Nerostitele cuvinte, Versoterapii by traianbrinza

MARCK NESSEL

NEROSTITELE CUVINTE VERSOTERAPII

Editura SfÃ¢ntul Ierarh Nicolae 2019 1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NESSEL, MARCK Nerostitele cuvinte ; Versoterapii / Marck Nessel. - Brăila : Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019 ISBN 978-606-30-2247-0 82 2

Nota editurii Autorul acestui volum, Traian Brînză, este născut în data de treisprezece octombrie, anul o mie nouă sute şaizeci şi trei, în localitatea Negreşti, judeţul Constanţa. Licenţiat in ştiinţe economice şi management, cu studii de masterat în ştiinţele comunicării şi resurselor umane, a dezvoltat o carieră importantă, pe diferite trepte de management, în companii de top din România şi Europa. Debutul în literatură este realizat prin publicarea, la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, în anul 2018, a volumului Destino, Drum la Valparaiso, sub pseudonimul de Marck Nessel. Cu acelaşi pseudonim semnează şi volumul de poezii intitulat Nerostitele cuvinte, Versoterapii.

Mărturisire Nu aştern aceste rânduri de dragul de a scrie, Ci încerc ca viaţa toată, prin ele a-mi descrie. Ce n-am curaj în faţă, direct să recunosc, Exprim prin aceste versuri, ca să-i găsesc un rost. E o verso-terapie, ce încerc să fac aici, Să mă eliberez de spaime, de lucrurile mici, Să-mi rup din lanţuri viaţa, să mă luminez, Să văd care-i drumul, cărarea s-o urmez.

De mi-am dorit De mi-am dorit poet să fiu, Să aştern cuvinte pe hârtie, E pentru că am vrut să ştiu Frumos şi simplu, viaţa a descrie. M-am căutat, copil fiind, În sinele lăuntric, Pierdut în vraja unui gând, Ca într-un ritual liturgic. Sunt lacrima luminii în amurg, Tânjind după o nouă dimineaţă, Prelinsă, din ochii care plâng, Setoşi de soare şi de viaţă.

Eu sunt un nepoet Eu nu mă pot numi poet, Şi nici nu sper să fiu cândva măcar, Căci mă privesc, gândind corect, C-aş fi meşteşugar. Poeţii îi am acasă, pe pereţi, Portrete-ca icoane, Care-mi zâmbesc în dimineţi, Şi nu-mi impun canoane. Eu acum strunjesc cuvinte, În feluri diferite, Gândurilor să le îmbrac veşminte, În versuri făurite. Oi fi un visător bătrân, Rătăcit pe mal de poezie? Şi chiar de-oi fi, aşa rămân! Un nepoet bolnav de erezie.

Cuvinte Ca poet mă desfac în cuvinte, Rănind tăcerile, Ce în ani mi-au fost sfinte, Străjuind visările. Am tăcut ani o vecie, Neîndrăznind să aştern, Ce aveam de spus pe-o hârtie, Ofrandă tăcutului etern. Şi de-oi scrie versuri o mie, Suliţi de argint, Ca lumea să ştie, Poetic cuvânt, Şi nimeni n-o vrea, Să-mi citească poemul? Am să zic aşa: Că n-am scris, încă, refrenul.

Rostul meu Rostul meu este să mă îndoiesc De întreaga facere a lumii. Şi nu să stau să proslăvesc, Creaţionismul turmii. Nu cred în totul şi în toate, În ce-i făcut şi e lăsat. Căci minte am pentru a socoate, Ce-i bun şi ce e de urmat. Nu vină alţii ca să-mi spună Cum Doamne pot ca să trăiesc. Când viaţa n-a uitat să-mi pună O minte ca să şi gândesc.....

Ce-aş fi putut să fac Puteam să fac în viaţă multe, Dar s-a întâmplat să fac câteceva. Visam, să excelez în medii culte, Să fiu cu totul altceva. Privesc acum, în toamna vieţii, La anii ce-au trecut în zbor, La forţa şi elanul tinereţii, La gândul că, în veci, eu n-am să mor. Mă îndrept adesea către tine Copilăria mea, din negura de vremi, Să încerc cunoaşterea de sine, Spre care tu, de multe ori, mă chemi.

Elegie poetică De ce nu pot şi eu să scriu, Poezie, cum fac unii? Care însăilează cuvinte de nu ştiu Nici ei, înţelesul noţiunii? Ce pedeapsă am primit acum, Să scârţâi cuvinte pe hârtie? Doamne, ca şi cum, Cineva ar vrea să le şi ştie. Îmi pun fel de fel de întrebări, Îmi dau cu presupusul, Mă lupt cu diferite stări, Ca să-mi grăbesc apusul. Mă închin la taste şi butoane, L-am exilat pe popa. Căci am pe facebook icoane, Din care pot citi şi pericopa. Postez în miez de noapte, Mă cert cu poetese, Tot timpul aud şoapte: -Lasă-le, că-s preotese!

Nu le atinge scriitura, Că sunt frumoase amazoane, Şi mai supăr şi editura, Care le-a tot pus galoane. Cu confraţii e mai bine, Înjurături să-mi dea măcar, Şi dacă pixul nu mă ţine, Vin le voi turna-n pahar. Să fie de sănătate, La poeţi şi poetese, Să fie iubiţi în toate, De nimic să nu le pese.

Crez poetic Eu scriu, aşa cum şi gândesc, Sufletul purtându-mi pana, Nu vreau, nu pot şi nici n-am să trăiesc, Cântând cuiva osana. Mă critică scrijelitorii de hârtie, Influenceri în cenaclu, Ce doar de bani ar vrea să ştie, Şi de mai mult, nici dracu. Afirm şi acuma, răspicat, Căci nu scriu poezie, De ei să fiu apreciat, Ci pentru a spune, să se ştie: Că a iubi nu e păcat! Că-n lume e tristeţe! Că-n viaţă, totu-i complicat, Că nu mai vreau poveţe! Că nu mai ştim de ce suntem, Şi ne-am pierdut esenţa, Prăbuşiţi ca-ntr-un blestem, Ce ne constrânge existenţa.

Pentru toate acestea, Şi câte or mai fi, Am să le scriu povestea, Şi de alta, nici nu vreau a şti!

Moartea lebedei negre E ger şi totu-i îngheţat. Zăpada, năvălind în valuri Peste colibele din micul sat, Acoperindu-le în sus de geamuri. În margine de sat, într-o văioagă, Sub pătura albită de omăt, Îngenuchiaţi, stau trei copii. Se roagă. Părinţii, să-i aducă îndărăt. Sunt două fete mici. Şi-un frate, Mai răsărit ca ele cu un cot, Răspunzător de viaţa lor în toate, Căci singuri, ei trăiesc aşa cum pot. E foamete şi multă suferinţă, În vatra stinsă de bordei. De mult e iarnă, şi-i cu neputinţă, Şi hrană nu-i, de unde să mai iei. Sunt nemâncaţi de multă vreme, Nici lumânare la icoană, nu-i! Şi fratele, în sinea sa se teme, Că nimeni nu ascultă ruga lui. Nici oameni, nici făpturi ori sfinţi, De pe afumatele icoane, N-au mai găsit în sacul lor arginţi, Să-i scape pe copii de foame. Mai au o zi. Ori două, pe pământ, 14

Şi vor sfârşi cumplit. Îmbrăţişaţi. Uitaţi de lume şi de Sfânt, În giulgiu alb, de nea, înfăşuraţi. XXX În tinda întunecată, într-un colţ Atârnă, într-un cui uitată, O puşcă veche, cu un glonţ, Cu care el, vâna odată. În vremi în care tatăl lor, Călare pe focosul armăsar, Câmpia o trecea în zbor, Mâncarea, să le-o pună pe altar. Un zeu al stepei cenuşii, Pentru copii şi soaţa sa, Părinţii lor cei grijulii, Pierduţi acum de soarta grea. XXX Luceşte stins oţelul greu, În taina dimineţii, Căci fost-a el, mereu, O stavilă, în calea vieţii. XXX Fratele, tăcut priveşte A puştii tainică clipire, Şi, cu paşi şovăitori, păşeşte, Prinzând-o în mâini, cu hotărâre. Cu spaima-n suflet, disperat, 15

Se avântă cu credinţă, Luptându-se, în universul îngheţat, Să împuşte prima sa fiinţă. XXX -O Sfinte tare şi mărit, Din trista mea copilărie, De mai exişti, de n-ai pierit, Cu întreaga seminţie, Să-mi dai un semn, să-mi dai ceva, Dovadă de putere. Că eşti acolo, undeva, Şi că-l asculţi, pe cel ce-ţi cere. Pe copilul palid, slab, plăpând, Bătut de neputinţe, Dar, Sfinte, doar cu-n singur gând, Să-şi scape dragele fiinţe. XXX S-au risipit stelele pe pământ. Lucind, pe lacul îngheţat. Tăcut şi tainic legământ, Că ce-i de făcut, nu s-a întâmplat. Acolo jos, în valea cea adâncă, Dintr-un cotlon, de nimenea ştiut, Pândesc doi ochi, de sub o stâncă, Mai neagră, ca noaptea ce-a trecut. Luciri de oţele şi pumnal de foc, În taina firii îngheţate. 16

Că-i vremea vieţii, la soroc, A mândrei păsări fermecate. E lebăda cea neagră, din poveste. Cu suflet de fecioară, neîntinat. Ce va muri chiar astăzi, dând de veste, Că vieţii, ea prin moarte s-a închinat. Şi jertfa ei, din zorii zilei, Salvare fi-va pentru trei copii. Ce vor mânca din trupul milei, Dar bând din sânge, mai întâi. XXX Tăcerea de ghiaţă cuprinde pustiul Aflat în nemişcare. Şi apoi, în văzduh, s-a ridicat întâiul Cântec al lebedei. Ca o boare. Pluteşte, învăluie încet, ca o rugă, Mintea copilului speriat. -Nu trage, aşteaptă, nu poate să fugă! Nu-i vremea de crucificat. Aşa strigă îngerul gheţii În timp ce mâna tremurată, Capăt pune vieţii De lebădă. Blestemată. Să moară ucisă de glonţ, În zorii înfometaţi. De puşca uitată în colţ, Viaţă să dea celor trei fraţi. 17

Lanţul trofic Din taina unei nopţi de vară, În pădurea deasă, la izvor, Se desprinde încet, din umbră, o fiară, Pândind o căprioară, în luciul curgător. E tăcută şi ageră felina, Cu ochii scânteind a moarte, Hotărâtă să ucidă-n zori, haina, Hrană către puii ei să poarte. E ceas de pace-n cer de stele, Şi vântu-i adormit prin ramuri, Dar în pădure sângele-i mărgele, Jertfei închinându-i hramuri. A fost ucisă o fecioară, Nevinovată de organizarea firii, Ce-a trebuit în zori să moară, Că aşa e legea supravieţuirii. S-a irosit o viaţă în nemeritatul chin, Să slujească alte inocente vieţi, E lanţul trofic - crud destin, Moartea-i să slujească fiarei cu puieţi.

Aşa-i orânduit pământul, Cel mare să-l înghită pe cel mic, Unul umple acum mormântul, Ca altul să mai vieţuie un pic.

Toamna vieţii Am aşternut încă o toamnă la tâmple În fuior de trecute primăveri. Aştept ca iarna să-mi umple Izvorul secat, de arsele veri. Ai venit prea repede toamnă, M-ai găsit gol şi stingher. Prăbuşit lângă veşnica doamnă Ce aşteaptă cu suflet de ger. Ce te-a grăbit din culcuşul, De frunze albastre şi flori? De-ai venit să-ţi legeni arcuşul Cu ochi-ţi o mare de sori. Eşti tristă, făptură înecată În marea de ploi şi de vânt. Şi mă minţi că poate, odată, Ai să sari un an de la rând.

Scrisoare către fiul meu Pentru vremea când n-am să mai fiu, Şi viaţa îţi va fi bogată, Aş vrea de acuma să îţi scriu, Să-ţi spun, ce n-am spus niciodată. Te rog să nu te superi, Căci n-aş dori cumva, De lipsa mea să suferi, Ori că-ţi vorbesc aşa. S-au tot dus anii tăvălug, Şi nu ne-am spus cuvinte. Cum apa rupe brazda de sub plug, Am să mă duc şi eu cuminte. Îţi spun acum că te iubesc, Matur, ca pe copilul năzdrăvan, Că n-am vrut să te rănesc, De mi-am făcut, din tăcere, paravan. Mă încearcă un regret târziu, Că n-am vorbit la un pahar cu vin, Că am ajuns acum să-ţi scriu, De parcă ţi-aş fi fost străin.

Aş fi putut să-ţi povestesc, De multe, câte sunt. Despre cele ce gândesc, Respect, familie, pământ. Nici tu nu te-ai oprit din drum, Să vezi de-mi sunt picioarele betege, Să afli că şi eu sunt fum, Şi viaţa vrea să mă abnege. Eu nu-ţi reproşez ceva, Doar vreau să-ţi cer iertare, Şi să te rog: să nu care cumva, Să ai la fel purtare. Să fii pentru copilul tău, Prieten dar şi tată, Să vă povestiţi mereu, Şi să îi dai povaţă. Să nu te rezumi numai la bani, Căci ei nu sunt cuvinte, Că viaţa trece şi în ani, Cunoşti durerea de părinte.

Criza conjugală Ascultă cum urlă pustiul, Şi marea se bate de mal, Trăim, iubito, întâiul Conflict de pat conjugal. E viscol afară şi sloată, E frig şi uitare între noi. Înveleşte-te iubito, toată, Cu haina iubirii în doi. Întăreşte jarul din sobă, Şi soarbe din ceaiul fierbinte. Lasă-ţi privirea să cânte Cum o făceai, deseori, înainte. Ascultă iubirea din tine, Nu glasul furtunii de afară. Uită supărarea. N-o ţine, Ca pe-o neagră, aprigă fiară. Şi când obosită fi-vei de toate, De ce-i înapoi şi înainte, Lasă-ţi capul pe coate, Şi visează la vara fierbinte

Hai să ne iubim Hai să ne iubim cum vara, Se iubeşte-n crâng cu merii, Hai să ne iubim cum vara, Cu vântul se sărută-n faptul serii. Hai să ne iubim cum luna, Se iubeşte noaptea-n stele, Hai să ne iubim cum luna, Se sărută printre ele. Hai să ne iubim pe-o stea, Din Calea Lactee, Cum o fi şi cum o vrea, Cel de sus ca să ne deie.

Dorinţă Sânii mei tânjesc după palmele tale, Sfârcurile năvălesc ca mugurii în primăvară, Un fior mă petrece în sus de picioare, Dor neostoit, dulce-amara mea povară. Eu sunt femeie nu păcat, Nu mă ruşinez de trup ori viaţă, Şi vreau să fiu iubită de bărbat, Pe seară şi mai în zori, spre dimineaţă. Şi tu, cel care acum nu eşti, Ce mi-ai deschis trupul spre iubire, Pe unde-oi fi, de rătăceşti? Te aştept să vii, ca pe un mire. Să ne împlinim în zori, Îngemănaţi ca Venus şi cu Marte, Să te iubesc, să mă iubeşti, să mori, Şi să-nviem, să mergem mai departe.

Câmpul de maci Când te-am cunoscut purtai, O rochie cu maci roşii, Iar în picioare aveai, Pantofii albi, ca albatroşii. Erai cu totul rătăcită, În câmpul de maci, Păreai pură, neprihănită, Şi nu puteai să te prefaci. Chiar maci îţi creşteau, De pe umeri în valuri, Te sărutau şi-ţi acopereau, Trupul în sângeriile voaluri. Şi tu erai un mac, Printre miile de flori, Şi-mi spuneai să tac, Să fim încrezători, Că iubirea-i un mac, Cu petale de foc, Şi nimic să nu fac, Decât să mă joc. Cu tine, cu macii, cu visul, Cu vânticelul cel cald, Să las poezia şi scrisul, Să ne iubim, sub cerul smarald.

Moş Crăciun De mic copil l-am căutat, Pe Moş Crăciunul lăudat. An de an, cu înfrigurare, Strajă stam pe o cărare, Doar s-o îndura cumva Şi-o intra şi-n casa mea. Şi să-mi dea un mai nimic, Să-mi arate aşa, un pic, Că sunt un copil şi eu, Chiar dacă mi-i traiul greu. Şi aşa sărman cum sunt, Tot am loc pe acest pământ. Că tot suflet sunt şi eu, Şi-L aştept pe Dumnezeu. Că Hristosul nu-i pe bani, Că e sprijin la sărmani. Şi aşa, din an în an, M-am trezit cu păr bălan, Şi nu l-am găsit pe Moşul, Înfundat, fiindu-mi coşul, Cu vise şi funigei, Căci de n-ai, nu poţi să iei. Şi nici chiar un Moş Crăciun, Nu te-adună de pe drum. La anu şi la mulţi ani! 27

Noapte de decembrie Se scurge încet a lui decembrie noapte, Către zorii nevenitei dimineţi, Şi casa trosneşte-n miile şoapte, Cuvinte nerostite, pierdute-n nămeţi. Nici jarul în sobă nu mai clipeşte, Pierdut în uitare, ca lumânarea din geam. Doar trecutul parcă, sfios mai păşeşte, Încercând singurătăţii să-i pună balsam. E tăcere afară în marea de ghiaţă, Şi aşteptare în sufletul meu. Speranţa unei zile de viaţă, De soare, că nu vifor, fi-va mereu. Ce trist eşti decembrie cu nopţile-ţi reci! Pe care le tac în odaie Singur, privind albii pereţi, Căutând a verii, stinsă văpaie. Trag fotoliul spre sobă şi ascult, Cum cântă afară pustia, Gândind, că nu mai poate fi mult, Şi-am să termin de scris poezia.

A ta, a ei, a lui ori a mea, A celor singuri în noapte, Ce cred că mai pot asculta Tăcute, nerostitele şoapte.

Decembrie Decembrie, tăcute sunt nopţile tale, Şi lungi, Troienite şi fără nicio cale, Să ajungi, Să înţelegi de unde vine Uitarea, Şi cât de tristă este Visarea, Cât de grele sunt tăcerile, În doi, Dorul de tine, de mine, De noi.

Cireşul Îţi mulţumesc cireşule rotat, Căci la fel, ca în toţi anii, Cămara ai umplut cu rod bogat, Şi-ai ispitit, pe uliţă, puştanii. Cireş bătrân din poarta vieţii, Eşti o mândrie din grădina mea! Cu drag, în anii tinereţii, Te-am răsădit în colb, lângă o stea.

Dimineaţa de vară S-au stins luminile-n târg, Şi începe o nouă zi de viaţă. Pe ramuri, poamele-s în pârg, Şi parcă râd, în mândra dimineaţă. Un voal de ceţuri diafane Încinge marele zăvoi. E-un joc de umbre-n sarafane, Plutind uşor, în pas de doi. E încă linişte, dar pare, Că în curând se va întâmpla ceva Va izbucni un cântec, pe care Natura toată-l aştepta. O suliţă de foc apare, Din înaltul cer Dumnezeiesc, Către pământ, de peste mare, Punând toiag împărătesc. Încremenită e natura. Şi totul este aşteptare, Să se ridice-n zbor, făptura Cu glas măiastru, de privighetoare.

Buburuza Ieri, era o buburuză, În cireşul din grădină. Sta pe ram, gândind confuză Cum să scape de-o găină Ce- o vâna, neîncetat. Până sub pomul rotat. Se simţea în siguranţă Ferită, de reaua cloanţă, Care nu putea urca, Până colea-n rămurea. Dar nu pricepea, sărmana, Că alături, dintr-un nuc, O privea chiar hoţomana, Vrabie, şi-un pui de cuc.

Gospodina Dimineaţa în grădină, Pe sub tufele de fragi, Am zărit o gospodină, Ce ducea vreo doi desagi, Grăbită nevoie mare, Să pună în cămară, Ce-i bun pentru mâncare, Şi-i de adunat din vară. E o buburuză mică, Cu buline pe spinare, Hărnicuţă şi frumuşică, Fără de asemănare.

Florii E un zâmbet de floare, Un susur de muză, Renaşte natura! E chiar şi-o buburuză. Şi vântul posac, Azi are mult trac. E timid şi se pare, Că iubeşte o floare, Ce priveşte senină, La surate, în grădină. E multă bucurie, flori şi copii, Azi în ziua mare, a sfintei Florii.

Ghiocelul Azi am citit în spuma mării, Un vers de bucurie. Şi-un val din vraja zării, A spus, că sigur ştie, Că i-ar fi şoptit şi vântul, Chiar nişte păsări călătoare, Pe căi de vis ca gândul, Că pe mal, va răsări o floare. E plăpândul ghiocel, Lacrimi de zăpadă, Un visător! Naiv şi el, Răsărit, lumea să revadă.

Se iţeşte încet, sfios, Din îmbrăcămintea rece, Privind spre lume curios, La tot ce se petrece.

Primăvara Florile de ghiaţă s-au topit pe geam, Lăsând pe sticlă lacrimi-lacrimi. Şi printe ele văd un ram, Ce spulberă a iernii patimi. Din zăpadă văd un ghiocel, Cum se ridică spre soarele sărac, Parcă-mi zâmbeşte-aşa cum poate el, Chemându-mă afară din iatac. E timpul să dezbrac a iernii haină, Şi să mă desprind de soba cea fierbinte. Să descifrez a primăverii taină, Şi vântul cald să mă alinte. Te las pe tine iarnă cenuşie, Căci rob ţi-am fost la gura sobii. Primăverii am să-i scriu o poezie, Ce poate o vor citi şi snobii. Nu doar artiştii simţitori, Ce îmbracă în frumos visarea, Cu pana zilnic truditori, Împiedicând ades uitarea.

Izvorul vieţii Te-am cunoscut, izvor flămând, Când mă târam bolnav în noapte. Şi te rugam, să-mi dai un gând, Să nu mă amăgeşti cu şoapte. Te-am cunoscut, izvor străbun, Când te rugam să-mi dai un strop. Să-mi satur sufletul nebun, Ce ardea ca într-un potop. Te-am cunoscut, izvor de stele, Când susurai încet, zâmbind. Şi mă minţeai, cântând cu ele, Că nu-i acum. Că-i prea curând. Te-am cunoscut, minciună mare, De izvor, din hăul abisal. Eu ştiu, că a venit acum, o clipă, Egală cu marele final.

Cerc închis Sunt prizonierul unui cerc închis, De-un orizont bolnav şi rece. Aş vrea să scap, dar sunt proscris, Să zac, şi sufletu-mi să sece. Nu-i soare, rază, cer ori rugă, În cercul meu opac, şi-mi vine, Un gând morbid, de-o laşă fugă De-un suflet rupt, lipsit de sine. Încerc să scap. Dar în zadar, Din închisoarea neputinţei grele. Un fluture mă simt. În lampadar, Captiv, crezând în rug de stele. Atât a fost. Căci viaţa mea atinge, Un capăt de destin, un cerc închis. O candelă de suflet ce se stinge, În hău adânc, al morţii vis.

Umed citadin Mi-e sufletul jilav, căci iarăşi plouă, În universul neputinţei mele. E un ceas abia trecut de ora două, Şi ploile se duc pe necuprinsele şosele. Privesc cum apele se scurg, Pe străzile mizerului oraş, Aş vrea ca un şuvoi din târg, Să-şi facă şi în viaţa mea făgaş. Mă simt strivit, cu trupul umed, La un pas de marele final. Ca un copac cu trunchiul putred, Prăbuşit în hăul abisal.

Amar Plouă peste mine cu stropi fierbinţi de zgură, Plumbul e lichid, şi-l simt arzând în gură. Totul este fiere, negru-gri, amar, Nicăieri speranţă, soare ori hotar. Nu ştiu ce-i cu mine, de visez ori ba. Mai găsesc eu drumul către raza mea? Stau pe malul vieţii, şi privesc în zare, Dar nu văd nici trepte, şi nici luminare. E pustiu în faţă. Înapoi furtună. Se zguduie cu mine, lumea cea nebună. Cutremur mi-e în suflet, spaimă, neputinţă, Zbatere finală, fugă- n nefiinţă.

Verde-amar Îmi ară răni în suflet, al vieţii plug hapsân. Mă simt străin şi singur, în brazda de venin. Mă caut prin natură, bolnav, strivit, bătrân, Rece, fără sânge, cu seve de pelin. E verde-amar în juru-mi, şi multe lacrimi verzi, Câmpie întunecată, lanuri să te pierzi. Verde-amar, lipsă de hotar. Verde-crud, vreau ca să mă duc. Verde-întunecat, suflet zbuciumat. Verde-sângeriu, lacrimi şi pustiu. Verde-curcubeu, dusu-i timpul meu. Verde-pastelat, marele păcat. Verdele- apus. Atât am avut de spus. Verde-neputinţă, moarte şi căinţă.

Rugă Zămislind iubire şi ură pe pământ, Tu ai creat o lume făr’niciun crezământ. Ai drămuit lumina, ai făurit uitarea, Făcând ca omenirea să-şi lepede chemarea. Ce este astăzi omul, şi care-i rostul lui? Aceasta-i întrebarea, la care răspuns, nu-i. E aici o chestiune, la care, cum socot, Răspunsul e o taină, ca marele Chivot. Ce nu mi-e dat s-o aflu, acum, când încă pot, S-aleg un drum în viaţă, să nu mă pierd de tot. Mi-ai arătat, în viaţă, de multe ori, o stea, Ce am urmat-o Doamne, către lumina ta. Sunt unul dintre mulţii, umili în neputinţă, Rătăcitori în noapte, pe drumul spre credinţă. Nu sunt mai bun ca alţii, dar nici mai păcătos, Şi îmi doresc, mări-Te, să-ţi fiu mai de folos. Aruncă-ţi o privire, fă un semn divin, Dă-mi un strop, o rază, scapă-mă de chin. Nu-ţi cer prea multe, Sfinte, decât puţin, ceva, Aprinde farul cela, nu mă lăsa aşa. Căci orb sunt prin născare, ca fiecare om, Dar am dorinţă mare, să cresc precum un pom. Nu vreau ca pe degeaba, să fie viaţa mea. Ajută-mă acum doamne, că mare-i slava Ta. 43

Zămislind iubire şi ură pe pământ, Tu ai creat o lume, fară de cuvânt. Dragosta şi ura, în amalgamul lor, Nu sunt doar ale mele, sunt ale tuturor.

Îngerul O aripă de înger, ca o petală de floare, Coboară din ceruri, ca ruptă din soare. Mă alină o clipă, îmi satură dorul, Îmi potole setea, renaşte fiorul. E o zbatere scurtă, egală cu clipa, Dar plină de viaţă, cu toată risipa, Pe care-am făcut-o, în anii trecuţi, Negândind că au să vină şi anii cărunţi. E un înger acolo, care de mic, Mi-a îndreptat paşii, m-a învăţat să mă ridic, De fiecare dată, când slab ori bolnav, Prin tină-m târam, trupul firav. Nu mi-a spus nimeni, că undeva sus, Există o minune, Domnul Iisus, Să mă rog la Treime, nu la poza din cui, Să-mi dedic viaţa şi sufletul Lui. Nu mi-a spus nimeni că e Dumnezeu, Că există credinţă şi taină mereu. Am trăit doar cu teamă şi neştiinţă, Fără speranţă, vis ori dorinţă.

Nu m-am gândit la fericire, Ca posibilitate, ca mod de trăire. Căci încă de mic, de la prima încercare, Am văzut că şi ea, fericirea, mă doare. Am crescut singur, vegheat de un gând, O rază de soare, un înger plăpând. Ce sprijin mi-a fost, în anii cei grei, Dându-mi tărie şi vieţii, temei. Îngerul meu este o suavă boare, Multă sfinţire, speranţă şi soare, E limanul pe care, în sufletul meu, L-a pus la născare, chiar Dumnezeu.

Cristul nu s-a mai întrupat Pe Iisus l-au ucis soldaţii, Din ţara imperiului însângerat. Pentru că n-au crezut în El, săracii, Şi de aceea Cristul, nu s-a mai întrupat. Soldaţii omorau ca toţi invadatorii, Fără să-şi găsească vină, Pe când evreii se băteau ca chiorii, Să răstignească creaţia divină. Sunt multe îndoieli în lume, Să crezi ori nu învierea, Celui ce s-a născut pentru a spune, Că în credinţă poţi găsi puterea. Problema e de conştiinţă, De alegerea de bine ori de rău. Şi Cristul, cu a sa ştiinţă, A hotărât: Nu pe pământ e locul meu! -Le-am dat iubirea şi iertarea, Vorbindu-le de raiul ancestral, Şi am primit în loc trădarea, Şi în trup, cuie de metal.

M-am oferit omenirii pe altar, Pentru o altă viaţă cu iubire, Dar nici să mă asculte, nu au vrut măcar, Şi m-au bătut, sub cruce, cu îndârjire. Şi dacă omenirea nu mă vrea, I-am cerut tatălui ceresc, Să amâne învierea mea, Să-mi dea răgaz, să mă gândesc.

Rugă la malul mării Întoarce-mi doamne paşii, Osteniţi la malul mării, Să cuprind în suflet iară, Taina depărtării. Să îngenuchiez în zori, Gârbovit de toate-n viaţă, Să caut un răspuns, Înscris în cer, spre dimineaţă. Să aflu cuprins durerii, Ce-mi brăzdează ades fiinţa, Că nu le înţeleg pe toate, Şi nu le-am găsit ştiinţa. Aş vrea să pătrund alcătuirea, Lumii în care mă consum, Să ştiu care mi-e greşeala, Ce mă împiedică pe drum. Şi de-o fi în zori să apară, Vre-o suliţă de foc, Am să-l rog pe Cel mai mare, Să mă înlănţuie pe loc.

Ori mai bine să-mi desfacă, Zările nedefinite. De n-o vrea, ori nu se poate, Toate să rămână negândite.

Pescarul Dă marea iar în clocot Sub paloşul de vânt, Şi norii sunt un ropot, Pedeapsă pe pământ. În zarea îndepărtată, o barcă Mică cu o pânză ruptă, Îmi pare a fi ştiuta arcă, Încercând la ţărm să ajungă. Cu pieptul gol lupta pescarul Să ţină-n val, sub vânt, bărcuţa, Şi lacrima pe obraji îi spală amarul, Că nu-şi va mai vedea drăguţa. De multe ore-i chin şi luptă, Cu marea înfuriată de turbatul vânt, Şi ploaia cade neîntreruptă, Pescarului, în mare, să-i rânduie mormânt. O singură speranţă are, La soarele de dincolo de nori, La Sfântul cu putere mare, Ce mai ajută, disperaţii, uneori.

-O Tu pescar de suflete, pe maluri, De-ai fost, de eşti, de-ai să mai fii, Întinde o punte peste valuri, De mână, Sfinte, să mă ţii. Să mă scoţi din furtuna necredinţei, Spre care am vâslit uşor, Şi acum, cu taina pocăinţei, Te rog, mărite, de ajutor. Aşa grăia în gând sărmanul, Cu barca toată sub un val, Ştiind că i-a venit sfârşitul, Şi nu va mai sosi pe mal. Dar cum dincolo de noi, Sunt forţe cu puteri depline, Ceva l-a ridicat şi apoi L-a pus spre mal, pe ape line. Morala: Este despre ce crede fiecare, Şi liberul arbitru. De alegeri, drumuri, judecare, Ori cum le e ursitul.

Supărarea împăratului Într-o zi, dorind odihnă, Tracasat de problemele cereşti, S-a aşezat pe tron, să bea în tihnă, Cu cafea vreo două ceşti. Împăratul lumii, sfântul cel mai sfânt, Din cerul plin de stele, Cel ce a pus viaţa pe pământ, Şi el o stea, mai mică printre ele. Era de multă vreme supărat, Cu ceva peste două mii de ani, Pe pământeni, răstimp de i-a lăsat, Să-şi ducă viaţa de profani. Căci le-a trimis iertarea, Cu al său fiu, Iisus Nazarineanul, Şi a primit în schimb sfidarea, Când ei au crucificat sărmanul.. Acum, cuprins de remuşcări, Analizând mai blând păcatul, S-a ridicat măritul peste zări, Să vadă de şi-au lepădat stigmatul.

După o analiză atentă, Şi-a şters ochelarii aburiţi, Când a văzut că-i evidentă, Starea lor de răzvrătiţi. Prin urmare, deranjat, S-a fript cu ceaşca plină, Şi pe loc a decretat: -Dă-i uitării, încă o mie să mai vină!

Meetingul lui Dumnezeu cu Sfântul Petru Dumnezeu şi Petru sfântul Au ţinut şedinţă mare, De-au analizat pământul, Şi a lui căzută stare. A spus Îngăduitorul, Că aşa nu se mai poate, Că drămuieşte viitorul, Şi c-ar fi sătul de toate. Că-i atâta necredinţă, Cât Columna lui Traian, Şi Petru, drept penitenţă, Să mai stea pe ea un an. Că de fiu s-a lepădat, Şi totuşi a fost Papă. În Biserică, a cam şchiopătat Căci sunt mulţi, nebotezaţi în apă. Şi au mai fost şi alte cele, De s-a ruşinat sfinţitul, De păcate multe, grele, Fără să le vezi sfârşitul. Temător nevoie mare, Că-şi va pierde cinul, 55

La Împăratul la picioare, Şi-a deplâns, pe larg, destinul. Că oamenii-s delăsători, Mincinoşi, fără credinţă, Aprigi, iuţi, răzbunători, Şi deloc cu pocăinţă. Că el nu este vinovat, De ce-a făcut Adam cu Eva, Că ăştia au fost primii cu păcat, Sterilizare-le-ar sfântul seva. Şi aşa au dezbătut, Nerecunoştinţa omenească, Până când au hotărât, Pe loc să-i dezmoştenească. Şi aşa, au schimbat organizarea, Hotărând, să se ocupe doar de stele, Deoarece şi-au pierdut răbdarea, Tot iertând păcate grele.

Religia Omul are nevoie de credinţă, Căci frica în evoluţie l-a stimulat. E o problemă mai ales de conştiinţă, Nevoia ca neînţelesul, să fie explicat. Şi dacă nu poţi să înţelegi, Ori ce se întâmplă nu încape în tipar, Fugi repede la Dumnezeu şi alegi, Să-L faci răspunzătorul planetar. Şi lucrurile au mers spre bine, Omul clădindu-şi viaţa pe pământ, Până când, alţi oameni, problemele divine, Le-au confiscat, la fel şi pe ce-L sfânt. Şi pentru că un nume trebuia să poarte, Ei au înfiinţat biserici de tot felul, Să intermedieze, pentru cei lipsiţi de carte, Când şi cum, să-i ierte părinţelul. Au inventat păcate de tot felul, Ca şi iertări, vezi tu, anticipate, Dacă le pui pe altare portofelul, Vei fi spălat de tot şi toate.

Au purtat războaie pe credinţă, Fii unui singur Dumnezeu, Şi secole au dus în neştiinţă, Oameni, pământ, dar şi pe Zeu. Chiar şi pe Dumnezeul cel Mărit, După ce s-au văzut în lăcaş de piatră, L-au ignorat, scuipat şi izgonit, În inimi să nu aibă vatră. Şi aşa în miile de ani, Religiile s-au transformat în instrumente, De cârmuit viaţa la sărmani, După scripturi şi diverse testamente. De fapt, problema este una falsă, Şi oamenii ar trebui să înţeleagă, Că pentru îndumnezeire, ca o şansă, Nu biserica le dă putere şi-i dezleagă. Credinţa este în om, căci s-a născut cu ea, Şi fiecare dintre noi, e un atom în Dumnezeu, Căci din interior îţi vine gândul şi puterea, Şi aşa, omul a crescut cât Prometeu.

Credinţa este actul de gândire, Liber, drept, corect şi asumat, E drum cinstit spre fericire, Chiar dacă mai pici şi în păcat. Iertarea de păcate ţi-o dă fapta, De a îndrepta ce ai greşit, Şi nu să stai să pupi tu dreapta, Oricărui intermediar neavenit!

Poveste Adunată de prin lume, despre predestinare, destin şi coincidenţe. Într-o zi, fără de veste, Un bărbat a întârziat, Pe drum spre casa sa. Văzând că ora e târzie, Cu mult din cale afară, A vrut ca soţia sa să ştie, Şi a sunat-o-prima oară. Pentru că n-a răspuns, întârziatul domn, A repetat apelul, cuprins de foc şi pară. La care soţia îi răspunde, trezită greu din somn. -Te-am mai sunat, de ce nu ai răspuns? Îşi ceartă el femeia. -E primul tău apel ajuns, Şi am răspuns. Te aştept cu cheia. Ajuns acasă supărat, Bărbatul ridică telefonul, Şi vede că nu a sunat, Decât o dată, şi îndulceşte tonul: -Vai dragă, rogu-te mă scuză, Nu-ţi fie cu supărare, Că-n grabă, cu firea mea ursuză, Am mai sunat, dar cu eroare. 60

A doua zi de dimineaţă, Mânat de-un sentiment ciudat Şi curios din fire, Repetă apelul eronat. Răspunde o voce de bărbat, Care-i mulţumeşte, Că-n noaptea cea târzie l-a sunat, Şi viaţa i-a salvat, fără să ştie. -Cum aşa? întreabă soţul, Credeam că am deranjat! O face el pe hoţul. -Să mă iertaţi de ieri am supărat! Primeşte un răspuns neaşteptat: -Ieri, când ai sunat, Mă certam cu Dumnezeu, Eram de funie agăţat, Dorind sfârşitul meu. L-am implorat, cu ochii în lacrimi: -Doamne, de nu vrei aşa Să-mi termin viaţa, Dă un semn, fă ceva, Să-mi recâştig speranţa!

Atunci am primit apelul tău, Venit din depărtare, Semnul trimis de Dumnezeu, Suprema mea salvare! De aceea îţi mulţumesc, Că ai greşit în noapte, Mânat de-un semn Dumnezeiesc Şi m-ai scăpat de moarte. Învăţătura este că, Dincolo de noi, Atei ori credincioşi din fire, Cineva veghează, Fără să ne dea de ştire. Şi crezi ori nu, în pronia cerească, De multe rele ne păzeşte, Ceata îngerească!

Povestea a doua depre un schit părăsit, o ştimă şi un lac fără fund Într-o pădure deasă, Dincolo de-un stei de piatră, O turlă mare, neagră apasă, Cerul prăbuşit în apă. Ajuns cu greu într-o poiană, Zăreşti ascunsă de tufani, O stâncă albă, ca o stană, Şi-o cruce între doi platani. Te apropii cu sfială mare, În dangătul de clopot, Ce în munte sună tare, Provălindu-se în vale, într-un ropot. Cu braţul drept îţi faci o cruce, Păşind pe sub o boltă-n schit, Şi urmezi cărarea ce te duce, Spre un arhondaric năruit. Acolo, pe o năsălie, printre lumânări, E întins un tânăr, înveşmântat în flori. Lângă el, sub patrafire, rostind gros cântări, Stau trei călugări, sosiţi aicea de cu zori. 63

Să facă cele sfinte, cum e rânduiala, Pentru îngropăciunea celui răposat. Căci aşa le-a fost, din vreme, învoiala, Ca în caz de moarte, să nu rămână necântat. Era un chipeş cavaler plecat, Să vâneze-n munţi o ştimă, Pe care-o urmărea de ani, neîncetat, Aşteptând la schit, să vină. În noapte cu lună nouă, Când despletitele fecioare, Se vor îmbăia, sub stele, în rouă, În dans de iele ursitoare. Şi vor frânge aşa blestemul, Lăsat de mii de ani, De le prinde cavalerul, Şi le leagă sub platani. Să le atingă lemnul crucii, Când o fi luna mai tare, Viaţă ca să dea nălucii, Întrupată-n fată mare.

Căci aşa gândea băiatul, Ameţit de vraja lunii, Ce-l chema jucând pe lacul, Adânc până-n miezul lumii. Tot aşa l-a dus săracul, Ştima nopţii azurii, De s-a înecat cu dracul, Ielelor de pe pustii. Şi acuma popii cântă, Dezlegarea de blesteme, Închinând de zor la sfânta, Să fie păziţi de rele. Şi aşa am spus povestea, Unui schit abandonat, Pe care o auzeam adesea, De la un călugăr beat.

Să nu ne mai minţim Să nu ne mai minţim părinţii, Să nu ne mai minţim pe noi, Să nu ne mai minţim copii, Să nu ne mai minţim în doi. Lăsaţi tăcerile să cânte, Gândurile să vă prindă viaţă Fiţi oameni şi utilizaţi cuvinte Rostindu-le frumos, când vă priviţi în faţă.

Ninge peste oraş Cad fulgi de nea peste oraş, Purtaţi în dans ameţitor, De-un vânt zglobiu şi buclucaş, Ce sună grav, ca un tenor. Pe aleile din parcul vechi, Se plimbă mână-n mână, Şi tineri şi bătrâni, perechi, Păşind încet, sub clar de lună. În calea lor, pe lacul îngheţat, Ca într-un balet de scenă mare, Uniţi în dans amorezat, Doi tineri patinează către zare. E linişte şi multă bucurie, Că ninge încet şi aşezat, La fel ca în copilărie, Peste căsuţele din micul sat.

Anotimpurile Iarna se topeşte-n primăvară, Primăvara înfloreşte-n vară, Vara rodeşte-n toamnă, Toamna îngheaţă-n iarnă. Iarna moare până învie, Ca să poată iar să fie, Un temei de înviere, Şi aşa omul să spere, La noul început, Cum a fost lăsat de mult.

Constatare Nu mă mai înţeleg cu mine, Nu pot să-i înţeleg pe toţi, Mi-e zarvă în suflet şi îmi vine, Să scuip pe tagma de netoţi. Şi timpul parcă e grăbit, Să-şi împlinească veacul. Şi curge zor, neobosit, Cu anii mei să-şi umple sacul. Pe tine doamnă, te-am iubit! Parfum de primăvară. Şi chiar de-n viaţă am pătimit, Te-aş mai iubi şi a doua oară. Şi de-a murit iubirea noastră, Eu tot te caut pe alei, Privind spre orice fereastră, Sperând să vii, de mână să mă iei.

Paiaţa În memoria marelui actor Jean Constantin

Pe actor l-am zărit, Gârbovit prin piaţă. A fost la vremea sa vestit, În rolul de paiaţă. Era aplaudat cu biss-uri, Cerut de admiratoare, Jongleorul iscusit de visuri, În lumea asta trecătoare. Era o bucurie să-l asculţi, Cum din tristeţe-şi naşte actul ludic. Noi eram copii desculţi, Şi nu-i înţelegeam sufletul pudic. Ai fost a vieţii mele încântare, La teatru, film ori poezie, Ţi-am şi servit, din galantare, Într-o vară, îngheţată, la cofetărie. Tu erai cu blonda cea frumoasă, Eu liceeanul angajat, Să vândă dulciuri la terasă, Acolo unde voi v-aţi aşezat. 70

Azi te regăsesc în piaţă, Un trist pe care-l bănuiam, Bătrân uitat de viaţă, Pe care, din amintiri, mi-l plămădeam. -O curvă este viaţa, Şi gloria la fel! Căci a murit paiaţa, Şi am rămas stingher. Aşa mi-ai spus pe grabă, Când te-am salutat, Te-ai scuzat: am treabă, Şi-ai plecat cam ruşinat. Eu nu am râs maestre, De bătrâneţea ta. În suflet mi-ai rămas o zestre, Din tinereţea mea.

Întrebare fără răspuns Trăiesc în lumea mea interioară, În care plămădesc cuvinte. Nu le rostesc, căci ar putea să doară, Cum se întâmpla, în anii dinainte. Trăim ca doi străini, în universuri paralele, Comunicând din când în când câte ceva, Iubind tăcerile ştiind, că iar au să ne înşele, Cum s-a întâmplat în tot acel ,,cândva’’. -Cum s-a întâmplat? De ce a fost să fie? De ce şi amintirile ne dor? Am fost doi vinovaţi, a fost prostie? Şi ne-am rănit, uitând de viitor? De ce a rămas numai tăcerea, Sterpul rod al unei mari iubiri? Indiferenţa, reumatismul şi durerea, Din refuzatele amintiri? Ori poate a fost minciună totul, O înşelăciune ascunsă în cuvinte mari? Şi ne-am greşit, din tinereţe rostul, Când ne-am crezut sentimentali?

Doi bieţi actori pe-o scenă acum pustie, Jucând într-un cotidian banal, În care nimeni şi nicicând nu vrea să ştie, Cum sună strofa de final.

M-am pierdut de tine Lasă-ţi mâinile să curgă, Peste sufletul meu, Ochii tăi să mă ajungă, În răsărit-curcubeu. M-am pierdut de tine, În infinit undeva, Doar visul mă ţine, Agăţat de o stea. Tot sper că în timp, Te voi regăsi, În iubire anotimp, Şi n-oi mai greşi. Să fug iarăşi de noi, Spre-o noapte târzie, Privind spre înapoi, Şi nu spre ce va să fie.

Orologiul Din sufrageria veche, De pe scrinul prăfuit, Tic- tac, tic-tac, îmi picură-n ureche, Nepăsător, un orologiu plicisit. E vechi în casă, neopritul, Şi-a numărat zile şi ani, La întregul neam, ba şi bunicul, Care l-a adus din orient, de la persani. Mi-a venit acuma rostul, Să-i spun la fel, de la obraz, Să n-o mai facă atât pe prostul, Să ticăie într-una, treaz. Că de şi mie-mi trece, vorba aceea, Viaţa cu ticăitul lui nesăbuit, Nu-i va mai întoarce nimeni cheia, Şi va fi inutil şi părăsit. Mai bine să se odihnească, Să înşelăm amândoi sortitul, Că de nu, îl las să ruginească, Să nu mai grăbească el, sfârşitul.

Lupul dacic Din negrele păduri şi munţii înalţi, Coboară spre sate oştirea De aprigi soldaţi, Ce-n moarte, îşi găsesc nemurirea. Au fost chemaţi la hotare Să stăvilească pustia, Pornită de împăratul cel mare Ce însuşi conduce urgia. E armata lupului alb, Sălăşuită în steiuri de piatră, În vârful muntelui dalb, A Dacilor, sfântă vatră! Un zeu o duce la luptă Îmbrăcat cu iţari şi suman. Cu dreapta pe sabia scurtă, Bătătorită de plug, la arman. Deasupră-i o flamură lungă, Balaur cu capul de lup, Ce şuieră tare şi alungă, Duşmanul din rodnicul stup.

N-au frică de moarte, căci ei, Sunt lupii cei liberi, din munţi, Veşnicii străjeri ai Daciei, Cu Dunăre şi brazii la frunţi. Şi nimeni, acum ori vreodată, Să nu cuteze a spera, Ca Dacia sfântă să poată, Să-şi piardă oştirea şi istoria sa. Oricât de cruntă fieva-ne soarta, Şi urât poporul român, Lupii, mereu vor apăra poarta, Plaiului pe care-i stăpân.

Manifest pentru Diaspora Pe-o străduţă întortocheată, Ce ducea spre târg, Venea o bătrână cocârjată, Şi-n urmă-i, doi copii ce plâng. Femeia poartă în desagi, Nimicuri din gospodărie, Ce i-au rămas de la cei dragi, Plecaţi în bejenie. Ar vrea să facă un troc acum, Pe ceva de-ale mâncării, Pentru copii ce pe drum, Înlăcrimează geana zării. Sunt nepoţeii ei cei sfinţi, Rămaşi de la o fată, Crescuţi de mult fără părinţi, Ce s-au pierdut în lumea toată. Degeaba a muncit o viaţă, Pentru o pensie de câţiva lei, Căci n-a mai avut de dimineaţă, Cu ce să-i sature pe-ai ei.

Nici pastile pentru boli, Nu mai are ea, sărmana, Toate o dor şi deseori, Nopţi întregi nu închide geana. Doctorul n-o mai primeşte, Că atenţie n-a dat, Apa şi curentul, Străinii le-au tăiat. Dar ce să facă, cum să împartă, Rodul trudii de o viaţă, Când necazul este soartă, Şi copii în casă îngheaţă? Într-o ţară zis bogată, Jefuită zi de zi, Pe nimica înstrăinată, Românii or flămânzii! Căci clasa conducătoare, Haimanale, curve, hoţi, Crâncen le stau în spinare, De a mai trăi, nu poţi! Cu un snop de preşedinţi, Antiromânism total, 79

Copii sunt fără părinţi, Şi în ţară, vai şi amar! Senatori şi deputaţi, Primari, Consilii de tot felul, Mână-n mână sunt juraţi, Să-şi atingă ţelul. Ţara să o facă praf, Pusă sub bocanc străin, Liga înfrăţită-n jaf, Tot ce-i rău şi mai hain. Hai române, te deşteaptă! Vino acasă de prin lume, Căci pământul te aşteaptă, Vino la copii şi spune: Că te-ai săturat de sila, Traiului printre străini, Căci eşti harnic, şi nu mila, Te ţine slugă la vecini. Vino şi arată lumii, Că vrei să-ţi fii stăpân pe soartă, Că poţi să vindeci plaga ciumii, Cât România, încă, e pe hartă. 80

Manifest Popor român, te-apucă de citit! Cartea nicicând nu muşcă. Şi ai să vezi că te-au minţit, Şi tot te ţin în cuşcă. Ţi-au promis că-ţi dau şi marea, Şi-o ţară ca afară, Dar ai rămas numai cu sarea, Şi aia scumpă şi amară! Tot aştepţi că va să vie Ani mai buni şi cu noroc, Dar e aceeaşi pălărie, Din teatrul trist, din iarmaroc! Sunt toţi de-o apă şi-un pământ, Şi acum a sosit sorocul, Să te gândeşti la ce-ai mai scump, Să schimbi puţin, Bădie, jocul! Popor român, citeşte înscrisul, Cu eroii morţi din neamul tău, Ce au pierit purtaţi de visul De-a nu trăi sub cizmă de călău!

Bătrâna din cimitir O bătrână plânge-o cruce, În cimitirul din margine de sat, Ani-s mulţi şi greu îi duce, Aşa cum viaţa i-a lăsat. A venit acum bătrâna, Să-şi întrebe omul mort, De nu-i întinde mâna, Şi să-i dea un ort. Să-l plătească pe luntraşul, Ce-o va trece apa mare, Unde-i e şi lui sălaşul, De odihnă şi uitare. Că aicea pe pământ, E uitată în tot şi toate, Chiar de sfântul cel mai sfânt, Şi-a trăi nu se mai poate. A avut şi doi copii, Pierduţi acum în lumea toată, Iar căsuţa dintre vii, E aproape dărâmată.

Chiar şi vecinii ei din sat, S-au împrăştiat ca stolul, Pe unde paşii i-au purtat, Ori popii, i-au dat obolul. A fost un sat frumos odată, Bogat şi înfloritor, Pentru neamul lor o vatră, Unde au muncit cu drag şi spor. Dar vremurile s-au schimbat, În sat cântând acum pustia, Mai totul este ruinat, În ţara guvernată cu prostia.

E viaţa grea E viaţa grea în ţara-n care, În fiecare zi vedem, Conducători bolnavi de apucare, Organizaţi în furt, ca într-un sistem. E rău că după ani de lipsă, În care ai muncit neîncetat, O haită hulpavă şi tristă, Te fură acum organizat.

Trăim în România Trăim în România, şi asta e prea mult, Spun unii pe ecranele de sticlă, Ce şi-au făcut din înjurat un cult, Şi ţara le pute şi le strică. De-au supt de la măicuţa lor, Pe când erau copii, Au dat cu botox buzelor, Să uite ţâţa cea de-ntâi. Au avut cândva o mamă, Tată, bunici şi fraţi? -Uită-i! Nu-i lua în seamă! -Ce-or fi ei? Nişte săraci! Au avut cândva o casă, Prieteni, copaci şi flori? Le-au lăsat pentru o masă, Ca şi pe cele trei culori. Unii, ce-i drept, s-au cocoţat, Până în fruntea ţării, Şi s-au pus pe guiţat, Unelte dezbinării!

Aceasta este starea tristă, În care zace naţiunea. Fără valori, istorie, credinţă, Arătându-şi lumii goliciunea. Oare românul mai poate fi român? Ori e un cetăţean universal, Ce-şi târâie umilul său destin, Ca un dezrădăcinat vasal. Nu nouă ne va fi dat, Să cunoaştem dezlegarea, De cumva, cu toţii am uitat, Care ne este starea.

Minerii din Vale Pe strada lungă, într-un bloc mizer, Într-un obscur oraş muncitoresc, În două cămăruţe, la parter, Un el şi-o ea, bătrîni, mai locuiesc. El a fost miner în abataj, Ea a sudat o viaţă întreagă fiare, Au fost o vreme în şomaj, Şi acum trăiesc din două pensioare. Copii le-au plecat cu sacul, Servitori la occidentali bătrâni, Şi el, de dor şi amar, săracul, Înjură pe ciocoii cei hapsâni. Ce i-au minţit că va fi bine, Că ţarii nu-i mai trebuie cărbune, Că vor avea turism cu trenuleţ pe şine, Şi Valea toată va avea renume. După treizeci de ani de aşteptare, Într-adevăr, pentru unii este bine. Căci şi-au îndesat în buzunare, Şi-n conturi din offshore-uri străine.

Însă pentru cei mai mulţi, Ce privesc cu jind la galantare, Bătrâni, bolnavi, flămânzi, desculţi, Viaţa nu-i deloc îngăduitoare. Şi uite aşa, cei mulţi, naivi, Au fost iarăşi păcăliţi, De cei ce pozau în milostivi, De jecmănitori sosiţi, Să mai pună un jug pe ţară, Că n-ar fi fost de ajuns, Că am vrut-o ca afară, Şi acum ne topim de plâns. Şi uite aşa, un el şi-o ea, Plini de remuşcare, Îşi sorb ţigarea cu cafea, Blestemând care mai de care. Că doar puţin le-a mai rămas, În existenţa lor mizeră, Să-l tot aştepte pe poştaş, În faţă, la televizorul de pe etajeră.

Cât ne va trăi profetul -Cât ne va trăi profetul? -Cât gloata-l venerează! Şi-l vor crede pe procletul, Ce viaţa le-o înflăcărează. Căci profetul fără turma De spălaţi pe minte, În glod îşi pierde forma, Şi-i lipsit de cele sfinte. Şi nu-s mai marii vinovaţi, Cei ce vociferează, Decât proştii necultivaţi, Care-i tot urmează. E plină ţara de profeţi, Din multele palate, Din cale afară de şireţi, Şi falşi în tot şi toate.

Justiţia A devenit un subiect presant, Justiţia în această ţară. Se spune că e atacată de un desant, De aici şi de pe afară. Eu mă întreb, ca omul necăjit, Ce crede că justiţia e oarbă: Oare magistraţii, nu au zărit, Că uneori are şi barbă? Să fie apărată-n piaţă, De naţiunea de protestatari! -Dar fii atent! Că acum te-nhaţă, Căci nu vede de sub ochelari. Nu e mai bine atunci, Să-şi îndeplinească ea menirea? Să-i azvârle pe politruci, Să nu-i mai ştie omenirea? E puterea cea mai tare-n stat, Cu drept de viaţă şi de moarte, Şi nimic din ea, n-ar fi de cumpărat, De numai dreptate ar împarte!

Birocraţia De când omenirea în sisteme s-a organizat, O sintagmă defineşte neputinţa, hoţia şi prostia, Viaţa zilnică a îngreunat şi înveninat, Şi-a fost numită, mai pe scurt, birocraţia. Se spune că ar fi şi ea din Partheon, Ca zeii, căci e de-o vârstă milenară, Având la bază un bine cunoscut comision, Solicitat de veşnicul funcţionar-funcţionară. Fără birocraţie pământul s-ar opri în loc, Chiar soarele s-ar stinge în lacrimi, Căci nu putem trăi decât în echivoc, Şi zilele, sărmanii, să ni le facem patimi. Dacă ceva devine simplu şi uşor, Să fie respins, afară aruncat, Căci nu ne-ar fi de ajutor, Dacă nu destul ne-am complicat. Birocraţia e dovada de putere, Stăpânită de diverşi funcţionari, Organizaţi în agenţii, birouri, ministere, Ai vieţii noastre, discreţionari gestionari.

Există o firească întrebare, Cum am putea scăpa de ea? Dar e o încurcătură şi mai mare, Căci a creat-o omul, şi asta nu putem schimba!

Tablou politic Trăim vremuri curioase, De nu putem să le pricepem, Şi de n-ar fi primejdioase, Nici n-am vrea să le concepem. Dar cum ne stăpânesc cultura, Şi ne înveninează viaţa, Să le cercetăm structura, Şi să dezbrăcăm paiaţa. Acum în fruntea statului, Avem un sas înalt ales, Navetist din Piaţa Sfatului, La Cotroceni ades. Are multe case, În meditaţii a fost expert, Cărţi, vreo două publicate, Dar ca politician: incert! Mai bine o pune pe soţie, Cu fustiţa ei şucară, Să ne spună, poate ştie, De-o mai ducem până-n vară.

Că de-o ieşi urzica, Ar mai fi cum o să fie, Că ne minte Viorica, Profesoara de chimie. Că-i aşa de bine-n ţară, Cu pensii şi bugetari, De s-au bejenit românii iară Să scape de parazitari. Dacă Făt Frumos este Johannis, Zmeul e din Teleorman. Sunt ăştia doi într-un lehamis, De un căciuloi de ani. Dragnea, de Johannis zice că-i o fiară, Că este rău precum un lup, C-a tăiat păduri prin ţară, De nu mai cântă niciun cuc. Pe de altă parte sasul, Dă cu Dragnea de pământ, Că fură totul cu plaivasul, Că-i o ciumă fără de cuvânt.

E un circ politic odios, Cu actori fără valoare, Cu români privind neputincioşi, La o gaşcă tristă, infractoare. Totul e minciună şi manipulare, Românii-s plecaţi din ţară, Nimic nu se conduce, e numai delăsare, Şi pâinea, e scumpă şi amară. Sunt discuţii multe, sterile, fără sens, Pe la televiziuni, chiar prin parlament, Pe când minciuna, e în deplin consens, În Constituţie, nescris amendament. Nimic din ce a fost în ţară, Bun, frumos, mândru şi cuprinzător, Nu mai e, căci uşor desfiinţară, Fără ca cineva să fie răspunzător. Justiţia e şi ea ades hulită, Înfăptuită şi de magistraţi venali, Căci de multe ori e aservită, De afacerişti şi politicieni penali.

E un pion activ în lupta de putere, Judecând după legi cu multe feţe, Şi-s cauze de zeci de ani mistere, Pe care nu pot, ori nu vor, să le dezlege. Acesta este tabloul sumbru, jalnic, Şi nu l-am scris cuprinzător, În care un grup jefuitor, pârdalnic, Ne-a amanetat, pe timp, în viitor. Aceasta este actualitatea şi nu ştiu, De vom ajunge starea de normalitate, Pe care aş vrea să o descriu, Dar mi se pare o absurditate.

Rătăcitorul Sunt un rătăcitor în lume, Un apatrid, un renegat de soartă, Un trăitor fără cutume, Ce-n suflet- dorurile-şi poartă. Ce dacă ţara nu m-a vrut, Şi nu m-a mai răbdat pământul? Am mai trăit, cum am putut, Scriindu-mi un destin, cu gândul! M-am târât, de multe ori, în tină, M-am ridicat, spălat de ploaie, Nicicând nu am avut odihnă, Şi n-am rămas printre noroaie! N-am fost al ţării mele, Dar sunt un cetăţean universal, Stropul de lumină lângă stele, Ce nu a fost, şi nu va fi, nicicând banal!

Arhivarul Scormonitor în pietre seci, După iubiri demult apuse, Despletitele, fecioare-n veci, Din istoriile duse. Iscoditorul de serviciu, Prin mucegaiul din arhive, Un truditor, în neştiut supliciu, De căutări retrospective. Un stârnitor de colb, de pe hrisoave, Cu suflarea înecată-n praf, Ce aduce la lumină snoave, Întocmai unui cronograf.

Te-ai supărat Te-ai supărat. Şi-ai fugit. Mi-ai izbit uşa în nas. Ai luat paharul. L-ai trântit. Şi nu ai spus nimic de bun-rămas. Am rămas tăcut în prag, Sub stropii reci de ploaie. Un pelerin cu sufletul pribeag, Şi inima văpaie. Cu ultimii bănuţi din buzunar, Am închiriat o cameră sordidă, Dar tu n-ai vrut să ai habar, Şi-ai întrebat, privindu-mă candidă: -Ai bani? Doi poli te costă ora. Şi plata-i înainte. Apoi încingem hora, Tăcuţi, fără cuvinte. Eu ţi-am spus că te iubesc, Iar tu că nici nu-ţi pasă, Că vreau să te jignesc, Că viaţa nu te lasă,

Să dai de-a azvârlita, cu amorul În fiece închipuit, Că tu nu duci, la nimeni dorul, Şi că iubirea e un act plătit. În lacrimi te-am rugat, fii bună! Să-ţi mângâi sânii triviali, Mi-ai zis că n-ai să fii nebună, Să dai pomană la sărmani. Aşa ne-am târguit cinstit, În timp ce beam din vinul ordinar, Te-ai enervat de timpul irosit, Şi ai plecat, înjurându-mă murdar. Eu am sperat să fim decenţi, Să ne iubim frumos, Căci nici tu nu aveai clienţi, Iar eu, nimica mai prejos.

100

Întrebare Cât poate însemna o strângere de mână, Cât să poată ea costa, de unde să tot vină? Unde să găseşti un umăr, capul să-ţi apleci, Ani să nu mai număr, ochii să nu-i seci? Anii s-au dus ca zile, zilele ca clipa, Din carte s-au rupt file, egale cu risipa, De viaţă trecătoare, coaptă în amurg, Râuri limpezi, clare, care se tot scurg.

101

Prietenul Te rog, azi, să-mi întinzi o mână, Căci sunt bolnav şi sufletul mi-e frate cu pelinul. Şi mâine, mâna mea o să-ţi devină, La fel, sprijinul ce mângâie şi alină. Te rog, azi, inima-ţi să-mi dai, Căci a mea, mă doare şi suspină. Şi mâine, pe a mea o să o ai, Să te înţeleagă şi să te susţină. Te rog, azi, să-mi dai privirea, Să o îndrept spre-o altă zare, Căci a mea, şi-a stins sclipirea, Pierdută-n-ntr-un apus de disperare. De un prieten am nevoie azi, Să-mi spună doar că-i lângă mine. Căci în viaţă, când mai cazi, Te ajută un prieten lângă tine. Şi de n-oi fi, de-mi eşti numai în gând, Te rog să ştii prea bine, Că te poţi baza pe mine, oricând, Atât cât viaţa mă va ţine.

102

Clepsidra Mi-am pus dorinţele într-o clepsidră, Câte-mi duc gândurile în zbor. Am aşezat-o într-o firidă, Să nu văd scurgerea lor. Să nu mă atingă risipa, Zbaterea aripii-nor, Timpul ce-mi ascunde ispita, La malul mării să-l mor!

103

Îşi plânge marea Îşi plânge marea, trecutele iubiri, Pe care le-a văzut pe maluri. Şi trupurile albe, feciorii, Ce i s-au scăldat în valuri. Îngână încet, un murmur de tristeţe, Jertfindu-şi spuma albă printre stânci, Că nu mai are cui să dea bineţe, Cum o făcea, în verile de atunci. E iarnă, este frig, şi-un vânt pârdalnic, Ascute pustiile alei, Nici Eminescu, nu mai e şăgalnic, De când e înfipt, pe tronul lui de stei. Bătrânul Cazinou de piatră, E plin de mucegaiuri şi rugină, Şi găzduieşte acum o şatră, Ce aşteaptă vara ca să vină. Erau şi nişte muzicanţi în vară, Cu valsuri şi-un tango boem, Şi-i ascultam seară de seară, Visând la un nescris poem.

104

Cu toţii am păşit pe acolo, Ori pe vreun mal, pe undeva, Şi am sărutat, în spumă marea, Ca Eminescu, altcândva.

105

La ţărmul mării Adăst adeseori la ţărm de mare, Şi-o rog să-mi spună în murmurul de valuri, Mulţime de istorii, care mai de care, Consumate-n ani, pe ale sale maluri. Îmi povesteşte de corăbii, cu lâna cea de aur, De Histrianul port, închis ca o lagună, De greci ce căutau, şi aici un minotaur, Şi multe, din câte poate ea să spună. O întreb mereu despre Ovidiu, Şi despre geniul numit Mihai. Zâmbeşte şi susură continuu, Spunând: Taci, răbdare să mai ai! -Ei sunt poeţii mei de dor, Renegaţi de oameni şi de lege, Exilaţii fără vină din popor, De cei ce n-au putut a-i înţelege. De vrei ca paşii să le afli, Ascultă vântul uneori, Ori priveşte către aştri, Căci sunt Luceferii din zori.

106

Aşa îmi povesteşte marea, Despre eroi şi fete cosânzene, Iar mie, lacrimi îmi sărută geana, Pătrunzând cu gândul, dincolo de vreme. E calmă şi suavă uneori, Îngemănându-se în orizont cu cerul, Nepotolită, furioasă alteori, Adâncindu-şi mai mult misterul. Oricum ar fi şi pe unde rătăcesc, Mă întorc la mare întodeauna. Ea tace şi eu îi povestesc, Din viaţa-mi adunate, una câte una.

107

Azi este mâine Azi este mâine. Şi n-ai venit. Aşa cum ai promis de ieri. -O fi bolnavă, a uitat, s-a răzgândit? M-am chinuit eu printre păreri. Nu este prima oară când mă minţi, Că o să vii. Că totul va fi bine. Şi ai uitat. Şi apoi cu rugăminţi: Să nu mă supăr, să am încredere în tine. Am obosit de când aştept, Să te zăresc venind măcar o dată, Mi-a obosit şi inima în piept, Şi nu te mai aştept, măi fată! Ai tot găsit justificări, Că viaţa-i plină de neprevăzut, Că oameni suntem şi avem nevoie de iertări, Că nu mă minţi, că doar mi s-a părut. O fi aşa, căci viaţa este o părere, De multe ori înşelătoare, Iar omul n-ar putea să spere, Că va avea şi una viitoare.

108

Acum în parcul desfrunzit, Îţi las un bileţel c-o floare: -Nu te mai vreau! Şi eu m-am răzgândit, Şi paşii mi-i îndrept spre-o altă zare.

109

Ar fi putut să fie Ar fi putut să fie. Dar n-a fost. Acum, îmi sorb cafeaua cu regrete, Singură şi fără rost, Şi-aş vrea ca viaţa să repete. Acele clipe în care am greşit, Şi-am refuzat o mână întinsă, Când am gândit, ca-i fi nepotrivit, Pentru o femeie aşa distinsă. Eu eram o profesoară, Tu încă-ţi căutai menirea, Ne-am intâlnit în parc, la şcoală Unde, timid, mi-ai prezentat iubirea. Mi-ai spus că mă admiri de mult, Şi mi-ai adus un coş cu flori, Că eşti strungar, deci nu aşa de cult, Dar c-ai putea să fii, că se întâmplă uneori. Mi-ai plăcut. Dar îţi lipsea ceva, Ce nu credeam că pot să accept, Şi te-am refuzat, pentru o patalama, Rănindu-ţi inima din piept.

110

Anii au trecut. Şi-am aşteptat, Iubirea în parcul de la şcoală. M-am pensionat şi ce păcat, Că fără tine, casa mi-a fost goală. Şi eu te-am urmărit pe tine, Cum din strungar, ai devenit cercetător, Şi-am înţeles că n-ar fi fost ruşine, Că-n doi, toate ar fi fost la locul lor. Te văd adesea, la braţ, păşind uşor Cu soţia şi nepoţii, Ea, un distins judecător, Şi sunteţi fericiţi cu toţii. Numai eu disting un nor, Când mă saluţi, ridicându-ţi pălăria, Că n-ai uitat, că poate ţi-a fost dor, Că te-am respins, neacceptându-ţi strungăria.

111

Lacrimă de mare Iubita mea din lacrimă de mare, De mult te aştept pe acelaşi mal, Să te-ntrupezi din caldul soare, Şi spuma ridicată de pe mal. De-oi fi neştiutor, deschide-mi calea, Spre trupuri împletite în amor, Sunt dornic să-mi trăiesc visarea, Înveşmântaţi în vânt şi nor. Iubita mea cu ochi luceafăr, Din zori de zi albastră, Mă amăgeşti şi nu mă apăr, Căci eu sunt soţ şi tu nevastă. Când ai plecat, mi-ai făcut un jurământ: Că te întorci în primăvară. Şi eu te aştept, cu crezământ, Că vom fi împreună iar, pe seară.

112

Iubire de-o vară Sub un felinar, într-o noapte, într-o gară, Am zărit o femeie, cu lacrimi pe obraji. O mai văzusem, în vară, Alături de-un tânăr, dansând pe pavaj. De undeva, îi învăluia un tangou, Iar ei se priveau în ochi, fericiţi. Purtaţi de marea albastră-n ecou, Doi tineri frumoşi, pe iubire porniţi. Lumea întreagă-i privea uimită, Îmbătată de-a iubirii poveste. Chiar şi luna, cu spuma mării tivită, Le murmura suav, în valuri cu creste. Dar vara a fost scurtă. Sfârşită De-o pală rece de vânt, Şi fata, a rămas rănită, In mână, cu poza lui, de sfânt. Ce şi-a încălcat jurământul, De-a se lua cu ea, Că împreună, vor moşteni pământul, Că-n viaţă vor pluti, ca pe-o stea.

113

E trist. Căci nu a fost să fie, Că a fost minţită în primul ei amor, Şi acum, în gara cea pustie, E cu burta mare, al iubirii spor.

114

Iubire veneţiană În vara toridă, după război, Pe-o plaje veneţiană, Îţi admiram sânii cei goi, Şi trupu-ţi liană. Te căutam cu privirea prin mulţimea pestriţă, Cu mintea încinsă de soare, Jinduind la ce ghiceam sub fustiţă, Mai sus de albe picioare. Eram însetat de iubire, De pătrunderi carnale, Îţi pândeam orice privire Pe care o iroseai către zare. De nu ţi-aş fi fost aproape! Păreai a fi indiferentă, Şi eu îmi doream să-ţi scape, Către mine o privire-ofertă. Adriatica strălucea în soare, Învelindu-ne cu briza subţire, În care te desfăceai ca o floare, În valuri căutând oglindire.

115

Ţi-am propus o iubire de-o vară, La hotelul din insula Lido, Ai acceptat, în final, către seară, Zâmbindu-mi şăgalnic, perfido! Mi-ai potolit setea şi dorul, Împlinindu-mă cu trupu-ţi de spumă, Te-am iubit precum toreadorul, Bucurându-mă de noaptea antumă1. Am dansat apoi împreună, Ameţiţi de vin şi amor, Negândind că toamna o să vină, Şi-om fi iar singuri, până într-un an viitor.

Antum, în text , întâmplat în timpul vieţii autorului.

116

Carnaval veneţian La Veneţia e iarăşi carnaval. Gondolierii se întrec în serenade, Purtând mascatele domniţe pe un val, În alaiul pestriţ de bufonade. Sub măşti, aş vrea să te găsesc, Femeie din visarea mea. Nu ştiu ce caut, dar gândesc, Că eşti şi tu prezentă, undeva. Eşti iubirea mea cu chip nedefinit, Ţesut din vise şi dorinţe, Eşti blestemul incantat în asfinţit, De fecioare, căzute-n pocăinţe. Mi s-a părut că suspinai pe-un pod, Căutându-ţi şi tu ursitul, Închipuit ca din izvod, Înflăcărându-ţi asfinţitul. Dar n-ai fost tu. Căci iată, Prinsă de mână de un mascat, În San Marco acea fată, Cu un alt bărbat s-a sărutat.

117

O tu Veneţie, oraş bătrân, Ros de istorie şi mucegai, Mai suportă un poet nebun, Rătăcit în mascatul tău alai. Ce-şi plimbă nebunia prin lagună, De multe primăveri, Atâta cât istoria-ţi adună, Şi la origini, n-ai putut să speri. Ţi-au fost nebuni artiştii şi poeţii, Corăbiile, dogii şi oştirea, Căci ai rămas simbol iubirii şi tristeţii, Cucerindu-ţi nemurirea.

118

Casanova În Veneţia, pe-o străduţă întunecată, De lângă pestilenţialul Grand Canal, Într-o speluncă mică, afumată, L-am întâlnit pe cavalerul de Seingal. Bătrân, bolnav, cu chip de carnaval, Nevrotică relicvă din secol de lumină, Caricatură hâdă de proscris medieval, Rugându-şi viaţa, deloc să nu-l mai ţină. -Am obosit şi nu mai vreau să fug, De oameni, lege, temniţe, femei, Cu toţii m-ar dori acum pe rug, De parcă aş fi greşit faţă de zei. Eu n-am făcut nimic mai mult, Decât să folosesc prostia. Am fost mai bun, frumos, mai cult, Şi am cam iubit femeia! Dar nici aicea nu-i păcat, Căci eu le-am fost cu voia, Şi pe toate le-am tratat, Cum le-a fost nevoia.

119

Sunt acuzat că am minţit şi înşelat, Că mi-am falsificat fiinţa, Dar eu am spus, iar ei au ascultat, Atât cât le-a fost ştiinţa. Le-am spus doar ce doreau să asculte, Cu ton frumos, dulceag, manierat, N-am înjurat, şi n-am adus insulte, Şi eram de toţi apreciat. Le-am mângâiat orgolii, asta s-a întâmplat, Când le vorbeam, erau egali cu cerul, Şi cum era firesc, din averea lor m-am înfruptat, Dar din ce, să o fac pe cavalerul? Eu m-am născut Giacomo Girollamo, un sărac, Din doi comedianţi veneţieni rataţi, Şi l-am creat pe Casanova, iubitul de iatac, Dar şi urâtul, de mulţimea de bărbaţi. Mă apasă acum păcate, trecutul cel perfid, Aş vrea să uit de toate, să fiu iarăşi copil, Pe detractori, în faţă, să pot să îi desfid, Să nu-mi termin viaţa, ca un bătrân senil.

120

Aşa se tânguia mascatul, strivit de remuşcări, În Veneţia înecată de o ploaie rece, Şi eu, rătăcitor pe inundatele cărări, Prea sigur nu eram, de tot ce se petrece. De îl ascult pe Casanova, iubit universal? Ori doar visez, trăindu-mi gânduri, Ca orice vizitator banal, Mascat la Carnaval, citind povestea printre rânduri.

121

Marco Polo Şi Marco Polo a fost veneţian, În San Lorenzo îşi doarme veşnicia. Un slujitor al dinastiei Yuan, Spre care şi-a început călătoria. E o altă mască din Venetto, Pe care o întâlneşti ades în Carnaval. Alături de bufonul Rigoletto, Şi, mai ales, la San Fenice, într-un stal. Un alt erou din vremi apuse, Tuşat în morile de timp, Minciuni de Rustichello scrise, La Genovezi, în ploiosul anotimp. Sunt acuze multe, stabilită vina, Că Marco Polo era un visător, Că n-a atins, decât cu gândul China, C-ar fi, de fapt, un impostor. Că nu l-a cunoscut pe Han Kublai, Că n-a descris nici Zidul, Că-n vremea aceea, în China de umblai, Harta tipărită-o făcea pe ghidul.

122

Ar mai fi mult de comentat, De căutat sub măştile tăcute, În istoriile pe care Marco le-a lăsat, Dar renunţăm, căci sunt trecute!

123

Visătorul Tu eşti poetul rătăcit, Pe cărări de istorie în acest Carnaval? Ai cules măşti, le-ai răstălmăcit, În universul tău imaginar? De unde vii, ce te-a adus, În Veneţia, în sutele de veri? Ce nebune iubiri, mintea ţi-au pus, La cazna îndoielii, la nerostitele poveri? Ce cauţi în spate de figuri tăinuite, De măşti colorate în Carnavalul grotesc? Nu pot fi decât trăiri netrăite, Vise neîmplinite ce etern rătăcesc. Te cauţi pe tine, ce nu ai curaj a fi, Crezând că te-ai pierdut sub mii de feţe? Dar tu, nicicând nu vei putea a şti, Să alegi, şi aşa te vei petrece! Viaţa întreagă ţi-e un carnaval, Trăit între închipuiri diverse, Tu eşti rătăcitorul ancestral, O pană, între multe alte pene, şterse.

124

O mască doar într-un Carnaval universal, Un ascuns de viaţă şi probleme, Ce priveşti la lume, dintr-un stal, Sfâşiat în sine, de neînţelesele dileme.

125

Te-am aşteptat Afară plutesc neguri de toamnă, Şi-n vatră arde focul, Iar eu te aştept, iubită doamnă, Să vii, să reîncepem jocul. Am tras fotoliul lângă geam, Şi-am pus un ceai fierbinte, Galoşii lângă uşă-i am, Să-ţi ies, cu grabă înainte. În odaie, totu-i nemişcat, La fel ca altădată, Ca-n clipa în care ai plecat, Şi-ai spus că vii îndată. Din patefon, un glas duios, Repetă aceeaşi melodie, Pe care tu dansai, iar eu sfios, Visam nescrisa rapsodie. Aşa te-am aşteptat mereu, În anii de absenţă, Ca pe tăcutul meu eseu, Suprema penitenţă.

126

Vânt de primăvară Îţi suflă un jucăuş de vânt, Printre sâni, fiori-mărgele, Şi-ţi şopteşte, un descânt, Să te oglindeşti în stele. Tu femeie minunată, Dornică de joc şi cânt, Mai că te laşi înşelată, De al vântului cuvânt. Simţi în piept cum bate tare, Inima în mii dorinţe, Şi te ia de la picioare, Cu călduri şi stăruinţe. Mai că ţi-ar veni să-l crezi, Când ţi-atinge ochi şi buze, Că-i iubitul, dar nu-l vezi, Deşi-ţi umblă pe sub bluze. Măi tu vânt de primăvară, Stai în cerul tău cuminte! Căci pe fata cea sprinţară, Are cine s-o alinte!

127

Sfat pentru femei, De Valentines Day

Doamnelor, e primăvară! Nu mai staţi prin case înfofolite! Iubirile vă caută pe afară, Şi voi întârziaţi pitite. Soarele vă râde în fereastă, Chemându-vă ademenitor. Şi vă oferă florile din glastră, Să vă fie dorul mai uşor. Lăsaţi şi caldul vânticel, Să vă sărute în cosiţe, Şi fiţi mai îndrăzneţe puţinel, Vă stă mai bine în fustiţe! Şi dacă tot v-a dat natura, Nuri de înebunesc bărbaţii, De le-a crescut temperatura, Şi se tot laudă-n dotaţii, Nu mai fiţi aşa zgârcite, Arătaţi la toţi frumosul! Că vor spune: Vai ce fandosite, Ne tratează doar cu dosul! 128

N-o să fiţi frumoase din destul, De nu sunteţi admirate, Şi nu-i pe ici pe colo un mascul, Să vă dea târcoale împăunate.

129

Avertisment de 1 Martie Ce dacă chipul ţi-e de lut, În care ai frământat miciuna, Că altă faţă n-ai avut, Şi pe asta, aş pălmui-o eu, într-una! Şi ce de pari ca stâncile de piatră, Privind nătâng, la vremea lor, Crezând, ca boul, că o să-mi treacă, Că ai uitat de mărţişor? Ce dacă taci şi doar priveşti? Că ai mai făcut-o şi înainte! Dar de acuma mă sileşti, Să te salut, şi n-am cuvinte! Te-am tot iertat, de Valentina, Că era din alt popor, De Dragobete, tot aşa, eu vina, Ţi-am trecut-o cu destul umor. Şi acum, milog cu faţa tristă, Statuie de televizor, Să dispari! Cu întreaga ta fiinţă, Să nu te prind prin dormitor.

130

Îţi mai acord o şansă. Ultima carte. Să pot să te mai iert cumva, Fii atent! Vine 8 Martie, Să nu uiţi, măi cap de mucava. Să fie totul şters, te vreau şarmant, Aştept un cadou cât multe alte, Poate fi, un inel cu diamant, Şi o excursie în State.

131

Justificarea beţivului Am vrut de multe ori să-ţi spun, Că mi-am regretat greşeala, C-am revenit pe drumul bun, Că termin cu pileala. Aşa mi-am tot propus în gând, Pe drum, de la serviciu către casă, Având iubito, un singur gând, Să ajung devreme, pentru masă. Nu credeam că un proverb e adevărat, Că spre iad, pe drum, intenţiile sunt bune, Şi, deşi n-am vrut, dar s-a întâmplat, Că iar nu m-am putut opune. Şi-am intrat în cârciumioară, la Rapid, Să păcătuiesc, în scurt, c-o bere, Să-mi fac poftă c-un lichid, Că ţie nu puteam a-ţi cere. Că n-aş fi fost consumator şi eu, De mai ţineai şi tu în casă o ţuică, Să mă consolez, pe seară, la tv-eu, Când îi înjur, pe politicieni, de muică.

132

Şi aşa, după una mică, M-am gândit c-am suferit, Că nevasta pe bărbat îl strică, Cu atâta cicălit.

133

Tăcerile nu sunt cuvinte Tu taci pe-o canapea, Eu într-un fotoliu. Tăcerea ta-tăcerea mea, Hrănite de orgoliu. Chiar şi durerile ne tac, Şi-s clipe irosite, Tu nu mă întrebi, eu ce mai fac? -De ce nu-mi povesteşti, iubite? Nici eu nu te privesc, şi tac, Cum tac tăcerile-n odaie, Şi nu te întreb, deşi aş vrea să o fac, -Auzi, a ceasului bătaie? Cu ticăitul lui ne trece viaţa, În care refuzăm cuvinte, Căci neoprită e-drumeaţa, Şuvoi scurgându-se-nainte. Ne amăgim în fiecare zi, Că tăcerile ar fi cuvinte, De parcă, împreună nu am şti, Cât ne-au minţit. Că viaţa tot ne minte.

134

Himera Te-am căutat prin parcul cu platani, La fel ca-n alte primăveri, Să te sărut, cu dorul adunat în ani, Visând la netrăitele plăceri. Unde ai dispărut himeră, Fecioară despletită din amurg, Ca spuma mării efemeră, Şi lacrimi-vise ce se scurg? De-ai fost cumva închipuire, Plămada unui vis târziu, A dorinţei mele plăsmuire, Eu nu am cum să ştiu! Te-am căutat şi te tot caut, În braţe să te ţin aş vrea. Poet nebun să-ţi cânt din flaut, Şi-n forme să te îmbrac, himera mea!

135

Iubirile dor Iubirile dor! La fel ca dorinţele neîmplinite. Visul este un zbor, Către zările-nezărite. Tăcerile-s lungi, Cu tristeţi nesfârşite. Ai vrea să ajungi, Pe poteci nepăşite. Orizontu-i opac, Şi impersonal. Versul sărac, Şi poemul banal. Şi-ţi vine un îndemn, Să spui lumii ceva, Dar limba-i de lemn, Decor de mucava. Mai bine taci, Supliciu-povară. Căci n-ai ce să faci, Şi tot o să doară.

136

Dialoguri imaginare cu Eminescu În fiecare zi mă întâlnesc cu Mihai. Bem cafeaua împreună. -Cum care Mihai? -Eminescu! La ora opt. Trecute ori fix. Îl găsesc înfipt în acelaşi stei de piatră. Ca o statuie. Eu ştiu că este el. Că are suflet. Mi-am lipit urechea de bronzul coclit, Auzeam murmur de Doină. Şi-n ochi, îi ard Luceferi. E trist, de fiecare dată. Nu-l bucură nici măcar fetele frumoase, Ce bat faleza, Şi cărora li se văd chiloţeii, Prin dantele, Înfiorate de câte o briză jucăuşă. -De ce eşti trist, maestre? Îl întreb eu, N-a reuşit lumea, nici după mai bine de suta de ani, să te înţeleagă? -Taci mă, iar ai venit să-mi tulburi liniştea? Maestrul tace. Priveşte îngândurat zarea. -Mi-ai adus cafeaua? Am uitat să vă spun: În fiecare zi, 137

Mă opresc la cafeneaua din gura portului. Comand două cafele. Pentru maestru, la nisip. Turcească. Cu ea fierbinte, Mă înfăţişez la picioarele lui. Îi aprind şi o ţigare. De foi. Alea-i plac. Am încercat şi cu electronice dar, Mi le-a aruncat în cap. -Pleacă mă cu porcăriile tale, ce-ţi veni? Îi aprind ţigarea de foi, Şi o aşez pe piedestal. O fumează vântul. Uneori, zăbăucul de vânt, rostogoleşte ţigarea până către Cazinou. Nu, nu alerg după ea. La urma urmelor, Sănătatea maestrului e mai importantă. Mi-l închipui sorbind din cafea, cu nesaţ, Molfăind ţigara nervos, -Ce vrei mă, de ce ai venit iar? -Să mă înveţi să fiu poet. -Ha, ha, ha, râde el nestăpânit. -Ce poet, mă? Tot ce a fost poezie am scris eu. Voi doar rostogoliţi cuvinte. Măzgăliţi hârtii, Fără să vă pese de pădurile patriei. Am auzit ca până şi pădurea prin care, 138

Ades cutreieram, Aţi tăiat-o. Sunteţi mai răi decât cei din vremea mea! -Iertare maestre, iertare, Şoptesc eu speriat, De fiecare dată. -Ne-am îmbătat de harul tău. Am devenit bolnavi de Eminescu. -Pe dracu! M-aţi răstignit în mii de statui, Şi m-aţi uitat, Ce mai vreţi de la mine? Nu vă e ruşine? Mă pomeniţi doar o dată în an? Asta am vrut eu? -Dar ce ai vrut, maestre? -Să mă iau cu Veronica. -Şi cine nu te-a lăsat, maestre? -Perversul de Maiorescu, Caragiale şi alţii. Dă-i în uitarea istoriei! -Oameni răi, maestre, dar nici Veronica..... -Ştiu ce vrei să spui. O curvă. Dar ce să faci? Şi ea cu ce putea. Dădea din ce avea. Pentru mine era oarecum convenabil. Găseam un pat curat, o ciorbă caldă, Că eu, de unde? Tot cu poeziile! Se lăsa tăcerea. 139

Se vedea că-l copleşeau amintirile. -Mai dă-mi o ţigare, Pe asta mi-au furat-o ciorile. S-au fript, era aprinsă. -Şi spune ălora de fac cafeaua asta, Să nu mai pună atâta zahăr, Am auzit că n-ar fi bun. -Maestre, îl întreb eu, Nu te-ai săturat să stai pe stânca asta? -Şi ce vrei, Să mă topească? Bine că nu m-au furat ţiganii! -Cum îţi petreci eternitatea, maestre? -Observ lumea. Adun istorii. Poate, într-o zi, am să-ţi spun câte ceva. Pe unele încerc să le desluşesc singur, Dar îmi lipsesc mijloacele, zice el hâtru. Una mă chinuie de ceva vreme: -Care, maestre? -Păi vezi, eu şi sfrijitul ăsta de Far Genovez, Străjuim portul. În ultimii ani am văzut multe vapoare, Plecând. Şi nu s-au mai întors. Ce s-a întâmplat oare? De ce nu mai vin? Păsările călătoare vin în fiecare an. Mă onorează cu găinaţul lor, 140

În fiecare primăvară. -Sunt multe maestre, vapoarele? -Am numărat până pe la doua sute. Şi-am obosit. -Voi ştiţi ceva despre acest lucru? -Nu maestre. N-a venit vremea. -Bine mă. Eu am timp să aştept. Numai să dai un pol ceva, La ăştia la primărie, Să cureţe cocleala asta de pe mine, Mă mănâncă la bronz. -Trebuie să plec maestre, Ne vedem şi mâine, -Dacă nu ai altceva de făcut.. Te aştept. Dar să nu începi iar cu prostiile tale. Cu poeziile. Nu-s de nasul tău!

141

Din ce trăiesc poeţii Când trăiesc, din ce trăiesc poeţii? Ori se hrănesc ca muzele, cu har? Mănâncă, beau, iubesc şi ei, asceţii, Sau de tot ce e lumesc, nu au habar? Poetul, dimineaţa, pleacă la serviciu? Aşteaptă un poştaş în prag? Ori poemu-i este un deliciu, Scris lângă cafea, cu drag? Sunt multe întrebări de pus, Şi nu vor exista cuvinte, Să se înşiruie ca un răspuns, În vremurile astea triste. Se mai citeşte poezie, În marea de indiferenţă? De ce poetul o mai scrie, De parcă-ar fi o penitenţă? Poetul e poet. Şi atât! Un luptător cu sabia de rimă, Un visător, un rătăcit pe acest pământ, Ce sufletul în verbe şi-l exprimă!

142

Autoironie poetică De-l mai citim pe Eminescu, Ori rememorăm ceva: Ne spunea cândva maestrul, Nişte vorbe, cam aşa: ,,E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune’’ Şi înţeleg c-ar fi demersuri, Poezia de-a răpune. Să nu urmărim mesajul, Că ar fi tot poezie, Şi chiar de este de tot hazul, Să scriem cu frenezie!

143

Românul s-a născut poet Se spune că românul s-a născut poet, Şi veşnicia pe la sat. Acum, poeţii sunt pe internet, Şi-n like-uri se bat. Nu mai contează că-i oraş ori sat, Cu buda lângă stradă. Când eşti poet pe mess lansat, Vrei live, lumea să te vadă. Cum violezi metafora în grup, Scremând de zor poeme, În strofe albe, fără trup, De neînţeles, de parcă ar isca dileme. Şi ce, de limba se stâlceşte? În poezie e permis! Aşa cum poetul o doreşte, Aşa o versifică în scris! O tu române milenar, De la Ovidius Publius Naso, De versuri dacă n-ai habar, Ia sapa, poezia las-o!

144

Rima Vin poeţii cu duiumul, Rima de o bat cu tunul, Şi vor lumea ca să ştie, Că ar fi tot poezie. Toţi vorbesc de Eminescu, Alţii chiar de Păunescu, Dar de sub pana lor cu har, Versurile de rimă n-au habar. Ei sunt poeţi contemporani, Talentaţi, frumoşi, spontani, Dar pe pagina albită, Nu-i şi-o rimă rătăcită. A devenit cam desuet, Să pui rima în verset, Şi n-ar mai fi modernitate, Să le împerechezi pe toate. Să tot cizelezi cuvântul, Până pierzi de tot avântul, Mai bine renunţi la rimă, Şi-o dai naibii, că-i o ştimă.

145

Un poet cu pălărie, Un poet cu pălărie şi cu barbişon, Recita o poezie, ca un filfizon. Nemâncat de două zile, dar înfumurat, La femei dădea de ştire, cât-îi de bărbat. Printre versuri spuse-n dungă, sclifosit, piţigăiat, Se făcea că tot alungă, de pe clopul ţuguiat, Nişte muşte negre, ce-au găsit cu cale, Taman pe pălăria lui, să facă treaba mare. Vai tu poet cu burta goală şi pantalonii rupţi în cur, Cu tot cu pălăria ta şucară, parcă ai fi un Raj Kapoor!

146

Ce frumoasă eşti, femeie! Ce frumoasă eşti femeie, Azi de ziua ta! Te rog să-mi dai o cheie, Să-ţi pătrund cumva, În gânduri, trup şi simţăminte, Să te fac, a mea! Să te iubesc în multele cuvinte, Să te înalţ pe-o stea. Cu sfiiciune să mă împărtăşesc din tine, Să-mi vindec a iubirii boală, Şi te rog, în braţe tu mă ţine, Şi uită, dragă, de morală. Să-mi dai din toate, tot ce ai! Şi când ai să fii în pat, pe spate, Să te visezi în sfântul rai, Sub un Adam ce stă pe coate, Uită-ţi de bărbat, de lume, Că nu va fi păcat, Trupurile să ne îndrume, În amorul deşănţat. Ce frumoasă eşti femeie, Azi de ziua ta! Sufletu-ţi, te rog descheie, Fii iubita mea!

147

Nela asfaltela Cine n-o ştie pe Nela Din parcarea de la Mall? Pe Nela Asfaltela, Profa de amor? Am cunoscut-o într-o seară Cu ploaie şi vânt, După-o cruntă pileală Cu vodcă şi cânt. Mi-a cerut o monedă, Să-şi ia o cafea, Căci bani nu posedă, Şi-ii sătulă să stea, Să aştepte-n parcare, Clienţi ameţiţi, Dornici tare, Să fie iubiţi. Nela nu-i frumoasă, Şi nici tinerică, Nu-i de dus acasă, Dar nici nu-ţi strică,

148

La nevoie mare, Să te ajuţi cu ea, Pentru vre-o lucrare Aşa cum ştie ea.

149

Nea Tănase de la şase Pe strada mică-n colţ, la şase, E o casă cu balcon, Proprietar e nea Tănase, Şi-i o casă cu neon. Seara când răsare luna, Pe străduţa întunecată, Dintre multe case, una E cu roşu luminată. Poţi să vezi pe la ferestre, Umbre negre-n dans sălbatic, Parcă-ar fi statui ecvestre, În galopul acrobatic. Amazoane voluptoase, Cu ţâţe ca un amvon, Strâng la piept, deloc sfioase, Câte-un amărât de domn. Ba-i adună, ba-i desfac, Învârtindu-i ca pe-un stol, Scuturându-i ca pe-un sac, În ritmuri de rock-and-roll.

150

După multă zbenguială, Şi cu băutură fină, Se trece la târguială: -Ce să fie-Cât să ţină? -Să fie tacâm complet? Până către dimineaţă, Să se mişte în duet, Cioc în cioc şi faţă în faţă? Ori să fie una mică, De nu poţi să-i prinzi nici gustul, Una care mai mult strică, Cum pe vin îl strică mustul? Încă-i vorba şi de preţ, De ce e prin portofele, Căci de eşti mai nătăfleţ, Nu te bucuri tu de ele! Mai e şi nea Tănase, Cerber peste amazoane, Care neam nu vrea să lase, Să te bucuri de codane.

151

Fără să achiţi cinstit, Femeia şi băutura, Căci e lege: întâi plătit, Şi apoi datul cu trăsura. Refren: Păi la nea Tănase, La numărul şase, Fete cu duiumul, Dar el ia uiumul.

152

Frunza O frunză pluteşte în toamnă, Purtată de-un vânt jucăuş. Şi vă gâdilă doamnă, Atingându-vă pielea sub fâş. Ca şi frunza, sunteţi gălbuie, Şi paşii vi-s umezi şi goi, Stimată, dulce duduie, Vino cu mine, să fim doi. Nu mai rezema felinarul, În noaptea asta târzie, Ci vino de-ţi îneacă amarul, În mine şi-o razachie. Şi când cupa ne va fi goală, Aprinşi de frivolă dorinţă, Tăcută să mi te aşezi în poală, Să ne iubim, cât o fi cu putinţă. De-om obosi de iubire şi alcool, Şi vom ieşi din cearceafuri murdare, Ia-ţi haina din cuiul din hol, Şi închide uşa de-intrare.

153

Să nu aştepţi mulţumire, ceva, Căci ne-am oferit alinare, Şi poate ne vom revedea, Într-o altă noapte, în parcare. Ori pe stradă, sub felinar, Într-un anotimp de iubire târzie, Când obosit de viaţă şi amar, Am să te caut ca pe-o gutuie. Să muşcăm din viaţă amândoi, Amăgindu-ne încă o dată, Că suntem ceva mai de soi, Nu doar un beţiv şi-o curvă de fată.

154

Misogin Poezia aceasta are aromă femeiască, Furată din paradisul cel sărac, În care n-a putut să preacurvească, Singurul Adam, nemaifiind pe plac. A muşcat şi mărul, cu sfială, Spunând o rugăciune-n gând, Apoi s-a cerut din Rai afară, Când a aflat că Iadu-i pe pământ. Să vezi aicea fericire, Căci în toate, Eva s-a întrupat. Dezmăţuri şi amoruri în neştire, Cu toţi alde Adam, nemăsurat. Cleopatra, Thereza, Mesalina, Şi câte alte au să fie, Ce-au împodobit grădina, În care eu am scris această poezie.

155

Anti-misoginul Iubita mea din altă vară, A mai trecut un an de frig. Şi ne-ntâlnim acuma, iară La debarcader. Pe dig. Unde te-ai lăsat curtată, Cucerită încet-încet. Tu erai chiar măritată, Eu, un vagabond şiret. Ne-am iubit vară de vară, Tu, femeia mea cu bani, De dimineaţa până-n seară, Precum doi refugiaţi urbani. Îţi minţeai bărbatul dragă, Că ai fi la Techirghiol, Că te răcoreşti cu bragă, Ba chiar că-ţi faci şi aerosol. Că-ţi tratezi reumatisme, În singurătate, Două-trei traumatisme, De soţ administrate.

156

Eu eram un fericit, Cu aşa iubită, Erai tot ce mi-am dorit, A bărbatului ispită! Femeie cu dotări extreme, Şi cardul pe măsură. Venită din lumile boeme, Ca o uvertură. Nu ştii cât pot să te iubesc, Şi cât aştept să vină vara, La debarcader să te întâlnesc, La asfinţit, când începe seara.

157

Motanul Nelu Într-o zi, a venit în curtea mea un pui de pisic. Şi m-a întrebat: -Crezi că, în sufletul tău, aş avea un loc şi eu? -Nu ştiu, pui de pisic, e un lucru care mai trebuie gândit. Acum nu cred că sunt pregătit. -Te rog, fii suflet de OM, dă-mi o şansă. Am să-ţi torc la fereastră, am să-ţi descânt de boli, . Soarele, am să ţi-l aduc în zori, şi la cafea, promit, îţi voi aduce pipa. Nu voi fura! din mâncarea ta. decât aşa, de-mi vei oferi ocazia. 158

Şi când vei pleca, pe la treaba ta, am să te aştept, să-mi aduci un piept, şi ceva ficăţel, bun, pui şi purcel. Şi de n-or fi, şi boabe voi ciuguli. Şi să mai ştii, că eu nu mă mai gândesc, începând de acum: -Te iubesc! Şi uite aşa, Motanul Nelu, a intrat în casa mea. Şi aşa, cum a promis, e motanul meu de vis.

159

Povestea lui Vulpan Astăzi vă spun o poveste Cum în lume nu mai este, Cu un căţel bălţat Şi un motan cam răzgâiat. Unul e cuţu-Căţelu, Altul e motanul –Nelu. Sunt dintr-o gospodărie Din satul de pe câmpie, Au şi câţiva ortaci, Cinci răţoi, vreo trei gânsaci, Trei cocoşi şi păsări multe, Cam aşa, cât îs în curte, Să nu fie plictiseală, Cum nu e la voi la şcoală. Sunt şi animale mari, O văcuţă, doi măgari, Oiţe şi doi berbeci, Pe care nu-i întreci, La năzbâtii în ogradă, Aşa, bine să le şadă. Un cal cu soaţa lui, Şi un mânz, de nu mai spui, De frumos şi năzdrăvan, Ca vârstă, aşa de-un an, Dolofan şi colorat, 160

Cum n-a fost nicicând în sat. Şi mai sunt şi alte neamuri, Dar nu stăm acum la geamuri, Să le numărăm în turmă, C-o s-o facem mai pe urmă. Şi, peste gospodărie, Ca în toate, tot să fie, Rânduit şi aşezat, E un gospodar bărbat. Cu soţia lui, şi-un fiu, Ciufulit şi tot hazliu, Năzdrăvan şi bucălat Ca copilul de la sat. Mai e şi o fetiţă, Cu flori multe în cosiţă, De vreo patru ani jumate, Mai mică ca al său frate Cu care, împreună, Fac la oameni ziua bună, Şi din zori de dimineaţă Tot aleargă pe fâneaţă, Cu Neluţu motănelul, Şi cu câinele Căţelul. Lângă satul din câmpie, Este bine să se ştie, Se află şi o pădure, Nu numai cu fragi şi mure, 161

Ci şi cu tufişuri multe, În care se tot ascunde, Un vulpoi bătrân, roşcat De multă vreme căutat, Pe numele lui Vulpan, Cel mai mare hoţoman, Care fură din coteţ, Câte-un pui mai nătăfleţ, Niscai ouă, raţe, gâşte, Tot ce poate să confişte, Şi să vândă-n târgul mare, Că nicio ruşine, n-are, Supărând pe cât se poate, Oamenii de pe la sate. Care s-au gândit să-l prindă O capcană să-i întindă, Să-l agaţe de picior, Să-l dea la judecător, Să-l pedepsească frate Să nu mai fure din sate, Coteţe, gospodării, Spaimă şi pentru copii. -Dar ce credeţi, despre Vulpan? Că e aşa de gogoman, Să se lase înhăţat, Şi apoi chiar judecat? 162

-Nu copii, nu-i chiar aşa, Căci Vulpan se furişa, Dimineaţa, către zori, Şi apuca de subsuori, Pe răţoiul cel mai gras, Fuga-l ducea-n oraş, Şi-l vindea, de nu pot spune, Pe bomboane şi alune, Pe un preţ aşa de mic, Pentru un răţoi voinic. Şi văzând că nu se poate, Pe Vulpan să-l prindă, toate, Orătăniile din sat, S-au gândit şi-au desemnat Pe câinele Căţelu Şi motanul Nelu, Să facă noaptea de strajă Când toţi ceilalţi visează, Să vegheze cu tărie, Să-l prindă-n gospodărie, Pe vulpoiul cel roşcat Când o veni la furat, Să mi-l lege cu o sfoară, Ziua întreagă, până-n seară, Când să fie judecat, Pentru tot ce a furat, 163

Şi să fie pedepsit, Pentru tot ce a greşit. De cum seara s-a lăsat, Vitejii au şi plecat, Ca să patruleze-n doi, Cei mai năzdrăvani eroi! Şi să fie treaba bună Au trecut pe la stăpână, Care i-a hrănit discret, Şi le-a dat şi la pachet, Să fie de îmbucătură, Când or porni spre şură, Că de, noaptea e lungă, Şi de n-ai nimic în pungă, Te ia cu oboseală, Cum vă ia pe voi la şcoală, De nu mai puteţi citi, Nici măcar a socoti. După ce s-au pregătit, Căţelu a şi rostit. -Hai măi Nelu, să plecăm, Prin sat să patrulăm, Şi să fii atent la toate, Nimic să nu ne scape. -Să plecăm domnu Căţelu, 164

Lui Vulpan să-i facem felul, Să-i întindem o capcană, Hotărâţi şi fără teamă. -Măi motane, stai aşa, N-o lua înaintea mea, La armată, să spui drept, Şef e ăla mai deştept. -Şi cum ştim acuma noi, Care-i mai deştept, din doi? -Păi e simplu, dragă Nelu, Fireşte că e Căţelu. -Eu am capul mult mai mare, Cum de pui aşa întrebare? -Am gândit şi eu aşa, Te rog nu te supăra, -Hai să terminăm disputa, Să pornim, să alegem ruta, De la şură spre coteţe, Le dăm la păsări bineţe, Punem lacăte pe uşi, Trecem pe la măgăruşi, Pe la cai, pe la viţel, Nu-l uităm nici pe purcel, Şi aşa, atenţi la toate, Trece noaptea jumătate, Şi-o să ne oprim la şură, Să mai luăm ceva în gură, 165

Să ne dezmorţim la oase, Până-n ziuă, către şase, Când şi noi vom termina, Noaptea de patrulă grea. Şi aşa cum am tot spus, Cei doi au şi ajuns, La coteţe şi la şură, Şi au luat de îmbucătură, Şi după gustări bogate, S-au lăsat aşa pe spate, -Hai măi Nelu, să adăstăm, Să mai aşteptăm, Poate cade în capcană, Vulpea, s-o agăţăm de blană. -Că bine zici, domnu Căţelu, Vom prinde noi mişelu, Dar până va să vină, Să fure vre-o găină, Om dormi un pic, Că nu s-o întâmpla nimic. Şi aşa, fiind pe pace, S-au întins pe trei cojoace, De se auzea un cor, De la sforăitul lor.

166

În timpul ăsta frate, Vulpan se târa pe coate, Şi în loc să ia curcanul, A înşfăcat de gât motanul, Care dormea aşa dus, De n-a zis, defel, nici pâs. Şi la târg cu el fuguţa, Ca să-şi cumpere punguţa, Cu bomboane, acadele, Şi alte dulceţuri ca ele. Dar când să vândă năzdrăvanul, S-a trezit din somn motanul, Şi-a început o miauneală, Zarvă şi schelălăială, Căci Neluţu cel viteaz, L-a muşcat pe hoţ de nas. Şi-a venit şi o măicuţă, De-a pus vulpea-n trăistuţă Şi cu ei la gospodar, Să le fie vai şi amar. Lui Vulpan cel furăcios, Dar şi la somnoros, Căci pe câinele Căţelu, L-a trezit abia domn Nelu, Scăpat de muştruluială Dat de gospodină afară, Că amândoi n-au fost în stare, 167

Să-l aţină pe cărare, Să prindă hoţul tăcut, Ce de haznă i-a făcut. De se veselesc cu toţii Bunicii şi nepoţii, Şi de n-ar fi fost măicuţa, De a dat repede fuguţa, Şi-a eliberat motanul, Altul ar fi fost finalul.

168

Poezia celor o sută de poezii Mi-am propus să scriu, O sută de poeme. În care, cu sfială să mă descriu, Ca om, rătăcit între dileme. Nici mai bun şi nici mai rău, Cum văd în jurul meu, Nici mai deştept, dar nici un nătărău, Un om normal, conştient de locul său. Sunt lucruri decantate în ani, Regăsite în inimă şi riduri, Cu bune, rele, flori şi bolovani, Trăiri, tăceri şi multe, multe gânduri. Am îndrăznit să sper şi să visez, Şi m-am luat de gât cu soarta, Din genunchi să mă ridic, reinventez, Sfidând istoria şi moartea. Acum, la capăt de poeme, Cu modestie cer iertare tuturor, Lăsând cuvinte scrise peste vreme, Şi un nume, Marck Nessel, ales aleator.

169

Urzicăreli Urzicăreala zilei, 21 ianuarie 2019, Azi, Urzicăreala spune Că Ponta a început să adune, Şi că gura nu-i mai tace, Că pe Dragnea o să-l dezbrace, De penali şi de corupţi, De la PSD-ei din curţi. Să fie el cel mai tare, La europarlamentare. Şi-ai să vezi român popor, Înc-o coadă de topor Lângă alte multe mii, De să numeri nu mai ştii.

170

Urzicăreala zilei, 22 ianuarie, 2019. Preşedintele Johannes, Sasul din Carpaţi, Are un lehamis, Să muncească marţi. După lunea-n care, mai pe după masă, Vine din Sibiu, de la el de acasă. Miercurea-şi petrece, pe la Cotroceni, Că e zi în care, mai gândim niţel. Joia este scurtă, este atâtica, Şi-o petrece toată, certând pe Veorica: Că nu-l ascultă, ba că îl sfidează, Că numai la Dragnea, în birou visează, C-o vrea pe Olguţa, pe la ministere, Că îl ocoleşte, sfatul nu-i mai cere. Şi aşa într-una, până-n asfinţit, Constată că gata, a şi obosit, Că este nevoie, de liber prelungit. După o săptămână de atât muncit. Ca urmare vineri, SPP îl duce, La Sibiu acasă, ca să se apuce, Să rezolve îndată, ceva aplicaţii, Folositoare dragă, pe la meditaţii.

171

Urzicăreala zilei de duminică, 27 ianuarie 2019, Azi vorbim de Viorica, Veorica din guvern, Ce nu ştie, mitica, Că e subiect etern. Un guvern ca o poveste, De nu vrei să o cunoşti, Care, zi de zi vesteşte, Că e utilat cu ...( ce credeţi?) Ori pe noi ne cred de humă, Şi indiferenţi la totul, Că tot biruri ştiu să pună, De-au stricat în ţară totul? Bulă e de mult uitat, De când Vio-i prim ministru, Şi s-a tot ,,emancipat’’ Într-un mod de tot sinistru.

172

Urzicăreala zilei, ianuarie 2019 Azi vorbim de Tudorel, Zis Justiţiarul. E un tip deştept, de fel, Şi o face des pe starul. Când ne spune serios: -Ce haină e Codruţa! Că pe Lazăr îl dă jos, Că nu-l duce tărtăcuţa. Că Iohannis mult gândeşte, Că refuză ordonanţe, Că totul se împotmoleşte, De-i belea pe la instanţe. Că au dat drumu la hoţi, Vis de libertate, Pentru politicieni netoţi, De i-ar împuşca, măi frate!

173

Urzicăreala zilei, 16 februarie 2019 Azi vorbim despre Luluţa, Ce înspăimânta o ţară, Şi acum ar vrea micuţa, O funcţie pe afară. Doamne, ce mai tragedie! Ce lumea, până acum, nu a aflat, A ajuns Luluţa Koveşi, din vie, La DNA să dea cu-n subsemnat. Şi ce bocea, răcita procuroare, Că-i fără vină, că a fost citată, Că totul este o eroare, Că n-o să fie avansată. Şi primăvara i-a fost la picioare, Aşternută de Mălin cel Bot, Strivind, sub tălpi, fragila floare, De care o durea în cot. O tu justiţie nedivină, Cu iz dâmboviţean, Penalii, cu toţii-s fără vină, Şi totul este un can-can.

174

Urzicăreala Zilei, 03,03,2019 Români, a început, Carnavalul de la Rio! Şi va fi condus, chiar de dna Vio! Căci se pare, c-ar avea habar, Căpătat chiar unde? -În Madagascar! Şi-ar fi repetat, într-un ritm anual. -Unde? -Chiar la noi pe litoral! Şi de când conduce chiar guvernul ţării: E în România, Carnavalul disperării!

175

176

Cuprins Nota editurii ........................................................................... 3 Mărturisire ............................................................................. 4 De mi-am dorit....................................................................... 5 Eu sunt un nepoet................................................................... 6 Cuvinte .................................................................................. 7 Rostul meu ............................................................................. 8 Ce-aş fi putut să fac ............................................................... 9 Elegie poetică .......................................................................10 Crez poetic ............................................................................12 Moartea lebedei negre ...........................................................14 Lanţul trofic ..........................................................................18 Toamna vieţii ........................................................................20 Scrisoare către fiul meu ........................................................21 Criza conjugală .....................................................................23 Hai să ne iubim .....................................................................24 Dorinţă ..................................................................................25 Câmpul de maci ....................................................................26 Moş Crăciun .........................................................................27 Noapte de decembrie ............................................................28 Decembrie .............................................................................30 Cireşul ..................................................................................31 Dimineaţa de vară .................................................................32 Buburuza...............................................................................33 Gospodina .............................................................................34 Florii .....................................................................................35 Ghiocelul ..............................................................................36 177

Primăvara ..............................................................................37 Izvorul vieţii .........................................................................38 Cerc închis ............................................................................39 Umed citadin.........................................................................40 Amar .....................................................................................41 Verde-amar ...........................................................................42 Rugă......................................................................................43 Îngerul ..................................................................................45 Cristul nu s-a mai întrupat .....................................................47 Rugă la malul mării...............................................................49 Pescarul.................................................................................51 Supărarea împăratului ...........................................................53 Meetingul lui Dumnezeu .......................................................55 cu Sfântul Petru.....................................................................55 Religia ..................................................................................57 Poveste ..................................................................................60 Povestea a doua.....................................................................63 Să nu ne mai minţim .............................................................66 Ninge peste oraş ....................................................................67 Anotimpurile .........................................................................68 Constatare .............................................................................69 Paiaţa ....................................................................................70 Întrebare fără răspuns ............................................................72 M-am pierdut de tine.............................................................74 Orologiul...............................................................................75 Lupul dacic ...........................................................................76 Manifest pentru Diaspora ......................................................78 Manifest ................................................................................81 Bătrâna din cimitir ................................................................82 E viaţa grea ...........................................................................84 178

Trăim în România .................................................................85 Minerii din Vale ....................................................................87 Cât ne va trăi profetul ...........................................................89 Justiţia ...................................................................................90 Birocraţia ..............................................................................91 Tablou politic ........................................................................93 Rătăcitorul ............................................................................97 Arhivarul...............................................................................98 Te-ai supărat .........................................................................99 Întrebare ..............................................................................101 Prietenul ..............................................................................102 Clepsidra .............................................................................103 Îşi plânge marea ..................................................................104 La ţărmul mării ...................................................................106 Azi este mâine ....................................................................108 Ar fi putut să fie ..................................................................110 Lacrimă de mare .................................................................112 Iubire de-o vară ...................................................................113 Iubire veneţiană ..................................................................115 Carnaval veneţian ...............................................................117 Casanova.............................................................................119 Marco Polo .........................................................................122 Visătorul .............................................................................124 Te-am aşteptat .....................................................................126 Vânt de primăvară ...............................................................127 Sfat pentru femei,................................................................128 Avertisment de 1 Martie .....................................................130 Justificarea beţivului ...........................................................132 Tăcerile nu sunt cuvinte ......................................................134 Himera ................................................................................135 179

Iubirile dor ..........................................................................136 Dialoguri imaginare cu Eminescu .......................................137 Din ce trăiesc poeţii ............................................................142 Autoironie poetică ..............................................................143 Românul s-a născut poet .....................................................144 Rima ...................................................................................145 Un poet cu pălărie, ..............................................................146 Ce frumoasă eşti, femeie! ...................................................147 Nela asfaltela ......................................................................148 Nea Tănase de la şase .........................................................150 Frunza .................................................................................153 Misogin ...............................................................................155 Anti-misoginul ....................................................................156 Motanul Nelu ......................................................................158 Povestea lui Vulpan ............................................................160 Poezia celor o sută de poezii ...............................................169 Urzicăreli ............................................................................170

180