Nimic Nou Sub Soare, Vol 1, 2010

Aiton, Kritikos

Nimic Nou Sub Soare

Mici eseuri cu pretenții filozofice

Volumul I Anul 2010

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Cuprins

Prefață // 2 Introducere // 3 1. Similaritate universală (Aiton) // 5 2. Geneza prostiei (Kritikos) // 6 3. Înțelepciunea (Kritikos) // 18 4. Persistența întunericului (Aiton) // 22 5. Cele două fețe ale monedei (Aiton) // 24 6. Moirele sau despre destin (Aiton) // 26 7. Omul căutătorul (Aiton) // 31 8. Voința sau Puterea Creației (Kritikos) // 35 9. Virtuaficarea – Introducere și Consecințe (Aiton) // 41 10. Știința interiorului sau credința (Kritikos) // 45

~1~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Prefață Viața omului este ca un tren care călătorește spre ultima destinație, ultima Mare Gară, însă până la această ultimă oprire, trenul staționează în anumite locuri, anumite destinații menite să-i ofere omului niște răspunsuri sau cel puțin posibilitatea de a-și pune niște întrebări la care nu s-ar fi gândit niciodată. Mai mult decât atât trenul nu face altceva și cum ar putea, e doar un tren mânat de alegerea celui care călătorește cu el, doar călătorul singur putând hotărî unde se oprește, pentru cât timp și cu ce scop. De-a lungul călătoriei, dacă omul este deschis la minte și dornic să sporească mai ales în cunoașterea proprie, înțelepciunea sa va crește și îl va aduce tot mai aproape de ceea ce caută cu atâta râvnă. Din această călătorie fantastică și plină de mister nu lipsesc nici frica, nici frustrarea, nici durerea, nici tristețea, nici măcar melancolia, dar de asemenea nici toate lucrurile frumoase menite să creeze echilibru în fiin ța lui atât de sensibilă și totuși atât de puternică. Fiindcă până la urmă, el este cheia Lumii și visul cel mai frumos al Creației. La sfârșitul lungului drum, cu toată înțelepciunea sa adunată, omul va găsi iubirea...

~2~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Introducere Ce mai înseamnă filozofia în ziua de astăzi? Merită să mai scrii filozofie, sau chiar mai îndrăzneț, să faci un blog de filozofie?

Poate pare perimată această atitudine în fața "realităților" lumii pe care mulți le evocă atunci când vor să-și justifice opinia anti-filozofie: "oamenii mor de foame și frig, iar alții se ocupă de gânduri înalte", "realitatea este asta pe care o vedem și o trăim - corupție, sărăcie, lipsă de bani, nu concepțiile astea abstracte și fără folos", "ce spun filozofii nu mă ajută cu nimic, eu am de plătit datorii, am copii pe care trebuie să-i cresc și alte griji", "nu am timp eu de așa ceva, astea sunt pentru oameni care-și permit să stea și să se gândească, așa, la nemurirea sufletului", "țara arde și baba se piaptănă" și încă multe alte gânduri de acest fel, care evocă celebritatea negativă de care se bucură filozofia în prezentul nostru, al tuturor. Dar a stat cineva vreodată să se gândească cu adevărat de ce are atâtea conflicte înăuntrul lui, în afara lui, de ce apar atâtea griji, atâtea probleme în viața sa, de ce nu se descurcă în multe situații, de ce nu i se răspunde în multe altele, de ce există corupție, sărăcie și tot așa? Cred în mod sincer că prea puțini oameni au trecut prin acest proces profund al conștiinței! Pentru că această cufundare în interiorul ființei umane este una înfricoș ătoare, care descoperă lucruri pe care probabil nu vrem să le aflămși de care nu vrem să fim conștienți.

Filozofia este mai mult decât o disciplină banală care se predă înșcoală, este mai mult decât apanajul unor persoane care se auto-denumesc filozofi, este mai mult decât o colecție de cărți pe teme existențiale, pe care nu și le permite oricine, pentru că filozofia este o stare de fapt a ființei umane mereu întrebătoare. Filozofia este exact ceea ce spune originea greacă a denumirii și anume, o iubire d e înțelepciune, nu în sensul că înțelepciunea a fost deja găsită și mai rămâne doar să fie iubită, ci din contră, înseamnă o căutare a înțelepciunii și a înțeleptirii, prin care omul ajunge să înțeleagă ce este cu adevărat starea de iubire. Filozofia însea mnă dezvoltarea cunoașterii de sine, pentru a percepe de la nivel înalt realitatea care ne înconjoară pe fiecare dintre noi și care ar putea deveni mult mai utilă din acest punct de vedere cunoscând cum anume să eviți conflictele și problemele de zi cu z i, pentru că până la urmă, cine nu ar iubi această înțelepciune ajutătoare? Deci această stare de filozofie este una caracteristică omului înțeleptit, omului care pe zi ce trece își dezvoltă capacitățile esențiale dinlăuntrul ființei sale și totul este o c ontinuă serie de întrebări și răspunsuri.

Acest blog nu se vrea decât a fi un promotor al filozofiei ca stare și încearcă să pună și

~3~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

întrebări, dar să ofere și un fel de răspunsuri sau supoziții, după cum cred autorii săi cel mai bine, fără a avea pretenții de a se numi înțelepți, sau despre scrierile lor, de a se numi înțelepte. De aceea și justificarea subtitlului - eseuri cu pretenții filozofice - fiindcă treapta filozofiei este ceva mai susși pentru a ajunge acolo este necesară o pătrundere profundă în adâncul propriu. Noi, autorii, doar avem pretenția de la noi înșine de a atinge filozofia și nicidecum de a fi filozofi!

Acest blog nu aduce nimic nou sub soare, fiindcă vorbește despre lucruri care s -au mai spus în vremuri de demult și probabil se vor ma i spune cât timp marea masă de oameni va continua să fie indiferentă, de aiciși numele său, ca un fel de atenționare de început pentru cei influențabili ușor.

Acest blog vrea să aducă filozofia aproape de cei care tind spre ea, altfel articolele scrise aici ar fi rămas doar discuții private, între autorii acestui blog.

De asemenea, dacă există persoane care să se recunoască în expresiile de mai sus, care contrapun acestui blog, autorilor lui și filozofiei în general, păreri de genul "țara arde și baba se piaptănă", recomandarea noastră pentru voi este să nu citiți acest blog, pentru că v-ar aduce mai mult rău decât bine!

Dorința noastră pentru acest blog este de a mări numărul de cititori care sunt interesați să discute despre subiectele pe care noi le abordăm, dar mai ales să participe activ cu păreri pertinente și întrebări, pentru că până la urmă și noi, autorii și voi, cititorii, învățăm împreună și dezvoltăm împreună o stare de filozofie, care ne ajută pe fiecare în parte.

Acestea fiind spuse, vă dorim spor filozofic, gândire liberă și iubire de înțelepciune! nihil-nove.blogspot.com

~4~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

1. Similaritate Universală Oamenii sunt universal similari, continui să îmi confirm acest lucru tot mai mult pe zi ce trece. Conceptul de similaritate universală a răsărit din evidențe și observații asupra sinelui în relație cu "celălalt sine". Oamenii sunt diferiți prin multe lucruri, acestea fiind și condiționările care aruncă un văl asupra substanței ființei, dar dincolo de aceste condiționări, dincolo de multiplele transformări exterioare, există o esență imuabilă și o mișcare a acesteia în ea însăși. Această esență nu este despărțită de lumea înconjurătoare, ci dimpotrivă, este parte a acesteia dar precum apa care vărsându-se în diferite recipiente, capătă diferite forme.

Oamenii sunt universal similari prin esen ța lumii din care fac parte și care se varsă în ei.

Observăm doi indivizi, asupra cărora să putem stabili atributul de "violent", dar vedem în mod evident, la nivelul simțului comun, că fiecare își exprimă această violență în mod diferit, pentru că fiecare a învățat -o în mod diferit. Ce-i face pe acești indivizi similari este tocmai violența în sine, faptul că amândoi sunt violenți, conflictuali în esență. La prima vedere poate părea o judecată destul de subțire, dar să intrăm puțin mai mult în interogarea exemplului. Am putea întreba de ce sunt conflictuali și am putea răspunde în aceeași măsură că tot cursul vieții lor i-a adus în punctul acela în care violenț a este și reliefată. Dar ce anume este această violență, este una exterioară ființei umane sau este ceva care pleacă dinspre interior și înflorește în diferite forme în afară? Tind să subscriu ultimei părți. Omul divide în interior și inconștient că face acest lucru, "împinge" substanța conflictului spre lume, care mai apoi se poate și generaliza. Dar de ce anume este omul divizat interior, de ce divide, de ce este conflictual? În mod paradoxal, tocmai pentru că nu realizează totalitatea întregii sale fiin ț e, prin urmare și totalitatea lumii, prin urmare totalitatea umanității: Omul. Toate părțile se reduc la întreg - o expresie și un proces aparent imposibil și cu atât mai mult bizar - și fiecare om este întreaga umanitate, aceea a cărei istorii o are încifrată în propriul lui organism, propriile lui celule. Toți oamenii suferă, se bucură, iubesc, sunt triști, sunt violenți, sunt exaltați ș.a.m.d., dar indiferent de toate formele particulare pe care le îmbracă aceste caracteristici, comun este faptul că toți suferim, sau toți ne bucurăm, sau toți iubim, sau toți suntem triști, sau toți suntem violenți, în esență și tocmai asta ne face similari, universal vorbind.

~5~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

2. Geneza Prostiei Ce este prostia mai intai de toate? E o deviere de la lucrurile normale, de la deciziile pe care omul ar trebui sa le ia in mod natural pentru a profita cat mai bine si mai corect de ceea ce i se ofera. Dar pentru a face aceste alegeri omul trebuie sa aiba un etalon, o scara a valorilor in viata sa, pentru a-si da seama "unde este", "ce este" și pentru a stii unde vrea sa ajunga. Toti oamenii, intr-un moment sau altul au facut alegeri proaste, dar repetarea lor este asemanatoare unei boli cronice, ale carei radacini se intind pe intreaga perioada a copilariei pana la maturiatate. Solomon in Ecleziast (Cap. 3.1) spunea: "Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. 2. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. 3. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. 4. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. 5. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. 6. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. 7. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. 8. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.Este vreme de război şi vreme de pace."

Fara nicio indoiala, incepand de la o varsta frageda de 2-3 ani si pana la maturitate omul trece prin anumite faze ale dezvoltarii si inmagazinarii interioare a perceptiei despre lumea inconjuratoare. Un lucru interesant este ca daca doi oameni, chiar daca traiesc in aceeasi casa, privesc aceleasi lucruri, au acelasi program, primesc aceeasi educatie, nu o sa aiba absolut aceleasi idei despre viata. Cine o sa hotarasca felul cum o sa gandeasca viitorii oameni maturi? Raspunsul este simplu - ei singuri prin alegerile pe care le vor face, asupra modului de a vedea lumea si oamenii. Indiferent de alegerea ''lentilei" prin care viitorii oameni maturi vor privi, aceasta se va forma la toate cele trei varste, despre care inteleptul Solomon vorbeste. Aceasta este "lentila" prin prisma careia vor fi trecute toate intamplarile viitoare, ca printr-o sita. Asemanarea se poate face si cu "Banchetul lui Platon", sita devenind astfel un fel de "preadevar" despre lumea incojuratoare - in prima faza inocent si fara sa influenteze in mod decisiv conceptiile viitoare despre lume, iar mai apoi, dupa o anumita varsta, imprimandu-se mai puternic in constiinta omului si identificandu-se cu personalitatea lui. Este asemanator unei formule, pentru ca omul nu trebuie sa faca nimic diferit fata de ce a facut

~6~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

prima data in copilarie si anume - sa isi faca o imagine despre lumea in care traieste. Einstein spunea: "Nicio problema nu poate fi rezolvata la acelasi nivel la care a fost creata". Omul ajunge intr-o perioada in care trebuie sa repete o anumita intrebare despre lume, pe care a puso inconstient la o varsta frageda, iar raspunsul este tocmai perceptia lumii asa cum este ea, cu bine si rau. Ca sa capete un raspuns nou, trebuie sa repete intrebarea pentru a abandona vechiul raspuns despre ce este lumea, dar nu pentru a-l respinge, ci pentru a capata unul mai cuprinzator. Dar aici ar trebui să ne întrebăm ce se intampla daca in viata omului intervin unele intamplari si incepand din copilarie, in loc sa primeasca raspunsuri satisfacatoare, pe care doar atunci le poate primi la ''intrebarile" despre ce il inconjoara, acesta nu le primeste?

De ce spun doar atunci? Fiindca in mediul unde un individ traieste aceste intamplari, el este "bombardat" cu informatii de tot felul la nivelul perceptiei, informaţii care nu apuca sa treaca prin prisma lentilei varstei lui si sa fie impletite cu mediul in care traieste el. Acest lucru e valabil si mai tarziu, cand viitorul copil va fi matur - isi va forma un adevar al lui, dupa care va compara, analiza si cantari tot ce este in jur, neputand sa vada la lucrul observat in exterior decat ceea ce are deja in el si care se confunda cu o parte a personalitatii lui (modul cum le priveste la o varsta fiind diferit la alta varsta). In alchimie acest lucru e destul de evident prin urmatorul aforism: "Lege, lege, lege, relege, labora et invenies", adică "Citeste, citeste, citeste si iarasi citeste, munceste si o sa descoperi". Deci fiecare lucru are o vreme a lui in care apar senzatii unice si moduri de a vedea unice, care nu trebuie sa fie lasate sa se consume fara a fi descoperite sau inmagazinate alaturi de niste conceptii care nu diferentiaza intre normal, rational si fictiv.

Exista oare destin? Exista ceva scris dinainte, ceva ce omul nu poate schimba? Eu as indrazni sa spun ca exista mai multe destine, dar toate diferite si cel mai important este cel in care traim, adica prezentul. Fiecare om are un destin in prezent si altele viitoare, iar prin alegerile pe care vrea sa le faca, el schimbă destinele în bine sau în rau. Fiecare alegere pe care o face il duce la alte noi alegeri, totul fiind inerconectat. Ma intreb ce s-ar intampla daca omul nu ar avea memoria mintii decat pentru un timp foarte scurt (6 ore) si de fiecare data ar fi nevoit sa aleaga ceva nou? Ar fi nevoit sa aleaga sub impulsul momentului in limita a 6 ore.

Ce ar alege? Raspunsul e simplu, daca stim cu exactitate mediul in care s-a nascut, cum ar fi o societate foarte indoctrinata, o societate a imaginilor si nu a ideilor. Orice imagine aparuta in exces in mediul unde traieste un individ tinde sa paralizeze dezvoltarea spiritului critic si sa

~7~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

favorizeze dezvoltarea reflexelor conditionate. Fara mentinerea unui echilibru intre vizionarea repetata a imaginilor si logica cuvantului, individul se transforma intr-o masina de consumat imagini. "Reprezentat de multe ori, orice text sfarseste prin a apare ca imaginea insasi a adevarului", spunea David Hume. Pentru a exista destin, trebuie sa existe memorie mai intai.

Singura memorie a materiei este moartea. Vorbesc despre memoria naturii, care contine in ea ''cercul" fara sfarsit al mortii, adica timpul, Zeul Cronos identificandu-se cu Zeul Mortii.

Moartea în mitologie este reprezentata printr-un cerc (Uroboros), sau mai bine zis sarpe care se inghite pe sine, simbol al repetarii si revenirii fara sfarsit. Astfel, ca sa mori trebuie sa ai memorie, pentru ca altfel nu ai cum sa cresti, sa te dezvolti si sa ajungi la maturitate si nu poti ajunge direct la final, fara a trece prin aceste etape. Moartea este asemanatoare legilor care opresc apele oceanelor si marilor sa treaca de hotarul care le-a fost impus, o lege inexorabila a universului. Timpul la fiecare generatie ofera o sansa pentru fiecare om de a face alegeri in viata. Totul este in tot, as spune eu... asa cum intr-un singur om se afla viitoarele generatii de maine si trecutele generatii de ieri. Alchimia, era stiinta care pretindea transformarea ''plumbului'' in ''aur''.Paracelsus, spune ca fiecare lucru are in el anumite principii hipostatice (ideale), care se gasesc in materie intr-o anumita proportie. Diferentele care se fac intre diferite ''substante'' sunt date doar de proportiile acestor principii hipostatice. Doar in anumite ''substante'' cantitatile si calitatile sunt intr-o proportie mai mare decat in altele, "dar asa cum exista nenumarate feluri de fructe, la fel exista nenumarate feluri de sulf, sare si mercur" spunea Paracelsus. Personalitatea unui om este asemanatoare cu acestea, formată fiind de cantitatile si calitatile experientelor sale. Exista o ierarhie a personalitatilor oamenilor, asa cum exista o ierarhie a metalelor, fiecare om fiind superior altuia prin ceva, dar acel ceva e pretios mai ales prin calitate si mai putin prin cantitate. Insa, toate personalitatile se pot converti cu usurinta in "aur", adica tocmai cel mai important element - normalitatea. Un exemplu este formula plumbului, aproape identica, cu mici exceptii, cu aceea a aurului, diferenta fiind facuta de cativa electroni, in ciuda aspectului si greutatii elementelor, vizibil diferite. Daca materia are memorie si noi, oamenii, suntem facuti din materie, inseamna ca suntem supusi materiei. Cel mai bine a demonstrat acest lucru genetica, relevand faptul că exista caractere ereditare care se transmit la urmasi. O celebra axioma spune: "Nimic nu se pierde totul se transforma." Oare odata cu noi vor disparea toate calitatile si greselile noastre sau le vom lasa si urmasilor o parte din noi, drept mostenire? Timpul este ca o coala de hartie

~8~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

alba pe care fiecare om poate sa isi scrie gandurile iar acestea, inmanuncheate, scriu viata lui.

Einstein spune: "Timpul este facut ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp". Timpul este cea mai importanta lege a universului, esenta creatiei. Ca sa exista o lege foarte puternica trebuie sa exista cineva foarte puternic care a creat-o. Cand se dau legi importante, ele sunt raportate la alte legi mai importante si toate se raporteaza, la sfarsit, la cineva foarte important, care are o putere mai mare asupra lor. Prin existenta acelei persoane se confirma si se garanteaza ca acea lege este cea mai importanta si exista prin ea insasi, avand drept scop ordinea in univers. Aceasta ofera sansa ca alte legi de sub ea sa se manifeste si sa ajute la producerea unor relatii de cauza-efect in toata lumea. Tot ce am spus este analog cu un telescop, care nu poate sa transmita direct lumina stelelor, decat reflectandu-o in oglinzi dispuse in zig-zag. La fel, din perspectiva relativitatii, prin observarea unui corp si raportatea lui la altele, putem sa stabilim un reper prin care sa aflam unde sunt toate corpurile in golul numit spatiu. Un alt exemplu ar fi diamantul care pare sa aiba lumina in el, de fapt ''calitatea'' cea mai importanta fiind retinerea luminii in interior si reflectarea ei de atata ori pana ce, in centrul lui, se aduna toata lumina venita din afara. La ce folosesc toate aceste repere, daca nu putem sa stabilim ultima pozitie a tuturor in golul numit spatiu, daca nu ar exista ultimul reper care se ne duca cu mintea la "pozitia" finala care da o intelegere de ansamblu a tot ceea ce ne inconjoara? Daca omul se opune modului de a creste si a se dezvolta al naturii, nu obtine mai nimic in incercarea de a trece peste povara timpului (ma refer la plantele modificate genetic si tot ce tine de accelerarea timpului pentru a se obtine mai repede ceea ce se doreste).

Dominarea timpului este cea mai mare provocare cu care s-a confruntat omenirea. Daca ne uitam la piramidele din Egipt, care se presupune ca ar avea cel putin 15000 de ani si culminam cu doctrinele care vorbesc despre supravietuirea sufletului dupa moarte, se vede cel mai clar acest lucru. Un alt ajutor in calea normalitatii este stiinta numita tesigrafie, care arata structura, functia si gradul de sanatate al unui organ analizat. Fiecare specie, vegetala sau animala, pare sa aiba propria sa semnatura, iar singurul si cel mai puternic mod de a confirma normalitatea este frumusetea.Tot ce ne inconjoara are un anumit chip, pana in cele mai adanci parti ale sale, frumusetea fiind asociata cu lucrurile bune iar uratenia cu prostia. "Semnatura" in societatea in care traim ar trebuii sa fie libertatea interioara, iar libertatea de azi se transforma incet intr-o sclavie muta. Intr-o societate, cu cat exista mai multa libertate si cunoastere, fara sa fie filtrata de ceva anume, cu atat se instaureaza mai mult sclavia de sine,

~9~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

care mai apoi devine o sclavie vizibila si in exterior. Stiinta trebuie inteleasa cu adevarat si nu doar stiuta, adica memorata. "Cunoaste-te pe tine insuti" scria deasupra templului din Delphi.

Cum poate sa ne ajute cunoasterea de sine? Cunoscandu-ne pe noi insine, ajungem sa cunoastem ce este in jurul nostru, iar daca ne ignoram pe noi insine cu trairile noastre interioare, ignoram si cunoasterea lumii. Multi oameni pot sa castige ce isi doresc dar putini sunt castigatori cu pretul corect. In construirea noii lumi va fi cat mai mare libertate si democratie, ca mai apoi sa poata urma cea mai mare sclavie de la inceputul istoriei omului, iar libertatea de care vorbesc este aceea de a memora si imita fara a intelege mai nimic. "Putini oameni sunt capabili sa exprime în mod calm o opinie diferita de prejudecatile mediului lor.Cea mai mare parte a oamenilor sunt incapabili chiar sa ajunga sa formuleze asemenea opinii", spunea tot Einstein.

In toata lumea sunt legi bine stabilite, chiar daca sunt nescrise. Ca sa putem sa "jucam" trebuie sa invatam mai intai regulile jocului. Sa ai un avantaj prin actiune si sa fii deasupra cercului unde sunt incadrati ceilalti fara "sa vezi" ce faci, inseamna sa le ingradesti altora libertatea, mai intai cea interioara iar dupa aceea cea exterioara.

Pe buna dreptate raiul si iadul sunt doar la cateva alegeri de noi. Atata timp cat omul nu vede si nu e constient, sau nu vrea sa fie constient de altceva, nu are cum sa traiasca dupa concepte pentru care nu are vederea pregatita.

Lumea in ansamblul ei e ca un joc de domino, fiecare jucator fiind legat involuntar sau voluntar de altul si de necesitatea satisfacerii nevoilor de tot felul. Cred ca fiecare alegere întâlnește un moment esențial care duce la alegeri ce se rasfira in alte alegeri si asa mai departe, de fiecare data existand ceva mai important, cu un impact mai mare decat in mod obisnuit. Din acel ceva vor porni viitoarele alegeri secundare, fructele celor adevarate, așa precum umbra unui obiect nu ar fi posibila fara obiectul insusi. Aceste alegeri sunt date de educatie, anturaj, mediul unde traieste individul, toate fiind trecute prin filtrul normalitatii.

Inainte de a fi religiosi trebuie sa fim normali. Nici religia, nici superstitiile religioase si nici chiar falsul zel religios nu ne invata ca dincolo de zidul cunoasterii adevarate, Dumnezeu s-ar destrama daca l-am cerceta mai adanc. Inainte de a fi etici, sa fim normali, pentru ca omul natural este un om etic inainte de etica. Termenul de societate ne duce cu gandul la o multime organizata, in care ar trebui sa conclucreze toti oamenii pentru binele comun, pentru progres.

Din pacate, binele comun al societatii nu poate sustine binele comun al individului, aparand

~ 10 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

un conflict intre cele doua. Sta in firea lucrurilor sa existe conflict pentru ca societatea este amenintata sa fie distrusa de ceea ce ea a produs. Societatea este ca un rege care nu isi poate sustine propriul regat, care se devora (Uroboros) pe sine din ''interior'', interiorul din fiecare si interiorul societatii. Inainte sa fim liberi, trebuie sa invatam sa fim normali, pentru ca a fi normal inseamna a nu cadea din firea ordinii ce le este data tuturor.

Daca pui un om bun sa critice pe cel mai rau om, cu siguranta o sa spuna ca nu vede prea multe defecte, dar daca pui un om rau sa critice un om bun, din mai multe puncte de vedere, o sa gaseasca o multime de defecte la el pentru ca acesta se proiecteaza in semenul lui.

Oamenii rai mai tot timpul sunt si prosti, iar oamenii inteligenti sunt si buni si rai. Rautatea de cele mai multe ori este un simptom al prostiei si nu o cauza. Rautatea este in unele momente alimentata de complexul de inferioritate care la randul lui are alte cauze mai adanci.

Pitagorismul a recunoscut ca mijlocul de a ne ridica peste micimile vietii este cunoasterea adevarata a lumii. Doar prin cunoastere omul se poate ridica deasupra prostiei. Aristotel afirma ca ordinea analizei este inversa ordinii genezei, adica luam cunostinta de rezultatele unui proces inainte de a cunoaste punctele lui de plecare. Adevarata inteligenta si intelegere a unui fenomen trebuie studiata incepand de la radacina, care a dus la rezultatul concluzionat, nu invers.

Din pacate nu exista cai de cunoastere universala, cum nu exista indivizi identici, fiecare trebuind sa isi dezvolte o cunoastere proprie ca mijloc de a accede la Cunoastere. Nu exista oameni prosti sau inteligenti, dar exista oameni care stiu si inteleg mai mult sau oameni care stiu si inteleg mai putin. In orice lucru exista un prag de la care se porneste; aceasta este normalitatea, nu poti sa nu stii ce e normal si sa cunosti cu adevarat.

De multe ori individul este conditionat sa isi formeze personalitatea, adapatat perfect la societatea in care traieste, nefiind altceva decat un simplu consumator de produse.

Informatiile sunt trecute mai degraba prin filtrul gandirii altora decat prin cel propriu, individul fiind pus sa ''aleaga'' variantele care sunt deja alese, inainte ca el sa faca o decizie.

Este ca si cum cineva ar fi pus sa alega intre a sari intr-un rau sau intr-un lac, in fond fiind acelasi lucru. Din pacate, singurele diferente dintre oameni au ajuns fie diferentele materiale.

Banul incearca sa fie o reflectie a materiei din care sutem facuti, dar cu pretentii de reflectare a realitatii nevoilor, creand astfel o dizarmonie intre nevoile adevarate, nevoile stimulate artificial prin consum si cele strict necesare.

~ 11 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Intr-un sens mai profund, toate acestea se intampla pentru a recrea ceea ce omul a pierdut acum mult timp, tehnologia jucand aici cel mai important rol. Prin intermediul ei se provoaca o anulare a spatiului si timpului si a legaturilor acestora cu tot ce ne inconjoara, astfel ca omul viitorului sa devina consumatorul suprem, consumul fiind ridicat la rang de cult. Cultura si toata educatia sunt indreptate spre a ajuta individul sa se adapteze mai bine, spre a-l acoperi cu un val al "normalitatii", in care ratiunea e sedata de mirajul "noii ordini mondiale". Mirajul este acesta: daca nu ar fi cultul consumului, societatea nu s-ar putea dezvolta. Ce este mai inepuizabil decat iluziile de tot felul, imbracate in toate ambalajele posibile? Pentru a putea vinde iluzii, scopul unei societati trebuie sa fie hedonismul excesiv.

Este ca si cum cineva ar vrea sa fie liber fata de toti semenii, avand ''libertatea suprema'' si incercand sa devina independent de ei prin ceea ce numim valori umane dar unit prin intermediul unui singur scop – exacerbarea placerii excesive.

Sa dai libertatea cuiva care nu stie sa o foloseasca e ca si cum un caine ar sta legat de o lesa invizibila: s-ar putea deplasa, manca si experimenta, dar toate acestea pana la lungimea lesei. Ca sa aiba ceilalti libertate, aceasta trebuie ingradita in limitele normale. Cum ar fi daca dintre toate organele corpului numai unul ar conta cu adevarat, independent de orice, desi, fara ajutorul celorlalte, nu ar avea cum sa functioneze de unul singur? Asa ar fi omul care ar vrea libertatea doar pentru el insusi, libertatea absoluta, caci despre ea e vorba. Fara aceasta, cu siguranta acel om, inzestrat cu o prostie crasa, ar tinde spre tiranie, despotism.

Daca nu si-ar gasi un corespondent in mintile atinse de aburul prostiei, ca un diapazon care nu are rezonanta decat la anumite frecvente, toate acestea nu s-ar intampla. Istoria si economia sunt asemanatoare cu doua granite dintre care omenirea nu poate sa iasa, ramanand prinsa in acest joc prin aversiunea fata de primitivism si tendintele de respingere a ideilor din evul mediu, in care se respingea orice schimbare si era portretizat un fals Dumnezeu care ardea pe rug vrajitoare si pedepsea pe oricine vroia sa cunoasca mai mult decat trebuie. In antichitate, femeia era simbolul intelepciunii, Sophia fiind numele ei. Interesanta este, din acest punct de vedere, perioada Evului Mediu, cand numai femeia era considerata vrajitoare si era haituita pentru orice urma de feminitate (frumusete), fiind considerata un adevarat inamic al vremii, o personificare a naturii, demna de dispret. Contemporaneitatea aseaza femeia, nu pe un piedestal al negarii a tot ce este feminin, ci pe un piedestal al aducerii la paroxism a tot ce tine de lipsa de demnitate a femeii. Omul originar era reprezentat ca fiind androgin, adica

~ 12 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

format din doua parti, femeie si barbat. Totul in univers este dual. Sa fie aceasta "despartire", o confirmare a faptului ca omul nu poate sa perceapa ca "binele materiei" (necesitati in limte normale) este unul si acelasi lucru cu "raul nevoilor" peste medie, care trage, ca un urias, societatea dupa el. Este pana la urma o disfunctionalitate care isi gaseste analogie in dualitatea omului.

"Suntem ceea ce gandim" afirma Buddha. Oamenii, de multe ori, iau forma lucrurilor pe care le doresc, devin una cu ceea ce gandesc, iau forma propriilor ganduri, iar gandurile lor vin de la ce este in jurul lor. Putem oare sa ne gandim la ce nu este deja in noi?

Spiritul de contradictie apare intr-un fel sau altul la toti oamenii intr-un anumit timp si are o anumita durata doar atunci cand se traseaza sensul unei personalitati, dar in cazul prostiei, persista neincetat, de multe ori confundandu-se cu cel al "prostimii" manata de spiritul de multime. Reconcilierea contradictiilor unor indivizi nu are cum sa se faca in multime, pentru ca prostia lor nu a plecat decat pe canalul ingust al propriei trairi, nu traind prin intermediul trairii altora (de fapt traind prin intermediul "altora"), fiindca a sti nu este acelasi lucru cu a intelege. Este ca si cum cineva ar baga un obiect imens pe usa si dupa aceea ar incerca sa il scoata pe geam. Orice om a fost atins cel putin odata de fiorul prostiei si pentru cateva momente a suferit de ea, dar important este ca nu a ramas in inertia ei.

Fenomenul prostiei este asemanator cu intunericul fizic, adica lipsa luminii.

Extrapoland aceasta comparatie la lipsa de inteligenta, prostia pare uneori ca are o tarie proprie si de sine statoare, de parca ar fi o forta in univers. Prostia e destul de interesanta de studiat, fie ca e la nivel individual, national, global. Prostia ar trebuii sa fie ca fumul, cu cat se indeparteaza de foc, cu atat individul care o propaga sa îi piarda din densitate, dar nu e asa.

Din contra, ea mai mult straluceste, chiar rezoneaza in anumite persoane si isi gasete repede echivalent, fiind „excitata” de cele mai nevinovate ganduri, iar acestea se transforma in adevarate arme, asa cum un simplu scaun poate lua viata oricui, daca se afla in mainile cui nu trebuie. Ca orice concept care se respecta, prostia se rasfira si este de mai multe tipuri: grotesca, subtila, intelectuala (stiintifica), ereditara. In mai toate regatele lumii exista un obicei: de fiecare data cand venea regele, pentru a-i fi vestita venirea, i se trimitea sceptrul inaintea lui, cum tot asa inaintea prostiei sunt trimise ignoranta, naivitatea, nepasarea, lipsa educatiei, empatiei, castigul cu orice pret... Cam multe sceptre si nu este decat un singur rege.

~ 13 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Tipurile de Prostie

Prostia intelectuala. Aceasta iese la iveala, cel mai pregnant, la asa zisii oameni de stiinta, care au o infailibila ratiune, prin care se poate explica absolut orice, totul avand o explicatie stiintifica extrem de clara, rezumandu-se la nivelul ''chimic'', palpabil, daca se inmuleteste snobismul personal cu mediocritatea si ignoranta. In aceasta categorie se incadreaza elitele care vorbesc tot de cultura ca de o entitate separata de omenirea contemporana, totul fiind atat de culturalizat incat ai impresia ca a fi cult este acelasi lucru cu a fi din alt sistem solar. Datorita prapastiei care s-a facut de-a lungul timpului, intre valoarea operelor din punct de vedere intelectual si referintele unui sistem de valori, cultura, in loc sa fie un pod de legatura intre "consum" si "stiinta", ea s-a departat de acestea, creand o ruptura aproape definitiva intre cele doua. Elitele adevarate si-au pierdut influenta benefica asupa maselor, in detrimentul "elitelor" cu putere financiara mare, care nu au nicio legatura cu ceea ce inseamna model demn de a fi urmat de multime, aceasta ducand la o confuzie pe scara valorilor. Oamenii destepti nu sunt acelasi lucru cu oamenii inteligenti. A fi destept inseamna a avea rezultate bune, strict pe domeniul de activitate, iar a fi inteligent inseamna a fi inzestrat cu memorie, creativitate, intelegere superioara si alte calitati care sunt native si innascute, oamenii inteligenti putand fi niste indicatoare in ceea ce priveste "ansamblul" societatii. De multe ori, cei care emit un mesaj, chiar daca spun o mare minciuna (cu cat mai mare cu atat mai repede prinzand radacini), aceasta ramane in memoria maselor, pentru ca cine a emis un manifest sau a tinut un discurs este inconjurat de aura carismei, care seduce gandirea multimii. In acest caz, minciuna, chiar daca este minciuna, este dismulata si chiar confundata cu personalitatea placuta a celui ce tine discursul, acesta putand la nevoie sa inoculeze multimii cea mai stupida idee, prezentand-o ca fiind adevarul insusi. Nu sunt de ignorat nici politicienii care par a-si plimba prostia prin san, aducand contributii mari si facand eforturi substantiale pentru intretinerea ei la cote inalte. O plimba din gura in gura, de la unii la altii, prin discursuri politice populiste. O joaca peste tot pe unde ajung prin incercari repetate de transmitere, precum un virus catre ''prostime'' si dribleaza la nevoie pe oricine le sta in cale prin declaratii halucinante si argumente de ogas. Niciodata insa nu fac imprudenta sa o scape, sau sa se lipseasca de ea pentru cateva momente. Daca nu o are unul dintre ei, cu siguranta o sa i-o imprumute colegul, prin participarea activa la coruptie, demagogie, aroganta, dispret,

~ 14 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

etc. Astfel sunt mereu uniti sub acoperisul prostiei, fara de care ar fi atinsi de ''picaturile'' grele ale anilor de puscarie, pentru nimic altceva decat ''Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului român, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a României''.

Daca ar aparea cineva care ar avea alte intentii decat majoritatea, cu siguranta i-ar fi inabusita orice intentie de catre ghimpii prostiei, ca o samanta buna aruncata intr-un pamant steril.

Prostia grotesca tine de bunele maniere, asupra carora nu are rost sa insist prea mult.

Este genul de prostie care isi afirma identitatea printr-o fanfaronada si punere in evidenta exagerata a valorii proprii, care in realitate nu e mai mare decat un bob de mustar. Prin excelenta, acest tip de prostie e grosolan si parca are o viata a lui proprie, vrand tot timpul sa se afirme si sa iasa in evidenta.

Prostia subtila, care pana la urma este si un rau necesar, tine de manipularea oamenilor prin mijloacele mass-media, prin repetarea anumitor imagini si cuvinte pana ce sunt intiparite in mintile indivizilor si devin un reflex, pentru a stimula oamenii sa consume cat mai multe produse, pentru a mentine un echilibru intre cererea si oferta pietei. Dar acest tip de sugestibilitate mai este folosit si pentru pregatirea indivizilor pentru a primi inconstient produsul final al prostiei. Acceptarea masurilor de globalizare se face prin intermediul emotionarii popoarelor, punandu-se accent pe nationalism, care nu ar putea fi acceptat atat de usor daca nu ar fi facut in numele unitatii natiunilor si al ecumenismului.

Gustav Le Bon afirma ca: "Ratiunea omeneasca nu ar fi reusit sa conduca omenirea pe caile civilizatiei cu aceeasi ardoare si cutezanta cu care au inflacarat-o himerele". Astfel, popoarele accepta ingradirea libertatii mult mai usor la nivel national, daca scopul final este globalizarea. Interesant este modul in care iese la iveala toata aceasta "corupere interioara", mai pregnanta in interiorul unei multimi, unui grup manat de himere, fiind mult mai greu de sedimentat intr-un grup de intelectuali, decat intr-o multime careia ii lipseste constiinta de sine si actioneaza sub impulsul momentului, instictual. De ce educatia ar fi importanta si omul nu s-ar putea autoeduca? Informatiile prin care omul isi construieste propria lume sunt culese cu ajutorul celor 5 simturi imperfecte, de aceea nu poate exista perfectiune in idei, daca insasi uneltele cu care sunt culese acestea sunt lipste de orice perfectiune. Astfel, individul se prinde

~ 15 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

in vartejul impresiilor, iluziilor de tot felul, educatia fiind necesara nu prin a impune o anumita gandire, ci prin modul de a incropa in minti o tehnica a gandirii care e trecuta prin filtrul individual al perceptiei, raportata la sensibilitatea si inteligenta proprie.

Prostia ereditara este acea prostie care se transmite de la parinti la urmasi, prin "educatia" care le este data si inglobeaza in ea toate tipurile de prostie, fiind fundatia pe care viitorul copil isi construieste imaginea despre lume. Un alt factor in perpetuarea acestui tip de prostie, sunt hibele educatiei viitorilor membrii ai societatii. "Cine controleaza viitorul copiilor,controleaza viitorul unei tari", spunea Hitler. Alfred Adler mentiona ca în formarea personalitatii copilului, un rol important îl joaca celula familiala, relatiile dintre parinti si copii. "Daca parintii au o imagine de sine sanatoasa, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor, decât daca ar avea o imagine de sine scazuta. Impactul benefic al acestora se observa atunci cînd adultii îsi iubesc copiii, le respecta personalitatea, îi ocrotesc de influentele negative ale mediului social, le creeaza conditii pentru dezvoltarea maxima a potentialului, îi învata sa respecte normele si regulile stabilite în societate si, desigur, sa se respecte pe sine si pe cei din jur". Pierderea simtului sacralitatii sau mai bine zis pierderea receptorilor sacralitatii este o alta cauza a prostiei ereditare. O planta, pentru a se dezvolta si a creste, are nevoie de anumite conditii, de un pamant fertil, de apa, de soare, iar daca e plantata intr-un loc total nepotrivit dezvolatarii si cresterii sale, nu va inflori deloc. Asemanatoare cu aceasta este sacralitatea care are nevoie de anumite conditii ca sa se poata manifesta.

Pierderea simtului sacralitatii ii face pe oameni sa respinga cel mai pur si mai rational adevar, atunci cand il au in fata. Este cea mai grava pierdere posibila. Este o pierdere in care neantul ia locul lui Dumnezeu, un Dumnezeu ce nu se poate sustine pe sine insusi in mintile "luminate" ale oamenilor, decat ascunzandu-se in spatele necesitatii lor de a crede in ceva maret, o maretie falsa insa, care permite orice monstruozitate in gandire si fapte.

Sunt destui oameni din care iese prostia si tasneste ca apa din rauri, sunt „de prostie dadatori”, asta fara sa "ude" vreo idee demna de a fi luata in serios. Destinul se afla la confluenta tuturor acestor feluri de prostie, totul coexistand si intersectandu-se in cercul fara de sfarsit al timpului. Exista un feedback pentru fiecare memorie a "mortii" unui destin(care se sterge in acelasi moment cu,cel disparut) uitat de memoria existentei, dar nu si de memoria destinului continuta de viitori urmasi. Nu intamplator, destinul e reprezentat de o roata care se invarte.

~ 16 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Inchei acest eseu despre prostie printr-un citat genial, care nu mai are nevoie de niciun comentariu: „Doua lucruri sunt infinite pe lumea asta: Universul si prostia umana, insa nu sunt asa de sigur de primul” (Albert Einstein).

~ 17 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

3. Înțelepciunea Intelepciunea este mai sus decat inteligenta, dar nu se poate obtine decat prin aceasta.

Pana la urma, cred eu, a fi intelept este sansa pe care ne-o dam, de a gresi acelasi lucru de doua ori, fara grave consecinte. Intelepciunea nu tine seama de mandrie, orgoliu si dogmatism. Fata de inteligenta, care se manifesta ''vazand" pe termen scurt, deciziile intelepciunii sunt foarte patrunzatoare si pe termen lung. Alegerile intelepciunii sunt tot o combinatie intre material, moral si spiritual. In intelepciune nu exista momentul oportun, ci decizia oportuna. Intelepciunea de cele mai multe ori este o justificare dar si o sansa pe care ne-am dat-o in mod benefic pentru a alege intre decizii pe care nu le-am luat la momentul potrivit si ale caror efecte se vad chiar acum. Intelepciunea se pliaza dupa caracterul fiecaruia, dar nu inseamna ca daca am luat o decizie inteleapta, a fost si una buna pentru cei din jurul meu. A fi intelept pana la urma mai inseamna si a nu lua decat atat cat iti trebuie. Omul in sinea lui este foarte simplu, dar el se complica dorindu-si mai mult decat are nevoie. Atunci cand intampina probleme, vine cu justificarea ca trebuie sa ia o decizie inteleapta, dar in realitate, el ia o decizie care este suma problemelor lui, care nu mai asteapta nicio amanare.

Insa atunci cand trebuie sa decida in mod intelept, nu o poate face decat in 2 feluri: fie taind din radacini problema, atunci cand intelepciunii i se da sansa de-a se manifesta, ca o confirmare a varfului problemei ce trebuie rezolvata, fie sa amane decizia, facand o alegere in detrimentul altor oameni. Este preferabil sa nu luam decizii intr-o situatie de disperare si apoi sa spunem ca a fost mai intelept sa facem acea alegere, desi poate cu efecte devastatoare pentru altii din jurul nostru. Alegerilor noastre trebuie sa le dam sansa sa se manifeste la momentul potrivit, nu sa spunem, atunci cand trebuie sa renuntam la foarte multe, ca a fost intelept ce am ales, folosind intelepciunea ca o justificare pentru esecurile noastre in a alege.

Bineinteles ca intelept este si atunci cand stim sa renuntam la multe lucruri care la prima vedere sunt folositoare, dar care pe termen lung sunt distructive. Adevarata intelepciune este cea asemanatoare cu piatra filozofala, adica transforma totul in aur, nu precum un inecat care ia ultima gura de aer, inainte sa isi dea duhul. Adevarata intelepciune rezista si dupa moarte, nu este doar o justificare de a trai corect. Pana la urma, la unii se numeste intelepciune, la altii normalitate, diferenta este ca normalitatea este o justificare de a ramane constant in ceva detestabil de de cele mai multe ori, pe cand intelepciunea este un mod de a face ceva

~ 18 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

detestabil doar de cateva ori. Ea este o idee superioara care se naste la radacinile vietii, nu o ingramadire de ganduri din care se asteapta o izbavire. Intelepciunea este receptacolul mortii in timpul vietii - cu cat omul se apropie mai mult de moarte el devine mai intelept, apropierea de moarte nefiind decat un etalon prin care omul devine mai intelept. Varful cel mai ascutit al mortii este intelepciunea.

"Imi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii", spunea Petre Tutea. Geniul si intelepciunea se aseamana, numai ca geniul este o aprobare tacita a mortii, iar intelepciunea este o impacare cu moartea. De ce oare ii mai este frica omului in viata, daca prin intelepciune sta triumfator peste moarte? Din moment ce omul a atins varful existentei noastre prin intelepciune, mai poate el sa fie impresionat de ceva? Eu zic ca da, pentru ca de fiecare data cand incepe un lucru nou, el stie ca orice inceput are si un sfarsit, intelege ca viata e formata din mici "morti" de fiecare data, avand in fata moartea finala.

Tocmai asta e foarte interesant, el vede in moarte un inceput nou de fiecare data. Cred ca este o impacare intre cunoastere si mediul incojurator, este acea intelegere ca fiecare lucru poate fi independent si amestecat, iar intelepciunea este limpezimea care apare si face diferenta.

Intelepciunea este ca soarele ce sta in mijloc, de ea sunt legate toate planetele prin legaturi invizibile, planetele fiind alegerile noastre; depinde de noi cat de bine alegem, pentru a putea primi razele calde ale intelepciunii. De multe ori, pornind de la ceva inteligent, putem sa facem ceva gresit, dar niciodata pornind de la ceva intelept nu putem face ceva gresit. Ca pentru orice lucru din viata, trebuie sa il vrem pentru ca sa putem sa il dobandim. Regele Solomon spune: „Daca vei lua aminte la întelepciune si daca vei pleca inima la pricepere, daca vei cere întelepciune si daca vei primi priceperea, daca o vei cauta ca argintul si vei umbla dupa ea ca dupa o comoara, atunci vei merge cu încredere în drumul tau si piciorul tau nu ti se va poticni. Când te vei culca, vei fi fara teama si când vei dormi, somnul îti va fi dulce. Nu te vei teme nici de spaima naprasnica, nici de navalire din partea celor rai” (Pilde 3, 23-25).

Sunt cateva povestiri despre niste invatacei care s-au dus la niste intelepti sa invete intelepciunea. Majoritatea au invatat ceva doar observand ce fac acestia, pentru ca pur si simplu, din ei, radia acel "ceva". De aici putem intelege ca o parte a intelepciunii este muta iar alta este foarte graitoare. Adevarata intelepciune, spun eu, se invata prin partea muta si se transmite prin partea graitoare.

~ 19 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Sa facem diferenta totusi intre tehnica intelepciunii si intelepciune, nefiind unul si acelasi lucru. Este ceva asemanator cu acele carti penibile, care iti promit schimbarea printr-un model, care nu este neaparat rau. Dar in loc sa invete cum sa scoata la iveala din om ce trebuie, asta fara sa nege anumite parti ale personalitatii fiecaruia, ele impun un model care e imposibil de urmat, desi nu este gresit. De aceea, sa invatam sa facem diferenta; intelepciunea adevarata este un intreg, un far care ne ghideaza pasii si deciziile intelepte ce nu au o constanta si sunt arbitrare. A prevedea nu inseamna oare a fi intelept? Interesant este ca sfarsitul oricarui lucru poate fi de fapt o alta trecere, o alta etapa la altceva mai sus. Asa si inteleptul, parca intr-un fel ar sti sfarsitul fiecarui lucru, asta pentru ca stie inceputul. Pana la urma, sfarsitul sfarsiturilor este moartea, pe care inteleptul o stie prea bine.

Daca vorbim despre intelepciune si nu pomenim nimic de timp este ca si cum am vorbi de niste copii fara parinti. Timpul in sine il masuram prin minute, ore, secunde? Intelepciunea este un fel de matrice a timpului, care a reusit cumva sa se sustraga timpului real printr-un "minut" numit adevar. Einstein spune ca timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se intample in acelasi timp. Ce inseamna ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp? Inseamna o sansa pe care timpul ne-o ofera pentru a gresi si o sansa pentru a ne indrepta. Asa cum nu poate exista viata fara moarte si bine fara rau, tot asa nu poate exista schimbare fara timp.

Singurul inceput din viata unui om e nasterea, restul zilelor nefiind decat o moarte muta, in fiecare zi omul imbatranind putin cate putin. Timpul este relativ, fiecare il simte diferit. Exista oare vreun punct comun in care toti oamenii sa il simta diferit? Acel punct comun, cred eu, este adevarul, iar aici nu este vorba de adevarul lui, al meu, al tau, ci pur si simplu Adevarul.

Fiecare om priveste timpul asa cum este pregatit sa il priveasca, de fapt priveste oamenii cu adevarat, nu timpul. Priveste ce vrea cu adevarat sa vada, ce are deja in el, cautand aceleasi lucruri si la cel de langa el si nu poate privi si cauta altceva ce nu are, ce nu il intereseaza sau ce i-ar ameninta simtul proprietatii si confortul psihic cu care s-a obisnuit. Cred ca intr-un om este omenirea toata, cum spunea Krishnamurti, iar daca vrem sa stim omenirea toata trebuie sa il stim pe cel de langa noi. Vorbind despre nasterea omului, putem spune ca ea apare din neant, de undeva de deasupra timpului, pentru ca daca ar fi supusa timpului nu ar mai exista.

Omul e singura fiinta care e constienta de timp, altfel, timpul nu ar mai exista pentru el. E un mister de ce exista nastere, iar singurul mod de a explica destinul este nu prin ceea ce a fost omul inainte si ce a ajuns, ci prin faptul ca ne dam seama de asta doar pentru ca timpul nostru

~ 20 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

este finit. Noi facem comparatii in viata noastra despre unde am fost si unde am ajuns, dar in realitate, cred, cel mai important este ca ne-am nascut.

Toate lucrurile in univers apar sub o forma sau alta, mereu altele, dar totusi aceleasi in esenta, totul se transforma, nimic nu se pierde, doar omul isi pierde timpul, ireversibil. Omul are si el sansa aceasta, dar ce e fascinant este ca el o are in timpul vietii lui, nu sta ca o apa mereu schimbatore, iar restul regnurilor au sansa asta doar in timpul vietii timpului. Pana la urma timpul exista doar pentru a da o sansa fiecarui om sa fie intelept. Cred ca este nevoie de o cuprindere a tot, pe care o face timpul, dar o cuprindere a timpului nu o poate face decat omul prin intelepciune.

~ 21 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

4. Persistența Întunericului Țin să afirm că prostia este întuneric, sau este ca un văl înnegurat, așezat deasupra ochilor conștiinței, fără de care lumea, în esența ei profundă, nu se poate releva omului. Inteligența ar fi atunci lumină? Inteligența ar fi începutul luminii, acel pas pe care o persoană îl face pentru a afla adevărul sau mai degrabă pentru a se cunoaște pe sine. " Pentru a înțelege întregul proces al existenței, trebuie să aibă loc o integrare a minții și inimii, în acțiune" (Jiddu Krishnamurti). Adică rațiunea trebuie să conlucreze cu sensibilitatea ( a nu se confunda cu emotivitatea, sensibilitatea fiind acea calitate a unui individ de a percepe relația dintre Sine, lume și Celălalt). Se cuvine să ne întrebăm, astfel, dacă prostia și inteligența sunt opțiuni, căi pe care un om le poate alege. Poate alege cineva să fie prost sau inteligent, sau acestea sunt guvernate mai mult de dimensiunea socială? Depind aceste două opțiuni de educația primită de o persoană, fie că este vorba de educația în familie, fie că este vorba de educația instituțională, fie că este vorba de educația "colaterală" (anturajul)? Dacă individul alege să primească oricare din aceste tipuri de educație pe care le întâlnește pe parcursul vieții, atunci răspunsul meu ar fi - parțial da. Parțial, cele două opțiuni expuse mai sus, depind de influența socială. Dar până la urmă ar fi vorba tot de o alegere individuală și aici lucrurile se complică. În mod cert, educația familială este cea care se întipărește în caracterul unei persoane, fără aproape nicio piedică din partea acesteia, în primii ani ai vieții. Este vorba de acea perioadă în care individul, precum un burete, absoarbe tot ceea ce primește și îi provoacă un soi anume de confort (copilul respinge întotdeauna ceea ce nu îi place). Acest fapt este unul categoric până la vârsta conștientizării, însă de aici începând, individul are în orice moment posibilitatea de a-și alege felul în care poate să decurgă procesul "devenirii". Mai pe scurt, ca să revenim la problema precedentă, din acest moment, un om, poate să aleagă să devină prost sau inteligent, rudimentar vorbind! Această alegere însăși va determina ș i apariția și dezvoltarea înțelepciunii sau, după cum tot Krishnamurti afirmă, a acelei clarități interioare.

Totuși, să ne întoarcem puțin la subiectul prostiei și să încercăm să aprofundăm această categorie a manifestării umane. Coborându-ne în dimensiunea cea mai vastă (prostia comună), observăm această caracteristică răspândită ca o plagă în țesuturile societății și poate fi numită în modul cel mai simplu, lipsă de "bun sim ț". Fără a pune neapărat semnul egal cu nesimțirea, lipsa de bun simț înseamnă lipsa acelui fel de a simți lumea și oamenii, înseamnă

~ 22 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

lipsa unei sensibilități ( am explicat mai sus cum percep eu această calitate) asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul unui individ. La acest nivel, prostia se poate confunda de multe ori cu ignoranța, lipsa de educație, lipsa de compasiune și empatie. Mergând mai sus pe această scară identificată, luăm seama de existența unui alt soi de prostie și anume, prostia organizată.

Mai restrânsă ca răspândire, dar mai pregnantă în efectele pe care le produce, prostia organizată poate fi întâlnită în instituții de tot felul, de la cele mai mici, la cele mai mari, precum și în grupuri sociale instituționalizate. Asociată cu dezindividualizarea, incompetența, iraționalitatea, ea poate determina în mod negativ evoluția unei societăți.

Ultima categorie clasificată aici este prostia înaltă. Acest tip de prostie este unul dintre cele mai brutale și este caracteristică doar anumitor persoane aflate în poziții de putere, persoane de ale căror decizii ar putea depinde întreaga lume. Istoria este martoră a prostiei înalte, dictatorii fiind unul din exemple.

Am văzut în cele de mai sus o posibilă ierarhizare a tipurilor de prostie care pot exista în social și prin urmare se impune un fel de concluzie la cele spuse. Prostia, general vorbind este lipsa unei substanțe interioare a indivizilor, este ceea ce eu numesc "individul sec", neîntreg, fără conștiință, fără înțelepciune sau claritate interioară. Prostia este persistența întunericului conștiinței și da, după cum am explicat mai devreme, prostia este o alegere pe care oricine poate să o facă, odată ce a devenit conștient de sine.

~ 23 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

5. Cele Două Fețe ale Monedei În tumultul nesfârșit al zilelor noastre, omul-individ este separat de obârșia lui, sau, mai precis, omul creează această separație în viața lui, zi de zi. Omul-individ este omul care neagă substanța umanității ce sălășluiește în el, conștientizându-se doar parțial, rupt de omenirea întreagă. Realitatea lui este astfel trunchiată și recompusă din cioburi de ima gini, care în cele din urmă produc sensuri divergente ale adevărului, ale întregii lumi. Putem afirma, în acest caz, că acest om este lipsit de direcție, neavând niciun punct de referință pentru multitudinea de alegeri care îi ies în cale. Să urmărim așada r acest om-individ. Între individualitate și umanitate, între inconștient și conștient, între inteligență și înțelepciune, între moarte și viață, omul-individ va refuza întotdeauna să observe că nu există diviziune și va pleda în schimb pentru dualitate. O teorie relevată de Nicolaus Cusanus și relevantă pentru articolul de față se numește Coincidentia Oppositorum (coincidența contrariilor) și pe scurt, afirmă că armonia constă în împăcarea contrariilor, explicând astfel și conceptul de totalitate. Continuând pe această "lungime de undă", țin să afirm că nu există diviziuni între contrariile mai sus notate, dimpotrivă, ele fac parte din aceeași esență. Am să mă explic, pe cât pot, în continuare.

Există oare o separare între om și omenire, în afară de simplul fapt că omul este unul și omenirea reprezintă un colectiv de câteva miliarde de oameni? Credși afirm că omul, în esență, este similar cu omenirea (vezi articolul Similaritate universală).

Există oare o separare între conștient și inconștient? Se găsește o întreagă literatură care poate explica și detalia fiecare dintre cele două concepte, dar oare inconștientul și conștientul nu fac parte din același "tot', care este ființa umană? Nu sunt oare două procese ale aceleiași minți, "lucrând" în același timp și spațiu pentru același scop final? Ar fi absurd, în opinia mea, să spun că observ două lucruri separate, ele fiind nici mai mult, nici mai pu țin, decât mintea însăși.

Dar ce anume separă inteligența de înțelepciune? Dacă ar fi să abordez cele două sintagme după definițiile lor clasice și supra-uzate, atunci, într-adevăr, aș recunoaște diviziunea dintre cele două concepte. Însă ce anume este inteligența? Am afirmat într -un articol anterior că este acel pas pe care o persoană îl face pentru a se cunoaște pe sine (vezi Persistența întunericului), ca o condiție necesară în cunoașterea lumii și a relațiilor dintre lume și om. Cunoașterea de

~ 24 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

sine înseamnă înțelepciune, înseamnă acea claritate interioară față de tot ceea ce ne înconjoară și se manifestă în lume, înseamnă sensibilitate față de totalitatea procesului existenței, în manifestare în tot și prin toate cele ce sunt. Și atunci inteligența și înțelepciunea nu sunt separate, ci în fapt, același proces unic - definitivarea ființei umane.

Ajungem astfel, într-un sfârșit, la viață și la moarte. S-ar găsi o pleiadă de oameni care ar argumenta că separarea dintre cele două este evidentă, dar este ca și cum mi s-ar spune, în modul cel mai rudimentar, că viață înseamnă să trăiești și moarte înseamnă să mori. Nu cred că mă ridic la nivelul unei explicații profunde pentru acest caz, dar să las locul unui citat: "Am acceptat viața așa cum este, cu toată agonia și disperarea ei și ne-am obișnuit cu ea. Ne gândim la moarte ca la ceva care ar trebui evitat cu atenție, dar m oartea este în mod extraordinar similară vieții, dacă știm cum să trăim. Nu poți trăi fără să mori. Nu poți trăi, dacă nu mori, psihologic, în fiecare minut. Acesta nu este un paradox intelectual. Pentru a trăi complet, pe de-a-ntregul, fiecare zi, trebuie să existe moarte pentru orice al zilei de ieri, altfel vei trăi mecanic și o minte mecanică nu poate știi ce este iubirea, sau ce este libertatea" (J. Krishnamurti).

După toate cele zise se impune un fel de concluzieși prefer să mă folosesc de o metaforă în acest sens. Toate cele ce am descris mai sus sunt la fel cu o monedă: două părți contrarii în aceeași substanță, esență, care este moneda, iar moneda este chiar existența în sine. Noi nu facem decât să dăm cu banul!

~ 25 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

6. Moirele sau Despre Destin Atât de populară astăzi, ideea destinului se prezintă tot ca o necunoscută, ca un subiect de continuă dezbatere atât în filozofie cât și în discursurile multora dintre noi. Motivul pentru care discutăm despre destin rezidă în nevoia umană de a da sens, semnificație tuturor acțiunilor noastre, mai ales atunci când acestea nu par să aibă o direcție anume. Conceptul conform căruia tot ceea ce facem este determinat în mod precis de legi universale care scapă puterii noastre de înțelegere – fie că aceste legi sunt date de un Dumnezeu, fie că acestea există pur și simplu ca fundament primar al existenței întregi, fără a socoti neapărat o providență în spatele lor – este un concept de forma unei credințe. Credința în destin este fără tăgadă una dintre cele mai răspândite credințe ale oamenilor din diferite culturi, alături de credința în reîncarnare și de cea în divinitate. O altă credință, poate mai răspândită printre mințile eclectice, este cea în liberul arbitru. Ajungem în mod evident la confruntarea de secole, aceea dintre destin și liberul arbitru. Întrebările cele mai puse sunt: 1. Dacă într-adevăr există un destin și viitorul este scris dinainte, mai există astfel liberul arbitru? 2. Dacă avem puterea de a alege tot ce ni se întâmplă, cum putem să vorbim de un destin care ne determină cursul vieții? 3. Nu este oare posibil să coexiste destinul cu liberul arbitru?

1. Viitorul fiecăruia dintre noi este scris dinainte și tot ce facem are un sens bine determinat, fie că acțiunile noastre sunt de partea binelui, fie că sunt de partea răului.

Dacă discutăm despre această concepție, putem să ajungem la niște concluzii destul de tulburătoare pentru unii, dar oricum surprinzătoare pentru majoritatea dintre noi. Dacă postulăm faptul că viitorul nostru este deja scris și că orice am face se conformează acestui destin al nostru, putem pune semnul egalității între un criminal și un sfânt, între un hoț și un filantrop, ș.a.m.d., ajungând astfel la teoria unui echilibru nepărtinitor, în care balanța dintre bine și rău trebuie menținută cu orice cost. Nu ne-ar deranja dacă balanța ar cântări mai mult rău la un moment dat și din pricina acestui lucru, ca să fie atins echilibrul, ar trebui ca binele să se înmul țească. Este însă șocant dacă ne gândim că balanța ar cântări mai mult bine și pentru echilibru ar fi necesar să fie favorizat răul. Am putea în felul acesta să găsim justificare unor evenimente istorice atroce, din cele mai vechi timpuriși până astăzi, iar moralitatea pe care credem că o avem fiecare dintre noi s-ar opune în mod drastic. Faptul că nu am avea

~ 26 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

niciun fel de putere asupra acestui destin, înseamnă de asemeneași că fiecare dintre noi ar fi absolvit de orice fel de responsabilitate în viața aceasta, chiar și pentru cele mai mărunte acțiuni ale noastre. Poate pent ru unii este mai ușor să adopte o astfel de gândire, devreme ce pot justifica foarte simplu: „e destinul meu, asta mi-a fost hărăzit să fac și chiar dacă nu aș mai face asta, oricum, tot destinul ar fi...”. O modalitate facilă pentru motivarea faptele noastre cele mai lipsite de sens, dacă mă întrebați pe mine, fiindcă non-sensul acțiunilor este subjugat astfel sensului înalt al destinului.

Totul se explică, nimic nu este întâmplătorși omul alege doar ceea ce i -a fost dat să aleagă de la bun început. Realitatea este absurdă, rolul nostru în viață este doar de pioni într-un meci de șah în care albul și negrul sunt alese de altcineva, mereu altcumva.

2. Omul alege tot ceea ce i se întâmplă, iar viitorul și-l scrie fiecare, în fiecare moment.

Cei părtinitori acestui fel de a gândi se rezumă doar la persoana proprie, la cursul vieții lor și la felul în care ei văd realitatea încojurătoare. Dar dacă ieșim din particular și ne poziționăm astfel încât globalul să reprezinte sistemul de referință, atunci nu mai este la fel de ușor să spunem că viitorul înseamnă doar ceea ce face un individ sau altul.

Viitorul este o sumă a acțiunilor umanității în ansamblu și nu numai, pentru că dimensiunea acestuia nu cuprinde doar omenirea, ciși întreaga matrice a universului.

Faptul că plouă sau este soare, sau că într-o partea a lumii copacii înfloresc în timp ce în cealaltă parte se usucă, sau că o supernovă la mulți ani lumină de pământ explodează, toate sunt manifestări care nu depind de puterea noastră de a alege. Dar totuși acolo sunt niște legi, dintre care cea mai importantă, legea timpului. Noi nu alegem decât ceea ce facem cu timpul nostru, dar timpul universal este o lege care ne condiționează și asupra căreia nu avem niciun fel de influență. Nu alegem să îmbătrânim deși to ți îmbătrânim. Cu toate că așa pare și așa avem senzația despre el, timpul nu este un triumvirat – trecut, prezent, viitor – ci este o dimenisune întreagă, în care se contopesc toate celelalte, în suprapuneri infinite. Desigur că există alegerea individuală, dar trebuie să înțelegem că fiecare alegere pe care o face un individ și care are relevanță pentru viața lui, influențează la rându-i alte alegeri și nu mă refer aici la cele proprii individului cât la cele conjuncturale lui, adică ale oamenilor din jurul său.

E ca și cum ai arunca o piatră într-un lac și observi, după ce aceasta a ajuns la bază, că

~ 27 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

undele provocate încă se propagă și cu cât mai departe, cu atât mai estompate.

Desigur, depinde și de mărimea pietrei. Ajungem într-un punct în care se confruntă alegerea individuală cu alegerea globală. Se cuvine să ne întrebăm, ipotetic: dacă omenirea alege un drum eu voi fi tras de-alungul acestui drum crezând că defapt eu am fost cel care a ales? Întrevăd două posibilități: ori refuzi să mergi pe drumul omenirii întregi, caz în care trebuie să fii conștient de această realitate globală, ori mergi la unison cu umanitatea, caz în care ar trebui să conștientizezi dacă alegerea aceasta îți aparține sau dacă doar te-ai lăsat purtat de vălul gros al minților emoț ionate.

Ce vreau să spun defapt este că mai întâi de toate, omul, trebuie să fie conștient de posibilitatea lui de alegere și abia apoi să aleagă și să -și permită să fie responsabil. Într-un final, „toate căile se întâlnesc la Roma”, nu? Ce ne spune această parafrază?

Că anumite alegeri, la un moment dat, sunt dictate de anumite simboluri ale realității care ne înconjoară, în sensul în care putem sau nu să le recunoaștem, în sensul în care sunt dictate sau nu de o dimensiune superioară, fie că o numim Dumnezeu sau Univers sau Energie sau altcumva. Acum, imaginați următorul scenariu: cineva, dintr -un loc foarte înalt vede în jurul lui o priveliște incredibil de frumoasă, care îți taie respirația pur și simplu, multitudinea de culori, mișcările vii ale panoramei, aerul îmbătător ș.a.m.d. Și acest cineva ar vrea să le spună și celor de mai jos să urce acolo, să se bucure împreună de această priveliște, dar din păcate este atât de sus încât nici dacă ar striga sau ar face cu mâna, nu l-ar vedea nimeni. Ce poate să facă în acest caz cel ce se află sus? Nu poate decât să încerce să arunce cu o pietricică, sau dacă are posibilitatea, să rupă din haina lui și să o arunce în jos, sau poate un avion din hârtie ar fi potrivit să l observe cineva... Ajungând pe pământ, toate acestea nu sunt decât niște semne și fiecare are posibilitatea să le recunoască și să aleagă ce să facă în consecință.

3. Suntem liberi să ne hotărâm drumul vieții, iar drumul vieții e înțesat de semnele „îngerilor”. Într-un sfârșit am ajuns la ideea conform căreia liberul arbitru și destinul sunt posibile, amândouă, în același timp. La punctul doi, spre sfârșit, am făcut într -un fel introducerea pentru acest punct al treilea. Am folosit sintagma semnele „îngerilor” ca să justific, printr-o denumire comună, cele ce sunt inexplicabile din jurul nostru, la fel cum aparițiile îngerilor, în diverse locuri pe pământ, în diverse culturi, de diferite gândiri religioase, reprezintă ceva necunoscut și inexplicabil pentru majoritatea

~ 28 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

oamenilor care le atestă. Nu am folosit acest cuvânt pentru a trimite în vreun fel la un anumit tip de religie. Acestea fiind spuse, cred că a ignora inexplicabilul din jurul nostru, pentru simplul fapt că uneori ne înfricoșează sau că nu înțelegem, este un act naiv. Sunt mulți oameni car e au trecut prin întâmplări, care la vremea respectivă păreau cele mai lipsite de sens, sau cele mai urâte, dar care după o vremeși -au găsit explicație. Exemplele sunt numeroase și nu prezintă interesul acestei scrieri, dar pentru mine, multe alegeri se justifică nu imediat, ci după un anumit timp, timp care permite ajungerea unui individ într-un anumit punct, de unde toată viața lui de până atunci capătă o cu totul altă înfățișare. În acel punct, totul se vede într-o altă lumină și atunci, alegerile pe care individul le-a făcut la un moment dat și care atunci păreau nesigure, acum își găsesc cea mai bună explicație. Este ca și cum viața noastră e alcătuită din mai multe etape bine definite, concurând toate pentru definirea unui sens pe care omul trebuie să-l regăsească. Îndrăznesc să compar această regăsire cu o trezire a ființei profunde a omului, a esenței lui. Din păcate, nu foarte mulți oameni se trezesc în decursul vieții, dar asta nu înseamnă că la un moment dat nu vor vedea sensul alegerilor lor. Problema din punctul meu de vedere este că, în acest caz, sensul este văzut prea târziu pentru a mai putea face ceva semnificativ. Mulți pierd noțiunea aceasta încă de timpuriu și nu se mai interesează niciodată de rostul vieții lor, astfel rămân în negura ignoranței până la sfârșit.

Oamenii atribuie în general vieții o valoare care nu are nimic în comun cu adevărul lucururilor, se îndepărtează tot mai mult de ceea ce îi face ființe, se apropie de o raționalitate seacă și își trăiesc restul zilelor în suferința ne-simțită a rutinei, a iluziilor gândirii proprii, a prejudecăților și a fragmentelor de realitate. Găsesc rețete pentru succesul personal când defapt tânjesc după acceptare și aprobare, găsesc rețete pentru comuniunea cu divinul când defapt au nevoie de apropiere și înțelegere a lumii, găsesc rețete pentru problemele din viața lor, când nici nu au înțeles măcar natura conflictului care zace în ei mocnit, ș.a.m.d. Noi, oamenii, aiurim în general pe pământul ăsta, prea naivi la ceea ce se află peste noi, prea încrezători în materialul pe care călcăm. Suntem liberi să ne hotărâm, acum, tot restul vieții noastre care va urma de acum încolo și suntem responsabili să vedem natura noastră proprie, natura lucrurilor de care suntem înconjurați, ce rol avem în un iversul acesta până la urmă și ce rol avem noi în viața noastră. Totodată, tot ceea ce nu face parte din viața noastră își

~ 29 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

desfășoară propriul mers, mai repede sau mai încet, iar timpul ne oferă destule indicii pentru ca noi să găsim un sens în noi, în lume și în univers. Nu trebuie decât să fim limpezi.

~ 30 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

7. Omul Căutătorul Un individ al zilelor noastre, considerând un model general, majoritar, îmi pare mie într-o căutare continuă și frenetică. Căutare a ce? Răspunsul nu este unul la îndemână, dar poate rândurile care urmează vor face puțină lumină, dintr-o perspectivă total subiectivă, fiindcă până la urmă obiectivitatea este doar o iluzie reconfortantă.

Așadar, omul de astăzi caută, oriunde, oricum, ceva de care să se agațe și care să dea un motiv existenței sale. Cred că cei mai mulți nu știu ce caută, dar atunci când găsesc ceva care pentru moment le oferă un maxim de plăcere, se agață și merg până unde pot, apoi pleacă din nou la drum, căutând altceva, mereu altceva. Unii caută prosperitatea și apelează la orice mijloace pentru a se vedea prosperi, alții caută divinul și se lasă copleșiți de dogme religioase diferite, unii caută superioritatea conștiinței și se găsesc destule practici și școli de gândire și meditație care să le ofere acest lucru, sau cel puțin așa pretind, alții caută celebritatea, fie în muzică, fie în cinematografie, fie prin cărțile pe care le scriu, ș.a.m.d. Există trei orientări ale școlilor de psihologie în ceea ce privește „motorul intern” al individului, ceea ce-l face să „ticăie” dacă vreți: cea freud-iană, care spune că omul este dirijat de principiul plăcerii, cea adler-iană, care spune că omul este condus de dorința de putere și cea frankl-eriană care spune că omul este mânat de nevoia de sens. La prima vedere, pare că toate cele trei se pot aplica pe cazuri particulare, excluzându-se reciproc. Cred că doar una dintre acestea reprezintă realitatea esenței umane, profunzimea ei.

Așa cum mi se par mie lucrurile, plăcerea sau confortul este unul dintre cele mai importante ținte ale unui individ în acțiunile pe care acesta le întreprinde. Nu atât plăcerea fizică, cât plăcerea psihologică este cea de care se agață omul și pe care o caută în manifestările lui sociale sau intime, iar masochi știi de orice tip n u fac nici ei excepție, ba din contră, confirmă ceea ce am spus, fiindcă pentru aceștia, plăcerea psihologică provocată de o anumită suferință sau chin este un scop de atins. Desigur că un anumit confort superior îți conferă și siguranță, iar din siguranță se poate naște și sentimentul de putere. Nevoia de putere, sau mai degrabă nevoia de a fi în control este iarăși un imbold foarte puternic al indivizilor. Acesta este mai vizibil acolo unde persoanele mânate de o sete de a conduceși a fi la conducere, la putere, se află chiar într-o poziție socială înaltă, de unde anumite frâie se pot manipula. Cele două orientări de gândire sunt într-adevăr interșanjabile, dar nemiscibile,

~ 31 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

alternând la momente diferite de timp, în funcție de ceea ce caută omul mai cu pre ț. Până la urmă și sentimentul de a avea control sau de a fi la putere, generează un confort maxim. Dar ce se întâmplă când un individ nu are parte, într-un context și timp anume, de confort psihologic, indiferent dacă nevoia puterii îi este îndeplinită sau nu la acel moment? Omul se vede pe sine nefericit și nimic altceva nu poate schimba această stare de lucuri. Ce se întâmplă atunci? Dezrădăcinat, singur, trist și fără un impuls vital puternic, omul acesta se poate abandona pe sine sau, prins într-o iluzorie speranță, caută o altă plăcere care să-l vindece.

Asta până la următoarea dată când se va găsi tot în dificultate și tot nefericit. Și atunci, se poate pune din nou întrebarea „Ce caută defapt omul?”. Când se vede într-o suferință prelungită și adâncă, ce motiv mai găsește omul pentru viață? Mai caută plăcerea dacă nu poate dispune de ea sub nicio formă, mai caută puterea când el se vede neputincios în fața unor evenimente sau întâmplări? Victor E. Frankl ne spune că „O viață activă este menită să îi dea omului șansa de a crea valori muncind în mod creativ, în timp ce o viață pasivă, care să îi aducă bucurie, îi oferă șansa de a se simți împlinit, contemplând frumosul, bucurându-se de artă sau de natură. Dar există un scop chiar și în genul acela de viață (n.a. viața în suferință) care, fiind lipsită atât de munca creatoare, cât și de bucuria contemplării, nu îi lasă omului decât o singură posibilitate pentru un înalt comportament moral, respectiv prin atitudinea pe care acesta o are față de propria-i existență, față de existența ce-i este restricționată de forțe externe. Lui îi este interzisă atât viața creativă, cât și cea de desfătare.

Dar nu numai creativitatea și plăcerea au sens. Dacă e ca viața să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens și în suferință. Suferința face parte din viață și este de nedezrădăcinat de ea, precum soarta și moartea. Fără suferință și moarte, viața omului nu este întreagă.

Modul în care omul își acceptă soarta și toată suferința pe care aceasta i-o cauzează, modul în care își duce crucea îi oferă oportunități ample – chiar și în cele mai teribile împrejurări – să adauge un sens și mai profund vieții sale.” Pledoaria lui Frankl este una pentru sens. Omul, mai profund decât plăcerea și puterea, caută sensul vi eții lui, chiar dacă nu este conștient de acest lucru de multe ori. Omul se caută pe sine, oferind un sens trăirilor lui, fie sociale, fie lăuntriceși chiar acest proces de căutare este o luptă în sine, pentru că omul luptă pentru adevăr. Sensul existențial este piatra filozofală a tuturor oamenilor și odată găsit, Magnus Opus (Marea Operă) este desăvârșită, omul este desăvârșit, complet.

~ 32 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Întorcându-ne gândurile asupra imaginii arhetipale a omului-căutător, ne regăsim în fața unor întrebări vechi de când lumea: „Cine suntem?”, „De unde venim?”, „Încotro ne îndreptăm?”. De-alungul istoriei omenirii, acestea nu au încetat să aparăși cu atât mai pregnant cu cât întreaga civilizație s -a dezvoltat tot mai mult. Răspunsuri definitive nu au venit niciodată și mă îndoiesc că vor fi date prea curând. Din contră aș putea spune, de fiecare dată s-au adăugat alte și alte întrebări, mărind distanța dintre intenția originală și descoperirea aferentă, dintre rădăcina revelației și florile mirării. Pentru că am uitat să me rgem de-alungul tulpinei, noi ne-am pierdut printre petale.

Desigur, aceasta este o descriere romanțată a felului în care a evoluat ființa umană – la început orientată către esență, iar astăzi îmbrățișând aparența și apropriind-o ca stil de viață – dar trista concluzie este că oamenii, în majoritate, s-au pierdut de ei înșiși, asta cred eu. Întrebările existențiale originare, Dumnezeul, religia, binele și răul, transcendența, conștiința elevată, eternitatea, moartea, scopul vieții, filozofia în sine, toate au devenit subiecte ridiculizate sau cel mult puse contextual la dezbatere, ca o plăcere vinovată în timpul unor petreceri de ocazie. Căutarea adevărată a fost trimisă în pivnița minții, iar la suprafață a rămas doar o tendință străvezie, derizorie, ce naște permanent monștri ai iluziei. A căuta, fără să știi ce anume, acesta e omul pierdut, omul fără sens! Răspunsurile pe care acesta le găsește sunt colaterale și astfel niciodată relevante din punct de vedere existențial. Între viață și moarte, omul este aparent condiționat de anumite scopuri vremelnice. În cazul ideal el trece prin mai multe stadii. Ca tânăr, scopul său este să se educeși să -și termine educația, dacă se poate în cele mai bune școli, universități, acumulând cunoștințe, vrândnevrând, pentru a trece o serie de examene. După încheierea procesului educativ, ca tânăr adult, scopul său este să își găsească un loc de muncă, pentru a putea trăi. Trecând prin eșecuri, prin succese, în definitiv adultul poate să își câștige traiul liniștit, să aibă o casă a lui, să plătească rate pentru tot felul și încă să se bucure de vacanțe scurte din restul de bani trudiți, pentru ca apoi să se întoarcă din nou la muncă, să câștige din nou banii pentru trai și vacanțe și tot așa. Apoi urmează căsătoria, planurile de viitor, copiiiși responsabilitățile mari în fața acestora (începând de aici, scopul este setat de către aceștia, iar ciclul de viață este transmis mai departe, începând cu educația ș.a.m.d.). Stadiul e mult mai lung, iar într-un sfârșit, omul se regăsește în fața unei pensii și a unei neputințe fizice caracteristice vârstei.

Astfel, vârstnicul individ se bucură de plimbări în parc, de televizor, de discu ții politice cu

~ 33 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

alții asemenea lui, etc, iar scopul său este să-și trăiască ultimii ani în bucurie, liniște, poate mici recompense (nu contează natura lor) din când în când și satisfacția că urmașii lui au învățat deja procesul prin care și el a trecut. Iar ei, urmașii, sunt deja prinși în joc! Și lumea se învârtește necontenit.

Toată această goană descrisă mai sus ne caracterizează pe noi toți, mai mult sau mai puțin, mai apropiat sau nu de modelul expus (fiind un caz ideal; desigur că sărăcia și extrema bogăție sunt și ele caracteristice oamenilor). Acesta să fie oare scopul nostru în viața noastră?

Acesta să fie defapt singurul proces valabilși real al umanității, până când vom fi dispărut în praful cosmic? Poate că da... Pentru unii... poate că suntem un produs întâmplător al universului, o greșeală minunată care și-a găsit o formă și un rost paradoxal. Poate că asta trebuie să facem, să ne chinuim într-un cerc vicios, care oricum nu are importanță, devreme ce vom pleca de pe planeta asta la fel cum am sosit aici – ca o coliziune de forțe și materie, conturând într-o simfonie intraplanetară un creier, două mâini, două picioare, organele interne și nimic mai mult – implodând în propria noastră supraaglomerare. Și peste alte câteva milioane de ani, poate o altă omenire va porni altfel la drum sau o va lua de la capăt, la fel ca noi. Poate că tot ceea ce există astăzi a fost inventat de om pentru a nu se plictisi cu el însuși, iar dacă toată creația umană provine din plictiseală, atunci să ne plictisim în continuare, oricum nu contează. Așa să fie oare? Niciun sens, niciun Dumnezeu, nici bineleși nici răul, nimic din abstractul minților umane să nu fie real, decât convențional, dar fără rost adevărat...? Oare...?

Undeva, intrinsec, ceva totuși ne motivează. Dincolo de simplele convenții și iluzii, dincolo de scopurile personale, există o cheie. Ceva ticăie în străfundul ființei, prea puțin ascultat, prea mult ignorat, asta cred. Putem să facem ce vrem din realitatea noastră, dar nu putem schimba realitatea universală, dimensiunea adevărului la care au ajuns pu țini dintre ce i care au pășit pe pământul ăsta și prin istorie. Căutătorii adevărați și-au găsit răspunsurile, restul dintre noi încă facem imitație, în sens giratoriu...

~ 34 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

8. Voința sau Puterea Creației Vointa este superioara tuturor. Rezultatele si fructele exista cu mult timp inainte, dar vointa le scoate la iveala, fara ea neexistand valoare. Oamenii sunt creatori sau doar descopera, dar fara nicio legatura cu creatia? E destul de interesant daca ne gandim ca omul isi creeaza propriul univers din punct de vedere psihologic si nu descopera nimic decat in limita posibilitatilor ce ii sunt permise. A crea si a descoperi sunt două lucruri diferite. Nu vorbesc aici de acea descoperire a elementelor – a focului, a metalelor sau a impozitului restant la fisc – ci despre descoperirea unor noi moduri de a gandi care exista inainte de vointa noastra, dar care sunt create dupa aceasta. Omul este un mic creator!!! El nu descopera nimic, el creeaza. Ca sa poata sa creeze, tot ceea ce cauta trebuie sa fie deja acolo, fizica cuantica vorbind despre influentele observatorului asupra materiei pe care o poate modifica (ma refer la campuri, electroni). Partial aceste lucruri sunt adevarate, dar nu se poate nimic modifica si observa decat prin prisma vointei fiecaruia, in cazul fizicii cuantice, rezultatele fiind provizorii, atata timp cat observatorul observa imaginea. In cazul adevaratei realitati, persistenta rezultatelor este obligatoriu o constanta a obiectului privit. Cand vointa dispare, dispare si imaginea iar cu ea dispar si modificarile exercitate asupra lucrului observat.

Universul nu poate fi influentat de cine il priveste decat pana intr-o limita peste care nu se poate trece. A influenta ceva inseamna a-i schimba ordinea!!! Sa ne inchipuim ca privim o suma de cifre; putem schimba ordinea adunarii, dar nu putem schimba niciodata rezultatul final, el este mereu acelasi indiferent de observator (doar timpul psihologic ne schimba numerele, dar nu si timpul real).

Timpul real este acela care ofera o confirmare clara ca acel "ceva" s-a produs cu adevarat, fara a mai fi masurat si calculat. Sculptorul aduce formele din lumea sensibila in lumea reala, el le creeaza si le modifica dupa voia lui, dar materia cu care face toate acestea exista deja (atat cea fizica, cat si cea psihica), astfel ajutand la crearea frumosului. Frumosul e singurul care are ceva in interior impenetrabil si de necuprins, spre deosebire de ratiune. Frumosul ramane pentru ca nu poate fi sfaramat, nu este casabil si nu se supune nici unei critici, el pur si simplu exista sau nu exista. Pamantul din care e facut omul oare nu e creat inainte? La sfarsitul vietii se intoarce inapoi in pamant, la originea lui, nu intamplator „materie” vine de la cuvantul „mama”. Cu toate ca iese din "materia" deja creata, omul nu este mai putin pretios.

~ 35 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Asemanator se intampla cu "materia" creata de om, ce scoate la iveala moduri de a suda lumea prin mici creatii.

Creatia si oameni nu pot coexista indepedent, legaturile dintre ele exista chiar daca sunt invizibile. Fizica cuantica vorbeste numai despre legaturile invizibile dintre cuante, dar chiar daca recunoaste influenta observatorului la acest nivel, ea respinge influentele "observatorilor" la nivel de umanitate (în sensul de entitate). E interesant faptul cum vointa (mintea) influenteaza la nivel cuantic. Este posibila si o influenta reciprocă? Poate influenta materia mintea? La nivel micro nu e posibil asa ceva, dar la nivel macro e posibil prin insasi proprietarile materiei, care e susceptibila schimbarii continue. In Biblie se aminteste despre izgonirea lui Adam si Eva din rai si pierderea odata cu aceasta, a vietii vesnice. Viata vesnica era alegerea limitata, care nu era extinsa de catre constiinta lui Adam prin vointa. Odata dezlantuita, ea a dat nastere probabilitatilor de a se produce, materializandu-se in realitate, facandu-se captiva pe sine insusi in materia care din acel moment a inceput sa afecteze tot ceea ce îi era placut lui Adam. Astfel, acesta incepe sa devina afectat de propria materie si devine supusul ei. Biblia vorbeste despre faptul ca Adam a fost facut din tarana/ materie inca de la inceput, dar materia existentă in Rai nu il afecta, deoarece nu era prizonierul ei asa cum nici vointa nu era prizoniera materiei. In rai exista un alt nivel de constiinta, mai pur fata de cel al materie grosiere. Adam in acel moment nu putea afecta materia cu vointa lui pentru ca vointa lui nu stia ca exista materia, asa cum nu stia ca exista mama (mama=mater) si nastere.

Din momentul in care a devenit constient de existenta ei, prin antagonism si nu o cunoastere directa (adică fara simturi), atunci a cazut "sub" materie. Entropia unui sistem este direct proportionala cu complexitatea lui, adica cu cat ceva sau cineva este mai sus, cu atat "caderea" sa va fi echivalenta cu "urcarea" sa.

Se stie ca particulele interactioneaza unele cu altele prin legaturi invizibile, asa cum vointele oamenilor interactioneaza unele cu altele prin legaturi invizibile. Ce e interesant la cuante este asemanarea lor cu o coala alba de hartie pe care se poate scrie necontenit cu un pix, care simuleaza puterea vointei, de fiecare data totul resetandu-se partial pentru a putea fi scris ceva nou. Sfantul Augustin spune ca cifra 2 este cifra caderii, datorita anatagoismului ei bine-rau. Nu e vorba aici de o cunoastere a binelui si raului real, ci a unui bine si rau in limita posibilului existentei manifestate. Asa cum exista Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Duhul Sfant, tot asa putem gasi aceasta triada in orice religie si chiar in societate prin cei doi parinti

~ 36 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

si un copil. Oare intamplator exista 3 feluri de timpuri? Trecutul si Viitorul pot da nastere prezentului asa cum legea II a termodinamicii vorbeste despre procesele ireversibile si reversibile ale materiei. De la trecut si viitor se poate ajunge la a influenta prezentul, dar si de la prezent se poate ajunge la a influenta trecutul si viitorul. Prezentul contine in sine samantele viitorilor timpi. El are in el si trecut si viitor si prezent. Observatorul poate influenta coantele, asa cum prezentul poate influenta viitorul si trecutul, dar si cuantele (materia, indirect) pot influenta observatorul, asa cum, la randul lor trecutul si viitorul o pot face. Putem sa facem digresiuni nesfarsite asupra trecutului si viitorului daca nu este unul actual, mai "nou", dar oricum acestea pot fi resetate de puterea prezentului, chiar daca acest lucru se intampla dupa o durata mai mare de timp. In fizica cuantica, particulele pot sa apara oriunde, dar probabilitatea de a-i fi calculata aparitia intr-un anumit loc fiind aproape imposibila. Daca ar fi posibil sa se prezica cu exactitate locul aparitiei lor, viitorul ar fi determinat dinainte, fara a face posibile "alegerile" vointei. Fizica cuantica, prin cuante, este o reflecție a vointei umane, care se poate manifesta din cauza unei vointe mai mari, mai puternice, despre care se vorbeste in Tzimtzum (contractia); este ca o retragere in sine a vointei divine, pentru a face loc altor vointe mai mici sa se manifeste. Nu intamplator omul trufas si mandru are tendinta de a "umple" tot mediul in care traieste, iar omul umil si modest, de a ramane cat mai anonim, de a se contracta asemenea creatorului, omul fiind facut "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu".

Cuvantul lui Dumnezeu a spus: "Sa fie lumina". Daca am incerca sa ni-l imaginam pe Tatal ceresc, nu am putea prin intermediul gandurilor. Tatal a creat direct prin Cuvantul Sau lumea, nu a folosit intermediari, ori gandurile sunt intermediarii cuvantului. Omul are nevoie de simturile sale imperfecte pentru ca acestea actioneaza ca niste intermediari.

Din punct de vedere al momentului care precede adevaratele alegeri, timpul primordial (asa cum l-am denumit eu), reprezinta doar faza pregatitoare pentru a se putea manifesta adevaratul timp, care e continut in vointa fiecarui om, asa cum unele teorii vorbesc de mediul de propagare al luminii ca fiind eterul; un exemplu mai simplu ar fi un lac pe suprafata caruia se plimba barci in orice directie. Timpul primordial, care se naste si moare totodată, asa cum focul este si apa totodata, sau cum materia este si energie totodata, la fel, interactionarea se face cu vointa omului (l-am denumit timpul personal). Andrei Plesu vorbeste despre faptul ca omul a fost creat doar pe jumatate divin, cealalata jumatate putandusi-o completa dupa

~ 37 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

puterea si dorinta vointei sale, astfel vine pe lume nascandu-se incomplet, iar in timpul vietii castiga prin propriile eforturi cealalate jumatate. Numai asa se explica faptul ca exista ceva predestinat, pana in momentul in care cineva poate sa vada asta, acel moment din prezent (numindu-se „acum”) al celui care vede in viitor, cu toate că nu este decisiv in viitoarele schimbari care pot avea loc in viata acestuia. In timpul universului (timpul primordial) se petrece actiunea timpului personal, desi materia (timpul primordial) spune exact contrariul si intra in conflict cu timpul personal al omului ca fiinta, libertatea de a alege existand cu adevarat, iar viata omului nefiind „deja scrisa". De aceea, viata omului e inscrisa in univers si el o poate vedea datorita timpului primordial si a faptului ca acest timp o contine, la fel cum un sambure e continut de o coaja. Aceasta nu inseamna ca acel prezent, acel "acum" pe care il percepe observatorul din viata altui observator este acel "acum" care nu mai poate fi schimbat.

A incerca o schimbare cu ajutorul cuiva, care a vazut in viitorul celui pe care vrea sa il schimbe, poate duce la consecinte nefaste, prin faptul ca universul sau timpul primordial isi lasa deja o urma in actiunile vietii celui afectat, pentru a se produce schimbarea. Din cauza faptului ca actiunea dintre cele doua timpuri nu coincide – posibilitatile de a alege fiind infinite, dar absolut totul rezumandu-se doar la doua rezultate: bine sau rau (la asta probabil s-a referit Einstein cand spunea ca timpul e facut pentru ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp) – inseamna ca in timpul personal ar trebui sa se creeze pentru orice problema o solutie.

De multe ori majoritatea oamenilor nu fac diferenta intre Dumnezeu si Creatia lui Dumnezeu. Sfantul Augustin arata aceasta in mod clar, cand spune ca Dumnezeu a ales ziua a 7 pentru a se odihni, pentru a se delimita de Creatie. Dumnezeu este mai presus de timp si spatiu, el fiind singurul care nu reprezinta o variabila printre acestea. Multi sunt cei care fac confuzii grave intre cele doua. Nu intamplator omul este un microcosmos in miniatura.

Prima data Dumnezeu s-a facut cogniscibil prin a lua forma pe care o are omul; daca am aseza ierarhic totul, primul ar fi Universul, al doilea ar fi omul, iar dupa aceea, al 3-lea, Dumnezeul creat. Dar oare Dumnezeu nu a existat inaintea universului? Este vorba de acel Dumnezeu incogniscibil, al cifrei 0 inainte de 1, de abia in ultima zi devenind cunoscut prin intermediul cifrei 7. Daca schimbam ordinea cifrelor 0 si 1, atunci avem cifra 10 (poate nu intamplator in kaballa exista 10 sefiroturi prin care Dumnezeu a creat universul, cifra 10 in Talmud fiind si cifra perfectiunii).

~ 38 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Cand Moise a intrebat pe Dumnezeu cine este, Dumnezeu raspunde: "Eu sunt cel ce sunt"! „Eu sunt” indica prezentul primordial alaturi de prezentul vointei lui Dumnezeu.

Libertatea e corupta si infestata de nemultumirile celor care si-o doresc si sunt fascinati de posibilitatile de a o incalca si a trece peste orice limit. Este o libertate bolnava, fara hotar, ca un geam spart in mii de cioburi care pot sa aiba forme diferite si care se potrivesc cu alte cioburi ce par a forma legaturi interesante. In realitate binele nu are decat posibilitati reduse de a se produce si destinul unui om nu poate fi cuantificat cu adevarat decat la sfarsitul vietii lui, nu in timpul vietii lui. Raul are posibilitati foarte variate de a se manifesta, pentru ca este o decontractare, o marire, o expansiune fara masura, o spargere in bucati, pe cand binele este o contractare a ceva, o adunare, o lipire a ceva. Cand expansiunea si contractarea singularitatii Big-Bangului s-a produs, forta dintre cele doua a fost egala, asa cum "binele" a fost egal cu "raul", fiecare avand un hotar de netrecut. Hotarul binelui a fost densificat, chiar daca mai exista loc pentru manifestare si nu a cuprins toata granita posibilitatii de a actiona, vointa actionand undeva la mijloc. Hotarului raului i-au fost extinse granitele de actiune prin acordarea libertatii de a alege, in limitele lui. Cand vorbesc de rau ma refer la suferinta care ii este produsa omului de catre materie. Omului ii este afectat trupul aproape de orice, un singur minut de durere ii pare o vesnicie, un singur minut de placere ii pare o secunda. Omul in sinea lui nu a fost facut pentru durere. Cuvantul religie vine din latinescul religare care inseamna unire. Sistemele orientale oculte promit toate o unire a ceva. Indraznesc sa spun ca exista un bine necreat si un bine artificial. Binele necreat este chiar Dumnezeu, binele artificial este binele cu care Dumnezeu a legat materia de constiinta omenirii. Asa cum teoria big-bangului spune ca prima data a existat o contractare, fiind un punct de singularitate si dupa aceea o expansiune, care s-a transformat in planete, stele, galaxii, acel bine al contractarii a fost un "bine" creat, finit prin insasi actiunea lui Dumnezeu de a-l aduce la existenta, cand inca raul nu exista, ci doar facea parte din acea dualitate care continea liberul arbitru al fiintelor.

Daca Dumnezeu nu poate fi cunoscut si este mai presus de timp si spatiu, binele nu poate exista cu adevarat, el fiind creat prin materie si atasat ei, neavand o existenta reala.

Totuși, binele real a existat, exista si v-a exista cu adevarat, pentru ca este necreat si el cuprinde intreaga Creatie, aici fiind inclus si omul. De ce este necreat? Pentru ca a luat nastere prin cel care l-a daruit, asa cum omul devine ceea ce gandeste. Nu este un bine creat precum

~ 39 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Cel icongnisicil, Cel de Necuprins cu mintea l-a daruit prin el insusi. Cand daruiesti ceva care iti apartine, daruiesti si o parte din tine prin tine insuti.

Cand timpul primordial si timpul vointei (existentei) coincid, atunci omul este restabilit la conditia sa initiala. Omul reintegrat este omul unit; cuvantul yoga vine de la cuvantul sanscrit yuj, care inseamna a uni, precum si englezescul yoke, care metaforic se refera la "a uni doi tineri prin casatorie". Tot la acelasi lucru se refera povestea adroginului primordial si taina casatoriei. In epistola 160, vol IV, în col. PSB se spune despre casatorie: „Într-adevar, ce ar putea fi mai apropiat pentru un barbat decât sotia lui, parca chiar mai mult si decât trupul lui propriu, încât ei nu mai sunt doua trupuri, ci un singur trup“.

Androginul primordial isi cauta pe langa jumatatea fizica si jumatatea destinului. Aceasta unire reprezinta acel Opus Magnum (Marea Opera) al alchimiei, o reintregire a fiintei. Cea de-a 2-a lege a invataturilor hermetice (legea corespondentei) spune: "Ceea ce este sus este si ceea ce este jos, Ceea ce este jos este si ceea ce este sus", unirea celor doua reprezentand atingera scopului final, al microcosmosului care este omul si al macrocosmosului care este universul, materia. De aici vine confuzia despre care am vorbit. Dumnezeu nu este unul si acelasi lucru cu universul creat, asa cum unele practici orientale o impun. Dumnezeu este creatorul universului si prin restabilire la starea initiala, omul poate sa redevina, sa se transfigureze in omul complet. In masura in care credeti, v-ati intrebat vreodata cum se intampla minunile? Care este dinamica de actiune a celor care le savarsesc? Din acest punct de vedere, stiinta, privita ca informatie, isi pierde valoarea integral. Are nevoie cel care actioneaza asupra unei parti a corpului sa stie cum functioneaza o celula, cum se hraneste si care sunt legaturile intre organele corpului? Daca omul e restabilit in creatie nu are nevoie sa stie fiecare celula si rolul ei, pentru ca fiecare celula il contine deja pe Creator in ea. Teoria cuantica a lui David Bohm vorbeste despre faptul ca universul este continut in fiecare parte a sa, fiind o condensare a intregului univers. Astfel, caderea omului s-a produs pornind de la vointa, restabilirea lui facandu-se tot prin intermediul vointei, vointa fiind superioara materiei.

Deci orice transformare si creatie facandu-se prin vointa, big-bangul este de fapt un act al vointei, nu o dezordine arbitrara a materiei. Chiar daca aceasta dezordine ar fi fost posibila nu s-ar fi putut produce pur si simplu de catre materia inerta.

~ 40 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

9. Virtuaficarea – Introducere și Consecințe Din anul 1969, de la nașterea ARPA-netului - ca misiune a Agenției de Cercetare pentru Proiecte Avansate, a guvernului american - și până în prezent au trecut circa 41 de ani, perioadă în care realitatea în care trăim sau pe care credem că o percepem ca atare s-a transformat iremediabilși la rândul ei ne -a transformat, fie că suntem conștienți sau nu de acest lucru, fie că vrem să acceptăm sau nu această stare de fapt.

Internetul de astăzi, această lume virtuală a posibilităților infinite, a devenit un fel de "Țară a Făgăduinței", în continuă expansiune. Virtualul pare a se întrepătrunde cu realul prin efectele primului asupra celui din urmă, prin posibilită țile imense oferite în lumea internetului, care se răsfrâng mai apoi în viața cea de toate zilele, generând o relație de cauzalitate tot mai puternică între cele două dimensiuni. Cunoașterea ( de orice natură și densitate, fie că vorbim de o știre anume, fie că vorbim despre filozofia kantiană sau fizica cuantică) este împărțită (share) și multiplicată peste vastul ocean al inter-net-conexiunilor, devenind mai accesibilă tocmai prin acest proces, dar de asemeneași prin viteza de răspuns dintre o căutare și un rezultat preferabil. Și fiindcă situația este de această natură, mi-am pus întrebări firești, care privesc mai întâi omul, ca ființă individuală și mai apoi omul ca ființă socială, desenând un sens al transformărilor, dar în același timp neuitând că există și întoarcerea efectelor dinspre social spre individual.

Așadar, individul este afectat de internet într-o măsură vizibilă și considerabilă, dacă mă gândesc la multitudinea acțiunilor întreprinse prin intermediul virtualului, de la tranzacțiile bancare, la simpla vizionare a unui film sau ascultarea unor melodii. Însă, mergând mai adânc în profunzimile ființei umane, pot să afirm că întreg modul de a gândi lumea, de a percepe realitatea înconjurătoare, de a relaționa cu semenii, s -a transformat radical. Noile media conturează cel mai bine lumea momentului prezent, iar acestea au fost posibile datorită dezvoltării tehnologiilor informaționale, astfel încât orice utilizator de internet să poată genera conținut (user generated content), fie că vorbim de rețelele sociale ca Facebook, MySpace, mai nou Twitter ș.a., fie că vorbim de bloguri în general. "Mijloacele de comunicare ne schimbă și pe noi înșine, cei care, la prima vedere, le utilizăm în procesul de comunicare. Ne schimbăm fără să ne dăm seama, pentru că ele, la rândul lor, ne solicită anumite dimensiuni ale echipamentului nostru senzorial și prefigurează un gen de portret al

~ 41 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

nostru pe baza simțurilor la care apelează o tehnologie sau alta; (...) Mijlocul de comunicare prefigurează un tip de percepere a realității, în funcție de natura sa; dar aceeași măsură ne-o impune și nouă înșine. Suntem influențați și noi așa cum este influențat procesul de percepție propriu-zisă: <<Devenim ceea ce deținem [...]. Modelăm uneltele, instrumentele noastre și după aceea ele ne modelează pe noi" (Istoria comunicării, Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu). Aș putea spune, într-un mod destul de abrupt, că felul în care percepem noi tot ceea ce este în jurul nostru și relațiile noastre cu acest tot, are ca intermediar dimensiunea virtuală. Internetul nu mai este, în opinia mea, doar în computerul de acasă, sau de la serviciu, sau de oriunde, nici măcar în telefonul mobil nu mai este, ci sălă șluiește în creierul nostru, ca un soi de matrice virtuală a virtualului, ca nou mod de a naște conexiuni în însăși gândirea umană, ce nu erau posibile acum câteva zeci de ani. Noi suntem internetul!Știu, pare paradoxal, dar sistemul de funcționare al internetului se refractă în gândirea omului, de unde se propagă mai departe în relațiile inter-umane, deci în social. Sigur că intensitateași măsura variază de la persoană la persoană, sau pur și simplu lipsește pentru anumite grupuri de oameni care niciodată nu au luat "contact" cu internetul, dar fenomenul "virtuaficării", pentru mine, este destul de transparent și pot explica o anumită stare a societății globale, în anumite momente de timp, ca fiind legată cauzal de acest fenomen.

Problema care apare mai departe este legată, cred eu, de înțelegere. Cum înțelege omul acest vast ocean informațional și cum se transformă conștiința sa atunci când reacționează la "virtuaficare"? În opinia mea, mintea conștientă s -a adaptat extraordinarei ușurințe de a găsi o informație și a o folosi apoi, lăsând capacitatea de învățare "pe mâna" internetului. Și întradevăr, posibilitatea de a acumula cunoștințe în timp real, fără nicio pauză este imensă, dar poate că acest lucru în sine constituie o problemă. Acumularea rapidă de cunoștințe nu potențează inteligența, dacă nu există și un timp pentru ca aceste cunoștințe să poată fi integrate psihologic, la fel cum construirea mecanismelor de orice fel, de la cele mai simple, până la cele mai complexe nu ar fi posibilă astăzi fără esențialul număr zero, la fel cum tot spațiul care există în univers nu ar fi posibil fără goluri. Sedimentarea cunoștințelor este neapărat necesară, iar timpul cerut este variabil și dependent de felul cunoștinței înregistrate.

Reversul medaliei este faptul că inconștientul se îndepărtează tot mai mult de conștient, iar ființa umană devine tot mai divizată interior și tot mai dezechilibrată.

~ 42 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Cu scopul de a defini mai bine ceea ce eu cred că reprezintă efectele virtualului asupra omului, am creat termenul de "virtuaficare" (a nu se confunda cu virtualizare). Virtuaficarea devine astfel procesul prin care capacitatea cognitivă a individului formează percepția despre lume pe baza informațiilor de orice natură existente pe internet și a legăturilor/ conexiunilor relevante dintre acestea și care potențează sau alterează această capacitate.

Mai banal formulat, virtuaficarea presupune formarea modelului de a exista al virtualului în însăși conștiința umană, de la imagini sau video-uri și legătura lor cu o informație relevantă, socializare prin intermediul rețelelor (Facebook, Twitter, Hi5, ș.a.m.d.) sau programelor specifice (Yahoo Messenger, Live Messenger, Skype, ș.a.), învățare sau acumulare de noi cunoștințe, până la producerea efectivă a informațiilor, fiindcă până la urmă întreaga bază informativă a internetului este produsă de fiecare internaut în parte. Tot ce conține internetul este o reflecție mai mult sau mai puțin fidelă a naturii umane așa cum este ea și rea și bună, o reflecție a realității tuturor plecând de la fiecare, în linii mari. Virtuaficarea este procesul prin care individul se leagă cauzal de lumea internetuluiși este influențat de aceasta în viața sa de zi cu zi, iar atât timp cât înțelege și procesează la nivelul minții abundența de informații și legăturile relevante dintre acestea nu apar probleme, virtuaficarea putând însemna un mod superior de a cunoaște lumea și de a produce relații între persoane aflate în diferite părți ale globului, de diferite culturiși credințe și poate mai mult, de a produce informații noi care îi pot ajuta sau măcar interesa pe alții. Consecințele pozitive ale virtuaficării pot conduce către o responsabilitate crescută a fiecărui individ și o conștientizare a rolului individual în viața celorlalți, a similarității universale de care am vorbit în primul articol (n.n: Similaritate Universală). Reversul medaliei însă este atunci când apar efecte perverse ale acestui proces, efecte care pot determina o percepție eronată despre lume, despre anumite persoane, despre anumite cunoștințe, iar rolurile de regulator în acest caz revin discernământului și conștienței.

Am vorbit mai devreme despre faptul că trebuie să existe un timp anume pentru sedimentarea cunoștințelor de orice fel la nivel psihologic, altfel poate să apară o dependență informală care determină izolarea, superficialitateași incoerența faptelor întreprinse și a informațiilor culese sau produse de către o persoană, o virtuaficare negativă care poate să estompeze treptat conturul dintre realitatea efectivă, palpabilă și realitatea virtuală, ori virtuaficarea pozitivă ar presupune tocmai accentuarea acestui contur, caz în care internetul ar fi cel mai puternic instrument pentru o definire corectă și amplă a realității înconjurătoare.

~ 43 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Virtuaficarea pozitivă ar însemna procesul de amplă comprehensiune a lumii în care trăim, a relațiilor inter-umane și a legilor care stau la baza lucrurilor, cu ajutorul posibilității de informare și socializare oferite de internet, atât timp cât s-ar păstra luciditatea a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să fim, să cunoaștem, luciditatea evoluției noastre îndeosebi psihologice. Virtuaficarea negativă ar însemna în schimb erodarea premiselor deja formate la nivelul conștiinței a legilor lucrurilor, prin haotizarea conceptelor existențiale, dar și adoptarea de noi premise fără fundament fizic, concret, ne-transmutabile în realitatea efectivă. În sfârșit, virtuaficarea înseamnă acel proces prin care virtualul acționează asupra obiectului său, omul, determinând efecte pozitive sau negative în funcție de libera alegere a individuluiși de disponibilitatea acestuia de a înțelege lumea și a progresa, de a deveni inteligent (ca un compus omogen între sensibilitate/ atenție față de realitatea înconjurătoare și rațiunea creatoare).

~ 44 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

10. Știința interiorului sau credința Orice tip de cunoastere se ramifica in doua sensuri: unul ezoteric si altul exoteric.

Toate doctrinele religioase si toate stiintele cuprind acest gen de cunoastere. Nu intamplator termenul ezoteric desemneaza ceva ascuns, ermetic, ce tine de interior, pe cand cel exoteric ceva destinat tuturor, public.

Nu poate exista interior fara exterior si invers. Ele sunt de nedespartit. Interiorul vazut ca dorinta de cunoastere fata de exterior care e obiectul cunoasterii si la care nu se poate accede decat prin vointa celui care le percepe si e constient de existenta lor,omul. Se poate clarifica existenta reala a unui interior sau a unui exterior? Daca ne referim la interior acesta nu se poate proba decat prin intermediul credintei, iar cum credinta este subiectiva, astfel si existenta interiorului va fi tot subiectiva. Cat despre exterior, el nu poate fi certificat decat de lumea materiala cu efectele si cauzele ei, precum si de o parte din interiorul fiecaruia. Spun o parte pentru ca totul e subiectiv cand vorbim de interior, iar realitatea ideilor si-o construieste fiecare, existand un punct de intersectie al tuturor ideilor. Stiintele ezoterice sustin ca exista modalitati de a accede la constiinta superioara pe care a pierdut-o omul inainte de caderea adamica. Diferenta dintre constienta si constiinta este imensa insa. Constiinta, dupa mine, arata nivelul de intelegere al individului privind relatiile dintre oameni, Dumnezeu si cunoastere pe cand constienta se bazeaza pe perceptia sumara a realitatii, fara a distinge niciun fel de relatii intre acestea. Daca o constiinta mai mare presupune o intelegere mai mare, atunci stiintele ezoterice nu ar trebui sa fie decat o delimitare si o ridicare a constiintei de grup de la constiinta individuala. Interiorul unui individ nu poate fi construitși echilibrat decat pe o constiinta ridicata și atunci cand exista un balans egal cu exteriorul. La nivel de grup, stiinta interiorului este aproape inexistenta pentru ca fiecare individ este unic si este conditionat de zestrea genetica, alaturi de educatie si de mediul unde a trait. De cele mai multe ori sensurile si valorile interiorului la nivel de grup sunt rasturnate, devenind opusul lor, adica cele de la nivel exterior, cele percepute de toata lumea in mod obiectiv. Bineinteles ca fiecare om este unic in felul sau si totul poate fi atat subiectiv cat si obiectiv. Astfel, exteriorul ia locul interiorului si interiorul se revarsa la exterior (adica o perceptie sau conceptie care nu e inteleasa si nu apartine celui care o asculta se poate transforma in perceptia personala inconstienta). Nu intamplator in natura cele mai complexe procese iau nastere in interior si se

~ 45 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

gasesc in interior, unde se pot dezvolta datorita unui mediu inchis ce poate fi analog cu intunericul. Copilul se dezvolta in interiorul uterului, vegetatia creste si se dezvolta doar in intuneric, toate procesele necesare functionarii omului incepand de la digestia din stomac si terminand cu razele luminoase reflectate pe suprafata unui obiect ce ajung la ochi intr-o zona a creierului intunecata, numita arie vizuala, unde ia nastere senzatia de vaz. Daca facem o analogie intre interior si intuneric ajungem la rezultate interesante pentru ca in Geneaza prima data a fost intunericul (interiorul), iar dupa aceea a fost lumina (exteriorul), aparitia luminii facandu-se din intuneric. Toti cei care sustin ca detin adevarul si incearca sa puna o bariera invizibila intre ezoteric si exoteric, intre initiati si profani, fara a arata o metoda prin care individul e facut constient ca stiinta interiorului trebuie adusa in exterior, esueaza.

Din acest punct de vedere simbolurile nu sunt decat o reflectie a interiorului; pot exista simboluri diferite dar raspunsurile vor fi intotdeauna identice, acest lucru fiind asemanator cu privirea norilor si identificarea unei imagini in armonie cu starea celui care priveste. Simbolul e cea mai buna unealta de a exprima ce nu se poate spune in cuvinte, dar si un barometru al starii noastre interioare. El tine mai mult de partea transcedentala care isi gaseste o analogie in mediul inconjurator pentru a fi "tradusa" si asimilat de interior. Un exemplu ar fi simbolul mortii – craniul – gandul la existenta vietii dupa moarte sau a supravieturii sufletului, pentru că simbolul este până la urmă un fel de intermediar intre realitate si transcedental, intre exprimabil si inexprimabil.

Problema se pune atunci cand ne intrebam care e sensul exact al acestei ordini, din exterior spre interiorul nostru ca indivizi unici, sau invers? Cred ca oricare ar fi aceasta ordine, ceea ce conteaza este garantarea si cimentarea relatiilor de buna interdependenta dintre indivizi.

Fiecare om isi dezvolta propriile mecanisme si unelte de cercetare a realitatii. Omul postmodern este eficient si rational doar in raport cu mijloacele ce il ajuta sa isi indeplineasca scopul in dezvoltarea societatii, fara insa a avea o tinta anume. Imi pun insa intrebarea: societatea sustine oamenii sau oamenii sustin societatea? Daca societatea sustine oamenii inseamna ca, la nivel de grup, constiinta exista dar nu este dezvoltata indeajuns de bine si intra in conflict cu sine, iar daca oamenii, ca indivizi independenti sustin societatea, inseamna ca aceasta constiinta individuala este atat de puternica incat nu poate fuziona decat intr-un scop imediat si limitat, doar pentru satisfacerea anumitor nevoi de a poseda orice bunuri, acest

~ 46 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenČ&#x203A;ii filozofice

lucru ajutand pentru o mai buna identificare si confirmare a propriei persoane. Prin comparatie, putem spune ca exista un sens spre interior, care duce spre o personalitate anume, sau un sens spre exterior, care substituie personalitatii individului pe cea de grup.

Daca vorbim de cunoastere si implicit stiinte ezoterice trebuie sa vorbim si despre dorinta de a poseda, pentru ca, in general, invatam sau cautam ceva pentru a poseda. Obiectul posesiei este limitat, consumabil si variabil, deci "fuga" dupa o posesie mai mare decat cea castigata nu poate fi decat o certitudine. Exista o diferenta majora intre a poseda la nivel individual si a poseda la nivel de grup, iar eu cred ca posesia la nivel de grup o influenteaza decisiv pe cea de la nivel individual, chiar daca acest lucru nu este vizibil. Daca ar putea fi facuta o diferenta clara intre cele doua, atunci s-ar constata clar ca nevoile individuale nu sunt asa de mari precum se voiesc a fi la nivel de grup. Un bun exemplu este influenta exercitata asupra oamenilor cu ajutorul sugestiei repetate (publicitatea). In acest mod oamenii sunt incurajati sa consume mai mult decat e necesar si chiar si ce nu este necesar.

Pe langa aceste feedbackuri ce au loc intre exterior si interior trebuie sa avem o imagine clara despre teleologia speciilor (scopul). Aceasta nu poate fi luata in serios pentru ca nu stim inceputul teleologiilor speciilor, nu stim originea lor. Nu cred ca poate fi identificat scopul unui obiect fara o origine clara. Asa cum un ceas are ca scop masurarea timpului tot asa are si o origine care poate aduce limpezimea necesara pentru a afla adevaratul scop, iar pentru ca vorbesc despre stiinta interiorului nu am cum sa nu o pun sub auspiciul credintei.

Credinta vazuta nu neaparat ca parte a moralei este destul de folositoare, in sensul ca poate largi orizontul de perceptie al cunoasterii. Einstein spunea despre credinta urmatorul lucru: "In veacul nostru materialist singurii oameni de stiinta seriosi sunt oamenii profund religiosiâ&#x20AC;?â&#x20AC;Ś Nu era vorba despre vreo credinta intr-o divinitate ci despre o subliniere a sensului pur al credintei. Doar din interior spre exterior poate porni cautarea sensului vietii, caci despre asta este vorba, despre o cautare. Cred ca jumatate din sensul vietii e trait de toti oamenii dar fara o constientizare fata de cealalta jumatate a sensului, pentru ca cealalta jumatate este constientizata mai putin sau deloc, datorita faptului ca tine de interior mai mult decat de exterior.

Posesivitatea de care e nevoie la nivel de grup este mai mare datorita unei dorinte mai mari de a acapara si din cauza numarului mai mare al membrilor sai care pune in functiune mecanismul asocierilor si comparatiilor.

~ 47 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenții filozofice

Totul este trecut prin prisma interiorului, doar asa omul poate sa analizeze ce este in jurul lui; ca printr-o oglinda care distorsioneaza si redimensioneaza totul, el nu poate privi direct realitatea. Importante sunt imaginile care la un moment dat se vad in oglinda la adevarata lor dimensiune. Acestea apar datorita faptului ca omul are un punct de reper dupa care se orienteaza, iar cand totul se misca in jurul lui, el sta nemiscat ca sa observe ce anume se misca, doar dupa aceea putând din nou să se pună și el în mișcare.

In alchimie un important simbol este soarele care e reprezenatat de un cerc in interiorul caruia este un punct, punctul reprezentand centrul universului, ca și cum doar din interior schimbarea incepe sa se produca. Astfel toate procesele de obtinere a pietrei filozofale au loc doar in interiorul athanorului, el este sistemul digestiv...

Printre cele mai importante si mai vechi simboluri esteși cel al labirintului. El este gasit mai ales pe pardoseala catedralelor, unde reprezinta drumul initiatic al sufletului. Spre deosebire de mitul lui Tezeu, unde acesta era deja prezent in interiorul labirintului si voia sa evadeze in afara lui, in labirintul catedralelor, efortul e concentrat pe intrarea in el pentru a parcurge treptat calatoria initiatica spre interiorul lui pana la centru. Mitul lui Tezeu care omoara Minotaurul si iese din interiorul labirintului ajutat de firul Ariadnei pare la prima vedere un succes pentru evadarea din labirint, insa sfarsitul mitului este tragic, deoarece Tezeu o paraseste pe Ariadna, iar tatal acestuia se sinucide crezand ca fiul sau a fost ucis.

Cred ca prin sfarsitul nefericit, mitul vrea sa scoata in evidenta faptul ca nimeni nu poate primi si vedea ceva cu adevarat important decat in momentul in care este constient ca singurul sens spre regasire este cel interior.

Importanta interiorului se vede si in forma spiralei care incepe dintr-un punct ce devine interior odata cu cresterea spiralei in dimensiuni, aceasta evocand dinamica si ritmurile repetate ale vietii.

Nu cred ca exista un obiect caruia sa ii poata fi masurat si cantarit interiorul, dar cred insa ca in cadrul unor obiecte el este real si poate fi valorificat pentru a determina obiectul pe care il contine sau ii este continut.

Un rol important in deslusirea perceptelor despre interior si exterior o au cele 5 simturi care sunt imperfecte, ducand astfel la nevoi imperfecte, iar la final la o imposibilitate de a defini viata cu un scop clar (in mod deosebit,ce trebuie sa contina "interiorul" cu adevarat).

Importanta nu este cunoasterea in sine, ci potrivirea modurilor si adaptarea lor in sustinerea

~ 48 ~

Nimic Nou Sub Soare Mici eseuri cu pretenČ&#x203A;ii filozofice

interioara necesara cunoasterii. Totul este relativ cand vine vorba de interior atat in planul cunoasterii cat si cel al emotiilor. O simpla nevoie duce la alta nevoie si mai mare asa cum o victorie duce la o alta victorie si mai mare. Astfel, stalpul de baza pe care se sprijina constiinta este in cea mai mare parte credinta, cu alte cuvinte, "interiorul".

~ 49 ~