Nomen Artis - Dincolo de tăcere, An V, nr 3 (55), 2016 - luna martie

MEMBRI DE ONOARE: 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – rectorul Universitţii Babeş Bolyai Cluj



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România – d. 27 aprilie 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Prof. Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

MEMBRI FONDATORI:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USR Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, Lucia Patachi, Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România Ion Ionescu Bucovu - România

Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă specială la sediul redacţiei prin e-mail!

nOMEN aRTIS – Dincolo de tăcere

[Year]

ANUL V, NR. 3 (55), 2016 – - luna martie -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale şi, mai ales, la crearea unor condiţii favorabile unei societăţi nobile şi elevate, pentru că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevaţie spirituală. Sperăm ca această revistă să contribuie un pic la ţelul propus! *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucuresti, în anul 2011 [Type the company address]

Page 1

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Citatele lunii martie:

„Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi... În lumea mea nu mai există luptă pentru dobândirea unui loc mai înalt – piramida a fost dărâmată, iar câmpia se arată infinită – aici fiecare individ are asupra sa cele cu care a venit; în locul în care se află nu este nici mai mare, nici mai mic, nu are mai multe merite, nici mai multe defecte, el nu este decât ceea ce este, căci nu el s-a făcut pe sine. Reţin drept finalitate a uceniciei mele momentul demolării piramidei fatale.“

Constantin Brâncuşi

„Fericirea o face pe femeie frumoasă și dragostea o face fericită. Iubirea este adevăratul fard al femeii.”

Charles Baudelaire

„Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.“ Lev Tolstoi în Război şi pace (1869)

„Femeia nu este sexul slab. E cel mai nobil dintre cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere.”

Mahatma Gandhi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1

„O contemplare continuă m-a făcut să recunosc că legea primordială a naturii este armonia, tendinţa spre echilibru. Această adâncă armonie o simt eu peste tot în măreaţa natură înconjurătoare şi exprimarea ei este felul activităţii mele artistice.” „Cândva, cu ani în urmă, am cunoscut cerul băimărean. Şi m-am îndrăgostit de el. De atunci sunt mereu îndrăgostit de acest cer adevărat, ne mai certăm cîteodată – pe timp de furtună – dar iubesc acest cer misterios şi fascinant, acelaşi şi mereu altul – inexprimabila mişcare cromatică – de la albastrul pur laviolet.”

Andrei Mikola S-a născut într-o familie de învăţători. A urmat şcoala primară în satul natal şi gimnaziul reformat din oraşul Satu Mare. În anul 1902 şi-a dat bacalaureatul şi, ca recompensă, timp de o lună, a frecventat cursurile Şcolii Libere de Pictură de la Baia Mare.

Andrei Mikola se hotărăşte să devină profesor de desen, astfel că se înscrie la Institutul pedagogic de arte plastice din Budapesta, dar după trei luni renunţă. Pentru a-i împăca pe părinţi, urmează studiile de drept la Debrecen (Ungaria) şi la Cluj. Dar tot în acest timp urmează, la seral, cursurile Şcolii particulare de pictură din Budapesta, condusă de Szablya-Frischauf Ferenc2. Din acest moment renunţă definitiv la studiile de drept şi se dedică carierei artistice. Toate vacanţele şi le petrece la Baia Mare, studiind pictura cu Ferenczy

Károly şi Réti István. În toamna anului 1905 pleacă la Paris ca bursier al Comitatului Sătmarului. Până în 1908 urmează cursuri de desen şi pictură la Académie Julian (profesor Jean Paul Laurens3) şi Académie Delécluse (profesor Ernest Laurens). La Paris, în cercul artistic animat de Leo şi Gertrude Stein, îi cunoaşte pe Picasso şi Matisse. Între anii 1908-1909 studiază la Academia de Arte Frumoase din Budapesta, avându-i ca profesori pe Székely Bertalan şi Ferenczy Károly.

Autoportret

Încă din 1908 se întoarce în ţară, stabilindu-se definitiv la Baia Mare. Doar câteva scurte călătorii de studii întrerup îndelungata şedere a pictorului în acest oraş: în anul 1913 pleacă pentru câteva luni în Italia, iar în anul 1923 în Germania, la München.

Debutează la Budapesta, în anul 1908, la o expoziţie a tinerilor pictori, unde expune 12 tablouri. Activează la Baia Mare ca artist independent până la sfârşitul vieţii. Se numără printre membrii fondatori ai Societăţii Pictorilor Băimăreni (1911), iar între 1927-1935 şi 1940-1944 conduce Şcoala de Arte Frumoase din Baia Mare, la început împreună cu Ioan Krizsán, apoi singur. Concomitent este şi profesor de pictură până în anul 1937. O scurtă perioadă de timp (31 dec. 1933-22 aprilie 1934) este viceprimar al Băii Mari. Ca reprezentant al artiştilor, din mai 1934, face parte din conducerea Clubului Artiştilor şi Ziariştilor din Baia Mare. Din anul 1944 este preşedinte al Asociaţiei

1

Andras Mikola– pictor –17 martie 1884, Peleşu Mare (Satu Mare) - 4 iulie 1970, Baia Mare.

2 Szablya-Frischauf Ferenc (n.9 aprilie 1876 , Budapesta – d. 5 oct.1962) pictor, artist, scriitor la Colegiul de Arte Aplicate.

3

Jean-Paul Laurens (n. 28 martie 1838, Fourquevaux - d. 23 martie 1921, Paris) a fost un pictor și sculptor francez, unul dintre ultimii exponenți majori ai academismului artistic din Franța.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

Pictorilor din Baia Mare, până la desfiinţarea ei în anul 1945.

După această dată se dedică în totalitate muncii de artist creator. A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Baia Mare. Opera sa numără peste 500 de tablouri, răspândite în diferite muzee de pe meridianele lumii. Într-un interval de aproape şapte decenii de activitate artistică, pictorul a participat la peste 50 de expoziţii colective şi personale.

Expune câteva lucrări la Budapesta în anul 1910. În 1912 participă la Expoziţia Aniversară a Şcolii Libere de Pictură din Baia Mare, unde, pentru prima dată, i se recunoaşte talentul excepţional, atât de către public, cât mai ales de către colegii pictori. Începând din 1913 participă cu regularitate la expoziţiile organizate în Baia Mare şi în principalele centre culturale din ţară (Bucureşti, Cluj, Satu Mare) şi din străinătate (Budapesta, Paris, Veneţia, Viena, Oslo, Bruxelles, Berlin, Leipzig, Műnchen). Expoziţii personale: Budapesta (1926), Baia Mare (1961), Bucureşti – expoziţie retrospectivă (1964), Baia Mare – Expoziţia personală Andrei Mikola (1968), Baia Mare – Expoziţia omagială „Mikola András – 85 de ani” (7 martie 1969).

Ca o recunoaştere a meritelor sale, în anul 1964 i se decernează titlul de Artist Emerit. Se stinge din viaţă la 4 iulie 1970.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Mikola, umplut parcă de o patină de aramă de o deosebită nuanţă, care-i conferă peisagistului băimărean un loc cu totul aparte în plastica românească.”

Banner Zoltán

Biserica de lemn de pe Dealul Florilor

Peisaj din Baia Mare cu Turnul lui Ştefan

Peisaj băimărean

„Pictorul cu ochi albaştri, a căror privire tinerească şi senină eclipsează parcă mulţimea anilor cu care l-a dăruit natura, pe care trecătorul matinal al oraşului îl întâlneşte zilnic aplecat asupra şevaletului, încercând să surprindă în armonii plastice poezia peisajului sau ritmul construcţiilor, este meşterul Andrei Mikola ultimul reprezentant al celei de a doua generaţii din bine cunoscuta şcoală de pictură din Baia Mare.

Nu întâmplător a rămas el în oraşul de pe malul Săsarului şi nu întâmplător a rămas credincios şevaletului şi peisajului băimărean până la o vârstă octogenară. Omul care şi-a dăruit întreaga existenţă descoperirii frumuseţilor ascunse ale naturii şi încredinţării acestora semenilor, a fost răsplătit cu o viaţă lungă şi cu o putere de creaţie neobişnuită.

Maestrul nu s-a mulţumit niciodată cu reflectarea unor impresii de suprafaţă, pe care natura le trădează despre sine chiar la o primă contemplare.

El a încercat să depăşească superficialul şi să se adâncească în descoperirea unor trăsături esenţiale, care se relevă ochiului omenesc doar printr-o statornică observaţie...

Dar elementul primordial al tuturor peisajelor rămâne cerul, un cer numai şi numai al lui

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

În faţa colibei

Baia Sprie

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Page 5

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vezi poteca ta pe care nicicând n-o să mai păşeşti 4

Călătorule, nu-i cale numai spuma de pe val... În locu-acesta, în timpul când creşteau stejarii, nu spinii-n vale rosti poetul, spre lume-oftând "Călătorule, nu-i cale se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...

5

Călătorule, nu-i cale...

Muri poetu-n străin pământ Acolo doarme, în depărtare La despărţire plecă plângând "Călătorule, nu-i cale se face calea umblând..."

Caminante, no hay camino

Pas cu pas, vers cu vers...

Toate trec şi rămân toate dară noi ni-s trecători trecem făcându-ne-o cale o cale pe val de mări

Când nu se-aude mierla cântând când poezia-i peregrinare când vană-i ruga şi-i plânsu-n vânt "Călătorule, nu-i cale se face calea umblând..."

Eu nicicând n-am vânat gloria nici cântarea în memoria oamenilor vrui să-mi pun Mie-mi plac lumile fine diafane, plutind line ca baloane de săpun

Pas cu pas, vers cu vers...

(1907)

traducere de Paul Abucean

Îmi place cum se ornează cu soare şi cu carmin zboară-n ceru-azur, vibrează şi se sparg ca din senin Eu nicicând n-am vânat gloria...

Călător, urmele tale sunt poteca, doar atât călătorule, nu-i cale se face calea umblând Doar umblând croieşti cărare şi-ndărăt dacă priveşti 4

Antonio Cipriano José María y Francisco de Santa Ana Machado Ruiz, cunoscut ca Antonio Machado (n. 26 iulie 1875 - d. 22 februarie 1939) a fost un poet modernist spaniol, aparținând generației lui 98 din literatura spaniolă. Este fratele lui Manuel Machado. Antonio Machado este considerat unul dintre marii poeți spanioli ai secolului al XXlea.

5 Portretul lui Antonio Machado, de Leandro Oroz Lacalle (care a trăit între anii 1883 - 1933), datând din anul 1925.

Călător pe marea norilor – după o pictură de Caspar Friedrich

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare, Odette Mărgăritescu

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Virgil Carianopol La 29 martie 1908 se năştea la Caracal poetul Virgil Carianopol (d. 6 aprilie 1984), fiul Atenei, născută Popescu, şi al lui Grigore Carianopol, funcţionar de tribunal. După ce a urmat primii ani de școală la Caracal (1916-1922), s-a înscris la o școală militară de artificieri din București (19241930). A audiat apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București (1934 -1938. A lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei, iar între anii 1956-1963 a făcut închisoare politică la Aiud și Periprava (deoarece a frecventat un cenaclu literar găzduit de sora lui Pamfil Şeicaru, considerat cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale).

A debutat în 1928 în revista Vraja, şi editorial, în 1931, cu volumul Flori de spini. A colaborat cu versuri, articole, cronici literare la Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, Universul literar, Viaţa

numită doi la al doilea număr, trei la al treilea număr etc., dar numele său a rămas până în 1932 unu, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum „neoclasice”. Carianopol a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca8 sau a lui Serghei Esenin9.

Ceea ce intrigă cel mai mult la poezia lui Carianopol este începutul său avangardist (suprarealist), urmat de o evoluţie către un tradiţionalism destul de pronunţat. Explicaţiile acestei relative fracturi au fost multe, începând de la asumarea exterioară a unei atitudini până la a considera fireşti un debut revoluţionar şi o maturitate artistică mai aşezată. Indiferent însă de şcoala din care fac parte, poeziile lui din anii ’30 sunt marcate de un izbitor sentiment de istovire. Deşi tânăr, poetul se declară, în volumul de debut, Învins de viaţă, căutând un refugiu în preajma divinităţii (Învins). În stil avangardist, reneagă clasicismul (Glas de groapă), totuşi poezia are formă clasică, iar renegarea nu este revoluţionară, ci proclamată pe aceeaşi notă: „Atâta clasicism mă oboseşte”. Se întâlnesc aici caravane, nopţi tropicale, beduini, miraje care duc cu gândul la inventarul simbolist. Următorul volum, Virgil Carianopol (1933), este mai pur modernist; totuşi, sub învelişul „extremist”-avangardist se configurează, deocamdată vag, traseul ulterior: „când mă întorc din deşerturile tristeţii ori din cântecul aşteptându-mă în vioară ce coşmar doarme între frunzele aceloraşi sâni? te-am văzut aruncând mărilor trupul tău te-am văzut căutând între degetele mele uzina dar cunoşti tu bucuriile şi suferinţele zilelor în care voi fi o chemare? te doresc ţară a focurilor din munţii Vrancei te sărut domniţă a migraţiunilor te îmbrăţişez ţărm al zăpezilor.”

literară, Azi, Revista Fundaţiilor Regale, Meşterul Manole, Arta etc. A mai semnat scrierile sale cu

pseudonimele V. Olteanu, V. Jianu, Virgil Călugăru, V. Cariopol, Vicar, Rac. A mai colaborat la revista Viața literară, condusă de George Murnu6, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr7, sub pseudonimul Tartacot. A fost afiliat, la un moment dat, grupului avangardist de la „unu” (unu. avangarda literară a fost o revistă literară avangardistă, după cum îi spune şi numele, condusă de Sașa Pană și Moldov, tipărită la București și Dorohoi între aprilie 1928 și decembrie 1932, care împletea elemente de dadaism și suprarealism. Inițial, publicația urma să fie 6

George Murnu, iar în aromână, Ioryi al Murnu (n. 1 ianuarie 1868, Veria, Grecia - d. 17 noiembrie 1957, București) a fost un scriitor, traducător și istoric, membru al Academiei Române din 1923.

7 Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.

Nr. 3 (55), 2016

Cu volumul din 1936, Scrisori către plante (Premiul Societăţii Scriitorilor Români), poetul îşi declară „întoarcerea la baladă” şi recunoaşte influenţa poeziei lui Esenin. Alte cărţi de versuri sunt marcate de aceeaşi osteneală în plină tinereţe, de 8

Ilarie Voronca (nume original Eduard Marcus, n. 31 decembrie 1903, Brăila - d. 8 aprilie 1946, Paris) a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor 75 HP și Integral și al mișcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat și Roneiro Valcia.

9 Serghei Alexandrovici Esenin (în rusă: Сергей Александрович Есенин) (n. 3 octombrie 1895, d. 27 decembrie 1925) a fost un poet liric rus celebru.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nostalgia celui care a plecat din sat şi a cărui reîntoarcere, chiar în planul comunicării, este imposibilă: „Am rămas departe, Oltenie, şi strein,/ Cântecele mele până la tine nu vin”. Nostalgia este explicită, iar sentimentul copleşitor: singurătate, zădărnicie, izolare, bătrâneţe. Poetul se simte rupt de glie, de strămoşi, de propriul destin.

La 30 de ani, îi apare volumul intitulat Frunzişul toamnei mele (1938). Doi ani mai târziu, Scară la cer (1940) marchează apogeul creaţiei sale; versurile sunt pline de substanţă, tonul mai bărbătesc. „Nu mă îndoaie vântul, nu mă pleacă viaţa”, „Simt în adânc puterea năzdrăvană” sunt versuri care arată o schimbare a viziunii. Chiar atitudinea faţă de ţărani se schimbă: „Altădată îi iubeam [...] / Acum însă mi-e silă de ei”. Această ultimă consideraţie teribilistă este totuşi trecătoare, poetul rămânând foarte legat de Oltenia copilăriei sale. O legătură pe care o „rosteşte” în întreaga sa creaţie poetică, tradiţionalismul lui Carianopol având tocmai această notă regională, care devine foarte pronunţată în ultimele volume, două dintre ele intitulate chiar Cântece româneşti (1970) şi Cântece olteneşti (1977).

Carianopol scrie frecvent poezii închinate ulciorului, covorului oltenesc, portului, oamenilor, câteodată sentimentul fiind de forţare a paletei prin care este semnificată zona respectivă. Aceasta se datorează faptului că ataşamentul regional este dus uneori dincolo de limitele admise, unele poezii având o tonalitate fals folclorică, supărătoare. Mai reuşite sunt versurile în care referentul geografic apare estompat: „Astă-seară, lume bună,/Am să fac gaură-n lună/Şi-am să las să-i curgă-afară/Băutura peste ţară. / [...] Puneţi, oameni, la urloaie/Damigene şi butoaie/să beţi şi voi, ca străbunii,/ Vinu-adevărat al lunii.”

Carianopol este un poet interesant atunci când nu îşi cenzurează natura delicat elegiacă: „Frumoase sunt acele nopţi de aur / În care luna nu e doar un ciot/Şi când parfumul florilor porneşte/Şi toată noaptea umblă peste tot./ [...]

Frumoase sunt acele nopţi de vară /Cu mii de ochi de aur din înalt /Când este-atât de linişte în toate/ Că pot vorbi cu mine, celălalt.”

Să ne amintim că opera lui Virgil Carianopol include versuri avangardiste, cum este: Un ocean, o frunte în exil, o lirică neo-clasică, tradiţionalistă, care exaltă sentimentul naţional (Ştergar Românesc), dar şi pagini de memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri), publicate postum, în 1997, sub titlul La ceasul de taină. ÎN FAŢA MĂRII

poetului Tiberiu Utan

Cum seamăn eu cu tine, mare, La fel, mereu neliniştit, Închis din patru părţi de timpul, Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare, Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc, Dar oricât aş lovi de tare Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare, Sunt malurile prea de fier.

Nici eu nu-s mulţumit, ca tine, Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig Şi fără să îngenunchez, Dar nu pot, nu, ieşi din vremea În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul Tot răni, la zbatere proscris, Dar încă lupt să nu stau numai În ţărmurile mele-nchis.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Izbesc, izbesc întotdeauna Ca tine, tot mereu la fel. Şi mie timpul mi-a pus maluri Şi nu pot să mai ies din el...

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu, Piteşti

Page 8

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10

Mario Vargas Llosa este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Peru. Este de asemenea unul dintre cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în America Latină. A obținut Premiul Nobel pentru Literatură (2010) pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”.

S-a născut în 1936 la Arequipa (Peru) și a copilărit în Bolivia împreună cu mama și bunicii materni, închipuindu-și că tatăl lui murise ca un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta își părăsise soția însărcinată și avea să-și revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 și 1952 urmează cursurile unei școli militare private din Lima, Colegio Militar Leoncio Prado – experiență descrisă în primul roman, Orașul și câinii (1963). În 1953, intră la Universitatea Națională San Marcos din Lima pentru a studia literatura iar peste cinci ani își ia licența în literatură cu teza Baze pentru o interpretare a lui Rubén Darío. A obținut apoi un doctorat în filozofie și litere la Universitatea Complutense din Madrid în 1959. Între timp, se stabilește pentru o perioadă în Franța unde lucrează ca profesor de spaniolă și ziarist. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine un scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa.

După o tinerețe în care se apropie de comunism, la maturitate ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel Garcia Marquez11, odinioară prieten, de servilism față de regimul castrist.

10

Mario Vargas Llosa (n. 28 martie 1936, Arequipa, Peru) Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia - d.

17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic) a fost un scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într11

În 1955 se căsătorește cu cumnata unchiului matern, (subiectul romanului Mătușa Julia și condeierul) provocând mare scandal în familie, după care divorțează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se căsătorească cu verișoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii: Alvaro Vargas Llosa, scriitor; Gonzalo, și Morgana, fotografă. Vargas Llosa a devenit membru al „Real Academia Española" în 1996. Prin anii ’80, Vargas Llosa a devenit un foarte activ politician și a devenit cunoscut pentru luările de poziție în favoarea liberalismului de piață și a admirației pentru Margaret Thatcher, supranumită Doamna de Fier. În anul 1988 înființează formațiunea politică Movimiento Liberdad care intră în componența Frontului Democratic. Din partea acestui front, a candidat la președinția țării în alegerile prezidențiale din Peru în 1990 dar a pierdut în al doilea tur de scrutin în fața lui Alberto Fujimori. În timpul campaniei electorale oponenții săi au citit la radio fragmente agresive din opera sa pentru a-i șoca pe electori. Întreaga experiență este apoi povestită în volumul autobiografic Peștele în apă.

Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa

Premiul Nobel pentru literatură.

Opera sa a fost universal recunoscută. Ea aparține unuia dintre exponenții cei mai talentați ai unui boom literar latino-american, alături de operele scriitorilor Julio Cortázar12, Ernesto Sabato13, Jorge Luis Borges14 din Argentina, Carlos Fueno lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate. Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

12 Julio Cortázar (n. 26 august, 1914, Bruxelles, Belgia - d. 12 februarie, 1984, Paris, Franța) a fost un important romancier din Argentina, unul dintre cei mai importanți autori ai curentului școlii realismului magic sud-american.

13 Ernesto Sábato (n. 24 iunie 1911 - d. 30 aprilie 2011) a fost un prozator și romancier latino-american.. A primit premiile Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984. În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor „Ernesto Sábato".

14 Jorge Luis Borges (n. 24 august 1899 la Buenos Aires - d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveția; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tes15 din Mexico, sau Gabriel García Márquez din Columbia.

Primul său roman Orașul și câinii i-a adus recunoașterea imediată. El poartă semnele influenței existențialismului lui Sartre16 și citează chiar un dialog extras din romanele acestuia la începutul fiecărei dintre cele două părți. Vargas introduce și o tehnică specială, utilizarea dialogului alternativ pentru a portretiza realități separate în timp și spațiu, și folosește timpurile verbale pentru a purta narațiunea înapoi sau înainte în timp, sau pentru a descoperi tema principală a narațiunilor sale, lupta individului în căutarea libertății într-o realitate opresivă. Cartea a obținut Premiul Criticii Spaniole.

La scurtă vreme după Orașul și câinii scrie La Casa verde (Casa verde, 1966), un roman care demonstrează influența puternică a lecturilor din William Faulkner17 în care vede un suflet geamăn.

Romanul descrie un bordel ce se numește „Casa verde” și a cărui prezență aproape mitică afectează viețile personajelor. Acțiunea principală urmărește destinul unei fete, Bonifacia, care este cât pe aci să se căsătorească la biserică dar care se metamorfozează în La Selvatica, cea mai cunoscută prostituată din „Casa verde”. Romanul i-a confirmat poziția de mare scriitor în America Latină și i-a adus Premiul Rómulo Gallegos, aflat în 1967 la prima sa ediție.

Cel de-al treilea roman al lui Vargas Llosa închide ceea ce mulți critici consideră a fi cel mai timp). Adjectivul „borgezian" definește concepția despre viață ca poveste („fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare). A fost influențat de autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer sau G. K. Chesterton.

15 Carlos Fuentes, (n. 11 noiembrie, 1928, Panama City, Panama – d.

15 mai, 2012, Mexico City, Mexico) - scriitor, nuvelist, dramaturg, critic, eseist, autor de scenarii pentru teatru şi cinema, diplomat; în 1987 primeşte Premiul Cervantes pentru întreaga activitate literară.

16 Jean-Paul Sartre pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre, n. 21 iunie 1905, Paris - d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care ia urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

17 William Cuthbert Faulkner, născut Falkner la 25 septembrie 1897 – d. 6 iulie 1962) a fost un prozator american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1949, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii americane din secolul XX. Modernismul lui Faulkner se înscrie în spiritul de influență al lui James Joyce, ca model de artă romanescă.

Nr. 3 (55), 2016

valoros ciclu narativ al său. Publicat inițial într-o ediție în patru volume, Conversación en la Catedral (Conversație la Catedrală), 1969) a fost prima încercare a lui Vargas Llosa de a scrie un „roman total”, adică o încercare de a ficționaliza toate nivelurile unei societăți oarecare și reflecțiile ei pe anumite paliere ale realității perceptive. Romanul e o operă de deconstruire a statului Peru în timpul dictaturii militare a lui Odría în anii 1950 și se ocupă de viețile unor personaje din straturi sociale foarte diverse ale societății peruviene. Narațiunea este construită în jurul a două axe, poveștile lui Santiago Zavala și respectiv Ambrosio; primul este fiul unui ministru, cel de-al doilea este șoferul său. O întâlnire întâmplătoare într-un loc extrem de banal, un adăpost pentru câini, conduce la o conversație în urma căreia Zavala va afla adevărul despre implicarea tatălui său în comiterea unei crime împotriva unei figuri notorii din lumea ascunsă, interlopă, a societății peruviene, și amestecul politicianului în afacerile necurate ale dictatorului. După acest roman foarte serios Vargas Llosa a publicat un text mai scurt și în cheie comică Pantaleón y las visitadoras (Pantaleone și vizitatoarele, 1972), care, printr-un colaj de dialoguri cu fragmente de documente, urmărește să certifice înființarea unui serviciu de prostituate, folosit intens de armata peruană.

După ce a trăit mai bine de 30 de ani în Europa, la Paris și Madrid, unde a obținut cetățenia spaniolă în 1993, Vargas Llosa s-a întors ca să locuiască în Lima. Continuă să scrie romane istorice cum ar fi Sărbătoarea țapului (2000), o poveste despre viața dictatorului dominican Rafael Trujillo.

Figura centrală a romanului, deloc un simplu erou de ficțiune, generalul Rafael Leonidas Trujillo y Molina a existat în realitate, iar societatea dominicană îl poreclea Țapul. Ajuns la conducerea jumătății dominicane a insulei Haiti în urma unei lovituri de stat, militarul avea să se mențină la putere timp de 22 de ani (1930-1952), aplicând cu consecvență un regim de cruntă teroare, perpetuat și în timpul mandatului exercitat de fratele său, Hector Bienvenido Trujillo y Molina (1952-1960).

El paraíso en la otra esquina (Paradisul de după colț) e un roman istoric despre Paul Gauguin și

Flora Tristan.

Llosa a criticat adesea în opera sa ierarhiile stricte ale claselor sociale și discriminarea rasială existentă atât în Peru cât și în America latină.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Foarte multe opere au caracter autobiografic cum ar fi La casa verde (Casa verde) (1966) sau La tía

Julia y el escribidor (Mătușa Iulia și condeierul)

(1977). Dar romanul său istoric publicat în 1981, intitulat Războiul sfârșitului lumii are acțiunea localizată în Sertao, în Brazilia secolului al XIX-lea, și se bazează pe evenimente reale, rebeliunea Sebastianiștilor o sectă millenaristă condusă de Antonio Conselheiro în Canudos.

Romanul Istoria lui Mayta, publicat în 1984, se prezintă ca o anchetă menită să aducă în fața cititorului personalitatea troțkistului peruvian Alejandro Mayta, care a inițiat în 1958 o rebeliune pentru care a fost deținut în varii ocazii, sfârșinduși viața în uitare și anonimat. Firul narativ se înfiripă odată cu interviurile luate de narator diferitor personaje, inclusiv fosta soție a revoluționarului, înstrăinată de el datorită escapadelor lui homosexuale. Ca de obicei, romanul lui Llosa se distanțează de realitatea strictă, păstrându-i însă datele esențiale, în contextul omniprezenței violențe în istoria Perului. Romanul descrie: „...mecanismele tumultuoase ale luptei politice, delirul ideologic al unui clarvăzător care e în același timp un lamentabil produs al împrejurărilor politico-sociale, itinerariul personal, în același timp emoționant și atroce, al unui homosexual adulterin; un itinerariu care se înscrie într-un context istoric dureros și sfâșiat.”

Romanul Lituma în Anzi se ocupă de crimele comise de o grupare maoistă împotriva sătenilor din munții Anzi. Caporalul de jandarmi Lituma și adjunctul său Tomas au în grijă campamentul unui șantier de construcție din Peru. Dar peste platourile alpine și în văile Anzilor plutește spectrul permanent al raidurilor violente, comise de gruparea de orientare maoistă Sendero Luminoso (Cărarea luminoasă), căreia îi cad victime nevinovate, funcționari și țărani deopotrivă. Trei dispariții de pe șantier adaugă și mai multă spaimă în sufletele celor doi neputincioși reprezentanți ai legii. Căpitanul Lituma trebuie să investigheze toate aceste morți și dispariții ciudate. O va face cu metodele unui detectiv particular, dar va explora în profunzime și straturile societății respective.

Nr. 3 (55), 2016

„Cultura, în sensul tradiţional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară“, ne avertizează, lucid şi îngrijorat, scriitorul.

Banalizarea artelor şi a literaturii, triumful presei de scandal şi frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă şi scop ultim al existenţei noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză şi un fel de conştiinţă care ne împiedica să întoarcem spatele realităţii, astăzi, în epoca falşilor idoli şi a postculturii, întâietatea spectacolului şi a superficialităţii a devenit regula care face ca orice conştiinţă morală, intelectuală şi politică să adoarmă, orbită şi anihilată dimpreună cu libertatea noastră. Şi încheiem acestă scurtă prezentare a scriitorului Mario Vargas LLOSA cu un citat din opera sa, foarte actual – de care noi ar trebui să luăm aminte: „Probabil că niciodată în istoria omenirii nu s-au scris atâtea tratate, eseuri, teorii şi analize despre cultură ca în timpurile noastre. Acest scurt volum nu urmăreşte să sporească numărul deja mare de interpretări cu privire la cultura contemporană, ci doar să fie o mărturie despre metamorfozele suferite de cultură aşa cum încă era ea înţeleasă pe vremea când generaţia mea începea liceul sau facultatea şi despre materia pestriţă care a înlocuit-o — denaturare ce pare să se fi produs foarte uşor, cu consimţământul general.“

Selecţie şi prezentare, Mihai Codreanu Gregor

Civilizaţia spectacolului (La civilización del espectáculo) reuneşte o serie de eseuri şi articole

pe teme culturale pe care Mario Vargas Llosa le propune publicului în chip de semnal de alarmă:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Limpede ca şi singurătăţile Care-mi curg printre degete.

Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul ; Uşorul, pervazul şi-au ieşit din ţâţâni.

Sylvia Plath18 la răscruce de vânturi Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri, Înclinate, disparate, şi mereu nestabile, Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi, Şi liniile lor fine aprind Aerul, îl fac portocaliu Înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evapore, Şi îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească, Dar se topesc, se dizolvă Ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.

Nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă Sau decât inima oilor, şi vântul Curge asemenea destinului, încovoind Totul într-o singură parte. Îl simt încercând Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.

Dacă le-aş da prea multă atenţie rădăcinilor Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti Să-mi albesc oasele printre ele.

Oile ştiu bine unde sunt, Aşa cum pasc în norii lor de lână murdară, Cenuşii ca şi vremea.

Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine.

Despre oameni aerul doar Îşi mai aminteşte câteva silabe răzleţe, Le repetă ca pe un geamăt ; Piatră neagră, piatră neagră.

Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă Aici printre toate aceste orizontale.

Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.

E prea firavă Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie ; Întunecimea o înspăimântă.

Acum, în văile înguste Şi negre, ca nişte pungi, luminile casei Licăresc palid ca nişte bani mărunţi. metamorfoze Sunt o şaradă în nouă silabe.

Un elefant, o casă masivă, un pepene hoinărind pe doi cârcei de viţă, o poamă roşie, de fildeş, frumoşi căpriori!

Această pâine e dolofană cu bulbucătura ei de drojdie.

Sunt cu zimţi banii nou bătuţi în punga asta pântecoasă.

Eu-s un drum, o scenă, o vită cu puiul în burtă.

M-am îndopat cu un sac de mere crude, Şi am urcat în trenul din care nu se mai poate coborî.

E ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu, Un mesaj subţire, prostesc.

Ele stau travestite în bunici, Peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni Şi behăituri aspre, pietroase.

Ajung la urme de roţi, şi apa 18

Sylvia Plath, poetă americană contemporană, (n. 27 oct. 1932, Jamaica Plain, Massachusetts, Statele Unite – d. 11 feb. 1963, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Radu Anton Maier – Metamorfoze cromatice

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu” Argeș

de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării. Limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, este clară, concisă, cursivă, expresivitatea datorându-se şi elementelor latine.

„O scurtă privire într-o carte și auzi vocea unei alte persoane, poate cineva mort de 1000 de ani. Să citești înseamnă să călătorești în timp”

Carl Sagan

Martie este luna în care ne gândim și vorbim mai mult poate decât de obicei despre femei. În acest număr al revistei vreau să călătorim în Argeș.... acolo unde vom descoperi o bibliotecă modernă, ale cărei începuturi sunt legate de numele a două femei!

Meleagurile argeșene, adăpostite printre dealurile situate la poalele sudice ale munților Făgăraș, au dat umanității nume de seamă precum familiile Golescu sau Brătianu, Ion Antonescu (1882 1946) - Mareșal al României, om politic, Armand Călinescu (1893 - 1939) - economist, om politic, Ion Barbu (Dan Barbilian) – poet şi matematician, Tudor Muşatescu (1903-1970) - scriitor de proză umoristică, Alexandru Davila (1862 Goleşti-1929) – dramaturg şi om de teatru, fiul al doctorului Carol Davila, marele pictor Theodor Aman (1831-1891), Petre Ţuţea (1902-1991) - filozof şi gânditor creştin, Radu Gyr (1905-1975) – „poetul închisorilor”, Constantin D. Aricescu (1823 – 1886) – istoric și publicist român, participant la Revoluția din 1848 din Țara Românească. În ceea ce privește slova scrisă, tot Argeșul este cel care ne-a lăsat Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Scrisoarea conţine un secret

Aspecte din interiorul bibliotecii Primele informații despre o bibliotecă publică la Pitești se regăsesc în anul 1869, când Paraschiva Ștefu (1814 -1869 ) și-a întocmit testamentul lăsând 200 de galbeni austrieci pentru organizarea unei astfel de insituții. De origine greacă, se pare că aceasta nu cunoștea și deci nu vorbea limba română, dar acest lucru nu a împiedicat-o să își dorească o bibliotecă pentru iubitorii de carte din Argeș. Demersurile ei au găsit sprijin la conducerea primăriei acelor vremuri, astfel că biblioteca a fost înființată în 1880 și de atunci a funcționat fără întrerupere.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Un alt nume important în viața bibliotecii argeșene, tot feminin, a fost cel al Tatianei Bobancu (1874-1948), o înflăcărată susținătoare a culturii românești, cu preocupări ce aveau drept scop propagarea culturii naționale în mediul rural și urban, un adevărat „manager” cultural.

Tatiana Bobancu

Începând cu 1927 se dedică bibliotecii și timp de 20 de ani a reprezentat sufletul acestei instituții, iar un an mai târziu pune umărul la înființarea Ateneului popular Gheorghe Ionescu-Gion19, care a funcționat încă de la început alături de biblioteca publică. Îmbrăcată în costumul popular argeşean, cu maramă, ea desfăşura o muncă deosebit de activă, ţinea conferinţe publice și organiza serbări cultural-artistice pe întreg teritoriul judeţului. În cadrul manifestărilor organizate de Tatiana Bobancu, au ţinut conferinţe mari personalităţi ale timpului, precum Nicolae Iorga, Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Ionel Teodoreanu.

Pe parcursul anilor, biblioteca publică din Pitești şi-a dezvoltat colecțiile cu ajutorul primăriei dar şi prin unele donații. Un exemplu în acest sens îl reprezintă anul 1904 când a primit prin donație biblioteca istoricului Gheorghe Ionescu – Gion, donație care cuprinde peste 1000 de volume în limbile română, franceză şi italiană. O contribuție deosebită la realizarea acestei donații a avut Ana Ciupagea (1865-1908), femeie de aleasă cultură, actri19

Gheorghe Ionescu-Gion (n. 14 octombrie 1857, Pitești - d. 29 iunie 1904, București) a fost un profesor, istoric, ziarist, publicist, cronicar literar și teatral, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, inspector general în învățământul secundar, vicepreședinte al Ateneului Român, membru corespondent al Academiei Române. A publicat numeroase studii istorice, principala sa operă fiind Istoria Bucureșcilor (1899).

Nr. 3 (55), 2016

ță cu studii dramatice la Paris, poetă şi traducătoare, soția lui Gheorghe Ionescu-Gion.

Deși a funcționat în diverse locații, mai mult sau mai puțin potrivite, anul 2003 a adus bibliotecii un sediu nou, proiectat de la bun început pentru această destinație culturală, moment în care i-a fost atribuit și numele „Dinicu Golescu”20. Aici găsim astăzi peste 500.000 publicații, cărți și periodice, documente audio-vizuale, iar adevăratele „comori” ale bibliotecii sunt reunite în fondul Colecții speciale : peste 7000 de exemplare - carte rară străină din secolele XVI–XVIII, carte veche românească începând cu secolul XVII, ediţii bibliofile, legături artistice, manuscrise și cărţi cu autografe, ediții princeps, mari enciclopedii ale lumii, albume de artă, hărți, foi volante, la toate acestea adăugându-se o impresionantă colecție cu peste 15.000 de cărți poștale, hărți și stampe originale. Îmi face o deosebită plăcere să aduc în fața cititorilor revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere câteva dintre cele mai valoroase și cele mai frumoase documente ale bibliotecii din Pitești, ocrotite de doamna profesor bibliotecar Lucreția Picui.

Epistolae Familiares (opera celebrului Cicero), tipărită în 1545, la Kyon, de către Sebastian Gryphius, cunoscut editor și tipograf, posesorul unei mărci tipografice care a devenit celebră: Grifon. Cartea este scrisă în limba latină, cu caractere de diferite mărimi, cu numeroase note marginale și litere inițiale ornate. Starea de conservare este bună, ținând cont de anul apariției și de circulația exemplarului, mai ales că vorbim de o perioadă în care tirajul cărților era unul foarte redus.

20

Constantin Golescu (cunoscut sub numele de Dinicu Golescu, n. 7 februarie 1777 – d. 5 octombrie 1830) a fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban din Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu. A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia.

A înființat în 1826, pe moșia sa din Golești, o școală în care puteau învăța gratuit (pe cheltuiala lui) tineri indiferent de categoria socială din care făceau parte. Cea mai importantă scriere a sa este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda în 1826 - primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Historia Della Transilvania - tipărită la

Veneția în 1638, scrisă de cavarelul italian Ciro Spontani, omul de încredere al generalului Basta21, motiv pentru care sunt numai cuvinte de laudă la adresa acestuia.

Lucrarea se află în colecțiile bibliotecii de la Pitești de peste 100 de ani și din motive necunoscute a stat o vreme în apă; după uscare, corpusul a rămas puțin ondulat, dar hârtia de moară (produs al evului mediu european) și cerneala nu prezintă urme de degradare, ceea ce confirmă calitatea și nivelul la care ajunsese arta tipografică la Veneția. Îndreptarea Legii - apărută la Târgoviște în 1652, numită și Pravila cea mare sau Pravila de la Târgovişte, este o carte de legi, nu numai un cod bisericesc ci şi unul politic, se află la baza vechiului drept autohton scris și promovează norme juridice unitare. A apărut în limba română și s-a răspândit pe întreg teritoriul locuit de români, fiind folosit până la începutul secolului al XIX-lea.

21

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană pentru a conduce forțele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) și ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul.

Nouveau Vocabulaire Francais - apărut la

Paris în 1834, se înscrie în categoria cărților cele mai rare. Volumul poartă pe verso paginii de titlu semnătura autentică a autorului, Alfred Wailly (1800-1869), cavaler al Legiunii de Onoare, rector al Academiei din Bordeaux, cunoscut în cultura franceză datorită lucrărilor din domeniul lexicografiei. Mai târziu, în martie 1836 își pune semnătura pe spatele primei coperte Benjamin Jaures (1823- 1889), cel care va devenit amiral și mai apoi ambasador al Franței la Madrid și Sankt Petersburg.

Cea de-a treia semnatură este cea a lui Dumitru Brătianu (n. 1818, Pitești - d. 8 iunie 1892, București), diplomat și om politic român, fiul stolnicului Constantin Brătianu și fratele liberalului Ion C. Brătianu.

Printre cele peste 400.000 de cărţi şi documente deţinute de Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” se numără şi cărţi vechi, manuscrise, colecţii de lux şi cărţi rare care au o valoare inestimabilă. Printre acestea găsim şi câteva zeci de cărţi aduse parcă din ţara liliputanilor. Micile bijuterii ale literaturii aflate în colecţia de cărţi speciale sunt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE opere ale unor autori celebri, precum poezii ale lui Mihai Eminescu, opere de Caragiale şi Ion Creangă, Paravanul lui Pallady, de Henry Catargi şi Coranul.

Din colecția de cărți liliput se remarcă Petite Fabuliste (2/2,5 cm) care conține fabule în limba franceză, a apărut la Paris, are 87 de pagini cu marginile aurite cu imagini minuscule ce ilustrează fabula și, surprinzător, textul se poate citi fără lupă.

Colecția de stampe venețiene se înscrie și ea în categoria „comorilor” ce aparțin bibliotecii din Pitești. Cei interesați se pot bucura de 45 de stampe originale, semnate de senatorii M. Moro și G. Regellato, lucrate la Litografia Brizeghel din Veneția. Fiecare dintre ele ne înfățișează cu lux de amănunte piețe, poduri, canale, biserici, personaje și interioare din Veneția, ne poartă pașii și gândurile într-o lume trecută.

Nr. 3 (55), 2016

Arborele are dimensiuni impresionante (200/90cm), tulpina este coloana vertebrală a neamului, ramurile mari reprezintă perioadele istorice, ramurile mici sunt domnitorii, iar frunzele (1660 la număr!) sunt evenimente istorice.

Toate aceste materiale în care am prezentat biblioteci mai mari sau mai mici, din țară și din lume, fiecare impresionantă în felul ei, nu sunt altceva decât o invitație la lectură și o pledoarie pentru profesia de bibliotecar, pe care și eu am îmbrățișat-o cu mult drag timp de 18 ani.

Altfel spus, o evadare din rutina cotidiană în farmecul altor epoci, o evadare care nu costă nimic... Doar timp.

Selecţie şi prezentare Dorina Litră, Pitești

Nu pot încheia prezentarea Bibliotecii Județene Dinicu Golescu Argeș și a celor mai interesante colecții ale ei fără a vă aduce în atenție Arborele istoric genealogic al României (prof. Jon C. Gârleanu - 1892), care consemnează evenimentele importante din istoria României până în anul 1892.

N.R. Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu“ funcţionează într-o clădire în stil modern, concepută după planurile arhitecţilor Maria şi Alexandru Mulţescu, a cărei construcţie a început în anul 2000. Aceasta a devenit funcţională la data de 8 martie 2003. Până în acel moment, Biblioteca Judeţeană Argeş a funcţionat într-o clădire de patrimoniu, construită în stil neoclasic, între anii 1912 şi 1914, după planurile arhitecţilor Eracle Lăzărescu (preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români din acea perioadă) şi Argir Culina. Instituţia a fost înfiinţată în anul 1880, de atunci funcţionând fără întrerupere.

Surse: http://www.argeseanul.ro/cultura/reportaje/comorile-bibliotecii. html; adevarul.ro/locale/pitesti/cartile-comori-argesului-pazite strasnicie-1_50ad2a487c42d5a6638fedfd/index.html

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Femei celebre din artă, cultură Se ştie că Ziua femeii, Ziua mamei se serbează încă de pe vremea grecilor antici, când în fiecare primăvară, ei o serbau pe Rhea22, mama tuturor zeilor. Femeile au fost, de-a lungul timpului, adevăratele conducătoare ale lumii, iar Ziua Internaţională a Femeii vine să aducă un omagiu tuturor femeilor din lume. Nu puteam să trecem nici noi peste numărul din acestă lună fără să nu amintim despre alte câteva femei celebre. Despre femei celebre am mai vorbit în paginile revistei noastre oferindu-vă date despre Cleopatra, Boudicca, Ioana D’Arc, Ada Lovelace (Anne Isabella Byron), Marie Curie, Regina Elisabeta, Regina Maria, Hariclea Darclée, Mara Bibescu, Marie de Rieu… Dar fie că vorbim despre artă, cultură sau literatură, talentul unor femei a influenţat întreg spaţiul european şi chiar mai departe de atât, contribuind la consolidarea şi la expansiunea artelor frumoase şi a ştiinţei:

Maria Cutzarida-Cră ţunescu a devenit prima femeie medic şi prima care a obținut titlul de doctor în medicină, din România. De numele ei se leagă şi începutul mişcării feministe de la noi, precum şi cele dintâi demersuri din domeniul asistenţei sociale, prin înfiinţarea primelor creşe din ţară.

Maria a studiat la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, unde, în 1877, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Ulterior s-a transferat la Montpellier, unde a absolvit Facultatea de Medicină, dar stagiile de spital şi de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. Aici a primit titlul de doctor în medicină, în

Nr. 3 (55), 2016

1884. Pentru a obţine libera practică în ţară, Maria - căsătorită Crăţunescu - şi-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu magna cum laude. După revenirea în ţară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară, iar în 1886 a devenit şeful catedrei de igienă la Azilul „Elena Doamna". S-a ocupat de asistenţă medicală în Fabrica de Tutun din Bucureşti, îngrijind, între 1885 şi 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899 a înfiinţat prima creşă internă din România, iar în 1898 a pus bazele „Societăţii Materna", în scopul ocrotirii copiilor nevoiaşi. În 1904 a renunţat la cabinetul particular, dedicându-se total „Societăţii Materna”. Spre sfârşitul vieţii a acordat îngrijiri medicale la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134), în timpul Primului Război Mondial. A murit pe 16 noiembrie 1919, la 62 de ani. A fost urmată de Olga Secară Tulbure - a doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la Facultatea de Medicină din Bucureşti „ea şi-a început studiile în 1880, când Maria Cutzarida era în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Zürich. Olga Secară Tulbure şi-a terminat însă studiile mai târziu, din cauza unor probleme de sănătate şi pentru că redactarea tezei de doctorat a durat mai mulţi ani. Astfel, cea de-a doua femeie-medic din România este considerată Hermina Walch Kaminski care, deşi s-a înscris mai târziu la facultatea din Bucureşti (1883), a profesat medicina înaintea Olgăi Secară, începând cu anul 1887.

23

22

Rhea (greaca veche:Ρέα) s-a căsătorit cu titanul Cronos și a avut șase copii: Demetra, Hades, Hera, Hestia, Poseidon și Zeus. Deoarece Cronos își înghitea copiii, ea a hotărât să-l salveze pe cel din urmă.

Astfel, Zeus a fost singurul care a scăpat de mânia tatălui său și cel care l-a și detronat ulterior. Echivalentul ei în religia romană este Ops. 23 Maria Cutzarida-Crăţunescu (n. 10 febr. 1857, Călăraşi - 16 nov.

1919, Bucureşti).

Smaranda Gheorghiu24 a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în mişcarea feministă a secolului trecut şi membră a mai multor societăţi culturale considerată educatoare a poporului. Este cunoscută și sub numele de Maica Smara, poreclă primită de la Veronica Micle. A devenit prima femeie exploratoare a Polului Nord. Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu şi descendentă a familiilor boiereşti Andronescu şi Vlădescu. Ea scris 24

Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgovişte - d. 26 ianuarie 1944, Bucureşti).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE celebrele versuri: „Vine vine primăvara/Se aşternen toată ţara /Floricele pe câmpii /Hai să le-adunăm copii".

La sfârşitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat şi de poetul Mihai Eminescu şi a fost prietenă cu Veronica Micle, cea care a supranumit-o „Maica Smara". A colaborat la cele mai importante ziare şi reviste ale vremii, între care

Convorbiri literare, Fântâna Blanduziei, Literatorul, Tribuna, Universul, a fost membră a unor organizaţii culturale - Dante Alighieri, Storia et Arte di Roma, Alianţa Universală a Femeilor - şi a participat la diverse congrese internaţionale, ca reprezentantă a României. Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România şi multe ţări din Europa şi din Asia , apoi a scris cărţi şi a ţinut conferinţe pentru a relata impresii din aceste călătorii.

Cea mai interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat oraşul Cristiania (în prezent Oslo), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen. În parcul Mitropoliei din Târgovişte şi în parcul Cişmigiu din Bucureşti (executat de sculptorul Mihai Onofrei) au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.

Cecilia Cuţescu-Stork25 a fost o pictoriță română cu o puternică influența în viața culturală din perioada interbelică, a fost pasionată de artă de la o vârstă fragedă, ascunzânduse chiar în timpul orelor de şcoală pentru a picta.

A studiat la Munchen şi la Paris, expunând constant atât în România, cât şi în galeriile din Paris, la Salonul de Toamnă şi la Galerie Hessele. În Bucureşti, lucrările sale au fost expuse alături de cele 25

Cecilia Cuţescu-Stork (n. 14 martie 1879, Câineni, Vâlcea - d. 1969, București). Pentru întreaga sa activitate Cecilia Cuţescu-Stork a fost distinsă cu mai multe premii şi medalii: Medalia de aur şi Marele premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona (1929); Cavaler al Ordinul Meritul Civil, Spania (1930); Cavaler al Legiunii de Onoare, Franța (1933); Medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris (1937); Maestru Emerit al artei în 1957.

Nr. 3 (55), 2016

ale lui Constantin Brâncuşi. În anul 1916, devine profesoară la catedră de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, fiind prima femeie profesor la o universitate de stat din Europa. A creat nenumărate picturi murale în clădirile publice din Bucureşti, dintre care cea mai importantă este marea frescă Istoria Negoţului Românesc, realizată în 1933 la Academia de Studii Economice. În prezent imobilul în care Cecilia CuţescuStorck a locuit cu soţul sau, sculptorul Frederic Storck a fost tranformat în muzeu de artă.

Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck a fost deschis în 1951, în casa familiei de sculptori și pictori Stork, care în acel an adăpostea atelierele de lucru ale soților Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck. Clădirea care adăpostește muzeul, de pe Str. Vasile Alecsandri, nr. 16, București, a fost construită între anii 19111913 de către arhitectul Alexandru Clavel, care s-a inspirat din arhitectura de factură germanică. Frederic Storck a conceput și a amplasat personal elementele decorative de pe fațada casei. Pe fațada dinspre stradă a aplicat două basoreliefuri de inspirație romanică. Sub cornișă, deasupra terasei mici, o friză conține profilul lui Frederic, plasat central, flancat de lei înaripați și personaje feminine înlănțuite. În anul 1948, colecția a fost declarată de utilitate publică, iar din anul 1951 spațiul de lucru al celor doi artiști a fost deschis permanent pentru vizitatori ca Muzeu de Artă, familia păstrând pentru folosința proprie spațiul de locuit.

Clădirea ce adăpostește Muzeul Frederick și Cecilia Cuțescu Storck, construită în stil angloflamand, cu bârne aparente, cu zidurile colorate în roșu pompeian, care îmbină elementele arhitectonice, materialele folosite și decorațiunile exterioare și interioare, într-un ansamblu arhitectural deosebit, a fost declarată monument istoric, fiind

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înscrisă în Lista monumentelor istorice 2004, Municipiul București.

Ştefania Mărăcineanu26 Chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, Ştefania Mărăcineanu a formulat teorii importante despre radioactivitate şi a surprins-o pe Marie Curie când şi-a susţinut la Paris teza despre radioactivitatea artificială, temă nemaiauzită până atunci. A studiat la Liceul „Elena Doamna" din Bucureşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A fost profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar din 1922, cu ajutorul unei burse, a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. Doi ani mai târziu şi-a susţinut lucrarea de doctorat pentru care a primit calificativul „Tres Honorable" şi a rămas şase ani în Paris pentru a studia efectul radiaţiei solare asupra substanţelor radioactive, timp în care a făcut observaţii revolutionare. În 1930 s-a întors în România şi a reusit să înfiinţeze primul Laborator de Radioactivitate, iar cu ajutorul profesorilor Dimitrie Bungenţianu şi Nicolae Vasilescu-Karpen a experimentat o metodă de declanşare a ploilor artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în nori. În 1935, Ştefania a fost consternată când premiul Nobel pentru chimie a fost câştigat de Frédéric Joliot-Curie şi Irène Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivităţii artificiale. Irene Joliot-Curie folosise mare parte din observaţiile Ştefaniei, fără să menţioneze. Ştefania a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris, dar i-a fost recunoscut meritul post-mortem.

Savanta care a studiat şi relaţia dintre cutremure şi precipitaţii, s-a lansat în diverse ipoteze contro26

Ştefania Mărăcineanu (n. 17 iunie 1882, fiind declarată pe 18 iunie 1882, București – d. 15 august 1944, deși în documentele Cimitirului Bellu apare pe 18 martie 1947) a fost o chimistă și fiziciană română de renume internațional, care a formulat teorii despre radioactivitate, radioactivitatea artificială și procedeul de declanșare artificială a ploii

Nr. 3 (55), 2016

versate, cum ar fi influenţa razelor de soare sau a apei de ploaie asupra radioactivităţii. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută intens în comunitatea ştiinţifică din Franţa, Germania şi Anglia, iar disputa a devenit atât de aprinsă încât Ştefania Mărăcineanu a fost izolată de grupul de la laboratorul Curie. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937; în 1944, savanta a murit după ce se îmbolnăvise de cancer din cauza iradierii.

Alice Voinescu27 a fost o scriitoare, eseistă, critic de teatru și traducătoare română şi prof. universitar. Prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neokantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră și a petrecut un an și șapte luni de închisoare laJilava și la Ghencea. După detenție, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costești de lângă Târgu Frumos până în 1954.

Alice Voinescu a creat Catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București. A publicat cărți de filosofie, estetică și teatru. Postum îi apare și masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică și cea comunistă.

Născută într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru - descendentă a lui Petrache Poenaru28. La vârsta de cinci ani știa deja să citească în limbile română și germană, iar la șase ani învață limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în științele exacte și umaniste. La vârsta de 15 ani citea deja Imitatio Christi. A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie de la București unde a audiat cursurile lui Titu 27

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961, București).

28 Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d.

2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru (fiind nepoata acestuia), Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga etc.

După ce-și ia licența în filozofie cu Maiorescu, (1908) familia o trimite la studii în Germania și Franța pentru pregătirea unui doctorat. În 1913 obține doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franța fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA și un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915. În 1922 devine profesor titular de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București. În 1930 și 1932, vizitează Veneția și Florența, unde are revelația artelor plastice. În 1936 călătorește în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizație religioasă după modelul „grupului Oxford”. Între 1932 și 1942 realizează o serie de conferințe radiofonice pe subiecte culturale și feministe, conferințe care i-au atras atenția și lui Tudor Arghezi. În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru și reprezentări dramatice. A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică și Muzică din București.

Conferințele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă și drama elisabetană (cu precădere Shakespeare). A ținut și cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militând pentru emanciparea și educarea femeilor. În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga. În 1948 a fost pensionată. Ea este aceea care a afirmat că O țară care își reneagă trecutul, nu are

viitor.

Opera și activitatea i-au fost reapreciate postum. La începutul anului 1983, când criticul și comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea și îngrijrea unor volume de estetică și istoria teatrului. După Revoluția din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale și Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefațat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar și în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării).

Nr. 3 (55), 2016

Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formație se detașa puternic de concepțiile materialiste promovate și susținute de noul regim din România. „Tăcerea exemplară și suferința asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă noblețe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu lea înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la școala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca și Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalitățile ținând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă și prea puțin timp pentru unii – rari - să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete.”

Monica Lovinescu

„Alice Voinescu a fost pentru mulți oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puține femei, plină de un anumit duh al unei anumite înțelepciuni morale și spirituale, ea -printre lecțiile sale inspirate de filozofie și literatură dramatică - inițiase pe meleagurile noastre și o mișcare așa-zis oxfordistă. În ședințele ce-au avut loc săptămânal - destul de frecventate -, asculta confesiile dramatice și păsurile celor prezenți. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu își spunea părerea despre cele auzite.” (în Jurnal, 1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, București, 2008)

Arșavir Acterian:

„[…] grația ei învăluitoare și irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită.

Deci, de mare aristocrată.”

Alexandru Paleologu

„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu […]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută […]. Mare cititoare și comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credin-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ței, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, și pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănțuit, fără altă motivație decât utopia grosolană și resentimentul.

O grațioasă școală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”

Andrei Pleșu:

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însem-

nări despre perioada interbelică și postbelică, personalități ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors–la Pontigny, în Franța, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc.

Jurnalul A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian29. Din păcate, soțul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înțeles-o prea puțin, preferînd compania altor doamne, mai puțin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului.

Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu știe să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornișteanu la Teatrul Național din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul și fiica mea, volum apărut la editura Dacia și Scrisorile din Costești, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespodența scriitoarei A. Voinescuaflată în satul Costești, unde fusese deportată cu o prietenă, Florica Rarincescu. pentru Alice Voinescu rămâne un exemplu de feminitate și verticalitate morală.

29

Eugenia Maria Acterian, prin căsătorie Georgescu, cunoscută în teatru ca Jeni Arnotă, (n. 22 iunie 1916, Constanța - d. 29 aprilie 1958, București), a fost o regizoare română, de origine armeană, teatrolog și autoare a unui jurnal intim. Este sora scriitorilor Arșavir Acterian și a lui Haig Acterian. Ea a lăsat aproape o mie de pagini de Jurnal.

Nr. 3 (55), 2016

Lili Brik (rusă Лиля Юрьевна Брик, n. Moscova 1891 – d. 4 august 1978) a fost o poetă rusă, dar a fost cunoscută mai ales ca muza lui Vladimir Maiakovski. Lilia a fost sora mai mare a scriitoarei Elsa Triolet și soția scrii-torului și criticului literar Osip Brik. S-a născut într-o familie de evrei, fiică a unui avocat și a unei pro-fesoare de muzică din Moscova. Cele două surori, renumite pentru frumusețea lor, au primit o foarte bună educație: amândouă cântau la pian și vorbeau fluent limba germană și franceză. Lili a absolvit Institutul de Arhitectură din Moscova, iar în 1912 s-a căsătorit cu Osip Brik.

Lili Brik, o figură marcantă a vieții culturale din acei ani, era celebră și peste hotare. Poetul Pablo Neruda a numit-o chiar „muza avangardei ruse".

Lili Brik era o personalitate polivalentă și a avut preocupări dintre cele mai diverse - a încercat să se afirme în literatură, a jucat in filmul Împatimită de film", a fost co-scenarist și co-regizor la producția Ochiul de sticlă. Grav bolnavă Lili Brik se va sinucide la Moscova, la vârsta de 87 de ani.

Maria Virginia Andreescu Hareţ nepoata marelui peisagist român Ion Andreescu, a devenit prima femeie-arhitect din lume şi a fost soţia sa-vantului Spiru Haret30.Născută în 1894 la Bucureşti, Maria Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani şi s-a văzut obligată să aibă grijă de gospodărie şi de cei trei fraţi ai săi. A studiat acasă şi a făcut în privat liceul, iar la 18 ani a intrat prima la Şcoala Superioară de Arhitectură. În paralel a studiat Belle-Arte şi a realizat un număr mare de

30

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași - d. 17 decembrie 1912, București) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc (din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori). A fost membru titular al Academiei Române.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acuarele care, astăzi, fac parte din Colecţia de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 29 de ani s-a angajat în serviciul tehnic al Ministerului Educaţiei Naţionale, unde a lucrat până în 1947. Ea este prima femeie care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Ştiinţei organizat la Bucureşti, în 1981. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaţionale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova şi Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieţii nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

Multe dintre proiectele sale au fost realizate în Bucureşti: pe bd. Schitu Măgureanu – palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, ornată cu basoreliefuri reprezentând scene din antichitate; pe Calea Victoriei a ridicat un fronton de clădiri, printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele subterane ale aeroportului Băneasa; liceele Cantemir Vodă şi Gheorghe Şincai; alte clădiri de stat sau particulare.

Micaela Eleutheriade (n.17 iunie 1900 - d. 11 decembrie 1982), în București, a fost una dintre marile pictorițe române și descendentă directă, prin mamă, din familia pictorului Gheorghe Tattarescu31.

A studiat la Şcoală de Arte Frumoase, avându-i ca profesori pe marii artişti ai vremii Cecilia Cuţescu-Storck, Ipolit Strâmbu sau Dimitrie Mirea.

După absolvirea şcolii, Micaela se hotărăşte să îşi continue studiile la Paris, urmând cursurile Acade31

Gheorghe Tattarescu (octombrie 1820, Focșani – 24 octombrie 1894, București) a fost un pictor român, clasic, „cel mai tipic academist”, un pionier al neoclasicismului în pictura românească. Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892. În 1865 a scris lucrarea Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori. Casa pe care a cumpărato în București în 1855 și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. Înființat în 1951, Muzeul Gheorghe Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.

Nr. 3 (55), 2016

miei Ranson. Aici se conturează atracţia pentru mişcările artei noi, fiind atrasă de lucrările lui Georges Braque. În 1926, participa pentru prima oară la o expoziţie de artă a femeilor pictoriţe, la sala Hasefer, din Bucureşti. Afilierea cu mişcările şi asociaţiile avangardei româneşti se va manifestă începând cu anii 1940, expunând în cadrul Grupului Plastic, alături de Margareta Sterian [nume original Weinberg, (n. 16 martie 1897, Buzău, România – d. 9 septembrie 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare română, de origine evreiască din România, căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul Paul Sterian. Există o fundație numită în memoria ei, fundație care din 1993 decernează premii pentru creație muzeografică și plastică.].

Floria Capsali, coregrafă, balerină şi profesoară, este una dintre cele mai importante personalităţi ale scenei de dans româneşti. Născută 1900, Bitolia, Macedonia - d. 29 iunie 1982, București) a fost o balerină și maestră de balet din România. Bunicul din partea mamei a fost tatăl actorului Ion Manolescu, care i-a devenit tutore. Tatăl său, deși a fost negustor, avea o educație aleasă și o diplomă de absolvent de Universitate. Floria Capsali a urmat primele clase la Bitolia, iar în 1913 s-a stabilit la București. Aici a continuat studiile întâi la Școala Centrală, după care la Academia de teatru și apoi la Conservator. După ce a absolvit Conservatorul din București a plecat la Paris, unde a petrecut 9 ani, studiind baletul cu Enrico Checchetti și apoi cu Nicolas Legat. În paralel, a studiat istoria artei la Sorbona. După revenirea în România a susținut o serie de recitaluri în coregrafii proprii, ca: Papillon de Robert Schumann Mefisto - vals de Franz Liszt și a montat scene coregrafice în spectacolul de teatru Visul unei nopți de vară. În anul 1926 s-a căsătorit cu sculptorul Mac Constantinescu, care fiind și un scenograf talentat, a contribuit la realizarea decorului și costumelor pentru spactacolul Nuntă în Carpați de Paul Constantinescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1927, Floria Capsali a colaborat cu Dimitrie Gusti, la culegerea de material folcloric, cunoscând astfel dansul popular românesc autentic. Curând după aceea, a deschis o „Școală particulară de dans“, unde s-au format marii balerini români. L-a avut elev pe Gabriel Popescu, considerat cel mai important balerin român al tuturor timpurilor. Din 1938, Floria Capsali a fost maestră de balet la Opera Națională București a reorganizat trupa, mărind numărul soliștilor și formând un grup de asistenți pe care-i coordona direct. A fost o perioadă și directorul Operei Române, după care a activat la Rapsodia Română. A organizat Liceul de Coregrafie din București, unde s-au format și continuă să se formeze, generații întregi de dansatori. În 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din București și-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie „Floria Capsali".

Prin Decretul nr. 1077 din 22 noiembrie 1967 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, coregrafei Floria Capsali-Dumitrescu i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Socialistă România „pentru merite deosebite în activitatea artistică”. Delicată şi cu o graţie ieşită din comun, Floria Capsali a devenit un sinonim pentru baletul şi dansul românesc.

Ileana Sonnabend (Ileana Schapira) s-a născut în România dintr-o familie bogată de evrei. Tatăl sau a fost Mihail Schapira, consilier pe probleme financiare al regelui Carol al II-lea şi un bogat industriaş român, în timp ce mama sa a fost Marianne Strate-Felber, de origine austriacă.

Ileana Sonnabend a fost numită de multe ori „regina artei" sau „zeiţă absolută a vânătorii de artă", una dintre cele mai importante colecţionare de artă ale secolului trecut, fiind considerată iniţiatoarea pieţei globale de artă. Încă de mică s-a aflat, în permanenţă, în căutarea artei, al noului şi al frumosului. Până la vârsta de 10 ani, Ileana vorbea fluent 5 limbi străine, iar educaţia aristocrată pe care a primit-o nu i-a afectat spiritul rebel, inde-

Nr. 3 (55), 2016

pendent şi neobişnuit de interesat de artă pentru un copil. În 1960, devine primul dealer de artă care promovează în Europa artişti cu notorietate peste ocean, precum: Andy Warhol32, Roy Lichtenstein33, George Segal sau Robert Morris, printr-o galerie pe care o deschide la Paris. Ileana Sonnabend a rămas o personalitate marcantă în lumea artei, prin deschiderea nenumăratelor galerii în New York şi Paris, dar şi prin colecţia personală impresionantă, care astăzi este estimată la un miliard de dolari şi expusă în marile galerii de artă ale lumii.

De-a lungul unei cariere care s-a întins pe o jumătate de secol, Ileana Sonnabend a influenţat industria artei în Europa şi America de Nord, fiind considerată una din persoanele care au contribuit în mod decisiv la globalizarea artei la nivel internaţional. Printre cele mai importante opere de artă din colecţia Ilenei Sonnabend se numără lucrarea lui Robert Rauschenberg Canyon, pe care familia Sonnabend a donat-o MoMA în anul 2012, conform instituţiei muzeale. Expoziţia de la MoMA dedicată Ilenei Sonnabend include lucrări ale unui număr de aproximativ 40 de artişti, inclusiv Robert Rauschenberg, Jasper Johns, Andy Warhol, Robert Morris, Mario Merz, Vito Acconci, Mel Bochner, John Baldessari şi Jeff Koons. În anii 1960, Ileana şi Michael Sonnabend l-au angajat ca director de galerie pe tânărul portughez Antonio Homem, care a devenit un fel de alter ego al Ilenei. Spre sfârşitul anilor ’80, Ileana şi Michael Sonnabend l-au adoptat pe Antonio Homem.

Michael Sonnabend a decedat în 2001, Nina Sundell şi Antonio Homem, fiica şi fiul Ilenei Sonnabend, fiind moştenitorii acesteia după decesul ei în 2007. În acest sens, mai multe lucrări din colecţia Ilenei Sonnabend au fost vândute în 2008, în două licitaţii, pentru aproximativ 600 de milioane de dolari, în „cea mai mare vânzare privată de artă din istorie", după cum a fost descrisă această tranzacţie de specialiştii consultaţi la momentul respectiv de The New York Times. Aceeaşi publicaţie a afirmat, citând surse, că atunci au fost vândute o 32

Andy Warhol, născut Andrew Warhola, (n. 6 august 1928, Pittsburgh, Pennsylvania - d. 22 februarie 1987, New York) a fost un grafician, fotograf, pictor și realizator de filme american, personalitate a curentului artistic cunoscut ca Pop Art din Statele Unite.

33 Roy Fox Lichtenstein (n. 27 octombrie 1923, Manhattan; d. 29 septembrie 1997, Manhattan) a fost un pictor și sculptor american reprezentativ al mișcării Pop art. Alături de Andy Warhol, Robert Indiana, Richard Hamilton, Lichtenstein a fost unul din cei mai reprezentativi artiști ai acestei mișcări a secolului 20.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lucrare din 1986 de Jeff Koons (Rabbit), dar şi un desen din 1962 de Roy Lichtenstein (Eddie Diptych) şi lucrarea din 1963 Silver Disaster de Andy Warhol. Printre cumpărătorii unor opere din colecţia Ilenei Sonnabend s-ar fi numărat atunci magnatul francez François Pinault, magnatul israelian Sammy Ofer şi miliardarul mexican Carlos Slim. În schimb, lucrarea lui Robert Rauschenberg Canyon - care are o valoare estimată la 65 milioane de dolari, pe care familia Sonnabend a donat-o MoMA în anul 2012 şi care constituie centrul expoziţiei deschisă în prezent la acest muzeu din New York - nu a putut fi scoasă la licitaţie.

Această operă de artă include în compoziţia sa un vultur pleşuv împăiat. Vulturul pleşuv este o specie protejată, motiv pentru care lucrarea nu a putut fi vândută, fiind donată MoMA, pentru a nu mai fi plătite taxele aferente acestei opere de artă, care sunt impuse prin legislaţia americană. În schimbul acestei donaţii, MoMA s-a angajat să organizeze expoziţia în memoria Ilenei Sonnabend şi să-i înscrie numele pe lista de onoare a donatorilor muzeului, mai scrie nytimes.com. The Museum of Modern Art (MoMA) a fost înfiinţat în 1929 şi este adesea considerat cel mai influent muzeu de artă modernă din lume. În colecţiile MoMA se regăsesc lucrările unora dintre cei mai importanţi artişti din lume, printre care Vincent van Gogh, Pablo Picasso, Paul Gauguin, Henri Matisse, Claude Monet, Paul Cézanne şi Constantin Brâncuşi.

Colecţia lui Brâncuşi, la MoMA Foto: internet

Nr. 3 (55), 2016

Cella Serghi (n. 4 nov. S.V./22 oct. 1907, Constanța - d. 19 septembrie 1992, București) a rămas una dintre cele mai apreciate scriitoare din literatură românească, prin profunzimea cu care relevă sufletul feminin. Scriitoare, publicistă şi traducătoare, a debutat cu romanul Pânza de păianjen, în perioada interbelică, fiind susţinută de scriitori faimoşi ai acelei perioade, precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Mihail Sebastian, dar şi de reprezentanţii criticii literare. Romanele sale au fost extrem de bine primite de public, în special publicul feminin, fiind retipărite în trei sau chiar patru ediţii, confirmând pentru încă o dată popularitatea de care se bucură aceasta. Toate eroinele pe care Cella le creionează în romanele sale au un destin tulburător, dar şi captivant, cu firi complexe, care urmează un drum deosebit în încercările lor de a se afirmă social.

Bărbatul care i-a marcat existenţa a fost scriitorul Camil Petrescu, pe care l-a cunoscut când abia depăşise pragul maturităţii. Iubirea pentru el a însoţit-o toată viaţa, dar relaţia lor n-a fost niciodată oficializată. Deşi a visat la titlul de „doamnă Petrescu“, Cella s-a mulţumit cu alintul „Moft“ cu care o răsplătea Camil cel rămas surd de-o ureche în luptele de pe front. Cella Serghi a devenit scriitoare doar ca să-i demonstreze lui Camil Petrescu că vorbeşte aceeaşi limbă cu el. La apariţia primului ei roman, Pânza de păianjen (1937), Cella i-a scris mentorului ei următoarea dedicaţie: Lui Camil Pe-

trescu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce înseamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul cărţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot... Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risipit şi această carte n-ar fi existat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Interpretă deosebită a sufletului feminin, personajele Cellei Serghi au găsit o largă audienţă în rândul publicului. Mai toate eroinele au un destin tulburător şi captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. Romanele sale - toate bine primite de cititori - au cunoscut câte trei şi patru ediţii. Retipăririle confirmă odată mai mult popularitatea de care se bucură scriitoarea. Ca traducătoare Cella Serghi se opreşte la lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic («Vă place Brahms?» de Francoise Sagan şi «Casa de hârtie» de Francoise Mallet-Joris)“după cum afirmau Constanţa Călinescu şi Ioan Faităr.

Cella Serghi a încetat din viaţă la 19 septembrie 1992, la Bucureşti. I-a supravieţuit lui Camil Petrescu 35 ani. „Pentru mine pămîntul s-a micşorat. E atît cît îl înconjoară pe el. Lumea e toată el“, spunea Cella despre Camil. Dar despărţirea de cealaltă mare iubire a ei, marea, i-a lăsat urme adânci. „Despărţirea de mare, din cauza refugiului, a fost un şoc. M-a urmărit nostalgia mării, iar dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. «Pânza de păianjen» - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărţiri“, mărturisea Cella Serghi.

Lola Bobescu, (Lola Violeta Ana-Maria Bobescu) (n. 9 august 1919, Craiova – d. 4 septembrie 2003, Spa/ Belgia) a fost o violonistă și profesoară de vioară originară din România. Studiile muzicale le-a început de la vârsta de 5 ani cu tatăl său, compozitorul și dirijorul Aurel Bobescu, continuându-le la École Normale de Musique din Paris (1928-1935), cu Marcel Chailley (vioară) și la Conservatoire National de Musique din Paris (19311935), cu Jules Bucherit, obținând la absolvire „Prix d'Excellence". A luat lecții particulare de vioară și cu George Enescu și cu Jacques Thibaud.

Lola Bobescu a fost una dintre cele mai talentate violoniste ale secolului trecut. A început să studieze muzică la numai 5 ani alături de tatăl său, iar debutul, care a stârnit admiraţia întregului auditoriu, l-a avut la vârsta de 6 ani, într-un recital de vioara, în oraşul său natal Craiova. Faima internaţională o cunoaşte la vârsta de 17 ani, când interpretează Concerto roumain de Stan Golestan, la Paris, în anul 1936, alături de Orchestra Colonne, sub bagheta lui Paul Paray. Lola Bobescu s-a făcut

Nr. 3 (55), 2016

remarcată ca o violonistă cu o excepţională forţă artistică, în ciuda fizicului delicat, îmbinând echilibrat virtuozitatea tehnică cu simplitatea și austeritatea interpretativă. Puritatea expresiei lirice, claritatea intonației, comunicativitatea caldă a fra-

zării muzicale, originalitatea concepției interpretative au situat-o pe Lola Bobescu în fruntea ierarhiei violonisticii feminine internaționale, recunoscându-i-se solida carieră artistică de mai bine de 60 ani.

Deși stabilită în străinătate încă înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Lola Bobescu a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii și Radio din București, precum și în provincie la Craiova, Brașov, Iași, Timișoara etc. A înregistrat discuri la casele Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles - actuala L'Orchestre de Wallonie din Liège și Cvartetul de coarde L'Arte del Suono din Bruxelles (1990).

Paralel cu activitatea solistică, Lola Bobescu a desfășurat o fructuoasă activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles.

A făcut parte din juriul concursurilor internaționale de vioară „Reine Elisabeth de Belgique" (1971 și 1993).

A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, precum Filarmonicile din Berlin și Londra, orchestrele franceze Colonne, Pasdeloup și Lamoureux, orchestra Concertgebouw din Amsterdam, La Suisse Romande din Geneva, orchestra Accademia Santa Cecilia din Roma ș.a. A concertat și în recitaluri de muzică de cameră, fiind adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Maria Prodan Bjornson34 a fost considerată de colegii ei de breaslă, ca fiind una dintre cele mai importante scenografe din lume, cu o carieră de peste 30 de ani. Recunoşterea şi succesul ei au venit odată cu punerea în scenă a spectacolului The Phantom (Fantoma de la Opera), considerat cel mai grandios musical al lumii. Pentru acest spectacol, şi mai ales pentru elementele senzaţionale folosite: candelabrul care cade, scările care se schimbă şi gondola subterană, repere şi astăzi în lumea scenografiei, Maria Prodan Bjornson a primit un premiu Tony şi un premiu Drama Awards. Povestea sa de viaţă este una impresionantă, reuşind să îşi transforme toate temerile şi incertitudinile în artă.

La vârsta de 14 ani, Maria l-a întâlnit pe Cecile Collins, care a îndrumat-o spre scenografie.

Susţinută de mama ei, ea a urmat cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai. Şi-a început cariera în 1970, la „Citizens Theatre" din Glasgow, a mai lucrat pentru „Scottish Opera" şi pentru Wexford Festival, iar recunoaşterea ei a venit odată cu spectacolul The Tempest, pus în scenă la „Royal Shakespeare Company", în 1983.

Maria Prodan a donat mare parte din banii moşteniţi şi câştigaţi unor asociaţii caritabile din România, a înfiinţat Asociaţia Scenariştilor şi Autorilor români, a susţinut proiecte de terapie prin vorbire în Sri Lanka şi a sprijinit în carieră studenţii la design. Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producţiile Il Trovatore, pentru Opera din Paris, Les Troyens, pentru Opera Metropolitană, şi The Little Prince, pentru Houston Grand Opera.

34

Maria Elena Viviane Eva Bjørnson (n. 16 februarie 1949, Paris – d.

13 decembrie 2002, Londra) a fost o scenografă de teatru. Era pe jumătate româncă. Mama ei, Mia Prodan, era originară din Cluj și făcuse studii la Sorbona. Tatăl ei a fost un om de afaceri norvegian, Bjørn Bjørnson, al cărui bunic era dramaturgul câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson. Maria Elena Bjornson a făcut scenografia pentru musicalul Fantoma de la Operă, în regia lui Andrew Lloyd Weber pentru care a obținut, în 1988, două premii Tony, pentru costume și decoruri.

Nr. 3 (55), 2016

Mica Ertegun, născută Ioana Maria Banu, este unul din cei mai importanţi designeri de interior din New York . Mica a emigrat în SUA după venirea comuniştilor la putere şi trăieşte de mai bine de 60 de ani pe continentul nord-american. A fost căsătorită cu producătorul de muzică Ahmet Ertegun, cel care i-a descoperit pe Led Zeppelin, The Rolling Stones, Eric Clapton şi Phil Collins.

Ahmet a murit în 2006, în urma unei leziuni la creier. După un an de la moartea acestuia, trupa Led Zeppelin s-a reunit, pentru prima dată în 27 de ani, şi a susţinut un concert în memoria sa, pe Arena O2 din Londra.

Mica Ertegun şi-a făcut o carieră în design interior, iar în anul 2013 Universitatea Oxford a anunţat bursele „Mica şi Ahmet Ertegun“, donaţiile filantroapei depăşind 30 de milioane de euro. „Noi am dus-o foarte foarte bine. Ne-am răsfăţat. Nu am copii. Ce altceva era să fac cu banii - să-mi cumpăr diamante? Mulţi oameni donează bani unor spitale, dar pentru mine este mai interesant să investesc în educaţie", a declarat Mica.

Tatăl ei, George Banu, a fost medic şi apropiat al familiei regale din România. În 1947 Banu a fost închis. La insistenţele lui şi pentru a-şi putea scoate familia din ţară, Mica s-a căsătorit, la 16 ani, cu un boier pe nume Ştefan Greciani, în vârstă de 31 de ani. Familia Banu a reuşit să ajungă în Elveţia, iar de acolo s-au mutat la Paris , unde Mica a fost, pentru scurt timp, fotomodel Dior. Ulterior s-au stabilit în Canada , unde familia a cumpărat o fermă pe malul Lacului Ontario, cu ajutorul unui împrumut. În 1960, Mica s-a dus la New York în încercarea de a obţine eliberarea tatălui ei din închisoare. George Banu suferea de cancer şi, în ciuda eforturilor fiicei sale, a murit închis. În timpul acelei vizite Mica l-a cunoscut pe Ahmet Ertegun, care fusese căsătorit cu o femeie din Scandinavia. În 1947, Ahmet a înfiinţat casa de discuri Atlantic Records, iar în 1961 el şi Mica s-au căsătorit.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Românca şi-a descoperit în acea perioadă pasiunea pentru design-ul interior şi a deschis o companie numită MAC II, iar astăzi creaţiile ei sunt recunoscute în toate lumea.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu35 a fost primul medic neurochirurg din România şi totodată prima femeie care a efectuat o operaţie pe creier. Încă din perioada copilăriei şi-a însuşit coordonatele care au ghidat-o întreaga viaţă: modestia, corectitudinea şi respectul faţă de om.

S-a hotărât să urmeze profesia de medic încă de la 16 ani. Avea medici în familie şi tatăl celei mai bune prietene era un doctor devotat, însă tatăl ei i-a replicat cu dragoste părintească, dar şi cu hotărâre: „Menirea fetelor este să fie bune gospodine, să facă o şcoală de menaj, să înveţe un instrument muzical, să înveţe limbi străine, să-şi facă o cultură generală solidă".

Voinţa nestrămutată a fetei a convins, însă, ambii părinţi care i-au susţinut dorinţa. Facultatea de Medicină din Bucureşti a urmat-o între 19391945, printre dascălii săi numărându-se Francisc Rainer la anatomie, ca profesor, iar ca asistent pe George Emil Palade, viitorul Laureat al Premiului Nobel, profesorul Alfred Rusescu la pediatrie, prof.

Zolta la parazitologie, profesorul dr. Ionescu Sineşti la neurologie şi prof. dr. I.T. Niculescu.

A urmat Liceul de Fete Fălticeni şi Şcoala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu" din Bucureşti, apoi Facultatea de Medicină Umană din Bucureşti. Din 15 octombrie 1943 a efectuat un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din Bucureşti. A intrat în prima echipǎ neurochirurgicală, considerată echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar36, întemeietorul neurochirurgiei româneşti, şi de doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu, care în 1945 i-a devenit

Nr. 3 (55), 2016

soţ. Sofia Ionescu a spus într-un interviu că este prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sudestul Europei.

După ce a operat un copil care căzuse victimă bombardamentelor asupra Bucureştiului, în 1944, cariera Sofiei a atins un punct de cotitură. „Această operaţie mi-a decis viaţa pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, şi mi-a adus-o la 180 de grade faţă de ceea ce îmi propusesem eu, o viaţă liniştită de medic internist în oraşul meu natal, Fălticeni", a declarat Sofia. În 1945 şi-a susţinut doctoratul în medicină şi chirurgie şi tot atunci s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii. În 1954 a fost încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu", iar în 1976 a obţinut gradul de medic primar neurochirurg II. Sofia Ionescu a avut contribuţii remarcabile în domeniul neurochirurgiei, fiind recunoscută în special pentru operaţiile pe măduva spinării şi creier, şi a semnat numeroase lucrări stiinţifice, apărute în Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Neurologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d' Endocrinologie.

Numărul articolelor şi comunicărilor ei prezentate în ţară şi în străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenţiei, Sofia Ionescu a fost răsplătită de-a lungul anilor cu premii şi diplome importante, totul culminând cu acordarea celei mai înalte distincţii din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, acordată în martie 2008.37 Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

35

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920 - d. 21 martie 2008).

Dumitru Bagdasar (Dimitrie Bagdasar) (n. 17 decembrie 1893, comuna Roșiești, azi Județul Vaslui - d. 16 iulie 1946, București) a fost un medic neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a pus bazele Școlii Românești de Neurochirurgie.

Dumitru Bagdasar a fost căsătorit cu Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România.

36

37

Surse: Marcu, George, Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009; wikipedia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Îi împletește cunună Și-i brodează voalul nunții, Cu fir din raze de lună.

MARIA FILIPOIU

Primăvara înflorește Și se aprinde-n obrăjori, Când iubirea lui peimește, De-i crește inima-n bujori.

Zâna Primăvară

De iubire fermecată, Se scaldă în balsam de flori. În vis se lasă purtată De Luceafăr până în zori.

Zâna Primăvară vine Îmbrăcată în petale, Peste munți, văi și coline S-aștearnă covor de floare.

Atunci, raza lui pălește Și bagheta îi dispare În legendară poveste, Cu astru și primăvară.

Lăcrămioare de iubire Așează-n mărgăritare, Iar cu-a cerului privire Toarnă albastru-n cicoare.

Primăvara se trezește, La sărbătoarea iubirii, Iar pe chip îi înflorește Nostalgia amintirii.

Din privirea-i de smaralde Umple câmpul cu verdeață, Când dorul soarelui arde Păpădia-n dimineață.

La taifas adună-n seară, Zgomotoase păsărele.

Greierii își iau vioară, Să se-ntreacă-n cânt cu ele.

Scutură nori de petale Peste pruni, cireși, narcise...

Iar de-a iubirii chemare, Leagănă dorul în vise.

Primăvara lasă-n zare, Rochia multicoloră.

Iar rodul iubirii sale Îl oferă Verii-soră.

baladă iubirii-

Fluturii își desfac în zori, Aripioarele de mire, Și se întrec sărutând flori, Când plutesc de fericire.

Autor Maria Filipoiu

Când Luceafărul răsare Cu baghetă fermecată, Pe Zeița Primăvară O sărută de îndată.

Cu raze-n priviri cuprinde A primăverii iubire Și din stele îi aprinde Candelă de fericire. Îndrăgostit, o ia-n vise Prin Universul Galactic.

Iar prin porți de rai deschise, Îi strecoară dor romantic.

Foto: Alex Ştefănescu

Din stele, în toiul nopții

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

Desculțe, abia putând respira aerul sâcâitoarelor insomnii, s-au ghemuit în anticameră – toate au pieptul plin de crucile care au prins lăstari. Într-un timp fără maluri

MIHAELA OANCEA „Faceți ceva cu inima asta!”

De dimineață alergi cu inima în palme pe la tot felul de medici care te studiază ca pe o bizarerie în timp ce picioarele ți se scurtează, ochii se mută pe lateral, mâinile zvâcnesc acoperindu-se cu pene aztece – „poate mă transform!” îți zici delirând și greața injectează neobosită spasme la fiecare minut.

Ca într-un montagne-russe palierele se dau de-a dura, lucesc în lumina uriașelor floarea-soarelui ce țipă aplecate spre tine: „Faceți ceva cu inima asta!” Într-o tăcere apoasă, greața plutește filosofând despre măruntele principii existențialiste.

Încăperi anonime

Pentru a nu dilua sensurile sătule de atâtea cristalizări, am ascuns povestea în bulbii unei fucsii de apartament și-am învățat să pictăm totul cu cele șapte degete; lumea ne-a devenit caleidoscop în nuanțe de galben, albastru, verde ori roșu cam tot de atunci, îndrăgostiții lui Chagall zboară liberi într-un timp fără maluri, mereu mână în mână.

Continuitate În memoria colectivă a omenirii s-au grefat două realități: respirația dintre neanturi și neputința de a ucide frica de moarte.

Atâtea încăperi păstrează în sertare mai mult sau mai puțin organizate povești cu miezul sfârtecat, vârtejuri de linii și forme, partituri ale ierbitelor tăceri îmbrățișate fără martori.

Câteodată se uită chiorâș la minutarul care tropăie cu naivitate după herghelii iluzorii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Mihaela Oancea

Page 29

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sculptat în pelvisul care îţi sprijină dezamăgirile şi carnea, pielea şi destinul, viciile şi sublimul, o nedumerire dăltuită pe reverul felului tău de a fi... şi o floare.

FLORIN T. ROMAN, Arad SCRISOARE CĂTRE FEMEIE

SFÂRŞIT DE IARNĂ

Văd pe partea nemuşcată a mărului lacrima dulce-amăruie a cuvintelor tale mângâietoare prelinsă în rana coastei care-mi lipseşte,

Câte-un fulg rătăcit câte-o rană deschisă a cerului

urmele paşilor tăi graţioşi imprimate în huma-mi însetată de buzele suave şi fierbinţi între care soarele, sângerând şi timid, îţi răsare şi apune cu gesturi de cavaler rătăcitor, o tulpină de cer înflorit în seninul galactic al privirilor tale amăgitoare şi degetele delicate ce ţi-au obosit culegând stele coapte, o secvenţă candid înmărmurită din visele-mi nefinisate despre jocuri roşiatice ascunse sub cămaşa de noapte a comportamentului tău nocturn de comete ce-ţi străbat asfinţitul de deasupra uterului şi aşternutului,

câte-un corb singuratic câte-un zâmbet forţat al câmpiei câte-o creangă pustie câte-un strigăt strident al copacilor câte-o noapte geroasă câte-un cântec îndurerat de stea câte-un ţurţur muribund câte-un dinte ascuţit al soarelui câte-un lup flămând câte-un plâns înăbuşit al primăverii câte-un viscol furibund câte-un palton învechit şi cârpit, câte-un suspin prelung al toamnei de ieri ce mâine va fi martie.

©Florin T. Roman

imaginea sânilor tăi fecunzi înmugurind discret şi tandru precum un aluat al norilor aprinşi din scânteia unei tristeţi cu chip de zâmbet, o rază de lună rătăcită prin taina firelor de păr ce ţi se prăbuşesc ca o cascadă taciturnă peste nobleţea umerilor dezgoliţi,

Radu Liliana – Apus rece

un zbor de pasăre rănită

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

ÎN SFERA GÂNDIRII...

În sfera gândirii se cerne-absolutul, Ca praful de nori pe câmpii ancestrale, Privindu-ne-n ochi simțăminte murale, Percepem lucizi că tăcerea ni-e scutul.

CAMELIA ARDELEAN38 PLOAIE VIOLETĂ

E-o ploaie violetă peste lume, Cu murmur fin sau ropot din tenebre, Valsează norii peste mări în spume, Ce mâine-or plânge zările funebre, O ploaie jucăușă în fiorduri, Cu-atingeri tandre, parcă de mătase, Discută pescărușii-n dezacorduri, Plonjând prin ceața frântă sub grimase.

Cad stropii gingași, rupți din ametiste, În poala unui suflet fantomatic, Inundă fericirile-i turiste, Pierdute prin destinul acromatic.

Pătrunsă-s până-n oase de-amorțire, Mă roade umezeala ca un vierme – Furtună într-o falsă dezmințire, Mustește trupu-mi sclav sub epiderme.

E-un straniu zbor al gândului în noapte, Se frânge universul printre stele, Pe buza sorții-s ultimele șoapte Și ploaia din iluziile mele...

38

Camelia Ardelean – n. 1972, Deva, are o bogată activitate literară din care amintim numai: redactor-șef la Editura Vultur ZM, din Deva; colaboratoare la Revista naturiștilor, cu eseuri din domeniu; reporter la ziarul Lumina, reporter la ziarul Hunedoreanul; din anul 2004 se stabilește în străinătate, întrerupându-și activitatea literară; repatriată în 2014, debutează în poezie cu volumul Lacrimi de suflet. Alte volume de acelaşi autor: Cartea terapeuților, 2002; Cursuri practice naturiste, 2004; Lacrimi de suflet, 2014; Călătorie în regatul cuvintelor (antologie), 2014; Nostalgii de toamnă (antologie), 2014; Magia sărbătorilor de iarnă (antologie), 2015; În oglinda sufletului meu, 2015; Pasiune, 2015; Ingenuitate, 2015; Labirinturi autumnale, antologie concurs, 2015; Toamna asta plouă cu lacrimi, antologie în format electronic, 2015. A mai publicat grupaje lirice în: ziarul Observatorul, Canada; revista Lumină Lină – SUA; ziarul Palia Expres, Orăștie; Amprentele Sufletului; Gând Românesc; Dăruiri Literare; Ardealul literar; Apollon; Nomen Artis – Dincolo de tăcere.

Se-așterne-n poncifuri șuvoi de iluzii, Striviți, neuronii se-ascund în caverne, Și-anunță decesul secundele terne, Atunci când speranța sucombă-n perfuzii.

Mai degeră suflete-n aspra velință A sorții captive-ntr-un cerc imuabil, În dreptul păcatului inavuabil Stă lecția crâncenă de umilință.

Plătim fericirile paliative Cu-apusul domol, în sclipiri retrograde, Numiți partizanii iubirii nomade, Păstrăm picătura de cer în stative...

SE FURIȘEAZĂ IARNA...

Se furișează iarna stingher în viața mea, Cu-alaiul ei de neguri, nervoasă, dă din coate, Deschide larg fermoarul nămeților din ea, Spre pârtia speranței aleile-s blocate.

Bocesc luminătorii pe cerul sidefiu, Crestează universul un întuneric magic, Se scurge-nsingurarea din frigul tot mai viu, Îmi croncăne în suflet un corb cu plânsu-i tragic.

Pe stâlpii stăruinței asced imaginar, Încerc să prind o rază din luna dispersată, Dar ceața frânge aripi cu tentă de Icar, Zburând peste pământul cu umerii-i de vată.

Scrâșnește caldarâmul sub pasu-mi înghețat, La temnița durerii pereții-s invizibili, Mă strigă anotimpul cu glasu-i apretat, Iar crengile golașe ni-s martori impasibili.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Camelia Ardelean

Page 31

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prin soarele de dincolo de nori.

MARIN BUNGET

Și dincolo de suflet... multe flori, Mai pun culori pe umbrele din noi, Oricât am fi de rătăciți... și goi. Și după nopți... se mai ivesc și zori.

SUNT DOAR UN GHIOCEL

ȘI NU UITA SĂ PUI UN SEMN

Pune-ți cuvintele pe rând Și-nvață-le să cânte Adună-ți muzica din gând Dă-i cititorului flămând Și lasă-l să le-asculte Din muzica tăcerii lor Să pună-n suflet hrană Să aibă-n clipele de dor Când toate gândurile-i mor Un leac de pus pe rană Și nu uita să pui un semn Din care să-nțeleagă Că fiecare om e demn Să aibă un destin solemn Și lumea lui... întreagă

Ies iar plecat şi nu-i de vină neaua, Veţi spune iar că vin cu primăvară.

Voi nu vedeţi alături... vioreaua ?

De ce doar eu, supus sunt, la ocară ?

Iar sus pe ramul încă neînfrunzit, Ne cântă, altă odă, piţigoiul... Şi semnul că paraiele-au pornit...

Auzi cum clipoceşte ududoiul.

Cu plecăciune vin şi spun în şoaptă, Nu puneţi peste mine vina, iară...

Oare-aţi uitat de vorba înţeleaptă: C-o floare... nu se face primăvară.

NU CĂUTAŢI IUBIREA PREA DEPARTE...

ȘI DINCOLO DE SUFLET... MAI E LOC

Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig, În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig. În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute, Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.

Nu judeca... o lume, după tine, Când ești cuprins de griji și de dureri, În noapte, te-au târât atâtea seri, Și peste rău... nu mai încape bine.

Am cunoscut-o apoi în cântul ciocârliei, În floarea de alun... şi-n foşnetul câmpiei În strigătul de frate şi grija de bunic, În primul fir de iarbă şi-n greierul cel mic.

Când pe altarul vieții arde foc Și te-a cuprins, puțin câte puțin, Iar sufletul îți pare că e plin... Și dincolo de suflet... mai e loc.

În picături de ploaie, în roua de pe flori, În geana răsărită a soarelui din zori.

Iubirea stă să cadă pe stelele din cer Şi este-acolo, sus, şi-n zori când ele pier.

Și dincolo de suflet cresc iubiri, Sămânța lor... răsare fără ploi, Ajunge hrana inimii din noi... Și zâmbetul, tăcut, de trandafiri.

Câtă iubire, Doamne, ai pus pe lângă noi!

Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi, Împovăraţi de griji, sau gând de-navutire, Nu ne mai pasă Doamne... călcăm peste iubire.

Și dincolo de suflet umblă dor Ascuns între iubire și tăceri.

Lumină vie,-a gândului de ieri,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Marin Bunget

Page 32

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE însă m-ai pierdut din întâmplare

LENUŞ LUNGU IARNA SUFLETULUI

Iarna s-a așternut peste mine și zăpada grea în suflet calde mângâieri îmi țese roua peste ploape vântul îmi oprește suflarea și te-aștept în gândul meu umbră mi se plimbă printre stele și durerea-n noapte crește te caut în maluri albe și mi-e chipul tare trist iarna mă îndeamnă să fim iar amândoi în brațe să te cuprind trupul plânge a primăveri iubire vreau ca tu să-mi ceri.

ÎN CREASTA MUNȚILOR

Parfum de vise în puține cuvinte în adâncimea tăcerii o floare de stâncă împrăștie ceața țesută din lumină și dăruire în creasta munților unde îngerii vor cânta până la risipirea norilor munte, soare, vânt și floare toate, gând lângă gând.

îmbracat în haină cusută stângaci m-ai lăsat să cad prin gaura buzunarului alunecând la picioare ca o monedă veche cu care nu mai cumperi nimic am rămas pe drum orfană de viaţă ..cu nume – uitare

IUBIREA

Ești ca o floare, La fel de iubitoare.

Ești ca o pasăre Ce zboară-n depărtare.

Ești luna aurie Ce-mi aduce bucurie.

Ești soarele pe cer Ce-mi luminează clipele de ger.

Ești arborele din grădina Ce-nflorește în zi cu lumină.

Ești chipul din care simt Că și ochii tăi mă mint.

© Lenuș Lungu

UITAREA

Ai tras de mâner şi sufletul meu s-a deschis inimii tale am crezut în dragoste

Foto internet

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nu e destul cât suferim, că îngeri stau, încarcerați în noi, ca un amnezic eu mă-nchin, într-un decor sfiintind un "doi"

AUREL CHIOREAN, Cluj TU MI-EŞTI ...

Mi-eşti vis iubito, îmi eşti teamă, înaltul nevăzut, pădurii, un gând hoinar, mai bagi de seamă, când ceru-şi poartă albastrul ulii ? Îmi eşti şi pagini, care-s scrise, pierdută-n boltă, stea a nopţii, de rugi genunchii îmi albise, du-mi veacul, du-l ... în gura porţii !

Iubire, tu, îmi eşti ecoul, îmi eşti vecie, timpuri oarbe, mai ştii, iubito, radioul, ne da ca ştirea, ce ne soarbe ?

Ce sfinți ți-s ochii, ce visează un legământ să îl plinim, o lume stând ne-ironizează, o alta parcă...o trăim.

Ne e destul cât stăm sub cer și-n suferință zi de zi, vino cu mine sfânt mister, să-mi ispășesc osânda...de-a iubi.

TU, ŞTII ...

Tu ştii, că poştaşii citesc în cenuşă, şi dorul şi taina şi ruga de seară, lăsate scrisori, iubito, sub uşă, durerea din noi, să piară ... să piară !

Poştaşii citesc, visarea pe buze şi iarba ce creşte, în ierni pe răzoare, mi-e fiinţa o taină, în dorul de frunze, şi mută mi-e ziua de azi ... sărbătoare. Şi umbra la geam, e o zi, mi se pare, ce geme înlăuntru-mi, iubito, o auzi, sunt nucul ce bate, de ani în cărare, sunt visul ce-l ai şi mereu îl ascunzi.

Îmi eşti şi visul meu sublim, hai ia şi tu, am fructe-n ramuri, ai buzele doar de senin şi vorbele le ai ca daruri !

© Aurel Chiorean

DAR NU-I DESTUL...

Trăirea ta-i ca poartă sfântă și trupul tău mai arde-n ruguri, de neputință spini se-mplantă, în carnea mea,de dor în muguri.

Strigăm dorința de trăire, spre nu știu ce suișuri care, ne dizolvăm, nedând de știre, eu sunt aici, tu-n depărtare.

Wladyslaw Czachorski, (1850-1911) pictor polonez

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în fiecare noapte și...se-aude cum plâng pe un arcuș de violină luceferii cu gene lungi şi ude.

ELENA GLODEAN UN ZBOR CU O ARIPĂ ÎN ŢĂRÂNĂ

De la un timp mă risipesc în gânduri, arzându-mă ca o făclie vie, şi-ascunsă-n mine, într-o albă noapte, croiesc cu sârg un fel de schelărie pe care urc un munte în surpare; alături stau prăpăstii fără fund, în care nici izvorul nu mai curge, ci...doar ecouri stranii îmi răspund.

Iar amintiri, când mi se-ntorc mirate, mă-ntreabă ce-am făcut cu-atâta cer ascuns cândva în suflet drept comoară, cu visul stând alături, grănicer.

Eu le răspund: l-am risipit în patimi pe drumul meu timid către apus.

Mi-au mai rămas: o lacrimă de piatră, un trist cuvânt pe care nu l-am spus, un boţ de lut să-mi fie mâine trupul, un suflet mai secat ca o fântână, o mare-mbrăţişând la ţărm nisipul şi-un zbor cu o aripă în ţărână.

CÂNTECUL IERNII

Din flaut de cristal ne cântă iarna și ca-ntr-un menuet fulgii învaţă de poala norilor să se desprindă ca lacrima de sloiul lung de gheaţă.

Iar cerul parcă-şi scutură livada în armonii vibrând asemenea unui arpegiu dintr-o sonatină prinsă în zborul fulgilor de nea.

Lovesc centauri cu copita-n stele

Doar câteodată cântă la o harfă un imn celest parcă întors în timp şi-mi pare că-i Orfeu cu a sa liră cântând să-mbune zeii din Olimp.

Venind din veşnicie, cântă iarna; ascult-o! dar cu sufletul, te rog! e cântecul iubirii fără margini lăsat în fiecare stea zălog.

PREȚ DE-UN ZBOR…

Dintr-un zbor cu aripi de mucava coborî în sufletul poetului o singurătate avea chip costeliv și părea așa obosită încât în ochi îi sângera un amurg iar pe frunte un rid cât o urmă adâncă de plug părea rătăcită dintr-un veac apus împrăștiind în jur iz de ierburi uscate de toamnă târzie de sânge ostatic de lacrimi sărate De unde venise nu voia să îi spună dar îi povesti despre anii petrecuți cândva în casa unui artist ce știa să dăltuiască suferința în piatră să modeleze iubirea din lut și să încrusteze pe buze reci de ulcioare cald și cast sărut de fecioare Poetul ar fi vrut să-i spună să-și vadă de drum dar și să rămână parcă-ar fi vrut de parcă-l citi din priviri singurătatea-i șopti nu stau mult dar ai risipă de cuvinte nestrânse-n poeme ai poeme ce-așteaptă odihna în cărți întortocheate ca niște hărți gândurile ți-s toate împrăștiate-n dorinți

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în vise în trăiri și-n speranțe deșarte când toate astea fi-vor ales rânduite voi pleca mai departe Poetul ar fi vrut să-i spună să plece însă prezența ei îl tot atrăgea ca o dulce ispită ca un dor neștiut ca un dor ce-i lipsea și cu sfiala unui copil vinovat luând-o de mână o rugă să rămână preț de-un zbor între viață și moarte © Elena Glodean

HOTCA MARIAN39 poem în interval [existenţa de azi e doar un cartof oximoronic pierdut pe banda realității] poem în interval [tulburătoare e lumina ce a trecut prin nisip căci sânge a scos în cortina văzduhului trasă peste soare] poem în interval [între două verticale de întuneric 39

Hotca Marian (n. 14 august 1993) este un poet născut în Baia Mare, județul Maramureș. Actualmente este masternad la Etnoturism și Limba română în context european la Univeritatea Tehnică din ClujNapoca. Colaborează la mai multe reviste cu profil literar din țară: Argeș, Nord Literar, Oglinda Literară, Dăruiri Literare, Climate literare, Boem@, Citadela, Constelații diamantine, Agora Literară, Mișcarea literară, Nord Cultural, Hypreion, Feedback, Tribuna, Apollon, Nomen Artis, Poesis, Contact International, Regatul Cuvântului etc. A publicat un volum de poezie Rătăcind cu Euterpe prin lumina lui Guntenberg, Risoprint, Cluj-Napoca, decembrie 2014.

e greu să-ți găsești orizontala de lumină] poem în interval [restul negației e dovada clară de a spune da nimicului din jurul tău] poem în interval [toate păsările au murit în mine doar zborul lor atârnă dureros în mâini pleoapele nu mai pot semăna licăriri de stele acum învață numai plânsul] poem în interval [moartea voastră e urâtă a mea încă nu s-a născut catastrofele agonizează în pământul vostru și cresc în mine haotic departe aș vrea ca toate lucrurile să-și memoreze sfârșitul] poem în interval [se pare că totul a expirat până la ultimul punct nimic nu mai poate fi utilizat pentru o reciclare divină vreau o nouă creație nu ambalaje noi pentru lumi vetuste]

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Hotca Marian

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

să cumpăr cărucioare pline cu viermi de mătase cât se va mai bea poezie? cât vom mai locui într-un glob? nu se știe nu se mai știe...

ANGI CRISTEA Viața la mall

prin oraș a început febra cumpărăturilor îmi lipsește luna plină râul rece aroma fânului norii risipiți ca niște ani pe străzi taxiuri claxonează galben taximetriști ne cer bani moși crăciuni se învârt grăbiți în vitrine un autobuz dă buzna pe trotuar bătrânul acela care moare cu pensia necheltuită în buzunar ar cumpăra ore viața la mall nu are miros de garofițe mereu te întrebi împingînd la cărucior oare caii vor mai paște iarbă mâine? dacă poeții scriu pe wall neputințe cu o carapace de suflet de ce își înfundă mâinile în rutina zilei? cine va rămâne ultimul să stingă lumina ce înger când din galopul zilei rămân doar secundele mutele? trage vitrina din dreptul inimii să îmi odihnesc liniștea care crește între fire de iarbă pe lista mea nu voi pune creioane pensule culori voi pune lumini brazde de pământ voi pune sori la coadă se stă ca în strană fără să respiri se plătește cu bani cash nu cu trandafiri îmi amintesc de firele de lămâiță cum striveam fragi între dinți și mă scăldam în miros de regina-nopții cu genunchii juliți ai un card pentru o noapte la stână? dacă nu dă-mi o gură de lună ieri striveam iarba cu piciorul înotam printre cuvinte lucioase azi alerg în orașul cu o mie de guri

Joia albă

joia când se deschid cerurile îmi potrivesc ceasul după un astru scara vieții miroase a cetină a fum colorat în albastru din vitralii surâd portocalii secunde ca un anotimp în primăverii ce atâta zarvă pentru un câine alb care mușcă din lună galbenul verii orb de ai fi ai putea întoarce mersul lumii cu o mână și ți-ai culca obrazul rotund pe o lună în această joi nu se moare nici nu se îndrăgostesc niciunii agățați de linia cerului ne dăm în balansoar până pe alpi iar caii lumii aleargă încontinuu nebunii

Iarnă zurlie

ninge ca la Pitești dalb dalb dalb cad păsări negre din cutii de scrum pata din palme s-a înroșit amar beau ceai cu biscuiți și recitesc Pușkin orașul patinează în zigzag latră toți câinii albi din mine pe unul care scrie poezii cu soarta ruptă-n colțuri/cuvinte vii zurlii/ ninge pe gura de canal înfășurat în ziare omul de omăt frânge cuvinte roșii înmuiate în vin cald se aburește coama norilor iar soarele este un schelet de care fulgi se prind lucioși ca lame de oțel e iarna care îmi place mie cu franjuri galbeni atârnați de cer iar sufletul de țurțuri pictat în efemer

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Angi Cristea

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

te caut prin crengi prea uscate de vânt nu vreau ca mâine o mână albă să nu mai fie o lacrimă uscată pe-o amintire şi-o foaie necitită de timp în mână cu o carte de viaţă nescrisă încă te-aştept VIOREL MUHA mi-e dor

într-un lemn caut câteodată formele cunoaşterii nu-i decât tocul uşii, căci patul a rămas prea vechi şi ce frumos scârţâia l-am aruncat când au dispărut tapiţerii ăsta nou nu-mi mai vorbeşte, este de fier şi plastic presat nudul de pe el se uită la mine cu poftă de multe ori îmi spun că copacul nu naşte mâini decât când crengile lui se apleacă copiii culeg rodul dragostei din străzile cu asfalt lutul este esenţa lucrurilor nu mai am decât o vază care a scăpat nespartă mi-e dor de cioburile de lut în ele s-a născut tata, bunicul şi mâine poate eu acum mă uit la ochii făcuţi cu prea mult rimel de pe patul de plastic şi fier

Dintre necitiri

vântul bate-ntr-o fereastră fără chipuri zăvorâtă o uşă a îngheţat în aşteptare un hol pustiu nu mai ascultă voci o oglindă prăfuită şi-a uitat chipul

Finalul unui nou început

A mai trecut un an din viaţa noastră … timpul semnează cu regret … condica tributului la fereastră… în urma lui, eu stau şi-aştept… … Să-mi plec capul cu mulţumire spre zilele frumoase-n dar… …ce-i rău, să las că amintire nespusă, lângă-un sfânt altar. … Icoană blânda lin şopteşte când buzele pe ea-mi opresc … opreşte liniştea în toate … trăieşte fără vre-un regret.

Cu sufletul deschis prin lume cu părul despletit în vânt cetatea răului nu-mi spune cum să trăiesc pe pământ. Şi scutur toate, cu alt spirit … cu focul în esenţă vie, privesc cu sufletul smerit … înspre ce va fi să fie.

Să vină anul, treacă ceasul… mătăniilor cu limba mută şi ochiul meu să facă pasul când glasul inimii-l ascultă.

Trecut-a anul şi vor mai trece căci roată vieţii de argint … tot înainte se petrece când noi vom fi deja pământ.

©Viorel Muha

serile îngheţate au rămas fără şoapte dimineţile nu se pot trezi apusul tresare şi este prea roşu o noapte-şi plimbă fantomele, umbrelor în paşi fără sens

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN Într-un vis de verde

Eu stau la apus de nopţi sau poate la răsăritul din mine uitat cândva în crângul de la răspântie de drumuri unde doar veştejirile se adună în visul de verde din ochiul închis al fântânilor păsări câte aşteptări au murit în pădurea tristă decolorate în fumul alb din iarba strivită de tăcere îndoieli renunţări iluzii la sânul cocorilor răniţi de timp copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit ce ireal se zbat ameţiţi de uimirea necuprinsului adânc îi văd îi ascult cum cântă cu capul plecat pe umărul pământului nu le-aud niciodată glasul doar vântul descifrează taina împăcării când adieri de păsări îşi poartă zborul peste aşteptarea lor am să-mi ascund elegiile sub scoarţa copacilor şi eu alintată să trec cu depărtarea într-un vis de verde

E atât de frig…

E atât de frig! doar corbii veghează umbrele tăcerii. clipe de nebune căutări, vanităţi

Nr. 3 (55), 2016

cresc multicolore sub ramuri de ceaţă. clipeşte eternitatea acolo unde cuvintele se prind de cer cu umbra de lume dezlegată.

Dacă aş putea... aş strălumina păsările, albe speranţe îngropate sub pleoapa pământului. să încolţească într-o iluzorie lume nelibertatea libertăţii... dureroasă împăcare! doar cocorii mă adună în odihna uitării.

Doar corbii veghează

M-am aşezat pe marginea sufletului tău să înfloresc lumini din hău e atât de frig! doar gândul veghează umbrele tăcerii undeva la răspântiile durerii crabi cu cleştii de aramă decupează altare uitării îi văd îi aud cu tristeţea braţelor rotunjite peste aduceri aminte între întunericul luminii şi cuvânt oglinzi coapte sub limbile Gheenei rotesc cărările îndoielii şi speranţei e atâta ceaţă încerc să mă adun din mine victimă şi călău beată de iluzia înţelegerii cu închisorile sfărâmate beau sânge de lună din noaptea răsturnată-n corbi sălbatică înflorire vis şi ţărână volbură şi flori mi-e atâta sete de tine

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Agafia Drăgan

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TRANDAFIR SÂNPETRU DE DRAGOSTE…

De dragoste, de viaţă şi de moarte acest rondel pe care ţi l-am scris pe când în cer o pasăre-a ucis un anotimp şi-l caută departe. Şi noi gonind după acelaşi vis murim încet în noaptea ce ne-mparte, de dragoste, de viaţă şi de moarte acest rondel pe care ţi l-am scris. Şi-n care duc o lacrimă spre-o carte pe care încă nu ţi-o am trimis până ce nu dă-n floare un cais şi în grădini nu-s fluturi să o poarte de dragoste, de viaţă şi de moarte.

ŞI VOI...

Să fie oare adevărat că totul pe lume se poate măsura, să fie oare adevărat contrariul sau ambele propoziţii să fie false ca moartea sau false ca viaţa, am întrebat filosofii şi m-am chinuit să aflu cu propriile-mi puteri.

Mereu era câte ceva să-mi întoarcă privirile găseam tot timpul câte-o ispită, câte-o chemare în lumea aceasta strălucitoare, părelnică, dulce ca o femeie, mereu eram dus, îmbătat, adormit, smuls, ameţit cu vorbe frumoase, cu vorbe urâte, chinuri şi mângâieri.

Să fie oare adevărat că aerul acesta există, că totul este fiinţă şi că propria mea carne se scaldă în atmosfera aceasta reală, în claritatea amurgului şi aurorei, în apa aceasta regală pe care-o numim cu cuvinte şi o trăim. Şi voi, copiii mei, sunteţi oare reali sau numai un vis al visului meu, umbre lăsate de umbre,

Nr. 3 (55), 2016

şi ele fiice-ale umbrelor, nepoate şi strănepoate-ale umbrelor împreunate cu umbra iubirii, şi ea ireală ca respiraţia caldă, fremătătoare, a unui zeu .

Mi se cască sub picioare pământul şi încep să plutesc pe aproximări, pe iluzii, pe trainice sau friabile ipoteze, mi se lasă noaptea-nstelată pe ochi, mi se prelinge luna grea pe retine, mi se nasc curcubee în catacombele înmiresmate ale memoriei. Şi viaţa mi se trăieşte singură şi mi se moare ca şi cum aş fi prea departe să mai văd şi să mă aud şi vânturi trec ca furtunile peste întinderi deşerte, peste obrazul meu lins de lumină incertă venind şi venind din lumină.

EU UMBLU...

Oare de ochiul tău să cânt, oare de ochiul tău să-mi fie acest nesomn peste cuvânt.

Să-mi ardă părul tot în valuri, să mă dezgheoace, să mă spargă aerul brut peste portaluri.

Eu umblu iar după un semn şi mă întorc avid spre ceruri la domnul adorat şi demn. Şi în genunchi la păsări stele rugându-mă lor de-nceput şi de sfârşitul vieţii mele.

Lumea încearcă-n spuma ei suflul divin ce mă petrece cu-acele şubrede scântei.

La pasul meu se-aprinde visul ce arde spaima de sfârşit şi-mi deschide paradisul.

Căci vântul cântecului sfânt uneşte ceruri şi pământ!

© Trandafir Sânpetru

Despre poetul Trandafir Sânpetru veţi afla mai multe în numărul din luna aprilie, când îl şi aniversăm (n.r.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

Înviere unică repetabilă răstignire în sine

GERA ORIVERA

Diamant magic lumina taie cale oriunde

nu-mi pasă orizontul geme lezat în privire vitrina lumii e mătuită dezleg furtunile din mine deşerturile folosesc dialectul albatroșilor dragostea nu mai cerşește umil secunda normalității extrag rădăcina pătrată a timpului azurie transpiraţia îmbrățișării deapănă febrele pielii desfășor piruete în glezne în călcâi de genune își duce ahile destinul gheizere râd în artere ciocăn cu degete fără de umbră în uși care ți-au încarcerat spaimele urzeala spațiului începe să gliseze abis mușcă gura lunii flămândă omoplaţii dorurilor striați de voluptăți friabile aripi de foc scrijelesc pe sinapsele gesturilor peceţi de veşnicie flori de ruguri împodobesc porţile de intrare în atelierul fără greutate al inimii dalta ciopleşte în mine chipuri alesul vulcanii argintează sub talpă nopții moire virgine cină de taină aduce un licurici frâng pâine sacră iubire

să experimentezi finitul eşti pe cruce furtuni într-un pahar cu apă atâtea griji grea lespede pe noi apasă fulg de stele sub degetele adunate-n mudră o pasăre măiastră cu rugurile aprinse-n zboruri desenează sub limba sorții portative un boţ de humă port a.d.n.- uri de lumină în unghie de spațiu las urma mea de flăcări necuprinsul se caută ne-ncetat în mine știu bine nemurirea s-a comprimat în clipă precum în scoică tot oceanul cântă vastitatea fiinţei împarte respirația în două obsesii roşii îmi lichefiază fruntea tu eşti pe cruce sub vini şi neputinţe grele pironul îmi sfârtecăntruparea ghilotină de spaimă şi durere verdictul fiecărei clipe de nu am ancoră în Tine pădurea copacilor cancerigeni îmi soarbe oxygen din vene gura mea avidă întoarce-n veșnicie cer nou răscopt în epiderme muzeu deschis în curcubeie învierea crucificat de ură lumea pare să Te uite și să moară cuvintele-s nebune de-n ruguri nu-și aruncă ochiul pendulul și-a terminat rezerva de minute nu am decât o viaţă la bătaie să aflu înălțarea periferia fierbe-n înțelesuri oarbe de pe cruce omenirea încă soarbe oțet de îndoială golgota-i aparţine nu și asumarea răstignirea nu-i apă de gură pe roata olarului noaptea se-ntinde din piroane învierea curge ca ploaie acidă peste cei ce-au îngropat cerul în carne gura știrbă a infinitului a împietrit într-un rictus așteaptă

tuturor mă-împart!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Gera Orivera

Page 41

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

când voi pleca spre nori să-mi număr soţii dar n-am să uit că totuşi te-am iubit,

IONESCU STEJĂREL alt mileniu

s-au deschis porţile pământului şi soarele şi-a trimis copii de foc să invadeze pământul, vântul i-a purtat pe sub stele şi ei au înprăştiat seminţe peste nocturnele nopţilor, seminţe ce urmau să încolţească în pântecele mamelor sterile, iar după trei luni de zile să dea naştere la copiii soarelui, atunci moartea va muri iar pământul va fi împodobit cu starlete de lumină peste care vor cădea falange de nori, lumea se va aduna la groapa comună pentru prânzul de zi cu zi fiindcă e ziua în care se aduce gunoiul şi rezidurile industriale, din marile oraşe, numai în capitală va fi restricţie la groapa comună, fiindcă acolo va merge doar preşedintele şi familia lui pentru a se ospăta cu mortăciunile aduse de la morga oraşului, dar şi de la spitalul cel mare de nebuni al universului unde întotdeauna se aduc în calotele capetelor retezate creierele celor cu IQ-ul de peste 300.

şi trece vântul, un pustiu prin casă iar flacăra la foc mai pâlpâie încet şi mă înşel cu mine iar la masă şi înşelământul îl fac tăcut, discret, îţi voi lăsa pe coala de hârtie iubirea mea cu a ta eternitate, voi pune în viaţa mea pustie stropul cu strop, a ta virginitate, apoi, cu ultima mea suflare am să depun scrisoarea în stâlpul porţii ca într-un târziu spre înserare să pot aprinde flăcările nopţii.

© Ionescu Stejărel

SCRISOAREA

e goală tinda, masa e pustie am luat caietul ca să-ţi scriu târziu de tot, în noapte, această poezie, să o citeşti, când eu n-am să mai fiu, Luisa Adela Toma-Codreanu

ţi-o voi lăsa în plic la stâlpul porţii ca pe un răvaş de timpuri răstignit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DIANA ADRIANA MATEI40 Chemare

Mai ţii minte mugurii aceia crescuţi din ale tale versuri albe pe ale mele crengi agăţate de cuibul toracic al toboşarei din la, mi, doR? Aceia au înflorit speranţe şi primăvara din orhideea primei întâlniri iar streaşina din colţul ochiului părea că rugineşte dar mi-e toamnă şi de frunzele ce cad atât de incolor peste caldarâmul călcat în picioare de lumea văzută şi ne/văzută/ Însă aştept să vii să împărţim cristale de mană liniştii de dinaintea furtunii dar încă bate vântul şi ploaia mă bate cu doruri ...multe Amurg de pirandă

Amurgul pe murg stătea şi-şi aştepta a sa beznă-ntre culori de zori 40

Diana Adriana Matei (n. 26.10.1990, Ploieşti). Volume publicate: Ştefănuţ lingea un geam, 2010, Chip de nasturi, 2012. Alte activităţi literare: Membră a cenaclului Atitudini al Casei de cultură I.L.Caragiale Ploieşti și a cenaclului pentru copii şi tineret, Orfeu; corector la revista Spirala Cunoaşterii. A mai fost publicată în revista cu nr. 12/2012.

surori şi licurici în păru-i copt de ochiul ca o piuneză de opiu cu ochelari de lună pentru vederea lui nocturnă a sa beznă taciturnă de pe urma © Diana Adriana Matei

IOANA MANOLACHE

Conversații Teofil Mândruțiu - De unde vin lacrimile?

- Din locul tainic, doar de inimi știut, care nu se deschide decât pe dinăuntru, cu un fel de sărut.

- De unde vin visele?

- Din ziua de mâine, spre ziua de azi, pe doruri de speranțe, când arzi.

- De unde vin tăcerile?

- Din mijlocul cuvintelor înțelepte, din chiar sâmburele lor, întotdeauna binecuvântate de dor.

- Cum se zămislește zborul?

- Doar coborând înaltul spre adânc și ridicând adâncul spre înalt, cu brațul aripii, drept, cu brațul aripii, stâng.

- Cum se deschid inimile?

- Doar cu lacrimile viselor tăcute, întinse în aripi sub formă de chei nepierdute.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Ioana Manolache

Page 43

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dincolo e Zborul curat şi ne-nfrânt, Meseria aceasta e cea mai frumoasă Din câte au fost şi încă mai sunt...

Arde zăpada

NICOLAE NICOARĂ-HORIA, Arad Mi-e dor...

Mi-e dor, ce vorbe simple aud în jurul meu!

M-am întrebat, ce-i Dorul? și mă întreb mereu, De ești bătrân sau tânăr, îl simți etern în tine, Oriunde mergi prin lume în urma ta el vine; Ce tainic te-nveșmântă, de vrei ori de nu vrei Te ia, precum o maică de mână pruncul ei Și-așa, robit de-a pururi, tu nu mai ai ce-i face Și curge-atunci în tine nelămurita pace...

Mi-e dor să văd băieșii în zori ieșind din șut Cu lămpile aprinse pe Dealul tot mai mut, Să simt în nări mirosul și freamătul din mină, S-aud cum Casa noastră se umple de lumină, Să fiu iar copilașul învlăstărit de dor Acolo în cămară, la oala cu groștior Și mieunând melodic, așa, precum pisica Să mă întrebe mama, ce faci? și eu-nimica...

Mi-e dor să merg la școală, cu bunii mei ortaci, Ori la furat de ouă de păsări prin copaci; Să mă întrec de-a valma cu mieii de pe crâng, Mi-e dor de fericirea din dor de dor să plâng!

Mi-e dor, ce vorbe simple și pline de-adevăr!

Mă văd parcă Adamul prin rai mușcând din măr, Cu Eva îmbujorată privindu-mă de-aproape-, Mi-e dor de Dorul care azi nu ne mai încape...

Arde zăpada noaptea când te-ating, Gândul meu nu simţi cum te furnică?

De dor la tine-n braţe să mă ning, Ştiu că de troiene nu ţi-e frică...

Arde zăpada ziua când te chem, Peste pământ e-atâta gălăgie Şi amândoi nici nu mai ştim ce vrem Atunci când suntem duşi în Poezie.

Poemul acesta e numai al tău

Poemul acesta e numai al tău, Primeşte-l ca pe-o mireasmă deplină, Am pus în cuvintele lui numărate Din lacrimă cea mai curată lumină.

Citeşte-l încet să nu-i tulburi sub pleoape Vederea în care frumoasă te ştiu, De departele ei sunt atât de aproape Şi gândul îţi simte căldura când scriu.

Pune-ţi mâna rănită pe suflet şi taci, Te vindece dar de tristeţea întreagă, Poemul acesta e numai al tău Oricare eşti tu, cititoarea lui dragă!... ......................................................... Îţi vindece dar tot dorul beteag, Oricare eşti tu, cititorul lui drag...

Arheolgia Poeziei

© Nicolae Nicoară-Horia

Săpaţi cu grijă şi cu răbdare vă cer, Să nu se rănească nici-un cuvânt, POEZIA, cea adevărată, vine din Cer, Săpaţi acolo şi nu în pământ...

Aici e numai tăcerea din oase,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

și-ți sunt sărbătoare prin falduri de ger.

GINA ZAHARIA acorduri

să ne așezăm pe iarba de astăzi are același verde poate o mângâiere în plus și câteva izvoare desprinse dintre flori-de-colț să plimbe tandrețea prin sufletul timpului să-i fure lumina să ghicească semănători norocoase și să convingă că iubirea e un joc pe câmpul nemuririi am invitat și un pian călător era păcat să cânte dincolo de orizont atâta timp cât aici răsare soarele eu un acord tu un acord și reprezentația devine operă cu coperți de astăzi în care se va fi furișat cel mai fermecător pasaj ascultă fiecare sunet e unic poartă magia anilor tăi

Îți sunt răsărit

În brațele tale, o lume aleasă mă știe regină pe cetini de brad, nu-mi pasă de seara, ades’ furioasă, privește albastru cum stelele cad.

Ai sare pe suflet și munți fără număr te urcă pe nori cu mine-n tăcere, pe palmele clipei, pe brațe, pe umăr mă simți nesfârșire, m-alinți mângâiere.

Mai scrie-mi pe sete, s-audă străinii acelor meleaguri ce vor fi venit, să-nalțe imperii în unda fântânii, să știe că astăzi port chipul luminii și-n ochii-nserării îți sunt răsărit.

Crez sofisticat

Se-aprinde-o partitură pe-o stea misterioasă Și ce-nflorit e câmpul plecat, în doi, la coasă!

Un fotograf de inimi își face loc pe-un ram, Nu l-am zărit niciunde dar cred că-l adoram.

Ce dacă înserarea a-nvăluit tot cerul?!

E-o artă să descoperi că se topește gerul, Că poți să fii călăul tristeții-n colivie Când vânători de seamă fac pace pe vecie!

O! Azi îți port cămașa, e toată numai flori Și-mi cântă, peste umăr, vreo trei privighetori!

Din scoici de apă vie tu chipul mi-ai sculptat; Mi-ai revărsat pe suflet un crez sofisticat.

Am un izvor la poartă. Nu are cum să sece, Doar mi-am scăldat privirea în apa cea mai rece!

De-a lungul lui sunt vreascuri, o, Doamne, câte sunt! Și-o flacără aduce tot cerul pe pământ.

© Gina Zaharia

Ești astrul de veghe ce știe s-aleagă veșmântul credinței din rug de mister, porți pasul luminii spre zarea întreagă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE și s-ascunde apoi în stuf.

Stuful fruntea și-o apleacă, la pământ se prosternează în semn că vara o să treacă și ce-i în jur se-nsingurează...

IOAN FRICIU, FLUTURI NOCTURNI

Încâlcite-s Doamne, potecile vieții, așa cum încâlcite-s visele-n faptul dimineții, ori ca firele de iarbă din poienile de munte, biciuite de stropii ploilor mărunte...

Bătătorit e locu-n care ne rotim în cerc, bezmetici...

Suntem raționali, nu suntem atei și nici eretici, dar un pic cam sceptici...

Suntem fluturi nocturni, ce ne rotim în jurul lămpii, extaziați de lumină și căldură, având speranța că esența vieții e veșnică și pură...

În locul acesta pitoresc ca și cum ar sta de strajă, stoluri, pescărușii se rotesc, nisipu-i răvășit pe plajă...

RONDELUL CURCUBEULUI

În salbe colorate peste nori, Lumina solară se destramă Culori transpuse într-o gamă, Așezate-n minunate aurori.

Curcubeu cu splendide culori, Care să-l privim ne cheamă, În salbe colorate peste nori Lumina solară se destramă. Îl privim cu toții-ncrezători Din mijlocul naturii mamă Și vom ști că mâine-n zori Ceru-i fără de maramă, În salbe colorate, fără nori. ©Ioan Friciu

STOLURI PESCĂRUȘII...

Nisipu-i răvășit pe plajă, stoluri, pescărușii se rotesc ca și cum ar sta de strajă în locul acesta pitoresc.

Imensitatea verde-albastră, este a cerului oglindă, unde o pasăre măiastră soarele vrea să-l cuprindă.

Briza-mi încâlcește părul, îmi răcorește de năduf obrazu-mbujorat ca mărul

Diego Velasquez – Venus în oglindă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

Uneori

MĂRIOARA VIŞAN, Italia Inorogul din mine

În profunzimea albastrului divin, trăieşte perfecţiunea. În spuma valurilor ireale, se nasc hergheliile de emoţii ancestrale, ce-mi inundă retina.

Tropotul nărăvaş al sorţii, mă scufundă, mă înalţă din oceanul morţii, trezind la viaţă, inorogul din mine care îşi cere dreptul la veşnicie, într-o albastră tăcere dintr-o lume pustie.

Deschid timidă pleoapa eternităţii şi mă cutremură imaginea inorogului în zbor.

Aripile i se desfac, într-un evantai al fericirii, dar visele mă dor în sfera ne-mplinirii.

Uimit de-atâta splendoare, Mângâiat de razele de soare inorogul de fum îşi ia rămas bun, de la secunda iubirii nepieritoare, picurând o lacrimă de culoare, în oceanul, albastru, de uitare.

Azi, cerul plânge cu lacrimi calde din nori, iar sufletul, sufletul se frânge când inima arde în flăcări de dor. pe al trecutului altar.

Prezentul din noi, îneacă esența ființei, în rafale de ploaie stelară.

Umbrela umilinței, Vântul sec al dorului, o doboară, vânt șui.

Uneori, Când în viață, soarele, stă să răsară, vin peste el, negri nori din hilarele tristeți de odinioară.

Uneori, ne trezim totuși, din somnul bizar, încercând să domolim zborul hoinar, pe a fericirii hotar să trăim.

Uneori, avem forța să ne oprim în al iubirii decor.

Ce vânt al pasiunii îndepărtează, uneori, al trecutului nor, când sufletul visează că în vâltoarea genunii va deveni nemuritor? © Mărioara Vișan

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Primesc orice cade la sorți.

Păstrez doar cântecele-nalte, Iubirea celei ce-a trădat Pe mine însumi cu un altul, Care am fost tot eu, altdat.

BORIS MARIAN Șarpe delicat și veninos I. Te văd alergând prin pustiu, O sentință fatală, echipajul e gata de drum, Să pornim, Aventura-i mereu sub semnul divin, Fără goarne, un tropot ne duce la mal, Apoi vom intra-n oceanul natal, Ne inundă, iar valul lovește-n urechi, Vom ajunge epave-n adâncul străvechi, Altă lume, culori minunate-s jur, Întuneric deplin, strălucim pe contur.

IV. Noi inspirăm ploile, copacii, munții, Păsările, norii, fluturii, soarele, Îl inspirăm și pe Dumnezeu Uneori, dar expirăm aerul văduvit De ploi, de copaci, păsări și Dumnezeu, De aceea când săruți, încerci să nu mai respiri. © Boris Marian

II. Cei care mor nu mai văd lutul, Umbre ușoare poată sărutul, Urcă solemn spre Tronul cel Veșnic, Veșnică-i viața, flacără-n sfeșnic.

Nimeni n-a spus cum e pe-acolo, Are dreptate cinstitul Apollo, Chiar Dionysos nu prea greșește Când soarbe vinul și se iubește, Crezi cât poți crede, e sfâșierea Noastră lăuntrică, aștepți mângâierea.

III. Purtând o spadă nevăzută, Încoronat cu lauri, trec Pe o cărare prea bătută, Dintre zevzeci, cel mai zevzec.

Iubite umbre mă-nconjoară, Voi merge-n insule, comori Așteaptă, eu nu doresc aur, Doar liniștea între culori.

Hermodius îmi e tovarăș, Eu fac libații pentru morți, Nu-i nicio pierdere prea mare,

Autor: René Magritte

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pe noi cine ne ocroteşte?

Paznicii nimănui dorm liniştiţi.

Doar frunzele mi-au spus: „Bună dimineaţa” LILIANA POPA STÂLPUL CURBAT DE LÂNGĂ CASĂ

De ce îţi risipeşti iubirea?

La naştere, trei stropi de rouă ai primit, cuvinte negăsite de găsit, de limpezit sau de murit.

De ce îţi risipeşti iubirea?

Cuvintele tale au îmbrăcat şi stâlpul curbat de lângă casă într-o cascadă fără de păcat, ofranda ta, cu vorbă aleasă.

Stâlpul meu are frunze de tei şi de acant, de lemn, de marmură şi piatră ce înfloreşte, rug îndrăgostit doar lângă floarea delicată.

NUCII DE LA RÂŞNOV

În livada de nuci mă scăldam sub razele lunii spălată de rele.

Au îmbătrânit nucii de la Râşnov odată cu mama, cu tata, cu bunicii…

Frunzele pleacă cu amintirile mele.

Pe fiecare am scris un poem.

Frunzele se apleacă, cu buze uscate.

Cuvintele se apleacă nevindecate de mine.

Timpul se rupe tremurând.

O să ne învelim cu ploi.

ŞOAPTE ÎN PĂDURE

Avalanşe de gânduri se rostogolesc de dincolo de timp.

Adevăruri spuse pe jumătate, nunţi tanatice, crengile brazilor s-au prăvălit în prăpăstii.

La primăvară vor curge şuvoaie.

Le voi auzi … Şoapte în pădure.

EURIDICE SE UITĂ ŞI AZI ÎNAPOI

Euridice se uită şi azi înapoi, nu doar după iubirea pierdută, după mine sau după tine, după tot ce pierduse.

Din cerul fără cer cădeau lacrimile ei, păreri de rău.

Noi suntem contemporani cu Euridice.

Iubirea îi înduioşează şi pe zei căci ei au învăţat de mii de ani risipa dragostei nerisipită de la Orpheus, fiul lui Apollo.

Uite, suntem contemporani cu Orfeu!

© Liliana Popa

ÎN ROTONDĂ S-AU ÎNTÂLNIT DOISPREZECE

Dimineaţa statuile vorbesc.

Baraschi vorbeşte cu Bălcescu, Alecsandri cu sculptorul Theodor Burcă; Caragiale glumeşte cu Oscar Späthe; Coșbuc nu mai cere pământ Eminescu şi Creangă stau la poveşti cu Ion Jalea.

Platanii ocrotiţi de lege îşi dăruiesc fruzele.

Detaliu Orpheu şi Eurydice în pădure, Jean-Baptiste-Camille Corot

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE TARAS ŞEVCENKO41

-

POETUL NAŢIONAL AL UCRAINEI

DOUĂ VEACURI şi..

DE LA NAŞTERE 0

(...)„Geniul Naţional şi Prooroc”, Taras Şevcenko a revoluţionat limba şi literatura ucraineană, consfinţind totodată adevărata conştiinţă naţională a poporului ucrainean... Într-adevăr, marele merit al lui Şevcenko constă în faptul că prin talentul său genial a trezit nădejdea poporului ucrainian din toate ţinuturile şi a povăţuit poporul cum trebuie să obţină bunăstarea... De altfel, poetul însuşi se consideră nu numai un cântăreţ al poporului, un mare cobzar, ci şi un prooroc, un apostol al neamului, în spiritul lui Goethe, Byron, Puşkin, Mickiewicz sau Eminescu.(...) Şevcenko este cel care a lansat la vremea sa puternicele sale îndemnuri: „Luptaţi şi vom învinge”; „Învăţaţi, fraţii mei!”; „Îmbrăţişaţi, fraţii mei, pe fratele cel mai mic”. Acestea sunt cele mai importante testamente pe care le-a lăsat urmaşilor cel mai mare poet al Ucrainei.

COBZARUL (fragmente) Lume calmă, ţară scumpă, Scumpă Ucraina, De ce te destrami tu, mamă, Şi mori în ruină?

Domnului n-ai dus tu rugă Dis-de-dimineaţă?

La copiii şovăielnici Nu le-ai dat povaţă?

41

Taras Șevcenko (în ucraineană Тарас Григорович Шевченко) (n. 9 martie 1814 - d. 10 martie 1861) a fost un pictor și poet romantic ucrainean, considerat poetul național al Ucrainei. Opera sa literară este considerată ca fiind fondatoarea limbii și literaturii ucrainene moderne. A scris și în limba rusă și a creat opere valoroase ca pictor și ilustrator.

„M-am rugat şi m-am zbătut eu, Trează zi şi noapte, De copii avut-am grijă, Le-am dat slove coapte.

Au crescut florile-odoare, Buni copii, cu nume, Bine-am dus şi eu odată În această lume,Bine-am dus cândva... Bogdane!

Piu fără de minte!

Vezi cum mama-Ucraină Plânge-acum fierbinte.

Ba care cântă în leagăn, Soarta sa amară şi, în hohot, libertatea Aştepta s-apară.

Ah, Bogdane, Bogdăniţă!

Dac-aveam de ştire, Te-aş fi gâtuit din leagăn, Te-aş fi frânt din fire.

Stăpânesc azi peste stepe Nemţii şi jâdanii Şi străine munci îndură Copiii-mi sărmanii Niprul - frate mă trădează Şi îi seacă valul, Iar mormintele-mi prea scumpe Sfârtecă muscalul...

Sfârtece şi răscolească, Nu-i al lui ce cată Iar în ăst timp pervertiţii Se adună-n ceată Pe muscal să îl ajute Să ne facă seama, De pe mamă şi cămaşa S-o ia fără teamă.

Ajutaţi-l voi, neoameni, Să vă spurce mama“.

Profanat şi dezgropat e În patru mormântul.

Ce-au cătat muscalii acolo?

Ce-a ascuns pământul Din străbuni? - Ehei, de-ar şti ei Ce-a fost pus acolo, de-ar găsi acuma N-ar mai plânge pruncii, n-ar fi tristă muma.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Prezentare şi traducere, lon Cozmei

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

42

Nr. 3 (55), 2016

mai puţin însemnată? Ţi-am spus-o într-o zi şi tu: asta nu mă priveşte.

Sunt pitulicea care scoate un tril şi-adesea îl repetă, dar nu ştii dacă e ea sau alta. Şi n-ai putea-o face nici tu care ai ureche.

PER UN FIORE RECISO

LAUDA TIMPULUI NOSTRU

Nu se poate exagera destul importanţa lumii (noastre, vreau să spun) probabil singura în care se poate ucide cu artă şi deasemenea crea opere de artă destinate să trăiască o întreagă dimineaţă, chiar făcută din milenii sau mai mult. Nu, nu se poate preamări îndestul. Numai că trebuie să ne grăbim căci s-ar putea să nu fie departe ceasul în care să se fi umflat ca-n fabula aceea prea mult broasca.

din Caiet pe patru ani (traducere de Florin Chiriţescu) PENTRU O FLOARE TĂIATĂ

Stinsă în fragedă vârstă se poate spune că ai schimbat tu lumea?

Aceasta pentru mine e o certitudine ce n-o pot împărtăşi altora. Nicicând nu suntem siguri de noi înşine care avem totuşi ochi şi mâini să ne vedem, să ne atingem.

O urmă invizibilă nu-i din această pricină 42

Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor și translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975.Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecți ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este inițiatorul și reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori „halucinant", evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspirația spre libertate, dar și dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanți poeți italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti și Umberto Saba.

Spenta in tenera età può dirsi che hai reso diverso il mondo ?

Questa è per me certezza che non posso comunicare ad altri. Non si è mai certi di noi stessi che pure abbiamo occhi e mani per vederci, per toccarci.

Una traccia invisibile non è per questo meno segnata? Te lo dissi un giorno e tu: è un fatto che non mi riguarda.

Sono la capinera che dà un trillo e a volte lo ripete ma non si sa se è quella o un’altra. E non potresti farlo neanche te che hai orecchio.

CINE STĂ ŞI ASCULTĂ

Printre mulţii profeţi bărboşi care roiesc în jur vreunul va fi atins cumva şi adevărul, dar l-a atins cu degetul apoi şi l-a retras.

Căci adevărul frige.

Tot ce se mai poate spune este că de se mai poate trece peste asta se face cu-nvoirea acelui ce nu poate să treacă peste noi.

Probabil că e rău pentru noi toţi şi nu un motiv de orgoliu.

Dacă acel ce ne-a pus în locu-acesta uneori poate mâinile să-şi spele asta înseamnă că Ahriman e în atac şi nu vrea să se lase.

CHI È IN ASCOLTO

Tra i molti profeti barbati che girano intorno qualcuno avrà anche toccato la verità ma l’ha toccata col dito e poi l’ha ritratto.

La verità scotta.

Il più che possa dirsi è appunto che se può farsene a meno questo è voluto da chi non può

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fare a meno di noi.

Forse è una botta per tutti e non motivo di orgoglio.

Se colui che ci ha posto in questa sede può talvolta lavarsene le mani ciò vuol dire che Arimane è all’attacco e non cede.

UN POET

Mai am puţine zile, dar sper să am prilejul să închin unui tiran ce vine bietele mele versuri. Nu-mi va cere să-mi tai venele ca Neron lui Lucan. Va dori o laudă spontană izvorâtă dintr-o inimă recunoscătoare şi-o va avea-ndestul. Voi putea deasemeni să las urme durabile. În poezie ceea ce contează nu-i conţinutul, ci Forma.

UN POETA

Poco filo mi resta, ma spero che avrò modo di dedicare al prossimo tiranno i miei poveri carmi. Non mi dirà di svenarmi come Nerone a Lucano. Vorrà una lode spontanea scaturita da un cuore riconoscente e ne avrà ad abbondanza. Potrò egualmente lasciare orma durevole. In poesia quello che conta non è il contenuto ma la Forma.

DUPĂ PLOAIE

Pe nisipul umed apar ideograme ca gheara de găină. Mă uit în spate dar nu văd adăposturi sau coteţe de păsări.

Poate-a trecut o raţă obosită, sau poate şchioapă.

N-aş şti să descifrez acel limbaj chiar dac-aş fi chinez. Ar fi de-ajuns un suflu de vânt ca să-l şteargă. Nu e adevărat că Natura e mută. Vorbeşte la întâmplare şi singura speranţă e să nu se ocupe prea mult de noi.

Nr. 3 (55), 2016

DOPOPIOGGIA

Sulla rena bagnata appaiono ideogrammi a zampa di gallina. Guardo addietro ma non vedo rifugi o asili di volatili.

Sarà passata un'anatra stanca, forse azzoppata.

Non saprei decrittare quel linguaggio se anche fossi cinese. Basterà un soffio di vento a scancellarlo. Non è vero che la Natura sia muta. Parla a vanvera e la sola speranza è che non si occupi troppo di noi.

GOLUL

A dispărut şi golul unde te puteai cândva refugia.

Acum ştim că şi aerul e o materie care ne apasă.

O materie imaterială, mai rău nici că puteam păţi.

Nu-i destul de plin pentru că trebuie să-l populăm cu fapte, cu mişcare ca să putem spune că-i aparţinem şi nu scăpăm de el nici când murim.

Să îl ticsim cu obiecte pe cel ce e singurul Obiect prin definiţie fără ca lui să-i pese ruşinoasă comedie. Şi cu ce zel jucăm în ea!

IL VUOTO

È sparito anche il vuoto dove un tempo si poteva rifugiarsi.

Ora sappiamo che anche l’aria è una materia che grava su di noi.

Una materia immateriale, il peggio che poteva toccarci.

Non è pieno abbastanza perché dobbiamo popolarlo di fatti, di movimenti per poter dire che gli apparteniamo e mai gli sfuggiremo anche se morti.

Inzeppare di oggetti quello ch’è il solo Oggetto per definizione senza che a lui ne importi niente o turpe commedia. E con che zelo la recitiamo!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Eugenio Montale

Page 52

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

jeune fille de campagne, corrotta dalla metropoli, da lenoni famosi...

Era forse novembre, un tumulo di conchiglie nell’alito della betulla nana...

Stele stoarse de vlagă

GEO VASILE Era parcă noiembrie...

Pe Galatea, iubită cu disperare de ciclopul Polifem, o ştiai din seara când apăruse în localul Ilisssos, erai cu un tip din podişul Pamir, cinzeci de ani, figură de academician-curvar, vorbea o franceză acceptabilă, afaceri şi turism sexual la București…

Scârbit de jenantul spectacol al lui Silen, sosit între timp, sfânt băutor beat criţă, ai luat-o de mână şi-ai dus-o la casa vameşilor, aproape blondă, jeune fille de campagne stricată de metropolă, de codoşi vestiţi…

Era parcă noiembrie, un tumul din cochilii în adierea de mesteacăn pitic...

Era forse novembre

Galatea, amata disperatamente dal ciclope Polifemo, la sapevi da quando era apparsa da sola nel locale Ilissos, in quella sera, tu eri con un tipo dell’altopiano di Pamir sui cinquanta, figuraccia d’accademico-puttaniere, parlava un francese accettabile, affari e turismo sessuale a Bucarest...

Schifato però dal penoso spettacolo di Silen, che era arrivato nel frattempo, santo bevitore, briaco fradicio, l’hai presa per mano portandola alla casa dei doganieri, quasi bionda,

Pe platoul nocturn al cerului s-au ivit stelele stoarse de vlagă în apa candidă a orbitelor noastre, ascunşi într-un buncăr aseptic unde ne apărăm de tornade, ne-am afundat într-o oarbă uitare, avem mult de lucru, în noaptea asta, multe aventuri de-amintit despre eleva bucolică cu vene ermetice, despre basoreliefurile ei în uniformă, pulbere acum rătăcitoare printre Urse... În vreme ce în sicriul pinului tău mereu verde se înteţeşte neagra ninsoare.

Stelle spossate

Sul vassoio notturno del cielo sono spuntate le stelle spossate nell’acqua candida delle nostre orbite…nascosti in un bunker asettico dove ci difendiamo dai tornado, siamo immersi în un cieco oblio, avremo molto da svolgere questa notte, molte avventure da rammentare sull’allieva dalle vene ermetiche, sui di lei bassorilievi in divisa, adesso fatti polvere vagante tra Orse...

E SFÂRȘITUL

Din păcate sau din fericire, iubirea se-aseamănă delirului...

Proiectăm părți din noi asupra Celuilalt, vedem în el ceea ce ne lipsește nouă sau ceea ce ne place din noi, altfel spus nu-l vedem pe Celălalt, iar

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE când acesta în chip inevitabil se dezvăluie, iluzia noastră se surpă, inima ni se frânge, credem că am fost înșelați, e sfârșitul...

Suntem ca globurile-acelea cu felurite fațete, efecte de culori și lumini, din discoteci, se rotesc necontenit, arătând de fiecare dată câte una.

Când fațetele a două goburi se iluminează și se învârt în chip magic în același timp, este epifania iubirii, dar când Celălalt este blindat în iubirea de sine, Vidul nostru lăuntric iese la iveală și ne înfricoșăm.

E’ LA FINE

Purtroppo o fortunatamente l'amore somiglia ad un delirio...

Proiettiamo pezzi di noi sull'Altro, vediamo in lui quello che ci manca o quello che ci piace di noi, in definitiva non vediamo l'Altro, e quando questi in fine si rivela, è il crollo dell'illusione, ci sentiamo traditi il cuore spezzato, è la fine.

Siamo come quelle palle sfaccettate a colori e luci delle discoteche, ruotano senza tregua mostrando una faccetta per volta...

L’epifania dell’amore è quando le faccette di una palla e quelle di un'altra per magia si illuminano ed il loro moto è sincrono, ma quando l'Altro è blindato nell’amore di sé, ecco che si denuda il nostro Vuoto interno e siamo sgomenti.

Nr. 3 (55), 2016

ACT VITAL DE IUBIRE

Când toată viața ta e o apă stătută, goală de sens, plină de vanităţi păgâne... sinuciderea, gest suprem de liberă alegere, este singurul chip de-a exprima ceva, poate chiar marea ocazie de-a săvârşi în nume propriu un unic act vital de iubire... Și mult mai trist decât a-ţi rata propriul vis, este-mplinirea lui...

Tot astfel apele fluviului ţâşnite din munte ca să viseze marea, se fac tot mai palide la faţă, aflând că li se-apropie sfârşitul ...

VITALE ATTO D’AMORE

Quando tutta la tua vita è acqua stagnante, vuota di senso e piena di vanità pagane: il suicidio, eccelso gesto di libera scelta, è il solo modo di esprimere qualcosa, forse la tua grande occasione di portare a fine un unico vitale atto d’amore...

Molto più triste del fallimento del tuo sogno, è il suo compimento...

Così le acque del fiume sgorgate dalla montagna per sognare il mare, diventano sempre più pallide in faccia pian piano che avvertono l’abisso. © Geo Vasile

Geo Vasile s-a născut în București, la 21 iunie 1942.

Este critic literar, prozator, poet și un cunoscut italienist. Este autorul mai multor volume, între care: Pluralul românesc. Cartea cu prețul vieții; Poezia română între milenii; Proza românească între milenii; Profili letterari italo-romeni (ediție bilingvă); Poezie română contemporană. Mărci stilistice; Europa în cincizeci de romane; Nimfe&Kimere.

Ninfe&Kimere, în română și italiană; Psycho@terra. pia, în română și italiană, Edizioni Lietocolle, Faloppio, Como, 2012; Poesie del Ghetto&Eden", în română și italiană, inedite, 2013 etc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE CINE MAI ARE TIMP?

VIORELA CODREANU TIRON

SOLTANTO ADESSO…

Mi divido gli anni della maturità sulle stesse pianure sventate dell’infanzia, dove – appena adesso – scopro il dolore e lo strappo del capello bianco della madre.

Flăcări aprige se învolburează în străvechile inimi din încăperile trupului.

Dar cine mai are timp să vadă cum reflexele sângerii ale flăcărilor se-mperechează cu umbre prelungi? Şi cum din văzduhul amurgului cad cristale albastre – de gheaţă?

Cum gândurile viscolite aduc amintiri grele şi le leapădă în aceleaşi încăperi preapline de-acum?

Cine?...

Focul rupe din mine, cu mânie şi-nverşunare rupe... Şi tu?...

Tu, plângi că te doare imaginea flăcării?

ABIA ACUM...

L’OCCHIO DEL SONNO

Îmi despic anii maturităţii pe-aceleaşi câmpii nesăbuite ale copilăriei, unde - abia acum - descopăr durerea şi sfâşierea din firul de păr alb al mamei.

Negli occhi del sonno perduto dormirò nel ventre della terra fino a quando il tuo cuore libererà il cerchio di fuoco che mi lega al corpo della sorgente che scorre naturale, ma contro la natura sgorga dal deserto.

CHI HA ANCORA TEMPO?

Fiamme indomite si contorcono nei cuori antichi dentro le stanze del corpo.

Ma chi ha ancora tempo per vedere come i riflessi sanguigni delle fiamme s’accoppiano con oblunghe ombre?

E come dall’aria del tramonto cadono cristalli blu - di ghiaccio?

Come i pensieri in tempesta riportano grevi ricordi e li getta nelle stesse stanze ormai strapiene?

Chi?...

Il fuoco mi sbrana rabbioso, spietato mi sbrana…

E tu?...

Tu, piangi perché ti fa male l’immagine della fiamma?

OCHIUL SOMNULUI

Prin ochii somnului scăpătat voi dormi în pântecul pământului până când inima ta va slobozi cercul de foc ce mă leagă de trupul izvorului ce firesc curge, dar nefiresc ţâşneşte din pustie.

STRAZIANTI SILENZI

Come coprire la fontana in cui esplodono sorgenti antiche? quando oltre il riflesso dell’attimo risponde solo l’eco della fontana recondita nel silenzio dell’acqua che s’insinua nella pietra della riva?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

DUREROASE TĂCERI

ALTROVE….

Cum să acopăr fântâna în care se desfundă izvoarele vechi? când dincolo de răsfrângerea clipei răspunde doar ecoul fântânii ascuns în tăcerea apei ce se strecoară în piatra de mal?

Sono l’aria che echeggia nel grido aggrappandosi al tutto che le appare per avere una risposta, un mistero abissale.

Da qualche parte lontano-vicino si sentiva il lamento squarciato, doloroso, di qualcosa incompiuto-indefinito.

— Cosa c’era???!!!

Per te: ― Nulla!

Per me: ― il Grido e la Risposta si separavano per sempre, senza essersi mai incontrati!

RITORNO

Ho disteso tutti i miei anni sui petali della pioggia, lentamente a lavarmi i peccati oltre i quali, senza fine, passeranno gli attimi della notte trafitti dal bagliore degli esperi di ritorno al mattino della parola. ÎNTOARCERE

Mi-am aşternut anii întregi pe petalele ploii, încet să-mi spele păcatele peste care, fără sfârşit, vor trece clipele nopţii străpunse de strălucirea luceferilor întorşi în dimineaţa cuvântului.

UNDEVA...

Sunt aerul care vuieşte în strigăt agăţându-se de tot ce-i iese în cale pentru a căpăta un răspuns, un adevăr, o taină adâncă, adâncă!...

Undeva - departe-aproape se auzea tânguirea, sfâşietoare, dureroasă, a ceva neîmplinit, nedefinit. ― Ce era ???!!!

Pentru tine:― Nimic!

Pentru mine: ― Strigătul şi Răspunsul se despărţeau pentru totdeauna, fără să se fi întâlnit!

NULLA DIPENDE DA NOI

Versiune în limba italiană, Geo Vasile

Tutto fu preso nell’ultimo vortice di un immane turbine che scorrerà, adagio, indietro, nel deserto dal quale nacque, ritornando ancora e ancora alle sabbie delle dune scolpite dalle mani e dalla rabbia del vento.

NIMIC NU DEPINDE DE NOI

Totul a fost prins în ultima volbură a unei mari vâltori şi va curge, domol, înapoi, în deşertul din care s-a născut, revenind, iar, şi iar, la nisipul dunelor sculptat de mâinile şi mânia vântului.

Sandro Botticelli – Naşterea lui Venus , detaliu Sandro Botticelli (n. 1 martie 1445, Florenţa - d. 17 mai 1510, Florenţa) v. Şi nr. 3 (43) 2015, „570 de ani fără Botticelli“.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

RELU COŢOFANĂ43 Le poème amoureux

je suis le poème amoureux un pauvre artiste réincarné dans ses mots en me lisant on fait l'amour tu viens de caresser lentement un à un mes mots maintenant tu as touché mon verbe avec ton regard assoiffé je cherche ta bouche avec les syllabes de mes lèvres la chaleur de ma métaphore te couvre on s’aime prosodiquement ligne par ligne jusqu’à la dernière strophe tu dis que tu m’aimes et je t’ invite à lire le poème suivant jusqu'à ce que nous aimions page par page le livre de notre vie

Poemul îndrăgostit

eu sunt poemul îndrăgostit un biet artist reîncarnat în slove citindu-mă faci dragoste cu mine tocmai mi-ai mângâiat încet unul câte unul cuvintele 43

Coţofană Relu - Profesor de limba franceză, doctorand la Universitatea Paris 3-Sorbonne Nouvelle, Franța, promotor cultural; creator şi fondator al site-ului Confluenţe lirice, coordonator al unor volume de antologie de poezie şi proză. A publicat vol. de poezie A la recherche du temps irréel.

acum mi-ai atins cu privirea verbul însetat îţi caut gura cu silabele buzelor mele căldura metaforei te cuprinde ne iubim prozodic vers cu vers până la ultima strofă îmi spui că mă iubeşti iar eu te invit să citeşti următorul poem până când ne vom iubi filă cu filă cartea vieţii noastre

Icar

dorul de înalt mi-a dat avânt şi-am început să zbor aveam tot ce-mi trebuie aer în piept și pas înaripat nu știusem că și cerurile se vând și se cumpără ca la bursă când mă pregăteam să ating înaltul apărea cineva care-l muta mai sus doar aşa ca să par ridicol apoi se amuza și mă întreba de la ce partid sunt dacă aveam invitație costum și cravată nici să cad confortabil nu mă lăsa întotdeauna apărea cineva care-mi trăgea preșul de la sol pentru că nu corespundeau culorile și sigla o voce politicoasă mă îndruma : circulați în sens giratoriu vă rugăm circulați

Le dernier hiver

l’hiver arrive parfois même en plein été il serpente dans le froid déjà installé entre nous en vain j’essaie de te réchauffer l’hiver s’est déposé comme un givre d’été

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sur le sable chaud alors j’ai saisi le ciel dans mes bras et je suis parti à la recherche des pôles mon amour on annonce un dernier hiver entre nous

je voulais t’aimer au singulier aller-retour comme un macho biblique mais en moi fourmille la ville

La solitude Ultima iarnă

iarna vine uneori pe furiş chiar în plină vară se strecoară ca un şarpe în frigul dintre noi oricât aş fi vrut să te încălzesc iarna s-a aşezat ca o brumă de vară pe nisipul încins atunci mi-am luat cerul în braţe şi am pornit în căutare de poli iubito se anunţă o ultimă iarnă între noi

la solitude est une aimable dame un jour elle m'a appelé et m’a dit ne pleure pas je suis avec toi pour toujours mais tu ne l'as pas remarqué j'étais la sage-femme à ta naissance pendant l’enfance nous avons joué ensemble j'étais ta fidèle maîtresse pendant le mariage je ne te quitterai ni ton dernier jour tiens personne n’est seul sur la terre je suis toujours avec vous

Orașul din mine

în mine sălășluiește un oraș cu clădiri somnambule și străzi mahmure cu aer viciat de dorințe murdar de lume de la aortă și până la carotidă păstrez iubirea de azi învelită-n ziarul de ieri aş fi vrut să te iubesc la singular tur-retur ca un macho biblic dar în mine forfotește orașul

Singurătatea

singurătatea o doamnă amabilă m-a sunat într-o zi și mi-a spus nu te mai plânge uite eu sunt cu tine mereu dar nu ai observat la naștere ți-am fost moașă în copilărie ne-am jucat împreună în căsnicie ți-am fost amantă fidelă nu te voi părăsi nici în ultima zi nimeni nu e singur pe pământ eu sunt mereu alături de voi

La ville en moi

en moi il y a une ville avec des bâtiments et des rues somnambules à l’air vicié de désir tout sale de ce monde à partir de l'aorte jusqu’à l'artère carotide je garde l'amour d’aujourd'hui enveloppé dans le journal d'hier

versuri şi versiune în limba franceză © Relu Coţofană

Rubrică realizată şi prezentată de George Gh. Ionescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dragoste și război

Autor: Diana Dobrița Bîlea Consultant științific: comandor dr. Ioan Damaschin, istoric de marină militară De la gară până în port, Savin făcu doar câteva minute. Îl durea fiecare secundă. Distanța se divizase în infinite spații guvernate de teroare.

Străbătu drumul prin port fără să-și conștientizeze picioarele, întrucât cei ce îl împingeau înainte erau pașii interiorității.

- Nava „Struma“ cu evrei? întrebă pe unul dintre soldații care stăteau de pază.

- A plecat, domnule aspirant, răspunse marinarul. Cred că se mai vede în zare... Da, iat-o!

Savin se retrase pentru a rămâne singur cu marea și cu nava care-i ducea departe femeia și copilul nenăscut. Urcă pe o macara și acum nava deveni puțin mai mare, dar nu de ajuns pentru a putea să mai deslușească ceva. Observa, doar, că pata albă care se mai zărea căpăta încetul cu încetul chipul iubirii lui. Era ca și când nava aceea ar fi plecat din carnea și din oasele sale, lăsându-l infirm.

Simțea miile de fire, groase ca niște parâme, care, smulgându-se din pieptul lui cu putere, îl deșirau în zbaterea de a-l trage după ele în mare până la „Struma“. Firele vibrau asurzitor în timp ce se întindeau, descompunându-l.

Surprins el însuși de izbucnirea sa, se auzi strigând: - De ce mi-ați răpit copilul? Unde mi-l trimiteți? E al meu, eu sunt român! Copilul meu e român!

Dar nu era nimeni acolo căruia să-i ceară imediat socoteală, nimeni să-i ofere o speranță mai puțin astringentă, nimeni să ia asupra sa responsabilitatea acelei întâmplări dureroase. Nu avea cu cine să se bată, deși dușmanul mișuna peste tot, invizibil și de neatins, din ce în ce mai puternic și mai neîndurător. Își dădu seama că îi curgeau lacrimile și ridică mâna să și le șteargă repede, pentru a nu pierde ultimele imagini concrete ale iubirii sale.

Sorbi cu nesaț pata tot mai încețoșată, înghiți de mai multe ori, cu lăcomie, bucurându-se de gustul dulce-amar. Când retina nu-i mai spuse nimic, des-

Nr. 3 (55), 2016

chise ochii mai larg și înghiți din nou. Urme dulciamare îi mai călăuziră puțin simțurile, cât timp zarea se pregătea să ascundă pentru totdeauna vasul „Struma“. Își folosi apoi memoria și ținu privirea strâns fixată pe linia orizontului, în locul unde văzuse nava dispărând. Curând, nici această încrâncenare nu-l mai ajută. Coborî de pe macara cu picioarele tremurându-i și cu un singur gând: „Ce fel de tată e acela care nu e în stare să aibă grijă de copilul său?“ Singura promisiune pe care putea să șio facă era să-i caute pe amândoi, mamă și fiu, în Palestina, la sfârșitul războiului. Atunci, își dori din toată inima ca Germania să piardă războiul, Hitler să fie spânzurat pentru crimele comise și din antisemitism să nu mai rămână decât istorie amară.

Se întoarse acasă și, pentru prima dată, vorbi cu Niculina despre marea durere a sufletului său.

Femeia îl mângâie pe creștet și îi spuse vorbele pe care le auzea la părintele duhovnic când mergea să se spovedească: - Nu știi că îngerii ne invidiază pe noi, oamenii? Nu de altceva decât pentru că noi putem să suferim pentru Dumnezeu, în timp ce ei n-au suferit niciodată pentru El. - Poate că și eu ar trebui să vorbesc cu un preot, mamă, zise el. Mâine trebuie să mă întorc la nava-bază, poate că vom pleca imediat în misiune, nu știu. Tot ce știu e că îmi va fi greu să mai fiu eu.

Niculina se jucă în părul lui așa cum făcuse cu toți copiii ei când erau mici. Zise: - Savine, Rebecca și fiul tău s-au dus departe, n-are rost să-ți sfărâmi sufletul. Să știi tu, timpurile curg ca apele și noi, atâta cât suntem peaici, trebuie să trăim și să ne facem datoria de oameni. Când Dumnezeu o să-ți permită, o să-i revezi. Tu rămâi întreg.

Tăcură un timp, apoi Savin mărturisi: - Nu știu de ce, fiica generalului Lăzăroiu reușește să mă liniștească. De fapt, muzica ei. Și am observat că-mi place și mie să cânt la pian. Pentru un timp, sunetele acelea scot din mine durerea, oricare ar fi ea...

- Du-te la fata generalului și cântă la pianul ăla dacă te liniștește. Țin să-ți spun că am auzit numai cuvinte de laudă despre tânăra asta. M-aș bucura să o aduci din când în când pe la noi. Crezi că o s-o deranjeze casa noastră sărăcăcioasă?

Savin o privi cu un pic de reproș:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Nu casa noastră ar deranja-o, mamă, ci faptul că eu iubesc o altă fată.

Niculina prinse a murmura un cântec. Era un fel de tânguire, un monolog în fața lui Dumnezeu. Se întrerupse doar ca să spună: - Îmi doresc ca fata aia să lase și casei noastre o bucățică de Rai, fără pian, doar cu sunetele din vocea ei.

Savin se răzvrăti: - N-o aduc, mamă. Și-ar face iluzii degeaba, pentru că eu o iubesc pe mama copilului meu nenăscut.

Niculina nu răspunse, ci își continuă cântecul tânguit.

Seara, nu mai ajunse în casa generalului, deși toți membrii acelei familii îl așteptau să-l îmbrățișeze cu bucurie. Rămase să stea mai mult de vorbă cu Horia și să doarmă în liniștea casei părintești, între paturile goale ale fraților săi. La culcare, adresă câte un gând fiecăruia dintre absenți și rămase, apoi, fixat în universul inefabil reprezentat de fiul său. Pentru prima dată, acest cuvânt i se păru mare și greu, plin de tot adevărul lumii. Niciun alt cuvânt n-ar fi reușit să cuprindă între hotarele sale viața, iubirea, lumina zilei, sensul lucrurilor. După această reflecție, se bucură că avea să aibă copilul. Știa că îl va aduce lângă el imediat ce i-ar fi permis conjuncturile vremii și asta îl umplea de sentimente înalte de fericire, cu totul altfel decât cele pe care le cunoscuse până atunci. (...) În această imensitate lipsită de străzi, doar cu două drumuri, unul spre viață și altul spre moarte, îl întâlni pe profesorul de filozofie și se opriră să stea de vorbă. Găsise și el o bucată de lemn zdravăn și se ținea cu tărie de aceasta. Bărbatul era preocupat de clipa morții. O simțea aproape și o aștepta să vină. Nu mai spera că o poate face să se răzgândească.

- Ce este moartea, domnule profesor? îl întrebă Rebecca.

- Un moment, draga mea, îi răspunse el. Un moment de trecere către altceva.

- Ce altceva? Poate fundul mării?

- Noi suntem suflet, nu corp, domnișoară.

Suntem părți de lumină, nu de întuneric. Ce ne pasă unde se duce haina care ne îmbracă sufletul?

- Iar lumina către care mergem spre întregire ce reprezintă?

- Iubirea.

Nr. 3 (55), 2016

- A cui?

- A mea, a dumitale, a tuturor organismelor vii, a Terrei, a celorlalte planete.

- Dar iubirea lui Dumnezeu?

- Dumnezeu e iubirea strânsă laolaltă. Iubirea de pretudindeni.

- Vreți să spuneți că Dumnezeu este un produs al nostru, mai mult sau mai puțin puternic, în funcție de capacitatea noastră de a transmite iubire?

- Dă-mi dumneata o altă definiție a lui Dumnezeu în clipa de față, zise profesorul de filozofie. Convinge-mă că nu ura și lipsa de iubire ne-au adus aici, în infernul apei.

- Atunci, Dumnezeu a încetat să mai existe?

- O, ba da, Dumnezeu există.

- Sunteți ironic?

- Nu, trebuie să fii nebun să crezi că Dumnezeu poate muri și învia, că stă la cheremul oamenilor. Doar că ne dă ceea ce merităm. Avem consecința faptelor noastre, nu individual, cum se întâmplă de obicei, ci în bloc. Azi evreimea, mâine alții, poimâine restul.

- Credeți că nu e un Dumnezeu suficient de bun?

- Cred că este exact așa cum îl determinăm noi să fie. Depinde întotdeauna de noi, înțelegi? De iubirea sau de neiubirea noastră. Noi îl facem puternic sau slab. Sunt prea multe inimi încărcate de ură la ora actuală și ura aceasta contaminează tot: apa, pământul, aerul, pădurile. Dumnezeu contracarează cu iubirea rămasă, dar de unde să ia atâta, dacă, din cauza necazurilor, sunt tot mai puțini cei ce trudesc la îngroșarea acestui scut de apărare?

Eu aș vrea să nutresc doar sentimente de iubire, știu că ele ar mai salva câte ceva, dar nu pot, nu mai pot. Mi-e foarte frig și simt prea aproape moartea ca să nu mă revolt împotriva celor ce m-au condamnat fără să am o vină. Ar trebui să nu-i urăsc și să-i iert. Dumnezeu ar primi astfel o anumită cantitate de iubire și l-aș ajuta să mai salveze pe câte cineva, dar eu nu mai am putere să-mi impun astfel de generozități, deși aș vrea s-o pot face. Simt că urăsc. Mai rău e că nici nu știu exact pe cine. Ce sunt naziștii? O pătură de oameni pe care nu-i cunosc. Nici ei n-au auzit vreodată de mine și totuși, dacă aș merge la ei și le-aș spune că sunt evreu, nar avea altă dorință decât să mă omoare. Cine e Hitler? Nu l-am văzut niciodată, nu l-am privit în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ochi, poate că în străfundul sufletului său nici nu este atât de rău pe cât se crede. Cine e Stalin? De ce a furat pământurile României, forțându-ne astfel să ne aliem cu naziștii și să luptăm contra lui? Poate că nici el nu e o ființă abominabilă, poate că și el nutrește sentimente nobile pentru cineva. Iar răutatea este o boală, este lipsă de educație, mai mult decât o trăsătură de caracter. Atunci, către cine să-mi îndrept ura? Poate către englezi, pentru că ei au refuzat să ne primească în Palestina? Dar cine sunt acești englezi? Ce chipuri au? Ce vise, ce slăbiciuni, ce neputințe le devoră ființa pentru a fi în stare să hotărască moartea atâtor oameni nevinovați?

- Trebuie să trăim, domnule profesor, îi zise Rebecca, ținând în continuare copilul cu o mână și sprijinindu-se cu cealaltă de bucata sa de lemn. Vom căuta acești oameni, îi vom privi în ochi și vom afla ce fel sunt și cât de mult au îngreunat misiunea lui Dumnezeu de a menține pacea și iubirea în lumea pe care cu bucurie și, aș zice eu, cu un pic de naivitate, a creat-o.

- Ar trebui să trăim, o corectă profesorul cu o jumătate de voce.

- Mai mult ca niciodată, să îndrăznim să sperăm că vom fi salvați!

- Cine să ne salveze, copilă? Nu înțelegi că ne-au trimis la moarte sigură? Nimeni nu voia să ne primească și de aceea s-a găsit această soluție. Așa, au scăpat rapid de noi. Ne vor lăsa aici cam două zile, deși e mult prea mult. Vom îngheța și noi, cei puțini rămași încă deasupra valurilor. Apoi, se vor spăla pe mâini și vor lua liniștiți cina. Noi nu vom mai fi decât o problemă rezolvată.

- Nu mai găsiți echilibrul în nimic, domnule profesor?

- Echilibru... Sunt fericit că am reușit să mai vorbesc cu un om înainte de a muri. Sper să mă găsească lumina cât mai curând dincolo.

- Nu vreți să mai trăiți, domnule profesor?

Profesorul vorbea din ce în ce mai greu.

Avea buzele înghețate și nu mai reușea să țină ochii deschiși.

- Aș vrea, cum să nu, aș vrea, de aia m-am și îmbarcat pe „Struma“, ca să fug de moartea care mă urmărea. Dar se pare că m-a ajuns de la urmă...

Rebecca se uită la el îngrozită. Îi văzu ultima privire către cerul înalt, ciudat de albastru și de senin pentru încărcătura acelor clipe, frântura

Nr. 3 (55), 2016

de zâmbet și o bunătate fără margini inundându-i chipul. „A reușit în cele din urmă să ierte“, își spuse Rebecca, admirându-i chipul devenit miraculos de frumos.

După ce îi concese cele câteva clipe în scopul împăcării cu oamenii și cu Dumnezeu, moartea îi trase „haina sufletului“ către adâncurile mării.

Dispariția în veșnicie a profesorului n-o mai sperie pe Rebecca. Văzuse deja prea multe ca s-o mai mire sau s-o mai revolte moartea nedreaptă a încă unui om. Se întrebă, totuși, în baza cărui adevăr îndrăzneau unii oameni să decidă în locul lui Dumnezeu moartea altor semeni. Oricât căută un răspuns, nu-l găsi. Strânse mai tare copila în brațe după ce se asigură că era caldă încă și privi în zare, în speranța apariției unui vas. Nu văzu vapoare, ci pe Daniel, care tocmai găsise un obiect plutitor și îl înconjurase cu amândouă brațele în dorința de a se mai odihni puțin. Când se văzură, se întrebară întrun singur glas: - Trăiești?!

Erau atât de bucuroși încât, dacă ar fi putut, s-ar fi îmbrățișat.

- Fetița e a lui Isaac, mi se pare? întrebă Daniel.

- Da, ai ei s-au dus... Isaac m-a rugat s-o salvez.

- Ai controlat?... Doarme sau e...?

- E caldă și respiră, îl asigură ea.

- Ce rezistență! se miră Daniel. Să vedem cât timp o să mai rezistăm noi. Au trecut, presupun, câteva ore bune. S-au stins aproape toți.

- Nu-mi mai simt degetele, Daniel, se plânse Rebecca. Mă tem să nu scap fetița. Măcar ea să supraviețuiască... Va veni cineva, o navă, o șalupă, so fi auzit explozia pe undeva, nu-i așa?

Daniel nu răspunse pentru că nu avea în minte niciun cuvânt de încurajare. Era la fel de disperat ca și ea. La fel de înghețat. Vederea fetiței care se încăpățâna să nu moară de frig îi împrospătă însă forțele. Privi și el în toate părțile, doar-doar va zări vreo navă salvatoare, dar zarea îl lovi cu pustiul ei.

Târziu, după ce li se terminară cuvintele, puterile, voința de a rămâne în orice clipă pregătiți să lupte cu moartea ce aștepta lângă ei răbdătoare, apăru în zare o barcă aruncată de la bordul navei „Struma“ de către explozie. Primul o văzu Daniel și

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE i-o arătă și Rebeccăi, pentru a se asigura că nu avea vedenii. (...) Fetița începu să plângă. Încercă să dea din mâini și din picioare, dar nu putea.

- Să ne luăm în brațe toți trei, propuse Daniel. Doar așa ne putem încălzi puțin. Copila asta e un sloi de gheață.

- Se îmbrățișară, strângând copila între ei.

Rebecca încercă să înțeleagă dacă atingea spatele lui Daniel. Nu reuși să afle. Văzu că și tânărul lupta cu somnul, deși brațele sale făceau ca barca să înainteze spre țărm.

- Daniel, zise Rebecca, în caz că nu ajung...

Trebuie să-ți spun că sunt însărcinată. Probabil că pruncușorul meu a plecat în lumea îngerilor. Când poți, întoarce-te în România și caută-l pe Savin Gheorghiu... ofițer de marină... Spune-i că voi fi mereu cu el pe mare. Cântecele pe care le va auzi pe ape vor fi ale mele, căci eu voi fi sirenă. Va mai auzi un glas, cel al puiului ei, care va cânta pentru tati... Îmi pare rău că nu-i voi dărui copilul acesta. Dar vom fi mereu împreună... pe mare. Pe pământ, poate să fie cu cine vrea, dar pe mare va fi al meu și al copilului nostru... Să-mi scoți brățara și să i-o dai lui.

Spune-i că mi-ar plăcea să știu că o va purta fiica sa...

- O să-l caut pe ofițerul Savin Gheorghiu și o să-i spun toate astea, Rebecca, promit. Dacă supraviețuiești tu și mor eu...

- Te rog să reziști pentru fetița aceasta, Daniel... E clar că ea are de gând să trăiască... Îți va fi recunoscătoare toată viața...

Pronunțase cuvintele cu dificultate. Închise ochii, apoi făcu eforturi să-i redeschidă. Nu mai reuși. Daniel îi spunea ceva, dar ea nu-l înțelegea, apoi i se păru că o lovea peste față. Nu mai conta, somnul o împietrise. Nu mai simțea nici frigul și, deși credea că avea ochii închiși, văzu valurile mai albastre și mai diafane ca niciodată. Înmuie un deget în apă, constată că era caldă și făcu un salt ca o boltă. Văzându-și coada frumoasă și catifelată, înțelese și zâmbi: devenise sirenă.

© Diana Dobrița Bîlea

Nr. 3 (55), 2016

VAVILA POPOVICI Despre minciună și perfidie

„Nimeni nu este așa de nebun încât, pus să aleagă, va alege războiul, nu pacea. În timp de pace, copiii își îngroapă părinții. În război, părinții își îngroapă copiii.” – Herodot „Ne scăldăm toţi în minciuni;/ cu minciuni încercăm să ne salvăm din încrengătura altor minciuni./ Adevărul nu ne mai este demult prieten!...” Așa îmi începeam cândva un poem…

Dacă există termenul de Diplomaţie ca fiind „arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiuni sau grupuri diverse”, ajutând la stabilirea unui climat liniștit, trist este că nu totdeauna partenerii respectă convențiile. În diplomație intervine deseori minciuna, ca o afirmație contrazisă de observație, realitate, sau de bun simț. Iar minciuna produce de cele mai multe ori confuzie, oferă false speranțe și este, până la demascarea ei, în favoarea celui care o practică.

Există diferite feluri de minciuni, printre care putem enumera: minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau a unei mulțimi, cu posibilitatea manipulării intențiilor și comportamentelor altora în favoarea unui singur individ; minciuna contextuală în care se afirmă doar o parte a adevărului, știind că sunt necesare unele informații, dar și faptul că fară informații, nu poate fi crezut cel ce minte. Cei care primesc aceste date mincinoase nu le înțeleg, alteori le acceptă pentru a cunoaște in extenso problemele, bazându-se pe spusele elvețianului Carl Gustav Jung (1875-1961): „Cunoaşterea nu se bazează doar pe adevăr, ci şi pe eroare”, urmând a se face ulterior o analiză amănunțită și eficientă, întrucât eroarea este rezultanta unei judecăți strâmbe.

Pentru filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) cunoașterea începe cu senzația care

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trebuie înțeleasă, prelucrată, gândită, calculată, judecată, aceasta ducând în final la un calcul aritmetic, cel de a aduna și scădea, a cântări pierderile și câștigul. Multe greșeli – păcate – sunt date în vileag, unele de natură fizică, dar și multe de natură spirituală, precum: dușmănia, cearta, egoismul, invidia, orgoliul, minciuna. Gândul rău, se spune, vine sub diferite feluri de patimi, printre care gândul de slavă, de putere care include mânia.

Hobbes consideră binele și răul noțiuni relative, ele fiind în funcție de persoană, loc, împrejurări, bine fiind în final ceea ce folosește vieții în comun, răul - ceea ce strică acestei vieţi. Politica o consideră a fi o știință rațională, la fel cu geometria; datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul, de regulă, propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă și să-i supună pe ceilalți, domnind astfel un război al fiecăruia cu ceilalți, pe baza adevărului brutal – „Homo homini lupus” - lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare – și care, cum am mai spus, naște pasiuni, concurență, dorință de glorie. Și interesantă este afirmația: „din moment ce nu dispun de o putere comună care să-i țină la respect, ei continuă să se afle într-o stare de război”. Înșelate pot fi masele în istorie, afirma filosoful nostru Petre Țuțea (1902-1991) în cartea sa Între Dumnezeu și neamul meu, specificând că există două concepții asupra istoriei, una că oamenii mari fac istorie, și alta că masele fac istorie, în democrație personalitățile fiind desemnate de mulțimi. „Popoarele sunt ca pădurile în care găsești copaci viguroși, cioturi, plante chircite și hoituri.

Privită din afară pădurea este grandioasă. Popoarele nu sunt suma indivizilor care le compun la un moment dat. Ele trebuie privite ca întreguri țesute din trecut, prezent și viitor.”

După gândirea filosofului german G.W.F. Hegel (1770-1831) rațiunea guvernează lumea și ea se realizează în istorie; obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său și, în concluzie, afirmă că Dumnezeu face istoria: „Istoria este dezvoltarea naturii lui Dumnzeu într-un anumit element particular […] Trebuie să vină în sfârșit timpul ca producția bogată a rațiunii creatoare, care este istoria universală, să fie înțeleasă.

Nr. 3 (55), 2016

Înțelegerea noastră căuta să găsească teza centrală, după care ceea ce este intenționat de înțelepciunea veșnică, a apărut pe terenul spiritului real și în această măsură studiul nostru este o teodicee”- (existența răului, a nedreptății în lume, nu infirmă bunătatea divină).

Scriitorul și publicistul austriac Stefan Zweig (1881-1942), în cartea Lumea de ieri: Amintirile unui eupopean - (memorii postume) - are observații foarte interesante: „…reflectând în liniște, te-ntrebi de ce a intrat Europa în 1914 în război, nu găsești niciun argument de origine rațională, și nici măcar un motiv. Nu era vorba de niciun fel de idei, erau în discuție doar micile probleme de frontieră; nu pot explica fenomenul decât prin acest surplus de forță, urmarea tragică a acelei energii interne care se acumulase în acești patruzeci de ani de pace, și care voia să se descarce cu violență. Fiecare stat se trezise peste noapte că este puternic, fiecare voia și mai mult, și fiecare voia ceva de la celălalt. […] fiecare credea că în ultimul minut celălalt va bate în retragere; așa își începură diplomații jocul lor de reciprocă tragere pe sfoară […] Încă nu izbucnise panica, dar mocnea o permanentă neliniște […] Era oare posibil ca războiul să se abată asupra noastră fără ca noi să știm de ce și pentru ce?”

Orice am spune, situațiile se repetă în viața oamenilor, dar și a națiunilor - „voite de Dumnezeu”.

Sunt acele „clișee” de care vorbea și Petre Țuțea, datorate confuziilor din cauza neputinței spirituale, în general, și a prostiei. Mihail Kogălniceanu (18171891), omul politic român de orientare liberală, ne amintește tot Petre Țuțea, recomanda măsura în actele spiritului înnoitor: „Nici încremenire în tiparele trecutului, nici anularea lor”, învrăjbirea însă, fiind „calea sigură către cimitirul istoriei”. În afara minciunei, în politică, ca și în viața curentă a oamenilor, intervine perfidia, definită în dicționar ca fiind „o trăsătură de caracter, faptă, manifestare care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciuda aparențelor binevoitoare”. Am citat cândva cuvintele lui Lenin, spuse la vremea sa, pentru exemplificarea definiției din dicționar: „Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste”.

Foarte apropiată acestui defect al caracterului este perversitatea, termen provenit de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la cuvântul latin „perverto”, care înseamnă a ruina, a distruge, a face rău. Conform unui dicționar - „Caracter pervers; imoralitate; depravare; corupție”.

Când s-a apelat la mai multe dicționare, s-a ajuns la concluzia că perversiunea reprezintă schimbarea binelui în rău, cu scopul de a corupe, pentru a-și putea satisface interesele. Schimbarea convingerilor și purtării este favorizată de falsele valori ale societății moderne, comportamentul așa-zis „pervers” a devenit tot mai răspândit.

Este un fapt recunoscut că viața socială modelează trăsăturile de caracter individuale. Dacă secolele trecute, puritane și moraliste, cunoșteau sentimente de rușine și vinovăție, iată că societatea actuală, prin permisivitate și egoism, favorizează perversitatea. Se ridică oamenii fără caracter, imorali, vanitoși care odată intrați în politică, fac orice pentru a se menține, a nu ajunge a fi judecați, luând în brațe o idee care perturbă liniștea omenirii, și invocând o falsă aducere de bine. Ar fi necesar să fim conștienți că există o parte de vină în tolerarea unor astfel de caractere și mai ales trebuie să înțelegem că avem dreptul să ne opunem acestor perversități politice, celor care încearcă minciuna, manipularea.

Aș rezuma în modul următor gândirea rațională, diplomatică a Fericitului Augustin (354430): Dacă observi totul cu răbdare, începi și termini prin a suporta; dacă suporți, înseamnă că tolerezi; dacă tolerezi înseamnă că și accepți, și dacă accepți ceea ce ai văzut, înseamnă că vei fi, în cele din urmă, de acord (îți vei exprima acordul!).

Trăim într-un climat haotic. Nu se mai ține cont de legi, de convenții, se acționează cu o totală ignorare a lor, cu motivații false, perfide. Dacă un lider își permite o atfel de atitudine, ce să mai vorbim de efectul asupra celorlalți membri ai societății? Care este cauza, ce îl determină la o astfel de acțiune, premeditată, camuflată și prea puțin plauzibilă? Competiția exagerată din zilele noastre predispune la lipsa de scrupule, urmărinduse avantaje care au o bază materială și totodată satisfacerea unor orgolii.

Sigur că nu trebuie să devenim obsedați și să ne gândim că suntem înconjurați numai de oameni care ne vor răul. Sunt și oameni bine intenționați, puși în fața unor probleme noi pe care încearcă să le rezolve spre binele și liniștirea oamenilor, însă situația la care s-a ajuns trebuie să facă pe fiecare

Nr. 3 (55), 2016

să gândească și să devină mai atent față de conduita perversă a unora, deoarece perverșii fac rău voluntar pentru a-și atinge scopurile, iar suferința celorlalți le este indiferentă. Perverșii nu sunt capabili de sentimente asemenea unui om obișnuit. Întrebarea este: pot fi numiți nebuni dacă înțeleg că fac rău? Oricum, ei nu au remușcări. A-i ține la distanță este cea mai înțeleaptă metodă. Dar cât timp pot fi ținuți la distanță? Aici instinctul, judecata, inteligența, cred că trebuie să acționeze.

Filosoful francez Henry Bergson (18591941) a analizat instinctul, inteligența și intuiția, spunând că inteligența prin intermediul științei care este opera ei, ne va oferi din ce în ce mai complet secretul operațiilor fizice. Ea se învârte imprejurul vieții, luând din afară, cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, în loc de a intra în el. Dar în interiorul vieții near putea conduce intuiția, instinct devenit dezinteresat, capabil de a reflecta asupra obiectului său și de a-l extinde în mod indefinit. Dacă ea depășește inteligența, „totuși de la inteligență îi va veni zguduitura ce o va fi făcut să urce la punctul care este. Fără inteligență, ea va fi rămas, sub forma de instinct, mărginită la obiectul special care o interesează în mod practic, și exteriorizată de el în mișcări de locomoție”.

Nu putem să nu simțim violența, cruzimea, egoismul, minciuna și perfidia și să rămânem pasivi în fața acestei realități.

Deocamdată unui rău i s-a răspuns cu un alt rău și acestui alt rău urmează să i se răspundă cu un rău și mai mare. Deie Domnul să nu fie așa!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Vavila Popovici, Carolina de Nord

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

învingi şi să mori ar fi trebuit să spunem”. Se uită în

Anatole France

Lucia Patachi

ANATOLE FRANCE - SETEA

ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi continuare din nr.2(54) / 2016 XXV

În timp ce căruţele, înconjurate de jandarmi, mergeau spre piaţa Tronului-Răsturnat, ducându-i la moarte pe Brotteaux şi pe complicii săi, Evariste stătea gânditor pe o bancă din grădina Tuileries. O aştepta pe Elodie. Coborând spre orizont, soarele străpungea cu săgeţile sale înflăcărate castanii stufoşi. Lângă grilajul grădinii, Gloria, pe calul ei înaripat, trâmbiţa din nemuritoarea-i trompetă.

Vânzătorii de ziare anunţau cât îi ţinea gura marea victorie a lui Fleurus. „Da, se gândea Gamelin, victoria ne aparţine. Ne-am adus tributul pentru asta”. Îi vedea pe generalii cei netrebnici târându-şi umbrele condamnate prin pulberea însângerată a acestei pieţe a Revoluţiei, în care pieriseră. Zâmbi mândru gândindu-se că, fără severele condamnări la care îşi avusese şi el partea, astăzi caii austriecilor ar fi muşcat din scoarţa acestor copaci. Şi exclamă în sinea lui: „Teroare salutară, o, sfântă teroare! În urmă cu un an, la vremea asta, apărătorii noştri erau nişte eroici învinşi zdrenţăroşi; pământul patriei era invadat, două treimi din judeţe se revoltaseră. Astăzi, armatele noastre bine echipate, bine instruite, comandate de generali destoinici, preiau ofensiva, gata să aducă libertate lumii. Pacea domneşte pe întreg teritoriul Republicii… Teroare salutară! O, sfântă teroare! Binevoitoare ghilotină! În urmă cu un an, la vremea asta, Republica era sfâşiată de facţiuni; hidra federalismului ameninţa să o devoreze. Acum unitatea iacobină îşi întinde forţa şi înţelepciunea asupra imperiului…”

Cu toate astea, era posomorât. O cută adâncă îi bara fruntea; avea gura amară. Se gândea: „Noi spuneam: Să învingi sau să mori. Ne înşelam. Să

jurul lui. Copiii făceau movile de nisip. La poalele copacilor, cetăţenele, pe scaunul lor de lemn, brodau sau coseau. Trecătorii, în haine şi pantaloni de o eleganţă ciudată, se duceau spre casă, gândindu-se la afacerile sau la plăcerile lor. Iar Gamelin se simţea singur printre ei: el nu le era nici compatriot, nici contemporan. Ce se petrecuse, oare? Cum se făcuse că în locul entuziasmului din anii frumoşi veniseră indiferenţa, oboseala şi, poate, chiar dezgustul? Era vizibil că oamenii ăştia nu mai voiau să audă de Tribunalul revoluţionar şi că ghilotina nu-i mai interesa.

Devenită prea inoportună în piaţa Revoluţiei, o mutaseră tocmai în capătul foburgului Antoine. Chiar şi acolo, când treceau căruţele se auzeau murmure.

Pare-se că unele voci strigaseră: „Destul!”

Destul, când mai erau atâţia trădători, atâţia conspiratori! Destul, când comitetele trebuiau reînnoite, când Convenţia trebuia epurată! Destul, când netrebnicii dezonorau reprezentarea naţională! Destul, când până şi în Tribunalul revoluţionar se punea la cale pieirea Celui Just! Pentru că, lucru oribil să-l gândeşti, dar prea adevărat: Fouquier însuşi urzea iţele, şi numai pentru a-l pierde pe Maximilien sacrificase pompos cincizeci şi şapte de victime târâte la moarte în cămaşa roşie a paricizilor.

Din care criminală milă ceda Franţa? Trebuia salvată, chiar împotriva voinţei ei, şi, atunci când striga îndurare, trebuia să-ţi astupi urechile şi să loveşti. Vai! sorţii hotărâseră: patria îşi blestema salvatorii. Să ne blesteme şi să fie salvată! „E prea puţin să jertfeşti victime obscure, aristocraţi, financiari, publicişti, poeţi, un Lavoisier, un Roucher, un André Chenier. Infamii cei atotputernici trebuie loviţi, cei care, cu mâinile pline de aur şi greţoase de sânge, pregătesc ruina Muntelui, alde Fouché, alde Tallien, Rovère, Carrier, Bourdon.

Statul trebuie să fie eliberat de toţi duşmanii. Dacă Hébert ar fi triumfat, Convenţia ar fi fost răsturnată, Republica s-ar fi prăvălit în abis; dacă Desmoulin şi Danton ar fi triumfat, Convenţia, fără principii, ar fi dat Republica pe mâinile aristocraţilor, ale speculanţilor la bursă şi ale generalilor.

Dacă un Tallien, un Fouché, monştri ghiftuiţi de sânge şi de jafuri, triumfă, Franţa se îneacă în crimă şi infamie… Tu dormi, Robespierre, în timp ce criminalii, îmbătaţi de furie şi de spaimă, plănuiesc moartea ta şi funeraliile Libertăţii. Couthon, Saint-Just, de ce mai zăboviţi şi nu denunţaţi comploturile?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Cum adică? Vechiul regim, monstrul regal îşi asigura puterea întemniţând în fiecare an patru sute de mii de oameni, spânzurând dintre ei cincisprezece mii şi trăgând pe roată alţi trei mii, iar Republica să ezite să mai sacrifice câteva sute de capete pentru siguranţa şi pentru puterea ei? Să ne înecăm în sânge, dar să salvăm patria!…” În timp ce cugeta el astfel, Elodie se apropie în fugă, palidă şi descompusă: - Evariste, ce ai să-mi spui? De ce să nu vii la Amorul pictor, în camera albastră? De ce m-ai făcut să vin până aici?

- Ca să-ţi zic un adio pe veci.

Ea murmură că era nebun, că nu putea să-l înţeleagă… El o opri cu un mic gest al mâinii: - Elodie, nu mai pot accepta dragostea ta.

- Taci, Evariste, taci! Îl rugă să se ducă undeva, mai departe: aici erau priviţi, erau auziţi. După vreo douăzeci de paşi, el continuă, foarte calm: - Eu i-am jertfit patriei mele viaţa şi onoarea mea. Voi muri blestemat, şi nu-ţi pot lăsa, nefericita de tine, decât o amintire detestabilă… Să ne iubim? Oare mai poate cineva să mă iubească pe mine? Oare eu mai pot iubi?

Ea îi spuse că e nebun, că îl iubeşte, că-l va iubi mereu. A fost fierbinte, sinceră; dar simţea şi ea tot aşa de bine ca el, simţea mai bine decât el că avea dreptate. Şi se lupta cu evidenţa.

El reluă: - Nu-mi reproşez nimic. Tot ce am făcut, aş face din nou. Pentru patria mea, am acceptat anatema. Sunt blestemat. Eu m-am scos din rândul oamenilor: niciodată nu mă voi reîntoarce. Nu! Misiunea cea mare nu e încheiată. Ah! clemenţa, iertarea!… Dar trădătorii iartă? Conspiratorii sunt clemenţi? Ticăloşii paricizi îşi sporesc numărul; ei ies de sub pământ, vin în goană din toate părţile: tineri, care mai bine ar fi pierit în armatele noastre, bătrâni, copii, femei, cu masca inocenţei, a purităţii, a graţiei. Şi, după ce i-ai omorât pe ăştia, apar alţii, şi mai mulţi… Vezi şi tu că trebuie să renunţ la dragoste, la orice bucurie, la orice plăcere a vieţii, la viaţa însăşi. Tăcu. Făcută să guste din bucuria plăcerilor tihnite, Elodie se temea de ceva vreme să nu amestece, sub îmbrăţişările tragicului ei amant, trăirile voluptuoase cu imagini însângerate: nu răspunse nimic. Evariste bău tăcerea tinerei femei ca pe o cupă amară.

Nr. 3 (55), 2016

- Vezi şi tu, Elodie: totul ne zoreşte; suntem devoraţi chiar de opera noastră. Zilele, orele noastre sunt ani. În curând voi fi trăit un secol. Uită-te la fruntea mea! Este a unui amant? Să iubesc!…

- Evariste, tu eşti al meu, nu te las; nu-ţi dau drumul.

Din tonul ei răzbătea sacrificiul. El îl simţi; îl simţea şi ea.

- Elodie, ai să poţi adeveri, într-o zi, că eu am trăit credincios datoriei mele, că inima mi-a fost dreaptă şi sufletul curat, că nu am avut altă pasiune decât binele celor mulţi; că m-am născut sensibil şi iubitor? Vei spune: „El şi-a făcut datoria”? Ba nu, nu vei spune! Şi nici nu-ţi cer s-o faci. Să-mi piară amintirea! Gloria mea sălăşluieşte în sufletul meu; în juru-mi, e ruşinea. Dacă mă iubeşti, să nu-mi pronunţi în veci numele. În clipa aceea, jucându-se cu cercul, un copil de opt-nouă ani nimeri în picioarele lui Gamelin. Acesta îl ridică brusc în braţe: - Copile! Tu vei creşte liber, fericit, şi asta datorită infamului Gamelin. Eu sunt atroce pentru ca tu să fii fericit. Eu sunt crud pentru ca tu să fii bun. Eu sunt fără milă pentru ca mâine toţi francezii să se îmbrăţişeze, vărsând lacrimi de bucurie. Îl strânse la piept: - Copile, când vei creşte mare, mie îmi vei datora fericirea ta, nevinovăţia ta; iar tu, de vei auzi vreodată rostindu-se numele meu, îţi vei întoarce cu oroare capul. Şi lăsă jos copilul care fugi înspăimântat să se ascundă în fustele mamei sale, sosită grabnic să-l scape. Tânăra mamă, care era frumoasă şi de o graţie aristocratică în rochia ei de batist alb, îşi luă, mândră, băieţelul. Gamelin întoarse spre Elodie o privire crâncenă: - Pe copil l-am îmbrăţişat; pe mamă o voi trimite, poate, la ghilotină. Şi se îndepărtă cu paşi mari pe sub copacii ale căror trunchiuri punctau o uriaşă tablă de şah.

Elodie rămase o clipă nemişcată, uitându-se fix, cu privirea coborâtă. Apoi, brusc, o luă la goană după iubitul ei, şi, furioasă, cu părul răvăşit, ca o femeie dezmăţată, îl cuprinse ca pentru a-l sfâşia, strigându-i cu vocea gâtuită de sânge şi lacrimi: - Ei, bine, iubirea mea, atunci trimite-mă şi pe mine la ghilotină; trimite-mă şi pe mine să-mi taie capul! Şi, la ideea cuţitului tăios pe ceafa ei, toată carnea i se înfioră de groază şi de voluptate.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE XXVI În timp ce soarele lui termidor44 se culca într-o purpură sângerie, Evariste, posomorât şi îngrijorat, rătăcea prin grădinile Marbeuf, devenite proprietate naţională şi frecventate de parizienii fără treabă. Aici puteai cumpăra limonadă şi îngheţate; aici erau cai de lemn şi puşti de tir pentru tinerii patrioţi. Sub un copac, un mic savoiard în zdrenţe, cu o bonetă neagră pe cap, punea o marmotă să danseze în sunetele acre ale unei viele. Un bărbat, încă tânăr, svelt, în haină albastră, cu părul pudrat, însoţit de un câine mare, se opri să asculte melodia rustică. Evariste îl recunoscu pe Robespierre. Parcă era mai palid, slăbise, chipul asprit îi era brăzdat de cute dureroase. Şi se gândi: „Ce oboseli şi câte suferinţe şi-au lăsat amprenta pe fruntea lui? Greu mai este să trudeşti pentru fericirea oamenilor! Oare la ce se gândeşte în clipa asta? Sunetul acestei viele munteneşti îl abate de la grija treburilor? Se gândeşte oare că a făcut un pact cu moartea şi că termenul este aproape? Plănuieşte să revină ca un învingător la Comitetul salvării publice din care s-a retras, sătul să fie ţinut în şah, alături de Couthon şi de Saint-Just, de o majoritate răzvrătită? În spatele acestui chip de nepătruns, ce speranţe sau ce temeri se zbuciumă?” Totuşi Maximilien îi zâmbi copilului şi, cu o voce blândă, binevoitoare, îi puse câteva întrebări despre vale, despre căsuţa amărâtă, despre părinţii pe care bietul micuţ îi părăsise, îi aruncă un bănuţ de argint şi îşi continuă plimbarea. După câţiva paşi, se întoarse să-şi cheme câinele care, simţind miros de şobolan, îşi arăta colţii la marmota zburlită de frică.

- Brount! Brount!

Apoi se afundă în aleile întunecoase. Din respect, Gamelin nu se apropie de bărbatul care se plimba solitar; dar, contemplând silueta subţire care dispărea în noapte, îi adresă, în minte, acest discurs: „Ţi-am văzut tristeţea, Maximilien; ţi-am înţeles gândul. Melancolia ta, oboseala, până şi expresia aceea de teamă din priviri, totul în tine spune: «Să se termine cu teroarea şi fraternitatea să înceapă! Francezi, fiţi uniţi, fiţi virtuoşi, fiţi buni!

Iubiţi-vă unii pe ceilalţi!…» Ei, bine! Voi servi eu intenţiilor tale; pentru ca tu, în înţelepciunea şi în bunătatea ta, să poţi pune capăt conflictelor civile, 44

Thermidor – luna a unsprezecea în calendarul revoluţionar francez (20 iulie – 18 august). (n. t.)

pentru ca să stingi războaiele fratricide, să faci din călău un grădinar care de acum înainte să nu mai taie decât capete de varză şi de salată; eu voi pregăti, împreună cu toţi colegii de la Tribunal, căile clemenţei, exterminându-i pe conspiratori şi pe trădători. Ne vom dubla vigilenţa şi severitatea. Nici un vinovat nu ne va scăpa. Şi când capul ultimului duşman al Republicii va fi căzut sub cuţit, tu vei putea să fii indulgent fără crimă şi să faci inocenţa şi virtutea să domnească peste Franţa, o, tu, părinte al patriei!”

Incoruptibilul era deja departe. Doi bărbaţi, cu pălării rotunde şi pantaloni de nanchin, dintre care unul, cu înfăţişare fioroasă, slab şi deşirat, cu ochii injectaţi şi semănând cu Tallien45, i-au apărut în cale, la cotitura unei alei, l-au privit pieziş şi, prefăcându-se că nu ştiu cine este, au trecut mai departe. Când au ajuns la o distanţă destul de mare ca să nu fie auziţi, au murmurat cu voce joasă: - Aha! El era, regele, papa, dumnezeu! Că e Dumnezeu. Iar Catherine Théot46 e profetesa lui.

- Dictator, trădător, tiran! N-a pierit sămânţa lui Brutus.

- Teme-te, nemernicule! Stânca Tarpeiană47 e aproape de Capitoliu!

Câinele Brount s-a apropiat de ei. Au tăcut şi au grăbit pasul.

XXVII Tu dormi, Robespierre! Vremea trece, timp preţios se scurge… În sfârşit, pe 8 termidor, la Convenţie, Incoruptibilul se ridică şi merge spre tribună. Soare din 31 mai, te înalţi tu, oare, pentru a doua oară? Gamelin aşteaptă, speră. Prin urmare Robespierre o să-i smulgă de pe băncile pe care le dezonorează pe aceşti legiuitori mai vinovaţi decât federaliştii, mai periculoşi decât Danton… Nu! nu încă. „Nu pot, spune el, să mă hotărăsc să sfâşii în întregime vălul care acoperă acest mare mister al nelegiuirii.” Şi fulgerul dispersat, fără a lovi pe vreunul dintre conjuraţi, îi înspăimântă pe toţi. Erau cam şaizeci care, de vreo două săptămâni, nu mai îndrăzneau să se culce în patul lor. Marat, el le spunea trădătorilor pe nume; el îi arăta cu degetul. Inco45

Tallien (Jean-Lambert) – membru al Convenţiei, adversar implacabil al girondinilor; a contribuit la criza din 9 termidor. (n. t.)

46 Catherine Théot (1716-1794) – vizionară, cunoscută în timpul Revoluţiei. (n. t.)

47 Stânca Tarpeiană – stâncă de pe care erau azvârliţi criminalii. (n. t.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ruptibilul ezită şi, numaidecât, el este acuzatul…

Seara, la iacobini, te sufoci în sală, pe coridoare, în curte. Sunt toţi de faţă, prieteni zgomotoşi, duşmani tăcuţi. Robespierre le ţine discursul pe care Convenţia l-a ascultat într-o tăcere încrâncenată şi pe care iacobinii îl acoperă cu aplauze emoţionate.

-Vă spun acestea cu limbă de moarte, spune el, o să mă vedeţi bând calm veninul cucutei.

- Şi eu am să-l beau împreună cu tine, răspunde David.

- Toţi, toţi! strigă iacobinii, care se despart fără să hotărască ceva. În vreme ce i se pregătea moartea Celui Just, Evariste a dormit somnul ucenicilor în grădina Măslinilor. A doua zi s-a dus la Tribunal, unde amândouă secţiile aveau deliberări. Cea din care făcea parte judeca douăzeci şi unu de complici la conspiraţia de la Lazare. Între timp, soseau veşti. „După o şedinţă de şase ore, Convenţia a decretat punerea sub acuzare pentru Maximilien Robespierre, Couthon, Saint-Just, împreună cu Augustin Robespierre şi Lebas, care au cerut să împărtăşească aceeaşi soartă cu acuzaţii. Cei cinci proscrişi au coborât la bară.” Toţi află că preşedintele secţiei care funcţionează în sala alăturată, cetăţeanul Dumas, a fost arestat chiar în timpul dezbaterilor, dar că audierea continuă. Tobele răpăie a primejdie, bat clopotele. La pupitrul său, Evariste primeşte ordin de la Comună să se prezinte la Primărie pentru a participa la consiliul general. În sunet de clopote şi tobe, el pronunţă verdictul alături de colegii săi şi fuge acasă, să-şi îmbrăţişeze mama şi să-şi ia eşarfa. Piaţa Thionville este pustie. Secţia nu îndrăzneşte să se pronunţe nici pentru, nici contra Convenţiei. Toţi se furişează pe lângă ziduri, se strecoară pe alei, se duc la casele lor. La chemarea clopotelor şi a tobelor răspunde zgomotul obloanelor care se închid, al zăvoarelor trase. Cetăţeanul Dupont ăl mare s-a ascuns în prăvălia lui; portarul Remacle s-a baricadat în cămăruţa lui. Înspăimântată, micuţa Joséphine îl ţine strâns pe Mouton. Cetăţeana văduvă Gamelin geme şi oftează de scumpetea alimentelor, cauza tuturor relelor. La picioarele scării, Evariste o întâlneşte pe Elodie, gâfâind, cu şuviţele negre lipite de gâtul transpirat.

- Te-am căutat la Tribunal. Tocmai plecaseşi.

Unde te duci?

- La Primărie.

Nr. 3 (55), 2016

- Nu te duce! Ar însemna să te omori: Hanriot a fost arestat… secţiile nu vor mai funcţiona.

Secţia Piques, secţia lui Robespierre, stă cuminte. Ştiu: tata face parte din secţia asta. Dacă te duci la Primărie, mori degeaba.

- Vrei să fiu un laş?

- Dimpotrivă, eşti curajos dacă rămâi fidel Convenţiei şi asculţi de lege.

- Legea e moartă când ticăloşii triumfă.

- Evariste, ascult-o pe Elodie; ascult-o pe surioara ta; hai, vino lângă ea, să-ţi aline sufletul chinuit.

El o privi: niciodată nu i se păruse mai atrăgătoare; niciodată vocea asta nu ajunsese mai voluptuosă şi mai stăruitoare la urechile lui.

- Doi paşi, numai doi paşi, prieten drag!

Ea îl duse spre movila pe care era piedestalul statuii răsturnate. De jur împrejur se aflau bănci, pline de bărbaţi şi de femei veniţi la plimbare. O vânzătoare de mici nimicuri îşi oferea dantelele; vânzătorul de ceai, purtându-şi fântâna în spinare, scutura din clopoţel; fetiţele se jucau de-a zânele. Pe malul râpos, pescarii stăteau nemişcaţi, cu undiţa în mână. Timpul era vijelios, cerul acoperit. Gamelin, aplecat peste parapet, cu privirile adâncite în insula ascuţită ca o provă, asculta gemetele vântului prin vârfurile copacilor şi simţea cum o dorinţă infinită de pace şi singurătate îi pătrunde în suflet. Şi, ca un dulce ecou al gândurilor sale, vocea Elodiei suspină: - Îţi mai aduci aminte când, văzând câmpia, ţi-ai dorit să fii judecător de pace, undeva, într-un sătuc? Aceea ar fi fost fericirea.

Dar, printre gemetele copacilor şi vocea femeii, el auzea clopotul, răpăitul, tobelor, vacarmul îndepărtat al cailor şi al tunurilor pe pavaj. La doi paşi de el, un tânăr, care discuta cu o cetăţeană elegantă, spuse: - Aţi auzit vestea?… Opera e instalată pe strada Legii.

Totuşi se ştia: şuşoteau numele lui Robespierre, dar tremurând, pentru că încă era temut.

Iar femeile, la zvonul şoptit al căderii lui, îşi ascundeau un zâmbet. Evariste Gamelin apucă mâna Elodiei dar îi dădu numaidecât drumul: - Adio! Te-am făcut părtaşa cumplitei mele ursite, stigmatizându-ţi pentru totdeauna viaţa.

Adio! Fie să mă poţi uita!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Măcar nu te duce acasă în noaptea asta, îi spuse ea: vino la Amorul pictor. Nu suna; aruncă o piatră în oblonul de la fereastra mea. Am să vin eu şi am să-ţi deschid uşa, am să te ascund în pod.

-Ori ai să mă revezi triumfător, ori nu mă mai revezi deloc. Adio!

Apropiindu-se de Primărie, auzi rumoarea aceea a zilelor deosebite înălţându-se spre cerul apăsător. În piaţa Grève, tumult de arme, luciri de eşarfe şi de uniforme, tunurile lui Hanriot pe poziţii. Urcă pe scara de onoare şi, intrând în sala de consiliu, semnă foaia de prezenţă. Consiliul general al Comunei, în unanimitatea celor 491 de membri prezenţi, se declară pentru proscrişi. Primarul cere să-i fie adus codul Drepturilor omului, citeşte articolul în care se spune: „Când guvernul violează drepturile poporului, insurecţia devine cea mai sfântă şi mai indispensabilă datorie a poporului”, iar întâiul magistrat al Parisului declară că loviturii de stat a Convenţiei Comuna îi opune insurecţia populară.

Membrii consiliului general depun jurământ că vor muri la postul lor. Doi ofiţeri municipali primesc misiunea să se ducă în piaţa Grève şi să cheme poporul să se alăture magistraţilor săi pentru a salva patria şi libertatea. Toţi se caută, schimbă ştiri, îşi spun părerile. Printre aceşti magistraţi, meseriaşi puţini. Comuna reunită aici este aceea pe care a făcut-o epurarea iacobină: judecători şi juraţi ai Tribunalului revoluţionar, artişti ca Beauvallet şi Gamelin, rentieri şi profesori, burghezi înstăriţi, mari negustori, capete pudrate, pântece cu brelocuri; doar ici-colo saboţi, pantaloni, carmaniole, bonete roşii. Burghezii aceştia sunt numeroşi, sunt hotărâţi. Dar, dacă ne gândim bine, cam asta e tot ce poate socoti Parisul ca adevăraţi republicani. Ei stau în picioare în această casă a oraşului, ca pe o stâncă a libertăţii, şi un ocean de indiferenţă îi înconjoară.

Totuşi sosesc veşti bune. Toate închisorile în care au fost ţinuţi proscrişii îşi deschid porţile şi slobozesc prada. Augustin Robespierre, venit de la Force, intră primul în Primărie şi este aclamat. La ora opt, se află că Maximilien, după ce a rezistat îndelung, vine spre Comună. Este aşteptat, trebuie să sosească, soseşte: ovaţii formidabile zguduie bolţile bătrânului palat municipal. El intră, purtat pe douăzeci de braţe. Bărbatul acesta slab, curăţel, cu haină albastră şi pantaloni galbeni, este el. Se aşază, vorbeşte. La sosirea lui, consiliul ordonă ca faţada Casei Comune să fie numaidecât iluminată. În

Nr. 3 (55), 2016

el rezidă Republica. El vorbeşte, vorbeşte cu o voce subţire, cu eleganţă. Vorbeşte limpede, abundent.

Cei de faţă, care şi-au jucat viaţa pe capul lui, îşi dau seama, îngroziţi, că el este un om al cuvântului, al comitetelor, al tribunei, incapabil de o rezoluţie promptă şi de un act revoluţionar. Este dus în sala de dezbateri. Acum sunt cu toţii acolo, acei proscrişi iluştri: Lebas, Saint-Just, Couthon. Robespierre vorbeşte. E trecut de miezul nopţii: el vorbeşte mai departe. În vremea asta, Gamelin, în sala de consiliu, cu fruntea lipită de una din ferestre, priveşte cu îngrijorare; vede lampioanele fumegând în noaptea întunecoasă. Tunurile lui Hanriot sunt pe poziţii în faţa primăriei. În piaţa fără nici o lumină se agită o mulţime nehotărâtă, neliniştită. La douăsprezece şi jumătate, la colţul străzii Vannerie, apar torţe care îl înconjoară pe un delegat al Convenţiei; acesta, purtând toate însem-nele, desfăşoară o hârtie şi citeşte, la o lumină roşie, decretul Convenţiei, scoaterea în afara legii a membrilor Comunei răsculate, a membrilor consiliului general care o sprijină şi a cetăţenilor care vor răspunde la chemarea ei. Scoaterea în afara legii, moartea fără judecată! Numai la gândul ăsta pălesc până şi cei mai hotărâţi. Gamelin simte cum îi îngheaţă fruntea.

Se uită la mulţimea care părăseşte cu paşi mari piaţa Grève. Şi, când întoarce capul, ochii săi văd că sala, în care mai adineauri se înghesuiau consilierii, este aproape goală. Numai că fuga lor e zadarnică: au semnat.

E ora două. În sala vecină, Incoruptibilul deliberează cu Comuna şi cu reprezentanţii proscrişi.

Gamelin îşi afundă privirile disperate în piaţa întunecoasă. În lumina felinarelor, vede cum, pe copertina băcăniei, se ciocnesc, cu zgomot de popice, făcliile de lemn; stâlpii lămpilor se leagănă şi se clatină: s-a stârnit un vânt puternic. O clipă mai târziu, ploaia cade în rafale: piaţa se goleşte complet; cei ce nu fuseseră alungaţi de cumplitul decret sunt împrăştiaţi de câteva picături de apă. Tunurile lui Hanriot au fost părăsite. Şi când, la lumina fulgerelor, se văd trupele Convenţiei pătrunzând în acelaşi timp pe strada Antoine şi pe chei, în jurul casei comune nu mai este nici ţipenie. Maximilien s-a hotărât, în sfârşit, să facă apel la decretul Convenţiei pe lângă secţia Piques. Pentru consiliul general se aduc săbii, pistoale, puşti. Însă un zgomot mare de arme, de paşi şi de geamuri sfărâmate umple clădirea. Trupele Convenţiei trec prin sala de dez-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bateri ca o avalanşă şi se afundă în sala de consiliu.

Răsună o împuşcătură: Gamelin îl vede pe Robespierre prăbuşindu-se cu maxilarul sfărâmat. Atunci el îşi scoate cuţitul, cuţitul lui de şase bani care, într-o zi de foamete, tăiase nişte pâine pentru o mamă nevoiaşă, şi pe care, la ferma Orangis, într-o seară frumoasă, Elodie îl ţinuse pe genunchi în timp ce scotea gajurile; îl deschide, vrea să şi-l înfigă în inimă: lama întâlneşte o coastă, se îndoaie peste închizătoarea care cedează şi îi taie două degete.

Gamelin cade însângerat. Nu se mai mişcă, dar îl chinuie un frig nemilos şi, în iureşul unei lupte crâncene, călcat în picioare, aude distinct vocea tânărului dragon Henry care strigă: - Tiranul nu mai este, iar slugile i-au fost strivite. Revoluţia îşi va relua cursul ei măreţ şi înfricoşător.

Gamelin leşină.

La şapte dimineaţa, un chirurg trimis de Convenţie l-a pansat. Convenţia era plină de solicitudine faţă de complicii lui Robespierre: nu voia să scape vreunul de la ghilotină. Artistul pictor, ex-jurat, ex-membru al consiliului general al Comunei, a fost dus pe o targă la Conciergerie.

Traducere din limba franceză de Lucia Patachi

(Continuare şi sfârşit în numărul din aprilie)

Nr. 3 (55), 2016

(Profilul Didonei pe o monedă antică)

Didona48, Dido sau Elisa este o celebră regină din antichitate, rămasă în istorie ca fondatoare a Cartaginei, dar şi în istoria matematicii pentru două motive: mai întâi că este prima femeie care avea cunoştinţe certe de matematică, iar mai apoi pentru că ridicarea cetăţii Cartaginei i se datorează. Problema este una matematică, a cărei rezolvare ştiinţifică a fost dată abia în secolul al XVII-lea de către matematicianul elveţian, Jacques Bernoulli49.

Legenda Didonei este impresionantă şi a fost subiect pentru mulţi artişti, fie ei compozitori sau pictori. Dar prima lucrare artistică în care una dintre eroine este Didona, a fost Aenis (Eneida) lui Vergilius. Iată, pe scurt, povestea Didonei, după cum v-am promis în numărul trecut: Didona (secolul al IX-lea î.Hr.) era fiica regelui din Tyr, Mutto, şi sora lui Pygmalion (nu sculptorul îndrăgostit de propria operă). Tyrul era o bogată cetate feniciană şi la moartea regelui a fost moştenită de cei doi fraţi.

Didona a fost căsătorită cu Sichaeus, un înalt dregător şi preot al lui Heracles, dar fratele ei, Pygmalion care dorea să pună mâna pe averea lui Sichaeus, l-a ucis pe acesta şi chiar s-a hotărât săşi ucidă şi sora. Didona şi-a iubit soţul cu devoţiune şi s-a jurat să-i rămână credincioasă şi după moarte. Aflând ce făcuse şi ce punea la cale Pygmalion şi 48

Didona (numită și Elissa) a fost, conform legendei, întemeietoarea cetății Carthago (Cartagina în Tunisia). Credincioasă memoriei primului ei soț și ca să-și scape supușii de urgia războiului, Dido și-a înălțat singură un rug funerar și s-a sinucis, arzând în flăcări.După o altă versiune (Eneida lui Vergiliu), Dido s-ar fi îndrăgostit de Aeneas, care în drumul lui spre Italia ar fi poposit pe țărmurile Cartaginei. Iubită și ulterior părăsită de erou, ea s-a sinucis. În Eneida, Dido are și o soră, Anna (devenită ulterior nimfă și nemuritoare, sub numele de Anna Perenna).

49 Jakob Bernoulli (cunoscut și ca Jacques sau Iacob Bernoulli) (n. 27 decembrie 1654, Basel; d. 16 august 1705) a fost un matematician și fizician elvețian ce a aparținut celebrei familii Bernoulli. Contemporan cu Newton și Leibniz, a dezvoltat calculul diferențial și integral introdus de aceștia. Unul din frații săi a fost Johann Bernoulli, un alt mare matematician.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îndurerată atât de moartea soţului, cât şi de trădarea fratelui, Didona şi-a încărcat averea pe corăbii şi, însoţită de slujitorii săi credincioşi, a plecat pe Mediterana.

După peregrinări nenumărate se opreşte pe ţărmul de nord al Africii, în dreptul unei locaţii numită Byrsa (în Tunisul de astăzi). Aici le cere localnicilor să-i ofere un loc pentru a-şi stabili sălaşul.

Aceştia i-au oferit, în bătaie de joc, atâta suprafaţă de pământ cât poate cuprinde cu o piele de bou (în traducere Byrsa înseamnă piele de bou). Isteţimea Didonei s-a văzut aici. Ambiguitatea termenilor cererii berberilor a condus-o la o rezolvare ingenioasă a problemei: a tăiat pielea de bou în fâşii foarte subţiri, le-a pus cap la cap şi a înconjurat cu ele un deal de pe litoral. Presupunem că pielea boului ar fi avut 4 metri pătraţi din care s-au tăiat fâşii late de 2,5mm. Rezultă 800 de fâşii lungi de câte 2 metri, deci perimetrul înconjurat ar fi avut valoarea de 1600 metri, care este în acelaşi timp lungimea cercului de la baza dealului. Adică aproximativ 20 de hectare, suficient pentru un început. În perioada de glorie a cetăţii, lungimea zidurilor de apărare a ajuns la 35 Km, în portul bine amenajat şi protejat încăpeau şi câte 220 de corăbii de război. În decursul timpului cetatea Cartaginei a pus mari probleme Romei (vezi războaiele punice50), Cato cel Bătrân (234–146 î.Hr.) încheindu-şi fiecare cuvântare din Senat cu expresia „censeo carthaginem esse delendam” (cred că trebuie să distrugem Cartagina).

Nr. 3 (55), 2016

Rezolvarea problemei de către Didona este dovada că ea stăpânea cunoştinţe de matematică: dintre toate suprafeţele cu acelaşi perimetru, cea mai mare este cea a cercului. Această problemă, numită a izoperimetrelor a fost studiată de Bernoulli. Mai mult, fiind vorba de un deal (asimilat cu un con), aria suprafeţei laterale a acestuia este mai mare decât aria bazei (oblica este mai mare decât perpendiculara). Problemele de maxim sunt unele dintre cele mai interesante probleme de matematică. La început se puneau probleme geometrice, şi de multe ori soluţia intuitivă era cea acceptată. Cu timpul problemele de maxim şi minim au devenit probleme de calcul diferenţial şi integral sau de programare liniară şi optimizare, atât de des folosite în economie sau în teoria probabilităţilor, şi în câte alte domenii.

Lăsând la o parte problema de matematică, să revenim la povestea Didonei. Suprafaţa de pământ obţinută de ea a fost suficientă pentru a ridica o cetate, numită Cartagina (Qrt Hdşt – oraşul nou, în limbile semitice, Kart-Hadaşt, în limba feniciană, sau Carthago, în latină), cetate care ulterior s-a dezvoltat şi a cunoscut o istorie furtunoasă.

Una dintre legende spune că Didona s-a jertfit pe un rug de foc pentru a garanta bunăstarea cetăţii. Altă legendă spune că ea ar fi fost cerută în căsătorie de un vecin bogat, Hiarbas, care ar fi ameninţat cu război în cazul unui refuz. Pentru a-şi proteja supuşii, Dido şi-ar fi înălţat singură un rug funerar şi s-ar fi sinucis.

Ruinele Cartaginei

Oraşe pierdute şi uitate, Cartagina 50

Războaiele Punice au fost o serie de trei războaie purtate între Roma și Cartagina în perioada 264-146 î.Hr. Au purtat această denumire după numele de puni pe care romanii îl dădeau cartaginezilor. Limba vorbită era punica, o limbă semită, derivată din feniciană.

Moartea Didonei, Roma, Galleria Spada, 1631, de Guercino (Giovanni Francesco Barbieri) - (n. 8 februarie 1591, Cento, Italia – d. 22 decembrie 1666, Bologna, Italia).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

case nefericita regină, după care îşi împlântase un pumnal în piept.

Aeneas povestind Didei Războiul Troian 51 (Pierre-Narcisse Guérin )

Cea mai impresionantă variantă este însă în Eneida lui Vergilius, epopeea originii Romei (Publius Vergilius Maro – 70-19 î. Hr.). După căderea Troiei, Aeneas, fiul Afroditei, rătăceşte pe mări, destinul său, hotărât de zei, fiind să pună bazele unui nou regat (fiul său, Ascanius, va întemeia cetatea Alba Longa, iar fiica unui rege al acestei cetăţi, preoteasa Rhea Silvia, va da naştere celor doi gemeni Romulus şi Remus, Romulus fiind fondatorul Romei).

După nenumărate peripeţii Aeneas şi tovarăşii săi ajung pe ţărmurile Africii, nu departe de Cartagina, unde frumoasa Didona le-a oferit găzduire.

Zeiţa Junona ar fi vrut să zădărnicească planurile zeiţei Venus (Afrodita), şi-l trimite pe Cupidon (Eros) să o facă pe Didona să se îndrăgostească de Aeneas. Didona rezistase până atunci numeroaselor cereri în căsătorie, fidelă jurământului făcut. De data aceasta zeii câştigă şi ea se îndrăgosteşte cu patimă de erou şi chiar îl face părtaş la conducerea cetăţii. În epopeea lui Vergilius cei doi chiar s-ar fi căsătorit, dar Jupiter (Zeus), la trimis pe Mercur (Hermes) care i s-ar fi arătat eroului şi i-ar fi amintit că datoria sa era alta.

Aeneas decide să o părăsească pe Didona pe ascuns, convins că aceasta nu i-ar fi redat libertatea de bună voie. Didona a aflat şi s-a retras îndurerată în palat. Aeneas a plecat pe mare aruncându-şi o ultimă privire spre ţărmul unde fusese atât de fericit. Vede pe zidurile oraşului un mare foc dar nu ştie că acesta era rugul pe care se ur-

Iconographie : Pierre Paul Rubens – Moartea Didonei

Una dintre cele mai sfâşietoare poveşti de dragoste din istoria literaturii a inspirat, după cum spuneam, pictori şi compozitori din toate timpurile.

Dar nu numai. Într-unul din satele de pe valea Siretului circulă o legendă care are puncte comune cu povestea noastră: vacile din cireada unui boier erau mânate de obicei spre imaşul obştei. O dată, de două ori, până a devenit obicei. Sătenii, nemulţumiţi, s-au gândit să-l pedepsească pe boier şi i-au omorât un bou. Boierul s-a hotărât să-i pedepsească pe săteni şi le-a cerut acestora drept despăgubire pentru animalul pierdut atâta pământ cât se poate cuprinde cu pielea animalului. Ţăranii sau învoit, neştiind ce avea de gând boierul (care sigur cunoştea legenda Cartaginei). Acesta, precum Didona, a jupuit pielea animalului, a tăiat-o în fâşii înguste cu care a înconjurat din obştea satului atât cât s-a putut. Se vede că destul de mult! ©Simina Ștefănescu

51

Pierre-Narcisse Guérin (n. 13 mai 1774, Paris – d. 6 iulie 1833, Roma) pictor neoclasic francez, membru al Institutului Francez (Académie des Beaux-Arts), a fost directorul Academiei Franceze la Roma (1822 – 1833).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Constantin Brâncuşi 140 de ani de la naştere

continuare din nr. 2 (54)

În nr. 2 (54), 2016 aminteam printr-un citat al dlui Miron Manega despre Constantin Brâncuşi că:

…devenind, pentru toată generaţia moderniştilor, un fel de pustnic creator… N-a fost chiar un pustnic, pentru că iubea intens viaţa, cu toate risipirile şi plăcerile ei. Doar că n-a alergat după aceste plăceri - aşa cum n-a a-lergat nici după glorie (pe care o iubea, de asemenea) - le-a lăsat să-l caute ele. L-au căutat şi l-au găsit. Aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturele de lampă, au trecut în mod fatal şi prin patul lui primitiv din locuinţa-şantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul şi esenţa, pe care le-a transformat în statui. Că a fost un artist impecabil, genial, revoluționar o știe toată lumea… dar și un mare cuceritor de inimi.

Iubitele lui Brâncuşi fac parte din arta lui, iar iubirile, împlinite sau neîmplinite, l-au făcut pe Brâncuşi nemuritor. Despre primele iubiri ale lui Brâncuși, de la Hobița sau din perioada studenției, nu știe nimeni mare lucru. Singura despre care au povestit unii și alții a fost Ioana, o spălătoreasă din Craiova, pe care Brâncuși a cerut-o în căsătorie când avea numai 18 ani. Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu Neica Costache dacă Ioana ar fi spus da...!!

S-a scris mult despre iubirea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși. Cei doi s-au cunoscut la Paris, s-au îndrăgostit nebunește și au trăit o poveste de dragoste năbădăioasă. Chiar dacă a durat puțin, sentimentele nu s-au stins niciodată din inima solistei de muzică populară. Totuși, Brâncuși a trăit mai multe iubiri. „Avea o adorație pentru femei ca ființe și pentru femei ca mame. A avut câteva iubiri care ar fi vrut să rămână secrete. O tânără elvețiancă cu care chiar dorea să se căsătorească, însă era foarte tânără și el avea 50 de ani.

Părinții fetei au stat să se mai gândească. Brâncuși nu era doar un mare sculptor, dar și un om cu mult înaintea timpurilor sale, ceea ce probabil îl făcea irezistibil. Juca golf, era pasionat de fotografie, îl fascina zborul. Cânta muzică populară, dar îi plăcea să asculte jazz…”, a povestit Doina Lemny, cerce-

Nr. 3 (55), 2016

tăror la Centrul Pompidou și autoare a unei serii de studii și monografii despre Constantin Brâncuși.

Unele scrieri din presă arată că în viața lui Brâncuși au mai existat alte două românce, respectiv Milița Petrașcu52, despre care s-a spus că ar fi fost o iubire neconsumată; și Cella Delavrancea53, aceasta din urmă vorbind despre relația dintre ea și Brâncuși în cadrul unei emisiuni radiofonice de la acea vreme. (Despre Cella Delavrancea vom reveni în numerele viitoare, pentru că nu vrem ca aceată mare personalitate să rămână în memoria cititorilor doar ca o idilă a marelui Brâncuşi.)

O altă femeie care a făcut ca inima lui Brâncuși să tresară a fost pianista Vera Moore. Deși aceasta a fost foarte puțin cunoscută, se pare că ar fi fost și una dintre cele mai importante femei din viața sculptorului gorjean. Despre aceasta se spune că ar fi mama unicului copil al titanului de la Hobița. „Cea mai puțin cunoscută, dar cea mai importantă femeie din viața lui Brâncuși a fost Vera Moore, pe care a cunoscut-o în anul 1930 la un concert de-al ei. În arhiva lui Brâncuși sunt aproape 40 de scrisori ce relevă relația pasională cu Vera”, scrie Siena Miller, cercetătoare.

Se pare că Vera Moore i-ar fi povestit lui Constantin Brâncuși, în anul 1934, că este însărcinată, însă sculptorul nu a vrut să își recunoască fiul. Vera nu a făcut niciun demers, niciodată, pentru ca fiul său să fie recunoscut de Brâncuși, mai ales că artistul a fost descris ca un bărbat care își dorea libertate mai presus de orice. Singurul fiu al lui Brâncuși, John Constantin Moore, are 80 de ani și locuiește în Paris, acolo unde posibilul său tată a cunoscut succesul și a murit. În cadrul unui interviu, cel care susține că este fiul nelegitim al lui Brâncuși a precizat că l-a văzut pe sculptor o singură dată în viața sa, dar nu și-au spus nicio vorbă.

52

Milița Petrașcu (uneori cunoscută și drept Milița Pătrașcu sau sub ortografia Militza Pătrașcu) (31 decembrie 1892, Chișinău - februarie 1976, București) a fost o artistă plastică, sculptoriță și portretistă română, participantă la mișcarea artistică de avangardă românească, din perioada interbelică, mai ales la gruparea mai moderată din jurul revistei Contimporanul, maestră în arta portretului, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul al XX-lea.

53 Cella Delavrancea (n. 15 decembrie 1887 - d. 9 august 1991) a fost o pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui „Bebs" Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu. Căsătorită cu Viorel Virgil Tilea în timpul Primului Război Mondial (divorțată), cu Aristide Blank (divorțată), cu Philippe Lahovary. Una din prietenele intime ale reginei Maria a României.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Brâncuși nu s-a oprit în loc nici după iubirea cu pianista care i-ar fi dăruit un copil. Câțiva ani mai târziu, soarta i-a scos în cale o americancă foarte bogată, pe numele său Peggy Guggenheim. Acesta era o vedetă a lumii mondene și colecționară de artă. Relația dintre cei doi a durat aproape un an, americanca fiind nevoită să părăsească Parisul în anul 1940. Peggy spunea despre Brâncuși că este jumătate țăran și jumătate zeu, „un amestec de țăran viclean și Dumnezeu adevărat”. Peggy Guggenheim era numită „Amanta Modernismului”. Trecătoare prin inima și viața lui Brâncuși a fost și Nancy Cunnard, o scriitoare nonconformistă care a militat împotriva rasismului și fascismului. Brâncuși i-a dedicat două lucrări, respectiv O fetișcană sofisticată și Negresa blondă. În ultimii ani de viață, Brâncuși a avut-o alături pe pictorița Sonia Terk-Delaunay54, aceasta fiind cea care l-a convins să își facă un testament și l-a sfătuit cui să lase moștenire operele sale.

Nr. 3 (55), 2016

normi, celeşti şi capul ovoid au stârnit controverse, chiar şi ironii, însă sensibilitatea lucrării a învins.

Iar povestea sculptată a domnişoarei cu mâinile împreunate şi chipul fin ascunde o dragoste care a durat 26 de ani. Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică în 1909, când tânăra i-a devenit model.

Maestrul o alinta pe fiica doctorului parizian Pogany, „ibovnica nemuritoare”. „Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire”.

©Andreea Ilie Iubirile şi Muzele maestrului

Ion Coja

Legenda spune că Maestrul a plecat pe jos, în căutarea liniştii şi că n-a găsit-o pentru că nu era pentru el. Dar drumul a fost incredibil, epopeic şi plin de har. Că a fost un artist impecabil, revoluţionar, genial, o ştie toată lumea. „Om fi noi muieri nebunatice şi mereu în căutare de frivol, dar adevărul loveşte de dincolo de fotografii. Privirea lui Brâncuşi răscoleşte… Neam uitat la el un ceas întreg şi nu ne-am putut desprinde. Cu aşa o căutătură, asemenea atitudine şi chip, n-avea cum să nu iubească mult Maestrul. Şi să nu povestească despre el toate iubitele lui.“ Margit Pogany Prima iubire celebră din viaţa lui Brâncuşi a fost Margit Pogany. În 1913 Brâncuşi expune în Statele Unite lucrarea Domnişoara Pogany. Sculptura are un succes fabulos. Ochii e54

Sonia Delaunay (14 noiembrie 1885 - 05 decembrie 1979) a fost un artist francez, născut în Ucraina, care a petrecut cea mai mare din viaţă lucrând la Paris. Împreună cu soțul ei, Robert Delaunay și altii, a fondat mișcarea de artă Orfism, remarcată pentru utilizarea culorilor şi formelor geometrice. Munca ei se extinde la pictură, design textil.

Ea a fost prima artistă de sex feminin care a avut o expoziție retrospectivă la Louvre în 1964, iar în 1975 a fost numită ofițer de onoare al Legiunii Franceze. Munca ei cu un design modern include conceptele de abstractizare geometrică, integrând mobilier, țesături, acoperiri de perete și îmbrăcăminte.

Nu există certitudini. Dar sunt destui cei care povestesc că tânăra Margit s-a iubit nebuneşte cu Brâncuşi, că după război, unguroaica a emigrat în Australia unde timp de 30 de ani a ţinut o corespondenţă superbă cu maestrul. Iar ceea ce fusese o pasiune de tinereţe a devenit o prietenie epistolară sinceră. Pe 19 ianuarie 1919 Margit Pogany îi scrie lui Brâncuşi din Lausanne: „Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie câtă mi-ai dăruit tu mie”. În 1914, când Brâncuşi a călătorit până în România, s-a oprit mai întâi în Bucureşti, să-şi viziteze iubita. Din păcate, Pogany nu mai era în oraş şi într-una din scrisori îi împărtăşeşte dezamăgirea: „Este atât de dureros că nu am reuşit să ne revedem!”. În anii ’20, în atelierul lui Brâncuşi intră o irlandezo-americană superbă, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei) şi mai tânără cu 20 de ani decât artistul. Cei doi încep o idilă, dar tânăra americană se teme de gura lumii pentru că simţea că e o relaţie nepotrivită cu mult mai coptul ei maestru. Brâncuşi, un om liber şi fără prejudecăţi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

îşi invită muza şi iubita în ţara lui: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Vacanţa celor doi în România a durat între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care au vizitat Sinaia, Peştişani şi la întoarcerea spre Paris au mai rămas câteva zile la Roma şi Marsilia.

me efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia.” Explicaţia artistului.fără cusur. Dar gurile rele nu s-au oprit din speculaţii. Mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă a lui Freud şi una dintre obsesiile cercetărilor ei psihanalitice au fost erecţia şi frigiditatea. …Eh, bârfe, bârfe, bârfe… ar spune unii!

Cunoscuţii cuplului au speculat că după această călătorie Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat clar de înţeles că nu are chemare de soţ. Dezamăgită, Eilleen s-a întors la ea acasă, s-a căsătorit şi cu siguranţă s-a mai revăzut cu iubirea din tinereţe. Într-una din scrisorile ei către Brâncuşi mărturisea (1923): „Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui.” Povestea dintre Brâncuşi şi Eileen Lane a trecut. Dar a rămas posterităţii o sculptură inspirată de personalitatea, fragilitatea şi teama de gura lumii a tinerei lui iubite: „Eileen Lane”.

A urmat prinţesa Maria Bonaparte, aşa zisa: Prinţesa frigidă. Moştenitoarea unei mari averi, Maria i-a trecut pragul atelierului tot pentru a poza. Ea a fost modelul pentru controversata Prinţesa X, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Toată lumea s-a îngrămădit să comenteze că lucrarea seamănă prea bine cu un falus erect. Dar Brâncuşi a explicat: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de for-

Madame Ricou - Brâncuşi a întâlnit-o pe Léonie Ricou (1875-1928), între 1908-1910. Madame Leonie, o pariziană divorţată şi foarte cultivată era una din cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque şi în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului (Boulevard Raspail 270) intrau toate personalităţile culturale ale vremii: Guillaume Apollinaire, Alexandre Mercereau, Paul Fort, Giuseppe Ungaretti, Pablo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio González, Amedeo Modigliani. Constantin Brâncuşi nu avea cum să lipsească. Scrisorile pe care Ricou le scria lui Brâncuşi, toate semnate între 1914 şi 1921 nu vorbesc decât despre o relaţie amicală pe care colecţionara o avea cu maestrul.

Dar cei care-l ştiau bine pe Brâncuşi au spus deseori că nu se putea ca franţuzoaica să nu fi picat în mrejele românului.

Madame L.R. este lucrarea inspirată de colecţionara Leonie şi a făcut parte din colecţia lui Yves Saint Laurent.

Baronesa Renée Irana Frachon a fost şi ea una din primele admiratoare uluite de talentul lui Brâncuşi şi un alt subiect de speculaţii despre relaţiile dintre artist si muzele sale. Madame Frachon era o mare colecţionară de artă şi în primul deceniu al secolului trecut a intrat în atelierul românului în căutare de opere valoroase, îndrăgostindu-se de cel care a transformat-o în muza sa. Baronesa R.F. este lucrarea inspirată de povestea de dragoste dintre Brâncuşi şi madame Frachon şi este încadrată de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE specialişti în operele lui Brâncuşi în seria „Muzelor adormite”.

Nr. 3 (55), 2016

colecţionar de artă. Cumpărase Prinţesa X şi a vrut să-i facă cunoştinţă Cellei cu românul care gândise acea minune. Iată cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul: „Ne aştepta. El ne-a deschis uşa.

Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adânci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit: – Vra să zică, eşti fata lui Barbu Dela-

vrancea. mda. şi cânţi la pian frumos. dar nu de ale noastre. – Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate

Baronesa R.F

Agnes Meyer, prima femeie-reporter angajată la New York Sun, era soţia redactorului-şef de la The Washington Post şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea La Reine Pas Dédaigneuse şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele din cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: „Va veni cu mine şi

jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.” Au urmat un flirt elegant şi apoi o poveste de dragoste scurtă dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Multe au fost „muzele“ maestrului, dar ne oprim aici. © Ion Coja

Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia.

Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul.” Agnes avea 3 fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţa dintre cei doi) până în 1947. „M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot

Madame L.R.

timpul. Te îmbrăţişez mult, mult, mult, mult, mult.

Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul. Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste”, îi scria Brâncuşi lui Florence în 1938.

Cella Delavrancea - Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, Cella Dellavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DORU MELNIC, şi Ipostazele iubirii

Iaşi

Poetul Doru Melnic - autor de texte umoristice, pe teme erotice, care impresiona în urmă cu peste treizeci de ani, generaţiile de studenţi care umpleau sala de spectacol de la „Casa de Cultură a Tineretului şi Sudenţilor“ din Iaşi, care era întotdeauna aplaudat la scenă deschisă, pentru ingeniozitatea lui de a îmbina limbajul ştiinţific, limbajul colocvial, cu cel literar, pentru prezenţa scenică, spontaneitatea, amabilitatea, felul cu totul special de a se face „plăcut”... În dialog cu sala, atrăgea atenţia prin calităţi actoriceşti, muzicale, plastice, fiind autor a numeroase portrete... Organiza spectacole „cu priză la public”, intervieva, conducea un cenaclu, numit nu întâmplător Moldavia, unde era „răsfăţat cu aplauze furtunoase”, zâmbea mai tot timpul, cu înţelepciune, era receptiv la nou şi la umor, inofensiv la ironiile maliţioase... […] Într-o zi mi-a oferit un volum-manuscris, care cuprindea poeziile de altădată de la cenaclu Moldavia (şi alte câteva, în intenţia de a-l republica); volumul reliefând, de bună seamă, ipostezele iubirii, aşteptările misterioase, reveriile, speranţele, dezamăgirile, transfigurate în „jargon studențesc”... Despre un asemenea personaj, adorat de boema Iaşului de odinioară, scriu acum şi îmi place...

Nu m-a rugat să-i fac o prefaţă sau postfaţă, ci doar „să arunc un ochi peste el“… şi l-am aruncat… şi, iată, încerc acum o scurtă analiză a volumului: Tulburat de relativitatea existenţei, poetul încearcă să contemple în mediu acvatic, pustietetea sufletului, devenirea materială şi spirituală, o lume incomodă şi malefică, dar schimbarea perspectivei (ochii iubitei), îl umanizează, îi asigură o serie de certitudini şi o predispoziţie pentru filosofare despre „esenţa vieţii”, surprinsă într-o tonalitate tris-

Nr. 3 (55), 2016

tă: M-am privit într-un lac şi n-am văzut nimic.../ Sufletul meu era gol şi nu se vedea.../Am crezut că nu exist sau că sunt prea mic, /Pentru a supravieţui într-o lume rea.../Cînd m-am privit în ochii tăi, miam văzut ochii.../Şi am simţit că am o inimă şi că exist,/Că am găsit încet esenţa vieţii /Şi-am început ca să trăiesc, dar eram trist... (Geneză) Răbufniri sentimentale, combustii interioare în linia lui Petrarca şi Conachi, aspiraţie spre puritate în esenţă umilă, „suflet pierdut”, visuri, iluzii, „idei umanitare”, jălanii înfocate, în regăsirea de sine: Încerc cu neputinţă /Să am ce nimeni n-are: /O dragoste eternă/Şi pură în esenţă…/Idee ce-mi consternă/Umila-mi existenţă…” (Cine sunt eu ?

1974).

În încercarea de a defini iubirea, poetul descoperă un sentiment intraductibil, o „durere ascunsă”, un „vis feeric”, imposibilitatea comunicării, frământarea, interogaţia, focul ca element fundamental la baza lumii („foc nestins”, „vatra inimii”), ardere sentimentală mocnită: „Iubirea e focul nestins, care arde, /În vatra inimii îndrăgostite /Şi care-l frământă şi care îl roade,/Pe cel ce n-o poate rosti în cuvinte...” (Ce e iubirea ?). Sinceritatea, adevărul, minciuna, ar putea distruge iubirea, într-o avalanşă de argumente, pândită la fiecare pas de risc, de neînţeles, de o mare dezordine, dar şi de consiliere: „Căci, de eşti sincer, rişti să pierzi ades, /Iubirea ce ai vrut-o cât mai pură,/Şi-atunci tu ai să pari de ne’nţeles, /Un cosmos fără de structură...” (Sfat pentru îndrăgostiţi). Mai întotdeauna, iubirea devine o măsură în legea firii, jurămintele sunt făcute cu uşurinţă, raţiunea e obscură, unităţile de orice fel sunt tolerate, numai căldura din priviri şi legătura cu miracolul Creaţiei Divine, devine din ce în ce mai evidentă: „Splendoarea tainică şi adevărată, /A dragostei ce-n suflet a-ncolţit / Şi care demonstrează totodată / Că omu-a fost creat spre-a fi iubit...” (Unitatea de măsură a iubirii) În jocul umbrelor, desluşim revenirea la pasiuni, iubirea ideală, existenţa banală: „Minţim spre-a excita simţirea,/Din lenevia-i prea lejeră” (Minciunile iubirii), dar şi în Teoria sărutului, materializarea iubirii, simţită ca o muşcătură pe gură, dominată de o patimă dură, ruptă parcă dintr-un spectacol improvizat, în faţa cantinelor sau căminelor studenţeşti: „Unii sărută dând frumos spectacol, / În faţă la cantină sau cămin, /Să vadă toţi studenţii-acest miracol, /Că ei trăiesc iubirea lor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din plin…”(Teoria sărutului). Această rezonanţă erotică evidenţiază absenţa unui loc pentru un sărut (la nivelul anilor ’74-’75), în Cartierul Studenţesc „Tudor Vladimirescu”, cu aleile şi parcurile „modeste”, unde nu se putea da niciun sărut fugar, în lipsa copacilor (care ar fi camuflat idila) sau la cinema unde studenţii erau „concuraţi” de cuplurile celebre de pe ecrane: „La cinema nu poţi să te săruţi, / Că se sărută cei de pe ecrane…/ Şi-apoi în spate spectatori mai mulţi,/Încep s-arunce-n tine cu bomboane…” (Răspuns la teoria sărutului) Şi în cele din urmă, intimitatea se depersonalizează, undeva întrun ungher ascuns într-o cameră de bloc: „Găseşti şi tu o cameră-ntr-un bloc,/ Şi nu mai ştie nimenea de tine…” (Răspuns la teoria sărutului) În alte poeme, Doru Melnic evidenţiază raportul bărbat-femeie, în termeni ştiinţifico-tehnici, la modă în folclorul studenţesc, pentru alienarea sinelui, într-o societate industrializată... Lumea sentimentelor se materializează, tânărul se înstrăinează de sine însuşi, devenind un mecanism, iar dragostea era înţeleasă la dimensiuni inginereşti, măsurată ştiinţific; un univers obosit, degradant, exprimat în formule tehnice, (care-l măcină pe poet şi care trage un semnal de alarmă!): „M-ai refulat un an de zile…/ Şi m-ai ştanţat şi matriţat, / Că nu mai ştiu ce e cu mine, / Că parc-aş fi un laminat…/Flambează inima în mine, /Topindu-se de dragul tău.../ Şi simt că am fontă prin vine,/Ce curge-acum din cubilou...” (Declaraţia unui mecanic) Unele texte din acest volum, au fost recitate pe scenă, de autor, altele au fost puse pe muzică (Doar brazii…, Balada studentului grăbit), parodiate, având o circulaţie mai mult orală, între care şi Declaraţia unui constructor, amestec de jargon profesional, cu resentimente dulcege, iubirea fiind luată în răspăr, în timp ce universul intim se sufocă de atâtea materiale de construcţii. Dacă în mitul estetic Mânăstirea Argeşului, iubirea stă la temelia unui edificiu grandios, aici emoţiile şi sentimentele se risipesc în uneltele de pe şantier... Intenţia mitică „iubirii să-i pun temelie”, este marcată de lipsuri: „că n-am mortar şi nici mistrie”, „schele de lemn”, dar în speranţa că va finisa şi va atinge a ei „piloni”, constructorul se apucă de treabă: „Şi curte-ţi fac din fier-beton,/Ca să-mi arunci doar o privire,/Căci voi căra în tomberon,/Tot materialul de iubire...”(Declaraţia unui constructor)

Nr. 3 (55), 2016

Văzându-şi iubirea ca o întrupare divină, ca o oază în pustiu, poetul aduce în prim-plan o recuzită romantică având şi elemente parnasiene, cu mineralizări (ochii revarsă nestemate) şi surâs cromatic: zâmbetul „e-un vârtej de culori”, într-o adresare la muză, căreia îi mărturiseşte dragostea eternă, în antiteză cu arta efemeră : „Căci eşti a mea muză, din zorii de zi,/Iar eu doar un glas care spune:/Căci versu-ntr-o zi s-ar putea să îl pierzi/Dar dragostea nu va apune…” (Interferenţe) Are loc o revelaţie erotică, în ritmuri eminesciene despre fiorul iubirii, începutul vieţii de cuplu în cadrele unui onirism sentimental, ideea permanenţei sugerată de antonimia temporală: „Pe tine te văd printre visuri/Şi visu-l visez când sunt treaz, /În inimă eşti de-a pururi/Iubita de ieri şi de azi…” (Veneraţie) Melancolia unei toamne simboliste, cu sentimente degradate de stihii, neclarităţi, confuzii surprinzătoare, aduce gânduri învălmăşite cu iubiri zbuciumate, în acord cu o atmosferă ploioasă, cum este în Toamna despărţirilor : „S-a ofilit iubirea în toamna siderală,/În inimi ruginite de vânturi şi de ploi, / Şi-n vălmăşag de gânduri, mă-ntreb de-a fost banală, / Iubirea zbuciumată trăită de noi doi…” Un simbolism bacovian identificăm într-un alt poem, cu note de mister, „croncănituri neînţelese”, ciori care strigă în „ţipăt de îndrăgostit”, disperare, doliu, în tonul grav al unui marş funebru, acum când iubirile sunt moarte şi întinderea pustie, întunecoasă : „Vin ciorile îndoliate/Ca ciocli la un marş funebru,/ Conduc iubirile ce-s moarte,/Pe drumul lor pustiu şi negru…” (Vin ciorile). Alternanţa unităţilor temporale (ieri – azi – mâine), este la fel de fascinantă ca şi antiteza: „Ieri, zâmbetul tău de gheaţă”...Azi este ignorat „ca şi fumul de ţigară...” (Zâmbete) sau cu trimiterea la cubismul lui Picasso, prin multiplicarea punctelor de vedere, la nivel erotic, în vers alb, caracterizat prin mare simplitate şi lipsa figurilor de stil (Puncte contra punct). Altădată, poetul sugerează viaţa banală, tristă, plicticoasă, stupidă, cu zile pustii, în plină senectute, semnificată de o falsă ninsoare, când numai iubirea ne umple sufletul de frumuseţe: „Când primii fulgi m-au înălbit la tâmple, /Ştiam că-mbătrânisem aşteptând,/Iubirea care sufletul mi-l umple, /De frumuseţi, pentru un tainic gând...” (Când primii fulgi...). În aceeaşi atmosferă hibernală, admirăm „mantia de gheaţă”, „zăpezi curate”, cu urme de paşi, fantasme din nu ştiu care vis... (Iarna amintirilor), şi motivul bradului, atât de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE frecvent în folclorul românesc, amintindu-i poetului de fosta iubire, când tinerii se plimbau îmbrăţişaţi, focul dragostei topea zăpada, iubirea murea, iar brazii îndeplineau o funcţie funerară, dar şi una de renaştere, de speranţă: „Şi vei găsi doi brazi micuţi, /Jucându-se c-un fir de iarbă…/Din seva dragostei crescuţi/Şi din iubirea noastră oarbă…” (Doar brazii...). Timpul universal este simbolizat de un şoricel, aflat în spaţiul intim, închis, al unei cămăruţe de hotel, martor a unor scene erotice, în timp ce ronţăie şindrila, degradează universul, privind curios, cu ochi atenţi la intimităţi, la îmbrăţişările duioase, la evenimentele ce se derulează în ton de romanţă: „Dar cămăruţa de hotel/ Pustie e acum.../ Vin alţi studenţi la şoricel,/Căci noi plecăm la drum...” (Şoricelul). Într-un alt poem, cu o structură de baladă, întâlnim cavalerul medieval, (legendarul cavaler rătăcitor), care îşi caută iubirea, iar povestea lui pare ciudată, ca şi moartea misterioasă, sau universul enigmatic: „A fost odat-un cavaler/Plecat în pribegie, / Iar moartea lui e un mister/Şi nimenea n-o ştie… ” (Povestea unui cavaler). În altă parte, constatăm o compoziţie circulară, primele cuvinte din versurile primei strofe sunt reluate la începutul strofelor următoare, iar în final sunt reluate după acelaşi raţionament (iubirea, firul de iarbă, norii, munţii), care îmbină armonios elementele uranice cu elementele telurice, caracterizate prin dinamism (iarba saltă, norii spală, munţii se bat în creste), vocaţia ancestralului, lirismul elegant. Atras de chemările pădurii, poetul contemplă încântat „frunzele calde”, goliciunea, vuietul pădurii, mirajul iubirii, în timp ce speră „S-ajungă undeva în neant ”, tulburat de o Noapte erotică: „În raza Lunii chipul ţi-l zăream / Plin de durere şi de muţumire…“ Doru Melnic este un senzual care descoperă pofte şi dorinţi (Erotica), miresmele trupului gol (Supererotica), ritualul împerecherii, focul dragostei, cu „flacăra lui sfântă”, „jucăuşă”, neînţeleasă, care se pierde în pâlpâiri, se stinge, iar din cenuşă se întrupează iubirea, precum pasărea Phoenix: „Iar fumul alb se-nalţă ca un cânt, / Purtând cu el iubirea a două duhuri…” În Ipostazele iubirii, poezie care dă şi titlul volumului, remarcăm iubirea carnală, plină de bucurie, pasiune, tulburare, fiind şi un elogiu adus coapselor şi iubirii emoţionale, ideale, nemărginită în simţuri şi chemări, care anticipează finalul trist despărţirea: „Acum iubim doar pentru a iubi…/ Şi-a-

Nr. 3 (55), 2016

ceasta ni se pare-o fericire…/ Iar totul va dura până-ntr-o zi, / Când va veni şi trista despărţire… ” (Ipostazele iubirii) Poetul Doru Melnic are o predispoziţie pentru vizual şi reflexiv, poate şi datorită talentului pentru pictură şi grafică, fiind un bun portretist.

De fapt, Doru Melnic va rămâne în sufletele multora ca o îmbinare reuşită între poezie şi umor, între imaginile plastice din poezii şi picturile sale, între preocupările zilnice de inginer proiectant şi limbajul tehnic din unele versuri, între primele idile nevinovate şi analiza psihologică aprofundată a evoluţiei unei iubiri, între ironie şi cruzimea adevărului: despărţirea inevitabilă prin moarte...

Treptele iubirii pe care le parcurgem în scurta noastră existenţă se regăsesc fără tăgadă în volumul Ipostazele iubirii...

George Bădărău

TĂCEREA GHIMPILOR/

IL SILENZIO DELLE SPINE.

Cronică de Geo Vasile

Poesia e Conoscenza, Poesia e Spiritualità, Poesia e Destino, Poesia e Amore, ecco le coordinate essenziali intorno a cui girano i testi poetici di Viorela Codreanu Tiron nel suo più recente volume bilingue romeno-italiano Tăcerea ghimpilor/Il

silenzio delle spine.

L’autrice considera la poesia come fondamentale punto di riferimento, una sorta di stella polare a segnare il cammino: perché la voce della poesia è l’unica che rimane prima del silenzio, quando le parole comuni non riescono più a dare espressione al senso profondo del nostro essere e al nostro tentativo di confrontarci con il mondo. La poesia di questo florilegio viene promossa nella sua accezione più alta, come massima portatrice di significato, strumento di conoscenza, radar che può metterci in rapporto con il „divino” in noi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La Viorela Codreanu Tiron invoca i miracoli della Creazione affinche lei stessa diventi una preghiera dentro la comuniune col Creatore: „E insegnami, Signore,/ Come sentire e intendere la musica/ delle corde dell’arcobaleno/perché serena mi addormenti tra le tue braccia/e preghiera sia per tutta la notte” (Abbi pietà, Signore!). L’amore umano viene elevato al potere di una comunione col divino: „Fa’ dalla mia anima/altare per invocare e pregare te!/Proteggi la bianca fiamma/adagiami, vivo lumino,/nel tempio del tuo cuore!” (Altare per preghiera). Questo tipo di valori religiosi si contrappone a una cultura materialista, nichilista, riannodando fili che ci vengono dalla nostra grande scuola poetica interbellica e moderna (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Daniel Turcea), proiettandola verso un possibile futuro, e al tempo stesso scommettendo sulla potenziale dignità e grandezza dell’uomo, su una possibile „umanità di Dio” in un’epoca della secolarizzazione e dell’anomia che riduce quasi tutto in oggettimerci.

Il credo estetico della nostra poetessa deriva dai suoi versi contro la corruzione sempre più ovvia dei rapporti interumani e per la speranza che la poesia possa salvare la vita. Concetto che naturalmente vuol essere una provocazione, anche se può essere inteso come un semplice auspiciopreghiera. Ma che vuole anche affermare una verità in cui Viorela Codreanu Tiron crede fermamente: e cioè il carattere taumaturgico della poesia. A patto però di avere ben presente che la poesia, intesa in questo senso, non è qualcosa al di fuori di noi bensì qualcosa che è dentro di noi, che fa già in certo modo parte di noi. E’ una parte „magica” di noi da scoprire, o anche da riscoprire. Oggi con particolare urgenza, in quanto sembra per lo più giacere sepolta sotto cumuli di detriti. Altrimenti la gioia di un trasparente, cromatico spettacolo di ariosi pensieri diventa assideramento e tenebre fino al suo completo disperdersi dentro la terra: „Una volta vedevo i tuoi pensieri galleggianti, /trastullandosi in tutti i colori./Ora - li vedo scendere piano,/verso il gelo inguantato dal buio/Li sento scorrere per l’anello di fuoco/che si scioglie anch’esso/dentro la terra/lasciando dietro a lui solo una parola: la parola.” (Una volta, tempo fa).

Viorela Codreanu Tiron è fondamentalmente una struttura neoromantica nel senso delle celebri eroine dei grandi poemi drammmatici del mondo,

Nr. 3 (55), 2016

che non esita a declamare la sua solitudine „bella e fredda”, l’infelicità della malaimée e la pia rassegnazione finale che ricorda il testo poetico montaliano „Personae separatae”: „Tanto, ma tanto amai /e tanto, ma tanto guardai il ricordo dell’amore,/ che gli occhi piansero addolorati-/addolorati fino a disgregarsi./E tra tutti questi granelli di polve/che copre il verde primaverile,/ti guarderanno sempre quegli occhi.../che il sorriso della morte sugellò una volta./E il mio cuore/ballerà su tutto questo universo/perché saprà/che dalla polve che ne sarà/ potrà sorriderti come ad un estraneo.” La chiave di lettura del presente libro può essere l’autoritratto tragico della poesia „Il silenzio delle spine”. La poetessa si identifica tra cielo e terra nella „cieca lacrima”, nel „vuoto dell’ abisso” da cui si incarna sotto il segno della luce astrale (stella, raggio, sole), l’equipollente immaginario di se stessa, o di „un altro silenzio”.

Se la postmodernità sembra aver perso la sua chiave magica del lirismo, scambiandola con una card che apre centri commerciali, negozi di lusso, centri di fitness, altrettante realtà virtuali, simulacri, la nostra poetessa vive la poesia come una sorta di spontaneous combustion, autoimmolazione, e non come freddo riflesso estetizzante, mimetico: „Chi?/Il fuoco mi sbrana/rabbioso, spietato mi sbrana.../ E tu?.../Tu piangi che ti fa male l’immagine della fiamma?”. (Chi ha ancora tempo). Al tempo stesso la vive come terapia contro la „lancinante fatica di me stessa”, contro „il gravame del tempo”, „la maledizione”, contro l’ora inesorabile e l’accidia generalizzata. Dai „pensieri impastati alle lacrime”, dalla silenziosa solitudine nasce il bisogno d’armonia e di luce, di regressione verso l’Eden della fanciulezza e la difesa di fronte all’agressività del tempo, l’irrefrenabile sete di purezza come perenne ritorno alla primordiale sorgente della mitopoiesi: „sulle tele bianche della sorte/incidendovi fior-dininfea/congiunti a stelle alpine/smaltate sulla mia anima/che rimpiange l’epifania delle falde/e della primigenia neve” (Arcano ricordo). C’è sempre un filone elegiaco di stampo leopardiano e nichitiano allo stesso tempo, nella compenetrazione tra gli elementi dell’universo cosmico, nella loro versione antropomorfica, e l’essere della poetessa: „A chi importa l’apprensione/e la mestizia delle stelle che calano in me?/ A chi importa le salici che rimpiangono me,/il fiume che si getta nel lago,/dove ga-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lleggia la mia ombra /abbracciata alla sua immagine nell’acqua? /A chi importa il cielo rovente/con ciocche di capelli canuti/lasciato dalle nubi ormai insofferenti l’azzurro?/Tantissime domande in me... cui l’universo risponde/sempre con il suo mutismo.” (A chi importa?)

La vera poesia, al di là e al di fuori di qualsiasi retorica, ci mette davanti al significato profondo della realtà, e cioè al continuo intrecciarsi incomprensibile della vita e della morte. Ci mette semplicemente davanti all’esistenza di quel mistero di cui ha tanto scritto il poeta filosofo Lucian Blaga. Ma non per tentare di risolverlo, a differenza di quanto si sforza di fare la filosofia e oggi soprattutto la scienza, ma per affermarne l’ineluttabilità e ancor più l’intrinseca necessità. La poesia vuole fare di noi persone consapevoli della compresenza in noi e nel mondo del bello e del brutto, del male e del bene, dell’imperfezione del bello. Non sposa la causa del bello assoluto, ma quella dell’impossibilità di separare i segni della morte da quelli della vita, il non senso dal senso, gli istinti più bassi dalle aspirazioni più alte, il nostro essere microcosmo centro di una realtà inesplorata dall’essere nello stesso tempo situati ai margini di un universo senza confini. Vuole fare di noi persone capaci di vivere la nostra solitudine senza rifugiarci dietro fragili barriere protettive che sono solo autoinganni suscettibili di renderci ancora più deboli e più soli: „Solo l’incessante danza della luce /non riuscii a vederla ché la luce/la luce non dorme mai!/E allora... tornai/nel sonno della pietra e in me,/nell’oblio e nelle rimembranze, /nascondendomi dentro la montagna/dove gli occhi che guardano/ non possono infiltrarsi!”. (Ciò che non sapevi...).

Vuole fare di noi esseri capaci di assumerci la sofferenza e anche la disperazione, e soprattutto la nostra dolorosa ma anche esaltante unicità senza pretendere balsami e surrogati. Insomma: la poesia ci vuole pienamente umani. La poesia ci salva dal vuoto perché ci costringe ad affrontarlo dentro di noi. Ma non è una terapia psichica, è un cammino spirituale.

Siamo pericolosamente disarmonici, dissociati dalle nostre necessità primarie, da quelle per cui siamo stati costruiti. E anche per questo siamo tutti spaventati. Soprattutto perché la vita e il mondo si rivelano così diversi da quanto ci aveva fatto credere l’onnipresente big brother. Che ci

Nr. 3 (55), 2016

toglie ogni autocontrollo e ogni centro. La poesia introspettiva di Viorela Codreanu Tiron ci riporta verso un centro, perché questo centro non può essere che dentro di noi. La poesia ci ricorda che dobbiamo vivere appieno tutte le nostre umane potenzialità.

L’esistenza di un centro interiore, in cui il piccolissimo si può coniugare con l’immenso, è quella per cui Omero definiva Eumeo, umile porcaro, „divino”. Quell’esistenza in cui anche noi possiamo ritrovarci „divini”. E di questa perduta divinità abbiamo tutti noi, accanto alla Viorela Codreanu Tiron, soprattutto sete. I frequenti ossimori („in silenti echi/ etranquille angosce/disfatte nell’alveo del sonno dell’insonnia”, „riunendoti-sperperandoti” ecc.) svelano le preferenze stilistiche della poetessa, cui dobbiamo aggiungere il drammatismo incluso nelle innumerevoli battute-domande esistenziali senza risposta che spesso vanno connessi ai lessemi degli elementi naturali che assalgono e mortificano i nostri sensi e sentimenti, come in un dramma shakespeariano: „Ma chi può ancora vedere?.../quando i nostri occhi accecano, sotto le raffiche del vento, quando gli occhi degli alberi sono uccelli morti/ buttati via nel deserto montuoso? E occhi di vetro inseguono il volo della fiamma/che impovviso si spegne/attraverso le ciglia abbassate dell’oblio/dei prossimi.” (Nessuno vede). Nei versi che abbiamo citato possiamo decifrare anche un alienante paesaggio dell’anima di stampo espressionistico, assai frequente nel libro Tăcerea ghimpilor/ Il silenzio delle spine, che ben si addice all’eresia e alla ribellione da cui risorge il mistero della poesia (Celata nelle parole).

I versi della nostra poetessa sembrano vivere ciò che durante il Rinascimento veniva definito „la tragedia dell’incompiuto”: „Da qualche parte – lontano-vicino si sentiva/il lagno, dilaniante, doloroso,/di qualcosa incompiuto, indefinito./― Cos c’era???!!!/ Per te:― Nulla!/ Per me:― il Grido e la Risposta/si separavano per sempre,/ senza essersi incontrati mai” (Da qualche parte).

La poesia della Viorela Codreanu Tiron è un approccio capace di riscoprire nell’uomo – sia pure nel limite e nel dolore – una dimensione di grandezza, della cui mancanza soprattutto soffriamo. Ecco perché l’autrice si getta nella lotta corpo ed anima, ormai immune, contro la congiura degli ele-menti che si riuniscono sempre ad oscurare la gioia del

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cuore nonché la corazza della perenne gioventù della poesia: „Poveri venti!/Che non sanno/che il mio cuore, mai/ sarà abbastanza vecchio,/ abbastanza secco/da non poter sentire/ la gioia, il dolore e lo strazio.” (Mai). © Geo Vasile

Poezie și Cunoaștere, Poezie și Spiritualitate, Poezie și Destin, Poezie și Iubire, iată coordonatele esențiale în jurul cărora pivotează textele poetice ale Viorelei Codreanu Tiron în cel mai recent volum bilingv româno-italian Tăcerea ghimpilor/Il silenzio delle spine. Autoarea consideră poezia drept punct de referință fundamental, un fel de stea polară călăuzitoare, căci vocea poeziei este unica ce rămâne înainte de tăcere, atunci când cuvintele comune nu mai izbutesc să întrupeze expresia sensului profund al ființei și tentativei noastre de a ne confrunta cu lumea.

Poezia din acest florilegiu ne este oferită în accepția sa cea mai înaltă, ca maximă purtătoare de semnificație, instrument de cunaștere, radar ce ne poate relaționa cu „divinul” din noi. Viorela Codreanu Tiron invocă minunile Creației astfel încât ea însăși să se prefacă în rugăciune întru comuniunea cu Creatorul: „Și-nvață-mă, Doamne, /cum să percep și să-nțeleg muzica/din strunele curcubeului/ ca liniștită s-adorm în brațele tale/și rugă să fiu peste noapte.“ (Îndură-te, Doamne). Iubirea omenească este ridicată la puterea comuniunii cu divinul: „Fă din sufletul meu/altar de rugăciune pentru tine!

Ocrotește flacăra albă/ și așază-mă, candelă-vie,/ în templul inimii tale!” (Altar de rugăciune). Acest tip de valori religioase aflate în fățișă contradicție cu o cultură materialistă, invazivă, nihilistă, reînnoadă firele ce ne vin dinspre marea noastră școală poetică interbelică și modernă (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Daniel Turcea etc.), proiectând-o spre un posibil viitor, și totodată pariind pe potențiala demnitate și măreție a omului și pe o posibilă „umanitate” a lui Dumnezeu, într-o epocă a secularizării și anomiei, ce reduce aproape totul în obiecte – mărfuri.

Crezul estetic al poetei noastre derivă din versurile sale împotriva coruperii tot mai pernicioase a relațiilor interumane și în numele speranței că poezia poate salva viața. Concept ce în chip firesc

Nr. 3 (55), 2016

vrea să fie o provocare, chiar dacă poate fi înțeles și ca simplă dorință-rugăciune-conjurare.

Poezia salvează viața este un adevăr în care Viorela Codreanu Tiron crede cu tărie, definind astfel caracterul taumaturgic al poeziei. Cu condiția însă de a avea conștiința că poezia înțeleasă în acest fel, nu este ceva exterior ființei noastre, ci ceva ce se află înlăuntrul nostru, ca și cum ar face deja parte din noi. Este partea „magică” din noi ce se cuvine a fi descoperită sau redescoperită. Astăzi mai ales, cu deosebită urgență, întrucât pare să zacă ireversibil îngropată sub mormane de reziduuri. Așa se face că bucuria unui transparent, cromatic spectacol de cuprinzătoare gânduri devine îngheț și tenebre menite a se destrăma în adâncul pământutului: „odată-ți vedeam gândurile plutind,/ zbenguindu-se în toate culorile./ Acum – le văd cum coboară încet,/ spre răceala înmănușată de beznă./ Le simt cum curg prin inelul de foc/ce se topește și el/ înlăuntrul pămâtului lăsând în urma lui doar un cuvânt: cuvântul“ (Odată, de mult...).

Viorela Codreanu Tiron este fundamental o structură neoromantică în sensul celebrelor eroine din marile poeme dramatice ale lumii, ce nu pregetă să-și declame singurătatea „frumoasă și rece“, nefericirea tip mal aimée și smerită resemnare finală ce amintește și de nu mai puțin celebra poezie a lui Montale Personae separatae: „Atât de mult am iubit/și-atât de mult am privit/amintirea iubirii, încât ochii au început să doară - /să doară până la descompunere./Și dintre toate aceste fire de praf/ce acoperă verdele primăverii/ te vor privi mereu ochii aceia... pe care surâsul morții i-a închis cândva./Și inima mea.../va dansa peste tot acest univers/ pentru că va ști/că din pulberea ce va fi/ îți va putea zâmbi ca unui străin.“ (Atât de mult).

Cheia de lectură a prezentei cărți poate fi autoportretul tragic din poezia Tăcerea ghi-pilor (Il silenzio delle spine). Poeta se identifică între cer și pământ în „lacrima oarbă“, în „golul prăpastiei”, din care se întrupează sub zodia luminii astrale (stea, rază, soare), echivalentul imaginific al propriului spirit, sau al unei alte „tăceri“.

Dacă postmodernitatea pare să fi pierdut cheia magică a lirismului, înlocuindu-o cu un card ce deschide centre comerciale, magazine de lux, centre de fitness, tot atâtea realități virtuale, simulacre, poeta noastră trăiește poezia ca pe un fel de spontaneous combustion, autoimolare, iar nu ca pe o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rece răsfrângere estetizantă, mimetică: „Cine?.../ Focul rupe din mine,/cu mânie și-nverșunare rupe... Și tu?.../ Tu, plângi că te doare imaginea flăcării?

(Cine mai are timp). În același timp o trăiește ca pe o terapie în contra a ceea poeta numește „sfâșietoare oboseală de mine”, „Plata sau chingile timpului”, „Blestem”, în contra orei fatidice, a nepăsării generalizate. Din „gânduri frământate cu lacrimi”, din silențioasa solitudine se naște acea nevoie de armonie și lumină, de regresiune spre edenul prunciei și pavăza în fața agresivității timpului, irepresibila sete de puritate ca perenă întoarcere la primordialul izvor al mitopoiezei: „pe pânzele albe ale destinului/ dăltuind flori-de-nufăr/ îngemănate cu flori-de-colț/ încrustate pe sufletul meu/ ce plânge după nostalgia fulgilor/ și a zăpezii dintâi.“ (Tainică amintire).

Există mereu un filon elegiac de amintire leopardiană și eminesciano-nichitiană în același timp al compenetrării între stihiile universului cosmic, în versiunea lor antropomorfică, și ființa poetei: „Cui îi pasă de îngândurarea și tristețea stelelor ce coboară în mine?/Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng,/ de râul ce se aruncă în lac,/ unde plutește umbra mea/ mână în mână cu imaginea ei în apă?/Cui îi pasă de cerul fierbinte/ cu șuvițe cărunte/rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul? Atâtea întrebări îmi rămân.../la care universul răspunde mereu/ cu marea lui muțenie! (Cui îi pasă? ).

Adevărata poezie, dincoace și dincolo de orice retorică, ne pune față-n față cu semnificația profundă a realului, altfel spus cu necontenita, neînțeleasa împletire a vieții cu moartea. Ne pune pur și simplu în fața existenței acelui mister despre care a scris poetul-filosof Lucian Blaga. Dar nu spre a încerca să-l descifreze, spre deosebire de ceea ce se străduiește să facă filosofia și azi mai mult ca niciodată știința, ci spre a-i afirma predestinarea și intrinseca lui inevitabilitate. Poezia vrea să ne facă conștienți de prezența simultană în noi, și în lume, a frumosului și a urâtului, a răului și a binelui, a imperfecțiunii frumosului. Nu îmbrățișează cauza frumosului absolut, ci pe cea a neputinței de a separa semnele morții de cele ale vieții, nonsensul de logică, instinctele cele mai joase de aspirațiile cele mai înalte, existența microcosmosului uman drept centru al unei realități inexplorate de existența noastră la marginile unui univers fără frontiere..

Nr. 3 (55), 2016

Poezia Viorelei Codreanu Tiron vrea să facă din noi ființe capabile de a ne trăi propria singurătate fără să ne refugiem în spatele unor bariere ocrotitoare, tot atâtea autoamăgiri susceptibile de a ne face și mai slabi și mai singuri decât suntem: „Numai nesfârșitul dans al luminii/ n-am reușit să-l văd/ pentru că lumina,/lumina nu doarme niciodată!/ Și-atunci/ …m-am întors în somnul pietrei/ și-n mine,/ în uitare și-n aduceri aminte,/ ascunzândumă în miezul muntelui/ unde ochii ce privesc,/ nu pot pătrunde! “ (Ceea ce nu știai…). Vrea să facă din noi fiinţe apte să-și asume suferința și disoerarea și mai ales dureroasa dar exaltanta unicitate, fără să recurgem la fel de fel de balsamuri și surogate. În fine poezia din acest florilegiu ne vrea pe deplin umani. Ne salvează de vid, căci ne constrânge să-l înfruntăm chiar înlăuntrul nostru. Dar toate acestea nu constituie o terapie psihică, ci una spirituală.

Suntem primejdios de dizarmonici, înstrăinați de trebuințele noastre primare, de toate cele pentru care am fost alcătuiți. Inclusiv din această pricină suntem înfricoșați. Cu precădere fiindcă viața și lumea se dezvăluie a fi atât de diferite de ceea ce fuseserăm făcuți să credem de un omniprezent big brother, ce ne anulează capacitatea de autocontrol, deposedându-ne astfel de un centru.

Poezia introspectivă a Viorelei Codreanu Tiron încearcă să restituie acel centru, centru ce nu poate fi decât înlăuntrul nostru, amintindu-ne că trebuie să trăim plenar toate potențialitățile noastre omenești.

Existența unui centru lăuntric, în care detaliul minim poate să se regăsească în necu-prindere și desmărginire, l-ar fi făcut pe Homer să-l definească pe Eumeu, un biet porcar, drept „divin”. Existență în care și noi putem să ne redescoperim drept „divini“. Credem că de acea pierdută divinitate, citind poezia Viorelei Codreanu, ne este sete.

Frecventele oximoroane (...în tăcute ecouri și liniștite-neliniști/sfărâmate-n albia somnului de nesomn,/ adunându-te/ risipindu-te etc.) dau la iveală preferințele stilistice ale poetei, la care trebuie să adăugăm neapărat dramatismul inclus în numeroasele replici-întrebări existențiale fără răspuns ce adesea sunt conexate cu lexeme numind stihiile ce ne asediază și mortifică simțurile și sentimentele ca într-o dramă shakespeariană: „Dar cine mai poate vedea?!.../când ochii noștri orbesc/de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vuietul vântului,/ când ochii orbilor/sunt păsări moarte/ aruncate-n pustiul de munte?/ și ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii /care nebănuit se stinge/printre genele coborâte ale uitării/ de semeni.” (Nimeni nu vede). În versurile pe care le-am citat putem descifra și un alienant peisaj sufletesc de factură expresionistă, destul de frecvent în florilegiul bilingv Tăcerea ghimpilor/Il silenzio delle spine, ce rezonează cu erezia și rebeliunea din care își trage originea misterul poeziei (Tăinuită în cuvinte). Versurile poetei noastre par a trăi ceea ce în Renaștere era cunoscut sub numele de „tragedia neîmplinirii”: „Undeva ― departe-aproape se auzea/ tânguirea sfâșietoare, dureroasă,/ a ceva neîmplinit, nedefinit./ ― Ce era???!!! / Pentru tine: Nimic!/ Pentru mine: ― Strigătul și Răspunsul / se despărțeau pentru totdeauna, / fără să se se fi întâlnit!” (Undeva).

Poezia Viorelei Codreanu Tiron constituie o abordare aptă să redescopere în om – fără să-i evite limitele și durerea ― o dimensiune de măreție, de a cărei lipsă în primul rând suferim. Iată de ce autoarea se aruncă în luptă trup și suflet, de-acum imună în contra conspirației stihiilor ce se reunesc mereu să întunece și să frângă bucuria inimii și pavăza perenei tinereți a poetei: „Sărmane vânturi ce nu știu/că inima mea, niciodată/nu va ajunge/ îndeajuns de bătrână,/ îndeajuns de uscată.../să nu mai poată simți/ bucuria,/ durerea /și jalea”.

(Niciodată).

SENZA TITOLO

Ho scritto la mia storia su una corteccia di betulla che buttai nel fuoco.

Se non vi piace: vegliate che le scintille che scoppiettano non brucino la soglia della vostra mente.

FĂRĂ TITLU

V-am scris povestea mea pe-o coajă de mesteacăn ce-am aruncat-o-n foc!

De nu o vreţi: vegheaţi! nicio scânteie să nu sară să nu vă ardă pragul minţii.

DAZIO AL SONNO

Dove potrei trovare la via dell’infanzia, la culla materna o il gioco scalzo della fanciullezza?

Pagai il dazio al sonno!

Pagai il dazio ai sogni! ma non ho potuto raggiungere la terra promessa e nuoto nell’acme della fatica, lancinante stanchezza di me stessa !

©Geo Vasile CELATA NELLE PAROLE

Celata nelle mie parole stese su fogli di vita ribelli, le tue mani diventate copertine, mi legano alle pagine della mia sorte con la più tenebroasa notte.

TĂINUITĂ ÎN CUVINTE

VAMA SOMNULUI

Unde-aş putea găsi drumul copilăriei, leagănul mamei sau jocul desculţ al prunciei?

Am dat vamă somnului!

Am dat vamă viselor! dar n-am putut trece în ţara făgăduinţei şi înot mai departe în miezul oboselii, sfâşietoare oboseală de mine!

Tăinuită-n cuvinte-aşternute pe foi-de-viaţă-rebele, mâinile tale ― transformate-n coperte ― îmi leagă paginile destinului cu cea mai neagră noapte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© poemi/poeme, Viorela Codreanu Tiron

Page 84

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Legendele Babei Dochia Baba Dochia, conform lui George Călinescu, face parte din cele „4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea româneasca.” Sacrul stă sub semnul venirii primăverii, de aici derivând mai multe legende și tradiții românești, evocate an de an. Baba Dochia (sau Baba Odochia) simbolizează unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie.

Personajul Dochiei este asociat cu legenda Traian și Dochia, culeasă de Gheorghe Asachi. Despre Traian și Dochia celebrul critic literar George Călinescu spunea că este „rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român". Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei, se îndrăgostește de Dochia, dar aceasta refuză să i se alăture și se refugiază împreună cu „a ei popor" pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-și seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagră şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită, aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără niciunul.

Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum.

Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

Babele

Legenda Dochiei - sculptură în piatră de Gheorghe Iliescu-Călinești, Parcul Herăstrău, București

Alte legende ale babei Dochia Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânără ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă fără acordul Dochiei.

Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică… babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei niciunul dintre ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă. Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi şi-a luat drumul spre pădure.

A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câteun pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“. În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc.

De aceea oamenii, în acea zi, curăţă curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard odată cu gunoiul.

Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă. De cum s-a sfârşit cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut. Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit. Într-o zi, s-a depărtat de schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului. I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor. Într-o zi, în această poiană a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi. A venit însă o zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata. A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la

schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie. De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.

Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred că, aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

Balada Dochiei

scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)

Între Piatra Detunată Ş-al Sahastrului Picior, Vezi o stâncă ce-a fost fată De un mare domnitor.

Acolo e rea furtună E locaşul cel cumplit, Unde vulturul răsună Al său cântec amorţit.

Acea doamnă e Dochia Zece oi ş-a ei popor Ea domnează-n vizunie Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte Nici-o giună nu-i samana Vrednică de-a ei părinte, De Decebal, ea era.

Dar cum Dacia-au împilat-o Fiul Romei cel mărit, Pe cel care-ar fi scăpat-o De-a iubi a giuruit.

Traian vede astă zână Deşi e biruitor, Frumuseţei ei se-nchină Se subjugă de amor.

(fragment)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare, Ruxandra Ana Sauciuc

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3 (55), 2016

Sumar luna martie – nr.3 (55), 2016 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Andras Mikola /p. 3 selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Antonio Machado /p. 6 selecţie şi prezentare: Odette Mărgăritescu

Scriitori de ieri... – Virgil Carianopol /p. 7 selecţie şi prezentare: Adrian Tucu, Piteşti Scriitori de azi – Mario Vargas Llosa / p. 9 selecţie şi prezentare: Mihai Codreanu Gregor

Sylvia Plath – poezii /p. 12 Călătorie prin bibliotecile lumii / p. 13 Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu“, Argeş Rubrică realizată de Dorina Litră

Femei celebre din artă, cultură /p. 17 Maria Cutzarida-Crăţunescu

Micaela Eleutheriade

Smaranda Gheorghiu

Floria Capsali

Cecilia Cuţescu-Stork

Ileana Sonnabend

Ştefania Mărăcineanu

Cella Serghi

Alice Voinescu

Lola Bobescu

Lili Brik (rusă Лиля Юрьевна Брик)

Maria Prodan Bjornson

Maria Virginia Andreescu Hareţ

Ioana Maria Banu (Mica Ertegun)

Sofia Ionescu-Ogrezeanu selecţie şi prezentare: Adrian Tucu

Maria Filipoiu – poezie /p. 28 Incursiune în poezia română contemporană /p. 31 Mihaela Oancea /p. 29 Florin T. Roman /p. 30 Camelia Ardelean /p. 31 Marin Bunget /p. 32 Lenuş Lungu /p. 33 Aurel Chiorean /p. 34 Elena Glodean /p. 35 Hotca Marian /p. 36 Angi Cristea /p. 37 Viorel Muha /p. 38 Agafia Drăgan /p. 39

Trandafir Sânpetru /p. 40 Gerra Orivera /p. 41 Ionescu Stejărel /p. 42 Diana Adriana Matei /p. 43 Ioana Manolache /p. 43 Nicolae Nicoară-Horia /p. 44 Gina Zaharia /p. 45 Ioan Friciu /p. 46 Mărioara Vişan, Italia /p. 47 Boris Marian /p. 48 Liliana Popa /p. 49

Taras Şevcenko – poetul naţional al Ucrainei /p. 50 prezentare şi traducerepoezii: Ion Cozmei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87

Nr. 3 (55), 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Poezii bilingve: româno-italiană şi româno-franceză Eugenio Montale /p. 51 Geo Vasile /p. 53

Viorela Codreanu Tiron /p. 55 Relu Coţofană /p. 57

traducere: Florin Chiriţescu, Geo Vasile

Proză scurtă – autor: Diana Dobriţa Bîlea /p. 59 Eseu - Despre minciună și perfidie /p. 62

autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord

Roman Foileton: Setea zeilor de Anatole France / p. 65

traducere şi note: Lucia Patachi

Pagini de istorie: Didona, Dido sau Elisa /p.70 selecţie şi prezentare: Lelia Dumitrescu

Constantin Brâncuşi - 140 de ani de la naştere /p. 73 Autori Andrea Ilie şi Ion Coja

Pagină de cronică /p. 73

Ipostazele iubirii , de Doru Melnic / p. 77 Cronică de George Bădărău

Tăcerea ghimpilor/Il silenzio delle spine /p. 79 Cronică de: Geo Vasile

Pagina celor mari... pentru cei mici /p. 85 Legendele Babei Dochia Balada Dochiei – autor: Ghe. Asachi /p. 86 Sumar /p. 87

Selecţie şi prezentare, Ruxandra Ana Sauciuc

Picturile, grafica, sculptura şi fotografiile din acest număr aparţin: Andras Mikola Leandro Oroz Lacalle Caspar Friedrich Radu Anton Maier Wladyslaw Czachorski Radu Liliana Guercino (Giovanni Francesco Barbieri) Pierre-Narcisse Guérin Gheorghe Iliescu-Călinești – sculptură

Pierre Paul Rubens Radu Anton Maier Luisa Adela Toma René Magritte Jean-Baptiste-Camille Corot Mihai Cătrună Sandro Botticelli Diego Velasques Foto:Alex Ştefănescu

Copertele realizate de pictorul, graficianul şi designer-ul Mihai Cătrună Vă aşteptăm să ne vizitaţi site-ul: www.nomenartis.ro Vă dorim lectură plăcută şi vă reîntâlnim pe 10 aprilie 2016!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor în word şi semnat (pe fiecare pagină), şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

III. Materiale se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru eventuala publicare în luna sau lunile următoare !

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact !

Adr.: nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !