigur că veţi scrie... China, deci. Spun acest nume și în vin imediat în minte „Oasele divinatorii”, da, chiar oase, datând de pe la anul 1300 î. Hr. și gravate cu elemente, sugestii medicale magice, apoi, după vreo 200 de ani, „Cartea schimbărilor”, în care se regăsesc teze referitoare la fundamentele biologiei și medicinei. Dar s-o luăm metodic. Cultura uriașului imperiu chinezesc, ajunsă la o mare înflorire în desfășurarea temporală a mileniului I î. Hr., a mers mână în mână sau a fost un produs al factorului economic favorizant, economia fiind potenţată de o agricultură intensă, valorificatoare și ea a unor bogăţii naturale fabuloase, precum și de un ansamblu de meșteșuguri cărora fantezia, priceperea, îndemânarea

GEORGE STOIAN

și răbdarea poporului chinez le-au conferit o unicitate care trăiește și în zilele noastre. Metalurgia bronzului și a fierului, dar și, ori poate în primul rând, producţia ei de mătase și de hârtie au făcut-o cunoscută până la ţărmurile Mediteranei și i-au adus prosperitate. În acest context istoric, economic și cultural, pe această bază de civilizaţie - și, deopotrivă, de concepţii filosofice de un mare rafinament al gândirii - era normal ca și medicina și farmacologia chineză să se situeze pe culmi asemănătoare. Antichitatea chineză concepea lumea ca fiind ceva etern și infinit, mereu mișcător și în continuă transformare, într-o mișcare care se produce neîncetat, independent de conștiinţa și de voinţa oamenilor. Lumea materială cuprinsă în conceptele filosofice chineze era compusă din cinci elemente de bază: focul și metalul, apa, pământul și lemnul, fiecare dintre acestea putându-se naște din altul sau transformându-se în celălalt, astfel că modificările lumii trebuie făcute sau căutate numai în ea și nu în afara ei. Interesant, nu ? Descifraţi aici un materialism „de bun-simţ” și naiv atâta cât se alimenta, desigur în mod fatal, doar din cât reușiseră știinţa și experienţa umană să acumuleze? Ei bine, pe aceste bogate baze și în contradicţie cu o răspândită și de-a dreptul înfloritoare imaginaţie populară mistico-religioasă, a cărei manifestare se regăsea și într-o medicină populară adesea suverană în faţa bunului-simţ știinţific, în China mileniului I î. Hr. gândirea raţională a medicilor laici (în care a încăput totuși și preocuparea pentru găsirea „ierburilor nemuririi”), spiritul lor de observaţie și discernământul, osârdia specific chineză a experimentului au câștigat în timp și au făcut din medicina și farmacia acestui popor repere referenţiale și adaos de valoare la experienţa medico-farmaceutică a multor popoare. Vechea medicină chineză – ale cărei acumulări de învăţăminte s-au regăsit într-un Tratat medical de boli interne - cunoștea să pună diagnostic în funcţie de puls, se folosea de acupunctură, se interesa de circulaţia sângelui, practica (după metode care ne-au rămas necunoscute) anestezia generală. Medicii chinezi sunt autorii primei foi de observaţie asupra unui bolnav și tot ei au realizat, la începutul primului mileniu, prima disecţie pe un cadavru. Și tot în anii de început ai primului mileniu ei vor relua preocupările pentru găsirea căilor terapeutice care să asigure nemurirea omului, dar vor fundamenta și acupunctura prin realizarea unor statuete reprezentând corpul uman și locurile în care

NOBILUL FARMACIST

trebuia efectuată acupunctura. Știinţa medicală chineză va elabora și primul tratat de pediatrie (anul 1070 e.n.), iar după anul 1300 terapeutica își va focaliza interesul pe „teoria patogenică a focurilor interne”, ca origine a declanșării bolilor. Din antichitatea chineză știinţa medicală și farmaceutică universală s-au alimentat consultând lucrări absolut extraordinare, cum sunt „Cartea medicală a Împăratului galben” sau „Scrinul de aur”. Cu o scrupulozitate specific chineză, aceste multe consemnări aveau să fie corectate în epocile istorice ulterioare, pe baza unor noi observaţii și cunoștinţe acumulate de discipline știinţifice precum anatomia și fiziologia omului, pe baza experimentelor și apariţiei unor noi materiale farmaceutice. Astfel că, după anul 1560, apărea în China o lucrare de farmacologie care cuprindea 1892 de feluri de medicamente și peste 10.000 de reţete. Însuși cărturarul nostru enciclopedist Nicolae Milescu Spătarul, care vizitase China, scria cu entuziasm în secolul al VII-lea despre medicina și farmacia chineze, apreciind că lucrările despre „tămăduire” erau în China mai presus decât ale doctorilor noștri și că în cărţile lor doctoricești sunt descrise și desenate tot felul „de ierburi, rădăcini și pietre”, subliniind că cea mai valoroasă rădăcină de plantă este ghinzengul, folositoare oricărui om, indiferent ce boală ar avea, rădăcină care însă se vinde foarte scump... Si o ultimă observaţie ar fi aceea că, în zilele noastre, pe lângă farmaciile moderne, în China există și farmacii cu medicamente tradiţionale, în care „rădăcina vieţii”, ghinzengul, se află la loc de cinste. (În acest moment, o fulgerare scurtă, orbitoare și tăioasă, urmată de o bubuitură profundă și înspăimântătoare, anunţau că afară vremea devenea câinească. Imediat, ploaia s-a stârnit în rafale izbite de vânt și atunci El a tăcut un timp, parcă pentru a se reculege, apoi a reluat cu vădită dorinţă de a termina mai repede ce începuse să-mi spună...). Cât privește India, fiindcă m-aţi întrebat și de aceasta, cred că nu greșesc dacă spun că de aici avem mai puţine informaţii din perioada antichităţii, fiindu-ne semnalată existenţa unor spitale sau farmacii abia cu vreo 200 de ani înainte de a începe era nouă. Dar nu trebuie să uităm a menţiona și faptul că încă de la anul 600 î.Hr. în această uriașă ţară începuse elaborarea unor tratate fundamentale ale medicinei clasice indiene, scrierea acestora fiind continuată încă multe secole din primul mileniu. Scrierile vechi sanscrite din India, vechile poeme, amintesc despre vră-

GEORGE STOIAN

jitorii și descântece, despre mituri și rugăciuni dedicate alungării bolilor și degajă ideea că medicina și farmaceutica din acest vast teritoriu erau îmbrăcate în conţinuturi mistice, chiar bolile având cauze supranaturale, iar efectele de leac ale unor plante s-ar datora unor divinităţi pe care acestea le ascund în substanţa lor. Chiar cu această credinţă, ori poate tocmai de aceea, farmacia indiană a pus foarte mare accent pe tratamentele vegetale, cele pe bază de substanţe chimice, dezvoltându-se pe măsură ce alchimia luase avânt în această ţară. Așa se face că ei puteau afirma despre vindecători că cel care folosește apa este un demon, cel care utilizează plantele este un om, iar cel care utilizează mercurul este un adevărat Dumnezeu... Se făcuse târziu. Nobilul Farmacist a tăcut. Părea că obosise și devenise tot mai atent la furtuna ce se stârnise afară. Cred că îl tulbura șueratul ascuţit, dușmănos și ușor înspăimântător al vântului, ori poate căderea grea și repezită a stropilor de ploaie pe acoperișul de tablă al casei. A tăcut, deși era clar că nu spusese totul despre India. Cred că mă privea acum absent și de aceea mi se părea că ochii lui fără expresie împingeau greu, dincolo de mine, o uitătură diluată, străină de el. Căuta ceva în altă parte? Deodată, nu-l mai interesam. Mi s-a părut atunci că acest om ciudat era un personaj tragic și, brusc, am simţit că mă cobor în el, iar acolo m-am pierdut printre întrebările lui. „Am trăit?”, se întreba el. „De ce am plecat eu din ţara mea, am obţinut aici vreo victorie asupra vieţii mele? Ori viaţa, care mi-a fost dată fără să o cer cuiva și fără să o merit, m-a învins chiar dacă nici măcar nu s-a obosit să lupte cu mine ? De fapt, cine m-a învins pe mine? Drumul meu spre „glorie” s-a sfârșit într-un sat din Bărăganul românesc – Bărăgan... ce-i asta? -, într-un sat strivit de un nume care stă să cadă și peste mine – Ciocănești, de ce Ciocănești?...”. Simţeam că mi-era frig în omul acela și mi-am întors privirea gândului de la el. Afară, vântul părea mereu mai îndârjit și izbea cu neîndurare geamurile inundate de valurile ploii. M-am ridicat și el nu mi-a cerut să mai stau. Proiectam asupra lui umbra trupului meu obosit și l-am topit în ea încetul cu încetul. Am plecat să mă odihnesc și am adormit în timp ce el se topea în mine. A doua zi l-am găsit acolo unde îl lăsasem în gândul meu. Era pregătit să vorbim, parcă abia mă aștepta. Din ochii lui venea întrebarea: „Continuăm?”

NOBILUL FARMACIST

În sfârșit, Grecia antică! Vă mărturisesc, Nobile Farmacist, că așteptam cu nerăbdare acest episod... Ei da, așteptarea mi se pare justificată și sperăm să nu fie înșelată. Vom afla lucruri interesante, vorbim de un popor creator în antichitate de știinţă, artă și filosofie, de orașe și cetăţi, de mituri celebre, de civilizaţie, de opere literare și de artă fundamentale pentru civilizaţia universală. Ultimul mileniu de dinaintea erei noastre a fost pentru Grecia absolut înfloritor, este perioada în care grecii și-au elaborat o scriere proprie, în care filosofia și școlile filosofice au strălucit, în care Homer a scris Iliada și Odiseea, în care marii autori dramatici au scris opere fundamentale pentru teatrologia lumii și exemplificările ar putea continua, dar noi va trebui, în contextul care ne interesează, să spunem că în timpul la care ne raportăm grecii au fost creatori de școli de medicină și au avut preocupări farmaceutice care ulterior au stat la baza dezvoltării generale a medicinei și farmaciei. Miturile grecești despre medicină și farmacie au intrat nu numai în practica știinţifică ulterioară a acestor domenii, dar au devenit și repere lingvistice și de imagistică. Nume și reprezentări grafice din cultura elenă se păstrează și azi în „arsenalul” medical și farmaceutic. Vorbim și azi de Apolo, care era zeul soarelui și al medicinei, ca și de fiul său Asclepios din Epidaur, zeu și el al medicinei și vindecătorul universal al tuturor bolilor, stăpân al vestitelor sanctuare încărcate de plante și izvoare tămăduitoare. În imaginaţia artiștilor vremii, Asclepios ne apare ca un bărbat ce se însoţește de un baston având pe el un șarpe încolăcit, ca simbol al relaţiei cu pământul care naște toate leacurile. Vechea simbolistică grecească a înfruntat timpul până în zilele noastre, un alt argument fiind și imaginea în care fiica lui Asclepios, Hygieia, era reprezentată chiar prin simbolul de azi al farmaciei: ţinând în mână o cupă din care bea un șarpe. În sfârșit, o altă fiică a lui Asclepios era Panaceea, vindecătoare a toate bolile. Vă spune ceva acest nume? Desigur, se știe, expresia panaceu universal definește azi ceva care, exact!, vindecă toate bolile. (Interesant este și faptul că și alte cuvinte din practica farmaceutică grecească au devenit denumiri întâlnite azi în multe locuri. Între acestea se distinge cuvântul apothiki, care desemna depozitul, cămara de medicamente și care, în diferite și ușoare transformări lingvistice, denumește azi chiar farmacia - în latinește, în limbile germană, franceză sau maghiară).

GEORGE STOIAN

În Grecia antică medicii, vindecătorii sacerdoţi au avut o influenţă mult mai redusă decât în alte părţi (în zona asiatică, de exemplu), locul acestora fiind luat de medicii laici, care își bazau cunoașterea pe știinţă și experiment știinţific, pe învăţătura dobândită la marile școli medicale. Una dintre acestea a fost ilustrată în mod strălucit, la începutul secolului al IV-lea î. Hr., de Hippocrate, care se baza pe o conduită raţională privind starea firească a omului de sănătate și boală, de menţinere sau de revenire la starea de sănătate prin procedee acumulate de știinţa medicală reală. O impresionantă pleiadă de filosofi ESCULAP materialiști ai Greciei antice a contribuit (efigie din colecţia Muzeului Naţional al Agriculturii, la fundamentarea unor principii care au donaţie de la farmacistul stat la baza cercetării și practicii medicale Mircea Ludovic Popescu) și farmaceutice, îmbogăţind cunoașterea din școlile medicale. Teoriile despre elementele fundamentale ale lumii materiale - pământul, apa, aerul și focul -, despre principiile privind calităţile materiei - caldă și rece, umedă și uscată -, despre dominaţia contrariilor în relaţia dintre lucruri, despre proprietatea gustului, despre amestec - ca afinitate și respingere etc., toate acestea au fost valorificate în farmacologie și au contribuit la progresul acesteia. Gândirea raţională asupra farmacodinamiei a fost influenţată de asemenea de concepte filosofice, între care teoria atomistă a lui Democrit (materia este alcătuită din mici particule, atomi, de diferite forme, care se află în mișcare continuă, forma acestora și spaţiile ce se creează între ei determinând gustul medicamentelor - dulce, amar, acid, sărat, acru etc.) a fost cea mai însemnată în explicarea proprietăţilor organoleptice ale substanţelor din sfera farmaceuticii. Cel mai vestit medic al Greciei antice, numit și „Părintele Medicinei”, Hippocrate, s-a născut (probabil) în anul 460 î. Hr. și a trăit circa 90 de ani. A fost educat în familie în cultul lui Esculap, zeul grec al medicinei și, după lungi călătorii, care îi vor crea o mare reputaţie de medic

NOBILUL FARMACIST

Hippocrate - ipostaze ale „Părintelui Medicinei”

practician, va reveni în insula Kos, locul nașterii sale, unde a și fondat o renumită școală pentru medici. Lui îi sunt atribuite peste 70 de lucrări, reunite în opera sa de căpătâi „Corpus Hippocraticum” (pentru noi este cunoscută ediţia din anul 1555), prin care răzbate credinţa sa că medicina trebuie eliberată de superstiţii și misticism. Hippocrate a avut extraordinarul merit de a fi unit într-o concepţie unitară teoriile și acumulările rezultate din practica, observaţiile și experimentele mai multor școli medicale ale timpului, elaborând propria sa teorie asupra patologi-

GEORGE STOIAN

ei, care a fost numită umorală, sănătatea și boala omului fiind determinate de echilibrul sau dezechilibrul dintre cele patru umori principale – sângele, flegma, bila galbenă și bila neagră, tot acestea stând și la baza principalelor tipuri de temperament uman: sangvinic, flegmatic, coleric și melancolic. Textele lui Hippocrate au fost păstrate în manuscrise și au fost tipărite prima oară abia în anul 1526, la Veneţia. Opera hipocratică s-a ocupat și de etica și deontologia profesiei de medic-farmacist (acestea nu se separaseră încă), din conceptele hipocratice rezultând și Jurământul medicului, atribuit de fapt chiar lui Hippocrate.

Hippocrate în viziuni statuare

Medicii și farmaciștii greci au știut să împrumute și din experienţa egipteană și indiană, preluând chiar și unele vegetale exotice, dar combinând și experienţa lor cu a celor egipteni, de exemplu, în alcătuirea structurii reţetei medicamentului, care se compunea din substanţa activă, adjuvantul, corectivul și vehiculul. Farmacia greacă, folosindu-se și de importul de informaţii sau de substanţe vegetale, minerale sau chimice, a creat și un impresionant evantai de leacuri - calmante, excitante, absorbante, purgative și laxative, diuretice și vomitive, somnifere și anestezice etc. Marele gânditor al antichităţii, Aristotel, a contribuit și el enorm la progresul farmaciei prin observaţiile sale asupra naturii, prin activitatea știinţifică propriu-zisă, a lui și a discipolilor. Biologia și zoologia le-au fost domenii de studiu și experiment, fizica și chimia de asemenea. La vechii greci, prepararea (pentru care existau spaţii speciale și instrumente adecvate - mojare, site, cântare, vase și instalaţii de fierbere

NOBILUL FARMACIST

Preluat dintr-un manuscris bizantin din secolul al XII-lea

Jurământul lui Hippocrate şi „Corpus Hippocraticum”

etc.) și vânzarea medicamentelor se realizau de către medici, dar și de către nespecialiști în medicină, numiţi pharmakopoles. De altfel, și în pieţele publice se făcea vânzarea de plante de leac, ori chiar de preparate, acestea din urmă provenind însă deseori de la șarlatani. Cum se știe, ultimele trei secole ale mileniului de dinaintea noii ere, au stat sub semnul civilizator și unificator al elenismului de după moartea lui Alexandru Macedon, cel care unise Grecia cu întinse regiuni din Orientul Apropiat și Mijlociu, ca și din nordul Africii (Egiptul), realizând imperiul macedonean. Cultura greacă, în care medicina și farmacia erau înfloritoare, a cunoscut o mare răspândire către Orient, dar și către Apus, până în Italia și Spania. Totodată, și asupra acesteia au acţionat culturile orientale și apusene, realizându-se astfel o sinteză care, la răscruce de milenii și început de eră nouă, făcea din tot sudul Europei și Orientul Apropiat și Mijlociu un vast teritoriu de civilizaţie, în care medicina și farmacia erau la loc de cinste. Este de fapt epoca în care medicii greci încep să se diferenţieze în dieteticieni, chirurgi și farmaceuţi, aceștia din urmă începând să capete un statut particular, fiind cei care se ocupau doar cu aplicarea tratamentului medicamentos, neavând preocuparea de a studia cauzele bolilor și afirmând concepţia tratamentului simptomatic, mai important decât acela care se adresa întregului corp. Începea și perioada în care au crescut preocupările pentru descoperirea de noi medicamente, leacuri și tratamente, empiricii făcând deseori experimente pe ei înșiși chiar cu plante, extracte sau combinaţii cu efect

GEORGE STOIAN

otrăvitor, halucinogen etc., încercând în același timp și efectele antidoturilor la acestea. Cu toate acestea, nu putem spune că apăruse ceea ce numim azi și ceea ce înţelegem prin profesia sa, f a r m a c i s t u l. Prepararea și administrarea medicamentului rămâneau tot în sarcina medicului, încă pentru mai multe sute de ani. Nobilul Farmacist a făcut aici o pauză. Cred că aștepta reacţia mea. Ce puteam eu să spun? Știam dinainte multe din câte îmi spusese Maestrul, dar găseam farmecul în faptul că îmi vorbea el. Știu că îmi plăcea să-l ascult, vorbea coerent și părea totdeauna că știe mai multe decât îmi spune. Nu se uita la mine în timp ce vorbea, din fotoliul lui nedefinit își îndrepta privirea doar către fereastră, pe care o fixa insistent, ca și cum ar fi așteptat să vină cineva sau ceva de-acolo. Uneori, chiar se oprea din relatare și tăcea câteva momente, pentru a fi mai atent la capătul privirii sale. Relua pe același ton și aproape de fiecare dată când o făcea întorcea capul și mă privea scurt, parcă voia să știe dacă mai sunt acolo și dacă sunt pregătit să-l ascult în continuare. Uneori îl pierdeam din privirea mea interioară, scăpa atenţiei mele și dispărea topindu-se în el. Îl aduceam înapoi cu visarea, de fiecare dată parcă puţin schimbat, oricum altfel decât fusese când îl pierdusem. În acele momente, se așezau între noi secunde de liniște grea, pe care eu o spărgeam cu gândul și „construiam” iarăși un Nobil Farmacist care să-mi vorbească… Răspândirea elenismului și în spaţiul Imperiului roman a pus ordine în practicarea medicinei empirice romane, unde vindecătorii se inspiraseră până atunci mai mult din medicina populară pe care militarii cuceritori de teritorii o învăţau de la neamurile cu care intrau în contact. Aceasta, în pofida faptului că în copleșitoarea Romă antică se înălţau luxoase stabilimente sanitare, meșteșugite și rafinate băi, într-o opulenţă proprie cuceritorilor orgolioși, care considerau totuși că a profesa medicina era sub demnitatea unui liber și respectabil roman. Abia după transformarea Greciei în provincie romană, au început să vină aici și medicii, servi (sclavi) la început, apoi liberţi, al căror succes „profesional” s-a datorat și faptului că ei au știut să împletească practicile

NOBILUL FARMACIST

și cunoștinţele de medicină „cultă” dobândite în Grecia cu elementele cele mai valoroase ale medicinei populare romane. Interesant este faptul că în Roma antică farmacologia va devansa medicina propriu-zisă, în sensul că atât bogăţiile naturale din Italia, cât și produsele provenite din provinciile cucerite, unele exotice, alcătuiau o mare varietate de material pe care medicii l-au supus studiului și experimentului, lărgind astfel și perfecţionând cunoștinţele despre medicament și farmacie, în general. În aceste împrejurări, mai mult decât oriunde, aici vor apărea numeroase scrieri din domeniu, unele adevărate enciclopedii din domeniul farmacologiei. În plin avânt al cuceririi demnităţii și încrederii medicilor greci în Roma, a apărut între aceștia cel ce va deveni marele medic al timpului, grecul Asclepiade, cel care va crea curent, regulă, învăţătură, și metodă în știinţa și practica medicală. Adept al teoriei atomiste, marele Asclepiade explica apariţia bolilor organismului uman prin lărgirea sau micșorarea spaţiilor (porilor) dintre atomii materiei vii, aflaţi în permanentă mișcare. În logica lui Asclepiade trebuia determinată în primul rând starea în care se aflau porii, în funcţie de care tratamentul se făcea prin remediul cu efect contractant sau dilatant, în cel mai banal caz – apa rece și apa caldă. În trecerea timpului, se vor remarca mulţi medici preocupaţi de găsirea unor noi remedii ale bolilor asupra cărora se vor înmulţi și observaţiile legate de modul lor de manifestare, precum și descifrarea cauzelor care le-au produs. Este deci perioada de o importanţă capitală pentru istoria medicinei, în care tratarea bolii sau prevenirea apariţiei sale se leagă în mod hotărâtor de cauzele care au produs-o. Este și perioada în care, crescând în importanţă studiul asupra medicamentului tămăduitor, devine aproape o modă elaborarea de tratate cu conţinut specific, care abundă în sute și sute de reţete, cu descrierea uneori amănunţită a modului de preparare. Unul dintre marii autori ai acestora a fost Celsus (secolul I e.n.), care nu era medic, autor al marelui tratat De medicina. A fost autorul care a acordat în scrierea sa o importanţă extrem de mare tratamentului medicamentos, descriind numeroase produse și ingrediente active, consemnând reţete și neuitând a-i menţiona pe cei care le-au inventat. Celsus este și autorul celebrului și cunoscutului aforism „Bolile trebuie vindecate nu prin elocinţă ci prin medicamente”.

GEORGE STOIAN

Dar cel mai însemnat farmacolog al timpului (secolul I e.n.) va fi marele teoretician și practician Dioscoride, autorul renumit al unei opere extraordinare, care a dăinuit ca referinţă mai mult de 1500 de ani. Scrisă în limba greacă și tradusă apoi în latină, această operă a devenit cunoscută și s-a impus cu titlul latin „De materia medica”. Cele 5 cărţi ale marelui tratat sunt structurate pe grupe de leacuri și conţinuturi ale acestora: unguente și uleiuri, rășini și seminţe, materii provenite de la animale – grăsimi, lapte, miere, apoi sucuri de rădăcini, ierburi, cereale și legume, metale, vinuri, otrăvuri, în total peste 600 de remedii, toate acestea având consemnate modul de preparare, de dozare și de conservare în tratament. De o anvergură asemănătoare, dar cu o altă structură și cu un conţinut mai eterogen, va fi „Historia naturalis” a lui Caius Plinius, o impresionantă istorie a știinţelor naturii și o descrierea a folosinţei medicale a peste 1000 de plante. Marele erudit roman Plinius, în a cărui lucrare se găsesc foarte multe capitole dedicate medicinei și farmaciei, s-a inspirat dintr-un număr impresionant de izvoare (peste 2000), fapt care nu i-a asigurat totuși totdeauna exactitatea unor informaţii.

Galenus

Galenus şi Hippocrate (gravură medievală)

Medicina sfârșitului de epocă antică și istoria farmaciei din acele timpuri și-au găsit în Galenus din Pergam reprezentantul cel mai strălucit, enciclopedistul care a sintetizat într-o vastă operă cunoștinţele despre

NOBILUL FARMACIST

medicină și farmacie de până la el, ajutat și de studiile sale filosofice, de știinţele naturii și chiar de matematică, de cunoștinţele acumulate în numeroase călătorii și de o vastă și prestigioasă practică făcută la Roma pe tărâmul medicinei și farmaciei. S-a născut în anul 129 și a trăit până în 200 sau 216. Acest ultim mare medic al antichităţii, fondator al anatomiei și farmacologiei, precursor al modernismului în medicină, provenea dintr-o familie bună, tatăl său fiind un arhitect înstărit și chiar senator... A studiat timp de 12 ani, fiind un spirit deschis învăţăturii. După studii, a revenit pentru un timp la Pergam, după care, în anul 157, se va stabili la Roma unde va dobândi o notorietate excepţională prin scrierile sale, prin cursurile pe care le ţinea. A fost atras de chirurgie și a fost primul care a făcut operaţii pe ochi și creier, performanţă chirurgicală absolut excepţională pentru vremea aceea. A studiat măduva spinării și funcţionarea rinichiului; a identificat 7 din 12 nervi cranieni, a descoperit valvele inimii și că tuberculoza este o boală contagioasă. A dovedit că prin artere și vene circulă sânge și nu aer. Galenus a fost promotorul metodei experimentale în investigaţia medicală. A fost autorul a peste 500 de scrieri, pe care a vrut să le reunească pentru a alcătui o enciclopedie medicală. Și să nu uităm: metoda prin care se ia pulsul la om a fost inventată de el și este valabilă și azi. Ca mare raţionalist în practica medicală, Galenus așeza înaintea medicamentului necesitatea respectării unor diete alimentare, păstrarea unei stricte igiene corporale, a locuinţei și a mediului înconjurător, practicarea exerciţiului fizic și, la ivirea bolii, modificarea modului de viaţă. Preocupările sale legate de farmacologie s-au regăsit în opera sa fundamentală „Despre medicamentele simple după temperamentul și efectul lor”, urmată și de alte lucrări, în care el a făcut descrieri ale compoziţiei medicamentelor după gen și după loc, Galenus fiind mai apropiat de ideea că leacurile cele mai bune sunt cele vegetale, recomandându-le mai puţin pe cele de origine animală sau chimice. Galenus a fost primul care a făcut o clasificare cu adevărat sistematică a medicamentelor, pe care le-a grupat după acţiunea și antagonismul dintre ele, lucrare ce a stat la baza farmacologiei timp de multe secole. Preocupările și realizările lui Galenus încă în multe alte domenii ale farmaciei (principiile înlocuirii unui ingredient cu altul, cercetările de toxicologie etc.), adăugate meritelor enunţate mai înainte, au făcut din el

GEORGE STOIAN

cel mai mare f a r m a c i s t al lumii antice. Îi regăsim și azi numele în expresia farmacia galenică, prin care sunt recunoscute acele medicamente cu origini din vremuri străvechi, având de regulă conţinut vegetal.

Mojar şi alambic văzute în vechi gravuri

Este totuși interesant faptul că, deși farmacia devenise atât de importantă, în Roma antică meseria de farmacist nu a existat, medicii fiind aceia care se ocupau cu prepararea medicamentelor. Alţii decât ei erau doar vânzători, ori preparatori îndemânatici, prin aceștia comerţul cu medicamente și cosmetice fiind absolut înfloritor. Multe zone din Roma erau cunoscute ca locuri în care apotecarii își vindeau marfa, fie că era vorba de cosmetice, ori de ierburi sau de medicamente preparate, uneori acestea provenind de la șarlatani care exploatau momentele când „se lansa pe piaţă” câte un medicament „miraculos”. Fără a fi devenit cu adevărat o știinţă în vastul și puternicul Imperiu roman până la căderea acestuia (secolul V e.n.), farmacia cunoscuse totuși o extraordinară perioadă de înflorire, astfel că... Maestrul a tăcut din nou și de data asta chiar nu înţelegeam de ce. Părea obosit, dezinteresat... cum să te oprești așa, la mijlocul frazei!?... „se poate spune că, fără această contribuţie și fără adevăraţii erudiţi farmacologi romani, această disciplină a știinţei medicale ar fi fost nu numai întârziată în evoluţia ei, ci și pur și simplu mai săracă, chiar la nivelul cunoștinţelor de azi”... a completat în mod neașteptat Nobilul Farmacist. Și a tăcut din nou. În acele momente începeam să am îndoieli că recursul nostru, al Maestrului, în istoria farmaciei va fi dus până la capăt. Cu siguranţă, parcursesem puţin din drumul pe care pornisem.

NOBILUL FARMACIST

Aveam de mers către epoca medievală și către timpurile moderne, un drum convenabil pentru farmacie de circa două mii de ani... L-am privit insistent pe Maestru. Se abandonase în fotoliul acela neclar, cu bărbia căzută în piept și cu privirea pierdută într-un punct din podeaua strâmtei încăperi în care ne aflam. Mi se părea că se înconjoară voit de o tăcere mată, de o liniște care îl acapara spre a-l duce tot mai departe de mine. Mă uitam la el și nu-l vedeam, simţeam doar cum aerul dintre noi mi-l fura ca imagine pentru a mi-l restitui neconturat în gânduri și, parcă, în simţuri. Trebuia să continuăm și încercam să-l reconstitui dincoace de cortina pleoapelor mele coborâte, să-l refac, să-l adun din himerele în care se descompunea imediat ce deschideam ochii. Aveam nevoie de un efort de imaginaţie hotărâtor și, deodată... l-am făcut! Eram iarăși de vorbă cu Nobilul Farmacist! Iată, epoca sclavagistă, antichitatea se diluase și se retrăgea în tunelul timpului și chiar trecuseră vreo cinci sute de ani din era nouă, după nașterea lui Hristos, când, șubrezit și putrezit, obosit și anacronic, măcinat de propriile-i orgolii, s-a clătinat cu semne de decădere și sfârșit istoric Imperiul roman! Europa intra în TIMPUL MIJLOCIU, în Evul mediu istoric și, timp de vreo o mie de ani, când va Renaște în jurul secular al anilor 1400-1500, medicina și farmacia vor cunoaște un declin și vor fi înlocuite de „leacurile dumnezeiești” care, în special în veacurile de început, însemnau rugăciunea și descântecul, invocarea ajutorului divin, în numele sacralităţii voinţei divine în tratarea tuturor bolilor. Concepţiile materialiste, ideile raţionaliste erau considerate erezii și, cum se știe, au fost pedepsite de biserică în mod barbar. Îndoiala asupra dogmei religioase era pedepsită cu excomunicarea, cu închisoarea, cu moartea. Sub tăișul ascuţit și neiertător al verdictului înalţilor prelaţi, au pierit oameni de știinţă, cercetători îndrăzneţi și progresiști – filosofi, astronomi și fizicieni, naturaliști, medici... Ansamblul asistenţei sociale era patronat exclusiv de biserică, astfel că nimeni nu putea crede că binele venea din altă parte decât de la Dumnezeu. Credinţa era dogmă, îndoiala era erezie. Ceea ce relativ toată lumea știe, este faptul că tendinţa aceasta de a instala în viaţa și în credinţa oamenilor obscurantismul a făcut posibilă apariţia și dezvoltarea rapidă, chiar explozivă a alchimiei, ca activitate absurdă de cercetare dar din care farmacia și știinţele naturii au avut to-

GEORGE STOIAN

tuși uneori de câștigat. În procesul experienţelor alchimiste s-a perfecţionat instrumentarul farmaceutic, s-au perfecţionat procedeele realizării filtrării, cristalizării, sublimării și distilării, au progresat metalurgia, fabricarea sticlei etc. Alchimiștii căutau piatra filosofală, acea materie (sau ceva indecis ca stare de agregare) capabilă să transforme în aur metalele comune, dar și elixirul vieţii, leacul miraculos al prevenirii îmbătrânirii și prelungirii vieţii. Sigur, rezultate așteptate și finalitatea căutată nu au apărut niciodată, dar este foarte adevărat că îndelungile și bine plătiteGeber, părintele alchimiei le experimente (în care, inerent, s-au amestecat și mulţi șarlatani) au avut și unele părţi bune pentru farmacologie, pentru medicină, aceste căutări, ce se executau deseori în laboratoare sofisticate și foarte bine dotate, conducând la descoperirea unor substanţe chimice noi, ori la aflarea proprietăţilor chimice ale altora. Astfel că nu este exagerat dacă se apreciază că alchimia a creat de fapt bazele chimiei, s-a transformat ulterior în aceasta.

Alchimistul

Căutarea pietrei filosofale

Faust alchimist

Au fost anii în care s-a făcut totul pentru ca și farmacia să cadă sub influenţa religiei, medicamentul vindecător fiind considerat un dar de la Dumnezeu, iar vindecarea o manifestare a voinţei dumnezeiești. Lăsând aproape totul pe seama „rezolvării” din ceruri, oamenii neglijau să se mai spele, să întreţină starea de curăţenie și de respectare a unor minime

NOBILUL FARMACIST

norme sanitare în spaţiile în care trăiau, împrejurări în care au apărut bolile molipsitoare, care se răspândeau rapid și ucigător într-un timp scurt și pe arii geografice întinse. Bineînţeles, biserica a găsit și aici „remediul” credinţei, în sensul că numai divinitatea putea aduce salvarea oamenilor de sub tăvălugul nimicitor al molimelor. Și totuși, chiar prin această urgie a radicalismului religios, unii medici și farmaciști au reușit să impună tratamente, în special din plante, deseori la adăpostul mimat al afirmării voinţei divine, care însoţea tratamentul și care făcea ca leacul respectiv să fie folositor. Mănăstirile s-au adaptat și ele acestor realităţi și multe chiar cultivau aceste plante de leac, ori le ocroteau. Tot pe lângă mănăstiri și controlate de acestea, au început să apară către cel de-al X-lea secol și școlile de medicină, care mai târziu vor deveni „secţii” importante ale universităţilor care se creau în marile orașe – Bologna, Montpellier, Neapole, Paris, Toulouse, Padova, Cracovia, Praga, Viena etc. În același timp, în ţările arabe, chiar dacă medicii și farmaciștii aveau de înfruntat o gândire religioasă și mai radicală, islamismul, își vor face drum către adevăr tratamentele bazate pe cunoașterea acumulată de ceea ce se putea numi știinţă în vremea aceea. De altfel – și acesta este un fapt foarte important! - în ţările arabe farmacia a început să fie statornicită ca meserie, ca preocupare profesională distinctă, separată de medicină. După acest exemplu, începând cu secolul al XII-lea, și în ţările Europei meseria de farmacist a început să fie recunoscută și chiar atestată prin certificate speciale. La sfârșitul secolului al IV-lea, Imperiul roman de răsărit s-a separat de cel de apus și, sute de ani, va fi prezent și va marca istoria sub numele de Imperiul Bizantin. Având ca limbă de stat limba greacă și alimentându-se cultural și filosofic din clasicitatea civiliRazi, zaţiei greco-romane a antichităţii, în medic medieval persan care elementele de cultură arabă s-au

GEORGE STOIAN

așezat aici aproape în mod firesc, Bizanţul a devenit un stat feudal puternic din punct de vedere economic și cultural. Medicina și farmacia s-au dezvoltat și ele, în condiţii noi, pe baza acumulărilor greco-romane și, în general, fără a se fi creat evenimente „revoluţionare” în domeniu, cunoașterea anterioară a fost perfecţionată în forme mai exacte și mai rafinate. Către secolul al XIII-lea vor apărea și câteva importante lucrări de farmacie și farmacologie, cu descrierea mai exactă a peste 2500 de reţete. Dintre preparatorii laici de medicamente și vânzătorii care își aveau dughenele lor cu leacuri, se vor desprinde încetul cu încetul profesioniștii farmaciști. În califatele arabe din răsărit, influenţa bizantină nu putea să nu se simtă, dar în forme care au preluat câte ceva și din specificitatea arabă și, fiind vorba de medicină și farmacie, din cunoașterea, experienţa și leacurile cunoscute în India. Elementul care a marcat în mod deosebit evoluţia medicinei și a farmaciei arabe a fost experimentarea acestora în medii spitalicești, unde s-a dezvoltat și învăţământul în aceste domenii. Chiar alchimia, practicată în ţările arabe foarte intens, a contribuit la dezvoltarea farmaciei și prin obţinerea de produse chimice noi (acizi, oxizi, săruri minerale etc). Este neîndoios faptul că, poate mai mult decât în oricare altă parte, în ţările arabe meseria de farmacist se va cristaliza cel mai mult, poate și datorită faptului că în spitalele înfiinţate se cerea să existe măcar o farmacie deservită de un farmacist. De aceea nu greșim dacă afirmăm că meseria de sine-stătătoare denumită farmacist a apărut pentru prima dată în lumea arabă, prima dintre acestea fiind datată la anul 754, în Bagdad. Farmaciștii lumii arabe erau numiţi sandalani... Secolele X-XIII au fost cele mai înfloritoare pentru medicina și farmacia arabă, perioadă în care au apărut și cele mai multe și mai importante lucrări din Avicenna domeniu, urmări nu numai ale unor

NOBILUL FARMACIST

sinteze tip inventar de cunoștinţe, ci și ale unor experienţe care au îmbogăţit mult în special cunoștinţele chimice. Alchimia a avut în acest sens, cum spuneam mai înainte, un mare rol și trebuie amintit aici un mare alchimist al timpului – Geber. Farmacologia și medicina arabă vor căpăta o mare strălucire datorită contribuţiei în domeniu a unui mare erudit, Avicenna, numele latinizat al medicului arab Ibn-Sina. Sintetizând ce era mai valoros în medicina și farmacia antică greco-latină, bizantină și arabă, dar și consemnând rezultatele extraordinarei sale experienţe medicale, Avicenna a elaborat două lucrări care, timp de mai multe secole, au fost, nu numai pentru lumea arabă, ci și pentru Europa cărţile de căpătâi ale învăţământului medical și ale practicienilor din domeniu. Este vorba de „Canonul știinţei medicale” și de „Poemul medicinei”. Erudiţia medicală și farmacologică l-a așezat pe Avicenna definitiv în galeria onorată de marii săi înaintași Hippocrate și Galenus. Lucrările și practica sa medicală au stat sub semnul raţionalismului, el fiind primul care a elaborat într-un mod mai precis metodologia ce trebuia aplicată în studiul efectelor tratamentului, descriind totodată pe larg și într-un mod mult mai avizat decât se făcuse aceasta înaintea lui, proprietăţile și modul cum acţionează medicamentele. Tot lumii arabe îi datorăm și elaborarea primelor lucrări de îndrumare a practicii farmaciștilor și de deontologie a profesiei. Cât privește occidentul european, acesta a trebuit mai întâi, cum am mai spus, să-și lichideze influenţele filosofiei idealiste și să se desprindă din dogmatismul religios pentru a duce spre progresul autentic, știinţific, medicina și farmacia. Pasul s-a făcut după înfiinţarea mai multor școli superioare de medicină (aceea de la Salerno fiind cea mai importantă), când a început să se producă și laicizarea știinţei medicale, dar care pentru început nu adusese și despărţirea profesiei de farmacist de aceea de medic . Influenţa arabă va conduce totuși la apariţia farmaciștilor laici, numiţi apothecarius, cuvânt care denumea și vânzătorii de mirodenii, de plante aromatice. Cei care vor deveni doar farmaciști, adevăraţi, să spunem, vor fi numiţi spezieri (de medesine), probabil aici găsindu-se și originea cuvântului care mai târziu, aproape până în zilele noastre, numea farmacistul : spiţer, iar farmacia spiţerie. Secolele al XII-lea și al XIII-lea vor consemna și deschiderea unor farmacii în marile orașe europene, acestea fiind conduse de farmaciști

GEORGE STOIAN

autorizaţi, care curând vor beneficia și de reglementări juridice ale activităţii lor (chiar și de un Jurământ al farmaciștilor), care era recunoscută ca fiind separată de a medicului dar în tandem practic cu aceasta. Se ajunsese chiar la reglementarea care spunea că medicul nu avea voie să aibă farmacie (și să fie și farmacist) și nici relaţii de afaceri cu farmaciștii, aceștia din urmă având obligaţia să prepare medicamentele numai după indicaţiile și sub supravegherea medicilor. De fapt, ce era farmacia medievală? La început era o simplă dugheană, o prăvălie, în care farmacistul și, eventual, ajutoarele sale, făcea operaţiunea de vânzare, dar și prepararea, amestecarea unor ingrediente care se găseau depozitate tot aici. Au trecut ani până ce acestea s-au organizat după cerinţe, în încăperi mai mari, în care se făceau, separat, diferite operaţiuni. Sosise și timpul apariţiei reţetelor scrise indicate de medic, care până atunci transmitea verbal numele medicamentelor pe care le dorea. Viitorul farmacist nu numai că trebuia să urmeze o școală, dar trebuia să efectueze și un îndelungat stagiu de practică pe lângă un farmacist autorizat, după care era supus unui dificil examen, încheiat cu depunerea jurământului. Informaţiile despre preocupările farmaceutice în Tările Române sunt puţine sau inexistente, deși este neîndoios că acestea au existat. Trebuie să fi fost dezvoltată medicina populară, iar tratamentul cu leacuri vegetale trebuie să fi fost la mare răspândire, dată fiind și flora noastră bogată. Oricum, ceea ce este sigur este faptul că prima farmacie de la noi a apărut la Sibiu, în anul 1494. Nu se poate vorbi de existenţa unor școli pentru formarea farmaciștilor în Tările Române, ci doar de vânzători de medicamente, de leacuri provenite din import. Primii farmaciști de la noi vor fi străini, specialiști pregătiţi la școlile din străinătate. Între aceștia, deși nu sunt nici printre primii și nici „vechi”, așezaţi-mă și pe mine, domnule autor, farmacist cu școală făcută la Istanbul. Eu sunt macedonean din sudul Iugoslaviei și al ţării mele, dintr-un orășel de la graniţa cu Grecia... A rostit ultima frază cu un glas mai înalt decât avusese înainte. Când a spus „eu sunt macedonean” vorbele s-au legat repede una de alta, apoi a făcut o mică pauză și a adăugat mai potolit „din sudul Iugoslaviei”, pentru ca, în sfârșit, să parfumeze cu nostalgie ultimele cuvinte: „dintr-un orășel de la graniţa cu Grecia”. Ce trebuia să înţeleg eu

NOBILUL FARMACIST

din această rostire atât de nuanţată? Că era legat de un trecut... Bine, dar, de obicei, când pui prea multă pasiune într-o întoarcere la trecut, la ce a fost și ce ai fost, nu înseamnă că prezentul te dezamăgește? Ba da, cred că chiar așa este. Ceea ce știam eu despre Nobilul Farmacist mă putea îndreptăţi să cred că prezentul dinspre sfârșitul vieţii sale, prezentul în care reușisem să-l aduc pentru a vorbi, se putea numi eșecul vieţii sale. De ce nu-l găsisem într-o altă perioadă a existenţei sale? De pildă între anii 1932 și, să zicem, 1940... Adică de când își deschisese farmacie la Slobozia și până către războiul cel mare, când lumea se schimbase în rău. Și iarăși, pe când gândeam la toate acestea, mă întrebam unde greșise Nobilul Farmacist și din ce loc anume începuse a-și duce viaţa către ruină. Se îmbolnăvise, da, înţeleg, dar pentru asta era el vinovat? Nu, cred mai degrabă că alţii îi greșiseră. Soţia și prietenii, de fapt un prieten, ei erau autorii vidului care-l absorbise. Dar nu tot el era vinovat pentru că înlesnise (acceptase?) crearea acestui vid? Ar fi putut să prevină să se dizolve în el, de ce în noaptea aceea nu a putut lua cea mai bună hotărâre? Ori poate că aceea pe care a luat-o a fost cea mai bună? Scriu acum toate acestea, eu, domnul Autor, cum m-a numit Nobilul Farmacist, și mă gândesc la ziua în care am să aștern pe hârtie tot ce s-a petrecut în noaptea aceea. Sunt nerăbdător să fac asta crezând că, scriind, abandonat scrisului, voi afla adevărul fără să-mi dau seama. Adică s-ar putea ca, independent de raţiunea sub care mă voi afla, subconștientul meu să insinueze către lumina scrisului adevărul la care eu nu mă gândisem... Voi trăi acea clipă de graţie? În acest loc al gândului meu, Nobilul Farmacist a ridicat încet capul și a trimis iarăși către fereastră privirea aceea diluată în indiferenţă. De data aceasta nu a vrut să mă mai vadă „pe scurt”, așa cum făcea deseori înainte de a relua monologul lui. A început repede, așa cum face orice om care și-a făcut clar în minte fraza cu care va începe să spună ceva... Secolul luminilor a fost adus de istorie printr-un gest firesc al ei. Era exact ce trebuia în acel început de veac XV; RENAȘTEREA a venit exact când a fost nevoie, ori poate chiar nevoia a creat-o. Venise vremea optimismului, a afirmării libertăţilor omului, a știinţelor și artelor, a progresului industrial, a descătușării gândirii, a preocupărilor civice și ati-

GEORGE STOIAN

tudinilor morale ale omului, a desprinderii de dogma religioasă. Venise vremea umanismului. Și chiar dacă marii reprezentanţi ai acestuia gândeau mult prea departe și visau mult prea frumos la o societate care să întruchipeze idealul, uneori viaţa nu i-a contrazis prea mult și gândirea lor n-a fost mereu vecină cu utopia. Omenirea nu mai cunoscuse niciodată ceva asemănător și a rezonat prin a se manifesta deodată prin așezarea în operă a resurselor ei cele mai creative.

„Lecţia de anatomie” - pictură celebră de Rembrandt

În multilateralitatea acestei efervescenţe, oamenii s-au aplecat mai mult asupra știinţelor naturii, asupra descifrării tainelor corpului uman și sănătăţii acestuia. Era deci firesc ca acumularea de cunoștinţe dobândite prin cercetarea directă a naturii și progresul neîngrădit al medicinei să determine și ridicarea farmaciei spre noi orizonturi de cunoaștere. Clasa socială care se năștea și care lupta pentru afirmare și privilegii, ne referim la ceea ce filosofii și politicienii materialiști au numit burghezie, avea nevoie de știinţă, de toate știinţele pentru a-și crea propriul progres și, astfel, farmacia nu a întârziat să-și ia în proprietate noile acumulări din tot ce omul social crea. Începea și avea să se perfecţioneze continuu o vastă acţiune știinţifică de sistematizare a cunoștinţelor medicale și farmaceutice dobândite în epocile anterioare și, astfel, de experimentare

NOBILUL FARMACIST

și obţinere a unor medicamente noi, mai active, mai eficace. Cercetările făcute la vestita universitate din Padova au condus la apariţia și afirmarea unei noi ramuri a știinţei despre natura fiziologică umană - anatomia. Un impuls preluat în epocă de medicamentul chimic, care detrona supremaţia celui vegetal, deși cercetările botanice au luat și ele un considerabil avânt, a fost dat de concluziile medicului elveţian Paracelsus, (cel care a ars în public operele lui Galenus și Avicenna), medic în preocupările căruia s-a aflat studiul asupra influenţelor proceselor chimice în Paracelsus degradarea stării de sănătate a omului. Paracelsus se baza pe experienţă în practica medicală și farmaceutică și milita pentru o cunoaștere directă a naturii și fenomenelor, credinţă care l-a făcut să fie și un mare călător prin mai multe ţări, în itinerariul său înscriindu-se chiar și Transilvania și Valahia. El și școala pe care a creat-o au pus bazele cunoașterii chimismului lichidelor din organism, fapt care conducea la fundamentarea credinţei că între medicină și chimie – și, implicit, chimia medicamentului – există o strânsă legătură. In același timp, cercetările botanice făcute în scopul aplicaţiei în terapeutică nu pierd din avânt și devin aproape o modă (cu rezultate excepţionale) cercetările asupra plantelor exotice, ca leacuri sau pentru efecte mai... speciale: tratamentul sifilisului, halucinogenele, combaterea otrăvurilor, a veninului provenit de la șerpi etc. Vorbeam mai înainte despre vestita școală de medicină de la Padova și revin la aceasta pentru a preciza că, în timp, începuse a se afirma și învăţământul farmacologic, prima catedră a acestei noi discipline fiind înfiinţată chiar la Padova, în anul 1533. I-a urmat, un an mai târziu, cea de la Bologna și trebuie spus că dacă la început acestea se ocupau mai mult de latura teoretică a farmacologiei, cu timpul și-au înfiinţat și propriile grădini botanice medicale. În context, este aproape de la sine înţeles că apariţia lucrărilor despre farmacie, farmacopeile, nu putea întârzia și astfel s-au scris, pentru uzul farmaciștilor, „tratate” despre denumi-

GEORGE STOIAN

rea, acţiunea și modul de preparare a medicamentelor, despre operaţiunile pe care trebuie să le execute farmacistul, despre vasele de preparare și greutăţile ce se folosesc, despre plantele medicinale, modul de păstrare a preparatelor și chiar despre unele reguli de comportare Farmacie în Italia a farmacistului, despre trăsăturile de caracter pe care trebuie să le posede acesta. Între aceste lucrări s-a aflat, cu un răsunet extins în spaţiu și timp, farmacopeea scrisă de Cordus (un mare botanist al timpului său) la mijlocul secolului al XVI-lea și publicată în Germania, ideile acestuia despre etica meseriei și deontologia profesiei de farmacist, de exemplu, fiind pur și simplu valabile și astăzi. Asemenea cărţi deveneau cu atât mai necesare cu cât profesia se impunea mai mult, farmaciile se înmulţeau și se organizau în tot locul – cele publice din orașe, ca farmacii particulare sau înfiinţate de consiliile orășenești, în spitale, în stabilimente militare, în truse portative etc. – , așezămintele acestora căpătau structuri interioare care intrau în regula obișnuită (oficina, accesibilă publicului, laboratorul și depozitul), instrumentarul, aparatura și vasele se diversificau. Aș mai adăuga faptul că pregătirea de bază a farmacistului se făcea pe lângă un „magister” timp de 4 -6 ani, după care urmau examenul și jurământul, că prepararea medicamentelor se executa după o reţetă scrisă obligatoriu în limba latină (pentru a se evita confuziile), că acestea erau tot mai des supuse unor controale periodice și obligate să respecte anumite cerinţe la formarea preţului medicamentelor, regula fiind aceea că preţul lor trebuie să fie cât mai modest. În ceea ce privește existenţa farmaciilor în spaţiul Tărilor Române din epoca respectivă, trebuie spus că există puţine informaţii. Ceea ce este cert este faptul că un document pomenește existenţa la Sibiu a unei farmacii publice, la anul 1494, fiind una dintre cele mai vechi din

NOBILUL FARMACIST

Europa și servind mult timp ca furnizor de medicamente pentru medicii sau negustorii care mergeau în Tara Românească și, mult mai târziu, în Moldova, în aceste provincii primele farmacii apărând pe lângă spitale. Acestea se vor înmulţi în secolul al XVI-lea, în special pe cuprinsul Transilvaniei (la Brașov, Bistriţa, Făgăraș etc.). Inventarele acestora, pe care le consemnează unele documente, înscriu medicamentele pe categorii, dar Farmacie, sec. XIV consemnează și instrumentarele, aparatele și cărţile din micile lor biblioteci. Sibiul și Brașovul, mai apoi și Clujul, pot fi considerate ca adevărate centre farmaceutice ale epocii, locuri unde probabil erau pregătiţi și viitorii farmaciști...

Vechi laboratoare farmaceutice (reconstituire muzeală la Cluj)

... Remarc, domnule autor, că a început să vă stăpânească o oarecare oboseală. Am dreptate? Ceea ce vă spun nu este interesant sau chiar v-a cuprins oboseala? Remarca Nobilului Farmacist m-a găsit nepregătit și nu știam ce să răspund. Evident că tot ce-mi spunea era interesant, domeniul acesta fusese departe de preocupările și de interesul meu, astfel că aflam lucruri neștiute ori nesistematizate în această formă. Atunci, de unde bănuiala lui că nu eram interesat de ce spunea? Obosisem, se vedea asta? Mi-am dat seama imediat că nu era vorba de oboseală, ci de o

GEORGE STOIAN

fugă a gândurilor mele în altă parte și poate asta îmi afișa în atitudine și pe faţă impresia că aș fi obosit. Da, în altă parte... Patinam parcă pe o gheaţă subţire în căutarea chipului adevărat al Nobilului Farmacist. Îl căutam în reflexiile gheţii, eram grăbit să fug și să nu las să crape sub mine pojghiţa subţire și strălucitoare. Alergam și privirile mele măturau sticla gheţii, căutau, se străduiau să reconstituie un chip care le tot scăpa fiindcă nu puteam să stau într-un loc pentru a-l construi. Cred că atunci când m-am trezit din fugă și din visare îl găsisem. Chipul lui era în stăpânirea mea, îl „aveam” crescând din scânteierea gheţii. Am simţit cum mi se așeza pe faţă bucuria că îl găsisem. Când m-a surprins astfel, Nobilul Farmacist a știut că nu mai trebuie să aștepte să răspund întrebărilor sale. Trebuia să-și continue povestea... Apusul Secolului Luminilor – ne aflăm la sfârșit de veac XVI – deschidea Europei drumuri noi, perspectivele unui avânt pragmatic, în condiţiile în care acesta fusese deja inventat. Mai mult ca oricând, ideea dobândirii unor foloase mari și imediate dinamiza capacităţile de inventivitate și efort, pe un teren pe care dezvoltarea mijloacelor de producţie surâdea extrem de promiţător. Ceea ce Renașterea schiţase prin linii viguroase – nevoia de experiment și creativitate – se consolida acum prin sporirea preocupărilor știinţifice care să rezolve mecanizarea procesului de valorificare a surselor energetice sau a proceselor manufacturiere, cunoașterea și supunerea legilor hidraulicii, ale fizicii materialelor de construcţie, ale legilor și aplicaţiilor opticii, astronomiei și matematicii. In același timp, se impunea ca o necesitate descifrarea proprietăţilor produselor naturale, inventarea unor coloranţi chimici sau vegetali, a adezivilor și aromelor, anticorosivilor,

Vechi instrumente

din laboratoare farmaceutice

NOBILUL FARMACIST

lubrifianţilor, a tainelor metalurgiei, fabricării hârtiei, preparării și fabricării medicamentelor etc. Acestea toate au dat un impuls nemaiîntâlnit cercetărilor chimice, care prin propria lor dezvoltare și-au putut elabora și bazele metodologice de lucru, precum și de aplicaţii rapide a rezultatelor, cercetarea cu rezultat imediat fiind preferată celei fundamentale. Se lărgește astfel sfera cunoștinţelor de chimie, ia avânt și chiar se particularizează cercetarea în domeniul chimiei, preocupări din care se va desprinde cercetarea chimică în folosul domeniului farmaciei. Olanda și Anglia vor deveni centre de prestigiu în acest domeniu, iar mai apoi și Franţa sau Germania, rezultatele dobândite aici devenind însă repede bunuri știinţifice europene comune, date fiind condiţiile create prin înmulţirea tipăriturilor, a relaţiilor dintre centrele academice și chiar a celor particulare dintre cercetători. Cei mai importanţi filosofi ai vremii – Descartes, Bacon, Spinoza – au influenţat decisiv gândirea știinţifică, ideile lor sporind eforturile de cercetare experimentală și de elaborare a unor teorii privind natura ca esenţă materială și propria ei cauză, din aceste demersuri filosofice și experimentale medicina și farmacia având enorm de câștigat. Numeroși chimiști, medici, botaniști, naturaliști, farmaciști-chimiști se vor remarca prin cercetări care au pus importante baze cunoașterii generale a domeniului farmacologiei, între aceștia amintindu-l, de exemplu, pe Robert Boyle, chimist englez, reprezentant de seamă al chimiei analitice, savant care a pus bazele farmacologiei experimentale (el a lucrat în laboratorul propriu, autofinanţat, inventând și o serie de aparate și instrumente necesare studiului și experienţelor de laborator). Dezvoltarea cunoștinţelor farmaceutice pe aceste baze, ale chimiei propriu-zise, lăsa în urmă (dar nu le putea anula definitiv) ideile și obiectivele alchimiștilor, ale practicanţilor obscurantiști, în teoria și practica tratamentelor medicamentoase inducându-se chiar ideea absolut nouă și revoluţionară a mecanismului acţiunii medicamentului – farmacodinamia, cum avea să fie numită mai târziu, dezvoltată în special pe bazele rezultatelor dobândite în farmacologia și fiziologia experimentale. Se fac cercetări și se obţin rezultate în domenii precum toxicologia, anatomia generală (în special după inventarea microscopului), substanţelor anorganice, gazelor, digestiei, acţiunii plantelor medicinale, efectelor adverse ale medicamentelor, Avântul chimiei în relaţie cu farmacologia și farma-

GEORGE STOIAN

cia l-a făcut pe însuși marele scriitor și filosof Voltaire să exprime, poate ironic, mirarea sa și a lumii întregi că, în sfârșit, există o chimie care nu cercetează nici prepararea aurului și nici nu caută prelungirea vieţii peste limitele naturale. Să nu uităm a aminti și apariţia primei lucrări de farmacopee a literaturii farmaceutice, pe care o datorăm, la sfârșitul secolului al XVII-lea, marelui chimist francez („demonstrator de chimie”) Nicolas Lemery. Valoroase studii și cercetări de chimie farmaceutică vor elabora și dezvolta în epocă și chimiști farmacologi precum Georg Ernst Stahl, Otto Tachenius etc. Cu titlu de anecdotică, v-aș mai spune, domnule autor, că tot în secolul al XVII-lea au fost aduse în Europa și unele produse vegetale exotice – cafeaua, ciocolata, ceaiul, tutunul. În ce privește tutunul, adus din America în secolul al XVI-lea, a fost prima dată cultivat în Franţa de un anume Jean Nicot, vedeţi de unde vine cuvântul nicotină?, și recomandat chiar ca alinător al durerii de cap. Obiceiul fumatului răspândindu-se rapid, el a fost interzis în Simboluri farmaceutice mistice multe ţări dar, cum se vede, nu a fost stopat nici acum. În schimb, cafeaua, ciocolata și ceaiul nu au putut fi aclimatizate la noi pentru a fi cultivate și ele au fost aduse de-a lungul anilor de către negustorii care le-au importat la preţuri din ce în ce mai mici, făcându-le accesibile tuturor și, astfel, ele răspândindu-se și pe-aici până au devenit aproape o banalitate. Ceaiul a fost adus din China, dar se pare că este originar din India; cafeaua provine din provincia Kaffa a Abisiniei, fiind cultivată mult în Arabia și în Africa occidentală. În sfârșit, ciocolata, care se fabrică din boabele de cacao, a fost adusă de spanioli din coloniile lor mexicane. Celui de-al XVII-lea secol îi aparţine și descoperirea procedeului de a fi introduse medicamente în organism prin injectarea acestora în vene, procedeu abandonat însă după producerea unor accidente datorită tehnicii de injectare neperfecţionate și necunoașterii dozajului sau

NOBILUL FARMACIST

compatibilităţii unor medicamente la contactul direct cu sângele din fluxul venos. Mai trebuie spus că, în decursul a zeci de ani ai acestui secol s-a perfecţionat sistemul de pregătire a farmaciștilor, prin sporirea exigenţei și multă practică; s-au înmulţit farmaciile, fapt ce a condus la apariţia unor reglementări ale activităţii acestora și altele. Dacă în marile orașe din Transilvania apăruseră și se înmulţeau farFarmacist discutând cu o fată maciile, în marile orașe din Moldova bolnavă (pictură) și Ţara Românească abia dacă apăruseră câţiva medici, și aceștia aduși de prin alte părţi. În lipsa farmaciilor, aprovizionarea cu leacuri în aceste zone o făceau așa-numiţii aromatari, care aduceau spre vânzare acest fel de „mărfuri”, unele rare sau exotice, pe care le însoţeau la ofertă și de produse de altă natură, inclusiv de cele specifice băcăniilor. În acest caz, se înţelege, prepararea medicamentelor era un atribut exclusiv al medicului, aromatarul având voie să vândă numai leacuri gata preparate și „atestate”. În cele două provincii românești, dar și în Transilvania, leacurile preparate din plante după reţete casni-

Dulap pentru păstrarea substanţelor otrăvitoare

Vechi scrin farmaceutic

Interior de veche farmacie (Muzeul din Cluj)

GEORGE STOIAN

ce, dar și alte procedee ale medicinei populare au continuat să fie, până dincolo de orizontul secolului al XVIII-lea, singurele „spiţerii”, singurii „spiţeri” și singurele „medicamente” care îndreptau așa cum puteau ele sănătatea șubrezită a oamenilor. Cercetarea știinţifică bazată pe experiment avea să fie extinsă, cu rezultate excepţionale pentru chimie și farmaceutică, în secolul următor – al XVIII-lea. S-au înmulţit și au crescut în importanţă, în tehnicitate, descoperirile din alte domenii, care au fost preluate și au fost benefice farmaceuticii. Între acestea s-au aflat, de exemplu, studiul și descifrarea tainelor bioelectricităţii și a fenomenelor electricităţii, pe care le datorăm lui Galvani, Volta și Ampère, ori descoperirea și perfecţionarea termometrului, în alcătuirea sa tehnică sau în citirea gradaţiei, pe care le iviseră din gândirea lor oamenii de știinţă Reaumur, Fahrenheit și Celsius, care astfel au creat un instrument excepţional nu numai pentru experienţele de laborator, ci și pentru examinarea bolnavilor. Formularea teoriilor privind fenomenele chimice fundamentale a îmbogăţit chimia elementelor și chimia teoretică, deschizând noi orizonturi cercetării farmaceutice, iar extinderea cercetărilor și asupra plantelor industriale a îmbogăţit cunoașterea și gama de aplicaţii practice în botanica farmaceutică. Nu mai puţin importante au fost, de asemenea, cercetările și descoperirea proprietăţilor gazelor, aerului și compoziţiei apei. Se vor descoperi în continuare oxigenul și hidrogenul, numeroși acizi, clorul, glicerina, eterul, legea conservării masei, glucoza, beladona, proprietăţile apei minerale. S-au afirmat în epocă chimiști precum Lomonosov și Lavoisier, acesta din urmă (al cărui tratat de chimie a fost introdus și în învăţământul din România) fiind pe drept cuvânt numit unul dintre marii creatori ai chimiei moderne. S-au descoperit și preparat noi medicamente, s-au realizat noi clasificări ale acestora (medicul englez J. Brown le împărţea în două categorii de bază: excitante (stenizante) și anti-excitante (astenizante), s-au făcut progrese considerabile în cercetarea farmacodinamiei. Era însă întârziat învăţământul academic pentru farmaciști, aceștia continuând a fi pregătiţi tot de către un magistru (maître en pharmacie) în farmacia sa, abia către sfârșitul secolului apărând primele forme ale unui învăţământ farmaceutic semi-universitar. Au apărut noi reglementări și regulamente cu putere de lege, precum și noi texte de jurământ ce se depunea la investirea cu calitatea de

NOBILUL FARMACIST

farmacist, care ordonau această profesie în raport cu noile realităţi ale timpului. Conform acestora, de exemplu, farmaciștilor li se interzicea să aplice tratamente sau să prescrie medicamente din proprie iniţiativă. Se stabileau și reguli privind comerţul cu medicamente, vânzarea acestora fiind un atribut exclusiv al farmaciștilor și al medicilor (doar în orașele în care nu erau farmacii), ceilalţi – vânzătorii de rădăcini și de plante medicinale, băcanii, distilatorii, oleicarii neavând dreptul să prepare medicamente, ci doar să-și vândă produsele în starea lor naturală. S-au introdus norme extrem de stricte pentru vânzarea otrăvurilor (arsenicalele), s-au reglementat inventarele strict-obligatorii ale farmaciilor, controlul periodic asupra acestor instituţii, s-au stabilit norme de formare a preţurilor medicamentelor, s-a instituit taxa farmaceutică, s-au instituit norme de conduită și norme generale deontologice pentru farmaciști. Către sfârșitul secolului, au apărut și s-au înmulţit lucrările, cărţile, tratatele și, mai apoi, periodicele destinate profesiei de farmacist și activităţii farmaciilor. Acestea și-au găsit mereu mai mulţi cititori întrucât numărul farmaciilor era în creștere, atât a celor orășenești (înfiinţate din iniţiativa consiliului orășenesc), cât și a celor particulare, care aveau tendinţa să le depășească numeric pe celelalte

Diverse recipiente din vechile farmacii

Este posibil ca în Ţara Românească prima farmacie să fi luat fiinţă în anul 1704 pe lângă Spitalul Colţea din București, întrucât prin actul său de fondare, dat de domnitorul Mihail Cantacuzino, era prevăzută obligativitatea ca spitalul să deţină o „spiţerie” a sa. Unele documente conţin informaţii conform cărora prima farmacie particulară din

GEORGE STOIAN

București ar fi fost înfiinţată în anul 1740, toţi primii farmaciști ai Bucureștiului fiind de origine străină, de fapt probabil sași din Ardeal. I-a urmat tot o farmacie de spital (Spitalul Pantelimon), dar numărul acestora nu a crescut foarte semnificativ, sfârșitul de secol 18 găsind în București, probabil, doar 9 sau 10 farmacii publice, pentru aproape 90.000 de locuitori. Este interesant că dintre acestea câteva au „străpuns” timpurile și au vieţuit până în zilele noastre: Apollo, Vulturul de Aur, Esculap. O farmacie, probabil condusă de un medic, a mai fost semnalată la Craiova, în ultimii ani ai secolului. În Moldova, la Iași au funcţionat mai multe farmacii, una la Spitalul Sf. Spiridon și cel puţin alte trei publice.

Laborator de farmacie

Mojar. Detaliu (Muzeul din Cluj)

Oficină de veche farmacie (Cluj)

Deodată, gândul mi-a alunecat ușor în altă parte, luând după el și atenţia mea. Intram în altă lume, în alt timp și parcă altcineva punea întrebări în locul meu pentru mine... Ce sentimente o fi trăit omul acesta delicat și civilizat când i-a fost confiscat de comuniști tot ce avea? Naţionalizarea aceea de după Războiul cel Mare trebuie să fi fost foarte dureroasă... Au venit la Nobilul Farmacist și i-au spus, probabil cu aceste cuvinte: „Tovarășe Cupali, începând din acest moment nu mai ești stăpân aici. Noi am venit să luăm această farmacie și casa și tot ce ai pentru a le preda poporului. Semnează aici că ai predat de bunăvoie și poţi să pleci. Nu, pleci în acest moment cu ce ai pe dumneata. Restul bunurilor nu-ţi mai aparţin. Sunt ale poporului pe care l-ai exploatat”... Era a doua cumpănă a vieţii lui. Prima fusese în „noaptea aceea”. De fapt, atunci a fost nevoie doar să ia o hotărâre. Grea, desigur, dar atât. Acum era altceva. Acum i se lua totul, totul, îi mai rămânea doar viaţa. Cum vine asta? Să construiești o viaţă tot ce te înconjoară și este al tău, să fi stăpân pe ce ai făcut, să

NOBILUL FARMACIST

crezi că ai terminat totul și că ai ajuns doar să te bucuri în liniște de ce este al tău, să te odihnești că ţi-a venit vremea odihnei, să crezi că de-acum numai Dumnezeu îţi mai e stăpân și că doar în voia lui te mai afli... Și uite că vin într-o zi, „în numele poporului”, trei oameni lipsiţi de importanţă, un miliţian (se cunoaște după uniformă) și doi cetăţeni (a, se poate înţelege că miliţianul nu e cetăţean, ceilalţi doi erau, da, erau, cine erau?) și îţi spun să pleci imediat de-acolo, așa, cu mâinile în buzunare, că ei rămân stăpâni. Că ce-i al tău, e acum al lor! „Al poporului” – zic ei. Care popor? Desigur, al întregului popor! „Ni s-a spus să vă spunem, au mai zis aceia, că ar fi mai bine să plecaţi cât mai repede din Slobozia. În orice caz, aici nu mai aveţi voie să fiţi farmacist”. Așa deci! Să plece în altă parte. Da, uite că i-au făcut un bine, i-au dat voie să mai trăiască, dar „în altă parte”. Ce să mai spună, ce să mai facă? A dat să plece... „Ei, alo, tovarășu Cupali! Păi cum pleci, domle? Pleci cu mâna goală? Ia domle procesul-verbal, că ai predat de bunăvoie, ce naiba!”. Intrasem în rezonanţă cu Nobilul Farmacist în momentele acelea. El parcă știa la ce mă gândesc eu. Si m-a lăsat, m-a așteptat să-mi termin gândul... Se petrecea un fapt nou, cu o mare încărcătură de progres: începea să se producă transferul cercetării chimice-farmaceutice către marile laboratoare specializate care apăruseră, diminuându-se astfel rolul și importanţa micilor laboratoare, cele de pe lângă marile farmacii sau spitale, la acest transfer contribuind și aspectul că învăţământul farmaceutic, primind treptat statut universitar, organiza pregătirea farmaciștilor de asemenea în marile laboratoare. Procesul se însoţea și de apariţia unor adevărate întreprinderi specializate în fabricarea medicamentelor, acestea înlocuind „făbricuţele” pe care și le dezvoltaseră laboratoarele. Astfel că se intra într-o altă realitate care, în mod firesc, a preluat și teme mult mai importante, cu adevărat revoluţionare, în cercetarea chimică și, implicit, în cea farmaceutică. Sosise vremea unui mare salt calitativ în cercetarea chimică, după ramificarea ei în organică și anorganică. Îmbogăţind și diversificând activitatea experimentală, metodele analitice introduse acum în cercetarea chimică au condus la elaborarea unor procedee de realizare a sintezelor care, depășind gama restrânsă a substanţelor în stare pură, au deschis

GEORGE STOIAN

calea realizării unui număr poate nelimitat de produse chimice. În secolul al XIX-lea, farmacia, beneficiară imediată a acestor cuceriri știinţifice din domeniul chimiei, intra astfel într-o nouă etapă a dezvoltării și afirmării sale, prin îmbogăţirea nomenclatorului medicamentelor și diversificarea acţiunii lor. În faţa acestei „ofensive” a unui inventar medicamentos mereu mai bogat, prin adăugarea deci a produselor realizate prin sinteze chimice, cercetarea farmaceutică propriu-zisă a căpătat și ea direcţii și ţeluri noi, farmacodinamia devenind domeniul de cercetare care trebuia să răspundă nu numai la întrebarea simplă „ce efect are medicamentul asupra organismului?”, ci și la o alta nouă și necesară: „care este mecanismul intim prin care medicamentul acţionează?”. Totodată, s-a dezvoltat și cercetarea îndreptată către studierea mai atentă a produselor vegetale, în vederea descoperirii și izolării din acestea a componentelor active, care vor intra și ele în sintezele chimice pe care cercetătorii le făceau acum. Sigur, progresele în terapie erau evidente, chiar dacă multe dintre afecţiunile interne nu-și dezvăluiseră încă esenţa, cauzele intime și remediile. Dar peste toate, bolile infecţioase și contagioase continuau să fie încă sub zodia lipsei de tratament, epidemiile rămânând un flagel în faţa căruia știinţa medicală și farmaceutică se dovedeau a fi dezarmate. Era de așteptat încă mult timp până ce bacteriologia se va arăta la orizontul cunoașterii. În primul deceniu al secolului al XIX-lea a fost formulată și concepţia homeopatiei, legea similitudinii: similia similibus curentur – asemănător cu asemănător se vindecă. Numele acestei terapii provine din grecește și s-a format din cuvintele homoeios – asemănător și pathos – suferinţă, boală. (Nobilul farmacist a făcut aici o pauză, parcă neștiind cum să continue. După un timp de tăcere, a luat brusc o hotărâre și a început imediat să vorbească, așa cum face omul când se teme că se va răzgândi). Da. Trebuie să spun că homeopatia a fost un subiect care m-a interesat. De altfel, am să mărturisesc aici și faptul că pe mine m-a pasionat totdeauna tot ce a fost mai ciudat în profesia de farmacist. Am fost un gânditor de remedii și un căutător al altor leacuri decât cele cunoscute, clasice. Și să nu vă miraţi, domnule autor, dacă am să vă spun că eu am fost interesat și de alchimie. Dar sper că nimeni nu a aflat niciodată că am avut și această preocupare, pe care am căutat să o ascund și să o ţin sub cele mai teribile lacăte. Da, recunosc, am avut unele preocupări secrete, mai mult sau mai puţin vecine cu știinţa farmaceutică, dar ani-

NOBILUL FARMACIST

mate numai de gânduri bune. Să revenim însă la homeopatie, despre care știu multe dar mă voi rezuma la câteva informaţii mai „populare”. Creatorul ei din urmă cu peste 200 de ani a fost medicul german Christian Samuel Hahnemann, care a trăit între anii 1755 și 1843.

Christian Friedrich Samuel Hahnemann 10.04.1755 - 02.07.1843

În paranteză fie spus, el nu a fost deloc străin de pământul românesc, deTransilvania, întrucât a fost o vreme secretar, bibliotecar și medic al baronului Brukenthal din Sibiu. Hahnemann a descoperit acest principiu terapeutic aproape întâmplător, la originea descoperiri sale aflânduse spiritul său scormonitor, curiozitatea sa înnăscută. Traducea o carte și a dat peste un pasaj în care erau descrise reacţiile neobișnuite pe care le resimţea la stomac un bolnav care luase chinină fiindcă se trata contra malariei. El a fost impresionat de lectură, de reacţiile descrise acolo și, cum spuneam, foarte curios fiind (era de fapt un tip excentric) s-a hotărât să experimenteze pe propriul corp efectul chininei. Și iată că, deși era sănătos, a luat totuși chinină câteva zile. Dar, minune! A fost surprins să constate că el însuși se îmbolnăvise acum de malarie, boala pe care chinina o trata. Se adeverea un dicton vechi, ciudat și de neînţeles până atunci, care spunea că „Ceea ce produce răul vindecă răul”. Da. Pe scurt, se putea formula concluzia că o substanţă care poate îmbolnăvi omul sănătos, prin crearea anumitor simptome, poate să vindece aceleași simptome ale unui om bolnav. Homeopatia este deci o metodă terapeutică prin care se tratează, cu anumite substanţe, bolnavi cu simptome ce seamănă cu cele pe care le resimt oamenii sănătoși ce au fost supuși experimentului cu aceleași substanţe. Mecanismul tratamentului homeopatic este următorul: medicul inventariază suferinţele bolnavului, după care administrează ca tratament substanţele care au produs reacţii asemănătoare în expe-

GEORGE STOIAN

rimentul făcut pe un om sănătos. Bineînţeles însă că substanţa respectivă este preparată printr-o tehnică specială, astfel că și gama medicamentelor homeopatice este una specială. Ea cuprinde în prezent peste 3.000 de remedii deja experimentate. Teoria vitalistă conform căreia substanţele organice produse de organismul uman sunt particulare, unice și ireproductibile avea să fie infirmată în prima jumătate a acestui secol, când a fost realizată prin sinteză în laborator ureea, substanţă organică existentă în „chimia” omului, descoperire care a deschis calea producerii sintetice a medicamentelor fiziologice de substituire (insulina, de exemplu). Medicina și farmacia vor înregistra în continuare noi succese în cercetarea și prepararea substanţelor narcotice necesare în chirurgie pentru suprimarea durerii (eterul și cloroformul au fost substanţele precursoare), în cercetarea și formularea unor concluzii privind toxicologia, în perfecţionarea tehnicii tratamentului injectabil. Un capitol al medicinei și farmaciei timpului său a deschis Louis Pasteur, creatorul bacteriologiei și al vaccinării preventive, studiile acestuia și ale urmașilor conducând, între altele, și la stabilirea și aplicarea unor metode de sterilizare, de aplicare a unor reguli severe de igienizare a spaţiilor, instrumentarului și, în general, a tot ce intră în ansamblul exercitării actului medical și farmaceutic. În a doua jumătate a acestui secol, cercetările în domeniul farmacologiei și farmacodinamiei au progresat mult și datorită abordării cu precădere a metodei de lucru experimentale, în condiţiile în care provocările ivite după statornicirea existenţei practice a celor două ramuri ale chimiei (organică și anorganică), precum și mulţimea descoperirilor care veneau rapid una după alta - reprezentau o adevărată seducţie pentru cercetători. Mai ales că ne aflam în perioada în care și cercetările în domeniul fizicii, ori fizico-chimiei (razele Rontgen, termochimia și spectroscopia, precum și, fără îndoială, stabilirea sistemului periodic al elementelor) luaseră amploare, iar de rezultatele acestora „profita” din plin și farmacologia. Cunoașterea din acest domeniu se îmbogăţea rapid și datorită multiplicării crescânde a locurilor în care cercetarea se producea: centre universitare, fabrici de medicamente, laboratoare multidisciplinare. Seria descoperirilor de noi compuși chimici și medicamente devenise bogată și neîntreruptă, atingând deseori vârfuri cu adevărat revoluţionare, cum a fost eta-

NOBILUL FARMACIST

pa obţinerii în stare pură a mai multor produse biologice, vitaminele și hormonii, de exemplu, etapă care a deschis drumul altor cercetări privind alimentaţia raţională și endocrinologia.

Publicaţii româneşti de specialitate din anii 1918, 1948, 1965

România nu putea rămâne în afara acestui avânt al cercetării chimice-farmaceutice și nu putea să nu-și dezvolte propria reţea de farmacii. Apariţia și afirmarea acestora au făcut necesară fixarea unor reglementări legale, care au și apărut prin legile sanitare din anii 1874 și 1893. De altfel, în anul 1870 luase fiinţă Societatea farmaciștilor români, care va edita în timp și câteva reviste de specialitate, între care periodicul Revista Farmaciei. Reprezentanţii acestei profesii au fost prezenţi și la primul congres al medicilor, farmaciștilor și veterinarilor din anul 1884, după care farmaciștii și-au organizat în mod independent propriile reuniuni profesionale. În cadrul Facultăţii de medicină din București se înfiinţaseră catedre și laboratoare speciale pentru studiul farmacologiei și pentru pregătirea farmaciștilor, care se mai făcea și în cadrul Școlii superioare de farmacie, instituţie de învăţământ înfiinţată în anul 1869, odată cu Facultatea de medicină, ca anexă a acesteia (urmașă a Școlii naţionale de medicină și farmacie, înfiinţată în anul 1857), transformată ulterior în Facultatea de farmacie, egală în prestigiu și în drepturi cu Facultatea de medicină... A fost perioada în care cercetarea românească de specialitate s-a înscris în context european, profesorii Ioan Radian și Ștefan Minovici, precum și medicul-profesor Zaharia Petrescu (fondatorul școlii de farmacologie din România) ilustrând în mod cu totul strălucit vocaţia românească în acest domeniu. Și nu exagerez întrucât

GEORGE STOIAN

și prin legile sanitare pe care le-am amintit mai sus, în care se găseau foarte multe prevederi legate de farmacii, românii au demonstrat o gândire superioară în multe privinţe faţă de legislaţia farmaceutică din alte ţări. Intre altele, acestea prevedeau ca orice farmacie să fie condusă de un farmacist cu diplomă, care poate fi proprietarul, concesionarul sau un angajat, prevedere care a rămas valabilă până în zilele noastre. Și încă o dovadă este aceea că în România a apărut (în anul 1862) prima farmacopee naţională (Pharmacopeea Română), în limbile latină și română, fiind la vremea respectivă prima lucrare de acest fel din toate ţările învecinate. În ce privește creșterea numărului de farmacii, se poate spune că dacă în Transilvania situaţia era una bună, în Tara Românească și Moldova începuse a lua avânt și înmulţirea farmaciilor din orașe, până în anul 1832, de pildă, numărul acestora ajungând la 35 (în anul 1862 în Moldova numărul farmaciilor ajunsese la 44, iar în Muntenia la 54). Creșteau totodată și exigenţele faţă de corecta lor funcţionare (în anul 1819 apăruse „Orânduiala pentru farmaciști”, ale cărei prevederi reprezentau un pas foarte mare în organizarea farmaciei românești). Este de remarcat puternica ofensivă a medicamentelor produse în marile fabrici din Europa occidentală, unde începuseră chiar să apară și să se dezvolte adevărate concerne de producţie și comercializare. Sigur, concurenţa care s-a ivit între ele a fost până la urmă benefică, mai ales că cele mai mari întreprinderi își creaseră propriile laboratoare de cercetare cu care să se poată afla tot timpul măcar „cu un pas” înaintea celorlalţi producători. Era perioada Carol (Charles) Davila, farmacist român de origiîn care structura chimică a medicamentune italiană. A pus bazele lui era peste tot aceeași, numai procedeînvăţământului medical şi ele tehnice de fabricaţie erau diferite. În farmaceutic în România același context s-a impus și standardizarea (sculptură de Constantin Brâncuşi din anul 1903, ex- sau tipizarea produselor, pe denumiri sau pusă în anul 1912 în curtea substanţa de bază, pe greutate a dozei etc. Spitalului Militar Central) Ar fi de amintit aici și apariţia și prolifera-

NOBILUL FARMACIST

rea așa-numitelor „medicamente secrete”, despre care se afirma că vindecă boli mai ciudate sau mai rare, produse în laboratoarele particulare, care în cele mai multe cazuri s-au dovedit a fi simple și periculoase șarlatanii. În faţa pericolului ca acestea să se răspândească inadmisibil de mult au luat atitudine nu numai marile personalităţi și publicaţii ale domeniului, ci și legiuitorii. Complexitatea problemelor care se iviseră a făcut necesară chiar organizarea unui prim congres internaţional al farmaciștilor, care a avut loc în Germania, în anul 1865. (Aici Nobilul Farmacist a făcut o pauză destul de mare părând a fi atras peste măsură de ceea ce vedea pe fereastră. Observasem concentrarea lui spre un punct de-acolo și sesizasem că este gata să-și piardă șirul relatării, ori să-l scurteze. După un timp a continuat totuși, părând însă a fi și mai mult concentrat spre ceea ce credea că vede pe fereastra aceea din faţa lui). ... În treacăt vom spune totuși că, în pofida acestei adevărate ofensive a „medicamentului industrial”, nu a dispărut din practica terapeutică reţeta magistrală, prescrierea medicală (deseori preparată în laboratorul propriu al farmaciei) prin care medicul putea să individualizeze tratamentul specific fiecărui caz în parte... Cred că m-am ridicat deodată în picioare și m-am îndreptat spre fereastră. Am vrut să văd de ce Nobilul Farmacist privea acolo cu atâta concentrare. El a tăcut și m-a lăsat să fac cei câţiva pași, fără să se tulbure, fără să mă tulbure. Am ajuns până în dreptul închipuitului fotoliu pe care stătea și m-am oprit. Aveam nevoie să cuprind cu ochii mei exact tot ce se găsea în raza privirii lui. M-am concentrat, dar, Doamne, cred că nu vedeam nimic! Nu era acolo decât foarte multă lumină. Dureros de multă lumină. Totul se făcea lumină, se aprindea, totul, apoi strălucea mereu mai intens, scânteia, mai mult... Apoi era EL, se alcătuia iarăși din himere și fugea cu ele. Era un joc de imagini rapid și bolnav. Mă obosea și am simţit nevoia să trag peste el oblonul pleoapelor mele. S-a făcut întuneric și cred că eram tot la locul meu, acela din spatele Nobilului Farmacist. Parcă nimic nu se petrecuse, povestea putea continua... Știinţele farmaceutice au continuat să înregistreze progrese mult mai rapide și, efectiv, mai revoluţionare dincoace de fruntariile secolului cu numărul 19. Cercetările și rezultatele acestora în domeniul cunoașterii

GEORGE STOIAN

Simboluri farmaceutice

mai profunde a anatomiei și fiziologiei dădeau soluţii noi și formulau noi cerinţe, rezultatele cercetărilor chimice și fizico-chimice din marile laboratoare specializate sau din învăţământul universitar ofereau noi deschideri, competiţia dintre marii producători de medicamente crea noi căi de dezvoltare și eficienţă pentru un ansamblu terapeutic mereu mai diversificat. Toate aceste procese se petreceau în condiţiile oferite de o legislaţie a domeniului aflată tot mai mult în pas cu timpul, în climatul de cunoaștere, schimb de idei și de experienţă pe care îl oferea o mereu mai bogată literatură de specialitate, reviste și alte tipărituri, precum și reuniunile naţionale sau internaţionale ale medicilor și farmaciștilor. Se dezvolta învăţământul de specialitate, numărul farmaciștilor tot mai bine pregătiţi creștea, ca și numărul farmaciilor. Raportate la timp, toate acestea vor lua un avânt cu totul excepţional în special în perioada dintre cele două războaie mondiale. Au fost anii care au marcat marile progrese și datorită unei conlucrări internaţionale extrem de productive, astfel că experţii din toată lumea (care au colaborat chiar și sub auspiciile Ligii Naţiunilor, care fusese creată în anul 1919) au fost chemaţi să rezolve marile probleme pe care dezvoltarea sectorului farmaceutic le punea în faţa propriei dezvoltări și modernizări. Schimburile și practicile internaţionale cereau o stabilire a nomenclaturii farmaceutice, precum și a celei din domeniile chimiei și botanicii, aceste schimburi impuneau crearea unui limbaj profesional comun în stabilirea unei standardizări a produselor medicamentoase și a dozelor de medicamente, a instrumentarului de laborator și de măsurare, a fiolelor și soluţiilor injectabile,

NOBILUL FARMACIST

reglementarea noii probleme care se ivise, aceea a manevrării substanţelor din aria stupefiantelor și, între multe altele, dar nu mai puţin importantă – elaborarea unei farmacopei internaţionale. Valorificarea tot mai susţinută în terapie a plantelor medicinale, cărora li se descoperiseră multe dintre principiile active, nu putea rămâne în afara atenţiei specialiștilor și, ca urmare, a fost creată chiar o asociaţie internaţională care promova și reglementa culturile de plante medicinale. Asupra activităţii generale și practicii farmaceutice va avea o importantă răsfrângere și acţiunea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (creată în anul 1946 ca organ al O.N.U.), sub egida căreia în anul 1947 o comisie de experţi a început să lucreze la elaborarea farmacopeii internaţionale, lucrare de o anvergură impresionantă, al cărei prim volum a fost definitivat în anul 1950. Farmacologia experimentală era în plin avânt și acum au și apărut marile laboratoare de cercetare chimico-farmaceutică, institute și întreprinderi care vor deveni peste ani mărci de prestigiu: Bayer, Ciba, Organon, Sandoz, Hoffman – La Roche, Pfizer etc., la acestea adăugându-se cu mare prestigiu și Institutul de cercetări Pasteur din Paris (aici a lucrat și savantul român Constantin Levaditi). O etapă istorică în cercetarea și practica farmaceutică a marcat descoperirea chimioterapiei (cu care, între altele, va fi eradicat marele flagel numit sifilis, dar și malaria, infecţiile strepto- și stafilococice), obţinându-se astfel procedeul considerat miraculos prin care puteau fi atacate și distruse „marile responsabile” ale celor mai grave îmbolnăviri – microorganismele patogene din organismul uman. Ofensiva noilor descoperiri a continuat cu sintetizarea chimică a sulfamidei, a vitaminelor, a hormonilor (care a potenţat cercetările endocrinologice). Aici este locul să vorbim puţin mai pe larg de cazul profesorului român N. G. Paulescu. În august 1921, într-o prestigioasă revistă medicală din Paris a fost publicat studiul profesorului român Paulescu (pe care îl trimisese revistei în luna iunie a aceluiași an) privind Prof. dr. N. G. Paulescu, proprietăţile și efectele preparatului realizat inventatorul insulinei de el – pancreină, care era un hormon pan-

GEORGE STOIAN

creatic pur, activ în stările hiperglicemice. În luna decembrie 1921, trei cercetători canadieni au anunţat descoperirea aceluiași produs, pe care îl numeau insulina, doi dintre aceștia primind Premiul Nobel în anul 1923 pentru această descoperire. Mare parte a lumii știinţifice îi recunoaște lui Paulescu meritul, întâietatea acestei descoperiri, dar în mod oficial adevărul nu a fost încă restabilit. Se deschisese astfel drumul realizării pe cale de sinteză a produselor hormonale standardizate. Epoca acestor descoperiri va consemna și succesele realizării în laboratoare a analgezicelor și somniferelor (veronalul, luminalul), ca și a medicamentelor psihotrope, ori a tratamentului împotriva tuberculozei (hidrazida).

Simboluri farmaceutice

În sfârșit, sosise și vremea inventării antibioticelor, medicamente cu care au putut fi atacate direct și hotărâtor bolile infecţioase și contagioase, una dintre cele mai mari descoperiri medicale și farmaceutice ale secolului al XX-lea. Premisele fuseseră create de Louis Pasteur (studiile și experimentul privind antagonismul microbian), dar românul Victor Babeș fusese cel care, încă din anul 1885, emisese teoria capacităţilor terapeutice și efectelor inhibatoare ale unei substanţe produse de un microorganism asupra altei specii de microbi. Dar până la prepararea miraculosului medicament vor trece peste 40 de ani. Chimistul-bacteriolog englez Alexander Fleming va descoperi, din întâmplare, în anul 1928, efectele distructive ale mucegaiului verde asupra unei culturi de stafilococi, comunicarea despre această descoperire fiind făcută de el un an mai târziu, anul 1929 fiind stabilit ca început al erei antibioticelor. După zece ani, a fost realizat efectiv și medicamentul, prin obţinerea în stare pură a principiului activ din mucegaiul verde. În anii primului război mondial, americanii au fost cei care au fabricat în volum industrial cristalina penicilină. Cercetările ulterioare au condus la izolarea de noi principii active antimicrobiene existente în mucegaiuri și, implicit, la lărgirea gamei penicilinelor, începând cu streptomicina și continuând

NOBILUL FARMACIST

cu multe altele. Antibioticele au devenit un medicament absolut indispensabil într-un evantai foarte larg de terapii, fabricarea lor fiind răspândită în foarte multe ţări, inclusiv în România... ... Știam că dacă mă ridicam atunci în picioare voi rupe vraja. Și așa am făcut. Cred că aflasem destule despre istoria farmaciei, așa cum era ea așezată în închipuirea Nobilului Farmacist. Ce mai puteam afla în continuare? Parcursesem etapele. Și-apoi, cât mai știa EL? Era la sfârșit. Încă de dimineaţă scosesem dintr-un raft al bibliotecii o carte: „ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE” – Editura Enciclopedică Română, București, 1971. Găsisem la pagina 401 următoarele: 1949, apr. 2. Naţionalizarea farmaciilor urbane, a laboratoarelor chimico-farmaceutice, a depozitelor de medicamente și a laboratoarelor de analize. ... Acesta a fost sfârșitul. Mai departe nu s-a mai întâmplat nimic. Nimic? Au mai fost câţiva ani, grei, urâţi. Până în dimineaţa ACEEA. Când Nobilul Farmacist, care plecase din Slobozia după ce fusese deposedat de farmacia sa de către comuniștii veniţi la putere, a fost găsit de femeia de serviciu în mica sa farmacie sătească. Acolo, la Ciocănești de lângă Călărași... Era deci dimineaţă, devreme, la orizontul dinspre dealul ce străjuia satul soarele se desprindea din sângeriul unei pâcle noroase și pleca la drum pe o boltă limpede. Se anunţa o zi strălucitoare, caldă, calmă. Era spre sfârșitul lunii mai. Femeia aceea de serviciu venise doar să mai șteargă praful de pe borcanele din două dulapuri. Erau așezate la vedere și nu se cădea să creadă careva că ar putea fi prăfuite. A intrat în oficină (chiar așa învăţase și ea să-i zică, „oficină”, că mai pe la început îi spunea „prăvălie” și i s-a interzis să mai pronunţe acest cuvânt în farmacie) și l-a văzut în treacăt și în grabă pe Domnul Farmacist „Cupalea” stând pe scaunul lui, acolo unde aștepta să vină pacienţii (o, tanti Florica le zicea „clienţi”, dar a aflat că nu era voie să le zică așa, erau „pacienţi”, oameni bolnavi, că de-aia veneau după medicamente; uneori tanti Florica explica și ea oamenilor din sat de ce erau ei numiţi pacienţi. „Sunteţi toţi niște pacienţi, zicea ei dându-și importanţă, toţi aveţi o boală în voi și veniţi la noi să vă faceţi bine”). A intrat dinspre magazie, a intrat pe ușa aceea joasă și grea. L-a văzut pe „Domnul” și, fără să-i dea atenţie,

GEORGE STOIAN

a rostit un „bună dimineaţa” moale , aproximativ, îndreptându-se cu o cârpă în mână către dulapurile „ei”. Și avea chef de vorbă în dimineaţa aceea, cum avea de fapt mai mereu: „Ieri a fost luni, ziceam că nu e bine să mori lunea că îţi merge rău toată săptămâna. Da nici marţea, cum e azi, frumos de parcă e ziua onomastică a lui Dumnezeu. Cine moare azi, îi pare rău. Cum să te duci tu și să lași soarele ăsta care se aprinde pe deal? Pleacă la păscut cireada de vaci, să vezi cum s-amestecă soarele prin praful nălţat de ele pe drum. Stai și te uiţi, cum merg așa agale, cum oamenii se dau la o parte ca să treacă ele, cum câinii se potolesc din lătrat că, ce-o fi în mintea lor proastă?, trec vacile satului să pască în Grindul Vâltorii. Și uite ce liniște e, câtă lume fericită, câţi pomi se află în frunze proaspete și în flori de zici că a venit raiul pe pământ”. Atunci a întors capul spre „Domnul” și deodată s-a oprit din lucru. „Matale, Domnu Farmacist, de ce nu spuneţi nimic? Da ce faceţi acolo? Doamne, nu-i a bună! Matale ești mort, aoleu!”. Și tanti Florica a aruncat cârpa de praf în dulapul acela și, din doi pași repeziţi, a ajuns lângă Nobilul Farmacist. Moartea, împotriva căreia luptase toată viaţa, îl luase de pe scaunul lui de farmacist și avusese grijă să-i așeze frumos capul pe masa aceea acoperită cu sticlă groasă și totdeauna rece, să-i lase mâinile atârnând pe lângă corp până către podea, către pământul care îl ceruse ca să fie al lui. Tanti Florica a rămas atunci împietrită lângă el câteva momente, apoi genunchii i s-au frânt și a căzut în faţa lui și în neștire repeta mereu: „Ce ne-ai făcut, omule bun? De ce-ai plecat? Pe unde umblă sufletul tău curat acum? De ce-ai plecat, omule bun?”. Apoi a sărit la fereastră și a deschis-o, și tot satul acela, cu soarele lui cu tot, s-a revărsat parcă peste ea, și ea a strigat cât a putut de tare: „Săriţi, oameni buni, săriţi că a murit Domnu Farmacist singur”!

ISTORIE PE SCURT DESPRE CUM A FOST APĂRATĂ

SĂNĂTATEA OAMENILOR ŞI, MAI ALES, DESPRE CUM S-AU NĂSCUT ŞI AU TRĂIT

FARMACIILE DIN SLOBOZIA

GEORGE STOIAN

ISTORIA SLOBOZIEI începe din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când pe această vatră se aflau câteva sate de câte 12-15 case și în jur de 5o de locuitori fiecare. Acestea erau Slăvica, Bora, Cuiburile, Doicești, Cetăţelele și Vaideei. Dintre ele, Vaideei este chiar satul-strămoș al Sloboziei, așezare pustiită de o invazie tătărască și, pentru a nu se „mai afla pustie”, a fost dăruită de domnitorul Ţării Românești Radu Mihnea postelnicului Ianache Caragea, să întemeieze o moșie și să „slobozească” de dări pe oricine va veni să locuiască aici. Un hrisov emis la curtea domnească de la Târgoviște la anul 1614 atestă aceasta și din cuprinsul său istoricii au desprins și data atestării documentare a Sloboziei – anul 1594. Postelnicul Caragea a fost întemeietorul așezării, zidind aici o mică mănăstire și adunând oameni împrejurul ei, mănăstire care a fost mai apoi refăcută din temelii și întărită de domnitorul Matei Basarab care, la anul 1634, a sfinţit-o cu mult fast. În jurul acesteia și al averilor sale s-a înmulţit și s-a statornicit aici o populaţie de locuitori „sloboziţi”, care secole de-a rândul s-au aflat de regulă săraci și bântuiţi de boli, agricultori și foarte târziu mici meșteșugari. Ei erau așezaţi în acest Bărăgan ce-și semnifică numele prin „câmp întins de ierburi, uscat și nelocuit”, ori „vârtej, furtună, vifor”, ori „loc necultivat și sterp” – cum au tradus pecenegii sau cumanii și mai apoi turcii și tătarii, popoare ce-au migrat peste aceste locuri și-au luat cu ele la plecare ce-au găsit mai bun de mâncare, de îmbrăcare sau de podoabă. În această „Sahară a Daciei”, cum plastic a numit savantul Bogdan Petriceicu-Hașdeu Bărăganul, Slobozia a reușit să răzbească prin vreme și, la vârsta ei de 416 ani, se gândește că mai are încă mult de trăit și, dacă o să fie sănătoasă, o să trăiască chiar o veșnicie! Monografia unui domeniu precum SĂNĂTATEA reprezintă, indiscutabil, o pagină fără de care nu poate fi scrisă istoria Sloboziei. Și cu atât mai mult nu poate fi scrisă istoria unui om, a unui farmacist, care a fost un slujitor al acesteia. Al sănătăţii. În acest context, prezenţa în istorisire și a unor aspecte privind începuturile și evoluţia FARMACIEI ne apare ca o necesitate, astfel că în sinteza noastră de mai jos acestea două se vor regăsi într-o tratare unitară. Dar să mai precizăm: scriem pe scurt această istorie pentru a crea terenul în care să putem căuta și în care să putem găsi omul. Să-l găsim pe

NOBILUL FARMACIST

NOBILUL FARMACIST, un om cât o frază din necuprinsul acestei istorii – un personaj tragic, erou al unor trăiri adesea incredibile, un om care la doar 55 de ani a părăsit pentru totdeauna o lume care nu l-a iubit. NOBILUL FARMACIST al acestei cărţi este ATHANASIE CUPALI și l-am numit pe el fiindcă trebuia, cum zice poetul, ca nobilii farmaciști să poarte un nume. Înainte de începutul secolului al XIX–lea, documentele de arhivă referitoare la Slobozia ilustrează foarte puţin și, totodată, nerelevant domeniul sanitar. De fapt, trebuie sa recunoaștem că și „obiectul” referinţelor lipsea, nefiind vorba în acest caz de vreo organizare sanitară care să determine ceva semnificant. Într-o vechime nedefinită, oamenii de-aici trăiau, se îmbolnăveau și se tratau – dacă se tratau! – cu leacuri empirice preparate după reţete moștenite, ori se supuneau unor „terapii” ritualice de vrăji sau descântece. Istoricește vorbind, trebuie să fi existat și unele medicamente, fiindcă acestea începuseră a fi preparate, în special în Ardeal, cunoscute și purtate prin diverse locuri de apotecari, de drogheriști, ori poate de simpli neguţători, dar referinţele despre aceștia sunt doar palide sau indirecte și acolo unde ele au existat le-am menţionat și noi. La Direcţia judeţeană Ialomiţa a Arhivelor Naţionale am descoperit câteva documente, unele în slavonește chiar, iar altele redactate în limba română dar scrise cu litere chirilice, în care însă sunt consemnate doar epidemii, molime care s-au abătut peste oameni și le-au secerat vieţile. Ne-am oprit, ca prim popas, la un document care relatează despre cea mai mare epidemie de ciumă care a bântuit în Slobozia, în anii 18281829. Se afirmă că aceasta fusese adusă de la Silistra (Bulgaria) de un poștalion care se afla în drum spre Brăila și care trecuse prin Slobozia. Existau pe vremea aceea unele forme de prevenire a răspândirii epidemiilor, așa-numitele lazarete, care erau locuri special amenajate de carantină pentru oamenii și mărfurile suspecte de a aduce din alte părţi bolile contagioase, dar despre epidemia amintită se spune că, din cauza ei, „au murit toţi funcţionarii lazaretului și locuitorii au fugit de rămăsese pustiu tot târgul”. Peste numai doi ani, în 1831, s-a abătut peste Slobozia o altă epidemie, de holeră, iar toate acestea au făcut ca ocupanţii ruși să consemneze în condiţiile păcii de la Adrianopol înfiinţarea unui cordon sanitar de-a lungul Dunării, cu puncte de observaţie numite carantine.

GEORGE STOIAN

Această măsură ne apare azi ca o primă formă de organizare sanitară în Slobozia. Prevederile acesteia, și „măsurile carantinești”, se vor regăsi și în capitolul 6 al Regulamentului Organic, din martie 1830, definitivat cu prevederile respective în anul 1831. Putem aprecia deci că asistenţa sanitară era în acel timp aproape inexistentă, dovadă stând și afirmaţiile domnitorului Barbu Știrbei, pe care le regăsim într-o scrisoare adresată generalului Kiseleff: (comandantul trupelor rusești din Principatele Române în timpul războiului rusoturc, între anii 1829 - 1834) „…săracul lipsit în caz de boală de ajutorul doctorului, spiţeriile lăsate pe placul lor, nici un mijloc de a se asigura de calitatea și de prepararea doctoriilor, dar încă de capacitatea celor ce le vindeau…” Într-o Istorie a orașului Călărași (1931), autorul, dr. Pompei Samarian, spune despre oamenii din această zonă că „alergau după leacuri și vraci ori unde apărea câte un empiric cu faimă de meșter bun”. În judeţul Ialomiţa, primele menţiuni despre farmaciști amintesc despre un anume Johan Greţ „care practica arta spiţerească în Urziceni în 1832”. La Călărași, primul spiţer a fost Frederic Gandi care, în 1852, datorită faptului că „el era foarte sărac” a fost ajutat cu bani de comisia târgului să deschidă o farmacie. Documentele din prima jumătate a secolului al XIX-lea consemnează deseori statistica bolilor care bântuiau în Slobozia (se vorbea numai despre bolile sociale) și vedeau în sărăcia locuitorilor și în proasta igienă cauzele acestora. Un document de la anul 1837, o catagrafie (statistică) întocmită de epistatul (supraveghetorul ordinii publice din localitate) Constantin Doicescu, avansează chiar ideea că lipsa de igienă s-ar fi datorat faptului că în rândul locuitorilor erau mulţi ţigani („oameni mai murdari” – aprecia el) și oferă datele: în acel an, din cele 125 de familii ale Sloboziei 91 erau de ţigani (totalul locuitorilor – 612), dar probabil că cifrele erau totuși oarecum exagerate. În Ţara Românească, abia în anul 1837 s-a statornicit regula (printrun decret domnesc – ofis) ca în fiecare judeţ să existe un medic. Mai târziu, tot printr-un ofis, la 23 martie 1853, s-a stabilit ca în fiecare judeţ să existe, pe lângă un medic, și un doctor hirurg și un felcer, acesta din urmă numindu-se ulterior vaccinator, apoi agent sanitar. Aceștia urmau să-și desfășoare activitatea în cele două ocoale sanitare în care era împărţit judeţul. Primul medic al judeţului Ialomiţa a fost numit în anul

NOBILUL FARMACIST

1843, locuia la Călărași și se numea Napoleon Tavernier. Lui i-au urmat doctorul Paul Vilhelm Ziegler, apoi faimosul doctor Drasch, un renumit vindecător prin metoda sugestiei și prin psihoterapie, el având relaţii, interese profesionale și mulţi pacienţi la Slobozia. După Drasch, au urmat ca medici de judeţ Born Stepanov și Josef Brust. În absenţa unor farmacii statornice, leacurile ori medicamentele (cele care erau) se vindeau la prăvălii ori chiar la vânzători ambulanţi, în special transilvăneni, dar se găseau și la medicii carantinelor și la cei ai judeţului. Pe lângă acestea, comitetul carantinelor se îngrijea să dea sfaturi oamenilor să strângă din vreme buruieni, frunze și flori, care erau bune de leac. (De la plantele cunoscute ca medicinale se recoltau, în funcţie de felul lor, frunze, flori, rădăcini, muguri, fructe, coji, seminţe și din ele se preparau ceaiuri, sucuri, decocturi, infuzii, esenţe, siropuri, tincturi). Printre plantele recomandate a fi culese erau mușeţelul, floarea de soc, floarea de nalbă, pirul, sămânţa de in, orzul, dar oamenii mai știau și de alte plante, pe care le adunau chiar fără a primi îndemnul autorităţilor. Slobozenii erau sfătuiţi să se ferească de unele așa-zise leacuri, reprezentate de „erburi și lucruri otrăvitoare dupe la neguţători și ovreice, fără numai meșteri dohtori de ocrug” (ocrugul era în acel timp o zonă geografică în care erau reunite mai multe judeţe; judeţul Ialomiţa făcea parte din ocrugul al 3-lea, care avea sediul în București și mai cuprindea alte 7 judeţe). Era la modă tratamentul cu lipitori, cu care se făcea „lăsarea de sânge” ca „terapie” pentru multe boli. În anul 1847, poliţia raporta înmulţirea bolilor venerice, constatate „mai cu seamă în partea femeiască, carele figurează ca slujnice și dame publice”. Exista în Slobozia, conform raportului, și un bărbat „pătimaș veneric”, Tudor Gheorghe, care a fost tratat la „spitalul veneric” din Călărași întrucât la Slobozia nu exista un asemenea stabiliment și nici medicamente necesare vindecării de sifilis nu se găseau. Există documente care atestă că noile cadre medicale (doctorul, felcerul) desfășurau o oarecare activitate. De pildă, în luna aprilie 1879, subprefectul judeţului îl înștiinţa pe primarul Sloboziei să adune copiii într-un anumit loc fiindcă „vine vaccinatoru, adică dl. subchirurg al acestei Plăși”. Apoi s-a raportat că au fost vaccinaţi 28 de băieţi și 36 de fete, cu vârste cuprinse între 1 -10 ani. În anul 1862, doctorii de judeţ luaseră numele de medici primari ai districtelor. Serviciul sanitar

GEORGE STOIAN

al judeţului, ca instituţie, a fost înfiinţat abia în anul 1880 și el trebuia să aibă un medic primar (acesta a fost doctorul Ion Degerăţeanu), doi medici de plasă și doi vaccinatori. Unul dintre medicii de plasă a fost repartizat la Slobozia (celălalt a mers la Urziceni), unde s-a înfiinţat și prima circumscripţie sanitară. Medicul de plasă răspundea de sănătatea locuitorilor din Slobozia dar și din toate satele plășii Ialomiţa Balta, unde era obligat să ajungă o dată pe lună. Tot el consulta bolnavii la primărie sau la școală, le dădea medicamente și controla starea de igienă a localităţilor din aria sa de competenţă. Bolnavii de boli mai grave erau trimiși la spitalul din Călărași. În ceea ce privește farmaciile, este clar că acestea nu existau ca atare. Medicamentele (de fapt, „leacurile”) se vindeau de așa-numiţii „droghiști”, un fel de vânzători, uneori chiar ambulanţi, specializaţi în acest negoţ, care erau mai calificaţi și mai îndreptăţiţi să vândă medicamente decât băcanii și cârciumarii. Aceștia erau supravegheaţi și intrau în preocuparea autorităţilor. Droghiști erau și la Slobozia, ca dovadă stând adresarea medicului șef al judeţului către primarul Sloboziei, în luna septembrie 1875, prin care atrăgea atenţia să se ia măsuri ca droghiștii „să se prezinte la acel Consiliu (de Higienă –n.n) în termen mult de una lună cu probe că posed cunoștinţele de farmacognosie”. În afara formelor de distribuire a medicamentelor la care ne-am referit mai sus, începuseră să apară farmaciile portative, aflate la medicii de plasă sau de circumscripţie. Iată ce spune un document al subprefecturii plășii Ialomiţa – Balta la data de 17 mai 1885, care este adresat primarului Sloboziei: „Conform ordinului domnului prefect vă invit ca deîndată să aprovisionaţi farmacia portativă a acestei comune cu medicamentele necesare și să trimiteţi pentru definitiva aquitare tot salariul vaccinatorului ce are a primi pe lunile trecute”. Iar la 25 mai 1885, subprefectura către primar: „Vă invit ca în termen de 5 zile să ne raportaţi negreșit dacă aţi aprovizionat farmacia portativă a comunei cu medicamentele necesare”. Rezoluţia primarului pe acest document era: „Să se răspundă că în această comună s-a aprovizionat farmacia”. Este deci limpede că farmacia portativă a comunei cădea în răspunderea primăriei. Aceste farmacii vor deveni în anii următori statornice în locuri stabilite de primărie, în acord cu medicul de plasă, care va fi însă tot singurul „farmacist”. Ele se vor înmulţi și vor ajunge să fie prezente chiar și în unele comune. Înmulţirea aceasta

NOBILUL FARMACIST

însă a dus și la nereguli. În anul 1885, luna august, însuși prefectul judeţului, Alexandru Chirculescu, s-a văzut nevoit să controleze sistemul (el a fost și la Slobozia) și să ordone măsuri de îndreptare a abaterilor. Documentul emanat de Prefectura judeţului la încheierea acestui control este semnificativ pentru a ilustra nu numai starea serviciului farmaceutic la acea dată, ci și viziunea autorităţilor asupra acestuia. Documentul este interesant și important chiar și în actualitate, motiv pentru care vom reproduce din el mai multe pasaje (transcrierea noastră este ușor modificată faţă de originalul din anul 1885, pentru ca textul să fie mai inteligibil pentru cititorul de azi): „Cu ocasiunea inspecţiunei ce am făcut (…) am constatat că disposiţiunele privitore la vinderea obiectelor medicamentose sunt lăsate în părăsire, astfel că fie-care băcan sau cârciumar din comună și a însușit dreptul de a vinde asemenea lucruri la contra legei și fără să fie controlaţi. (…) Pentru a feri publicul de otrăviri și înveninări voluntarii și întâmplătore și pentru a mărgini căutarea bolnavilor prin omeni fără drept d-a face pe medicul care și procură lucruri doctoricești de la băcani sau cârciumari, regulamentul sus dzis (era invocat un document din anul 1867 – n.n.) prin art. 1 nu îngădueșce a se vinde obiecte medicamentose de cât materialiștilor (droguist), adică acelora care sunt recunoascuţi ast-fel de direcţiea sanitară. (…) Ei au dreptul de a vinde dupe art. 9 tote materiile crude din care se face medicamente în starea lor primitivă precum și tote culorile (văpseli, boeli) crude și preparate, după art. 10, însă li se interdzice de a vinde medicamente compuse lucrate în ţară sau străinătate și medicamente secrete. (…) Întru ceia ce privește pe băcani sau cârciumari, ei dupe art. 15 sunt liberi de a vinde materiale următore neapărat trebuinciose pentru esersarea deosebitelor meserii și industrii: Sare de lămâe, petră acră, ţeperig, camfor kirmud, calaican, terebentină și tote parfumurile neamestecate cu substanţe medicamentose. (…) Sunt opriţi a vinde mămulari, boengii, colportari care se preumblă

GEORGE STOIAN

de la un loc la altul și acei care fără a avea prăvălie espun spre vândzare marfa lor pe locuri publice și pe la bâlciuri.(…). Grija autorităţilor faţă de sănătatea publică lua uneori forme exagerate, chiar naive – le-am zice azi. Iată un exemplu care stârnește zâmbete. La 29 ianuarie 1885, Consiliul de Hygienă și salubritate publică a trimis primăriei Slobozia o atenţionare asupra faptului că porumbul din recolta anului 1884 „este aproape cu desăvârșire stricat” astfel că „acei care l-ar mânca vor suferi neapărat de o bolă cu urmări rele și pot dzice fără vindecare”. În consecinţă, se dădeau indicaţii precise despre cum să se prepare mămăliga din acest porumb, adică cel care o va prepara „să aștepte până când apa va fierbe în colcăte când apoi va pune mălaiu, cu sare mai mult ca de obiceiu, făcând astfel ca ea să fie bine fiartă”. Într-o adresă - circulară din 19 aprilie 1890 a subprefecturii către primării se spune că medicul primar a constatat că farmaciile comunale nu sunt aprovizionate cu medicamente datorită epuizării fondurilor din bugetele trecute. „Acum – se spune în document – când bugetul anului curent este pus în aplicaţie vă invit ca să aprovizionaţi de urgenţă farmaciile cu medicamentele potrivite alocaţiunilor ce aveţi în bugete”. La Slobozia, prima moașă a fost încadrată în anul 1887, iar vaccinatorul un an mai târziu, deși postul exista încă din anul 1853. La sfârșitul secolului al XIX-lea serviciul sanitar al judeţului cuprindea 4 medici, 4 vaccinatori, 4 moașe și doi medici veterinari, iar la începutul secolului următor judeţul s-a împărţit în circumscripţii sanitare. Slobozia făcea parte din circumscripţia a III-a și îl avea ca medic pe doctorul George Sculi, care era și directorul spitalului din localitate. În anul 1905, primul agent sanitar avea să fie Nicolae Ionescu, iar prima moașă a fost Filotea Ionescu. La sfârșit de secol, starea de sănătate a populaţiei Sloboziei nu era satisfăcătoare, la originea bolilor care predominau (pelagră, paludism, tifos, anghina difterică, scarlatină, rujeolă, care în anul 1893 a creat o epidemie, și variolă) aflându-se sărăcia. O statistică medicală din anul 1894 indica în Slobozia 2.230 de locuitori și 28 de cârciumi (în anul 1900 numărul acestora va ajunge la 90). Din hrana oamenilor nu lipsea mămăliga de porumb, dar mai ales de mei și orz, iar apa potabilă provenea din râul Ialomiţa, aceasta consumându-se nefiltrată. Erau atunci doar 6 case bune de zid, 300 de case „mai bune” de nuiele lipite cu pământ, 525 case de nuiele lipite cu pământ „mai rele”, precum și 10 borde-

NOBILUL FARMACIST

ie. Lipsa personalului medical era acută. Într-un memoriu întocmit de primărie (16 ianuarie 1897) ca răspuns la solicitarea jurnalului „Gazette des Etrangers”, care apărea la Budapesta, se spunea: „Pentru înlăturarea epidemiilor avem la dispoziţie numai un medic de plasă cu reședinţa în această comună, un vaccinator și o moașă care vizitează regulat comuna”. Și sporul natural al populaţiei avea o dinamică redusă, uneori chiar negativă, ca de exemplu în anul 1899, când numărul decedaţilor faţă de nou-născuţi a fost mai mare cu 27 de indivizi. (Tendinţa aceasta se va menţine, ceea ce a făcut ca într-un studiu publicat în anul 1913, editat de Ministerul Agriculturii și Domeniilor sub titlul „Mișcarea populaţiei române”, la capitolul „Orașe cu mortalitate mare” Slobozia să apară pe locul 4 din 18 orașe care aveau această problemă) Prima farmacie din Slobozia a apărut în anul 1896. În același an, 1896, a început la Slobozia construcţia spitalului, care va fi finalizată după un an. Pentru acesta, a fost alocată o suprafaţă de 20.600 mp „din moșia statului”, amplasamentul lui fiind pe locul unde astăzi se află Liceul Pedagogic și Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. Costurile construcţiei s-au ridicat în vremea aceea la 67.042 lei, bani proveniţi din fondurile bugetare ale judeţului, la care s-au adăugat după un an încă 3.617 lei pentru construcţia unui pavilion de autopsii „care servă și pentru cameră mortuară” – după cum spune un document. Piatra fundamentală, care a fost așezată „la mijlocul zidului dinspre nord al corpului principal” s-a pus pe 2 iunie 1896 și s-a zidit sub temelie cu numele de Document Comemorativ. Cităm din acesta: „În ziua de duminică două iunie, anul mântuirei una mie opt sute nouă-zeci și șase, al trei zeci și unulea an de domnie al Majestăţii Sale Carol I Rege al României și a Majestăţii Sale Regina Elisabeta, principii moștenitori fiind Alteţele lor Regale Principele Ferdinand de România și principesa Maria, s-a pus prima piatră fundamentală a acestui edificiu de spital rural de plasă, în comuna Slobozia, reședinţa plășei Ialomiţa Balta, judeţul Ialomiţa, de către prefectul judeţului D-l Atanase Stoianescu… (urmează numele mai multor personalităţi participante la ceremonie). Se precizează în continuare că acest spital s-a clădit cu fondurile judeţului Ialomiţa, pe terenul oferit gratuit de stat din moșia Sloboziei. „După oficierea serviciului religios – se mai spune în continuare – un exemplar din acest document, investit cu sigiliul Prefecturii și semnat

GEORGE STOIAN

Două imagini ale vechiului spital

de persoanele care au fost de faţă la această solemnitate, s-a așezat în fundaţiunea spitalului, la mijlocul zidului dinspre Nord al corpului principal, iar al doilea exemplar se va păstra în arhiva Prefecturei”. Spitalul a fost construit pe baza unui proiect întocmit de arhitectul Ministerului de Interne. Recepţia s-a făcut în ziua de 9 august 1897 de către M. Weghener, inginerul judeţului. Spitalul avea la început o capacitate de internare și tratare de doar 30 de bolnavi deodată, până la sfârșitul anului inaugurării fiind internaţi și trataţi aici 176 de bolnavi. În prima schemă de încadrare a spitalului erau un medic-director (acesta a fost doctorul Ion Guţu, care era în același timp și medic al circumscripţiei sanitare), un subchirurg intendent (Marin Fronescu s-a numit acesta), două infirmiere, un bucătar, o spălătoreasă și un argat. Spitalul a fost racordat la energia electrică (între anii 1905 – 1916) de la un generator aflat în apropiere la moara fraţilor Georgescu-Fuerea, iar între 1911 – 1932 a fost racordat la conducta de apă a CFR, singura din Slobozia care asigura apa potabilă curată, împreună cu o altă sursă din incinta unităţii militare. Spitalul se va dezvolta în continuare prin construirea unor noi pavilioane (primul construit a fost pentru contagioși), a unor locuinţe și anexe pentru medici și agenţi sanitari, prin amenajarea unor grădini de pomi și zarzavat. Numărul de paturi a crescut, Bustul în bronz al doctorului Sculi unitatea fiind destinată a servi peste

NOBILUL FARMACIST

65.000 de locuitori din Slobozia și din satele învecinate. După doctorul Ion Guţu, care a fost primul director al spitalului dar nu a rămas în această funcţie decât trei luni, a venit la conducere (până în aprilie 1903) doctorul N. Petrescu, urmat de doctorul P..Popescu. Intre august 1905 – septembrie 1907, spitalul a fost condus de doctorul George Sculi, urmat apoi, până în martie 1911, de doctorul Constantin Nanu. Doctorul Sculi va reveni apoi la conducere până în septembrie 1916, când va pleca pe frontul primului război mondial în calitate de medic militar, unde va si muri. (Doctorul Sculi era și medicul circumscripţiei sanitare Slobozia, în care mai intrau localităţile Amara, Bora, Bucu, Ciulniţa, Cosâmbești, Larga, Mărculești, Perieţi, Poiana și Pribegi). Subchirurgi au mai fost Ion Lăscărescu și Nicolae Pârvulescu. Abia în anul 1940 spitalul a avut o moașă proprie – Elena Manolescu, urmată apoi de Irina Georgescu. Revenim la doctorul Sculi pentru a mai adăuga despre el faptul că era un om foarte cultivat, civilizat și cu un aer de nobleţe în tot ceea ce făcea. La sediul Direcţiei sanitare judeţene (în sala de festivităţi) se află un bust de bronz reprezentând chipul său, iar la Cimitirul Eroilor din oraș el are o piatră funerară plasată separat. Pe lespedea comemorativă a Monumentului Eroilor din Parcul Tineretului este de asemenea inscripţionat numele său. Reamintim că prima farmacie din Slobozia a fost înfiinţată în anul 1896. Informaţia este confirmată și de o menţiune din „Anuarul judeţului Ialomiţa din anul 1906” de Aurelian Ursescu, în care se spune că aceasta „a fost înfiinţată prin Înaltul Decret nr. 742 din 10 februarie 1896”. La Direcţia judeţeană Ialomiţa a Arhivelor Naţionale am avut șansa să descoperim recent un document care ne îndreptăţește să dăm ca sigur acest an, 1896.

GEORGE STOIAN

Este un Protocol, din seria de documente prin care, la începutul secolului XX, autorităţile atestau periodic existenţa oficială a farmaciilor, printr-o așa-numită „revizuire”. Am găsit de fapt două astfel de documente, din luna iunie 1909 și, respectiv, din luna iulie 1914 (pe care le și reproducem alăturat), din care aflăm amănuntele ce urmează. Farmacia care s-a fondat în Slobozia la 10 februarie 1896 se numea „Sf. Haralambie”, era a „fondatorului” Carol Varo, farmacist licenţiat la Universitatea din București, cu drept de liberă practică din anul 1883. El era de naţionalitate română, născut în anul 1855 la Roșiorii de Vede. Nu știm și nu am putut afla când și de ce venise la Slobozia Carol Varo. Oricum, la data emiterii Protocolului (19 iunie 1909) el nu mai profesa meseria în farmacia lui, aceasta fiind arendată farmacistului W. Weinhold, licenţiat la Universitatea din Viena (mai târziu, acesta își va caligrafia numele V. Veinhold), pe perioada 6 august 1903 – 6 august 1911, cu suma de 3.000 lei anual. Aceasta era atunci singura farmacie din Slobozia. Primăria localităţii trimitea, la 26 februarie 1909, o adresă către directorul general al Serviciului sanitar judeţean în care se spunea printre altele: „… facem cunoscut că avem o singură farmacie în Slobozia a dlui Carol Varo care este arendată dlui farmacist W. Weinhold (…). Dl. Carol Varo, proprietarul acestei farmacii, care este farmacist, actualmente este funcţionar la Societatea Steaua Română din Câmpina”. Nu am aflat de ce acest Varo se retrăsese din profesia sa de la Slobozia și de ce plecase la Câmpina. Știm doar că următorul contract de arendare a farmaciei, în anul 1912, a fost încheiat de moștenitorii lui, ceea ce înseamnă că el probabil murise între anii 1909 - 1912. Despre prezenţa și activitatea lui Carol Varo la Slobozia mai găsim în arhive o semnalare din anul 1903, când el era farmacist aici. La începutul acelui an fusese stinsă o epidemie în care zăcuseră 186 de slobozeni, bolnavi de anghină difterică, tuse convulsivă, pojar, febră tifoidă și scarlatină. În luna februarie, prefectura se adresa primăriei acestei comune și atenţiona că „puţine zile ne mai despart de timpul când locuitorii satelor vor începe munca câmpului și a șoselelor (…) și urmează ca toţi să fie sănătoși pentru ca munca lor să aibă spor și ei să poată prididi cerinţele acestor două munci”. Prefectura recomandă primarului să supravegheze ca medicul serviciului sanitar să-și facă datoria și să aibă grijă ca în comună să existe medicamentele trebuincioase”. În luna mai din același an,

NOBILUL FARMACIST

farmacistul Varo se adresa primăriei: „Am onoare a înainta un concept (o listă – n.n.) de medicamente eliberate în contul comunei în cursul lunilor aprilie și mai a.c. în sumă de lei 42,20 bani rugându-vă să binevoiţi a dispune achitarea lor”. Starea de sănătate a populaţiei Sloboziei continua sa fie precară, după cum constata și o comisie de control în ianuarie 1906, recomandând între altele și ameliorarea salubrităţii localităţii. „Satul Slobozia este plin de bălţi și mlaștini infecte – se preciza în procesul-verbal al comisiei – cele mai multe strade se află acoperite cu apă și după retragerea apelor rămâne un focar de infecţiune, astfel că între locuitorii comunei există boli infecto-contagioase: febra tifoidă și scarlatina”. În anul respectiv o statistică întocmită de primărie confirma existenţa a 30 de cazuri de pelagră, 18 de sifilis, foarte multe de paludism, apoi de febră tifoidă, scarlatină, anghină difterică. La 6 august 1912, un alt farmacist – Nicolae Teodorescu a apărut ca noul arendaș al farmaciei lui Varo, imediat după Veinhold. Prin „protocolul de revizuire” întocmit la data de Document scris şi semnat de farmacistul 15 iulie 1914, el prelua Nicolae Teodorescu, în anul 1914 ca arendaș de la moștenitorii lui Varo această farmacie numită „Sf. Haralambie”, până la 6 august 1917 (menţiona contractul), farmacie despre care din document am aflat că: „stabilimentul se compune din oficină, cameră, pivniţă, pod și laborator”. Se menţiona că „posedă clopoţel la ușă”. Impresia generală pe care o degaja pentru inspectori era „bună”, „vasele și ustensilele sunt bune și curate”. Se mai preciza că medicamentele „sunt în conformitate cu farmacopeea”, că sunt preparate bine și că sunt de bună calitate. Ultima menţiune era în legătură cu apa folosită la prepararea medicamentelor, despre care se spunea că este „apă de gârlă limpezită și filtrată”. (Cum știm, locuitorii Sloboziei aveau ca singura sursă de apă potabilă apa luată direct din râul Ialomiţa).

GEORGE STOIAN

În anul 1913, la Slobozia s-a născut Tiberiu Ghiţescu, profesor universitar, doctor docent, medic chirurg, unul dintre fondatorii chirurgiei cardio-vasculare din România. Membru de onoare al Societăţii Române de Chirurgie (1998). A desfășurat o prodigioasă activitate știinţifică, a publicat numeroase lucrări privind chirurgia generală și chirurgia experimentală, precum și peste 150 de studii și articole în reviste știinţifice. A susţinut comunicări la Congresul de medicină din anul 1957, la sesiuni și reuniuni știinţifice ale Academiei Române și în străinătate. De numele său se leagă prima operaţie de stenoză mitrală (1953), operaţia de transplant al arterei abdominale și altele. În anul 1915, s-a constituit la Slobozia prima filială de Cruce Roșie. Nicolae Teodorescu preluase în anul 1912, împreună cu soţia lui, farmacia „Sf. Haralambie” a lui Carol Varo. Soţia lui, Elena (fostă Păpurică înainte de căsătorie), era, de asemenea, farmacistă. Aceasta mai purta și prenumele de Hygea, desigur botezată de părinţi parcă cu predestinare întrucât Hygieia era în mitologie fiica lui Asclepios, zeu al medicinei și vindecător universal. Ea era reprezentată ţinând în mână o cupă din care bea un șarpe – imagine care a rămas ca simbol al farmaciei. Avem motive să credem că Nicolae Teodorescu a „abandonat” profesia și farmacia în preajma anului 1920, soţia sa Elena fiind singura consemnată de documentele ulterioare ca „arendatoare” la „Sf. Haralambie”. Ea va rămâne aici până în octombrie 1922 și va fi implicată într-un complex de nereguli financiare, mergând până acolo încât ajunsese să părăsească farmacia și să a refuze să predea registrele de gestiune din anii 1921 și 1922 În luna septembrie 1917 s-a deschis farmacia „Sf. Gheorghe”, care aparţinea farmacistului Corneliu Mărgineanu, personalitate importantă a acestei profesii la Slobozia. În publicaţia „Anuarul SOCEC al României Mari”¸vol 2, anii 1924 – 1925, în Slobozia sunt menţionaţi 6.000 de locuitori și existenţa unei singure farmacii, a Elenei Teodorescu, concluzia rapidă fiind aceea că informaţia este absolut inexactă: doamna Teodorescu Farmacistul nu mai era farmacistă, iar în Slobozia mai exista Corneliu Mărgineanu la data respectivă cel puţin încă o farmacie, aceea

NOBILUL FARMACIST

menţionată mai sus. În afară de acest aspect, trebuie să mai spunem iarăși că informaţia din Anuarul SOCEC nu este completă fiindcă ea nu consemnează și existenţa a încă unei farmacii, care oricum în anul 1922 exista. Era farmacia numită „Santa Clara” a „proprietarului farmacist” Artur Beilich absolvent al Facultăţii de farmacie din Cernăuţi, care în iunie 1922 deschisese pentru trei luni o filială și la Amara. Artur Beilich preluase farmacia „Sf. Haralambie” încă din martie 1922 și fiindcă registrele Document emis de farmacistul acesteia erau la Elena TeodoCorneliu Mărgineanu rescu, el denumise farmacia, în mod provizoriu, „Santa Clara”. Oricum, atât doamna Teodorescu, cât și Beilich împreună cu prima farmacie din Slobozia ne apar ca „pierduţi” în documentele de arhivă de după anul 1922. Cert este doar faptul că farmacia „Sf. Gheorghe”, înfiinţată de Corneliu Mărgineanu și aflată pe strada Matei Basarab la numărul 89, a făcut „epocă”. Farmacistul Mărgineanu era o personalitate importantă, ca dovadă fiind și alegerea sa printre cei 5 membri în Colegiul judeţean al farmaciștilor (august 1930) și, apoi, desemnarea sa ca președinte al acestui colegiu (la începutul anului 1933). Încheierea carierei farmacistului Mărgineanu la Slobozia, după mai mult de 16 ani, ne este semnalată de un document din 22 septembrie 1933, o adresă a Colegiului farmaciștilor către medicul primar al judeţului, în care se spune: „În urma plecării din judeţ a dlui farmacist Corneliu Mărgineanu a rămas vacant postul de președinte al Colegiului Farmaceutic din judeţul Ialomiţa, domnia sa demisionând din această calitate, urmează să se facă o nouă alegere”. Deși vom mai reveni cu aceste informaţii în relatările de la timpul potrivit, vom menţiona și aici că este foarte probabil ca, începând din anul 1930, la farmacia „Sf. Gheorghe” a lui Mărgineanu

GEORGE STOIAN

să fi fost angajată și Maria Iliescu care, după plecarea acestuia în 1933, a preluat farmacia în calitate de proprietară și i-a schimbat numele în „Sf. Maria” rămânând apoi, până în anii 1947-1948, împreună cu Athanasie Cupali (acesta a avut în anul 1934 și o filială a farmaciei sale la Amara), singurii farmaciști din Slobozia. Au fost de fapt și anii cei mai buni pentru asistenţa medico-sanitară din Slobozia între cele două războaie mondiale, întrucât, alături de cei doi farmaciști, medici au fost în tot acest timp Ion Pantelimon și Teofila Trausch (aceștia doi vor fi aleși între cei 5 membri, din 13 propuși, ai Colegiului judeţean al medicilor, care s-a înfiinţat la 10 septembrie 1930). (Cu titlu de simplă informaţie, notăm aici că în anii 1922-1924 la Urziceni erau farmaciști Grigore Mihăilescu – farmacia „Sfânta Treime” și Cojocarova Nedelea, urmaţi apoi de J. Brânduș și Elena Olga Andreescu, la Fetești în anul 1930 era Vanghelie Dimcea iar la Ţăndărei Virgil și Speranţa Oprea, proprietari ai farmaciei „Sf. Gheorghe). În luna septembrie 1919, s-a înfiinţat circumscripţia medicală Slobozia, adică doar a orașului și a satelor componente – Amara, Bora, Slobozia Nouă și Motâlva, aceasta, care l-a avut ca medic pe doctorul Ioan Mavrodin, era diferită de circumscripţia sanitară la care erau arondate comunele de plasă. La 1 octombrie 1919, a fost numit ca director al spitalului doctorul Ion Pantelimon. Ne vom opri puţin mai mult asupra personalităţii acestui om, despre care, fără exagerare, s-ar putea scrie o carte. A fost director al spitalului orășenesc timp de 20 de ani, până la 18 septembrie 1939, îndeplinind mulţi ani din această perioadă și funcţiile de medic șef de circumscripţie sanitară orășenească și de medic șef al circumscripţiei sanitare de plasă. (În această postură și ca dovadă a seriozităţii și exigenţei sale, la data de 9 ianuarie 1931 îl trimitea în judecată pe medicul căpitan Matei Georgescu, de la unitatea militară, pentru grava abatere profesională de a nu fi semnalat un focar de boli contagioase într-o familie din Slobozia). Profesionist de excepţie ca medic și gospodar fără cusur ca director de spital, Ion Pantelimon s-a bucurat în epocă de un respect imens din partea localnicilor și a autorităţilor locale. În calitatea oficială pe care o avea, dar și fiindcă era un om deosebit de responsabil, el a întocmit în fiecare lună, timp de mulţi ani, rapoarte despre starea orașului, documente în care consemna în amănunt date despre sănă-

NOBILUL FARMACIST

tatea slobozenilor, situaţia economică și socială a comunităţii. El realiza astfel, fără să-și fi propus aceasta, micromonografii care astăzi sunt pentru istorici valoroase izvoare de informaţii, mai ales că rapoartele sale se bucură de credibilitatea unui om ca doctorul Pantelimon. În afară de toate acestea, el era și un agricultor harnic și priceput, avea și o întinsă grădină de zarzavat, era un apicultor cu peste 200 de familii de albine, și tot el era și unul dintre cei mai mari crescători individuali de cai de rasă din România. Avea chiar o fermă proprie de cai, din care selecţiona, creștea în regim special și forma cai pentru marile curse hipice din ţară și din străinătate, un exemplar de-al său, armăsarul Viziru, devenind în epocă un trăpaș celebru. Tot el a înfiinţat la Slobozia un hipodrom și o arenă pentru dresaj, unde săptămânal aveau loc curse hipice și spectaculoase demonstraţii de dresaj. Doctorul Pantelimon era nu numai o personalitate de seamă a orașului, dar și un politician foarte activ. În luna februarie 1919, el, împreună cu respectatul preot și învăţător de la Slobozia Nouă, Ioan Bercuș, a fost fondatorul filialei din Slobozia a Partidului Naţional Ţărănesc, devenind apoi membru marcant al conducerii judeţene a acestui partid, iar după anul 1929, când ţărăniștii au preluat conducerea locală, doctorul Pantelimon a făcut multe pentru acest oraș, împreună cu primarul de-atunci, Constantin Cristescu. Activitatea politică nu i-a adus însă multe satisfacţii doctorului Pantelimon, orientarea sa la început ca simpatizant, apoi chiar în calitate de conducător local al organizaţiei fasciste „Totul pentru ţară” (Garda de Fier), între anii 1934 – 1938, constituind pentru el nu numai un eșec politic, ci și unul de imagine și de notorietate publică. Se poate aprecia că, începând cu anul 1924, activitatea farmaceutică a fost mult mai bine organizată și mai strict supravegheată. Acestea se făceau în virtutea prevederilor capitolului 138 din Legea sanitară, în care era prevăzut „exerciţiul farmaciei”, dar și pe baza numeroaselor ordine circulare de la cele mai diverse foruri, începând cu Ministerul Sănătăţii și Serviciul farmaceutic din cadrul Direcţiei a III-a sanitară București și terminând cu adrese, decizii, ordine și alte tipuri de indicaţii, reglementări și somaţii emanate de prefectura judeţului sau de primăriile locale. Întrucât comerţul cu medicamente prin drogherii luase avânt și era pe punctul de a scăpa de sub control (în cazul lor nu se cerea ca vânzătorul să aibă o pregătire de specialitate), în septembrie 1924 acestea sunt

GEORGE STOIAN

atenţionate ca în termen de 3 luni au obligaţia „să desfacă și stocul de specialităţi farmaceutice deoarece drogheriile nu au căderea să expedieze nici un fel de substanţă medicamentoasă cu sau fără reţetă și vi se face cunoscut că la expirarea termenului se vor confisca și specialităţile în folosul spitalelor fără nicio despăgubire, cu aplicarea penalităţilor pentru contravenţii”. În același an, un alt ordin circular de la Serviciul farmaceutic coordonator din București se adresa medicilor primari, care erau chemaţi să vegheze să nu se mai vândă medicamente și produse farmaceutice de către persoanele neautorizate, prezente cu „marfa” lor chiar prin cârciumi, băcănii, prăvălii și manufacturi. Se atrăgea de asemenea atenţia asupra faptului că la sate au apărut tot felul de speculanţi „care profită de buna credinţă și naivitatea populaţiei”. S-a introdus controlul strict asupra vânzării stupefiantelor, în sensul că acestea se puteau vinde numai prin câteva farmacii autorizate (în Slobozia era autorizată numai farmacia Cupali, de fapt printre puţinele din judeţ care aveau acest drept), s-au abrogat dispoziţiile din RegulamentuL taxei farmaceutice oficiale asupra beneficiului de 30%, „deoarece preţul de vânzare al specialităţilor va fi uniform”; s-a statornicit regula ca, periodic, să fie comunicată tuturor farmaciilor lista noilor medicamente apărute și, în general, toate informaţiile noi privind „mersul” medicamentelor. S-au mai introdus și regulile ca pe toate specialităţile farmaceutice să fie afișat pe o banderolă preţul, iar medicamentele cărora li se face reclamă să fie reprezentate în vitrine numai de ambalajul lor, pentru ca expunerea să nu le degradeze. La 25 iunie 1927, oferta domeniului medical al Sloboziei s-a îmbogăţit cu apariţia primului cabinet stomatologic, care aparţinea medicului Isidor Aroneanu și era găzduit de un local închiriat. Era o perioadă fastă pentru asistenţa sanitară din localitate. O statistică din toamna anului 1928 consemna că în oraș erau 3 medici de medicină generală (doi la spitalul local și unul la Regimentul 18 Artilerie – căpitanul doctor Matei Georgescu), un medic stomatolog, un farmacist, două asistente sanitare și trei moașe. Farmacist era același Corneliu Mărgineanu, care, cum am mai spus, își înfiinţase farmacia „Sf. Gheorghe” în luna septembrie 1917. Director al spitalului și medicul șef al circumscripţiei sanitare era doctorul Ion Pantelimon, o personalitate absolut remarcabilă, despre care am scris pe larg mai sus. Apoi era doctoriţa Teofila Trausch, medic de circumscripţie timp de 17 ani (1922 – 1939), care a avut o contribuţie

NOBILUL FARMACIST

remarcabilă la îmbunătăţirea stării de sănătate a locuitorilor Sloboziei, dar și a celor din cuprinsul circumscripţiei sanitare. Femeie foarte energică, cu intuiţie și fler știinţific, harnică și devotată muncii sale, doctoriţa Trausch a formulat explicaţii pertinente privind cauzele unor boli mai frecvente în Slobozia și a propus măsuri fundamentate știinţific, social și economic pentru ameliorarea situaţiei sanitare din raza ei de competenţă. Probabil că Teofila Trausch era o nepoată a marelui profesorfarmacist Adolf Trausch (1836-1908), magistru în farmacie, profesor de chimie organică și anorganică la Școala Superioară de Farmacie din București, membru al colectivului care a elaborat Farmacopeea Română din anul 1892. După anul 1920, Slobozia cunoștea o deosebit de îngrijorătoare răspândire a tuberculozei (boala sărăciei și a alimentaţiei proaste, desigur). S-a impus luarea unor măsuri și, la 16 mai 1929, Prefectura a cerut primăriei să alcătuiască un colectiv care să strângă fonduri în vederea luptei contra acestei nenorociri. Comisia care s-a format îi reunea pe primar, pe directorii școlilor și pe preotul paroh, aceștia reușind să strângă de la 57 de donatori o sumă destul de bună pentru acel timp 980 de lei. Printre donatori s-au aflat omul de afaceri Matei Marinescu, preotul Marinache Haralambie, fotograful Costică Axinte – personalităţi extrem de onorabile ale orașului. Frecvenţa bolilor sociale era destul de mare, așa cum o evidenţiază și un raport din anul 1934 al primăriei Sloboziei către conducerea judeţului: erau 123 cazuri de tuberculoză (22 de bolnavi au și murit în cursul acelui an), 50 de sifilis, 8 de pelagră, 166 de paludism, 8 oameni aveau blenoragie și 2 erau gușaţi. „Igiena locuitorilor și vestimentaţia cât se poate de rea, populaţia fiind în mare parte formată din ţigani săraci cu case cât se poate de proaste și vestimente puţine și prea subţiri faţă de intemperiile regiunei – se spunea în raport. Și se mai menţiona că existau atunci 98 case de zid, 93 de lemn, 1069 de gard (probabil de paiantă) și 3 bordeie. Se mai preciza că „industria casnică a locuitorilor era inexistentă”, calitatea recoltelor din acel an era „mediocră”, starea sanitară „de anatomie a elevilor mediocră”. Exista chiar și un capitol special pe care îl redăm întocmai: „Prostituţia unde profesează în bordel 4 singuratice – retrase din cele singuratice. Observaţii: cea clandestină este mult mai întinsă și nesupravegheată de nimeni”.

GEORGE STOIAN

Numărul mare al anumitor boli și starea jalnică a străzilor nu erau inexplicabile atâta timp cât, la Slobozia, primul serviciu de salubritate, organizat ca atare de primărie, se înfiinţase abia în anul 1931. „Serviciu” era însă prea mult spus întrucât acesta consta doar dintr-un șef peste patru măturători cu târnul (mătura de nuiele). Analizând informaţiile din mai multe documente, putem formula părerea că în Slobozia acelor ani „zona farmaceutică” funcţiona destul de mulţumitor, chiar bine putem spune dacă facem o comparaţie cu ce se petrecea în restul judeţului. La 1 iulie 1932, era oficializat începutul activităţii farmaciei “Sănătatea” a lui Athanasie Cupali. Un an mai târziu, după 16 ani de practicare a profesiei în Slobozia, s-a retras din activitate farmacistul Corneliu Mărgineanu, dar a început să funcţioneze farmacia „Sf. Maria” a doamnei Maria Iliescu. În iulie 1935, medicul primar al judeţului raporta către Inspectoratul General Sanitar Constanţa că în Slobozia „nu există situaţii că prin reclame falacioase în ziare se practică ilicit activităţi pe care trebuie să le desfășoare doar farmaciștii și droguiștii autorizaţi”. Pentru anul 1935 mai reţinem două informaţii interesante: 1) în tot judeţul Ialomiţa, încă nu exista nici măcar un depozit de medicamente și 2) în judeţ existau doar 7 farmacii rurale – Fetești, Ţăndărei, Lehliu, Reviga, Ţăndărei Gară, Fetești Gară și Ciocănești. Înscrierea, prin secţia din Ialomiţa, în Colegiul General Farmaceutic era obligatorie (art. 391 din Legea sanitară), sancţiunea în cazul neînscrierii mergea până la retragerea definitivă a dreptului de a exercita profesia de farmacist (art. 421 din Legea sanitară). În anul 1936, o brigadă extinsă de inspecţie, în care se aflau inspectori de la Ministerul Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale, dar și de la Inspectoratul regional de sănătate Constanţa, a întocmit un document de control care reprezintă azi o adevărată oglindă a stării medicale în Slobozia acelui an. S-a constatat că la spitalul din localitate, care ajunsese abia la 40 de paturi (doar cu 10 mai multe decât în urmă cu… 39 de ani!) era nevoie de extinderea spaţiului de internare, dar și de încadrarea a cel puţin încă doi medici. Agenţii sanitari și moașa din cadrul spitalului au fost sancţionaţi pentru slabă activitate, ca și personalul de serviciu pentru nerespectarea normelor de igienă. În oraș, s-a retras autorizaţia de funcţionare de la 10 unităţi comerciale, din 16 controlate, pentru nerespectarea normelor de igienă și s-a menţionat în actul de control starea

NOBILUL FARMACIST

proastă a străzilor, care erau pline de gropi și de gunoaie, vara fiind pline de praf iar iarna de noroaie. S-a constatat de asemenea că în cadrul circumscripţiei sanitare mortalitatea infantilă era prea mare (în special datorită faptului că moașele comunale erau nepregătite sau nu-și făceau datoria), că epidemiile nu puteau fi eradicate și izbucneau în fiecare an, în perioada de iarnă. Vaccinările nu se făceau la timp și în toată masa de copii, iar școlile, nefiind controlate de medici sau moașe, dovedeau mari lipsuri la capitolul igienă. S-a remarcat și lipsa unei băi comunale în Slobozia, recomandându-se ca aceasta să fie amenajată. (Prima baie comunală din oraș va apărea însă abia în anul 1942. Ea se afla dincolo de zona Mănăstirii Sfinţii Voievozi). Asistenţa medicală ce se exercita prin cabinetele particulare ne este acum cunoscută din lectura unei adrese a primăriei orașului către prefectură, la 18 iulie 1938. Conform acesteia, existau atunci în Slobozia: 1) Cabinetul medical al dr. locotenent N. Calciu; 2) Cabinetul dentistului R. Rozembaum; 3) Farmacia Atanasie Cupali („Sănătatea”); 4) Farmacia dr. Maria Iliescu. („Sf. Maria). Menţionăm că de-a lungul anilor la cele două farmacii au mai lucrat farmaciștii Geza Pandula, Aurora David (devenită Săndulescu după căsătorie), Eufrosina Dumitrescu, Cornelia Cupali (care se pare că era doar asistentă), Iordan Drăgoi, Ioan Costiniuc. La unitatea militară nu erau farmaciști, ci doar droghiștii Ioan Grigore și Calistrat Popa. La 1 octombrie 1939, doctorul Ion Timuș a fost numit la conducerea spitalului, unde va sta până în anul 1946. În anul 1946 doctorul Timuș a decedat și se povestește că a murit de tifos exantematic fiindcă și-a pus singur pe el păduchi ca să demonstreze că nu din această cauză mureau în număr mare prizonierii de război de la unitatea militară. În vremea sa ca director, Timuș a renovat pavilioanele spitalului și a determinat efectuarea unor intervenţii chirurgicale mai complexe. Spitalul va ajunge la 55 de paturi, din care însă doar 40 erau „bugetare”. Circumscripţia sanitară a orașului era situată pe strada Matei Basarab, la nr, 217, avea la sediu două încăperi și dispunea de un medic și două cadre sanitare medii. Și la Bora exista un dispensar comunal, cu un medic și o moașă. În anul 1941, în judeţul Ialomiţa existau 23 de farmacii și două drogherii. În același an a început prigoana împotriva medicilor și farmaciștilor evrei, acţiune care a demarat printr-un ordin înjositor pentru

GEORGE STOIAN

intelectualii din acest domeniu: aceștia (numai ei dintre medici și farmaciști) erau obligaţi să presteze obligatoriu diverse munci „în folos obștesc”, apoi, printr-un Ordin al Ministerului Sănătăţii (nr. 4820 din 22 aprilie 1942) s-a dispus ca toate farmaciile evreilor să fie închise și acestora să nu li se mai permită să deschidă farmacii. (În judeţul nostru, victimă a fost farmacistul Samuel Grumberg din Călărași, a cărui farmacie a fost închisă chiar în ziua apariţiei Ordinului. Ca răspuns la Ordin, pentru Slobozia s-a formulat următoarea frază: „Farmacii evreiești nu au existat în Slobozia”). Au urmat anii grei ai războiului, ani de privaţiuni, apoi ocupaţia rusească de după 1945, în timpul căreia ofiţerii comenduirii (aceasta își avea sediul în fosta clădire a Ocolului silvic, unde în faţă instalaseră și un tun) puteau dispune după bunul lor plac de medicamentele din farmacii, pe care bineînţeles că nu le plăteau niciodată. În anul 1947, în judeţul Ialomiţa numărul farmaciilor ajunsese la 29 (drogherii nu existau), din care în Slobozia erau: „Sfânta Maria” a Mariei Iliescu, „Sănătatea” a lui Athanasie Cupali și „Nouă” a lui Hristodor Luzi. Aceasta din urmă, situată pe strada Matei Basarab nr. 68, va trece în anul următor în proprietatea farmacistei Maria Chiriacescu. În anul 1948, spitalul orășenesc Slobozia a devenit spital de plasă, subordonat secţiei de sănătate a plășii și împărţit în două compartimente medicale distincte: chirurgie și boli interne. În același an, la conducerea sa a venit medicul primar chirurg Marcel Pătrășcanu, un foarte bun profesionist ca medic și un om de excepţie ca director. A fost director până în anul 1963, perioadă în care a dovedit un spirit gospodăresc deosebit, exigenţă faţă de sine și faţă de personalul din subordine. Preluase o unitate spitaMedicul chirurg licească aflată pe ultimul loc între unităţile Marcel Pătrăşcanu, de acest fel din fosta regiune București și directorul spitalului s-a străduit să schimbe ceva. A avut printre obiectivele sale construirea unui nou pavilion spitalicesc cu 30 de paturi, amenajarea și dotarea unui cabinet de radiologie și a unui punct stomatologic, realizarea iluminării electrice a întregii instituţii, dar, din lipsa

NOBILUL FARMACIST

Chirurgul Pătrăşcanu în sala de operaţie

banilor, aproape toate proiectele sale au rămas nerezolvate sau realizate parţial. A procurat pentru spital cal și căruţă, unelte agricole cu care să îngrijească întinsa grădină de zarzavat a unităţii spitalicești, a creat o crescătorie de iepuri și una de porci. El a fost principalul consultant, în anul 1960, în realizarea proiectului de construire a unui spital nou și modern în Slobozia. Doctorul Pătrășcanu provenea dintr-o localitate

Directorul Pătrăşcanu în mijlocul colectivului sanitar cu care lucra

GEORGE STOIAN

din judeţul Bacău și se căsătorise la Slobozia cu o asistentă medicală, mult mai tânără decât el, care avea familia la Amara, Avea numai 55 de ani când a decedat, la București, în anul 1966, fiind bolnav de leucemie. În anul 1994, doctorul Marcel Pătrășcanu a fost declarat, post-mortem, Cetăţean de onoare al municipiului Slobozia. La 11 iunie 1948 Marea Adunare Naţională a votat Legea privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport. Sub incidenţa acesteia au intrat și marile fabrici de medicamente și laboratoarele acestora, ca și marile laboratoare farmaceutice independente. Dar răul abia începuse… La 2 aprilie 1949 a fost publicat în Monitorul Oficial nr.15 Decretul nr. 134 care a intrat în vigoare imediat, adică chiar în ziua publicării. Era Decretul prin care se dispunea naţionalizarea farmaciilor urbane, a laboratoarelor chimico-farmaceutice, a depozitelor de medicamente și a laboratoarelor de analize medicale. (Instituţiile medico-sanitare particulare fuseseră naţionalizate la 3 noiembrie 1948). Naţionalizarea farmaciilor particulare rurale se va produce în anul 1953, la 16 mai, când în mediul rural din judeţul Ialomiţa existau 16 farmacii. Tot în acel an începea să apară la București și revista „Farmacia”. Să ne mai oprim totuși la amintitul Decret 134. Articolele 2 și 15, de exemplu, relevă în mod strigător la cer abuzul și duritatea ce caracterizează această lege. În art. 2 se spune: „Odată cu unităţile sanitare se naţionalizează orice instalaţii, mobilier, medicamente, material sanitar, instrumente, mijloace de transport, imobile etc. care servesc în mod permanent activităţii unităţii sanitare naţionalizate, indiferent dacă aparţin proprietarului unităţii sanitare naţionalizate sau oricărui alt proprietar. Iar articolul 15 este de-a dreptul îngrozitor: „Se pedepsesc cu 5-10 ani muncă silnică și confiscarea întregii averi acei care vor zădărnici sau vor încerca să zădărnicească naţionalizarea prevăzută în prezentul decret”. Să mai completăm, cu titlu de informaţie generală, Farmaciile din Slobozia menţionate lista farmaciilor naţionalizate în anexa Decretului de naţionalizare în orașele care fac parte acum

NOBILUL FARMACIST

din judeţul nostru.La Urziceni au fost patru: Despina Șerbănescu, Polixenia Turtureanu, Mircea Dan Popescu, Margareta Georgescu; la Fetești – Vanghele Dimică și Constantin Dinulescu. Din Slobozia, au fost naţionalizate farmaciile aparţinând lui Athanasie Cupali, Hristodor Luzi și Georgeta Dr. Bălășoiu. După o lună de la naţionalizarea farmaciilor urbane a luat fiinţă Societatea comercială de stat CENTROFARM, care a preluat toate farmaciile, drogheriile și depozitele farmaceutice naţionalizate, primind și autorizaţia de a înfiinţa noi farmacii de stat. Sistemul intrase însă într-o acută criză de cadre licenţiate, întrucât prin aplicarea Decretului de naţionalizare li se interzicea farmaciștilor care fuseseră deposedaţi să mai lucreze în fostele lor farmacii și, în general, să mai rămână în localităţile respective. Criza de farmaciști în Slobozia a făcut ca o solicitare din 30 mai 1949 a Centrofarm către Serviciul sanitar al judeţului Ialomiţa de a-i aproba transferul la Ploiești farmacistului Iosif Adlersberg, care lucra ca diriginte la farmacia nr. 4 (fostă a lui Cupali și devenită acum „de „Documente” care consemnau jaful. Un „bilanţ” al bunurilor naţionalizate de la Cupali (stânga) şi două banale procese verbale, în spatele cărora se afla furtul valorilor din seiful farmaciei lui Athanasie Cupali.

GEORGE STOIAN

stat”) să nu fie aprobată întrucât, sună răspunsul, „nu avem alt farmacist pentru a-l înlocui”. Numai în cazul lui Athanasie Cupali Serviciul sanitar al judeţului a fost imediat de acord (în iunie 1949) să-l detașeze pe acesta din Slobozia la Călărași, la farmacia de stat nr.2. Interesant este că, tot în acele zile, Centrofarm cerea Comitetului provizoriu al Sfatului Popular judeţean să numească imediat un farmacist licenţiat la farmacia de stat… „fost Cupali din Slobozia”. Va fi însă introdusă disciplina „de fier”. Printr-un ordin circular (nr. 20 din 15 iunie 1949), Centrofarm avertizează că nu mai este permisă absolut nicio mișcare de personal fără aprobarea sa, iar la 1 iulie același an Direcţia farmaciilor și înzestrării din Ministerul Sănătăţii emitea un ordin prin care toate farmaciile erau obligate să practice preţuri unice pe ţară. Trebuie să facem aici și câteva precizări de ordin general în legătură cu mobilierul și obiectele ce au aparţinut farmaciilor naţionalizate, multe dintre acestea constituind adevărate bunuri de patrimoniu, cu ajutorul cărora ar putea fi reconstituită și ilustrată întreaga istorie a farmaciei din România. Iniţial s-a crezut că acestea vor rămâne acolo unde s-au aflat în inventar, dar o dispoziţie ulterioară a Ministerului Sănătăţii cerea ca toate farmaciile să renunţe la „obiectele lor învechite”, să-și modernizeze aspectul și să predea tot inventarul, în mod centralizat, la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Acestea au ajuns însă… la Cluj, la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, unde s-a constituit un muzeu de istorie a farmaciei. În 1973 s-a deschis un muzeu asemănător și la Sibiu. Din păcate, nicăieri nu este precizată provenienţa bunurilor expuse sau păstrate în depozite, astfel că, pe baza acestora, nu poate fi reconstituită o istorie a farmaciei pe zone și localităţi din România. În afara obiectelor farmaceutice ce se află la Sibiu și Cluj, se mai găsesc unele (mai multe sau mai puţine, expuse sau nu) la Facultatea de Farmacie din București, la Muzeul de istorie a medicinei și farmaciei din Craiova, la Timișoara, Galaţi, Brăila, Pitești, Constanţa, Mangalia, Giurgiu, Târgu Jiu, Focșani Brașov, Oraviţa, Sighișoara. În ceea ce privește obiectele și mobilierul farmaciilor din Slobozia, adevărul este mai greu de aflat. În primul rând trebuie precizat că inventarul farmaciilor din Slobozia era cel absolut, strict necesar, ca mobilier, recipiente și instrumentar de preparare a medicamentelor indicate în

NOBILUL FARMACIST

reţete. Mare excepţie făcea însă farmacia lui Athanasie Cupali, care nu numai că, oricum, era înzestrată cu mobilier și obiecte de valoare, pentru uzul curent, ilustrând un gust nobil și rafinat, dar ea avea în proprietate, cu titlu de colecţie personală, obiecte farmaceutice rare, unele de o valoare patrimonială universală. Acestea nu se găseau la îndemâna oricui și se păstrau în locuri secrete din subsolul clădirii farmaciei, unde practic nu avea nimeni acces în afara lui Cupali. Farmacistul se retrăgea uneori, singur, în acest spaţiu ciudat, în acest univers de istorie a unei îndeletniciri milenare și stătea aici chiar câteva ore, timp în care nimeni nu știa ce face, toată lumea știind doar că trebuia să-i respecte liniștea și voinţa de a fi singur. Aceste obiecte, de fapt cele mai valoroase dintre ele, au dispărut la naţionalizare. În cercuri apropiate familiei, se spune totuși că farmacistul aflase câte ceva despre iminenţa naţionalizării și, cu o seară înaintea zilei de 2 aprilie, îngropase undeva unele bunuri, obiectele mai de preţ fiind trimise urgent la un prieten, avocatul Naum. Dar toate acestea nu se știu cu siguranţă, sunt inventariate doar ca „posibil să fie adevărate”. Pentru toate farmaciile naţionalizate din Slobozia există inventare „de predare-primire”, numai în cazul Cupali inventarul de la preluarea bunurilor, care sigur s-a făcut, lipsește cu desăvârșire din arhive. Este singurul care lipsește! Noi am descoperit însă câteva dintre aceste obiecte, pe care le poate vedea și cititorul nostru în fotografiile din această carte. La 23 iulie 1950, prin Hotărârea C.C. al P.C.R. și a Consiliului de Miniștri privind noua împărţire administrativ-economică a ţării în regiuni și raioane, în baza căreia la 6 septembrie 1950 Marea Adunare Naţională a votat Legea privind noua împărţire administrativ-teritorială a României, Slobozia a devenit reședinţa raionului cu același nume. La 27 septembrie 1952, prin modificarea legii din 1950, numărul regiunilor s-a redus de la 28 la 18, Slobozia intrând în componenţa regiunii București, până la 16 februarie 1968, când a devenit reședinţă a judeţului Ialomiţa (orașul avea atunci 14.000 de locuitori). La 1 august 1979, Slobozia a fost declarată municipiu, populaţia orașului numărând în acel an 29.978 de locuitori. Am evocat toate aceste date și repere de schimbări administrativ-teritoriale pentru a sublinia că ele au marcat, fiecare în parte, și evoluţia pozitivă a preocupărilor și realizărilor în domeniul ocrotirii sănătăţii oamenilor. Fiindcă în anul demarării acestor schimbări, 1950, situaţia

GEORGE STOIAN

sanitară a Sloboziei nu era deloc satisfăcătoare. În acel an, o echipă de control constituită la nivel judeţean găsea la spitalul din localitate doar un medic primar, un oficiant sanitar, un referent și o moașă, mai mulţi îngrijitori și personal administrativ. Spitalul avea în folosinţă 6 hectare de teren, cultivat în mare parte cu zarzavat, dar și câteva animale. S-a constatat că de 10 ani nu mai fuseseră reparate clădirile, că instrumentarul medical era puţin și uzat și că, deși directorul spitalului, doctorul Marcel Pătrășcanu, era un om deosebit – ca medic și ca bun gospodar al unităţii – lipsa banilor nu putea fi suplinită de nicio bunăvoinţă. Nici la dispensarul TBC, mult solicitat la timpul respectiv, lucrurile nu stăteau mai bine. Clădirea în care funcţiona era una veche, naţionalizată, necorespunzătoare, personalul fiind alcătuit doar dintr-un medic și trei surori medicale, care însă nu aveau nici măcar o evidenţă clară și exactă a bolnavilor. La circumscripţia sanitară urbană sărăcia materială era și mai mare, iar un medic și două moașe nu puteau asigura servicii medicale de calitate. Serviciul din primărie care răspundea de sectorul sanitar era ca și inexistent, iar recent înfiinţata secţie raională de sănătate încă nu devenise activă și eficientă. După trei ani, în 1953, progresele erau evidente: la spital lucrau 9 medici, ajutaţi de 46 de cadre sanitare cu diferite grade profesionale și de specialitate, iar numărul locurilor de internare crescuse la 102 paturi. Erau acum în oraș două circumscripţii sanitare urbane, conduse de medici (între care s-au aflat doctorii Alexandru Zambra și Hak Segal), surori de ocrotire, oficianţi sanitari și moașe, activitatea acestora fiind mult îmbunătăţită din punct de vedere profesional și al implicării. În următorii ani – 1954, 1955 – se remarca o continuă îmbunătăţire a performanţelor domeniului. Numărul paturilor din spital ajunsese la 125; la dispensarul TBC, unde era medic Alexandru Popovici, crescuse numărul personalului auxiliar, se înfiinţase o maternitate cu 20 de paturi, iar pe lângă cele două circumscripţii sanitare urbane mai apăruseră și patru puncte sanitare. La spital numărul medicilor crescuse de la 9 la 14. În anul 1960, cu doctorul Marcel Pătrășcanu în componenţă, o comisie constituită la nivel de Sfat popular orășenesc (primar era atunci Dima Bordei) și avându-i ca profesioniști în construcţii pe doi arhitecţi din București, a luat pentru prima dată în discuţie proiectul construirii unui spital modern în Slobozia, cu 320 de paturi, având „atașată” și o

NOBILUL FARMACIST

policlinică. Proiectul a intrat însă în „conservare” și va fi reluat în anul 1964, când o nouă idee prevedea un număr sporit de paturi pentru spital - 420. După un an, construirea spitalului a început, lucrarea fiind finalizată în anul 1970. Era perioada în care asistenţa medicală lua amploare în Slobozia: baza materială se îmbunătăţea mereu, numărul cadrelor medicale sporea, ca și numărul dispensarelor medicale urbane, tabloul fiind completat de apariţia dispensarelor școlare și de întreprindere. Noul spital și policlinica au atras mereu mai mulţi medici și personal auxiliar, specialităţile medicale s-au înmulţit acoperind aproape tot spectrul necesar, populaţia beneficiară de servicii medicale crescând la ordinul zecilor de mii. Să revenim însă cu un scurt excurs în istoria farmaciilor din Slobozia, de la naţionalizarea acestora – la 2 aprilie 1949 – până în prezent. Naţionalizarea s-a produs prin închiderea imediată și sigilarea acestor unităţi, a depozitelor de materiale și a caselor de bani, în paralel cu alungarea proprietarilor, care nu au mai avut voie să stea nici măcar prin preajma fostelor proprietăţi. Preluarea s-a produs în zilele ce au urmat, când s-au putut constitui comisii speciale (un delegat al primăriei, un farmacist, un reprezentant al miliţiei locale), care au inventariat și au trecut în proprietatea statului absolut tot ce au găsit la faţa locului, inventarele fiind de fapt o formalitate care nu a mai interesat pe nimeni, după ce bunurile au fost însușite de autorităţi sau, la discreţie, de persoane particulare. După un an, prin Decretul nr. 92 / 20 aprilie 1950, au fost naţionalizate și clădirile farmaciilor. De la caz la caz, medicamentele și celelalte bunuri naţionalizate au rămas în unităţile respective, gestionate mai departe de farmaciști delegaţi de autorităţile comuniste, farmaciștii ex-proprietari nemaiavând dreptul să rămână în fostele lor proprietăţi nici măcar ca simpli salariaţi. În cazul farmaciei Cupali, medicamentele au rămas în unitate (aici au fost aduse, la 23 iunie 1949, și alte 193 de „articole medicamentoase” confiscate de la farmacia Radu Duţescu din Călărași), multe dintre celelalte obiecte de aici, unele cu totul deosebit de preţioase, inclusiv mobilierul, pierzându-se apoi fără urmă. Odată cu farmacia „Sănătatea” a lui Cupali au mai fost naţionalizate în Slobozia, după cum am menţionat și mai sus, farmacia fostului proprietar Hristodor Luzi, de pe strada Matei Basarab, nr. 68, pe care probabil o avea în concesiune farmacista Maria Chiriacescu (la care lucrase ca farmacistă

GEORGE STOIAN

și soţia ultimului pretor al plășii, Săndulescu) și farmacia Georgetei Bălășoiu- Dumitrescu, a cărei adresă menţionată în anexa la decretul de naţionalizare era str. Matei Basarab, nr. 176 . După naţionalizare, ambele au fost desfiinţate, bunurile lor („materialele, medicamentele, drogurile specialităţi, ustensilele, vesela farmaciei și registrele, afară de mobilier”), conform procesului-verbal întocmit la data naţionalizării, „au fost introduse în farmacia de stat din orașul Slobozia, jud. Ialomiţa” (era desigur vorba de fosta farmacie a lui Cupali) – după cum menţionează documentul de preluare. Farmacia Cupali, care devenise mereu menţionata „farmacie de stat”, a fost dată în primire farmacistului Iosef Adlersberg, despre care nu știm de unde a fost adus pentru scurt timp aici. Totodată, aceasta a fost „botezată” cu numărul 4 (ca dovadă, reproducem o ștampilă a farmaciei de la adresa M. Basarab, nr. 133, care, cum știm, era a lui Cupali), apoi a primit numărul 125, după care numărul 52, pe care l-a purtat timp de circa 30 de ani. În anul 1952, diriginte al fostei farmacii Cupali a fost numită farmacista Elvira Heberling, care a rămas aici până la ieșirea la pensie, în anul 1970, când a fost înlocuită de farmacista Profiriţa Gropescu. În ceea ce îl privește pe Athanasie Cupali, el a fost transferat imediat la Călărași, la farmacia de stat nr. 2, apoi a fost detașat la o altă farmacie, nr. 3, pentru a o înlocui pe o oarecare Florica Niculescu, care era bolnavă. Trebuie amintit că era o practică aceea a noilor autorităţi de a muta, des și discreţionar, din loc în loc, foștii proprietari de farmacii care, conform unei circulare a Centrofarm, nu beneficiau de concediu „sub nici o formă”. Așa s-a întâmplat și cu Cupali care, foarte curând, a fost iarăși mutat, de data asta la farmacia sătească din comuna Ciocănești, unde va și muri în anul 1953. La 15 iunie 1949, erau inventariate în judeţul Ialomiţa 13 farmacii particulare rurale, în zona actuală a judeţului nostru existând farmacii sătești la Ţăndărei (erau două), Căzănești, Gârbovi, Bărcănești, Perieţi, Borănești – acestea fiind și ele naţionalizate în anul 1953. Revenind la prezentarea în ordine cronologică a informaţiilor, menţionăm că fosta farmacie Luzi, pe care o administra Maria Chiriacescu, a fost desfiinţată și localul a fost abandonat chiar și de Comitetul

NOBILUL FARMACIST

provizoriu al Sfatului popular orășenesc, în proprietatea căruia trecuse. La 1 august 1949, Sindicatul Mixt al muncitorilor manuali din Slobozia solicita acest local („fiind gol”) pentru a-l folosi ca sediu. În solicitarea lor, sindicaliștii notau: „Proprietara (desigur, farmacista Maria Chiriacescu – n.n.) ne-a informat că cheile sunt la dirigintele șef al farmaciei din Slobozia, Adlerberg, care ne-a informat că acest local al fostei farmacii Luzi este la dispoziţia Dvs.”. Rezoluţia medicului-șef al raionului pe această solicitare a fost: „De acord să se închirieze”. Consemnăm aici câteva amănunte interesante despre un farmacist important al acelor vremuri, care timp de 20 de ani a slujit în zona noastră nobila sa profesie de farmacist: Mircea – Ludovic Popescu. Aflat în satul Dropia din judeţul Călărași ca deportat politic provenit din Turnu Severin, el a fost solicitat în anul 1952 (era atunci o foarte mare nevoie de farmaciști fiindcă Centrofarm avea „sarcina” să înfiinţeze cât mai multe astfel de instituţii) să lucreze la farmacia devenită nr. 52 a lui Cupali, unde dirigintă era Elvira Heberling. Farmacistul Mircea Popescu Mircea Popescu a stat aici un an, după care, în anul 1953, când au fost naţionalizate și farmaciile sătești, a fost trimis să preia farmacia din Căzănești El a rămas la Căzănești până în anul 1961, timp în care a și construit acolo o nouă farmacie (pe locul acela fusese un cimitir comunal), cu un spaţiu corespunzător și locuinţă pentru diriginte, farmacie care dăinuie și azi. De la tatăl lui Mircea Popescu, farmacistul Tudor Popescu din Turnu Severin (care a stat la Căzănești doi ani) au rămas aici mai multe și valoroase obiecte vechi de farmacie, vase și ustensile, Farmacista Elvira pe care le păstrează și azi actualul farmacist. Heberling, diriginta fostei farmacii a lui Cupali Când a plecat din Căzănești, Mircea Popescu

GEORGE STOIAN

a predat unitatea farmacistelor Elena Clodnischi (dirigintă) și Elena Jecan (aici au mai lucrat, începând din anul 1941, Ioan Niculescu, Georgeta Dumitrescu și Tatiana Marcu) care, în anul 1963, au fost înlocuite de farmacistul Nicolae Ghiţă, care se află aici și în prezent, cunoscut în judeţul Ialomiţa ca unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestei nobile profesii. Revenit la Slobozia în anul 1961, Mircea Popescu a preluat ca diriginte unitatea care avea să fie ulterior cea mai cunoscută farmacie din Slobozia – numărul 90. Aceasta a fost înfiinţată în luna aprilie 1961, când Comitetul executiv al Sfatului popular al regiunii București a emis o decizie în favoarea Oficiului farmaceutic regional București prin care aproba trecerea în folosinţa acestui oficiu, din administrarea Sfatului popular oraș Slobozia, a imobilului situat în strada Matei Basarab nr. 4 „pentru amenajarea unităţii farmaceutice nr. 90”. Imobilul era într-o stare jalnică și se afla aproximativ pe locul cunoscut acum sub numele de „blocul Gostat” (zona Muzeului agriculturii). Farmacia nr. 90 de aici aproviziona și spitalul raional, care se afla în apropiere (pe locul unde sunt acum Liceul Pedagogic și Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”). La această unitate, Mircea Popescu a lucrat cu farmacistele Maria Hagianu, Georgeta Seceleanu, Alexandrina Nicolescu și cu farmacistul Iani Piţa, tatăl cunoscutului regizor de film. În anul 1970, o parte din farmacie s-a mutat la spitalul judeţean (care a fost atunci dat în folosinţă), partea care a rămas la Gostat având-o dirigintă pe Georgeta Seceleanu. După 3 ani, ambele au venit definitiv într-un nou sediu. Mutarea farmaciei a coincis și cu retragerea din sistem a farmacistului Mircea Popescu (doar soţia lui, Rodica Popescu, a rămas pe funcţia de casieră la farmacia 90) el dedicându-se unei vechi pasiuni, navomodelismul, cu care a și obţinut prestigioase recunoașteri internaţionale. El vorbea fluent limbile franceză, germană și rusă. A decedat în anul 1998, la vârsta de 76 de ani. Revenind, consemnăm că, din anul 1973, farmacia nr. 90 a avut sediul, până în anul 1991, pe bulevardul Matei Basarab, într-un cunoscut ansamblu comercial („la Hangu”) de lângă Muzeul judeţean, diriginţi fiind aici, după Georgeta Seceleanu (până în anul 1975) Nicolae Ionescu, apoi Rodica Călinescu. În perioada 1991 – 2002, farmacia 90 a fost preluată în regim privat de câţiva salariaţi ai săi sub numele de Farmacia „Humanitas”, apoi spaţiul a fost cedat unor alţi întreprinzători din același domeniu. Timp de aproape 30 de ani, Farmacia 90 a fost pentru

NOBILUL FARMACIST

Slobozia, și nu numai, un reper orășenesc extrem de cunoscut și o unitate de mare prestigiu a sistemului de ocrotire a sănătăţii. Și-au desfășurat activitatea aici farmaciști foarte cunoscuţi, apreciaţi și respectaţi în oraș: Mihaela Radu, Profiriţia Gropescu, Georgeta Seceleanu, Livia Bălașa, N. Piţa, Constantin Negrilă, Mioara Vărzaru, Carmen Lificiu, Camelia Puia, Virginia Buţurcă, Ecaterina Alexandru (care între anii 1981 – 1983 a lucrat și la Farmacia 52.), Maria Vlădășcău și încă unii „farmaciști pasageri”, navetiști de-o lună-două la București. Tuturor acestora li s-au adăugat numeroși și bine calificaţi asistenţi. Mulţi ani, farmaciștii de aici nu au avut, cum se spune, o viaţă ușoară fiindcă se lucra și multă receptură. Erau anii în care gama de medicamente nu era atât de diversificată cum este astăzi (când abundă medicamentele din import) și se impunea ca multe prescripţii medicale să fie onorate prin prepararea lor în laboratorul farmaciei. Fără a pune la socoteală cererea mare de „cremă de albit” și „apă de faţă”, care erau foarte la modă și se preparau permanent pentru femei mai mult sau mai puţin brunete, trebuie spus că zilnic intrau în lucru la laborator peste o sută de reţete, multe dintre acestea presupunând procese complicate de elaborare a produsului farmaceutic. Medicamentele din import erau mai rare și puţine, iar pentru cele ce se primeau existau de regulă indicaţii cui să fie distribuite, întâietatea revenind desigur activiștilor de partid. Farmaciei i-a fost impus timp de 3 ani (1974 – 1977) și organizarea programului de noapte. Ideea nu a fost foarte fericită întrucât s-a constatat că, de cele mai multe ori, timp de o noapte întreagă farmacia avea un singur client. Era o femeie care vagabonda pe străzi în căutare de sticle și borcane și, fix la ora 4 dimineaţa, suna la sonerie prelung și insistent până i se deschidea, ca să facă invariabil aceeași comandă: „de un leu de cap și de un leu de stomac” Farmacia nr. 52, despre care spuneam că i-a urmat în același spaţiu (la parter, în încăperi foarte generoase) farmaciei lui Athanasie Cupali, a avut-o ca dirigintă, de la sfârșitul anului 1950 până în anul 1970, pe Elvira Heberling, când aceasta s-a pensionat și a fost înlocuită de Profiriţa Gropescu. Aici au mai fost farmaciste Georgeta Bălășoiu - Dumitrescu (fostă proprietară de farmacie naţionalizată) și Mariana Miriţescu, precum și Mircea Popescu. În anul 1973, un eveniment hazliu va produce mutarea farmaciei Cupali în altă locaţie și avea să marcheze istoria farmaciilor din Slobozia. Primul-secretar de atunci al judeţenei de partid,

GEORGE STOIAN

Marin Vasile, se afla într-o inspecţie pe strada Matei Basarab, însoţit fiind de mai mulţi activiști obedienţi, între care se spune că era și renumitul Văileanu. Ajunși la cunoscutul restaurant „Didileaua”, (acesta fusese un fel de emblemă neonorantă a Sloboziei) care era închis după ce trecuse prin scurta perioadă de „mandatariat” (regimul comunist încercase atunci un fel de semi-privatizare a restaurantelor, predându-le la „mandatari”), membrii grupului de activiști au fost puternic criticaţi de primul-secretar pentru mizeria și degradarea în care se aflau fostele încăperi ale renumitului restaurant. Marin Vasile s-a supărat rău și a trasat pe loc o sarcină: „Să reparaţi imediat, să faceţi curat, să văd aici farmacie!” Desigur, el folosea cunoscuta expresie populară care asocia curăţenia dintr-un loc cu farmacia, dar activiștii au înţeles pur și simplu că trebuie să facă aici… chiar o farmacie! Și, sigur, au trecut la treabă cu toate forţele lor de comuniști disciplinaţi, au amenajat cât de cât acel spaţiu compro-

Profiriţa Gropescu şi Georgeta Bălăşoiu împreună cu colaboratoarele lor

NOBILUL FARMACIST

mis, așezat deasupra unui beci, și au făcut aici… farmacie! Așa s-a transformat Farmacia 52 (mutată din spaţiul Cupali) în Farmacia Didileaua. Diriginta acestei farmacii era Profiriţa Gropescu. Tot aici a fost farmacistă și Viorica Mândruţ (fostă Bucur), care s-a transferat apoi la Farmacia 138 de gratuităţi de la spital, unde le-a avut colege pe Gabriela Pantelimonescu și Marilena Nănescu. Farmacia Didileaua s-a consacrat cu acest nume și a răAnul 1983, Rodica Călinescu, mas așa timp de 3 ani, când, mudirigintă, în mijlocul colectivului de la tată fiind în trei camere dintr-o prestigioasa Farmacie nr. 90 casă veche din zona MB-urilor de

GEORGE STOIAN

azi, a devenit „Farmacia de la Pod”, locul unde au profesat, între alţii, Ecaterina Alexandru, Stefana Stănescu, Mircea Mihaela, Gheorghe Chiriţă, care ulterior avea să lucreze foarte mulţi ani la Amara, la farmacia comunală și la aceea a staţiunii balneoclimaterice. În anul 1983, „Farmacia de la Pod” a fost adusă pe bulevardul Matei Basarab, în apropiere de Școala nr. 2, unde fusese dat în folosinţă un spaţiu foarte mare, destinat a fi farmacie și depozit judeţean de medicamente. Aici, Farmacia 52 și-a recăpătat numele până în anul 1992, când Stefana Stănescu și, ulterior, Constantin Negrilă au întemeiat firmele private „Galenus” și „Negrilă”. După anul 1990, procesul de privatizare care începuse în ansamblul vieţii economice, sociale și culturale din România s-a extins și asupra farmaciilor. Prima societate comercială de domeniu privat cu acest profil a fost „Diana” (proprietar, Ecaterina Alexandru), urmată și de altele. Acum, în anul 2010, în Slobozia sunt 17 farmacii, toate funcţionând în regim privat, o farmacie în cadrul Spitalului judeţean și un punct farmaceutic. De asemenea, după același an de răscruce, 1990, ansamblul general al ocrotirii sănătăţii în Slobozia, ca în toată ţara, a cunoscut mari prefaceri. Iniţiativa particulară extinsă la toate domeniile incluse medicinei și farmaciei, progresul știinţific și tehnic din zona foarte dinamică a

100

NOBILUL FARMACIST

aparaturii medicale și al farmaceuticii, apariţia unor forme și principii noi de exercitare a actului medical, de organizare a asistenţei sanitare și a aprovizionării cu medicamente și încă multe alte schimbări ce ţin chiar de modernizarea vieţii oamenilor și a societăţii, în general, au modificat în mod radical întregul sistem al ocrotirii sănătăţii populaţiei și i-a dat o faţă cu totul nouă... O faţă nouă, în pas cu vremurile și cu lumea – mai bună, ori mai rea, asta-i altă discuţie!

ROMANUL VIEŢII ŞI ARĂTAREA MORŢII UNUI NOBIL FARMACIST PE NUMELE LUI

ATHANASIE CUPALI

GEORGE STOIAN

103

UN TREN, O GARĂ, UN TÂNĂR În ziua aceea de octombrie 1931, de sub un orizont de toamnă prietenoasă, în gara orășelului Slobozia din inima Bărăganului intra pufăind din greu o locomotivă, care parcă se chinuia să iasă din norii de aburi pe care ea însăși îi împrăștia cu o presiune leneșă. Avea agăţate în urma sa, cu grele și prea solide ferecături, numai trei vagoane din lemn, vechi și obosite. Cutiile acestea ponosite arătau înspre peronul pe care erau de privit doar câţiva târgoveţi, vreo patru ţigănci cu fuste înflorate și două domnișoare bine coapte, faţa lor scorojită, vopsită, cu un verde ce nu fusese frumos nici la începuturile lui. Ceea ce cu îngăduinţă se numea vagoane de tren erau marcate, așa, parcă fără voia lor, fiecare de câte opt ori, de ferestre mici și nespălate, sugerând existenţa în spatele lor a tot atâtea compartimente în care pur și simplu nu erai curios să știi ce se află. Primul călător care a coborât din vagonul numărul unu a fost un tânăr distins și atrăgător, îmbrăcat prea îngrijit pentru acest peron. Ca și cum așa fusese sfătuit să facă, atunci când a coborât sprinten și-a îndreptat privirea către tabla albastră de deasupra clădirii gării și când a citit acolo inscripţia aceea cu litere mari, albe, a lăsat să-i treacă pe faţă o undă de mulţumire. Citise SLOBOZIA VECHE și poate punea în acel moment capăt unei îngrijorări că, rătăcit prin Bărăgan, chiar și trenul ar fi putut să ajungă în altă parte. Desigur, se vedea, venea aici pentru prima dată în viaţa lui. Tânărul atrăgea imediat atenţia în această gară dintr-un secol trecut nu numai prin aerul său adus din altă lume, ci și prin felul cum era îmbrăcat – costum dintr-o stofă vizibil de calitate, un maro închis cu dungi discrete, cravată vișinie de mătase cu picăţele zglobii, pantofi din piele fină, protejată de ghetre albe. Nu avea nimic pe cap, deși putea să pară a fi o „indecenţă” faptul că la ţinuta aceea nu potrivise și o pălărie. Părul tuns foarte scurt îi înconjura pe la tâmple și la ceafă un început de chelie, care-i sporea ţinuta intelectuală și-l făcea să fie agreabil de la prima privire. Mai ales că tânărul era chiar un bărbat bine și asta se vedea și după interesul pe care îl stârnise în ochii galeși ai celor două domnișoare de pe peron, care chicoteau ţinându-se de mână. Capul său atrăgea imediat atenţia, plăcea și prima impresie era aceea că „toate” se aflau la locul lor, în echilibru și armonie fără cusur – urechile,

104

NOBILUL FARMACIST

nasul, obrajii, bărbia, gura expresivă, toate erau acolo unde trebuia să fie într-o alcătuire anatomică ce părea exemplară. Și ochii… scânteietori și inteligenţi, izvorul acelui fel de privire care îţi creează o stare de bine când te învăluie. Tânărul acesta nu se potrivea cu locul în care ajunsese, dar el nu părea să fie interesat de asta. A ieșit repede din gară și a pornit pe strada principală, pe Matei Basarab, până când, întrebând pe unul și pe altul, a ajuns la numărul 89, capătul călătoriei sale. La farmacia domnului Corneliu Mărgineanu. Acolo, distinsul tânăr s-a prezentat ca farmacist venit din București, de la o mare farmacie cu depozit de medicamente, al cărei patron îl trimisese să vină la Slobozia („pe unde o fi asta”?, întrebase el atunci) ca să se intereseze la domnul farmacist Mărgineanu dacă are nevoie de ceva medicamente și care sunt acelea. Și, întinzându-i mâna rotofeiului cu ochelari, adică onorabilului domn farmacist Mărgineanu, s-a prezentat: eu mă numesc Athanasie Cupali. ÎNTÂLNIREA CU ORAŞUL Până să ajungă la farmacia lui Corneliu Mărgineanu, tânărul farmacist Athanasie Cupali mersese cu un aer distrat pe Strada Mare a acestui „oraș”, ocolind gropile așezate temeinic în ceea ce părea a fi niște trotuare și privind amuzat către oamenii pe care îi întâlnea. (În anul 2010, Domnul Autor crede că dacă în ziua aceea strada Matei Basarab s-ar fi înfăţișat Farmacistului cu noroaiele ei de după o ploaie insistentă, acesta nu și-ar fi dorit niciodată să gândească a se face cetăţean al acestui orășel). Când a ieșit din gară, Cupali a trebuit mai întâi să înfrunte mirosul ademenitor al mititeilor de la veselul restaurant „Vasile Tomescu”, despre care mai târziu avea să afle că lumea îi spunea „La pierde tren”. A apucat hotărât drumul către oraș, lăsând în stânga sa marele depozit de cherestea al lui Luca Cristescu, iar în dreapta ruinele a ceea ce fusese cândva fala Sloboziei – moara Fuerea. Mai departe, tânărul Farmacist întâlnea pe stânga o clădire pe care un localnic (întrebat „ce e acolo?”) a numit-o „spitalul nostru de oraș”, apoi, tot pe stânga, ceva ce părea a fi un târg, o piaţă mare. În sfârșit, mai departe, orășelul părea a se fi topit , de-o parte și de alta, printre niște construcţii ce semănau a grajduri („așa, în mijlocul orașului”?, s-a mirat Farmacistul) și chiar asta erau fiindcă a văzut pe-acolo și niște cai, da, va afla, acolo era renumitul „depozit de

GEORGE STOIAN

105

armăsari” de la Slobozia. Și mai încolo, „pe mâna dreaptă”, din stradă se vedea cum iese un fum dintr-o casă cam neagră (asta avea la poartă, și Farmacistul s-a amuzat când a citit-o, o pancartă dintr-o tablă ruginită pe care scria cu litere „de mână” și „de tipar”, amestecate – „FeRĂrie la CEnușARu”) și dincolo de ea – în sfârșit! – iată și o fabrică: „DUŢESCU – FABRICĂ DE TEXTILE”. După ce a trecut de ea, nasul fin al tânărului Farmacist s-a umplut deodată de mirosuri neplăcute. Ajunsese la Crivaie – o apă puturoasă, a remarcat el, un fel de râu stătut care băltea pe sub „podișcă” – și a trecut dincolo, unde chiar și un fel de pavaj al străzii crea impresia că de-aici începea orașul (pornea mai departe pe Matei Basarab cu impresia pe care i-o lăsase „începutul emancipării”, scris pe patru rânduri pe o firmă prea îngustă: „CINEMA – TOGRAFUL – IORDĂ – NESCU”). O, începea… orașul! La acest gând, Farmacistul a zâmbit și probabil acesta a fost momentul în care a crezut că-i place locul în care ajunsese, fără să știe că deja se hotărâse să se stabilească pentru totdeauna la capătul lumii sale… SLOBOZIA, AŞA CUM ERA Nu s-a știut niciodată motivul pentru care Slobozia l-a atras pe tânărul farmacist Athanasie Cupali. Nu este sigur că a găsit o anume poezie în acest târgușor prăfuit și cam sărac, fără lumină electrică, fără sursă de apă potabilă, în afara… râului Ialomiţa, de unde localnicii luau apa de băut, pe care o consumau nefiltrată. Slobozia avea atunci puţin peste 6.000 de locuitori, care se adăposteau în vreo o mie și două-trei sute de case, din care vreo 300 erau cu o singură încăpere, multe erau acoperite cu stuf sau cu paie, câteva erau chiar bordeie. Aceasta era de fapt Slobozia de dincolo de strada Matei Basarab, fiindcă pe această „anexă principală de viaţă interioară”, cum au numit cândva slujbașii primăriei, întrun memoriu, această stradă, viaţa orășelului se înfăţișa ca o frumuseţe calmă de pus în rama trăirilor liniștite, plăcute și sentimentale. Un cazan de rachiu, două mori, 10 brutării, 4 cojocării, o fabrică de lumânări, două depozite de petrol, o fabrică de ţesături, două sifonării și alte mici ateliere de fierărie, croitorie, tâmplărie, potcovărie, rotărie, cărămidărie, tinichigerie, cizmărie și zidărie reprezentau „industria” și gama de ocupaţii ale slobozenilor. La acestea, desigur, trebuia adăugată agricultura, ca ocupaţie

106

NOBILUL FARMACIST

– puţin productivă pe vremea aceea – pentru cei mai mulţi dintre locuitorii apţi de muncă. Erau atunci în Slobozia vreo 42 de cârciumi, dar și învăţători, avocaţi sau judecători de pace, erau apoi ceva funcţionari de stat, jandarmi, samsari, căruţași, lampagii, preoţi, angrosiști, lăutari, ofiţeri și grade inferioare, jochei, boiangii și geamgii, lăptari, măcelari, cherestegii, fabricanţi de sucuri și ape gazoase, plăcintari, apicultori și mulţi gurăcască. Erau și câţiva comercianţi mai importanţi – Matei Marinescu, Luca Cristescu, Lache Ionescu, Costică Haralambie, Ionel Deleanu, Vasile Duţescu, Tudor Barangă, Alexandru Ghiţescu și încă vreo câţiva, restul erau mici stăpâni peste prăvălii mărunte de stofe, sare, măsline și halva, Imagini din Slobozia anului în care coloniale, hamuri și luAthanasie Cupali şi-a deschis aici farmacie (din colecţia Muzeului Naţional al Agriculturii) mânări. Pe singura stradă principală, coloana vertebrală a orașului, strada Matei Basarab, se înșirau astfel vreo sută de prăvălii, erau și aproape vreo sută de case particulare pentru orășenii mai de vază (centrul orașului se afla în zona mănăstirii), strada aceasta fiind foarte populată și cu multe construcţii pe partea

GEORGE STOIAN

107

stângă, în sensul de mers către ieșirea spre Constanţa, partea dreaptă fiind mult mai nebăgată în seamă și din cauza pericolului de revărsare a râului Ialomiţa. Exista o singură piaţă, dincolo de mănăstire, dar niciun abator. Slobozia nu avea atunci un parc și nici stadion. Cimitirul orașului se afla pe locul actualului bazar. Albia râului Ialomiţa nu era îndiguită în partea dinspre oraș, aceasta cauzând aproape în fiecare an inundaţii, unele dintre acestea fiind extrem de distrugătoare pentru multe locuinţe și chiar pentru mănăstire. Orașul avea și un fotograf, renumit în Bărăgan – nea Costică Axinte, originar din Perieţi, care se stabilise aici după o activitate profesională glorioasă și de-a dreptul eroică pe frontul primului război mondial. Erau în oraș atunci doar două școli pentru învăţământul general – numărul 1 de băieţi (făcută pe la anul 1905) și Școala de fete (gimnaziul particular „Sf. Gheorghe” al doamnei Mihăilescu va apărea peste un an, în 1932), precum și Școala de comerţ, donaţie pentru comunitate din anul 1929 a omului de afaceri Matei Marinescu și a soţiei sale, apriga doamnă Natalia, apoi un spital construit în anul 1897 cu doar vreo 40 de paturi, o circumscripţie sanitară de plasă, doi medici și o moașă. Starea de sănătate a populaţiei era destul de precară, erau predominante bolile sociale, între care tuberculoza era cea mai răspândită, dar se semnalau și multe cazuri de sifilis, pelagră, paludism. În oraș era o singură farmacie, aceea a lui Corneliu Mărgineanu Orașul avea totuși o viaţă a sa intimă, în care ierarhiile erau stabilite, cunoscute și respectate, iar ceea ce contabilizăm noi azi ca lipsuri ale unei existenţe pe care acum o privim din perspectiva vieţii noastre moderne, nu erau percepute astfel la vremea respectivă. Oamenii Sloboziei se simţeau bine, petreceau copios în zilele de sărbătoare, își respectau familia și rudele, erau mulţumiţi că rânduielile se așezau repede și firesc în existenţa lor și trăiau în armonie. Intelectualii și funcţionarii micii așezări, care uneori își mai zicea și oraș, erau statorniciţi în rolurile lor respectate de întreaga comunitate, meșteșugarii își aveau treaba lor și erau mândri de a fi oamenii fără de care nu se putea trăi normal, comercianţii erau și ei mulţumiţi de statutul lor social, de importanţa pe care o aveau în viaţa de zi cu zi și, uneori, chiar de câștigurile dobândite din afacerile lor. Agricultorii își știau rostul în scurgerea anotimpurilor și, ca de când se știe lumea agrară, sufereau ori trăiau bucurii după cum dădea Dumnezeu ploaie, arșiţă, ger sau vânt, furtună cu piatră sau

108

NOBILUL FARMACIST

vreme bună. Nunţile erau petreceri pentru mare parte din oraș, despre câte o naștere afla imediat toată lumea, iar la înmormântări suferea tot românul slobozean. În această Slobozie intra tânărul farmacist Athanasie Cupali, absolvent al Facultăţii de Farmacie din Istanbul, neînsurat, intelectual distins și manierat. Nu știm dacă modul cum a perceput el acest orășel, ori întâlnirea cu farmacistul Corneliu Mărgineanu, ori pur și simplu nevoia lui de a se așeza mai repede undeva, aproape oriunde, pentru a-și începe afacerea i-a determinat alegerea. Este cert însă că, chiar de a doua zi, el a pornit toate demersurile pentru a putea deveni cetăţean și farmacist al Sloboziei. UN MACEDONEAN DIN GEVGELIA Când a venit la Slobozia, Athanasie Cupali avea 33 de ani. S-a născut la 15 ianuarie 1898 în localitatea Gevgelia, părinţii săi fiind Gheorghe și Maria, oameni înstăriţi, proprietari de pământuri și de multe oi. A avut o soră, Lelia, ai cărei doi băieţi au fost bărbaţi de succes în viaţă: Atanasie a fost inginer constructor în America, iar Peter a ajuns Părinţii farmacistului: Maria şi Gh. Cupali până la demnitatea de prodin Gevgelia fesor universitar la Belgrad. Gevgelia, locul nașterii celui ce a fost la Slobozia farmacistul Athanasie Cupali, este un oraș din sudul extrem al Republicii Macedonia, situat la graniţa cu Grecia, pe malul Vardarului, cel mai mare râu al acestei ţări. Zona este una dintre cele mai călduroase din Macedonia, în timpul verii aerul se încinge aici până dincolo de 40 de grade, dar pădurile dimprejur, colinele înverzite și apropierea apei fac să nu se simtă căldura. Iernile sunt bogate în zăpezi pe care viscolul nu le răscolește,

GEORGE STOIAN

109

Harta Republicii Macedonia. În locul marcat se află localitatea Gevgelia în care s-a născut Cupali

iar primăvara pare a sosi aici în câteva zile, ca o veste bună, ca o victorie așteptată. Atunci, verdele crud se întinde repede peste coline și turmele de oi care invadează pășunile bogate, dimpreună cu mieii voioși, fac să crezi că te afli într-o lume a armoniei perfecte dintre om și un colţ de natură ruptă din rai. Cu siguranţă că splendoarea peisajului în care s-a legănat copilăria lui Athanasie, ca și felul de a fi al oamenilor pe care i-a cunoscut în familia sa și în Gevgelia aceea iubită de natură și de Dumnezeu, au făcut din bărbatul de mai târziu un om sensibil, un spirit nobil și cinstit, cu drag de adevăr și de învăţătură. Farmacistul s-a întrebat probabil deseori în viaţa lui de ce nu a rămas la el acasă, de ce a trebuit să cutreiere lumea în căutarea binelui din ea. Tatăl lui, distinsul bătrân macedonean Gheorghe Cupali, care a fost și el la Slobozia, unde a locuit un timp la fiul său, obișnuia să spună că „România este singura patrie a aromânilor”, dar poate că nu înţelesul acestor vorbe l-a adus în România pe Nobilul Farmacist, și desigur că nici spiritul de aventură, ci

NOBILUL FARMACIST

110

Imagini din Gevgelia de azi

o motivaţie mult mai profundă, ori poate o întâmplare creată de firescul vieţii de fiecare zi. Nu știm asta, iar în lipsa unor explicaţii sigure vom fi gata să credem că, venit la Turnu Severin pentru a face practică după perioada studiilor, Athanasie Cupali a găsit aici un mediu care i-a plăcut și de care nu s-a mai putut desprinde, deși mult mai adevărată pare varianta că în farmacia unde și-a făcut ucenicia a întâlnit-o pe nepoata farmacistului-diriginte și proprietar, pe Cornelia Gogan, care i-a și devenit soţie. Athanasie Cupali și-a făcut studiile la Universitatea de Medicină și Farmacie din Istanbul. O sumară explicaţie în legătură cu alegerea acestei instituţii de învăţământ se impune. Se știe că Peninsula Balcanică, în care desigur includem și actualul teritoriu al Macedoniei, s-a aflat timp de cinci secole sub stăpânirea Imperiului Otoman, care își va începe declinul dominaţiei sale după Războaiele Balcanice din anii 1912 și 1913. Emanciparea naţională din fosta zonă de influenţă a Imperiului va face ca în anul 1929 Macedonia să-și dobândească independenţa teritorială, în anul 1944 devenind parte din Republica Populară Federativă Iugoslavia. În Macedonia, cultura turcă a avut, mai ales în zonele în care au și existat comunităţi etnice turce, o oarecare influenţă, dar trebuie să precizăm că în Gevgelia nu a existat o astfel de comunitate. Si, desigur, mai trebuie precizat și faptul că Macedonia, deși s-a aflat atâtea secole sub influenţa otomană, a rămas o ţară ortodoxă, influenţele musulmane nu au afectat-o, a rămas ce a fost, adică una dintre cele patru ramuri ale romanităţii. În paranteză fie spus, Macedonia este a treia ţară din lume care deţine cea mai valoroasă colecţie de icoane ortodoxe și prima în sensul expresivităţii bizantine a acestora. Toate acestea însă nu au avut niciun fel de influenţă asupra imensului prestigiu cultural al fostului

GEORGE STOIAN

111

Constantinopol, fostă capitală a Bizanţului, care a rămas un centru de bază al învăţământului universitar pentru ţările balcanice și nu numai. De aceea alegerea drumului către „Stanbul”, pe care părinţii lui Cupali au făcut-o pentru a-și școli fiul, era în vremea aceea pur și simplu firească. Și mai trebuie încă ceva lămurit. Cum cititorul nostru va observa din reproducerea unor documente, Athanasie Cupali nu numai că avea un scris foarte frumos, pe care îl caligrafia până aproape de perfecţiune, dar se și exprima în limba română pur și simplu fără cusur. Ca străin de ţară, el scria și vorbea românește atât de bine încât nu se deosebea cu absolut nimic de românii neaoși. Explicaţia constă în faptul că limba care se vorbește în rândul populaţiei macedonene este macedo-româna, care aparţine familiei române a limbilor latine. In marea diversitate etnică din Macedonia, în mod cu totul separat și special se distinge etnia aromână a vlahilor din localitatea lui natală Gevgelia, unde trăiește o comunitate aproape sută la sută mono-etnică, vorbitoare de dialect megleno-român, care este extrem de asemănător cu dialectul daco-român, adică cu limba română (celălalt dialect, istro-român, este cel mai îndepărtat de limba română și este în prezent aproape dispărut). Se poate deci afirma că pentru Athanasie Cupali limba română a fost învăţată și știută, cum se spune, „din familie”. Dar dacă adăugăm aici și „amănuntul” că el era știutor și vorbitor de 7 limbi, deducem că acest intelectual se bucura de ușurinţa nativă de a deprinde cu extremă ușurinţă tainele exprimării și poate chiar ale gândirii în mai multe limbi străine. CETĂŢENIA ROMÂNĂ Educaţia primită în familie, cărţile pe care le-a citit în copilăria și în tinereţea sa, vorbele purtate de oamenii din Gevgelia – toate au sădit în viitorul Farmacist credinţa că România era pentru el o patrie egală cu Macedonia în care se născuse. Pentru Athanasie Cupali, dorinţa de a deveni cetăţean român se manifestase firesc, iar hotărârea de a o îndeplini nu necesitase nici un fel de „eroism” pentru a fi luată. Probabil că și în copilărie el venise în România, desigur împreună cu tatăl lui care, cum ziceam mai sus, credea că România este singura patrie a aromânilor. Bătrânul Gheorghe Cupali avea un prieten în Drăgășani de Vâlcea,

NOBILUL FARMACIST

112

aromân ca și el, pe care îl vizita aproape în fiecare an. Acolo îi plăcea și lui Athanasie să meargă, iar după ce a devenit student la farmacie micul și cochetul Drăgășani, legănat de dealuri blânde îmbrăcate în viţă de vie, devenise un loc nu numai de popas ci și de suflet. Mai ales că, tot aici, el „ucenicea” pe lângă un bătrân farmacist, mic și slăbuţ, ager la minte, de la care oricine reţinea ca amintiri de neșters cocoașa nasului său subţire și un fel de a reacţiona la tot ce i se părea interesant printr-un hăhăit voios, asociat unei destinderi șugubeţe a feţei: hă, hă, hă!, făcea el și privea în jur de parcă ar fi vrut să caute pe cineva să-i spună „auzi, ce chestie nostimă !”. Așa se face că, în anul 1925, urmând procedurile legale, tânărul Athanasie Cupali a depus la Judecătoria Ocolului Rural Drăgășani o declaraţie prin care, solicitând să i se acorde cetăţenia română, menţiona: „Manifestându-mi voinţa de a deveni cetăţean român, afirm că renunţ la orice protecţiune străină”. Dosarul său va fi înaintat Ministerului Justiţiei care, cu aviz favorabil, l-a înaintat Consiliului de Miniștri. La 28 noiembrie 1926, pe baza dosarului întocmit de Ministerul Justiţiei, Consiliiul de

Documentul de primire a cetăţeniei române

Diploma de încetăţenire românească a lui Cupali

GEORGE STOIAN

113

Miniștri, prezidat de generalul Alexandru Averescu, a luat „în deliberare” referatul „relativ la naturalizarea Dlui Athanase Gh. Cupali, român de origine macedoneană, student în farmacie, domiciliat în orașul Drăgășani (Vâlcea). În ședinţa de dezbatere a acestei solicitări, s-a constatat că solicitantul a avut „bune purtări, după cum dovedește cu Certificatele Poliţiei orașului Drăgășani și a Grefelor Judecătoriei Ocolului rural Drăgășani și Tribunalului Vâlcea”, precum și pe baza avizului Comisiunii de naturalizări și având în vedere că ”împotriva naturalizării în chestiune nu s-a prezentat nici o întâmpinare” și, pe aceste temeiuri, a hotărât: „Se acordă naturalizarea Dlui Athanase Gh. Cupali, român de origine macedoneană, domiciliat în Drăgășani, judeţul Vâlcea”. Mai departe, conform uzanţei legale și pe baza avizului Consiliului de Miniștri, Ministerul Justiţiei a emis, după șapte luni și după ce solicitantul depusese Jurământul de Credinţă faţă de România, la 2 iulie 1927, Diploma de încetăţenire prin care tânărului Cupali i „se acordă naturalizarea (…) spre a se putea bucura de toate drepturile ce-i conferă legea”. Devenit cetăţean român, Athanasie Cupali nu și-a mai revendicat adevărata origine, pe care nu a renegat-o dar nici nu a mai evocat-o. De altfel, deși nu avem o certitudine, credem că în Slobozia nu se afla la vremea aceea (după anul 1930) niciun macedonean. Primii macedoneni au început să fie semnalaţi aici după anul 1940, când aceștia, veniţi din cadrilaterul bulgăresc, erau în trecere către Tulcea și Constanţa. În Slobozia, macedonenii au început să se așeze după anul 1953. Și mai trebuie precizat că, prin tot ce a făcut fiind timp de 18 ani ca farmacist la Slobozia, Athanasie Cupali a onorat originea sa etnică. Profesionist fără reproș, nobil și delicat, el s-a manifestat și ca un om civilizat și instruit, ca un bun și onorabil cetăţean. FARMACIST ŞI CETĂŢEAN AL SLOBOZIEI În mod oficial, Athanasie Cupali și-a început activitatea de farmacist și patron de farmacie la Slobozia în anul 1932, la 1 iulie. Costurile de început ale investiţiei (mobilier, stoc de medicamente, chiria localului etc.) le-a suportat el fiindcă, așa cum am mai spus, tatăl său nu era deloc un om sărac, ba dimpotrivă. Contribuiseră cu ceva bani și părinţii proaspetei sale soţii, Cornelia Gogan, cu care își unise destinul în urmă

114

NOBILUL FARMACIST

cu câteva luni. (Tatăl Corneliei era inginer de căi ferate, dar deţinea și proprietăţi funciare). La 12 iulie 1932, Athanasie Cupali devenea, cu acte în regulă, cetăţean al orașului Slobozia, certificatul acestei „încetăţeniri” fiind autentificat prin semnătura primarului de atunci, Vasile Popescu. Farmacia lui purta numele „Sănătatea” și avea să fie înscrisă în Registrul Comerţului la data de 28 iulie 1932. La rubrica Regimul matrimonial din documentul Camerei de comerţ Cupali era menţionat prin formula Căsătorit fără act dotal. Din același Certificatul de încetăţenire la Slobozia document aflăm că Farmacistul era domiciliat în Slobozia, pe strada Matei Basarab, la numărul 144. Avem motive să credem că tot acolo se afla, pentru început, și farmacia pe care o deschisese. Un document al Primăriei vine în sprijinul afirmaţiei noastre. La 12 iulie 1932, Cupali se adresa Primăriei și cerea să fie impus la „taxele cuvenite către comună”, textul de început al cererii sale fiind: „Subsemnatul deschizând o farmacie în orașul Slobozia strada Matei Basarab nr. 144…”, ceea ce întărește convingerea noastră că farmacia lui se afla tot acolo unde el își avea și domiciliul. O precizare se impune în acest loc și anume aceea că, scriind istoria orașului, este greu ori chiar imposibil de stabilit exact adresele pe strada principală întrucât primăria a renumerotat mereu de-a lungul timpului locaţiile, în special datorită apariţiei de noi case în diferite locuri, care primeau numere. Putem totuși aprecia că noua farmacie, la care ne referim, era cu siguranţă situată în zona stradală cuprinsă între fostul cinematograf „Ialomiţa” și Mănăstirea „Sfinţii Voievozi”.

GEORGE STOIAN

115

Cum am mai spus, Cupali a fost farmacist la Slobozia timp de 18 ani. Am cercetat cu grijă și în amănunt peste 50 de dosare din fondul arhivistic „Primăria orașului Slobozia” din perioada anilor 1932 – 1950 și trebuie să spunem că în acestea există puţine referiri la el. Se confirmă astfel impresia ce ne-a fost indusă de studiul asupra personalităţii sale și anume aceea că el era destul de retras, discret în participarea la manifestări publice. Relaţiile sale cu oficialităţile locale era una doar foarte corectă, în sensul că el respecta autoritatea conducătorilor Cerere de înmatriculare și răspundea la solicitările acestora în a farmaciei la Registrul Comerţului (28 iulie 1932) limita cerinţelor care îi erau adresate. Nici nu a avut mulţi prieteni printre intelectualii orașului, el era mai degrabă preocupat de satisfacerea datoriilor pe care le avea faţă de oamenii care treceau pragul farmaciei sale. Se știe că îi și ajuta pe aceștia, le dădea medicamente pe datorie („Avea mereu un caiet plin cu nume de datornici, dar nu-i trăgea de mânecă să îi dea banii, îi lăsa până puteau ei să-și plătească datoria” – afirmă acum dl. Tudorel Pe trescu, slobozean care l-a cunoscut pe Cupali) și se mai spune că avea o extraordinară vocaţie și de medic, știa și carte în acest sens, dar era și foarte intuitiv în legătură cu diagnosticul și tratamentul potrivit pentru pacienţii care veneau la farmacie. Dublat și de această calitate, pe care desigur că nu o folosea la modul deschis și oficial, Farmacistul era extrem de eficient în profesia sa. Este Cupali solicita primăriei locale în iulie foarte interesant și faptul că el 1932 să fie înscris ca plătitor de impozite

116

Împreună cu soţia (în dreapta lui) şi două asistente din farmacie

NOBILUL FARMACIST

Ştampila şi semnătura farmacistului diriginte Athanasie Cupali

avea unele preocupări știinţifice și de cunoaștere secrete, despre care intelectualii locali ai vremii lui spuneau că ar fi de natură alchimistă, că el s-ar fi aflat în căutarea pietrei filosofale și a elixirului tinereţii. Credem că era prea mult zis. Ceea ce este cert este faptul că la subsolul farmaciei sale exista amenajat un laborator cu totul special, ale cărui dotări și ambianţă copiau până la detaliu laboratoarele alchimiștilor din evul mediu, dar se putea spune că această amenajare era doar rodul preocupării unui colecţionar, după cum se putea crede și altceva. Oricum, se știe sigur, el se retrăgea adesea, când trăia stări speciale, în acest univers secret, unde rămânea uneori chiar și toată noaptea, fără ca să știe cineva ce făcea acolo. Câteva repere mai semnificative ale urmelor lăsate de el la Slobozia putem totuși stabili. La un an după instalarea sa aici, în septembrie 1933, farmacisCa militar, Cupali avea gradul de farmacist căpitan în rezervă tul Corneliu Mărgineanu, la compania a 2-a sanitară care înfiinţase, stăpânise și

GEORGE STOIAN

117

Două imagini din interorul farmaciei

administrase farmacia „Sf. Gheorghe” încă din anul 1917, s-a retras și a părăsit orașul. Cupali a solicitat și a primit avizul (la 9 septembrie de la Inspectoratul General Sanitar Constanţa, iar la 21 septembrie, același an – 1933, de la Serviciul Sanitar al judeţului Ialomiţa), de a se muta „în circumscripţia fostei farmacii Mărgineanu”, dar mărturisim că nu putem descifra exact sensul de aici al cuvântului „circumscripţie”. Ce a obţinut el „în locul farmaciei Mărgineanu”? Ideea logică ar fi aceea că în vremea respectivă orașul nu putea fi împărţit pe circumscripţii, pe zone de drept de administrare, de influenţă și de activitate farmaceutică, astfel încât putem deduce că el a obţinut dreptul de a prelua de la Mărgineanu, eventual, clădirea, spaţiul de farmacie, care probabil era al primăriei și

118

NOBILUL FARMACIST

putea fi preluat cu chirie. Că era vorba de un local și nu de o circumscripţie o dovedește și un document din 6 octombrie 1933, prin care Cupali își motivează faţă de medicul primar al judeţului absenţa de la o adunare generală în care trebuia să fie ales președintele Colegiului Farmaciștilor Dovada mutării farmaciei lui Cupali prin următoarea afirmaîn circumscripţia farmaciei Mărgineanu ţie: „fiind ocupat cu mutarea farmaciei în alt local”. Asta înseamnă că farmacia lui Cupali se afla, din octombrie 1933, pe strada Matei Basarab, la numărul 89. În același an își va înfiinţa farmacie la Slobozia („Sf. Maria”) și doamna Maria Iliescu. Ulterior, Cupali va prelua, la început cu chirie, apoi în proprietate, generosul spaţiu de la impozanta clădire cu etaj aflată la numărul 133, de pe aceeași stradă Matei Basarab, lângă Școala nr. 2 a lui Matei Marinescu, aproape vizavi de fostul cinematograf „Ialomiţa”. Aici, la parter, se va afla pentru mulţi ani „adevărata” farmacie „Sănătatea” a lui Athanasie Cupali care, după ce a fost naţionalizată de comuniști în aprilie 1949, va rămâne tot ca farmacie, de stat (nr. 4, apoi nr. 125 și 52), până în anul 1973. (În clădire s-au mai aflat în acel timp redacţia unui ziar, diferiţi locatari, comitetul U.T.C. și Biblioteca judeţeană, până în anul 1983, când construcţia a fost demolată). În farmacie, Cupali era prezent zi de zi, petrecând mult timp și în laborator, unde prepara diferite reţete (el mărturisise că aceasta era pasiunea lui). Cu el mai lucrau soţia, Cornelia, care era asistentă, ca și Eufrosina Dumitrescu, dar s-au mai aflat de-a lungul timpului și farmacistele Ardeleanu, Soare, Elena Copoiu și altele. În afara activităţilor lui profesionale, pe Cupali îl regăsim printre notabilităţile locale din faţa primăriei orașului, participante la sărbătoarea Zilei Naţionale, la 10 Mai 1933 (fotografia pe care o publicăm este inedită, ea apare pentru prima dată într-o carte despre Slobozia), precum și ca donator,

GEORGE STOIAN

119

de patru ori, al unor sume de bani pentru ajutorarea familiilor nevoiașe ale concentraţilor în război, în anul 1941. De asemenea, ca dovadă a recunoașterii calităţilor sale, el apare în documente printre cei singurii zece farmaciști din judeţ care aveau dreptul să voteze componenţa Consiliului Colegiului Farmaciștilor și printre cei 11 farmaciști din judeţ care erau autorizaţi să vândă stupefiante. La 3 aprilie 1934, Cupali a primit de la Serviciul sanitar al judeţului autorizaţia pentru des- Cupali printre participanţii din faţa chiderea unei filiale a farmaciei sale primăriei oraşului la sărbătorirea zilei de 10 mai 1933 în staţiunea Amara. Athanasie Cupali a manifestat un comportament ciudat în privinţa proprietăţilor sale imobiliare din Slobozia. Din cei 18 ani cât s-a aflat aici, timp de 14 a locuit cu chirie, iar 16 ani a plătit de asemenea chirie pentru localul farmaciei sale. Abia în luna octombrie 1946 el a cumpărat un imobil de locuit, în strada Matei Basarab, al cărui număr 92 de atunci va deveni 132. Casa a fost cumpărată de la un anume Iacob Bazac și, conform actului de vânzare-cumpărare, avea un teren de 630 mp și

Corespondenţă oficială (oct. 1933)

Corespondenţă de serviciu (martie 1936)

Corespondenţă cu primăria oraşului (1939)

120

NOBILUL FARMACIST

se compunea dintr-o încăpere mare la stradă, numită „salon de prăvălie” și patru camere de locuit. Imobilul se afla aproximativ vizavi chiar de farmacia sa. În sfârșit, abia la 6 septembrie 1948 el a cumpărat casa în care se afla farmacia sa și unde locuise cu chirie, la etajul clădirii, circa 16 ani. Imobilul aparţinuse avocatului Damian Mateescu și fusese construit în anul 1930. După moartea avocatului, copiii lui – fraţii Spiru, Teodosia și Smărăndica – au vândut proprietatea către Athanasie Cupali (în actul de vânzare-cumpărare este menţionat numai el, spre deosebire de cealaltă proprietate, unde cumpărători sunt el și soţia) contra sumei de 385.000 lei, o sumă destul de importantă la vremea aceea. Imobilul, după cum spune actul de vânzare-cumpărare, avea o suprafaţă desfășurată de 180 mp, era situat pe un teren Actul de vânzare-cumpărare însumând 780 mp, era constru- al casei situate vizavi de farmacie(sus). Actul de cumpărare a localului it din zid și învelit cu tablă, fiind farmaciei. compus din parter și etaj. Casa se afla pe strada Matei Basarab, pe un colţ stradal realizat împreună cu strada Avram Iancu (care există și azi), având în vecinătatea de vizavi celebra școală a lui Matei Marinescu, clădire de asemenea cu etaj. Această dobândire de proprietate, prin cumpărare, este de neînţeles. Ne aflam deci în septembrie 1948, viaţa politică, economică și socială a României, desigur cu ecouri clare și la Slobozia, era foarte tulbure și nesigură dato-

GEORGE STOIAN

121

rită ascensiunii comuniștilor, sprijiniţi și de ocupanţii sovietici. Printr-o lege din 30 martie 1945, administraţia locală era „purificată”, în sensul înlocuirii conducătorilor „reacţionari” cu persoane desemnate de comuniști, care își începuseră ascensiunea după formarea guvernului „de largă concentrare democratică” condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. Se știe că apoi, în urma primelor alegeri parlamentare postbelice, din 19 noiembrie 1946, puternic fraudate, „forţele democratice” s-au legitimat, partidele istorice au fost complet izolate și arbitrariul puterii comuniste s-a instaurat implacabil. La 20 iulie 1947, conducerea orașului a fost preluată de comuniști, iar în februarie 1948 la Slobozia s-a constituit organizaţia locală a Partidului Muncitoresc Român, avându-l atunci ca prim-secretar pe un oarecare Nicolae Grigorescu. Iată deci câte motive de neliniște. Dar nu numai atmosfera generală ce se instalase crea nesiguranţă pentru viaţa socială și existenţa proprietăţii (care dăduse semne de dezintegrare începând cu Legea agrară din 23 martie 1945), ci chiar actul de la 11 iunie 1948, când au fost naţionalizate de statul comunist în ascensiune proprietăţile economice. La Slobozia au fost atunci naţionalizate moara fraţilor Duru și a lui Ștefan Dedinschi, uzina electrică, mica întreprindere de decorticat orez Doicescu, presa de ulei a lui Mircea Ionescu, abatorul de vite, baia comunală. Și când toate acestea se întâmplau, la doar trei luni distanţă de timp Cupali a cumpărat clădirea farmaciei! Motivaţia acestui demers ne este și azi inexplicabilă. Și iată că, după doar trei săptămâni, la 27 septembrie 1948, gândind probabil că deţinerea a două proprietăţi nu putea fi pe placul comuniștilor, a întreprins un gest cu totul naiv, absolut gratuit și complet atins de nulitate: a „vândut” (desigur, doar pe hârtie) soţiei sale „jumătatea indiviză” din casa de vizavi, de la nr. 132, pe care o stăpâneau amândoi din octombrie 1946, rămânând astfel proprietar al unui singur imobil, farmacia. Pare incredibil, dar actul respectiv de vânzare-cumpărare, imposibil de luat în seamă dată fiind împrejurarea că el se producea între soţi aflaţi în convieţuire normală, a fost „inspirat” chiar de un om al legii, judecătorul Tudor Georgescu (despre care vom vorbi mai pe larg în alt loc), un prieten al familiei. Și, desigur, inevitabilul s-a produs. Chiar mai repede decât ar fi putut bănui Cupali că se va produce. După șapte luni, la 2 aprilie 1949, în baza Decretului nr. 134, emis de Prezidiul Marii a Adunări Naţionale,

NOBILUL FARMACIST

122

Actul prin care Cupali vindea soţiei sale partea lui din casa pe care o stăpâneau împreună Farmacia lui Cupali era una dintre cele mai impunătoare clădiri din oraşul Slobozia. Alături de aceasta se afla tot atât de impozantă Şcoala de comerţ a lui Matei Marinescu.

Fotografiile clădirii sunt realizate din două unghiuri diferite, în anul 1972.

GEORGE STOIAN

123

farmacia lui Cupali a fost naţionalizată fără nici un fel de despăgubire și a trecut în proprietatea statului. Un an mai târziu, la 20 aprilie 1950, în baza Decretului nr. 92, i-au fost naţionalizate imobilul farmaciei și casa de vizavi, de la nr. 132. Astfel că onorabilul farmacist „reușise” să fie proprietar al localului farmaciei sale doar 18 luni. Cupali trecea acum prin momente extrem de tragice ale vieţii sale. Pierduse totul – nu mai avea farmacie, nu mai avea nici măcar o locuinţă, era și foarte bolnav. În plus, avea probleme în familie, în legătură cu relaţia dintre el și soţie, de o gravitate extremă. Practic, tot ce construise onest și devotat o viaţă întreagă acum nu mai exista. Iar el nu mai era omul care s-o poată lua de la început. Să revenim la momentele naţionalizărilor. Într-un alt loc din această carte, autorul, într-o imaginară trăire alături de Cupali și într-un închipuit dialog cu acesta, și-a notat fantezia într-un text pe care îl reluăm aici… … Ce sentimente o fi trăit omul acesta delicat și civilizat când i-a fost confiscat de comuniști tot ce avea? Naţionalizarea aceea de după Războiul cel Mare trebuie să fi fost foarte dureroasă… Au venit la Nobilul Farmacist și i-au spus, probabil cu aceste cuvinte: „Tovarășe Cupali, începând din acest moment nu mai ești stăpân aici. Noi am venit să luăm această farmacie și casa și tot ce ai pentru a le preda poporului. Semnează aici că ai predat de bunăvoie și poţi să pleci. Nu, pleci în acest moment cu ce ai pe dumneata. Restul bunurilor nu-ţi mai aparţin. Sunt ale poporului pe care l-ai exploatat”… Era a doua cumpănă a vieţii lui. Prima fusese în „noaptea aceea”. De fapt, atunci a fost nevoie doar să ia o hotărâre. Grea, desigur, dar atât. Acum era altceva. Acum i se lua totul, totul, îi mai rămânea doar viaţa. Cum vine asta? Să construiești o viaţă tot ce te înconjoară și este al tău, să fi stăpân pe ce ai făcut, să crezi că ai terminat totul și că ai ajuns doar să te bucuri în liniște de ce este al tău, să te odihnești că ţi-a venit vremea odihnei, să crezi că de-acum numai Dumnezeu îţi mai e stăpân și că doar în voia lui te mai afli… Și uite că vin într-o zi, „în numele poporului”, trei oameni lipsiţi de importanţă, un miliţian (se cunoaște după uniformă) și doi cetăţeni (a, se poate înţelege că miliţianul nu e cetăţean, ceilalţi doi erau, da, erau, cine erau?) și îţi spun să pleci imediat de-acolo, așa, cu mâinile în buzunare, că ei rămân stăpâni. Că ce-i al tău, e acum al

124

NOBILUL FARMACIST

lor! „Al poporului” – zic ei. Care popor? Desigur, al întregului popor! „Ni s-a spus să vă spunem, au mai zis aceia, că ar fi mai bine să plecaţi cât mai repede din Slobozia. În orice caz, aici nu mai aveţi voie să fiţi farmacist”. Așa deci! Să plece în altă parte. Da, uite că i-au făcut un bine, i-au dat voie să mai trăiască, dar „în altă parte”. Ce să mai spună, ce să mai facă? A dat să plece… „Ei, alo, tovarășu Cupali! Păi cum pleci, domle? Pleci cu mâna goală? Ia domle procesul-verbal, că ai predat de bunăvoie, ce naiba!”. Urmașii lui Athanasie Cupali au afirmat de-a lungul timpului, (reproducând un fel de „folclor” de familie, dar noi nu știm dacă au fost vreodată confirmaţi de probe materiale) că Farmacistul ar fi aflat cu o zi înainte de 2 aprilie 1949 că era iminent un act al naţionalizării farmaciei și, ca urmare, în noaptea de dinaintea evenimentului ar fi îngropat în spatele casei unele medicamente mai valoroase și un recipient cu mercur. Se crede că el a făcut asta fiindcă nu știa că va fi îndepărtat complet din farmacie și gândea că ar mai fi putut recupera câte ceva, dar restricţiile impuse ulterior l-au făcut să nu mai aibă niciodată acces la bunurile pe care le îngropase. Se mai spune și că, tot în seara de dinaintea naţionalizării bunurilor sale, ar fi salvat câteva obiecte mai preţioase, pe care le-a încredinţat unui prieten pe nume Naum, avocat, obiecte pe care acesta le-ar fi dus probabil la Călărași. Dar noi nu avem nicio dovadă că așa a fost și inventariem aceste informaţii cu rezerva cuvenită. Este cert că în ziua apariţiei Decretului toate farmaciile ce intrau sub incidenţa lui au fost închise și sigilate. Toate bunurile farmaciei Cupali au fost preluate după o săptămână, la 9 aprilie 1949, de către o comisie compusă din doi farmaciști (un „diriginte” și un „licenţiat”), un farmacist asistent, un reprezentant al Ministerului Sănătăţii (care era un anume Vasile Mateescu) și un reprezentant al Miliţiei. Interesant este faptul că din acest grup de „predare-preluare” nu făcea parte nici un „predător”, proprietarul nefiind nici măcar chemat ca asistent. În procesul-verbal încheiat se specifica faptul că inventarul stabilit, în care erau consemnate „mobilierul, vitrinele și tot felul de medicamente aflate în farmacie împreună cu localul și anexele” avea 73 de pagini, ceea ce însemna un inventar foarte bogat. Casa de bani a farmaciei, care a fost sigilată și confiscată tot la data naţionalizării, a fost desigilată mai târziu,

GEORGE STOIAN

125

la data de 3 mai. De asemenea, celelalte două farmacii naţionalizate au fost preluate mai târziu, conform documentelor reproduse aici: la 8 mai a Georgetei Bălășoiu și la 17 mai a lui Hristodor Luzi. Și trebuie să mai spunem, precizând că nu ne putem explica de ce s-a întâmplat astfel, că în Arhivele Naţionale se regăsesc inventarele ultimelor două farmacii amintite, dar inventarul farmaciei Cupali nu se mai păstrează. O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu destinaţia bunurilor naţionalizate / confiscate de la farmacia Cupali. Nu se știe unde au ajuns mobilierul de valoare și nici cea mai importantă parte a obiectelor specifice, inclusiv cele rare, de colecţie. (Doar un dulap-vitrină și câteva recipiente specifice – sticle și borcane – se află acum în proprietatea farmaciei “Galenus”, dar este greu de aflat cum au ajuns acestea aici). Cert este doar faptul că, numai după câteva luni de la naţionalizare, în farmacia Cupali (care devenise „de stat nr. 4”) era totul schimbat, „modernizat” – cum cu multă plăcere se exprimau atunci reprezentanţii Centrofarmului, inventat de comuniști pentru a administra unităţile naţionalizate, dar și cu atribuţii de înfiinţare a altora noi. Farmacia lui Cupali a fost repede redeschisă ca farmacie de stat, avându-l ca diriginte-delegat, detașat aici nu se știe de unde, pentru un timp, pe farmacistul Iosif Adlersberg, urmat ca diriginte de farmacista Elvira Heberling.

126

NOBILUL FARMACIST

Acestea sunt singurele obiecte care au mai rămas (şi care mai există) din farmacia lui Cupali. Ele sunt păstrate de farmacista Ştefania Stănescu (Farmacia Galenus).

Athanasie Cupali rămăsese pe drumuri după naţionalizarea farmaciei sale, astfel că a fost nevoit să apeleze la un personaj influent din renumita familie călărășeană de intelectuali Giurcă. (Nicolae Giurcă era atunci prim-procuror la Procuratura raională Slobozia, navetist de la Călărași. El a cunoscut-o prin anul 1953 pe farmacista Cecilia Bejat, cu care s-a și căsătorit, de la fosta farmacie Cupali, care devenise „de stat nr. 52” și era condusă de Elvira Heberling). Acesta i-a facilitat angajarea la Farmacia nr. 2 din Călărași, unde va rămâne doar circa o lună, după care va fi detașat la Farmacia nr. 3, unde lucra împreună cu farmaciștii Samuel Grinberg și Maria Furnică (conform unui document al Centrofarm din noiembrie 1950. Ironia făcea că toţi aceștia erau farmaciști deposedaţi prin naţionalizare). A fost apoi detașat la farmacia din comuna Ciocănești, ultimul lui loc de muncă, până în luna mai 1953, când a decedat. Revenind, să mai spunem că, după un an, în urma apariţiei Decretului nr. 92/ 1950, familia Cupali pierdea și casele pe care le avea în proprietate. Într-un document întocmit cu această ocazie, se preciza că „locatarul

GEORGE STOIAN

127

Cupali în faţa farmaciei nr. 3 din Călăraşi (anul 1950)

20 aprilie 1950. Procesul verbal de preluare de către autorităţile locale a imobilului naţionalizat în care se afla farmacia.

nu a făcut greutăţi și a semnat de bună voe”, dar culmea ridicolului este că pe actul respectiv semnătura locatarului nu există fiindcă, de fapt, locatarul nici nu participase la confiscarea proprietăţii sale. În documentele primăriei, de după anul 1950, imobilele Cupali figurează în mai multe tabele, situaţii, informări, dări de seamă etc. În acestea s-au aflat Farmacia de stat nr. 4 și organizaţia UTM Slobozia, iar la nr. 132 – Cooperativa Muncă și producţie, un magazin de încălţăminte

NOBILUL FARMACIST

128

și „tovarășul locatar Vasile Erbărescu” (4 februarie 1952 – document al Secţiei de gospodărie comunală, industrie locală și administrare a imobilelor naţionalizate). Prin 1955 Una dintre dovezile naţionalizării imobilului au locuit aici Radu Cosac farmaciei lui Cupali. și Costache Gușe, iar în 1957, despre localul farmaciei se spune că avea 6 încăperi la parter și 8 la etaj și că se afla aici sediul ziarului „Ialomiţa nouă”. Venirea la Slobozia din urmă cu 18 ani a lui Athanasie Cupali fusese un eveniment pentru localnici, ieșirea lui din scenă era acum un fapt oarecare. În rostogolirea de întâmplări care generau neliniștea și chiar spaima oamenilor, cizmele sovieticilor și bocancii comuniștilor locali călcau pretutindeni mereu mai apăsat, mai imprevizibil și mai umilitor. Slobozenii, oamenii de bună-credinţă și intelectualii, trăiau un cutremur al rânduielilor și al normalităţii și erau disperaţi să constate că venise vremea când trebuia să fie preocupaţi de un dureros adevăr: „scapă cine poate”. Cine să mai fie preocupat de Cupali, de drama lui? Prezenţa și existenţa lui se diluau, se pierdeau în inventarul prea multor altor necazuri și neprevăzute întâmplări, nu mai interesau pe nimeni. Din păcate, dar în logica timpului, începuse să devină important că în locul lui rămânea tot o farmacie, mai conta cine le dădea bulinele? ooOOoo Trecerea lui Athanasie Cupali prin Slobozia a lăsat puţine urme adânci și semnificative, ce s-ar putea evoca. În exprimarea sa socială, el nu a fost omul unor acţiuni spectaculoase și, astfel, memorabile. A fost mai degrabă discret, deși, exercitându-și profesia, se afla în mijlocul oamenilor și trebuia să intre în povestea lor. Numai că el intra doar în propria lui poveste. Nu a fost rece și aspru cu cei din jur, nu a fost nici arogant, dimpotrivă, părea un om blând, înţelegător și parcă lipsit de ambiţia de a se ridica deasupra orizontului înconjurător. Cunoscându-l astfel și încercând a-l interpreta, un observator atent și calificat ar fi putut spune

GEORGE STOIAN

129

despre acest om că părea a fi retras într-un univers misterios, numai al lui. La o privire mai atentă însă, s-ar fi putut descoperi că de fapt comportarea aceasta era urmarea unei resemnări autoimpuse, ori poate a unei renunţări. Omul părea uneori de neînţeles. Era abordabil, dar intangibil! Inspira tuturor un respect care te făcea să crezi că e un privilegiu faptul că l-ai cunoscut, că te-ai aflat în preajma lui. Interesant era și faptul că se simţea, se vedea că nu face nici un efort pentru a fi ce era. Era extrem de natural în Cupali împreună cu tatăl său, misterioasa lui carapace și nici nu-ţi când acesta l-a vizitat la Slobozia. Tatăl lui Cupali era atunci orb. dădeai seama că te duci spre el ca spre o fata morgana, atât de aproape și atât de departe, atât de aparent materială și atât de inexistentă. Din motive știute sau neștiute, din cauze limpezi sau inexplicabile, nu era un om iubit. Chiar și el părea a se mulţumi doar cu respectul oamenilor și nu mai părea interesat de afecţiunea acestora. Și nu o trăsătură de caracter îl formase astfel, un egoism ascuns cu grijă, ci conștiinţa faptului că nu putea fi altfel și că doar datorită felului său de a fi nu putea primi mai mult de la oameni. Era încă una dintre resemnările sale. Acesta era Athanasie Cupali de la bilanţ. Era un om tânăr, dar mai avea atât de puţin de trăit!... Boala lui se agrava, ori prăpastia psihică în care căzuse și pe care o conștientiza, pe care o simţea ca pe o rană, îl absorbea prea rapid și implacabil? În ultimii săi trei ani de viaţă, omul acesta a fost al nimănui! FAMILIA Este sigur faptul că Athanasie Cupali a fost toată viaţa lui bărbatul unei singure femei. Educaţia pe care o primise și firea lui nu se împăcau cu aventura. În studenţie fusese dedicat mai mult învăţăturii și pasiunii pentru deprinderea limbilor străine, cum am mai spus – șapte dintre

130

NOBILUL FARMACIST

acestea devenindu-i familiare. În compania femeilor era extrem de manierat și respectuos, dar în același timp timid și retras. Avea în minte doar icoana unei fete pe care o cunoscuse și o îndrăgise, în felul lui special, din clasele liceale. Era din Gevgelia lui și o chema Ianula. A iubit-o în taină, dar nu s-a apropiat de ea niciodată. Ianula era un fel de drăcușor de fată, vorbăreaţă și zvăpăiată, frumoasă și totdeauna veselă, care nu prea îi dădea atenţie fiindcă nu se potriveau deloc. Cu trecerea timpului însă, când ei se maturizaseră și când drumurile lor nu se mai întâlneau zilnic la școală, când se vedeau tot mai rar și se priveau mai cu luare aminte, Ianula părea a fi aflat că se găsea de mult în inima fostului ei coleg, acum student la farmacie, dar amândoi simţeau, fără să-și mărturisească asta, că era prea târziu să redevină copii ori liceeni îndrăgostiţi. El a păstrat-o în minte, imaculată, icoană de iubit doar cu visul, făptură de cristal în care se joacă lumina și sunetele se caută pentru a se împleti într-o muzică celestă. Uneori își zicea că nicio femeie din lumea adevărată nu poate fi aceea din închipuirea sa, dar îi plăcea să se amăgească, să creadă că perfecţiunea poate exista doar într-o femeie, fiindcă în nimic altceva nu putea fi întruchipată. Într-o zi, era pe la sfârșitul facultăţii, a găsit o statuetă într-un anticariat din Istanbul. Imaginea fiinţei ce se topise în bronzul acela strălucitor l-a șocat imediat. Era chiar Ianula! Era iubita din gândurile și din trăirile lui! Și atunci a căzut pentru prima dată în păcat, privind-o dezbrăcată, splendidă și perfectă. A îndrăznit chiar să o atingă, să o privească peste tot, să-i atingă formele ce întruchipau armonia. Semăna perfect cu Ianula lui, surprinsă de artist desculţă pe o piatră, întinzându-și trupul gol și felin spre cer, cu mâinile încrucișate la spate pentru a-și despleti mătasea părului, dăruită cu toată fiinţa ei mării din care părea a fi ieșit de curând și soarelui cu care parcă ar fi vrut să se logodească în acel moment. Se ridicase ușor pe vârfuri, parcă dorise un moment să-și ia zborul și când, înfiorat, dăruitul ei admirator s-a gândit că ar putea-o pierde și-a apropiat-o tandru de piept și a simţit că se topește în nesfârșitul clipei pe care o trăia. S-a revoltat că sub chipul, sub trupul creat parcă din graţia lui Dumnezeu era un carton, o etichetă banală, pe care erau trecute numele ei și – o, Doamne! – preţul… O chema Mimosa, așa o botezase artistul, și lui i-a plăcut numele cu care Ianula lui îi intra acum în viaţă și, pentru prima dată, în simţurile vinovate. A cumpărat imediat statueta și simţea că a luat-o nu numai ca s-o aibă, să fie a lui, ci și

GEORGE STOIAN

131

ca s-o salveze de-acolo, unde era a tuturor și a nimănui, unde intimitatea ei, la care ar fi trebuit să aibă numai el acces, era întinată. I-a fost atunci teamă s-o numească Ianula, deși niciodată n-a înţeles de unde provenea și cum se născuse teama aceea. I-a zis cum a vrut artistul, a numit-o și el Mimosa și s-a logodit imediat cu ea. Când, după terminarea facultăţii, Cupali a nimerit pentru practica profesională într-o farmacie din Turnu Severin, unde în spatele unei balanţe strălucitoare se decupa pe fondul dulapului cu medicamente chipul unei tinere domnișoare, el nici măcar nu bănuia că aceea de acolo va fi femeia cu care își va petrece restul vieţii. Tânăra Cornelia Gogan făcea și ea un fel de practică în farmacia unchiului său, doar pentru acomodarea cu meseria pe care dorea s-o facă în viaţă, aceea de farmacistă. Nici ea nu bănuia atunci că tânărul acela, care spusese atât de timid bună ziua și care i se păruse agreabil de la prima privire, va fi bărbatul pe care-l va numi soţul ei. Pe lângă el, ea era aproape o copilă, cu vreo 12 ani, ori ceva Viitorii soţi Cupali într-o fotografie de epocă mai mult, mai tânără. Era mică de statură și firavă, avea pe chip o frumuseţe desenată discret și evidenţiată de un păr negru, ușor ondulat și tuns scurt. Înfăţișarea ei întruchipa exact modelul timpului său, care nouă astăzi ne provoacă cel puţin un zâmbet înţelegător. Cornelia, fiică a unui inginer de căi ferate, s-a simţit repede atrasă de tânărul și distinsul farmacist. Faptul că acesta era deja titrat în meseria la care ea doar aspira, misterul ce înconjura originea și ţara sa, felul lui de a se purta, politicos și cu blândeţe, aerul nobil ce marca înfăţișarea sa și grija cu care se îmbrăca, dar și atenţia specială pe care o acorda firavei domnișoare au fost tot atâtea

132

Tânăra Cornelia Gogan

NOBILUL FARMACIST

motive care au făcut să se strecoare în sufletul ei un sentiment neînţeles dar plăcut. Cupali a început prin a o trata pe tânăra domnișoară cu o simpatie mai aparte și chiar a început să o iubească atunci când și-a dat seama, puţin speriat, că fata îl iubește. Relaţia lor a început frumos și a evoluat rapid. Plecarea lui Cupali la București, unde s-a angajat la o farmacie, nu a afectat cu nimic intensitatea sentimentelor ce se născuseră între cei doi. Cornelia profita de existenţa în capitală a unei rude pentru a veni uneori să se vadă cu iubitul său. La sfârșitul uneia dintre aceste întâlniri, Cupali i-a strecurat în poșetă o carte poștală ilustrată pe care nota tandru: „Plecând de aici gândește-te la acela care suferă de lipsa ta”.

În anul 1932, cu puţin timp înainte de a veni definitiv la Slobozia, s-au căsătorit la Turnu Severin. În anul următor, la 19 martie, s-a născut Corneliu, singurul lor copil. MaRăvaş de amor notat de Cupali riajul celor doi decurpe o ilustrată pentru Cornelia Gogan, gea normal, viaţa lor la în vremea când erau doar prieteni Slobozia având ca unic centru de interes: farmacia. Lucrau aici, zilnic, amândoi. Au avut aproape permanent ca ajutoare mai multe farmaciste și asistente, dar Cupali era nelipsit, în sarcina sa aflându-se prepararea în laborator a reţetelor. Cornelia, soţia lui, nu apucase să mai facă studii complete de farmacie și lucra acum ca asistentă. Prin 1947-1948 (cine să mai știe exact?) începea să se scrie în familie o poveste ce le va marca tuturor viaţa în anii următori. Totul a început când

GEORGE STOIAN

Scene de familie din primii ani de căsătorie ai soţilor Cupali. În imagini, ei şi fiul lor Corneliu.

133

134

NOBILUL FARMACIST

în existenţa lor a intrat fiica unui tâmplar din Slobozia, copila unor oameni cinstiţi dar săraci, care gândiseră că și-ar putea face fata măcar „ajutor de farmacist”, cum ziceau ei și de aceea îl rugaseră pe Cupali s-o primească, s-o pună la treabă prin casă și prin farmacie, s-o mai și înveţe să prepare câte ceva și să afle cam cum se numesc medicamentele și la ce sunt ele bune. Fata aceasta, hărnicuţă, curată și plină de respect, avea și are un nume pe care autorul nu-l poate consemna întrucât nu are acordul ei. Pentru identificare, îi vom spune domnișoara / doamna „C”, aceasta fiind de fapt prima literă a numelui său de botez. Iar când frumușica domnișoară „C”, care trebăluia toată ziua prin casă și prin farmacie, împlinise vreo 17 anișori, „micul prinţ” al familiei, băiatul Corneliu, care avea doar 16 ani, începuse a se uita către ea într-un alt fel, începuse a o căuta mereu din priviri și începuse a simţi că fata aceea îi intrase în gânduri și că îi plăcea să se uite la ea fără sfârșit. Corneliu nu înţelegea ce se întâmplă, nici nu-l interesa să definească starea pe care o trăia, el știa doar că ar fi vrut să se afle numai în preajma harnicei domnișoare. Nimeni nu știe cum și când i-a mărturisit fetei sentimentele sale. Nimeni nu știe nici cum a evoluat relaţia lor. Oricum, probabil că în anul 1950, când familia era dezmoștenită prin naţionalizarea farmaciei și fusese nevoită să se mute la Călărași, au luat-o cu ei și pe domnișoara „C”. A fost momentul în care tânărul Corneliu a mărturisit părinţilor secretul iubirii pe care o trăia și le-a cerut consimţământul să se căsătorească, chiar dacă el nu avea decât 17 ani. Bineînţeles că inevitabilul s-a produs: doamna Cornelia s-a simţit înșelată ca mamă și a declarat că se va opune până în vecii vecilor acestei căsătorii. Cei doi tineri au fost cuprinși de disperare și trăiau acum o dramă cumplită… ...Seara venise aproape pe nesimţite. Se strecurase printre străzile și casele vechiului Călărași ca o reptilă, cu mers catifelat și pe furiș, parcă vrând să nu deranjeze, topind în ea zgomotele zilei și conturul copacilor. Primăvara părea gata de plecare, se făcuse mai cald în aer și pe „promenada” Călărașiului porniseră a se plimba localnicii, bătătorind agale a nu știu câta oară așternutul pietros al străzii ce unea în eternitatea provinciei vechea și impunătoarea Prefectură cu Piaţa Centrală de legume și de alte alea care provocau zilnic plăcerile tocmelii. „Salut, vecine!”, „Bună seara, doamnă!”, „Ce mai faceţi, domnule?”, „Gigele, poţi să te joci, dar să nu te duci prea departe”, „Ce-aţi

GEORGE STOIAN

135

mai făcut azi?”, „Cu sănătatea, bine?”, „Am desfăcut azi ultimul borcan de zacuscă, dar știţi ce bine s-a păstrat?”... și tot așa, oamenii își zâmbeau, întretăiau vorbe și se arătau fericiţi că a mai venit o seară și că se puteau din nou plimba, ca ieri, ca alaltăieri... Corneliu o privea trist pe fată și nici nu se putuse atinge de prăjitura din faţa sa. Ea mâncase puţin, acum bea gânditoare din sticla cu limonadă roșiatică, evitându-i privirea. În cofetărie nu mai era nimeni și între ei liniștea se așezase ca un baraj. Ea a fost prima care a oftat din adâncurile fiinţei, un oftat care căuta ușurarea. El a urmat-o aproape imediat, i-a repetat oftatul și a închis ochii parcă încercând să se rupă de lume. „Mai vrei?” a întrebat el deodată, iar ea a răspuns imediat: „Ce vorbă e asta, cum adică dacă mai vreau? Nu am stabilit așa? Amândoi am hotărât așa și altfel nu se mai poate!”. „Mergem?” a zis el deodată și, ca răspuns, ea s-a ridicat de la masă și a pornit spre ieșire. El a urmat-o și când a ajuns-o din urmă i-a cuprins umerii și au pornit așa, îngânduraţi. Au mers agale și înlănţuiţi până au ieșit dintre case, apucând-o apoi pe poteca din micul parc și privind fascinaţi către scurgerea Borcei, către dantelele apei ce începea a se polei cu lumină de lună nouă. Nu au mai vorbit, gândeau la fel și ce mai puteau să-și spună? Au ajuns lângă malul apei și s-au oprit pe dâmbul acela pe care-l știau din zilele altor plimbări și altor poezii. De data asta însă nu s-au mai așezat. Au rămas în picioare și priveau cum trece apa, cum se duce clipocind ușor, zglobie și misterioasă. S-au apucat de mână și același prelung oftat i-a unit încă o dată. El a strâns-o de mână și i-a șoptit: „Gata? „Da”, a răspuns ea și a continuat cu glas scăzut: „Ne revedem acolo, ca să fim numai noi amândoi”. Și-au strâns mâinile cu și mai mare putere și s-au lăsat pradă unei încordări ca de arc gata să se elibereze. Inimile lor s-au oprit în loc, respiraţia le-a rămas suspendată... Acum! - Măi, dar ce faceţi voi aici? Glasul acela bărbătesc, profund și autoritar, a răsunat în spatele lor și parcă venea din altă lume, parcă era anume făcut să-i înspăimânte, să-i oprească. - Tu, colegule, măi Vasile, ia vino mai urgent să-i vezi pe ăștia doi că ar cam vrea să se arunce în apă. A venit și celălalt grănicer și s-a repezit de i-a prins de umeri pe

136

NOBILUL FARMACIST

cei doi. „Hai, fiţi cuminţi”, repeta el mereu, îngrijorat să nu-i sperie pe copiii aceia. „Staţi cuminţi” a mai zis el după ce i-a îndepărtat de malul apei. - Mă, voi sunteţi îndrăgostiţi și sunteţi proști, a dat-o pe glumă primul grănicer. Hai, mă, ce mama dracului, mai bine veneaţi să faceţi altceva, că sunteţi tineri și merge. Bă, viaţa e frumoasă, azi e nor, mâine-i senin! Hai cu tata, hai acăsică, nu vă mai las aici, că aici e frontiera mea și mă băgaţi în belea. Și le-au dat direcţia celor doi și ei au mai rămas să se sfătuiască și primul grănicer le-a spus că o să-i conducă acasă colegul lui, el rămâne că are frontieră de păzit și colegul o să-i ducă până acasă și să nu mai facă prostii că îi duce la arest. Au mers până acasă, pe strada aceea 6 Martie,lângă piaţa centrală, chiar vizavi de ea, cu grănicerul în urma lor și ei tăceau rușinaţi. Și când au ajuns, Corneliu s-a întors către omul acela care-i adusese până aici și i-a spus. „Noi aici locuim”. „Amândoi la un loc?” a întrebat soldatul, dar nu i-a mai răspuns nimeni și n-a mai apucat să audă decât niște pași care se pierdeau șovăielnici în noapte... Când Corneliu a împlinit 18 ani, a ieșit de sub tutela părinţilor și, împreună cu domnișoara „C”, a venit la Slobozia. Aici s-au căsătorit foarte repede, bineînţeles că fără consimţământul și fără participarea părinţilor, a soţilor Cupali. Au plecat apoi la Cernavodă, să fie departe de cei care nu-i doreau căsătoriţi, să muncească și să trăiască acolo. Se spune chiar că, având cum erau în epoca aceea catalogaţi de comuniști părinţii săi și, astfel, Corneliu neputând să-și continue studiile, el a hotărât să „treacă” printr-un stagiu muncitoresc, încadrându-se pe șantierul Canalului

Corneliu Cupali şi „C.” în ziua căsătoriei

GEORGE STOIAN

137

Dunăre-Marea Neagră. În 1951, la Cernavodă, în ziua de 6 mai, s-a născut primul lor copil – Cornelia. (Este interesantă folosirea acestui nume în familie; mama era Cornelia, băiatul ei a fost numit Corneliu, iar acesta și-a botezat fiica, de asemenea, Cornelia). După un an și ceva, la 7 noiembrie 1952, a venit pe lume și al doilea lor copil – Dumitru. Acesta s-a născut la Slobozia, unde părinţii reveniseLegitimaţia de student a lui Corneliu, fiul soţilor Cupali ră, părăsind Cernavodă. (Cornelia, fostă laborantă, acum pensionară, are la rândul ei copiii Gabriela (asistentă medicală) și Răzvan (economist). Dumitru, în prezent profesormaistru la un liceu, are un singur băiat – Gabriel, subofiţer. Acești amândoi nepoţi ai lui Athanasie Cupali ne-au pus la dispoziţie o parte dintre documentele și fotografiile de familie, care sunt reproduse în această carte, contribuind de asemenea și cu relatări despre viaţa și evoluţia personajelor prezentate aici. În schimb, doamna „C” a refuzat colaborarea cu autorul, fără a motiva în vreun fel acest refuz. Există bănuiala că doamna „C” nu vrea să retrăiască, prin depănarea unor amintiri, episoade din viaţa ei, pe care dorește mai degrabă să le uite). Într-o carte cu personaje fictive, inventate, autorul are libertatea de a le construi acestora orice fel de biografie și de a le purta prin întâmplări ale căror semnificaţii se îndreaptă către conturarea unor anumite idei. Într-o carte ca aceasta însă, în care autorul, după cum s-a văzut, doar pe alocuri romanţează biografii și întâmplări adevărate, istoria faptelor și vieţile personajelor trebuie să se afle în tiparele adevărului. Chiar dacă acest adevăr face ca eroii cărţii să o ia razna. În acest context, pe care cititorul trebuie să-l înţeleagă și să-l accepte, autorul recunoaște că relatarea faptelor care urmează nu i-a produs plăcere.

NOBILUL FARMACIST

138

ooOOoo Athanasie Cupali, trecuse, înainte de naţionalizarea farmaciei sale, printr-o intervenţie chirurgicală la spitalul bucureștean Colentina. Nu se știe exact ce boală avea și despre ce operaţie a fost vorba, oricum intervenţia se făcuse la aparatul urinar. Piatră la rinichi ori cancer la vezică, ori altceva, nimeni nu știe exact ce a fost, dar ceea ce se cunoaște totuși este faptul că el dobândise o afecţiune severă și permanentă în zona acestor organe, din care cauză trebuia să poarte permanent cu el o pungă în care se recolta urina. Disconfortul creat astfel era nu numai al lui, ci și al persoanei cu care își trăia intimitatea, adică al soţiei lui. Probabil că pe acest fond, în această împrejurare, vizitele mereu mai dese, mai insistente și mai semnificative la farmacie ale unui cunoscut magistrat local, judecătorul Theodor Georgescu, au început să se producă la momentul „potrivit” și nu puteau să nu aibă urmări. Începea să se vadă, vorba ceea, de la o poștă, că doamna lui Cupali, Cornelia, se prinsese în plasa întinsă de judecătorul care era un om liber, adică neînsurat, și care, arătos și șarmant, nu era deloc un bărbat căruia o femeie să-i poată rezista prea mult. După o vreme, simţise desigur și Cupali că,

Casa din Călăraşi în care soţii Cupali stăteau cu chirie se află şi azi, când este declarată monument istoric de arhitectură, vizavi de vechea piaţă agroalimentară a oraşului

GEORGE STOIAN

139

probabil, în patul său conjugal se mai strecurase cineva și ne este greu să apreciem ce era atunci în sufletul lui. Și totuși, evenimentele și-au urmat cursul în acest fel. Și chiar când, după naţionalizare, familia Cupali a trebuit să se mute la Călărași, unde cei doi soţi au locuit cu chirie pe strada 6 Martie, nr. 63 (era o casă mare, “boierească”, situată chiar vizavi de piaţa Călărașiului; casa respectivă există și azi, o prezentăm și noi într-o fotografie alăturată, și este înscrisă în lista monumentelor locale de arhitectură), judecătorul Georgescu Certificatul de deces. Din păcate, devenise aproape un documentul nu precizează cauza morţii. navetist permanent pe ruta Slobozia-Călărași. După ce s-a transferat de la farmacia nr. 3 din Călărași la farmacia din comuna Ciocănești, Cupali lăsa în patul din dormitorul său un loc gol întrucât nu putea să facă o navetă zilnică atât de grea, la vremea aceea neexistând mijloace de transport de care s-ar fi putut folosi. Astfel că el locuia, practic aproape permanent, în farmacia din Ciocănești, unde încerca destul de aproximativ să-și pregătească mesele de dimineaţă și de seară, pentru masa de prânz trebuind să facă zilnic o deplasare de vreo trei kilometri la cantina unui „gostat” din zonă. Între timp, judecătorul Georgescu continua să facă naveta de la Slobozia la Călărași…

140

NOBILUL FARMACIST

În dimineaţa zilei de 23 mai 1953, Athanasie Cupali a fost găsit mort în incinta farmaciei din comuna Ciocănești. Femeia de serviciu l-a descoperit în zori, când a venit să facă obișnuita curăţenie. Murise acolo singur, așezat pe un scaun. În certificatul de deces nu este menţionată cauza morţii, dar se crede că a fost vorba de o insuficienţă renală. La trei ani după moartea soţului ei, în anul 1956, Cornelia Cupali s-a căsătorit, la Călărași, cu judecătorul Theodor Georgescu. Se oficializa astfel o relaţie care, în cei 7-8 ani care trecuseră de la începuturile ei, devenise pur și simplu notorie. Cornelia lucra ca asistentă la farmacia Veroniade din Călărași. Acolo era colegă cu o altă asistentă, Elena, din Dragalina, femeie cu vârstă Cornelia, fosta soţie a lui Cupali, incertă, cu înfăţișare și comîmpreună cu judecătorul portament pe care încă de la T. Georgescu, cu care se căsătorise prima vedere le puteai ușor (fotografia a fost realizată la 26 august 1964) asocia cu vulgaritatea, care avusese un copil „din flori”, mort înecat la o vârstă fragedă. Era o femeie cu relaţii complicate, care se pare că se asocia cu o verișoară în aventuri mai mult decât dubioase. Pe această femeie s-a gândit Cornelia să i-o facă fiului său Corneliu „cadou”. De fapt, ea a vrut să facă orice pentru a-și despărţi fiul de „C”, pe care nu o dorise niciodată ca

GEORGE STOIAN

141

noră. Și a reușit, ba chiar cu acte în regulă. Așa se face că, în anul 1957, Corneliu se despărţea de „C”, pe care o lăsa la Slobozia, și se unea cu această Elena. Și când toate se împliniseră, Cornelia a hotărât că era timpul să facă o schimbare radicală în viaţa familiei și, cu sprijinul unui frate din București, au devenit locuitori ai Capitalei, pe strada Mozart din cartierul Floreasca. La București, Theodor Georgescu avea să ajungă șef al Secţiei Cercetări Penale din Grupa de Anchete Speciale din Procuratura Generală a României, iar Cornelia s-a aflat mai mulţi ani șef de depozit al Centrofarm. O senzaţie de nefiresc se degaja acum din „construcţia” familială începută atât de curat de Athanasie Cupali. Relaţia lui Corneliu cu noua sa soţie, Elena, nu „funcţiona”, bătrâna Cornelia pierdea puterea de a conduce, judecătorul Georgescu, devenit acum procuror, era tot mai absorbit de munca sa și mai absent din universul familial. „C”, care păstra nostalgia vremilor trecute, se mai întâlnea uneori cu fostul ei soţ Corneliu, dar a sfârșit prin a se căsători și ea, doar formal, prin anul 1973. Corneliu, care între timp făcuse studii universitare și devenise diplomat economist, pierduse ritmul relaţiei cu Elena, soţia pe care i-o impusese mama lui și pe care o înșela la modul evident cu verișoara ei. Corneliu și Elena au divorţat în anul 1976. Pentru Corneliu au urmat doi ani de derută, ani în care nu se putea regăsi și în care uitase cine este. Trăia cu speranţa că o va putea recăpăta pe „C”. A murit după doi ani într-un mod stupid, la spitalul Floreasca din București. Probabil că în ultimele sale secunde de viaţă și-a mai strigat încă o dată dispreţul profund pe care îl nutrea faţă de judecătorul Georgescu. Fusese internat pentru o operaţie de ulcer. Era chinuit de dureri mari și, sub efectul unor sedative puternice, avea luciditatea diminuată. A înghiţit în neștire un os de pasăre, care i-a perforat un intestin și i-a provocat ulterior o infecţie generalizată, datorită căreia a murit rapid. Avea doar 45 de ani. Dumnezeu lăsase ca oamenii cei mai vinovaţi din universul familiei Cupali să le supravieţuiască tuturor. Judecătorul Georgescu a murit bolnav de o boală extrem de rară la bărbaţi – cancer la sân. S-a stins în anul 1998. Cornelia a murit când credea că va atinge vârsta la care murise și mama ei – 97 de ani. Dar, în anul 2004, s-a prăpădit când împlinise 94 de ani.

142

NOBILUL FARMACIST

Trebuie să spunem adevărul până la capăt. În dimineaţa în care Cupali a fost găsit mort la farmacie, notarul primăriei din comuna Ciocănești a eliberat repede certificatul de deces, probabil la presiunea unui om pe care nu-l putea refuza, adică a judecătorului Georgescu. La fel putem presupune că, la baza certificatului de deces, nu a existat un act medical constatator, dovadă că în document nu este menţionată cauza morţii, pe care ar fi putut-o formula numai un medic. Și mai mult intrigă faptul că, deși decesul se produsese în momentele în care omul fusese singur și astfel se putea presupune orice drept cauză a morţii, nu s-a mai pus problema unei anchete sau, eventual, a unei necropsii. Este sigur faptul că judecătorul Georgescu a organizat transportul cadavrului la Călărași, unde Cupali a fost înmormântat, în cimitirul central, într-un anonimat aproape desăvârșit, trist și nemeritat. Exista indicii mai mult decât sigure că, la mai puțin de un an după înmormântare, Cupali a fost deshumat (desigur, prin intervenția judecătorului Georgescu) pentru a-i fi scoasă din gură lucrarea dentară, care era foarte valoroasă fiind din aur. Se crede că Georgescu și Cornelia au vândut această lucrare și cu banii obținuți au completat o sumă pe care au dat-o pentru un apartament în București. Profanarea aceasta era probabil ultimul rău care i se mai putea întâmpla acestui nefericit. Prin anul 1970, Georgescu, acum căsătorit cu fosta soţie a lui Cupali și ajuns procuror important și cu influenţă în București, a dobândit un loc de veci în cimitirul Belu. Cornelia i-a înmormântat aici pe toţi: pe fiul ei Corneliu, pe fratele ei Octavian, pe soţul ei de-al doilea – Tudor Georgescu și… Athanasie Cupali a fost menţionat pe cruce, dar există bănuiala că osemintele sale nu se află acolo, ci au rămas părăsite în cimitirul din Călărași. Oricum, nimeni dintre urmașii care ar putea povesti ceva nu știe care este adevărul și toţi înclină să creadă că rămășiţele pământești ale lui Cupali au rămas la Călărași și, desigur, au fost azvârlite ca fiind necunoscute, atunci când un alt decedat a fost adus să se odihnească acolo veșnic. Veșnicie care Nobilulului Farmacist i-a fost hărăzită a se consuma probabil într-o groapă de gunoi. În ultimii vreo doi-trei ani de viaţă, Cornelia a fost întreţinută de o nepoată a fostului soţ Georgescu, căreia i-a lăsat moștenire casa pe care o deţinuse în București, obiectele ce-i rămăseseră ca amintiri după 94 de ani de viaţă și un carnet în care Cupali își notase numele slobozenilor care

GEORGE STOIAN

143

luaseră de la el medicamente pe datorie și nu mai apucaseră să le plătească. Din filele carnetului lipseau însă numele celor ce i-au fost cei mai apropiaţi și care, din păcate, aveau la el datoriile cele mai mari. Monumentul funerar din cimitirul Belu i-a reunit, într-o inscripţie dureros de ironică, pe Athanasie Cupali cu Tudor Georgescu și Cornelia, care, numindu-se pe marmura crucii Georgescu, nici dincolo de moarte nu a rămas a fi femeia Nobilului Farmacist.

EL. OMUL. CÂTEVA SCENE DIN VIAŢA LUI, CARE ÎL ARATĂ DEPLIN CUM A FOST ŞI DUPĂ ACEEA CUM S-A ÎNTÂMPLAT DE A MURIT

GEORGE STOIAN

147

...Autorul biografiei lui Athanasie Cupali mărturisește aici plăcerea pe care o resimte în faţa perspectivei de a rămâne singur cu personajul său. Da, simt acum parcă o ușurare că am scăpat de atâţia oameni care au circulat prin această carte. În sfârșit, singur cu Nobilul Farmacist, mă pot concentra asupra lui, pot să-l privesc mai atent, să-l ascult și să-l înţeleg. Am spus multe despre el până aici, dar sigur nu am spus totul. Cred că trăirea exterioară a eroului meu nu a fost interesantă. Spuneam undeva că el nu participa la viaţa orașului, nu avea prieteni cu care să cultive relaţii apropiate. Se ţinea departe și de ceilalţi intelectuali ai Sloboziei. Nu era un om rece, rămânea însă distant și de o corectitudine care pur și simplu îi descumpănea pe cei care-l cunoșteau. Era construit altfel, un bărbat de o fineţe aproape efeminată, politicos și de un bunsimţ pe care i-l recunoșteai a fi din fibra, din substanţa lui. Oamenii din oraș, pacienţii și colegii lui vedeau în el un om onest și un profesionist fără cusur, interesat mereu să înveţe ceva și să ajute pe cineva. Și, totodată, cu toţii parcă ghiceau în el existenţa a încă unui Cupali. A acelui Cupali care, dincolo de aparenţe, avea o viaţă personală, intimă, profundă și indescifrabilă. Acolo probabil sălășluia adevărata valoare a acestui om, în celălalt, în gândurile și trăirile interioare ale celui nevăzut și secret, ciudat și inefabil. Aparent, se comporta simplu și direct. Acesta era Cupali “din vitrină”, cel din faţa oamenilor care nu aveau cu el altă treabă decât aceea de a primi de la el medicamente și uneori sfaturi medicale. Pentru cine privea mai atent însă, era interesant de observat că osârdia cu care se lupta pentru sănătatea oamenilor avea în ea ceva mai mult decât bunul lui simţ natural și respectul firesc pentru profesie. Ceva ascuns, tainic, se afla undeva și cunoscuţii lui, cei cu o mai mare acuitate a observaţiei, îl socoteau a fi, pe lângă altele, și enigmatic. Dar ce importanţă aveau toate acestea? Prea puţini oameni erau interesaţi despre cum era farmacistul Cupali în “amănunţimea” lui, atâta vreme cât puteau spune despre el că e un bun cetăţean, un bun farmacist și un om cumsecade. În intimitatea lui, Cupali avea teamă, milă și oroare de morţi. El dezvoltase în sinea lui o adevărată teorie despre condiţia mortului și pe eșafodajul ideilor lui așezase mai întâi cerinţa ca fiinţa umană să facă totul, să i se facă totul acesteia, pentru a nu ajunge la starea de cadavru. Cel mai important era deci ca omul să evite moartea, să învingă boala, să se facă bine și să fie sănătos. Omul trebuie să nu moară! Ce utopie! Totuși, acesta să fi fost oare resortul care-i alimenta și îi anima strădania de

148

NOBILUL FARMACIST

a-și face meseria cât mai bine, de a-i ajuta pe oameni să fie sănătoși, să trăiască? Da, probabil da! Dar de ce asta? Se întâmplase ceva în trecutul lui, ceva care i-a răscolit profund conștiinţa și credinţa, ceva definitiv și revolut? Fusese ceva, cu siguranţă, și un posibil răspuns s-ar fi putut găsi într-o întâmplare pe care tânărul Cupali o traversase îngrozit. Era într-o vară când, în vacanţă studenţească fiind, se afla la prietenul tatălui să din orășelul vâlcean Drăgășani. Liniștea și dreapta rânduială ale micuţului oraș au fost atunci adânc tulburate de un eveniment de o duritate extremă, căruia Cupali i-a fost aproape martor, oricum – care s-a derulat în toată oroarea sa cu el aflat acolo. Faptele au fost următoarele. Într-o zi, un stupid accident forestier de muncă a curmat viaţa unui muncitor, vecin de-al gazdei lui Cupali, om sărman, cu o casă plină de copii și de necazuri. Se întâmplase asta într-o dimineaţă. Familia și rudele au hotărât atunci să-l îngroape pe nefericit chiar a doua zi, de ce să-l mai ţină?, ziceau ei, era și foarte cald, se temeau cu toţii că “se strică mortul”. Și fiindcă amărâtul acela nu avea și el un costum de haine mai nou cu care “să plece pe lumea ailaltă”, nevasta lui a hotărât să-l îmbrace în costumul băiatului lor cel mai mare, care se afla în armată departe, pe undeva prin judeţul Constanţa, probabil la Medgidia. Așa au făcut, iar pe băiatul lor, militarul, chiar nu l-au mai anunţat deloc despre tragedie și despre înmormântare, ziceau ei că e departe și poate că nici nu avea timp să ajungă și-apoi drumul lui i-ar fi costat o groază de bani și de unde bani? “O să-i spunem după aia, și-așa, dacă vine doar nu-l mai înviază el” – a conchis nevasta mortului, care nici nu mai avea lacrimi să mai plângă. A fost o înmormântare sărăcăcioasă, cu câţiva oameni care se târau prin căldură în urma mortului și, chiar a doua zi, o scrisoare pornea către unitatea militară a băiatului. În scrisoare, cu mâna unui vecin care știa carte, mama îi scria băiatului despre necazul familiei și îl ruga s-o ierte că l-a trimis pe taică-său în groapă cu costumul lui aproape nou, că altfel nu s-a putut și îl asigura că o să-l ajute și ea să-și facă altul la croitorul cel mai bun, când o să-și termine armata. După câteva zile însă, mama s-a pomenit cu băiatul militar acasă. Acesta își luase în mod excepţional o permisie și venise urgent întrucât, pretindea el, într-un loc ascuns din căptușeala hainei cu care fusese îngropat tatăl lui, el ascunsese niște bani, destul de mulţi faţă de sărăcia lor, dar importanţi fiindcă băiatul îi agonisise cu multă sudoare înante de a pleca militar și avea mare nevoie de ei când se va lăsa, în curând, la vatră. Tot Drăgășaniul a aflat atunci tărășenia și, într-un efort de oameni cumsecade, au pus vorbă cu vorbă

GEORGE STOIAN

149

până au obţinut aprobarea domnilor procurori ca să dezgroape mortul și să-și ia băiatul banii din căptușeala hainei. Cupali își amintea bine toate acestea. Era acolo când s-au petrecut, le-a trăit și el, nu le-a aflat din povestiri. În ziua când s-a făcut deshumarea, cu acordul și cu participarea a doi procurori și trei jandarmi, de proaspătul mormânt s-au apropiat câţiva curioși, ţinuţi însă mai la distanţă de oamenii legii. Numai băiatul militar a avut voie să fie acolo, pe marginea gropii, el și trei muncitori gropari. Cupali a fost și el la cimitir, dar a stat mult mai departe, singur, astfel că tot ce s-a întâmplat în ziua aceea i-a rămas cu putere și relief în memoria afectivă. Atunci s-a petrecut o surpriză de proporţii. În mormântul răscolit, nu s-a găsit niciun mort. Totul părea a fi ca înainte, și sicriul era acolo, numai că acesta era gol. Vestea a fulgerat orășelul și a generat incredibile povești despre strigoi și despre morţi nedefinitive. Oamenii legii însă, nu s-au lăsat copleșiţi de aceste povești și au declanșat o susţinută cercetare a cazului. În câteva zile, lucrurile s-au lămurit și aflarea adevărului a bulversat, a uimit, a revoltat, a îngrozit și a îngreţoșat întreaga suflare a Drăgășaniului. Cupali a crezut atunci că nu înţelege bine ce s-a întâmplat și că faptele acelea nu puteau fi adevărate, deși totul era evident și sigur. Capătul firului care a descâlcit misterul a pornit de la o femeie din localitate, care și-a amintit cum, cu ceva timp în urmă, văzuse într-o curte niște rufe puse la uscat și, intrigată, remarcase acolo o bluză violet, cu mâneca lungă și cu revere albe, croșetate. Cu o bluză ca aceea fusese înmormântată în urmă cu vreo lună de zile o soră de-a ei. Femeia și-a zis atunci că nu putea fi la mijloc decât o mare coincidenţă, deși în sinea ei era chiar sigură că o bluză exact ca aceea, pe care ea însăși o cususe și i-o dăruise surorii ei mai demult, nu mai putea să fie în oraș. Atunci a amânat “cercetarea cazului”, dar acum și-a zis că n-ar fi rău dacă le-ar povesti și anchetatorilor ce știa ea. A fost declicul hotărâtor. N-a mai rămas decât o chestiune de ore până la aflarea îngrozitorului adevăr. Morţii erau dezgropaţi și daţi la porci. Un crescător de porci, cu vreo 15-20 de animale în curte, dar cu peste 50 într-un adăpost aflat în apropierea casei lui, sub poala unei pădurici, dezgropa în timpul nopţii morţii “proaspeţi”, le oprea hainele și capetele (“căpăţânile” – le zicea el la anchetă) și îi dădea ca hrană la porci. Cupali a trăit clipe îngrozitoare la reconstituirea cazului, cu individul acela încătușat. Din tot ce s-a petrecut în ziua aceea, când sute de localnici care își plângeau acum de două ori morţii, erau porniţi să-l sfâșie pe netrebnic, tânărul student s-a cutremurat atunci și nu a uitat nicio-

150

NOBILUL FARMACIST

dată urletul unei femei care își îngropase de curând o fată de 19 ani și care acum, ca o fiară dezlănţuită, acoperea vuietul mulţimii revoltate cu strigătul ei disperat: “Mi-ai dat-o s-o mănânce porcii pe frumoasa mea, nenorocitule, iadul să te mănânce și pe tine, bestie nenorocită! Doamne, ajută să nu văd cu ochii minţii mele cum mâncau porcii din frumoasa mea, din burtica și din ţâţișoarele ei, din mânuţele ei și din piciorușele ei! Ajută, Doamne, o, oameni buni, ce mă fac eu acum? Pe cine mai tămâi eu acum la mormântul acela gol, unde era frumoasa mea, Doamne? Daţi-mi capul ei, măcar capul ei, să-mi pieptăn fata, să mi-o plâng pe frumoasa mea!”. Athanasie Cupali a devenit farmacist și nu a uitat niciodată ziua aceea. Adesea, trăia coșmaruri când amintirea se insinua mai pregnantă în fiinţa sa. Pe nesimţite, el dobândise o nouă atitudine faţă de moarte și, în meditaţiile sale, încerca să formuleze consideraţii, să adune în mintea lui idei despre condiţia mortului. Dar nu putea alcătui nimic care să servească unei iniţiative practice și, atunci, se împăca oarecum cu gândul că el avea măcar puterea de a face ca oamenii să nu moară... ooooo “…există și oameni fericiţi. Așa se spune. Dar știu ei ce e fericirea, ori știu ei de cât bine și de ce fel de bine au nevoie ca să fie fericiţi? Care este nivelul lor de așteptare și de satisfacţie? Cu siguranţă că oamenii care se mulţumesc cu puţin sunt mai fericiţi decât ceilalţi. Dar cât de mult trebuie să ceri pentru a te simţi dăruit și răsplătit îndeajuns pentru a fi fericit? Poate trebuie doar să înveţi să ceri puţin și asta-i destul! Dar până la ce limită? Și, în definitiv, ce-l poate face pe om fericit ? Dragostea, prietenii, averea, mâncarea, arta, sănătatea, profesia ?... “ Așezat în fotoliul lui vechi din nuiele împletite, cu capul răsturnat pe spate și cu privirea în tavanul nedefinit, Nobilul Farmacist cugeta la toate astea și nici n-a observat că lumânarea arsese aproape toată. În curând avea să rămână pe întuneric și în subsolul acesta întunericul era negru, era perfect, era de catran. Putea să fie și înspăimântător, dar pentru el nu. Uneori îi plăcuse chiar să rămână în beznă, i se părea atunci că se poate concentra mai bine asupra unui gând. Dar acum n-ar fi vrut întunericul - “poţi să te gândești la fericire pe întuneric?” – a fost spaima lui când și-a dat seama că lumânarea se consumase. A aprins imediat alta și a apropiat-o mai mult de Mimosa. I-a luminat profilul filiform și

GEORGE STOIAN

151

armonios – o, Doamne, unde era în acel moment Ianula lui de altădată, fata aceea din tinereţea lui, fata aceea care se topise în bronzul acestei mici statuete... Iată, acum, Mimosa își despletea conturul într-o umbră exagerată și acaparatoare, care tremura peste lucrurile din încăpere și asta îl făcea să o simtă vie și adevărată, să o simtă lângă el, cu el, a lui. “Dragostea îl face pe om fericit? - a gândit atunci parcă în mod automat, Dar nu, i s-a părut deodată că gândise asta cineva din afara lui, altcineva pusese această întrebare și el trebuia să răspundă. El nu putea să întrebe asta fiindcă nu mai credea în dragoste. Știa ce e asta, o divinizase în frageda lui tinereţe pe Ianula - o himeră? -, își iubise soţia, pe Cornelia, se simţise confortabil în interiorul acestui sentiment, poate prea confortabil și de aceea nici nu observase când acesta începuse să se dilueze. El nu știuse să păstreze dragostea, Cornelia nu l-a ajutat sau cineva din afara împreunării lor se insinuase în particula lor de univers, ca un vierme perfid în splendoarea unui măr sănătos? “... dar eu de ce nu sunt fericit? Am greșit eu cuiva, cândva și acum trebuie să plătesc cu nefericirea pe care o trăiesc? Am greșit faţă de mine, da, asta e! M-am minţit, m-am înșelat, m-am dispreţuit, mi-am vrut răul... Nu am fost atent la ce mi se întâmplă, da! Eu mi-am făcut mie toate astea și asta se răzbună. Trebuie să plătesc. Dar întrebasem: ce-l poate face pe om fericit? Aleg din toate profesia, ca să mă pot declara, totuși!, și eu fericit. Da, iată că m-am hotărât. Am ales ca sursă a fericirii mele profesia și acum mă simt bine. Am crezut că nu mă mai pot salva…” A zâmbit la acest gând. Glumea cu el, desigur. Autoironia îi făcea însă bine, mai ales când și-a dat seama că filosofa într-un registru minor, parcă ar fi fost partener într-o discuţie de oameni neinstruiţi, naivi. În seara aceea, Nobilul Farmacist coborâse în universal lui din subsolul farmaciei cu gândul de a lua o hotărâre. Se petrecea ceva grav, ceva inadmisibil, dar iată, ceva firesc. Adică ceva care devenise firesc. Bănuise, știuse, tăcuse, acceptase. Da? Chiar așa a fost? În timp, nu știuse că așa era, nu știuse fiindcă refuza să se gândească la asta și credea că nu știe nimic. Nu știa de când începuse plecarea de lângă el a Corneliei. Când și-a dat seama că ceva se întâmplă – se întâmplase deja! – era desigur târziu și poate ireparabil. A încercat să evite a se convinge, a încercat s-o readucă la el pe Cornelia repunând în “scenă” unele dintre comportamentele din primii ani ai relaţiei lor. Dar și-a dat seama că nu merge, că era totul fals și ridicol. A încercat să stea mereu “de strajă”, ca să nu se mai poată petrece ceea ce bănuia el că se întâmplă. Au avut loc scene

152

NOBILUL FARMACIST

penibile, a simţit atunci că este în pericol să i se facă rușine de el însuși și a renunţat. A încercat să uite că a crezut vreodată asta, a încercat să evite momentele, împrejurările în care era în pericol să vadă ceva ce l-ar fi putut convinge definitiv că avea, că avusese dreptate. Ajunsese să se învinovăţească în momentele în care ceva se întâmpla, ceva convingător, iar el nu încercase să evite a se afla acolo ori a asculta ce nu trebuia să audă. Și așa, minciuna cu care vroia să se înconjoare parcă începuse să dea roade, mai ales că se putea folosi și de cel mai bun pansament al rănilor ce-l ameninţau: preocuparea profesională. Dar în dimineaţa acelei zile inevitabilul s-a produs. Imediat după ce amândoi deschiseseră farmacia, Nobilul Farmacist s-a îndreptat către micul sertar al casieriei și, căutând a alege de-acolo câteva bancnote pe care urma să le ia cu el, i s-a adresat Corneliei: − Dragă, m-am gândit mai bine. Astăzi vreau să dau banii la primărie. Am promis și vreau să mă ţin de cuvânt cât mai repede, iar în plus poate reușesc să și discut ceva cu primarul. După aia vreau să ajung și la baia comunală, tu știi că ăștia nu ne-au dat nici până azi datoria de bani? − Chiar așa? a zis Cornelia, cam absentă și aparent preocupată să privească niște borcane albastre, să vadă adică dacă sunt bine aranjate și aliniate în raft. Du-te, dragă, a completat ea după un timp întorcând capul, cu o privire goală și indiferentă spre el. Nobilul Farmacist și-a mai făcut puţin de lucru cu niște hârtii, după care a părăsit farmacia pe ușa din faţă, adresându-i Corneliei un aproximativ “la revedere” și stârnind cu deschiderea și închiderea ușii clinchetul clopoţelului de deasupra. În clipa aceea, dacă ar fi știut ce va urma, cu siguranţă că s-ar fi hotărât să nu mai plece, ori și-ar fi făcut un plan special pentru întoarcerea acasă. Astfel că, dacă nimic nu a împiedicat întâmplarea acelei dimineţi, ea s-a produs în mod firesc. Farmacistul a revenit destul de repede. La primărie, care era și aproape, a întârziat foarte puţin fiindcă nici primarul nu era acolo, iar la baia comunală a hotărât să nu mai meargă, s-a gândit să-i mai amâne o zi, două cu plata datoriei. Astfel că s-a întors acasă destul de repede. Nu a intrat în farmacie pe ușa din faţă, a mers mai întâi în spatele casei, nici nu mai știe pentru ce. A zăbovit ceva timp pe-acolo, după care s-a hotărât să revină în oficină unde îl așteptau câteva reţete de preparat. A intrat pe ușa din spate, pe care a deschis-o încet, ezitant, ca și cum ar fi vrut să nu intre imediat. Probabil că doar jumătate din corpul lui trecuse dincolo de cadrul ușii, când a privit către stânga, în spaţiul din spatele rafturilor cu

GEORGE STOIAN

153

medicamente. În acel moment, bătăile inimii sale, respiraţia, gândirea, întreaga energie a corpului său, toate, parcă i s-au oprit în loc și, câteva secunde, în Nobilul Farmacist s-a aflat un alt om, gol de viaţă și deconectat de la lumea înconjurătoare. Câteva secunde... doar cât a fost nevoie să vadă, să afle că ceea ce vedea era adevărat. Cornelia, nevasta și femeia lui, ridicată ușor pe vârfurile pantofilor ei negri, micuţă cum era, se pierduse în îmbrăţișarea acelui bărbat, care o domina cu strânsoarea sa, cu aplecarea și respiraţia sa precipitată, în care o învăluia pe Cornelia pentru a o domina și mai mult, pentru a o răpi din această lume, pentru a o absorbi în el pentru totdeauna. Nobilul Farmacist a văzut, a înţeles. Niciun moment nu a avut tentaţia să întreprindă ceva. S-a resemnat deodată și, cu o luciditate pe care nu și-a putut-o explica niciodată, a hotărât că e mai bine să se retragă. S-a retras cu multă prudenţă, închizând atent și fără zgomot ușa. Dincolo, a rămas un timp în așteptare – l-au simţit, vor întreprinde ceva reparator ori explicativ ? -, dar nu s-a mai petrecut nimic și el a ieșit în curte, apoi din nou în stradă și... nu a mai știut cât a rătăcit și pe unde l-au dus în dimineaţa aceea pașii lui, lăsaţi slobozi. Cornelia nu-l văzuse, știa sigur, dar n-a putut afla niciodată dacă, în ziua aceea, judecătorul Georgescu, prietenul casei, pe care îl bănuia de mult a se fi apropiat prea nepotrivit de nevasta lui, a sesizat că a fost văzut îmbrăţișând-o. Iar dacă și-a dat seama de asta, i-a spus ceva Corneliei? Aparent, relaţiile dintre ei au rămas neschimbate, vizitele acestuia erau la fel de dese și de fără scop explicit la farmacie. Între ei doi, ca bărbaţi și ca intelectuali, ca oameni civilizaţi, nu s-a modificat nimic în comportament, în sensul că s-a menţinut aceeași stare rece și distantă. Doar că Nobilul Farmacist credea acum, i se părea poate, că în purtarea judecătorului intervenise o ușoară schimbare, aceea care-i face pe bărbaţi să se creadă, într-o împrejurare sau într-o relaţie anume, victorioși și, astfel, să devină mai siguri pe ei, dar și stângaci în a-și ascunde aroganţa. Totodată, judecătorul Georgescu părea a-și fi asumat rolul de protector al Farmacistului - și asta era foarte neplăcut -, părea mai blând și mai îngăduitor cu el. Ca “răsplată” pentru răul pe care i-l făcea? Acum, Nobilul Farmacist, retras în singurătatea laboratorului său secret, era neliniștit la gândul că trebuia să ia o hotărâre definitivă. Trecuseră vreo două săptămâni de la nefericita întâmplare petrecută în dimineaţa aceea. Azi mâncase cu Cornelia tocmai pe la două după-amiază, nu prea se întâmpla asta, dar avuseseră mai multă treaba în farmacie și nici fata care-i ajuta în casă nu putuse veni. Au mâncat prost și fără

154

NOBILUL FARMACIST

poftă, improvizat, cam nervoși, încordaţi amândoi. La sfârșitul mesei, dintr-un fleac, dintr-o prostie, ceva îngrozitor s-a produs. Cornelia se declarase obosită și insistase ca el să strângă masa și chiar să spele și vasele. El mai făcuse asta, cererea Corneliei nu era neobișnuită în acel moment, dar în ziua aceea simţea că n-o mai putea face și asta fiindcă nu-i picase bine tonul ei, modul cum ea îi ceruse asta. În plus, în el erau deja multe acumulări care ameninţau să-i strivească demnitatea. S-a crispat puţin și, fără să gândească prea mult cum răspunde insistenţelor ei, a spus deodată: “Cornelia, dar tu nu poţi face nimic fără mine?”. Răspunsul Corneliei a venit rapid, tăios și devastator: “Dragă, dar tu încă n-ai înţeles că eu fac totul fără tine? N-ai priceput că nu mai am nevoie de tine? Dacă n-ai înţeles nimic, înseamnă că ești un mare prost!”. Aici a fost începutul sfârșitului! Nobilul farmacist a rămas interzis. În secundele următoare, amândoi au știut exact și dureros că se spusese ceva grav și ireparabil. Nobilul Farmacist a avut atunci o singură dorinţă: să încerce Cornelia să repare uriașa ei gafă, să improvizeze ceva la care s-ar fi referit și care nu ar fi fost bine exprimat. El ar fi fost gata atunci să creadă orice, ar fi vrut, pentru liniștea și echilibrul lui sufletesc, să fie minţit Dar nu s-a mai întâmplat nimic. Cu aerul că a fost ofensată, Cornelia a ieșit din bucătărie. “… ei, fericire!” s-a pomenit el deodată spunând asta cu voce tare. Și gândurile lui au coborât atunci peste umbrele pe care Mimosa le arunca din pâlpâirea lumânării, și s-au amestecat cu ele, în jocul și în dansul lor peste lucrurile din încăpere și el nu mai știa atunci nimic decât că trebuie să-și pună întrebări. Ce a fost, ce este mai adevărat? Frumoasa și zglobia Ianula din visul și din dorinţele lui, ori acest bulgăre de bronz din care și-a luat chip și gingășie Mimosa? Bine, dar Mimosa este însăși Ianula, împietrită și veșnic rămasă aceeași pentru el. Este adevărat, e bine, dar el ce trebuie să facă acum? “Sunt în viaţa reală, trăiesc și mă cheamă Athanasie Cupali. Ce trebuie să fac?”. Nobilul Farmacist știa care sunt variantele dintre care trebuia să aleagă, fiindcă nu mai putea trăi în minciuna unei vieţi improvizate. Primul gând a fost și cel mai scurt, un pasager fără consistenţă: se va folosi de o substanţă chimică din laboratorul lui și va sfârși simplu, repede, aici, în universul lui. Și gata! Nu, Mâine, nu va deschide farmacia la ora știută. La ora respectivă o va șoca pe Cornelia spunând: nu deschidem, trebuie să vorbim ceva, să punem ordine în viaţa noastră și te anunţ că m-am hotărât să divorţăm. Și ce va

GEORGE STOIAN

155

urma după ce va rosti aceste vorbe? Cornelia va primi cu satisfacţie propunerea și va spune că și ea a hotărât la fel, iar divorţul lor va fi judecat și pronunţat imediat chiar de iubitul Corneliei, de judecătorul Georgescu, asta va fi pentru el ca un pumnal înfipt în inimă. Ori Cornelia va râde de el. Ori Cornelia va propune o împăcare și totul va eșua în mlaștina de până acum. Da, sigur va fi așa și dacă va fi așa, de ce să fie asta la iniţiativa ei? S-a hotărât brusc. Fiindcă el este tânăr și vrea să trăiască, va lăsa prafurile acelea ucigătoare la locul lor. Fiindcă nu poate trăi singur, fiindcă nu se poate face de rușine în Slobozia intrând într-un divorţ, va renunţa la această idee. Deci: va continua să trăiască așa, va găsi o linie de conduită care să-l mulţumească, să nu-l rănească prea tare, să nu-i agreseze prea tare orgoliul, să-i readucă liniștea și să-l elibereze pentru a-și găsi fericirea în profesie. De mâine, Nobilul Farmacist nu mai știe și nu mai vede nimic din ce i-ar putea strivi viaţa!.... ooooo ...În subsolul clădirii farmaciei se putea intra numai din afară, printr-o ușă mică de metal protejată de o marchiză cu geamurile sparte. Ușa se putea încuia cu o cheie mare și grea, făcută parcă de un fierar nu prea iscusit, dar avea în plus și un lacăt impunător, pe care Nobilul Farmacist, când pleca de-acolo, nu uita niciodată să-l ferece cu fermitate. Tot el, odată pătruns în interior, unde nimeni altcineva nu mai avea acces, avea grijă ca înainte de a coborî îngustele trepte care duceau la subsol să împingă în belciugul din zid un zăvor gros de fier, asigurându-și astfel izolarea totală în camera aceea de vreo 50 de metri pătraţi de sub pământ. Spaţiul în care se intra, în formă de patrulater cu laturi aproape egale, nu era la mare adâncime (Nobilul Farmacist l-ar fi dorit mult mai jos, spre inima pământului), astfel că în partea de sus a uneia dintre laturi erau postate trei ferestre joase și alungite, asigurate cu gratii groase, care din exterior se percepeau ca niște geamuri aflate aproape la nivelul solului. În timpul zilei, lumina care pătrundea prin acestea era aproape suficientă, noaptea însă – Farmacistul se retrăgea aici aproape numai în cursul nopţii – spaţiul era luminat de un petromax, singura instalaţie de

156

NOBILUL FARMACIST

iluminat de acest fel din Slobozia. (Farmacistul împrumuta totdeauna acest petromax tinerilor din oraș, când aceștia organizau baluri la sala Iordănescu sau în altă parte). Uneori însă el prefera lumina provenită de la niște lumânări groase și albe, cum sunt acelea folosite la cununii, pâlpâirea flăcării acestora și jocurile de lumini și umbre mișcătoare pe care le creau în ambianţa încăperii stârnindu-i misteriosului locatar impresii și vise bizare, care-i sporeau plăcerea izolării și îl inspirau în săvârșirea unor experienţe ciudate. La o primă privire, nu-ţi puteai da seama dacă în acest subsol tainic era amenajat un muzeu al farmaciilor de altădată, ori era un laborator în care se petreceau experienţe secrete, ce depășeau practica și înţelegerea farmaciștilor din epoca lui Cupali. Drept în faţă, în zona opusă intrării, se afla fotoliul lui din nuiele împletite, fotoliu larg și confortabil, îngălbenit însă și cu un aspect de vechi și de uzat. În faţa fotoliului, puţin lateral, pe un piedestal improvizat, trona fermă și graţioasă, subţire și înaltă, într-o nuditate afișată cu pudoare, adolescenta inocentă Mimosa, statueta în care – când a cumpărat-o dintr-un bazar din Istanbul – Cupali a regăsit-o pe Ianula, prima și cea mai mare dragoste a vieţii lui. În spatele fotoliului, Nobilul Farmacist așezase cea mai dragă și mai valoroasă mobilă a casei sale – strălucitoarea vitrină empire, datată “ano 1812”, expresie a clasicismului în forme masive, în linii drepte și simetrice. Cupali fusese totdeauna fascinat de expresivitatea scenelor mitologice închipuite în bronzul aurit ce decora robusta construcţie din lemn de acaju, încrustată cu elegante fire de abanos. Ansamblul mobiliar părea a fi absolut original, fiindcă marea vitrină era susţinută de o comodă acoperită cu o placă grea din marmură neagră, încrustată cu marmură albă, perfect lustruită și încinsă de un brâu mozaicat. Un adevărat spectacol de imagini dezvoltau cele două uși ale comodei, care erau împodobite la centru cu caduceul lui Hermes, înconjurat de o coroană din frunze de acant. Pe cel mai de sus dintre cele trei rafturi ale vitrinei, Cupali expusese câteva borcane și sticle, ale căror inscripţii îl inspirau în a gândi farmacologia ca pe o știinţă fascinantă și misterioasă. Pe recipientele frumos aliniate, el citea și trecea adesea în revistă inscripţii precum Borax, substanţă pe care el o utiliza în prepararea unor medicamente cu efect antiseptic, Crem. Tartari, care avea un efect laxativ și diuretic, apoi Lap. Pumicis, pulberea aceea preparată din piatra ponce, ingredient indispensabil pentru prepararea madicamentelor contra viermilor intestinali, Rad. Julapae, de asemenea pentru prepararea medicamentelor cu

GEORGE STOIAN

157

efect laxativ și purgativ, Sem. Staphisag, desigur seminţe, a căror pastă servea ca unguent în care se puteau introduce diverse substanţe active pentru tot felul de leacuri. Alături, era plasat borcanul alb – Cret. Colon – cu carbonat de calciu natural, materie primă pentru prepararea unor cosmetice care-l făcuseră pe Cupali un magician al frumuseţii printre câteva doamne mai simandicoase ale Sloboziei, și venea la rând recipientul înscris în stilul grafic atât de propriu timpului – Lap. Haematid, care conţinea pulberea de minereu de fier cu efect antihemoragic și, în sfârșit, Rad. Ireos Fluor, din care Farmacistul recolta acele uleiuri volatile cu miros care-l încânta și pe care el le folosea ca adaosuri în formulele lui secrete de preparare a cosmeticelor. Pe cel de-al doilea raft al vitrinei, pe cel din mijloc, Nobilul Farmacist expusese mai multe vase, pe care nu le folosea, dar care îi plăceau și îi stârneau imaginaţia cu care adesea cutreiera trecutul, adică anii când farmacia trăia iluzia că ar putea fi și mai folositoare dacă, prin toate ale ei, se exprima frumos, cald și armonios. De atunci datau poate vasele care îi erau atât de dragi lui Cupali: două retorte despre care el credea că provin de la un vestit alchimist arab, un splendid vas din Mimosa faianţă smălţuită, două albarele pentru păstrat unguente, o carafă în care cine știe în ce timpuri fuseseră ţinute apele aromate, un balon de sticlă cu reflexe verzui și un mojar din bronz împodobit cu reliefuri florale, două vase din lemn pictate cu simboluri alchimice, o sticlă joasă tratată cu compoziţie opalină lactată și decorată

158

NOBILUL FARMACIST

cu motive vegetale, apoi o suită de vase de forme diferite, confecţionate din ceramică policromă glazurată, din faianţă și din porţelan, toate purtând în partea din faţă signaturi din litere armonios elaborate și decorate cu înflorituri discrete. Ultimele vase de pe acest raft erau două căni din staniu, de tip ulcior veneţian, folosite cândva pentru păstrarea unguentelor și uleiurilor. Și, în sfârșit, pe cel de-al treilea raft, cel de jos, Farmacistul expusese mândria colecţiei lui, farmacia portativă, micul geamantan din piele groasă, neagră, ţintuit pe la colţuri cu foi de metal și cu mâner atent elaborat, din bronz galben, strălucitor. Minunata cutie stătea tot timpul deschisă, cu capacul rezemat de oglinda vitrinei, astfel că priveliștea interiorului ei se arăta permanent și atrăgea imediat atenţia: în capac se aflau compartimentele cu flacoane prismatice din sticlă colorată, borcanele pentru diverse pulberi, compartimentele pentru lacrimarii și unguentarii, alături de care stăteau fixate mai multe linguriţe de metal, iar în partea de jos a geamantanului se aflau, desigur, împărţite în mai multe zone, lăcașurile în care farmaciștii voiajori de altadată ţineau leacurile lor, în spatele cărora stăteau bine ascunse drogurile medicamentoase ale vremii – camforul, teriaca și piperul. În dreapa și în stânga micului geamantan farmaceutic, Cupali expusese alte câteva obiecte de majolică italiană, foarte decorative, tratatul “Farmacopeea Română”, apărut la București în anul 1862, precum și valorosul “Codex Medicamentorius” de la anul 1866, tipărit la Paris. În dreapta, se odihnea o balanţă farmaceutică, alături de care Cupali așezase cu grijă colecţia de greutăţi specifice, colecţie din care nu lipsea libra de 420,82 gr. (el îi spunea funtul farmaceutic), precum și derivatele sale în greutate, cărora Farmacistul le știa cu exactitate valorile: uncia de 35,001 gr., drachma de 4,375 gr., scrupulus de 1,550 gr. și, în sfârșit, minuscula granum de 0,072 gr. Ultima piesă expusă în vitrină, în stânga, într-un fel de echilibru vizual cu balanţa, era o placă de faianţă albă care etala, în relief, un splendid cocor cu o piatră între gheare, cunoscutul simbol farmaceutic al vigilenţei. Restul încăperii din subsolul farmaciei era în întregime ocupat de instrumentare și obiecte specifice, unele așezate direct pe jos, altele expuse pe mese din schelet metalic și acoperite cu plăci de faianţă sau marmură. În mijlocul încăperii se aflau un uriaș cazan din aramă, în care se combinau extractele din plante medicinale și cele două distilatoare, tot din aramă, unul pentru obţinerea alcoolului pur, pe care Farmacistul îl utiliza ca extractant la prepararea tincturilor din plante medicinale, obţinute la

GEORGE STOIAN

159

celălalt distilator, și pe care el le agita într-un tub percolator. În apropierea acestora, pe o masă micuţă, se găseau două castroane pentru prepararea la cald a medicamentelor, două recipiente masive, din bronz, sprijinite pe câte trei piciare, care se utilizau la topirea diverselor substanţe, precum și o presă folosită la stoarcerea, extragerea și prepararea sucurilor medicinale din plante. Pe mese, într-o aparentă neorânduială, se aflau tot felul de alte vase și instrumente: mojare din bronz și marmură, tot felul de dispozitive pentru zdrobirea și măcinarea materiilor prime, câteva mecanisme pentru prepararea tabletelor și supozitoarelor (pe o altă masă se afla pilularul, instrument foarte vechi utilizat la prepararea pilulelor), apoi filtre și creuzete, mensuri din cositor pentru dozarea lichidelor, site și multă sticlărie de cele mai diverse forme și cu utilizări multiple, un vas cu capacul străpuns de mai multe orificii prin care ieșeau miresmele fierturii din interior, un pistil din piatră cu care se făceau sfărâmări și omogenizări, mai multe filtre, tigăi, vase din lemn, un mic cuptor și o sobă de vânt cu foale, câteva retorte, răzătoare și linguri, diferite prese. Pe o masă cu totul separată, de fapt o comodă masivă, plasată într-un colţ al încăperii, Nobilul Farmacist adunase ceea ce el numea medicamentele universale: prafuri de mumie și nestemate, hyraceum, pulbere de corali, tincturi din secreţii de castor, ochi de rac, pulbere din asfalt de Siria și mai multe pulberi și tincturi preparate de el însuși, unele aflate în stadii experimentale, altele făcând deja parte dintre medicamentele pe care le testase și acum le administra pacienţilor. Peste toate acestea, știute numai de el, Farmacistul ţinea totdeauna o pânză albă, curată. Nici pereţii încăperii nu erau goi, pe ei atârnau câteva obiecte dintre cele amintite mai sus (colecţia de amfore era mândria lui), dar și câteva planșe cu desene sau schiţe închipuind reprezentări pe care și le-ar fi dorit executate în formă finală pe pereţii laboratorului său, ori pe cei ai farmaciei. Dintre toate desenele acelea, el gândea că va alege unul sau două, ori va combina mai multe pentru a realiza ceva special, sugestiv și artistic. Din desenele acelea nu lipseau șerpii lui Esculap încolăciţi pe “arborele vieţii”, cunoscutul cocor strângând o piatră în ghiare și așezat pe vârful unui copac înfrunzit, copac absolut imaginar, nefiresc. Avea de ales și între două reprezentări ale caduceului: cel cu doi șerpi încolăciţi în jurul unui baston înaripat, ori cel cu un singur șarpe încolăcit în jurul unei ramuri de chiparos? El ţinea ca șarpele și bastonul să nu lipsească din împodobirea farmaciei sale, îi plăceau aceste două simboluri, pe care le traducea – șarpele, asociat cu perpetua reîntinerire prin schimbarea

160

NOBILUL FARMACIST

pielii și, astfel, lepădarea de boală, iar bastonul ca expresie a ideii de farmacist mereu călător, în căutare de alte și alte leacuri. Nobilul Farmacist strânsese toate aceste obiecte în primul rând dintr-un impuls de colecţionar, nu se gândea că le va folosi pe toate și va putea să se dedice astfel cercetării farmaceutice, deși acest gând îi fusese pe-aproape încă din vremea studenţiei. Dar după ce le adunase devenise tot mai preocupat de dorinţa de a le utiliza, deși – era sincer cu el însuși – nu îi era clar ce vrea să descopere. Lucrase totuși, ba chiar găsise câte ceva, mai mult unele perfecţionări sau adăugiri în compoziţia unor medicamente pe bază de plante și mai puţin pe bază de minerale sau componenţi chimici. Asta până în ziua în care un gând s-a abătut peste el și peste liniștea sa: în definitiv, și-a zis atunci, de ce n-ar exista un elixir al tinereţii, un panaceu, o universalitate a vindecării? Atâţia oameni de valoare sigură, adică nu șarlatani sau diletanţi, cercetători știinţifici și filosofi, au crezut că așa ceva trebuie să existe și să fie descoperit, de aceea multe secole ideea și căutarea au dăinuit, au făcut parte din preocupări foarte serioase, de ce să nu credem în asta? – gândea Farmacistul. “Eu nu sunt mai prejos faţă de acești înaintași, se încuraja el, poate chiar eu sunt cel dedicat acestei descoperiri”, completa Cupali și, ajuns cu gândul în acest loc, s-a rușinat de el. Dar ivirea îndoielii nu l-a descurajat, dimpotrivă, a hotărât că trebuie să-și construiască mai întâi un sistem filosofic propriu asupra naturii viului și deci asupra existenţei, a modului și cauzelor care determină apariţia bolii, ca accident, și a vindecării ca intervenţie controlată asupra viului agresat. Cupali vedea în răspunsurile și explicaţiile la aceste întrebări calea succesului său. În căutările sale, Nobilul Farmacist se raporta numai la el și la relaţia lui cu lumea. El gândea că nu are nici menirea și nici puterea analitică de a descifra sensurile venirii și existenţei omenirii, în ansamblul său, ca prezenţă fizică, vie, și ca trăire spirituală. Dar, de fapt, gândea el, nici nu avea nevoie să știe asta, atâta vreme cât el însuși era o entitate extrasă dintr-o majoritate, din universal, care exprima, cumula toate datele majorităţii. Analiza asupra lui și experimentele asupra sa puteau fi deci, trebuia să fie, riguros valabile pentru a fi supuse universalizării lor. Cupali se temea totuși că gândește mult prea simplu, că este un naiv dacă judecă așa. Logica bunului-simţ (care era doar a sa!) îi dicta aceste judecăţi și concluzii, dar oare nu era nevoie de o pregătire specială pentru a conduce și a valida toate aceste raţionamente? Filosofii se ex-

GEORGE STOIAN

161

primă, totuși, parcă altfel, în analiza lor lucrurile stau altfel sau, oricum, mai complicat. Bine, și ce-i cu asta? În definitiv, lui îi erau necesare și suficiente propriile judecăţi, fiindcă el nu avea trebuinţă să formuleze postulate filosofice, lui îi era necesară doar o ordine de gândire care să-l conducă pe drumul unei realizări practice, materiale, folositoare. Un leac, un medicament suprem, de fapt nu un tămăduitor de boală, ci un elixir magna vitalis, care să confere tuturor celulelor corpului o vitalitate inatacabilă și să le facă să stagneze în epoca de vârf a sănătăţii lor. Ajuns cu gândul aici, Nobilul Farmacist începuse să creadă că putea să lupte pentru crezul lui. Orice om poartă în el o boală, gândea Cupali, dar în același timp poartă în el și un model divin și numai în funcţie de acesta el se poate transforma. Dar dacă modelul divin este însuși corpul lui și omul intră în contact permanent cu acesta, conștientizează că îl are și îl iubește, nu face un pas mare către regenerarea lui? Găsirea sinelui prin izbânda personală asupra propriului corp, nu este ea însăși o victorie care alimentează creșterea definitivă a imunităţii? Dar, totodată, omul este și o entitate sistemică, o creaţie, iar corpul prin care există este un sistem de energie care transmite în lumea înconjurătoare semnale exprimate prin vibraţii. Suntem deci un câmp de energie în mișcare, energie care poate efectua regenerarea naturală a corpului care o produce. O, Doamne, nu! Acesta este un adevărat perpetuum mobile al existenţei noastre. Nu, trebuie căutat altceva! Cupali simţea că amestecă foarte mult lucrurile și își dădea seama că îi trebuie ceva simplu ca bază de lucru. Într-o noapte, în universul laboratorului său, a avut revelaţia căii de urmat. Era pentru prima dată când, privind împrejurul său, a simţit impulsul de a se consacra cercetărilor alchimice. Domeniul îl pasionase, îl fascinase încă din timpul studiilor universitare. Învăţase atunci că alchimia precedase și impulsionase, făcuse să progreseze chimia modernă și se născuse la întâlnirea dintre metalurgia egipteană, filosofia greacă și misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I. Combinând astrologia, religia, misticismul și arta cu chimia, fizica și medicina, alchimia se relevă a fi nu numai o formă de investigare a naturii, ci și o disciplină filosofică și spirituală. Astfel, gândea Farmacistul, alchimia nu putea fi redusă doar la găsirea procedeului de lucru prin care s-a urmărit transmutarea metalelor comune, de regulă a plumbului, în aur. Adică trecerea unui metal imperfect la starea perfectă. Alchimistul arab Geber credea cu tărie că plumbul se poate

162

NOBILUL FARMACIST

transforma în aur cu ajutorul unei pulberi de culoare roșie; savantul și filosoful persan Avicenna, adept al gândirii aristotelice, a fost sceptic și nu a fost niciodată convins că poate exista piatra filosofală – lapis philosopharum, tot ca rezultat al cercetării alchimice și ca panaceu universal care să vindece toate bolile. “Marea Operă” – Magnus Opus – nu putea exista, credea și filosoful C. G. Jung care, mai flexibil, le găsea alchimiștilor meritul de a fi fost , în final, căutători spirituali pentru înţelegerea universului, dar și a propriei personalităţi interioare. Cupali citise despre toate acestea și fusese cuprins de un nestăvilit avânt în visul său de a ajunge să facă și el astfel de experienţe. Dar asta se petrecea în tinereţe, când pusese la punct chiar o schemă a operaţiunilor și fazelor de realizare a soluţiei universal vindecătoare. Astfel, el credea că vor fi necesare mai multe operaţiuni cărora să le fie supusă materia miraculoasă: putrefacţia – calcinarea – distilarea – sublimarea, iar starea de soluţie obţinută să capete uniune prin coagulare. Pe el însă nu-l preocupa obţinerea aurului ca substanţă perfectă și incoruptibilă, el gândea că mai importantă este căutarea spiritului pur al omului, prin dobândirea unei perfecte stări de sănătate. Mai târziu, când exaltarea juvenilă se mai diminuase, Cupali făurea în închipuirea sa alchimia spirituală și o vedea ca pe un ansamblu de procedee prin care omul să se poată autoeduca în sensul pozitivării întregii sale existenţe. De ce aur? Nu ar fi mai bine să transformăm chiar fiinţa umană în aur, prin transformarea calităţilor sale interioare în stări de iubire? Cupali credea că gândirea negativă este toxică și că omul trebuie să evite emoţiile negative, care provoacă schimbări în sistemul lui energetic, iar acestea se transmit imediat și în mod distructiv în corpul lui fizic, aducând boala. Omul, credea el, trebuie săși valorifice marele avantaj de a fi raţional, putând astfel să se încarce de bucurie înconjurându-se de frumos. Poate afla frumosul oricând și oriunde, fiindcă frumuseţea nu există în sinea lucrurilor, ci poate fi făurită în mintea lui, care le contemplă. Pentru a fi fericit și mulţumit, așteaptă totul de la tine și nu de la lume, fiindcă aceasta nu-ţi datorează nimic, ea exista și înaintea ta. Iar lumea aceasta, își continua el gândul, nu am primit-o moștenire de la părinţii mei, deci nu este a mea, am primit-o cu împrumut de la fiul meu și trebuie să i-o dau înapoi frumoasă, adică s-o fac frumoasă. Iisus Hristos (citise el asta undeva) îi îndemna pe ucenicii săi să lase în grija emoţională a morţilor să le îngroape morţii. Extraordinar! exclamase când a citit asta, iată câtă înţelepciune în acest îndemn de a ocoli supărarea!

GEORGE STOIAN

163

Cupali revenea acum la toate câte îl preocupaseră și care trecuseră doar prin mintea, nu și prin acţiunea sa. A zburat timpul, își zicea dezamăgit, și iată că am adăugat ani vieţii și nu viaţă anilor. În acele momente nu se simţea prea fericit. Se afla în subsolul lui, într-una dintre serile în care simţea nevoia să coboare acolo doar pentru a fi singur cu gândurile sale. Petrecuse o zi îngrozitoare și era sigur că nu va uita niciodată întâmplarea de azi, că aceasta îl va marca până la sfârșitul vieţii. “Dar nu sunt vinovat!”, ar fi vrut să strige, dar urma de îndoială că poate nu spune adevărul îl oprea să dea drumul glasului său. S-a recules puţin și, parcă fără voinţa lui, a început să-și povestească sieși întâmplarea de azi. Era foarte de dimineaţă, deschisesem farmacia mai devreme decât de obicei – își povestea el, ca și când relata cuiva asta – și eram sus, pe scăriţă, ca să ajung la borcanele albastre din raft, trebuia să le pun într-o altă ordine. Am auzit clopoţelul de la ușă și am înţeles că intrase cineva. Mi-a zis bună dimineaţa și m-a întrebat de ce am deschis atât de dimineaţă, nu cumva am schimbat programul? I-am spus că nu am schimbat programul, dar – precis că așa i-am zis – azi e zi de târg în Slobozia și toată lumea se scoală mai devreme. Apoi un timp n-am mai vorbit nimic, el – îl cunoșteam, dar nu foarte bine, era de prin vecini și era un om cumsecade – rămăsese aproape de ușă, n-a mai înaintat, mi se părea destul de abătut, parcă se temea să spună ce-i stătea pe inimă. L-am întrebat după un timp dacă trebuie să-l servesc cu ceva, el a ezitat, apoi a zis că nu, “eu am venit după altceva” – sigur așa a spus, dar nu prea i-am mai dat importanţă. Nu știu de ce m-am purtat astfel, nu am obiceiul să ignor oamenii care-mi trec pragul farmaciei, dar ce să fac?, așa a fost atunci. Eram poate supărat, eram îngândurat, absent, nu știu, oricum e sigur că prin purtarea mea nu l-am încurajat pe omul acela să-mi vorbească. Ba chiar îmi amintesc că la un moment dat l-am privit cam dojenitor, adică întrebător, adică dacă nu spune nimic și nu vrea nimic, de ce mai stă acolo? El a prins privirea mea, era încordat și – nu știam atunci de ce – era foarte atent la tot ce făceam eu. Cam încurcat, știu că am zis ferm: eu ies niţel, am puţină treabă, adică era clar că eu îl pofteam să plece, nu putea rămâne singur acolo. În acel moment a intrat în farmacie o bătrână, vorbea ca o moară stricată încă de cum a pășit înăuntru, el a profitat că se schimbase ceva acolo, între noi, și putea să plece repede și fără alte explicaţii. A și ieșit, eu am uitat ce se petrecuse, n-am mai dat importanţă întâmplării. Totul a decurs apoi normal, numai că după vreo două ore a intrat agitată în farmacie o femeie și parcă a cam strigat la mine să-i dau repede pastile “de liniștire”. Mi

164

NOBILUL FARMACIST

s-a părut ceva nefiresc în purtarea ei și am întrebat ce se întâmplase. Așa am aflat că pastilele erau pentru “Leana lu’ Tonciu”, că își găsise “mai adineauri” bărbatul spânzurat în grădină și i s-a făcut rău “și să-i dăm ceva de liniștire să nu moară și ea, mai știi?!”. Și atunci am crezut că parcă mi s-a terminat lumea, o presimţire ca o săgeată de foc s-a abătut peste mine și am luat pastilele acelea și am fugit cu femeia acolo. Și când am ajuns în grădina aceea am văzut că se strânsese lumea și eu alergam cu sufletul la gură către locul întâmplării și oamenii s-au luminat deodată când m-au văzut că, ziceau ei, “e cald, parcă n-a murit de tot, dumneavoastră știţi cum să-l faceţi să sufle iar”. Și l-am văzut acolo pe omul acela, el era, omul care fusese dimineaţa la farmacie, era prăbușit peste genunchii lui îndoiţi, cu o funie încă de gâtul său – “funia i-a tăiat-o nevasta cu sapa, când l-a văzut atârnând în prun”, a explicat cineva de lângă mine - și nevasta lui era căzută peste el, trăind sau murind într-o disperare neomenească și definitivă. Cum să uiţi asta? Mai târziu am aflat: lumea vorbea că omul avea o datorie de bani, ceva complicat și trebuia să dea banii în dimineaţa aceea, nu se putea altfel, și el nu i-a avut și căutase să se împrumute undeva și nu găsise... “Dar nu sunt vinovat!” – a repetat Cupali și i-a părut rău că a repetat, fiindcă de data asta a simţit că va purta totdeauna cu el o vinovăţie care, paradoxal, îi aparţinea dar nu era a lui. ...S-a făcut târziu. Simt că viaţa mea s-a amestecat și începe să se confunde cu viaţa care a fost a Nobilului Farmacist. Am recitit aceste ultime însemnări, în care ne-am aflat doar noi doi… Va trebui să mă eliberez de dumneavoastră, să ne despărţim, domnule Cupali. Îmi este teamă că eu am devenit personajul meu. ...În ziua aceea nu s-a simţit deloc bine. Intenţionase chiar să nu mai deschidă farmacia fiindcă, oricum, prea puţini săteni din Ciocănești îi mai călcau în ultimul timp pragul. Se făcuse cald, primăvara mergea către vară, era spre sfârșitul lunii mai și oamenii aveau treabă pe câmp, prin curţile lor. Și-apoi, parcă și natura asta, cu care se spunea că sătenii aceia sunt fraţi, le dădea mai multă vigoare și poftă de viaţă, cine să se mai preocupe de boli și medicamente? S-a gândit că ar fi fost bine să mănânce ceva, dar a simţit că nu poate. Avea în el o neliniște ciudată, o stare pe care n-o mai cunoscuse până atunci. Venise peste el o amintire și nu o mai putea îndepărta, așa cum făcea altădată. Și-a amintit cum a murit. Când a făcut operaţia aceea la

GEORGE STOIAN

165

un spital din București, lucrurile nu au mers bine. I s-a povestit după aceea ce se întâmplase cu el. Interveniseră complicaţii după operaţie, care au evoluat din ce în ce mai rău. El își amintea că murise, niște femei îmbrăcate în alb și doctorul lui, care-i stăteau în preajmă, spuneau că e mort. El auzea totul și nu putea reacţiona. S-a dus atunci într-un somn, nu, era altceva, era ca un tunel nesfârșit prin care mergea și la capătul lui părea a fi o lumină orbitoare, care devenea deodată bunicul lui și bătrânul îl striga, îl chema la el râzând. Și auzea pe cineva vorbind aproape de el: “E mort, nu mai avem ce-i face. S-a dus, l-am pierdut”, vorbea medicul acela. Și o femeie dintre cele în alb a zis că trebuie să-l înfășoare într-un cearșaf să-l ducă la morgă, dar știa că acolo nu mai sunt locuri, dar o să vadă ea cum face. Și el auzea totul, înţelegea. Și i s-a povestit după aceea cum medicul s-a hotărât să plece de lângă patul lui, să iasă din salon. A deschis ușa și, cu mâna pe clanţă, a mai întors o dată privirea spre Cupali, cel care murise. A întors privirea, l-a văzut și, deodată , a observat cum din ochiul său drept se scurgea o lacrimă. O lacrimă de viaţă! Și a strigat: “Trăiește!”. Și l-a readus la viaţă… Iar acum, stătea în pat, lungit și cu faţa în sus, privind către tavan și nu înţelegea ce vede. Deodată și-a dat seama că avea mâinile încrucișate pe piept, în poziţia aceea definitivă și înspăimântătoare. S-a speriat și, răvășit de gânduri pe care nu le putea ordona, a părăsit patul (parcă niciodată n-a fost atât de greu să facă asta), s-a îmbrăcat sumar și s-a dus dincolo, în farmacie. S-a hotărât să nu deschidă. Astăzi nu venea nici femeia de serviciu, era ziua ei liberă. Va sta deci aici și se va simţi mai bine fiindcă va fi singur și izolat. Dacă va veni cineva, va deschide… A luat un scaun și l-a dus lângă fereastră. S-a așezat și a rezemat coatele de pervazul acela alb, a împreunat mâinile și a sprijinit pe ele bărbia. Privind către colinele domoale ce străjuiau satul, a coborât puţin pleoapele și a rămas așa. Privea departe și nu vedea nimic, ori nu înţelegea imaginile acelea. “Trebuie să mă gândesc”, și-a spus cu un oftat reţinut. Un impuls incontrolabil și neliniștitor i-a trimis primul gând către copilăria lui, către Gevgelia. Ce făcea? Își depăna viaţa pas cu pas, când a înţeles asta i s-a făcut frică. Se simţea vinovat fiindcă fusese la Gevgelia doar de două ori în ultimii douăzeci de ani. Tatăl său a fost la el, la Slobozia, era însă bolnav și își pierduse vederea. Și uite că a făcut efortul să vină, să-l simtă, să-l pipăie, să-l audă. Iar el nu s-a putut duce nici măcar să fie primul care aruncă un pumn de ţărână peste coșciugul lui. Acum, filmul amintirilor parcă nu mai avea răbdare și se derula continuu, repede. Școala, Ianula, universitatea, Turnu Severin,

166

NOBILUL FARMACIST

nenorocirea aceea de la Drăgășani. Căsătoria. Da, Cornelia, n-o mai văzuse de multă vreme. El nu mai mersese la Călărași, stătea aici în “odăile pentru farmacist”, ea nu venea la Ciocănești. Se obișnuise aici, îi era mai greu doar la prânz, când trebuia, în fiecare zi, să ajungă la cantina acelui gostat să mănânce. Trei kilometri erau până acolo și trei la întoarcere… Cornelia! O pierduse de multă vreme, ea și judecătorul Georgescu nu-și mai ascundeau sentimentele și nu-și mai mascau relaţia. Nobilul Farmacist încetase a se mai considera soţul ei, avea acum senzaţia că este lipsit de familie și că în trecutul lui nu se întâmplase nimic… Slobozia! Câţi ani am stat eu la Slobozia și cu ce m-am ales de-acolo? Cu nimic, cu absolut nimic! Am pierdut totul, gândea el. Ce am făcut eu în viaţa asta? A, nu, întreb: ce am făcut pentru mine? S-a simţit deodată obosit. Parcă se golise de energie, și de voinţă, și de idei. S-a dus în camera lui să se odihnească. Incepuse să-i fie foarte rău. Avea senzaţia că se scurge, că se dezintegrează, că dispare, că se pierde, că se caută și nu se mai găsește. Se întreba unde se află, nu mai recunoștea lucrurile care-l înconjurau. Simţea că începe să coboare undeva, spre un întuneric care-l absorbea… După câteva momente și-a mai revenit și s-a speriat. Doamne, ce-i cu mine? Aici să fie sfârșitul drumului? A întors încet capul către calendarul de pe noptiera lui improvizată: 22 mai 1953… Din acel moment, nimeni nu știe ce a mai făcut Nobilul Farmacist. ...Era deci dimineaţă, devreme, la orizontul dinspre dealul ce străjuia satul soarele se desprindea din sângeriul unei pâcle noroase și pleca la drum pe o boltă limpede. Se anunţa o zi strălucitoare, caldă, calmă. Era spre sfârșitul lunii mai. Femeia aceea de serviciu venise doar să mai șteargă praful de pe borcanele din două dulapuri. Erau așezate la vedere și nu se cădea să creadă careva că ar putea fi prăfuite. A intrat în oficină (chiar așa învăţase și ea să-i zică, „oficină”, că mai pe la început îi spunea „prăvălie” și i s-a interzis să mai pronunţe acest cuvânt în farmacie) și l-a văzut în treacăt și în grabă pe Domnul Farmacist „Cupalea” stând pe scaunul lui, acolo unde aștepta să vină pacienţii (o, tanti Florica le zicea „clienţi”, dar a aflat că nu era voie să le zică așa, erau „pacienţi”, oameni bolnavi, că de-aia veneau după medicamente; uneori tanti Florica explica și ea oamenilor din sat de ce erau ei numiţi pacienţi. „Sunteţi toţi niște pacienţi, zicea ei dându-și importanţă, toţi aveţi o boală în voi și veniţi

GEORGE STOIAN

167

la noi să vă faceţi bine”). A intrat dinspre magazie, a intrat pe ușa aceea joasă și grea. L-a văzut pe „Domnul” și, fără să-i dea atenţie, a rostit un „bună dimineaţa” moale, aproximativ, îndreptându-se cu o cârpă în mână către dulapurile „ei”. Și avea chef de vorbă în dimineaţa aceea, cum avea de fapt mai mereu: „Ieri a fost luni, ziceam că nu e bine să mori lunea că îţi merge rău toată săptămâna. Da nici marţea, cum e azi, frumos de parcă e ziua onomastică a lui Dumnezeu. Cine moare azi, îi pare rău. Cum să te duci tu și să lași soarele ăsta care se aprinde pe deal? Pleacă la păscut cireada de vaci, să vezi cum samestecă soarele prin praful nălţat de ele pe drum. Stai și te uiţi, cum merg așa agale, cum oamenii se dau la o parte ca să treacă ele, cum câinii se potolesc din lătrat că, ce-o fi în mintea lor proastă?, trec vacile satului să pască în Grindul Vâltorii. Și uite ce liniște e, câtă lume fericită, câţi pomi se află în frunze proaspete și în flori de zici că a venit raiul pe pământ”. Atunci a întors capul spre „Domnul” și deodată s-a oprit din lucru. „Matale, Domnu Farmacist, de ce nu spuneţi nimic? Da ce faceţi acolo? Doamne, nu-i a bună! Matale ești mort, aoleu!”. Și tanti Florica a aruncat cârpa de praf în dulapul acela și, din doi pași repeziţi, a ajuns lângă Nobilul Farmacist. Moartea, împotriva căreia luptase toată viaţa, îl luase de pe scaunul lui de farmacist și avusese grijă să-i așeze frumos capul pe masa aceea acoperită cu sticlă groasă și totdeauna rece, să-i lase mâinile atârnând pe lângă corp până către podea, către pământul care îl ceruse ca să fie al lui. Tanti Florica a rămas atunci împietrită lângă el câteva momente, apoi genunchii i s-au frânt și a căzut în faţa lui și în neștire repeta mereu: „Ce ne-ai făcut, omule bun? De ce-ai plecat? Pe unde umblă sufletul tău curat acum? De ce-ai plecat, omule bun?”. Apoi a sărit la fereastră și a deschis-o, și tot satul acela, cu soarele lui cu tot, s-a revărsat parcă peste ea, și ea a strigat cât a putut de tare: „Săriţi, oameni buni, săriţi că a murit Domnu Farmacist singur”!

PENTRU DOCUMENTAREA ACESTEI CĂRŢI, AUTORUL A FOLOSIT URMĂTOARELE SURSE:

Documente și informaţii provenite de la membrii familiei, urmași ai lui Athanasie Cupali Documente de la Direcţia judeţeană Ialomiţa a ARHIVELOR NAŢIONALE Volumul “Farmacia de-a lungul secolelor” de Samuel Izsak (Ed. Știinţifică și Enciclopedică, Buc., 1979) Pliante tipărite și postări pe site-urile muzeelor farmaciei din Cluj-Napoca și Sibiu Informaţii specifice și imagini preluate de pe internet Volumul “SLOBOZIA. CONTRIBUŢII MONOGRAFICE” de George Stoian, Ed. Star Tipp, 2007