DE ANTIQVITATE 2

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 5-8

INTERVIU CU RADU OLTEANU

REALIZAT DE ANA-MARIA GRUIA

Ana-Maria Gruia: Radu, eşti deja cunoscut printre pasionaţii de istorie pentru desenele tale.

Spune-ne te rog, pentru început, cum s-a transformat pasiunea ta pentru istorie în iniţiativă artistică?

Radu Olteanu: La început, adică prin 1991 am călătorit mult prin Transilvania pe urmele bisericilor fortificate săseşti.

Ulterior mi-am dorit, inocent şi entuziast, să fac o carte bogat ilustrată despre aceste monumente,

practic

necunoscute publicului din Romania datorita politicii naţionaliste a lui Ceauşescu, de

a

nu

fi

promovate

monumentele ne-româneşti.

Prin 1996 strânsesem sute de fotografii şi zeci de schiţe de cetăţi şi biserici. Apoi am început un alt proiect, de istorie ilustrată a României, proiect care s-a brodat pe dorinţa Editurii Humanitas de publica exact aşa ceva pe textul lui Neagu Djuvara.

5

Interviu

AMG: Primele desene erau reconstituiri ale oraşelor şi monumentelor medievale din România.

Cum ai trecut de la istoria medievală la cea antică?

RO: Primul desen de mare anvergură a fost reconstituirea Braşovului medieval. Dar de antichitate m-am mai lovit când m-am documentat serios pentru ilustraţia proiectului meu de istorie ilustrată pentru copii. Temelia informaţiilor despre antichitate e de la mijlocul anilor ‘90. În acea perioadă am şi călătorit foarte mult în ţară, vizitând multe situri arheologice cunoscute sau mai puţin cunoscute.

AMG: După reconstituirea forurilor romane, înţeleg că ai în pregătire materiale legate de daci.

Care este noul proiect la care lucrezi şi când putem aştepta produsele finite?

RO: Noul proiect este o carte bogat ilustrată despre războaiele daco-romane. Visez la acest proiect de vreo 6-7 ani dar nu am avut încă curaj să mă apuc. Între timp cred ca m-am mai "copt" şi eu şi după o vizită la Roma mi-am propus să purced la drum. Întâmplător această idee a plăcut unor realizatori româno-americani de film documentar. Iar ilustraţiile pentru carte vor apare şi în acest documentar. Aceasta carte despre războaiele daco-romane este şi un fel de reacţie la creşterea agresivităţii diletanţilor 6

Ana-Maria Gruia

(nu pasionaţilor) în ale istoriei, cei "dacologi" mai ales, ale căror teorii, din ce in ce mai fanteziste, zăpăcesc tinerii dornici de a afla mai multe, sub sloganul "Vrem istoria adevărată, nu cea falsă promovata de aşa-zişii istorici".

AMG: Cum te documentezi? Desenele tale includ detalii foarte exacte…

RO: Citesc foarte mult, studiez multe reviste periodice de arheologie şi istoria artei. Discut cu arheologi, istorici, pasionaţi. Aici nu este întotdeauna uşor. Unii arheologi sunt neprietenoşi, alţii nu ştiu ce să îţi ofere. Alţii sunt excelenţi colaboratori. Însă cele mai multe informaţii le obţin din literatura de specialitate.

AMG: Ce părere ai despre nivelul actual de informaţii

disponibile

despre lumea dacică?

RO: E prost! Informaţii sunt însă

destul

de

multe. Spun acest lucru datorită

faptului

că

recent am "luat la mana" câteva zeci de periodice de arheologie. Mai mult de trei sferturi din acele informaţii, săpături, descoperiri, nu au "părăsit" coperţile acelor cărţi. Aceste informaţii, sintetizate şi rescrise accesibil ar da nişte minunate cărţi de popularizare. În străinătate am văzut cărţi despre daci sau romanii din Dacia, cu poze şi ilustraţii frumoase. Cu foarte mici greşeli. Cum pot EI sa facă cărţi frumoase despre istoria noastră şi noi nu? Ce fac arheologii? Scriu exclusiv pentru a se citi între ei.

AMG: Eşti şi membru al unei asociaţii de reenactment. Spune-ne despre 6 Dorobanţi şi despre rolul tău acolo.

7

Interviu

RO: La grupul de reconstituire militară "Reg. 6 dorobanţi" sunt simplu soldat. Am 4 uniforme, inclusiv una de infanterist francez din vremea lui Napoleon. Încă netrecută prin vârtejul luptei.

AMG: Cum te ajută activitatea de reenactor în realizarea reconstruirilor grafice de costume şi armament?

RO: Mă ajuta, dar nu prea des, căci nu prea am abordat epoci mai moderne. Acum voi avea nevoie pentru reconstituirea unor luptători din timpul lui Tudor Vladimirescu.

AMG: De unde se pot achiziţiona afişele şi cărţile tale?

RO: Din câteva locuri, nu prea multe. Este greu cu distribuţia când eşti singur.

Acesta este site-ul meu: http://art-historia.blogspot.com/2009/04/afisele-arthistoria.html

8

Fig.1. Cf. DA II2, 1026, fig. 2906-2908; 1027, fig. 2909, 2910

Fig. 3. Cf. DA, II2, 1028, fig.2914; 1029, fig. 2915

Fig. 2. Cf. DA, II2, 1026, fig.

2902, 2903

Fig. 4. Cf. Manuel, 466, fig.659



Fig. 5. Cf. Menzel 1969, 9, Abb.1

Fig. 6. Cf. Bailey 1972, pl.3/a-f

Fig. 7. Cf. Meconcelli Notarianni, De Carolis 1977, 6

Fig. 8. Adaptare după Chrzanovski 2000, 123

Fig. 9. Cf. Radt 1986, 45, Abb. 12

Fig. 10. Cf. Radt 1986, 47, Abb.19

Fig.12. Adaptat cf. Radt 1986, 49, Abb. 25

Fig. 11. Adaptat cf. Radt 1986, 44, Abb.8

F ig. 13. Adaptat cf. Loeschcke 1919, Taf.1

Fig. 14. Cf. Menzel 1969, 92, Abb. 77/1, 4

Fig. 15. Cf. Vertet 1983, 28

Fig. 16. Cf. Vertet 1983, 30

Fig. 17. Cf. Fremesdorf 1922, Abb. 51

Fig. 18. Cf. Vertet 1983, 35

Fig. 19. Cf. Vertet 1983, 44

Fig. 20. Prelucrare după Loeschcke 1919, Taf. 8

Fig. 21. Adaptat după Radt 1986, 44, Abb. 8

Fig. 22. Cf. Fremesdorf 1922, Abb.24

Fig. 23. Cf. Fremesdorf 1922, Abb.19

Fig. 24. Cf. Bailey 1972, pl.16, d, e

Fig. 25. Cf. Fremesdorf 1922, Abb. 71

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 42-50

FORMULARUL INSCRIPŢIILOR FUNERARE DIN DACIA ROMANĂ

1

Raluca Pop-Chendea Doctorandă în Istorie veche şi Arheologie şi absolventă a Facultăţlor de Istorie şi Filosofie şi de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Are ca principale domenii de interes epigrafia laină şi arheologia romană Contact: ralu_02@yahoo.com

Importanţa domeniului religios într-o societate guvernată de idei şi credinţe misticoreligioase era una foarte mare, cu atât mai mult cu cât vorbim şi de o lume guvernată de superstiţii, care nu dorea să deranjeze cu nimic orânduiala zeilor.

Avem deci imaginea unui om care se resemnează în faţa destinului, nu se revoltă împotriva acestui fatum care îl conduce şi încearcă să îmbuneze zeii pentru a avea o viaţă fericită, dacă nu pe pământ atunci pe Câmpiile Elizee. În consecinţă, mormântul devine ultima sa şansă pentru a-şi dobândi acest privilegiu, cel puţin într-o altă viaţă.

Mormântul primeşte valenţe religioase, el fiind închinat zeilor Mani pentru a-i îmbuna, pentru a-i cinsti şi, de ce nu, şi pentru o eventuală “asigurare”, conform principiului do ut des (îţi dau ca să-mi dai).

Studiul de faţă îşi propune studierea formularului funerar şi a elementelor adiţionale care apar adesea într-o astfel de inscripţie. Se va avea în vedere atât evoluţia în sine a

1

Studiu realizat in vederea Conferintei Nationale a doctoranzilor in istorie de la Baru Mare ,Hunedoara,16-19 septembrie 2010; Varianta in engleza in suplimentul revistei Transylvanian Rewiev, aprilie-mai 2011.

42

Formularul inscripţiilor funerare din Dacia romană

inscripţiei de la o formă iniţială la una complexă, plină de informaţii secundare, cât şi o scurtă analiză a formulelor intrinseci. În realizarea unui monument se punea, cel mai adesea, accent pe transmiterea imaginii despre sine pe care cel în cauză dorea să o prezinte celorlalţi. Astfel, în multe cazuri, imaginea figurativă a defunctului şi informaţiile gravate pe mormânt rămân două chestiuni total diferite, existând cazuri când numărul portretelor înfăţişate nu corespund cu numărul persoanelor menţionate în inscripţie.Această practică a prefabricării era folosită, probabil, în cazul asigurării urgentelor. Un exemplu concret în acest caz ar fi stela funerară de la Orăştioara de Sus a lui Iulius Secundus 2, în care apar figurate busturile a trei personaje (un copil în prim plan şi în plan secund un bărbat şi o femeie), inscripţia fiind “pusă”, probabil, de moştenitorii săi. Un alt fenomen se întâlneşte şi în cazul în care monumentul funerar este cumpărat nu de persoanele care l-au comandat ci de cu totul alţii 3. Un caz de acest gen este şi inscripţia din zona Muncelu Brad 4, unde se poate observa cu uşurinţă reprezentarea figurativă a trei personaje (doi oameni şi un copil) în timp ce epitaful e pus doar de Aurelia Banea soţului său, fără a fi menţionat vreun secund-aparţinător copil.

O posibilă explicaţie a acestui fapt s-ar putea găsi în obiceiul cumpărării unor astfel de monumente, obicei avantajos mai ales pentru cei cu venituri limitate 5, care, în defavoarea unui mormânt “personalizat”, recurgeau, dacă nu la rebuturi, atunci la monumente nefolosite încă.

Prefabricarea era de preferat şi celor care, presaţi de timp, li se permitea achiziţionarea rapidă a unui monument funerar, chiar dacă acest lucru putea însemna o discordanţă totală între figura sau figurile reprezentate şi ce se grava ulterior pe monument.

Un alt fenomen favoabil fenomenului de prefabricare şi care, poate, îl întreţine într-o oarecare măsură, ar fi acela că, adesea, prima condiţie de a ajunge în posesia unei moşteniri era ridicarea unui monument funerar decedatului binefăcător, succesorii încercând astfel să rezove cât mai repede această problemă.

Indiferent de dimensiunea sau de natura monumentului destinat a conserva corpul 2

IDR III/3,263.

Alexandru Stănescu. ”Monumentul funerar, oglindă a societăţii provinciale”. În Funeraria dacoromană. Arheologia funerară a Daciei Romane. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003. p.116.

4 IDR III/3,437.

5 A. Stănescu. op.cit. p. 117-118.

3

43

Raluca Pop-Chendea

sau resturile unui mort, sau doar de a-i aminti memoria, exista obiceiul de a se grava un epitaf 6. Întinderea acestuia varia însă în funcţie de locul de care dispunea monumentul funerar, în funcţie de dorinţa celui care îl ridica, de timp sau de loc7. Evoluţia inscripţiilor funerare s-a realizat în mod gradat, la origine acestea fiind foarte scurte, cu o structură minimală : numele defunctului, în primă fază cu formă la nominativ, apoi la genitiv sau dativ 8, fără a exista vreo formulă care să sugereze moartea chiar şi indirect. Acest tip de evoluţie este foarte sesizabil şi în cazul inscripţiilor votive care, de la un iniţial Vesta poculum9, ajung să conţină informaţii detaliate precum boli sau reţete. Începând cu epoca lui Augustus, formularul funerar devine unul complex, motivul esenţial fiind evoluţia semnificaţiei religioase a mormântului, care este de aici înainte perceput ca un monument dedicat Zeilor Mani, care îl transformă în monument sacru, uşor comparabil cu un altar. Prezenţa acestor divinităţi colective ce simbolizau spiritele morţilor dau o nouă accepţiune religioasă monumentului 10, accepţiune marcată printr-o dedicaţie, printr-o invocare a Zeilor Mani, plasată de obicei la începutul inscripţiei. În marea lor majoritate, formulele care atestă cultul zeilor mani sunt monotone şi banale, însă şi în cazul lor se poate sesiza o evoluţie : Manibus 11 sau Diis Manibus , scris în întregime sau abreviat sub sigla D.M sau, începând cu sec.al-II-lea, mai ampla formulă Dis Manibus Sacrum (subînteles locum sau monumentum), abreviat D.M.S sau Dis Manibus Inferis, D.M.I. Formulele de genul D(is) M(anibus) sunt foarte întâlnite în Dacia Romană, deşi se pot menţiona exemplare în care formula de adresare lipseşte complet 12. Această omisiune a zeilor Mani în inscripţie se poate datora faptului că uneori se considera de rău augur pronunţarea acestora, dovada fiind şi existenţa în acest sens a unei expresii de violenţă lexicală

6

Constantin C.Petolescu. Epigrafia latină.Bucureşti. Editura Ars Docendi, 2001.p.33.

Réné Cagnat. Cours d’épigraphie latine. Ed.IV, Paris, 1989. p.251-252.

8 Utilizarea nominativului pentru numele decedatului nu crează pentru acesta o apartenenţă la zeii Mani, simpla invocare a acestora reprezentând o adaptare la formalismul funerar. Genitivul este folosit cu sens de posesie (Zeilor Mani ai lui...), marcând astfel apartenenţa clară a decedatului la cultul funerar, în timp ce dativul este unul final sau de scop, având în vedere că realizarea inscripţiei sau a monumentului (posuit, fecit) este pentru decedat: Dis Manibus/Publio Aelio Diophan/to...heredes/fecerunt (CIL III 14216, IDR II,46).

9 Raymond Bloch. L’épigraphie latine. Paris. Presses Universitaires de France, 1964. p.67.

10 Mihai Bărbulescu. “Ritualuri săvârşite cu prilejul înmormântării şi ulterior”. În Funeraria dacoromană, 2003, p.84.

11 DA, s.v. Manies, Mania, p. 1571.

12 CIL III 14492, IDR II,203; CIL III 8011, IDR III/1,89; CIL III 8012, IDR III/1, 90; CIL III 1512, IDR III/2,457,etc.

7

44

Formularul inscripţiilor funerare din Dacia romană

ad Manes 13, (la sufletele răposaţilor, adică în Infern) sau esse apud Manes 14(a fi în lumea de dincolo).

O altă formulă regăsită uneori la începutul unor inscripţii funerare este In memoriam 15, Memoriae 16, memoria apărând aşadar ca o capacitate a fiinţelor vii de a păstra şi organiza amintirile, constituind mai ales un antidot pentru uitarea ce este o consecinţă a trecerii timpului. Aducând trecutul la dimensiunea prezentului, ca într-un soi de evocare a morţilor, ea aruncă o punte între cei vii şi lumea de dincolo, asigurându-le celor din urmă singura formă de nemurire la care pot spera. Nu trebuie deci să mire formulele funerare de genul Memoriae aeternae, D(is) M(anibus) et memoriae, formule pe care de altfel, le regăsim chiar şi în zilele noastre : ” În amintirea, În memoria lui...”.

Există deci o muţime de formule standardizate, pe teritoriul fostei Dacii folosindu-se, în mare parte, formula D(is) M(anibus), In Memoriam şi o singură formulă complexă

(Dis

Inferis Manibus Sacrum 17), ce apare ca un unicum în Dacia, alături de un exemplar ce pomeneşte de o Inmatura Fortuna 18, deşi în alte părţi ale Imperiului se întâlnesc expresii precum Cineribus, Ossibus, care nu apar însă în formularul funerar al Daciei romane. În ceea ce priveşte încheierea epitafului, la noi s-a impus şi s-a generalizat formula finală hic situs est (H.S.E) sau sit tibi terra levis (S.T.T.L), bene merenti faciendum curavit (B.M.F.C) sau pro pietate (P.P), existând însă şi alte variante ale acestora : hic ossa sunt, hic quiescit, opto sit tibi terra levis (O.S.T.T.L).

Riturile îngropăciunii arată limpede că atunci când trupul era pus în mormânt, oamenii credeau că îngroapă cu el şi ceva ce este încă viu. De asemenea, se obişnuia ca, la sfârşitul ceremoniei funerare, sufletul mortului să fie chemat de trei ori pe numele pe care îl purtase 19. I se făcea urarea să trăiască fericit sub pământ şi i se spunea de trei ori “Vale!” adăugându-se apoi “Sit tibi terra levis!”, acest lucru demonstrând convingerea puternică pe care o aveau oamenii în credinţa că decedatul va continua să trăiască sub acel pământ. Pe mormânt se scria o formulă banală şi foarte uzitată care atesta faptul că omul se odihnea 13

Victor Kernbach. Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti, Ed. Albatros,1995.p.342.

Nicolae Guţu. Dicţionar latin-român. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.s.v.manes, p.729.

15 CIL III 12589, IDR III/2, 385; CIL III 1507, IDR III/2, 423, etc.

16 CIL III 7982, IDR III/2, 389; CIL III 1470, IDR III/2, 453; CIL III 1382, IDR III/3, 179; CIL III 1311, IDR III/3, 359.

17 CIL III 12598, IDR III/1, 72.

18 IDR III/4, 216.

19 Fustel de Coulanges. Cetatea antică. Bucureşti, Ed. Meridiane, 1984. p. 56.

14

45

Raluca Pop-Chendea

înăuntru (hic situs est), o expresie care a supravieţuit acestor credinţe şi pe care o folosim încă şi azi, deşi nimeni nu mai crede că într-un mormânt se odihneşte o fiinţă nemuritoare.

Acestor formule li se pot adăuga şi diverse elemente suplimentare 20. Astfel, e menţionată profesia defunctului, neîntârziându-se a se menţiona apoi pe mormânt vârsta la care personajul a decedat. Pentru exprimarea etăţii existau o serie de formule şi prescurtări încetăţenite, precum annorum (A, AN, ANN), vixit annis sau annos (V A, AN, ANN), qui, quae vixit annis sau annos, urmate de o cifră reprezentând numărul de ani pe care defunctul i-a trăit, adesea putându-se specifica lunile -mensibus sau menses

(M), zilele-diebus sau dies (D,

DI), şi chiar orele- horis sau horas (H,O), cu atât mai mult cu cât defunctul era un copil. Apar însă şi formule prin care se sugerează incertitudinea vis-a-vis de vârsta decedatului, precum ± mensibus, ± menses, ± diebus, ± dies21 sau horis, horas. Există şi situaţia în care monumentul este realizat în timpul vieţii celui decedat, în acest caz folosindu-se formula consacrată vivus fecit, vivus sibi fecit,22 sibi vivo23 sau ipse posuit24.

Formulei de început îi urmează numele defunctului, filiaţia (eventual tribul) şi cariera acestuia sau menţionarea ocupaţiei pe care a avut-o, cu atât mai mult cu cât a fost una onorabilă 25.

După amintirea carierei, urma precizarea succesorilor sau a persoanelor care au pus epitaful mortului. Această semnalare era făcută atât prin nume (Ianuaria Tita..posuit) cât şi prin menţionarea relaţiei pe care aceşti aparţinători o aveau cu decedatul. Se pot întâlni astfel aparţinători înrudiţi cu decedatul dar şi persoane cu care cel din urmă nu avea nici o relaţie de sânge : amicus et heres 26, libertus et heres 27, etc. În majoritatea cazurilor, se semnalează, pe lângă legătura pe care o aveau cu decedatul, şi calitatea lor de moştenitori, heres, mai cu seamă în cazul în care ar fi fost vorba de ridicarea mormântului şi de gravarea epitafului ca o condiţionare a accesului acestora la moştenire.

Există câteva inscripţii care nu respectă întocmai tiparul acesta, aparţinătorii primind

20

R. Cagnat.op.cit., p.254.

Ibidem.

22 IDR II,38.

23 CIL III 1337, IDR III/3,373.

24 CIL III 13792, IDR II,137.

25 Constantin C. Petolescu, op.cit., p. 55.

26 CIL III 14216, IDR II,43.

27 CIL III 6269, IDR III/2, 388.

21

46

Formularul inscripţiilor funerare din Dacia romană

ajutor din partea colegiului fabrilor 28, atât pentru înmormântare (ad funus) cât şi pentru ridicarea monumentului, lucru menţionat în inscripţie. Astfel, colegiul fabrilor se ocupa de mormântul membrilor săi, în situaţia unui deces casa, colegiul, plătind un premiu funerar (funeraticium 29), care să acopere toate cheltuielile. Deşi uneori nu ajungea, acest funeraticium era suficient pentru a acoperi doar o parte a cheltuielilor, oferind un monument sepulcral sau un loc de mormânt. În general, colegiul se îngrijea de funeralii (collegium suprascriptum aere conlocato30), generozitatea lui observându-se şi în obişnuinţa de a oferi morminte femeilor sau copiilor mici decedaţi din familia membrilor colegiului respectiv 31. Există însă şi cazuri în care cheltuielile nu erau acoperite în totalitate : ad funus autem Zosimi/ et titulo contulerunt / colleg(ium) fabr(um) (denarios) CCCC. 32, în cazul acesta, colegiul nu acoperă cheltuielile funeraliilor dar contribuie cu o importantă sumă de bani.

Aceste amănunte ” financiare” sunt de un real folos în informaţiile privind costul unei inscripţii sau a unei înmormântări. Marea majoritate a inscripţiilor fac doar vagi referiri la costurile ce implică un astfel de act, întâlnindu-se deci formule stereotipice precum pecunia sua 33, ex bonis suis fecit 34. Există însă şi informaţii referitoare la costuri, cum a fost cea mai sus menţionată, colegiul funerar plătind pentru înmormântarea unui membru decedat şi pentru monumentul funerar 400 denari, acest preţ putându-şi găsi analogii apropiate ca şi valoare : ex denarium quinquaginta milibus 35 sau mormântul unui anume T.Terentius Maior din Pompei, a cărui valoare a fost de 2000 sesterţi 36. În această parte a inscripţiei, înainte sau după indicarea vârstei, se semnalează câteva particularităţi în ceea ce priveşte circumstanţele morţii. Pentru această problemă se pot avea în vedere, pentru Dacia, câteva inscripţii în care se face referire la împrejurările morţii celui în cauză : trei dintre acestea se referă la uciderea a trei personaje de către aşa-zişii latrones 37, 28

France Cumont. Recherches sur le symbolisme funéraire des romains. Paris, 1966. p.362.

Ibidem.

30 CIL III 1210, IDR III/5, 485.

31 Franz Cumont. loc.cit.

32 CIL III 1504, IDR III/2,413.

33 CIL III 14216, IDR II, 43.

34 CIL III 14216, IDR II, 62.

35 ILS,2044.

36 Robert Etienne. Viaţa cotidiană la Pompei.Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970. p. 320.Sesterţul reprezintă, ca şi valoare, a 4-a parte dintr-un denar, mormântul lui T.Terentius Maior implicând, prin urmare, costuri de 500 denari; Paul Veyne. Le pain et le cirque.

Paris, Édition du Seuil, 1976. p.121.

37 Dumitru Tudor. “Interfecti a latronibus”. În SCIVA 4, 3-4, 1953. p.596; CIL III 8021, IDR II,134; CIL III 1579, IDR III,71; CIL III 1559, IDR III/1,118.

29

47

Raluca Pop-Chendea

tâlhari. Aceste fapte de tâlhărie pot apărea atât în inscripţiile onorifice (în cinstea unor persoane ce s-au luptat cu fenomenul de tâlhărie), în cele de construcţie (în cazul unor distrugeri cauzate de aceşti briganzi) dar şi în cele funerare când defunctul e asasinat (din păcate numărul acestora e redus şi nu permit o sistematizare cronologică şi geografică a cazurilor de tâlhărie). De obicei, circumstanţele morţii şi motivele crimei nu apar menţionate, iar formulările sunt unele stereotipe, apărând doar numele persoanei asasinate urmat de formularea occissus, deceptus a latronibus 38 sau, în cazul Daciei romane, interfectus ab latronibus. Alte inscripţii pot pomeni însă de cu totul alte circumstanţe: defunctus in militia 39, sua manu cecidit. 40 Informaţii secundare pot să existe şi prin menţionarea unor detalii caracteristice mormântului, ca de pildă locul unde este aşezat : inter pampinea virgulta et gramina laeta / umbra super rami virides ubi densa ministrant 41 sau dimensiunile pe care le are : in fronte pedes X, in agro pedes... ad angulos/ 42 .

Proprie fiecărei inscripţii funerare este şi obişnuinţa ca decedatul să fie elogiat prin diferite adjective şi epitete. Prin prisma acestui fapt, textul epigrafic reprezintă şi o dovadă a afecţiunii care există între aparţinător şi decedat, grija şi dragostea faţă de defunct putându-se ghici dincolo de limbajul stereotip specific inscripţiilor funerare, prin aceste laudationes postmortem. Privitor la această problemă, cea mai mare relevanţă o au epitetele asociate defuncţilor, deşi vocabularul e unul destul de auster şi rudimentar. Nu s-a putut identifica încă o regulă în acest sens, în marea majoritate a inscripţiilor folosindu-se adjective la gradul superlativ, superlativul exprimând calitatea prin definiţie, specificul obiectului respectiv în cel mai înalt grad posibil, fie prin sine, fie prin raportare la alte obiecte. În marea majoritate a acestor cazuri se foloseşte cazul dativ, cazul atribuirii, aici putându-se avea în vedere şi dativul folosit ca verb iudicantis, al punctului de vedere 43, din moment ce soţia e carissima44, pientissima 45, dignissima 46, rarissima47 din perspectiva mai ales a 38

R. Lafer. “Zu den Latrones im Römischen Reich und Ihrer Rezeption in der Forschung: einige Überlegungen zur Methodik”. În Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, 2004. p.100.

39 IDR II,205.

40 CIL III 1578, IDR III/1,85.

41 IDR II, 357.

42 IDR III/5,565.

43 N.I.Barbu, Toma I.Vasilescu. Gramatica limbii latine. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1969. p.196.

44 IDR II,36.

45 Ibidem.

48

Formularul inscripţiilor funerare din Dacia romană

soţului care îi pune epitaful, acesta, la rândul lui, în cazul unui deces fiind amantissimus48, karrissimus coniunx 49. Aceste calităţi pot fi exprimate şi prin sintagme cu valoare de superlativ: coniux pietate et castitate incomparabili 50, omni obsequio maritali 51.

De asemenea, în unele inscripţii se regăsesc şi unele noţiuni de drept funerar. Astfel, una dintre formulele cele mai statornicite e cea prin care decedatul stipulează prin testament că monumentul respectiv nu intră în drepturile succesorului: h(oc) m(onumentum) h(eredem) n(on) s(equetur) 52. Tot prin intermediul testamentului, secundum voluntatem testamenti 53, decedatul îşi putea preciza atât moştenitorii (heres testamento) cât şi ordinea acestora 54.

Majoritatea moştenitorilor desemnaţi prin testament aveau ca şi obligaţie ridicarea unui monument celui decedat, această sarcină şi îndeplinirea ei condiţionând accesul lor la moştenire. Şi statutul unui mormânt putea pune probleme cu substrat legislativ, făcându-se astfel o netă diferenţă între monumentul care adăpostea rămăşiţele celui decedat şi un cenotaf. Exista ideea cum că doar monumentul în care erau depuse rămăşitele omeneşti era considerat sepulchrum, adică un locus religiosus, extra comercium şi protejat 55. Pe de altă parte, monumentul care nu conţinea cenuşa sau resturile umane era un locus purus, un bun patrimonial ce putea fi vândut sau donat. Astfel, monumentele erau bunuri sacre, dedicate zeilor Mani, solul şi monumentul pe care se afla cenuşa sau corpul mortului fiind plasate în afara patrimoniului şi sustrase comerţului, toţi cei născuţi în aceeaşi familie beneficiând de ius sepulchri.

Cel mai relevant document epigrafic în acest sens e testamentul de la Sucidava 56, care conţine informaţii referitoare la calitatea testatorului, la dreptul de a lăsa testament precum şi alte dispoziţii testamentare adiacente, fiind foarte complex. Pentru ca să se asigure că locul său de veci va fi îngrijit iar ritualurile anuale (sacra) la mormânt vor fi îndeplinite, 46

Ibidem.

CIL III 7980, IDR III/2,391.

48 CIL III 1207, IDR III/5,483.

49 IDR II,357.

50 CIL III 1191, IDR III/5,506.

51 IDR III/5,612.

52 CIL III 1469, IDR III/2,396.

53 R. Cagnat.op.cit.,p.259; CIL III 1211, IDR III/5,488; CIL III 1230, IDR III/5,510.

54 CIL III 1483, IDR III/2,460; CIL III 7799, IDR III/5,476.

55 Alexandru Stănescu. op.cit., p.95.

56 CIL III 14493, IDR II,187.

47

49

Raluca Pop-Chendea

defunctul lasă prin testament dar şi condiţionează îngrijitorului mormântului său, uzufructul (fructus) a două iugera de vie şi folosinţa (usus) unei case (aedificium) care este ataşată mormântului. Moştenitorii săi trebuiau să instituie un alt îngrijitor al mormântului în cazul în care îngrijitorul ar muri sau nu şi-ar îndeplini obligaţiile. Inscripţia este deci de o reală importanţă având în vedere că reprezintă dovada că în Dacia au existat unele raporturi juridice romane prin intermediul cărora ni s-au transmis unele concepte sau expresii folosite.

Se confirmă de asemenea, prin acest testament, şi aplicarea dreptului roman clasic în Dacia.

Stilul juridic adoptat de cel care a redactat textul, poate chiar de testatorul însuşi, prezenţa câtorva expresii speciale, demonstrează validitatea acestui testament 57. Testamentul putea conţine şi diverse stipulaţii, formule specifice dreptului quiritiar, precum volo, damnas, sau chiar condiţii favorabile unui proces de atacare datorită precizării “ is per gradus vel qui substitutus erit “, cunoscut fiind faptul că cei direcţi aveau întâietate la succesiune 58. Prin acest mod, testatorul îşi rezerva dreptul de a-şi numi succesorii pentru ca aceştia să îi cinstească memoria prin perpetuarea sacrificiilor la mormânt. În ceea ce-l priveşte pe moştenitor, acesta se obliga de două ori: în primul rând prin dispoziţiile lăsate de testator şi prin calitatea sa de succesor şi, în al doilea rând, prin existenţa fondului pe care-l moştenea, prin prezenţa mormântului care îl obliga atât din punct de vedere moral cât şi religios 59. Nerespectarea dispoziţilor testamentare îl decadeau din drepturile succesorale “et (denariorum)...m(ilia) dare damnas esto ..”, riscând chiar să plătească unele despăgubiri. În pofida faptului că reprezintă, în mare parte, o schematizare implementată în tot Imperiul 60, inscripţiile funerare rămân totuşi un important izvor istoric atât prin informaţiile care le transmit referitoare la decedaţi, la viaţa socială şi politică cât şi prin faptul că reprezintă un real ajutor în a data anumite evenimente politice, sociale sau militare.

57

Ilie Şandru. “Testamentul de la Sucidava” . În Funeraria dacoromană, 2003, p.199; formula damnas, formă sincopată a lui damnatus, este regăsit în textele juridice încă din epoca arhaică, aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în cazul formulei volo (iubeo).

58 Mircea D.Bocşan. «La réprésentation succesorale-l’actualité d’une règle romaine». În RIDA, nr.50, 2003, p.59.

59 Ilie Şandru.loc.cit..

60 O formulare de adresare inedită: Inmatura Fortuna (IDR III/4,216).

50

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 51-76

APROVIZIONAREA CU APĂ ÎN LUMEA ROMANĂ 1

Gică Băeştean Doctor în Istorie veche şi Arheologie, cu diploma obínută la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi şef de secţie la Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa

CONSIDERAŢII GENERALE Problemei aprovizionării cu apă a aşezărilor umane, pentru domeniile vieţii publice şi private, în antichitate i se acorda maximul de interes, atât prin faptul că apa era indispensabilă activităţilor cotidiene dar şi prin atenţia deosebită care se acorda transportului apei, care nu de puţine or trebuia realizat de la distanţe mari. Respectarea condiţiilor de salubritate şi artificiile tehnice necesitau mari investiţii şi lucrări coordonate de personaje foarte importante în ierarhia socială.

Prin raritatea ei apa era un element foarte preţios în antichitate, motiv pentru care în planurile de construire a oraşelor şi a aşezărilor umane în general, un rol important îl deţineau sursele de apă, deoarece, până la introducerea metodelor de aducţiune a apei de la distanţă, se foloseau izvoarele locale, atunci când ele existau, apa râurilor, apa de ploaie.

1

Articolul de faţă reprezintă prima parte a cărţii Aprovizionarea cu apă în Dacia romană, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2007.

51

Gică Băeştean

Apa, prin rolul jucat în procesele fizice şi biologice din natură, a suscitat interesul oamenilor de ştiinţă şi filosofilor antichităţii. Thales din Milet ridica apa la rangul de principiu fundamental al tuturor lucrurilor. Euripide, elevul lui Anaxagoras, considera că la baza a tot ce există, se află aerul, pământul; pământul prin fecundarea sa de către apa cerească, a dat naştere vieţii, oamenilor, animalelor, însă un alt factor, timpul, sileşte formele organice să se descompună şi să revină la structura lor iniţială. Pitagora, Empedocle, Epiharm considerau că patru sunt principiile ce determină existenţa vieţii aerul, focul, pământul şi apa; prin asocierea acestor principii se face posibilă separarea unor entităţi, individualizate prin caracterele specifice genurilor 2.

Considerentele de ordin practic, aplicate principiilor filosofico-religioase, au condus spre un adevărat cult al apelor şi al divinităţilor protectoare ale acestora. Pe lângă cultul divinităţii centrale Neptun-Poseidon, ar fi de amintit nimfele şi chiar muzele.

Fiind construcţii cu rol în aprovizionarea cu apă, nymfaea au un caracter sacru doar pe jumătate, în sensul că erau dedicate, închinate, nymfelor protectoare la început, pe când caracterul profan deriva din utilitatea acestor construcţii: apă de băut, loc de odihnă, etc.

Importanţa religioasă a surselor de apă la Roma, s-ar putea desprinde din analiza cultului lui Fons. Conform tradiţiei, Fons era spiritul divin ce rezida în orice sursă de apă ce ieşea de sub pământ - numen aquae, atribuindu-i-se ca tată pe Patulcius sau Clusius, iar ca mamă, Iuturna sau Diuturna, personificarea apelor care nu seacă. Conform legendei Patulcius a împiedicat pe sabini să-i surprindă pe latinii de pe Capitoliu, revărsând o mare cantitate de apă, din templul lui Ianus Geminus 3.

Se cunoaşte faptul că în vechiul oraş latin Lanuvium, cultul Iuturnei apărea în raport cu cel al lui Numicius 4, la fel după cum la Roma cultul lui Fons era legat de cel al Tibrului.

La Roma, în fiecare an la 13 octombrie se ţinea sărbătoarea apelor Fontanalia sau Fontinalia, prilej cu care Fraţii Arvali făceau sacrificii în cinstea lui Fons, Larilor, mamei Larilor şi Florei, prilej cu care fântânile şi puţurile erau împodobite cu flori 5.

2

Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, în prefaţa cărţii a VIII-a.

Dahremberg –Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 1238, s. v. Fons, G. Humbert.

4 Idem, p. 1238, s. v. Fons, G. Humbert.

5 Idem, p. 1239, s. v. Fons, G. Humbert.

3

52

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Astfel, pe lângă imposibilitatea vieţii în lipsa apei, rangul înalt al celor ce administrau şi se ocupau de aceste probleme, se impune un al treilea factor ce pledează pentru importanţa apei în viaţa de zi cu zi, şi anume factorul religios. În viaţa oraşelor din Imperiul Roman, aprovizionarea cu apă în mod continuu şi în cantităţi suficiente, era foarte importantă, reprezentând în primul rând o premisă a civilizaţiei.

Pe lângă întrebuinţările multiple ale apei pentru irigaţii, activităţi meşteşugăreşti, igienă şi salubritate, se poate vorbi de plăcerea şi luxul pe care-l oferă folosirea apei. Este o plăcere pentru toţi cetăţenii care participă la ritualul zilnic al băii, care ofereau un cadru social divers, prin discuţiile care se purtau, audierea recitării unor texte, întreceri sportive şi luxul pe care şil ofereau cei cu posibilităţi financiare, prin racordarea la apeductul public.

I. VITRUVIUS ŞI FRONTINUS DESPRE APROVIZIONAREA CU APĂ Dintre autorii antici care s-au ocupat de problematica apelor şi a aprovizionării cu apă a aşezărilor umane, se remarcă Vitruvius şi Frontinus.

M. Vitruvius Pollio (?-26 d. Chr.) a fost inginer militar de profesie. Îndeplineşte în Gallia şi Hispania, în timpul lui Caesar, funcţia de praefectus fabrum 6. În timpul lui Augustus, Vitruvius îi dedică acestuia un tratat în zece cărţi, „De Architectura”, din care s-au păstrat doar şapte. Pentru acest tratat a folosit lucrările înaintaşilor săi, dintre care aminteşte douăzeci de autori greci ce au scris despre arhitectură sau au descris monumente vechi. Dintre autorii latini îi aminteşte doar pe Fuficius, Terentius Varro şi Publius Sulpicianus 7. În tratatul său, problema apelor este analizată separat în Cartea VIII. După câteva reflecţii generale în ceea ce priveşte apa, se ocupă de problematica prospectării terenului şi recunoaşterea surselor de apă potabilă, în funcţie de localizarea geografică: munte, deal, câmpie, compoziţia solului: argilă, calcar, humus 8.

De asemenea prezintă şi metode tradiţionale de descoperire a apei, de exemplu, aşezarea unui vas ceramic, de plumb sau aramă, uns cu untdelemn în interior, cu gura în jos

6

Real-Encyclopädie der klaschichen Altertumwissenschaft, Sttutgart, IX, A, 1, 1961, p. 419-489.

Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, în prefaţa cărţii a VII-a.

8 Idem, VIII, 1, 1-6.

7

53

Gică Băeştean

pe locul vizat, sau se pune o blană miţoasă; dacă se stoarce şi cad stropi, înseamnă că locul respectiv este bogat în apă 9.

Aceleaşi metode empirice sunt folosite şi la încercarea calităţii apei, prin observarea stării de sănătate a oamenilor din zona respectivă sau dacă apa pătează, fierbe rapid, etc 10.

Autorul ne vorbeşte despre izvoare a căror apă au un conţinut ridicat de alcool: “în Paflagonia cei ce beau se îmbată fără a bea vin” sau “la Clitor există o apă izvorând dintr-o peşteră; cei ce beau din ea încetează să mai bea vin” 11.

Referindu-se la apa de ploaie, Vitruvius o consideră salubră şi de bună calitate, iar în ceea ce priveşte apele termale, el observă caracterul lor curativ, afirmând că “fierbând într-un mediu neobişnuit, apa primeşte o însuşire neobişnuită“ 12. În virtutea acestei afirmaţii, încearcă să clasifice apele termale coroborat cu efectul lor curativ în vindecarea diferitelor boli 13.

Intrând în domeniul construcţiilor propriu zise ale apeductelor, autorul recomandă realizarea unei bune nivelări a terenului înainte de a trece la amenajarea sistemului de conducte 14.

Vitruvius vorbeşte despre existenţa a trei soluţii pentru realizarea conductelor de apă: canalele de zidărie, ţevile de plumb-fistula, tuburile din pământ ars 15.

Dacă între oraş şi izvor se interpuneau obstacole naturale, munţi de exemplu, se săpau galerii subpământene, nivelate la înclinaţia prescrisă. În cazul în care obstacolul era constituit din stânci sau tuf vulcanic, galeriile se săpau direct în acestea, iar dacă se traversa prin porţiuni de pământ sau nisip, se zideau galerii boltite 16. În ceea ce priveşte ţevile de plumb, Vitruvius vorbeşte despre condiţiile ce trebuie îndeplinite în realizarea acestora, prilej cu care se referă şi la capacităţile lor. Conductele nu se

9

Idem, VIII, 1, 7.

Idem, VIII, 4, 1-5.

11 Idem, VIII, 3, 33.

12 Idem, VIII, 3, 5.

13 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, VIII, 3, 5-6.

14 Idem, VIII, 5, 1-8.

15 Idem, VIII, 6, 1.

16 Idem, VIII, 6, 8.

10

54

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

toarnă mai scurt de zece picioare (2,90 m), iar dacă sunt realizate dintr-o foaie de 100 de degete, greutatea trebuie să fie de 1200 livre 17.

Fistulele primeau denumirea capacităţii după lăţimea în degete pe care o aveau foile de plumb înainte de a fi îndoite: - conducta de 80 de degete 960 livre - -II-

50

-II-

- -II-

40

-II-

489 livre

- -II-

30

-II-

360 livre

- -II-

20

-II-

240 livre

- -II-

15

-II-

180 livre

- -II-

10

-II-

600 livre

120 livre

- -II-

8

-II-

100 livre

- -II-

5

-II-

60 livre 18

Dar aceste mărimi au mai degrabă o valoare teoretică decât una practică, deoarece nu de puţine or se făceau modificări ale dimensiunilor, uneori aceasta întâmplându-se în mod deliberat, cu scopul sustragerii de apă prin fraudă.

Vitruvius nu uită să atragă atenţia asupra faptului că aceste ţevi ar putea dăuna sănătăţii, deoarece plumbul conţine ceruza 19.

Din acest motiv el propune tuburile ceramice, mai ieftine, mai uşor de înlocuit şi mai salubre. Grosimea tuburilor ceramice trebuie să fie de cel puţin două degete, iar unul din capete să fie prevăzut cu manşon pentru îmbinarea cu celelalte tuburi. Îmbinarea se lipea cu var amestecat cu untdelemn 20. În cazul în care se traversa o vale, se impunea ca la burta acesteia să se realizeze pietre de racord, astfel încât ultimul tub să se îmbine cu piatra, la fel ca şi primul tub din pragul burţii. Pentru a se contrabalansa efortul la care era supusă conducta la cotituri sau schimbări de direcţie, erau necesare legături suplimentare sau contragreutăţi 21.

17

Idem, VIII, 6, 11; Conductele erau turnate sub formă de foi dreptunghiulare, pe plăci de marmură, după care erau rulate în jurul unui par de lemn.

18 Idem, VIII, 6, 12.

19 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, VIII, 6, 25.

20 Idem,VIII, 6, 19-25.

21 Idem,VIII, 6, 20-22.

55

Gică Băeştean

În partea referitoare la porturi şi execuţia zidăriilor sub apă, Vitruvius abordează problema construcţiilor subacvatice. În reţeta de realizare a mortarului, se vorbeşte despre un amestec format din praful adus din regiunile ce se întind de la “Cumae la promontoriul Minervei” şi var, în proporţie de doi “praf de Cumae” la unu var 22.

Construcţia subacvatică necesita tehnici şi unelte speciale. În locul vizat se scufundau cofraje din scândură de tufan prinse cu drugi de fier şi ţintuite puternic. Între cofraje se amenaja fundul apei apelându-se la curăţătoarele de nămol. Mortarul obţinut după reţeta arătată mai sus, amestecat cu pietriş, se turna în cofraje până la nivelul apei, apoi de la acest nivel se începea construcţia propriu zisă. În cazul în care curentul apei era prea puternic, cofrajele nerezistând valurilor, blocurile de ciment se construiau la mal, de unde erau rostogolite ulterior 23.

Acolo unde “praful de Cumae” lipsea, pe locul fixat se aşezau cofraje duble, legate cu pari, traverse şi lanţuri, iar intervalul dintre pereţii dubli se umpleau cu argilă, pusă în saci împletiţi din papură de baltă, care se bătea cu maiul pentru a o îndesa şi a i asigura impermeabilitatea. Cu instrumente specifice, roţi, melci, timpane, se golea spaţiul delimitat de îngrăditură, unde, după uscare, se săpau temeliile 24.

Dacă fundul apei se afla pe un teren nisipos, se săpa în continuare până se ajungea la teren ferm pe o lăţime mai mare decât aceea a zidului ce urma să fie ridicat. Această porţiune se întărea cu piatră, var şi nisip. În cazul în care totuşi nu se putea realiza o stabilitate eficientă, terenul vizat trebuia întărit cu pari de anin sau măslin uşor arşi în foc, după care se completa cu cărbuni 25.

Vitruvius, în general, s-a oprit la partea legată de ocupaţia sa, ingineria, surprinzând mai mult aspectele de ordin practic din domeniul construcţiilor propriu zise. Însă informaţia sa rămâne foarte valoroasă prin expunerea clară şi ordonată a materialului, prin descrierea amănunţită a tehnicilor şi procedeelor de construcţie, a instrumentelor şi a uneltelor folosite la un moment dat în istoria omenirii.

Cel care îl completează pe Vitruvius prin informaţiile referitoare la construcţia de apeducte, probleme organizatorice şi unele elemente tehnice, este Frontinus.

22

Idem, V, 12, 6.

Idem, V, p. 12, 6-9.

24 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, V, p. 12, 10.

25 Idem, V, p. 12, 11-12.

23

56

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Sex. Iulius Frontinus (30-104 d. Chr.) provine dintr-o familie aristocratică, originară din Roma sau venită la Roma din Sicilia. La 1 ianuarie 70 d. Chr. senatul îi oferă titlul de praetor urban. Probabil după 70 obţine comanda legionară în războiul împotriva lui Civilis şi a provinciilor galice răsculate. Între 70-73 sau mai târziu, comandă legiunea II Adiutrix în Germania Inferior, iar probabil în 73 obţine primul consulat (suffectus) după care va fi desemnat succesorul lui Cerealis la guvernarea Britaniei. Între 78-79 ajunge proconsul în provincia Asia, mai probabil după 83. În ultimii ani ai domniei lui Domiţian caută să evite funcţiile oficiale, se retrage la vila sa de la Terracina, unde scrie despre obiceiuri şi modă. Sub Nerva revine în viaţa politică, în 97 apare cu funcţia de curator aquarum, iar în 98, consul suffectus, avându-l coleg pe viitorul împărat Traian 26.

De la Frontinus s-au păstrat câteva lucrări cu caracter militar, ”De re militari”, care se referă la arta militară la greci şi la romani, “Stratagemata”, un manual de tactică şi strategie militară greacă şi romană, cu exemple concrete 27. În afară de aceste lucrări ce vizează domeniul militar s-a mai păstrat şi un tratat privitor la apeductele Romei, completat pe vremea lui Traian, “De aquis urbis Romae”. În tratatul său despre apeducte Frontinus face o minuţioasă muncă de verificare a cifrelor din registrele imperiale, la care adaugă şi rodul propriei experienţe, mai mult îşi expune programul de măsuri care credea el de cuviinţă că ar trebui luate pentru a îmbunătăţi sistemul organizatoric şi a tuturor celorlalte probleme legate de aprovizionarea cu apă. Ne apare ca un autor bine informat, ce foloseşte o gamă largă de surse, cum ar fi arhivele responsabililor cu aprovizionarea cu apă a Romei (curatores aquarum), Comentarii Principis, registrele imperiale sau autori ca Fenestella.

După ce prezintă cu lux de amănunte cele mai importante apeducte ale Romei, făcând o cronologie şi dând principalele caracteristici tehnice ale acestora, face referiri la unităţile de măsură şi la elementele constructive, prin care aduce unele amănunte în plus la ceea ce ştim de la Vitruvius 28. Cu acest prilej se folosesc din abundenţă sursele ce i-au stat la dispoziţie, 26

Real-Encyclopädie der klaschichen Altertumwissenschaft, Sttutgart, VIII, 1, 1910, p. 110; Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris 1944, în introducerea lui P. Grimal, p. VI-IX. 27 Real-Encyclopädie der klaschichen Altertumwissenschaft, Stuttgart, VIII, 1, 1910, p. 110.

28 Frontinus referindu-se la realizarea conductelor de plumb, arată că la rularea foilor de plumb are loc o dilatare la partea exterioară şi o contractare la partea interioară. Ca urmare, el propune măsurarea diametrului conductei după rulare. Însă vorbeşte despre degetul rotund şi degetul pătrat, pe lângă degetul normal. După corecturile lui Frontinus reiese un surplus de aproximativ ¼ la diametrele date de Vitruvius. (Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XXIV-XXV).

57

Gică Băeştean

prezentând cifre care ne pot crea o imagine despre dimensiunile şi numărul conductelor folosite la distribuţia apei de la apeduct.

Legat de aceste probleme este prezentată alimentarea cu apă a principalilor consumatori: palatul imperial, nimfee, fântâni simple - lacus, particulari 29.

Lucrarea are un caracter partinic, obiectivitatea lui Frontinus fiind pusă la îndoială deoarece exprimă poziţia omului politic, prin criticile care le aduce la adresa regimurilor precedente, pe care le compară într-o lumină deloc favorabilă cu regimul lui Nerva. El nu ezită să-şi atace predecesorii pentru a-şi etala propriul program de reformare a administraţiei apelor 30.

II. IMPLICAŢII SOCIALE, POLITICE ŞI JURIDICE 1. Administrare şi întreţinere, funcţionarii Datele despre epoca republicană sunt destul de sărace. Cura aquarum în această perioadă revenea censorilor, care aveau în grijă lucrările publice. Probabil ei erau ajutaţi de alţi magistraţi, mai ales pentru partea administrativă. Censorii puteau fi înlocuiţi de edili, care se ocupau şi de fântânile publice 31. Questorii aveau atribuţii de natură financiară şi se ocupau de concesionarea apei publice către particulari şi de retribuţia personalului angajat 32.

Referindu-se la întreţinerea şi concesionarea apelor în epoca imperială, Frontinus ne prezintă pe de o parte situaţia personalului însărcinat cu aceste probleme, iar pe de alta funcţionarii care se ocupau cu supravegherea, concesionarea şi toate celelalte probleme legate de aprovizionarea cu apă.

Serviciul apelor avea o administraţie centrală sub forma unui birou numit statio aquarum. În timpul Imperiului timpuriu acesta era dirijat de un înalt funcţionar, curator aquarum, asistat de doi adjuncţi. Restul personalului se împărţea în două mari categorii: tehnic şi de birou 33.

29

Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, LXXXVIII. Idem, XCIII, CXXX. 31 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCVI. 32 Idem, 1944, XCVII. 33 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 198.

30

58

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Din prima categorie fac parte inginerii architecti care se ocupau de tot ceea ce priveşte construcţia apeductelor: captare, construcţia conductelor subterane sau aeriene, a castelelor, a fântânilor şi întreţinerea lor, a surselor, a apeductelor, distribuirea regulată de apă. În subordinea acestor ingineri se aflau cei ce executau lucrările: familia aquaria, care la rândul lor se împart în două, personalul public familia aquaria publica, format din 240 oameni şi personalul imperial familia aquaria Caesaris, format din 460 oameni. În cea mai mare parte lucrătorii erau sclavi 34.

Frontinus distinge ca lucrători pe: vilicus intendenţi ce se ocupau cu controlul distribuţiei apei; castellarius care se ocupa cu întreţinerea castelelor de apă; circitor, custos, inspectori. Silicarius se îngrijea de pavaj, pentru că, ne spune autorul, ţevile de plumb se aflau în tot oraşul sub pavaj. Pe de altă parte dreptul de folosire a apei nu se transmitea prin moştenire, cumpărare sau achiziţie. Această legislaţie ducea la suprimarea sau repunerea în funcţie, în mod constant a conductelor şi în consecinţă la pavarea şi repavarea frecventă a străzilor. Tector se îngrijea de acoperirea lucrărilor cu stucatură. Plumbarii erau cei ce realizează conductele de plumb. Sunt amintiţi şi cei ce poartă numele a punctis, cei ce perforau ţevile de plumb pentru a permite racordarea la apă. Obligaţiile lucrătorilor erau reglementate zilnic 35.

Tot personalul specializat se ocupa cu supravegherea distribuţiei apei cu un instrument ce se numea calix. Acest instrument era o conductă, de obicei de bronz, de secţiune fixă, folosită pentru a verifica dacă conductele nu au fost modificate. Pe baza măsurătorilor cu acest instrument se percepeau ulterior taxele şi se încerca evitarea fraudelor 36.

Posibilităţile de înşelătorie erau numeroase. Se putea instala un calix, cu o mărime mai mare decât cea autorizată, prin mituirea celor ce realizau racordarea propriu zisă. Pe tubul de bronz se putea inscripţiona o ştampilă diferită sau chiar deloc. Prin ataşarea unei conducte mai mari decât calix-ul se crea un efect de pompă. O altă posibilitate de înşelătorie era instalarea ţevilor de plumb fără nici un fel de instrument de control 37.

34

Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CXVI. Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CXV. 36 Idem, LXXXVII; CIII; CXIV. 37 A. Trevor Hodge, Roman Aqueducts and Water Supply, London, 1995, p. 297-298.

35

59

Gică Băeştean

Din cea de a doua categorie, a personalului de birou, făceau parte cei ce se ocupau de înscrisuri şi contabilitate, de casieria ce-i plătea pe cei din familia Caesaris. Aceştia erau liberţi imperiali şi erau grupaţi în biroul ratio aquarum. Aici pot fi enumeraţi scribae, librarii sau tabularii 38.

Un personal subaltern magistratului era format din accensi, praecones şi lictores39. În ce priveşte concesionarea apeductelor, aceasta se realiza prin plata către trezorerie a vectigalului. Astfel, după cum rezultă din “De aquis urbis Romae”, în timpul Republicii concesionarea lucrărilor revenea censorilor şi edililor 40.

De la Frontinus se ştie de existenţa a şase senatus consulta din 12 î. d. Chr., care reglementau jurisdicţia censorilor şi stabileau tratamentul aplicat lucrătorilor.

Printr-un plebiscit, din 10 î. d. Chr., se stabileau măsurile împotriva infractorilor şi se reglementau problemele legate de aprovizionarea cu apă publică. Cei care se ocupau cu controlul aplicării reglementărilor erau aediles curules 41.

Printr-un senatus consultus din 12 d. Chr. se consfinţeau noile transformări ce se produseseră în timpul lui Augustus. Se stabileau însemnele şi atribuţiile funcţiei de curator aquarum. La moartea lui Agrippa, care se ocupa de probleme apelor, este numit Messala Corvinus cu titlul de curator aquarum. Alegerea acestui funcţionar nu se putea limita la simpla voinţă a împăratului, deoarece funcţia era una foarte importantă, motiv pentru care se şi acorda doar consularilor. De altfel din secolul II d. Chr. apare titlul de consulares aquarum, ce intra în subordinea lui praefectus urbi 42.

Frontinus arată că întreg personalul din administraţia apelor era plătit de la trezorerie 43.

Din lista care s-a păstrat, rezultă că între magistraturile lui Messala şi Frontinus şi-au desfăşurat funcţia de curator alţi 15 magistraţi 44: 12 d. Chr. - Messala; 13. d. Chr. - Ateius Capito, sub consulatul lui Plancus şi Silius; 38

L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 204.

Idem, p. 204.

40 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCIV. 41 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCVII. 42 Idem, XCIX. 43 Idem, CXVIII. 44 Idem, CII. 39

60

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

23 d. Chr. - Tarius Rufus, sub consulatul lui C. Asinius Pollio şi C. Antistius Vetus; 24 d. Chr. - M. Cocceius Nerva, sub consulatul lui Ser. Cornelius Cethegus şi L. Visellius Varro; 34 d. Chr. - C. Octavius Laenas, sub consulatul lui P. Fabius Persicus şi L. Vitellius; 38 d. Chr. - M. Porcius Cato, sub consulatul lui M. Aquila Iulianus şi P. Nonius Asprenas; 38 d. Chr. - A. Didius Gallus, sub consulatul lui Ser. Asinius Celer şi Sex. Nonius Quintilianus; 49 d. Chr. - Cn. Domitius Afer, sub consulatul lui Q. Veranius şi C. Pompeius Longinus; 60 d. Chr. - L. Piso, sub consulatul lui Nero IIII şi C. Cornelius Lentulus; 63 d. Chr. - Petronius Turpilianus, sub consulatul lui C. Memmius Regulus şi L. Verginius Rufus; 64 d. Chr. - P. Marius, sub consulatul lui Crassus Frugi şi C. Laecanius Bassus; 66 d. Chr. - Fonteius Agrippa, sub consulatul lui C. Luccius Telesinus şi C. Suetonius Paullinus II; 68 d. Chr. - Albius Crispus, sub consulatul lui Ti. Catius Asconius Silas Italicus şi P. Gallerius Trachalus; 71 d. Chr. - Pompeius Silvanus, sub consulatul lui Imp. Vespasianus III şi M. Cocceius Nerva; 73 d. Chr. - Tampius Flavianus, sub consulatul lui Caesar Domitianus II şi L. Valerius Catullus Messalinus; 74 d. Chr. - Acilius Aviola, sub consulatul Imp. Vespasianus V şi Titus Caesar III; 97 d. Chr. - Frontinus, sub consulatul lui Imp. Nerva Caesar Augustus III şi L. Verginius Rufus III. Realizarea tehnică a unei lucrări de distribuţie a apei pentru o casă sau un atelier necesita o cerere scrisă de racordare şi plata unui impozit 45.

Această concesiune se făcea prin cerere scrisă, la care împăratul trimitea un răspuns, ce confirma pentru curator aquarum şi personalul ce deservea instalaţiile, dreptul unei persoane de a fi racordată la apa publică 46. În principiu, concesiunea nu mai era valabilă în caz de deces sau când era vorba de altă casă sau parcelă a unui particular care era deja racordat47.

45 46

Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CVI. Idem, CIII.

61

Gică Băeştean

În general dreptul de concesiune era obţinut de persoanele cu un înalt rang socialpolitic; alte persoane primeau aşa numita subscriptiones, prin care răspunsul se dădea în funcţie de oferta legală 48.

La Constantinopol şi Antiohia, în secolul IV d. Chr., spre deosebire de Roma, unde aprobarea concesiunii se putea face doar de către împărat şi de către prefectul pretoriului, se putea obţine şi de la înlocuitorul împăratului 49. În celelalte oraşe ale Imperiului concesiunea o dădea ordinul decurionilor aşa după cum rezultă din lex Ursonensis 50 şi edictul lui Augustus de la Venafrum 51.

Pentru irigaţiile din agricultură se pare că exista un sistem de concesionare asemănător cu cel pentru oraşe 52. În ceea ce priveşte problema administraţiei apelor în provincii, spre deosebire de cazul Romei, nu revine unor magistraţi speciali, ci se regăseşte ca un cumul al atribuţiunilor celorlalţi magistraţi.

La Venafrum, duumviri au fost cei care s-au ocupat de distribuţia şi vânzarea apei pe bază de autorizaţie şi tot din ordinul lor s-a realizat protecţia conductei. Un personal subaltern, specializat, format din sclavi sau liberţi şi unii magistraţi este rar atestat. Un servus aquarum este cunoscut la Brundisium. În unele oraşe italice apare un curator aquarum sau curator aquae, ca de altfel şi în câteva oraşe greceşti 53.

Pentru construcţia sau reparaţia conductelor putea fi numit un funcţionar special pentru o durată scurtă curator aquae ducendae 54. O situaţie asemănătoare se cunoaşte şi pentru construcţia băilor publice 55. Mai târziu, în secolele III-IV d. Chr., în unele oraşe, curator civitatis era unul dintre personajele importante, ocupându-se de problemele legate de

47

Idem, CVIII. W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 49103, p. 85.

49 Idem, p. 86.

50 H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 6087, cap. 98.

51 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 18921916, 5743.

52 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 87.

53 Idem, p. 87-88.

54 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 2353; Anee epigrafique, Paris, 1966, 512.

55 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 4610.

48

62

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

aprovizionarea sau distribuţia apei, aşa după cum rezultă din câteva texte italice sau nord africane 56. Într-un alt caz sunt cunoscuţi duumvirii ce s-au ocupat de restaurarea unei cisterne 57. În cazul Lacedoniei este cunoscut un edil ce s-a îngrijit de restaurarea unei cisterne 58.

La Pergam cisternele private erau supravegheate strict de autorităţi prin listele anuale care le inventariau. Astynomen-ul de la Pergam arată faptul că strategii erau cei ce se ocupau de întocmirea acestor liste. Din acelaşi document reiese obligaţia controlului

şi

lucrărilor de curăţare a fântânilor publice şi a sistemului de canalizare. Marile lucrări de reparaţii ţineau de competenţa strategilor şi a magistraţilor

financiari

ai

oraşului

care

distribuiau muncile şi mâna de lucru necesară 59. (Fig. 1) Fântânile publice erau foarte importante în viaţa unui oraş, pentru securitatea lor impunându-se o atenţie specială, mai ales că printr-o întrebuinţare incorectă se puteau strica repede. Aşa după cum reiese din astynomen-ul de la Pergam şi din alte surse, era interzisă adăparea vitelor, spălarea hainelor sau a uneltelor la fântânile publice 60.

După cum arată Frontinus 61, legile romane pedepseau murdărirea fântânilor cu o amendă de 100 de sesterţi. La Roma supravegherea lor revenea edililor care numeau câte doi cetăţeni din fiecare zonă a oraşului care să se ocupe de această problemă.

La Pergam abuzurile legate de cisternele particularilor, care aveau ca rezultat distrugerea acestora, făcea ca proprietarii să plătească o amendă de 50 de drahme 62.

56

Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VIII 5335 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5730; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VIII 51 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5777; W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 88.

57 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 1750.

58 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 6257.

59 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 6257.

60 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 89.

61 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCVII. 62 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 89.

63

Gică Băeştean

Ocazional oraşele puteau beneficia de specialişti în probleme tehnice din armată, uneori cu sprijinul personal al împăratului. Se putea apela chiar la folosirea trupelor în activitatea de construcţii.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este acela al librator-ului Nonius Datus din legiunea III Augusta de la Lambesis. El a fost detaşat la Saldae pentru a-i ajuta pe localnici la străpungerea unei înălţimi cu un tunel, pe care aceştia îl începuseră din ambele părţi, dar nu erau capabili să coordoneze cele două echipe de lucru. Pentru a uşura treaba în condiţii avantajoase, au fost puşi la dispoziţia sa soldaţii flotei ce staţiona la Caesareea (Mauretania). Întrebuinţarea trupelor s-a făcut doar cu încuviinţarea guvernatorului şi a prefectului flotei. Au existat rapoarte destul de amănunţite despre folosirea trupelor 63. (Fig. 2) Punerea la dispoziţie a unor specialişti din armată se făcea destul de des, ceea ce arată numărul redus al acestor specialişti în domeniul civil. Traian îl sfătuia pe Pliniu să ceară un librator de la Calpurnius Macer, guvernatorul Moesiei Inferior, pentru construirea unor canale la Nicomedia. Acesta din urmă îi va trimite un centurion de legiune 64.

Băile din vicus-ul Aurelianus (Öhringen, Würtemberg) se aprovizionau de la un nou apeduct construit în 241 de cohors I Septimia Belgarum 65.

Veteranii legionari au construit apeductul de la Fréjus în timpul lui Cezar sau Augustus; şi tot soldaţii sunt cei ce şi-au adus contribuţia la darea în funcţiune a apeductului oraşului Saldae în timpul lui Augustus (28-27 î. d. Chr.). Trupele din Germania Superior au participat la realizarea unui tronson de apeduct între Vienne şi Ceutrones în timpul lui Vespasian;

într-un panegiric al retorului Eumene, din primăvara lui 298, ţinut la Autun în

63

P. A. Fevrier, L’armee romain et la construction des aqueducs, în Dossiers 38, 1979, p. 88-89; W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 77; P. Leveau în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol III, 1994, p. 215-218.

64 P. A. Fevrier, în Journées d'études sur les aqueducs romains, Paris, 1983, p. 136.

65 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XIII 11759.

64

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

prezenţa guvernatorului de la Lyon, se vorbeşte despre lucrările efectuate de legionari pentru aprovizionarea cu apă a oraşului 66. În timpul lui Hadrian s-au folosit detaşamente din legiunea X Fretensis, VI Ferrata, II Traiana pentru apeductul oraşului Caesareea Maritima (Palestina) 67.

2. Dreptul de proprietate asupra surselor Utilizarea apei în antichitate poate fi abordată din punct de vedere privat, particular, dar şi legal-administrativ. În ceea ce priveşte regimul particular, grecii şi romanii foloseau apa pentru băut, baie, spălatul rufelor. Destul de frecvent se folosea apa pură – aqua mera în amestec cu vinul – convivium; apa se mai folosea şi la purificări – lustratio, sacrificii – sacrificium, pentru băi – balneum, pentru rufe – fullo, la căsătorii – nuptiae.

Din punct de vedere juridic, apa este împărţită în aquae pluviales sau aqua caelestis (apa de ploaie) şi aqua profluens (apa curentă). Ca surse de apă se folosesc fântânile – fontes, râurile – rivus, torentele – rivus non perennis.

Apa de ploaie aparţinea celui ce o acumula, şi putea fi folosită ca atare.

Situaţia era ceva mai complexă în cazul apelor curgătoare, dar mai ales a celor navigabile. La început, exista doar proprietatea grevată de unele obligaţii, însă în momentul în care râurile devin navigabile – flumina navigabilia, situaţia se schimbă. Pentru legalizarea acestei stări de fapt se dau res communes. În cazul unui râu sau fluviu ce beneficia de res communes, particularii puteau folosi apa pentru uz casnic, însă aceste drepturi nu se extindeau şi în ceea ce priveşte uzul pentru agricultură şi meşteşuguri, eventual doar cu autorizaţie.

Unele detalii apar în Pandectele Pothier, ce reunesc texte din Digeste şi câteva interpretări. În cazul în care dreptul de proprietate asupra unei surse de apă (fons) este destul de vechi, proprietarul o poate folosi pentru propriile necesităţi, fără a o lăsa să-şi urmeze cursul natural, pe terenurile învecinate. De asemenea, proprietarul unui teren putea căuta o sursă de apă, chiar dacă o seca pe a vecinilor.

66

P. A. Fevrier, în Journées d'études sur les aqueducs romains, Paris, 1983, p. 135-137.

W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 78; P. A. Fevrier, L’armee romain et la construction des aqueducs, în Dossiers 38, 1979, passim.

67

65

Gică Băeştean

Râurile-rivus şi torentele-flumen non perenne aparţineau de regulă proprietarilor riverani, care de obicei nu aveau nici un fel de obligaţie pentru aceste surse. Reglementarea distribuţiei de apă între riveranii superiori, inferiori sau paraleli se făcea pe baza obiceiurilor, legilor municipale sau a interdicţiilor pretoriene.

Din Institutele lui Iustinian reiese că toate fluviile sunt publice. Marcian este mai exact arătând că aproape toate fluviile sunt publice (paene omnia).

Proprietarii riverani puteau realiza îndiguiri, pentru a-şi proteja proprietatea, cu condiţia ca aceste lucrări să nu dăuneze vecinilor sau regimului de navigaţie. Faptul că fiecare pescar ce naviga pe râu, pentru a debarca, lega o frânghie de un copac de la mal, nemulţumea proprietarii, care prin magistraţi puteau intenta acţiuni juridice împotriva uzului public al râurilor.

Pretura a dat o interdicţie pentru cazul în care lucrările de regularizare ar afecta regimul navigabil, urmând să se plătească o amendă pentru stricăciuni pe 10 ani, cautio damni infecti. Astfel de cazuri se rezolvau prin boni viri arbitratu. Dar dacă avea loc încheierea lucrărilor fără plata unei cauţiuni prealabile, partea lezată avea dreptul de a intenta o acţiune judiciară aquilia de damno injuria dato.

Era interzis ceva de natură să modifice debitul sau viteza apei curgătoare or, să altereze calitatea apei. În cazul în care apăreau neînţelegeri, proprietari din amonte – proprietari din aval, se putea intenta o acţiune judiciară aquae pluviae arcendae, judecată de un magistrat superior arbiter ce decidea în baza legii celor 12 table. În cazul în care un particular ar fi încercat să modifice cursul unei ape, astfel încât să prejudicieze un particular sau avutul public, interveneau sclavii publici.

De asemenea nu se puteau întreprinde lucrări pentru a reda navigaţiei un râu, fără autorizaţie. Toate aceste probleme erau reglementate prin aqua in usu publico.

Prevederile speciale ale împăratului sau Senatului nu împiedicau pe riverani să capteze sau să devieze cursul apei quo minus ex aqua publico nihil impedit, bineînţeles în condiţiile de mai sus.

Mai există unele modificări ale legilor, însă cu caracter provincial, cazul Africii, sau la nivel municipal, pe baza unor vechi posesiuni şi drepturi care în timp vor căpăta caracterul de lege vetustate quae semper pro lege habeatur.

66

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Prin analogie, aceste reguli trebuie să fi funcţionat şi în cazul râurilor, lacurilor şi a heleşteielor. Riveranii la fluviile publice aveau dreptul de proprietate asupra terenurilor de la malul apei, spre deosebire de teritoriile de la malul mării care sunt comune litus 68. În timp ce apele curgătoare nu erau proprietatea unei persoane anume, situaţia izvoarelor este mult mai diversă. În principiu proprietarul dispunea de terenul său. În apropiere de Viterbo (sudul Etruriei), un Mummius Niger Valerius Vegetus, ce face parte din ordinul senatorial, cumpăra de la Publius Tullius Varro un izvor. Dar între izvor şi proprietatea sa se interpuneau terenurile altor opt proprietari. Distanţa dintre cele două proprietăţi era de 9 km. După cumpărare Vegetus devine proprietar, însă va trebui să cumpere o porţiune lungă şi îngustă de la ceilalţi proprietari. De asemenea primeşte din partea Senatului dreptul de a traversa drumurile publice, în mod normal aceste drumuri nu puteau fi afectate de construcţii, doar în cazuri deosebite se dădea acest drept prin senatus consultum.

Pentru fistule s-a amenajat o porţiune de teren de 6 picioare lăţime (aproximativ 1,74 m) şi 10 picioare adâncime (2,90 m). În ceea ce priveşte întreţinerea

şi

probabil

pagubele

pricinuite apeductelor, acestea reveneau proprietarilor de teren aflaţi de-a lungul conductei. Ca urmare Vegetus şi ceilalţi proprietari cu acces la conductă, urmau să realizeze muncile de întreţinere, căutând să evite pagubele 69. (Fig. 3) Dispoziţii asemănătoare apar şi în câteva din edictele lui Augustus de la Venafrum 70.

La Ratiaria inscripţia de pe un sarcofag ne spune că, un Marcus Aurelius Iulianus, care era aedilicius în Ratiaria, era scutit de plata oricărui impozit, datorită faptului că se ocupa de îngrijea şi întreţinerea apeductului oraşului 71.

68

Dahremberg – Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 331, s. v. Aqua, G. Humbert, E. Caillemer.

Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3003 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 18921916, 5771; W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 59-60.

70 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 18921916, 5743.

69

67

Gică Băeştean

Utilizarea terenurilor pentru construcţia de apeducte, era îngrădită de dreptul de liberă proprietate a celor cărora le aparţineau. Ca urmare, traversarea unor proprietăţi nu se putea face fără arbitrajul unei autorităţi superioare a cărei decizie să fie inatacabilă, dar ţinându-se cont de interesele proprietarilor. În aceste condiţii, intervenţia Senatului devenea inevitabilă, cu atât mai mult cu cât aceşti proprietari creau dificultăţi la construcţia unor apeducte urmărindu-şi propriile interese, or, ei se aprovizionau cu apa acestora 72.

Frontinus arăta că dacă un proprietar crea dificultăţi, acesta trebuia să renunţe în cele din urmă la punctul său de vedere. Prin senatus consultum din 11 î. d. Chr. şi Lex Quinctia din 9 î. d. Chr. se stabileau dimensiunile parcelelor ce puteau fi expropriate 73.

Au fost cazuri care fac excepţie de la regulă. Un caz celebru se referă la forul lui Augustus, care a trebuit construit mult mai strâmt decât a fost proiectat, datorită proprietarilor caselor învecinate. În timpul censorilor M. Aemilius Lepidus şi M. Fulvior Nobilior, în 179 d. Chr. s-au acordat fonduri pentru aducţiunea apei. Datorită opoziţiei lui M. Licinius Crassus, care a refuzat să permită traversarea unei proprietăţi ce-i aparţinea, acţiunea a eşuat 74.

Nici o expropriere nu era posibilă în numele interesului public, fără o despăgubire, în dreptul roman. Nici măcar în secolul III d. Chr. când intervenţiile în regimul proprietăţilor erau frecvente. Încă din timpul Republicii magistraţii romani aveau posibilitatea ca în astfel de cazuri să realizeze cumpărări prin constrângere. Preţul de cumpărare nu era stabilit dinainte, dar plăţile se făceau din aerarium-ul public, trezoreria statului sau din banii cetăţenilor. În secolul IV d. Chr. se plătea un preţ fix, în argint, de către prefectul Romei, ca despăgubire pentru imobilele cu valoare mică. Pentru imobilele cu valoare mare decizia în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor revenea împăratului 75.

Refuzurile unor proprietari nu erau puţine atunci când conductele le traversau terenurile, deoarece lucrarea pământului era îngreunată datorită divizării lui de apeduct.

71

Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 8088; J. Atanasova, La conduite d’eau de la ville de Ratiaria, în Ratiarensia 1, Bologna, 1980, p. 92.

72 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3793.

73 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CXXV, CXXVII. 74 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 365.

75 Idem, p. 366.

68

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Totuşi proprietarii obligându-se să asigure curăţenia şi întreţinerea instalaţiilor de apă, aveau reduceri la plata impozitelor sau alte facilităţi. În cadrul organizării oraşelor italice şi provinciale decurionatul avea un rol hotărâtor.

Atunci când apa de pe terenul comunal era insuficientă, se stabilea pe bază juridică traseul apeductului de către ordo decurionum. Pentru a se putea aproba hotărârea era necesar ca cel puţin 2/3 dintre membri să fie de faţă (Lex Ursonensis, cap. 99 = Dessau 6087).

Probabil sub Antoninus Pius se construieşte apeductul de la Carthago, cu o întindere de peste 130 km lungime, ce se întindea peste teritoriul mai multor aşezări, inclusiv a oraşului Uthina. În cazuri ca acesta era nevoie de intervenţia decurionatului şi a sclavilor publici de-a lungul teritoriului ce urma să fie traversat de apeduct 76.

Există şi cazul lipsei de colaborare, proconsulul provinciei Asia refuzând să intervină.

Mai mult, el intentează un proces administrativ Cartaginei, conflictul fiind aplanat doar prin preluarea finanţării de către împărat 77.

3. Finanţare şi finanţatori În Atena clasică, oricare dintre cetăţeni putea să susţină liber voit diferite acţiuni de finanţare. În timpul Republicii, finanţarea era o problemă a comunităţii. În schimb, în oraşele Imperiului târziu nici o persoană nu se putea angaja cu mijloace băneşti, doritorii fiind refuzaţi 78.

La începutul Imperiului, structura politică a oraşului roman s-a modificat, susţinătorii privaţi căpătând o importanţă tot mai mare. Împăraţii nu sunt singurii care se ocupau cu finanţarea unor astfel de proiecte. Se poate vorbi chiar de un război al concurenţei în ceea ce priveşte prestigiul în cadrul societăţii, cuprinzând persoane cu o poziţie socială diferită, de la aristocraţia senatorială şi cavaleri, până la ordinul decurionilor şi augustali. Oameni importanţi ca Pliniu cel Tânăr şi Tullius Varro, au ridicat terme în oraşele lor natale Comum şi Tarquinii deşi amândoi, cea mai parte a timpului o petreceau la Roma 79.

76

W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 60-61.

Anee epigrafique, Paris, 1966, 511.

78 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 60-61.

79 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, V 5262; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3366.

77

69

Gică Băeştean

Acest mod de finanţare ţine de libera voinţă şi nu sunt puţini cei ce aşteaptă cinstea de a deveni Mecena ai construcţiilor, uneori aceasta obţinându-se printr-o constrângere. De regulă acest drept era obţinut de orice persoană ce-şi lua un angajament liber consimţit faţă de comunitate, de aceea în diferite texte apare o fondare din amor patriae sau era atracţia pentru cinstea respectivă, pulchritudo patriae 80.

O inscripţie, care se afla pe substrucţia apeductului ce venea de la Pondel pentru a aproviziona Augusta Praetoria, ne vorbeşte de iniţiativa privată a lui C. Avilius C. f. Caimus, un exponent al puternicei gens Avil(l)ia, atestată la Patavium şi la Industria, cu scopul evident de a consolida propria imagine din punct de vedere social şi politic 81.

Banii pentru construcţii veneau din diferite surse. Erau în primul rând încasările de pe terenurile publice date în arendă. De asemenea se dispunea de banii reţinuţi pentru folosirea pieţelor sau sumele obţinute din amenzi. Noii membrii ai ordinului decurionilor plăteau o taxă pentru investirea în funcţie, summa honoraria. Pentru planurile de mari construcţii se fixau părţi din sumă ce reveneau ordinului decurionilor şi pentru restul cetăţenilor. Traian a interzis această stare de lucruri pentru Apameea (în Bithynia) 82.

Legile oraşelor prevedeau şi participarea cetăţenilor la muncile publice (munera).

Legile oraşului Urso stabileau cinci zile de muncă pentru persoanele între 15 şi 60 de ani, iar pentru cei cu atelaje trei zile pe an 83.

Pentru întreţinerea instalaţiilor şi curăţarea apei publice se percepeau impozite suplimentare, care în secolul IV erau percepute încă regulat, dar cam de la Constantin încep să dispară.

Aceste sume pentru susţinerea activităţii constructive se puteau oferi sub formă de bani gheaţă sau prin punerea la dispoziţie a unor terenuri cu o valoare stabilită. Uneori s-a asigurat lemnul pentru terme sau plumbul pentru producerea de fistule 84. Au fost şi un număr de particulari care au plătit sume de până la 3000 de sesterţi 85.

80

Anee epigrafique, Paris, 1911, 217; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VI 1750; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 4095; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VIII 15204; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 6656; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 1707.

81 R. Mezzena, Augusta Praetoria (Aosta) e l’utilizzazione delle risorse idriche - citta e suburbio, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 85.

82 Anee epigrafique, Paris, 1977, 758.

83 Lex Ursonensis cap. 99 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 6087.

84 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 3361; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XIV 4190.

85 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 4978.

70

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Deşi prin formarea unei structuri locale s-a creat premisa autoadministrării, oraşele şi provinciile rezolvându-şi singure problemele ce le vizau în principiu, bazele juridice şi preponderenţa politică ţin în continuare de competenţa Romei.

Dezvoltarea practicii patronatului şi a obligaţiilor, are ca rezultat ridicarea de noi construcţii, cum ar fi gymnazii, terme, apeducte, etc., prin bunăvoinţa împăraţilor şi a guvernatorilor.

Pontius Pilatus contribuie la Ierusalim, la construirea a 400 de stadii (80 km) de apeduct, ceea ce a nemulţumit o parte a evreilor, pentru că s-au folosit bani din tezaurul templului 86.

Plinius, care era guvernator al provinciei Bithynia (110-112), sprijină cererea oraşului Prusa de construire a unor terme, pe lângă împăratul Traian. Împăratul aprobă cererea, cu condiţia ca oraşul să nu fie supus la mărirea impozitelor, iar pe viitor să nu i se restrângă mobilitatea financiară 87.

Prin toate aceste măsuri se urmărea menţinerea dependenţei comunităţii, baza unităţii Imperiului, iar pe de altă parte exista posibilitatea ca oraşul să nu fie capabil să-şi administreze singur banii. De exemplu, Nicomedia cheltuia 3,3 milioane sesterţi pentru un apeduct rămas neterminat, datorită fondurilor devenite insuficiente ca urmare a proastei administrări. O investiţie ulterioară de 200.000 sesterţi rămânea în continuare insuficientă 88.

Din inscripţii reiese că realizarea unor construcţii se făcea fie cu sprijinul direct al împăratului, fie se în numele lui, dar şi în acest caz finanţarea era asigurată tot de el. Pentru interesul comunităţilor, împăratul făcea vizite sau mai frecvent, îşi trimitea reprezentanţii.

Motivaţia împăratului era şi de natură ideologică, în calitatea sa de pater patriae avea obligaţii şi nu doar de natură economică 89. În consecinţă, Augustus va susţine construirea unor apeducte la Brixia 90, Pola, Venafrum, Capua, , Lucus Feroniae, Caere, Fulginiae, Nîmes 91. De asemenea aqua Augusta apare şi în Spania, Cipru, Cyrene, Efes 92.

86

J. Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Bucureşti, 2002, p. 166.

W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 70.

88 Idem, p. 70.

89 Idem, p.72.

90 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, V 4307; G. B. Mazzoli, Acquedotti romani della Cisalpine, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 151-152; avea 25 km lungime, era construit în opus incertum, boltit, cu 87

71

Gică Băeştean

O situaţie asemănătoare avem la Sarmizegetusa, care în timpul lui Hadrian este dotată cu un apeduct 93. Tot sub acest împărat avem apeducte la Dyrrachium, Gabii, Atena 94.

Sub Antoninus Pius se construiesc apeducte la Castrum Novum, Scolacium 95.

Preţurile de cost erau foarte ridicate, pentru acea vreme, în situaţia folosirii plumbului.

Pliniu cel Bătrân 96 referindu-se la cazul Romei, arăta că preţul pundului de plumb era de 28 sesterţi, ceea ce însemna 86 sesterţi/ kg. În aceste condiţii pare rezonabil ca intervenţia imperială, sub formă de beneficium, să funcţioneze pentru acest gen de construcţii printr-o aprovizionare cu metal din minele imperiale.

4. Utilizatorii La început alimentarea cu apă a oraşului greco-roman se realiza prin puţuri, râuri, apă de ploaie.

Puţul, puteus, este amplasat într-o mare diversitate de locuri: sanctuare, palestre, case particulare, etc. Din picturile de pe vasele greceşti de secol V-IV î. d. Chr., apar puţuri cu gura asemănătoare cu marile vase de provizii dolia din care apa era scoasă cu o sfoară lungă care, uneori, era înfăşurată pe un troliu 97 (Fig. 4).

Apar atât în mediu urban cât şi în mediu rural, cazuri bine cunoscute sunt cele de la Mediolanum şi Alba Pompeia. Erau amplasate, uneori, în zona unor grădini, cum este puţul de pe Via Mazzini la Oderzo, de pe Via Cassino la Acqui Terme, or la Alba Pompei. Alteori erau acoperite, cum se întâmplă la pereţii acoperiţi cu depuneri calcaroase, iar în localitatea Prato della Fontana au fost puse în evidenţă fragmente de la un posibil pod-sifon.

91 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842; Anee epigrafique, Paris, 1978, 303; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3594; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, 7999; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, V 47; G. Botturi, R. Pareccini, Antichi aquedotti del territorio Bresciano, Milano, 1991, p. 15.

92 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 1614; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 2343; Anee epigrafique, Paris, 1939, 119; Anee epigrafique, Paris, 1981, 858.

93 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 1446.

94 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p.72.

95 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 709, p.72; Despre cazul Atenei vezi şi S. Walker, Roman Nymfea in the Greek World, Londra, 1987, p. 62-64; H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 337.

96 C. Plinii Secundi, Naturalis Historia, Lipsiae, 1870, 34, 161.

97 Dahremberg –Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 779-781, s. v. Puteus, A. Jardé.

72

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Augustodunum, în casa lui Balbius Iassus. Apar şi în spaţii închise, de exemplu puţul din atrium unei case din partea de vest de la Sarsina, or la Regium Lepidi unde era săpat într-un paviment ceramic 98.

Puţurile din insulae 51 sau 59, de la Augusta Praetoria, aveau formă circulară, erau construite din zidărie, cu diametrul la gură de 80-90 cm şi o adâncime ce varia de la 12 la 18 m. Bazinele din atrium, acele impluvium jucau un rol important în recuperarea apei de ploaie şi apar în insula 39, 40, 54, de asemenea mai este consemnat într-o villa suburbana 99.

Pot să fie puse şi la dispoziţia comunităţii, caz în care se regăsesc în spaţii publice sau alimentând fântâni publice. Puţul US 966, din “Casa dei pozzi”, de la Alba Pompei se afla în afara edificiului, lângă un decumanus, iar printr-un mic canal era legat de o fântână. La Bologna mai multe puţuri sunt săpate de-a lungul unui decumanus fiind destinate uzului public 100.

Se mai folosea lacus, care din cavitate, prin extensie va căpăta înţelesul de cisternă, fântână sau bazin de formă rotundă sau pătrată. În general termenul lacus se referă la fântânile alimentate cu ape curgătoare sau de la apeduct 101.

Folosirea apei de la o fântână publică trebuie să fi costat bani. Frontinus 102 arată că în timpul său nu erau percepute impozite. Este vorba evident de Roma. De asemenea la Constantinopol nu este “apă de vânzare” aqua venalis 103. Augustus, prin edictul de la Venafrum, dădea magistraţilor dreptul de a introduce impozite, vectigalul, pentru apă, în cazul în care majoritatea lor votau această stare de lucruri 104. Cicero arăta într-un discurs al său că el are de plătit un impozit pentru apă în oraşul Tusculum 105.

98

M. Dolci, Sistemi di approvvigionamento e di smaltimento idrico nella cisalpina romana: primi dati in ambito rurale, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 223, notele 8, 11, 12, 13.

99 R. Mezzena, Augusta Praetoria (Aosta) e l’utilizzazione delle risorse idriche - citta e suburbio, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 81-82.

100 M. Dolci, Sistemi di approvvigionamento e di smaltimento idrico nella cisalpina romana: primi dati in ambito rurale, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 223, nota 15.

101 Dahremberg –Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 904-905, s. v. Lacus, H. Thádenat.

102 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CIX. 103 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 80; 104 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4875.

105 Despre legea agrară. Trei discursuri ţinute de M. T. Cicero contra lui P. S. Rulla propunătorul legii, traducere de I. Suchianu, Bucureşti, 1921, III 9.

73

Gică Băeştean

Trebuie să fi existat reguli precise şi în ceea ce priveşte racordarea privaţilor la apeduct, pentru care trebuie să se fi perceput un vectigal, însă nu ştim prea multe despre mărimea acestor impozite 106.

O altă problemă care se ridică este distribuţia şi accesul la apă. Cine avea acces la apă?

La Roma, în epoca republicană necesarul de apă era acoperit, în timp ce oraşele greceşti din aceeaşi epocă nu puteau realiza acest lucru în mod regulat 107. După Frontinus 108, în epoca republicană, doar în câteva cazuri se cunosc particularii racordaţi la apeducte publice. Doar pentru cetăţenii importanţi se făceau excepţii, însă în acest caz era necesar să se dea decrete ale poporului care să certifice această stare de lucruri.

Inscripţiile unor construcţii de epocă augusteană atestă o modificare a situaţiei, dar nici acum nu apar case particulare racordate la apeduct, aşa după cum rezultă şi din săpăturile de la Pompei, care arată că doar o parte a caselor vor fi racordate, ceva mai târziu, la apeductul public 109.

O situaţie asemănătoare se regăseşte şi la Roma. La Thugga sau Cuicul se presupune o situaţie asemănătoare. În câteva case din Antiohia sau Orontes apar câteva conducte. La Aquilea apare un collegium aquatorum, însă în acest oraş nici o casă nu dispune de racordarea la apeduct 110. Printr-un decret al prefectului Orientului Cyrus din 440-441 d. Chr., doar cantitatea de apă excedentară putea fi oferită diferitelor persoane 111.

Dificultăţile de realizare a unei aprovizionări egale şi uniforme cu apă, se datorează cantităţii aflată la dispoziţie, posibilităţilor tehnice şi investiţiilor financiare. Totuşi Roma dispunea de o situaţie privilegiată, numeroşi particulari fiind legaţi la apeduct, în acest caz punându-se deja problema prevenirii ilegalităţilor. În epoca imperială se poate vorbi de trei mari consumatori de apă: casa imperială nomine Caesaris (grădini, palate), servicii publice opera publica (băi, gimnazii, amfiteatre) şi fântânile publice munera 112.

106

Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, VIII, 6, 7.

W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 80.

108 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCIV. 109 E. B. Andersson, Urban Water Supply in Pompeii and the Private Water Consumption, în Actes- Actas XIV Congreso Internacional de Arheologia Clasica, Taragona, 1993, vol II, p. 29-31.

110 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 210.

111 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 83.

112 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 210.

107

74

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

Între secolele I-IV d. Chr. ne putem face o idee asupra celor ce au primit dreptul de concesiune, studiind fistulae aquariae de la Roma. Conductele de plumb erau însemnate cu numele proprietarilor şi câteva date privind poziţia social-politică.

Aproximativ 77% din proprietari sunt cunoscuţi, dintre cei legaţi la apa publică. Dintre aceştia 47% provin din ordinul senatorial, 16% sunt persoane care pe baza numelui au fost incluşi în ordinul senatorial, 6% provin din ordinul equestru, iar 7% sunt liberţi şi sclavi imperiali. Au fost identificaţi şi doi medici, dintre care unul era medicul împăratului Claudius 113.

Având în vedere exemplul Romei şi extrapolându-l la scara întregului Imperiu, se poate spune că statutul social avea un rol important în concesiunea apei, dar nu hotărâtor, având în vedere numărul mare al liberţilor şi sclavilor imperiali.

Desigur, în provincii şi în restul oraşelor italice, numărul celor din afara ordinului decurionilor trebuie să fi fost mult mai mic sau în unele dintre cazuri să lipsească, ceea ce nu-i exclude în întregime de la acest privilegiu.

La Suessa se cunoaşte exemplul lui C. Titius Chresimus, care s-a racordat la apeduct.

El era augustal şi probabil că la origine nu era liber, deoarece, pentru a-şi plăti lucrările de racordare a trebuit să ofere oraşului o zi întreagă de jocuri de gladiatori 114. Acest augustal trebuie să fi fost foarte bogat, pentru că la Suessa nu este cunoscut vreun alt particular racordat la apa publică. În afara Romei inscripţiile de fistule sunt mai rare. La Pompei se pare că s-a renunţat la trecerea numelui pe conducte. Espen Andersen115 arată că cei racordaţi la apeduct, la Pompei, sunt cei înstăriţi. Aceasta nu înseamnă în mod neapărat că avem de a face cu o discriminare, în sensul unei priorităţi în favoarea senatorilor sau decurionilor.

Numărul mare de case racordate la Pompei 116 sau Volubilis 117 arată doar faptul că avem de a face cu oameni care îşi pot permite acest lux şi nu categoria socială sau ordinul din care provin aceştia. O astfel de discriminare ar putea să apară, eventual, atunci când este 113

Idem, p. 85-86.

Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4760.

115 E. B. Andersson, Urban Water Supply in Pompeii and the Private Water Consumption, în Actes- Actas XIV Congreso Internacional de Arheologia Clasica, Taragona, 1993, vol II, p. 29-31.

116 H. Eschebach, Pompei la distribution des eaux dans un grand ville romaine, în Dossiers 38, 1979, p. 76; L. Eschebach, Pompeji, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 205.

117 R. Etienne, Le Quartier Nord Est de Volubilis, Paris, 1960, passim.

114

75

Gică Băeştean

vorba de construirea unui apeduct privat, cum este cazul acelui Mummius Niger Valerius Vegetus, care este membru al ordinului senatorial. Or, este de înţeles că în acest caz banii nu sunt suficienţi, ci este nevoie de ceva mai mult, de suportul Senatului pentru traversarea drumurilor şi domeniilor publice.

Din aceste motive considerăm că exemplul Romei nu este edificator, chiar dacă W. Eck spune că din cei 77% dintre proprietarii cunoscuţi o parte destul de importantă sunt membri ai ordinului senatorial. Din contră, acel procent mare de liberţi şi sclavi imperiali arată faptul că ar trebui reconsiderat aspectul social al aprovizionării cu apă, în ceea ce priveşte restrângerea celor racordaţi la apeduct la o categorie redusă de cetăţeni. Este greu de crezut că acest număr este limitat de un anumit ordin social, ci mai degrabă de situaţia materială a fiecăruia. Probabil ipotezele propuse până acum se datorează doar stării cercetărilor arheologice la un moment dat. În concluzie, se poate spune că, excepţie făcând marile oraşe Roma, Constantinopol şi probabil alte câteva centre urbane, accesul la apa publică era restrâns pe de o parte de condiţiile tehnice care nu permit asigurarea necesarului de apă în toate oraşele, iar pe de altă parte de statutul social. Acest statut nu trebuie transformat într-un criteriu absolut, ci ar trebui completat cu o capacitate financiară substanţială şi importanţa socială pentru comunitate a celui ce beneficiază de aceste drepturi.

Spre deosebire de apa publică, adusă prin mijloace tehnice în oraşele romane şi apele curgătoare sau marea se aflau în proprietate publică, doar că în primul caz, public nu mai are sensul de proprietate statală creată prin constrângere, ci doar faptul că fiecare cetăţean al oraşului avea acces liber la aceste ape.

76

107

109

111

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 113-118

DACIA PE TOATE DRUMURILE Ana-Maria Gruia

În România există 3 sate numite „Dacia”, 10 bulevarde, 28 de străzi, 1 piaţă, 1 intrare Dacia, 1 stradă Dacia Traiana şi 2 străzi intitulate Al Dacia (deşi fără punct, par să fie alei). Nu vom intra aici în discuţii legate de atribuirile şi schimbările numelor străzilor, deşi acestea se leagă nu de puţine ori de scandaluri şi încurcături administrative şi legale, ci ne vom mărgini să observăm că aceste denumiri, acum în atenţia unor Comisii de Atribuire Denumiri, cu rol consultativ, din care fac parte şi istorici, reflectă în genere un program identitar. Să vedem aşadar cum este integrată „Dacia” în acest tip de programe.

Deşi nu este o denumire istorică antică din cele mai frecvente (47) faţă de Traian (88, plus 3 Valu lui Traian) şi Decebal (120), ea nu este nici dintre cele mai rare (Burebista – 12, Apolodor – 3, Aurelian – 3, Sarmizegetusa – 5, Ulpia - 2). Am mai găsit strada Columnei în Iaşi şi Al Columnei (bănuim din nou a fi Strada Aleea Columnei şi nu un genitiv nefericit).

Mai există 14 denumiri „Dacilor” (strada, intrarea, dar şi un sat Valea dacilor, în Medgidia), şi multe „romanilor” pe care însă, datorită lipsei diacriticelor, le bănuim a fi ale românilor.

Cele 3 sate Dacia se află în judeţele Braşov, Botoşani şi Satu Mare, dar doar despre primul, din com. Jibert, în apropiere de Rupea, ştim că este menţionat în surse la 1309 sub forma Stein sau Lapis, şi până la 1918 drept Ştena. Numele Dacia datează de după unirea Transilvaniei cu România, deşi în localitate există ruine şi clădiri medievale şi nu antice.

Pagina aferentă de wikipedia ne spune că a fost preluat şi de tenorul Ion Dacian care s-a născut aici (pe numele său real, Ion Pulcă).

113

Ubicuitatea Daciei

Satul Dacia, com. Jibert, jud. Braşov În cazul străzilor, bulevardelor, pieţelor, aleilor şi intrărilor „Dacia”, cele mai multe dintre ele sunt gândite într-un complex de denumiri istorice antice. În Transilvania, aceste străzi au apărut cel mai probabil tot după momentul 1918. La Cluj, 1 strada Dacia, fosta Abator, porneşte, în mod foarte inspirat din intersecţia străzilor Decebal şi Traian. În Sebeş există Piaţa Agroalimentară Dacia, unde sperăm că se comercializează încă varză, brânză şi alte delicatese locale. Locul este flancat, în mod destul de neimaginativ, de Str. Piaţa Dacia şi Str. Pieţii, dar nici Str. Decebal nu este departe.

Str. Dacia din Cluj-Napoca

1

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Denumirea_str%C4%83zilor_din_Cluj-Napoca_dup%C4%83_1918

114

Dacia pe toate drumurile

La Deva găsim o mare aglomerare de denumiri antice, fireşti având în vedere apropierea monumentelor dacice şi profilul muzeului local. Str. Dacia intersectează Str. Carpaţi şi Aleea Romanilor, iar alte străzi din oraş poartă denumirea de Bd. Decebal, Str. Ulpia şi Str. Împăratul Traian.

Strada care ne interesează din Bucureşti pleacă din Piaţa Romană şi intersectează Calea Victoriei, însă nu suntem în măsură să interpretăm aranjamentul drept aluzie la victoria romanilor în Dacia. În Timişoara, piaţa Dacia este flancată de Str. Burebista iar lângă se află Biserica Ortodoxă Pogorârea Sf. Duh. Burebista (fostă Zborului) găzduieşte o librărie Dacia, iar în zonă se află şi farmacia Dindacia.

Iaşiul este fruntaş prin deţinerea unui cartier Dacia cu mai multe zone (staţii): Zimbru, Bicaz, Dacia şi Columnei (rond). În cadrul său, Str. Dacia se află între străzile Romană şi Decebal, iar despre Dacia în general aflăm că a devenit o zonă liniştită, fără evenimente notabile, unde băieţii de cartier nu mai fac legea 2: Surpriza Dacia "Din raportările zilnice, Dacia pare a fi cartierul cel mai sigur din Iaşi. Este o zonă uşor de administrat. Nu au fost evenimente notabile de mult timp în această zonă", a spus subcomisarul Lucian Mursa. Problemele de acum doi ani vizau băieţii de cartier care făceau legea în Dacia. Acum, băieţii de cartier au fost - fie arestaţi, fie au plecat în străinătate. Cert este că Dacia a devenit în scurt timp o zonă liniştită, unde nu s-au comis furturi din autoturisme sau tâlhării. În Râmnicu Vâlcea, Dacia iese în Calea lui Traian şi apoi devine Luceafărului. Poezia transformării este în mod eronat legată de G. Coşbuc (stradă care şi ea se intersectează cu Dacia). La Constanţa ştim clar că este vorba despre regatul dac şi nu despre provincia romană, deoarece strada este flancată de Sarmizegetusa şi Decebal. Situaţia este limpede şi la Chişinău, unde Bd. Dacia intersectează Bd. Decebal şi Burebista, fiind paralel cu Sarmizegetusa care le intersectează pe celelalte două. Bulevardul şi-a căpătat denumirea actuală în 1992 (fost Mira) şi porneşte din Piaţa Ovidiu. Agenda este explicitată pe o pagină 2

http://www.iasi.com/stiri/cartierele_talharilor_27_04_2007/

115

Ubicuitatea Daciei

de internet Chişinău-Exclusive Live Cyticams 3 (sic!), camere de luat vederi care desigur nu funcţionează: Actuala denumire este un urbonimic, care evocă numele statului strămoşilor noştri Dacia, cunoscut în istorie din prima jumătate a sec. I a. Ch., avându-1 ca rege pe Burebista. La cel mai înalt nivel de dezvoltare economică, politică şi militară Dacia ajunge sub conducerea lui Decebal. în anul 106 p. Ch., după mai multe războaie cu romanii, dacii sunt înfrânţi, iar statul lor este transformat într-o provincie a Imperiului Roman. în hotarele vechii Dacii s-a format poporul român şi pe baza latinei populare sa constituit limba română.

Unele dintre oraşele cu astfel de urbonimice (pentru a ne însuşi terminologia de specialitate) expun şi copii ale Lupei Capitoline: Cluj, Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Iernut, dar şi Chişinău. În alte oraşe, Dacia este integrată doar într-un context istoric general, intersectând străzi precum Mircea cel Bătrân (Cernavodă), Gheorghe Doja (Zalău), Tudor Vladimirescu, Sava Gotul, Cuza Vodă (Buzău), Vlad Ţepeş, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu (Petroşani).

Sau există pur şi simplu, în contexte botanice (Luncilor, Nuferilor, Salcâmilor, Popilor, Pomilor, Trandafirilor), că doar in patria nostra multe silve sunt, sau în contexte anacronistice (Gării, Ceferiştilor, Fochiştilor).

Căutarea generală pe internet indică şi câteva scoli, fundaţii, cooperative, farmacii şi asociaţii cu „Dacia” în denumire, desigur o listă incompletă. 4 Pentru alte denumiri există lista de dezambiguizare wikipedia, care nu pare totuşi să lămurească prea multe. 5 Vom menţiona doar la capitolul brand firmele Automobile Dacia, Dacia Plant şi Rami Dacia.

Potrivit studiilor realizate, dar şi din câte ne dăm seama cu toţii, brandul de maşini Dacia este cel mai cunoscut produs românesc în străinătate 6, deşi ne îndoim că ar şti prea mulţi dintre străini de unde vine denumirea de fapt. Industria auto din România a luat naştere 3

http://www.webcam.md/index.php?option=com_content&view=article&id=318&Itemid=165&lang=ro http://www.searchromania.net/cauta_informatii/1/dacia.html 5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_%28dezambiguizare%29 6 http://masini.ro/stiri/dacia-arctic-si-borsec-cele-mai-cunoscute-marci-romnesti-in-strainatate-1597.htm 4

116

Dacia pe toate drumurile

în 1966, copiind un model Renault care a fost declarat de Ceauşescu ca fiind „tocmai bun pentru idioţi” 7. Se pare că secretarul PCR a fost cel care a şi botezat întreprinderea Dacia, „simbol al celor două mii de ani de istorie românească”. În mod ironic (acum) în lumina declaraţiei sale, primul automobil, ieşit de pe linie în 1968, a fost făcut cadou lui Ceauşescu.

Din păcate filonul istoric nu a fost exploatat nici în denumirile modelelor de automobile şi nici în logo-urile lor. 8

Logo-urile Dacia de-a lungul timpului Dacia Plant stă mai bine la acest capitol, cu un logo sugestiv (lupul dacic) şi moto-ul „Forţa vindecătoare a plantelor” 9, care deşi nu se precizează nicăieri pe site, ne trimite cu gândul la listele denumirilor dacice de plante păstrate la Dioscoride şi Apuleius.

Logo Dacia Plant Elixirul Dacic, un bitter cu efecte benefice vaste, este însă singurul produs chitit pe istorie, celelalte având denumirile obişnuite ale produselor naturiste, iar printre gamele mai noi există chiar şi o serie destinată creşterii şi armonizării sânilor. Ar merita studiate

7

http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-despre-dacia-tocmai-buna-pentru-idioti-509778.html imagine preluată de la http://calota.net/?p=40 9 http://www.daciaplant.ro/ 8

117

Ubicuitatea Daciei

reprezentările de dăcoaice de pe Columnă pentru a identifica vreo sursa de inspiraţie şi în această direcţie. Oricum, firma este una dintre cele mai de succes din gama sa, iar alegerea numelui se potriveşte foarte bine profilului.

Elixirul dacic de la Dacia Plant Fabrica de diamante sintetice Dacia a fost înfiinţată în 1974 şi este una dintre puţinele de acest tip din lume, producând pulberi şi policristale de diamant, scule diamantate (ultradure) şi tehnologii pentru recuperarea materialelor preţioase (platină, aur, argint, rodiu, reniu, paladiu) din deşeuri industriale 10. Numele pare ales în spiritul regimului care a înfiinţat fabrica, poate cu referire la bogăţiile Daciei, deşi nu găsim nici o explicaţie pentru adăugirea „Rami” din numele actual al companiei. Oricum, strategia de marketing ne face să ne gândim la o nouă paralelă, la proliferarea atât în mediul scris cât şi în cel online a materialelor referitoare la Dacia secretă: „Puteţi să vă îndoiţi de spusele noastre, dar încercaţi produsele Rami Dacia ca să vedeţi de ce suntem consideraţi secretul cel mai bine ţinut al industriei de diamante sintetice” spune Doina Gangoe, directorul general executiv.

Logo Rami Dacia (Fabrica de diamante sintetice)

10

http://www.ramidacia.ro/409/ro/Compania/Istoria-companiei.html

118

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 119-121

DACIA CA SURSĂ DE INSPIRAŢIE – NO COMMENT –

Ana-Maria Gruia Lupi, romani şi daci

expoziţia absolvenţilor Universităţii de Arte din Bucureşti la Mogoşoaia „Metalomagie dacică” Hermella

119

Ubicuitatea Daciei

Suntem convinşi că rezonanţa aparte a numelui Hermellei, cât şi promovarea unui nou stil (concept) în artele plastice europene, vă va incita într-un mod cu totul şi cu totul deosebit, fiindcă nu este la îndemâna oricui, ca în anul de graţie 2006, deci la început de mileniu trei, să se mai descopere ceva atât de inedit într-un domeniu al artelor vizuale cu vechime atât de mare. Dacă doriţi să o cunoaşteţi pe artista plastică Hermella şi lucrările ei, dar mai ales, să va adânciţi în acest concept al Metalomagiei oferit de artistă în premieră absoluta, vă invităm să păşiţi cu curaj în acest site pe cât de fermecător pe atât de surprinzător!1 Numele autoarei este ascuns în pseudonimul Hermella. S-a născut în Braşov, la 18 august 1972, deci şi-a deschis expoziţia de ziua ei. Credo-ul ei, extras din pagina de Internet 2, este: “Supravieţuiesc cu apă şi hrană şi TRAIESC cu iubire şi artă. Sunt un om sensibil la frumos şi care întoarce acest dar făcut de alţii către lume. Consider că nici un sacrificiu făcut pentru artă nu este îndeajuns de mare în comparaţie cu tot ce primeşti la schimb, adică spirit şi dragoste.” „Metalomagie” este un cuvânt ce derivă din tehnica folosită, metaloplastie, căreia artista îi adaugă pietre preţioase. Rezultatul nu poate fi decât spectaculos. Magie? Mai puţin!

I-aş spune „megaloplastie”. Vă imaginaţi o bijuterie de dimensiuni uriaşe (peste 1 metru). 3 La Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti este deschisă o expoziţie de metaloplastie cu pietre preţioase, sub titlul "Oglinzi magice - Dacica", a artistei braşovene Hermella.

Expoziţia este integrată în ciclul de manifestări de amploare intitulat "Anul 2006 - Anul Decebal", vernisajul constituind de fapt deschiderea acestor serii de manifestări. Reamintim că în acest an se împlinesc 1.900 de ani de la sfârşitul tragic al regelui dac.

Admiratoare a istoriei vechi, artista a mai avut o expoziţie, în septembrie anul trecut, intitulată "Zeii Egiptului Antic". Lucrări semnate de Hermella se află în colecţii particulare din ţară şi din străinătate, iar una este expusă în Parlamentul Marii Britanii. "Oglinzile magice" expuse la COS se remarcă nu numai prin calitatea materialului, realizat din nestemate, ci şi prin fineţea portretelor, scenelor şi simbolurilor, mult spiritualizate prin stilizare, care, chiar 1

http://director-web.info-heaven.ro/ro/METALOMAGIA---un-nou-stil-in-artele-plastice-contemporane-2862/pagina-0 www.hermella.ro (care nu mai există).

3 http://cultural.freehostia.com/arhiva-ev/evenimente/even06-3.htm 2

120

Dacia ca sursă de inspiraţie – no comment

dacă titlul expoziţiei nu ar preciza că este vorba de Anul Decebal, tot ar trimite privitorul la istoria şi mitologia dacilor. Întrebată de ce şi-a ales ca temă istoria şi spiritualitatea dacilor, Hermella a răspuns: "Era cazul să reînviem în conştiinţa românilor aceste personaje care neau influenţat istoria în mod pozitiv. Înainte de toate însă este o lume fascinantă, pe care am vrut s-o înfăţişez în pietre preţioase". 4 Artista vrea să propună editurilor care se ocupă de tipărirea manualelor şcolare să includă aceste portrete în lecţiile de istorie pentru şcolari. 5

4 5

http://www.newspad.ro/Dacia-oglindita-in-pietre-pretioase,72922.html http://www.mytex.ro/texpert/portretele-dacilor-din-pietre-pretioase_139021.php

121

Locuri şi obiecte

credinţele în puterea dragostei sau rolul maternităţii. De asemenea era de părere că nu puteau reda frumosul deoarece, fiind produse în serie, cele mai multe sunt de slabă calitate artistică.

Cele mai multe fiind descoperite în mediul militar, este posibil să fi avut şi rolul de protectoare împotriva morţii2.

1. Statuetă Venus Loc de descoperire: Apulum Datare: secol II-II p.Chr. Descriere: Piesa este lucrată din pastă fină, de culoare roşie. Divinitatea are corpul uşor alungit, bine proporţionat, redat cu o oarecare fineţe. Zeiţa este redată în ipostază nudă. Mâna dreapta este întinsă pe lângă corp, iar cea stângă, îndoită din cot, acoperă sânul drept. Remarcăm de asemenea lipsa sânului stâng.

Capul este împodobit cu o diademă şi acoperit cu un voal. Părul este prins la spate într-un coc. Palla, redată în pliuri oblice, cade pe spate, acoperindu-i o parte a bazinului şi picioarele. Peste antebraţul stâng se vede un fald al veşmântului care este prins deasupra cotului. Piciorul drept este uşor îndoit din genunchi, în timp ce stângul, pe care se sprijină zeiţa, este drept. Ca piese de podoabă se disting două brăţări aşezate la încheietura palmei şi sub umărul braţelor. Zeiţa este aşezată pe un soclu de formă rectangulară, decorat pe latura din faţă cu patru caneluri orizontale.

Dimensiuni: H - 190 mm., l – 69 mm.

Nr. inv. R 2595 Bibliografie: Al. Popa, Teracote cu caracter votiv de la Apulum, în Apulum, XVI, 1978, p.

150, nr. 7, fig. 7.

2. Statuetă Venus (fragmentară) Loc de descoperire: Apulum, necropola nordică. Piesă de inventar funerar (M2/SX) Datare: secol II-II p.Chr. 2

Textul de faţă provine din partea introductivă a catalogului, semnată de dr. Radu Ota, p. 6.

124

Teracote cu Venus din colecţiile MNUAI

Descriere: Piesa reprezintă partea superioară a statuetei lucrate din pastă fină, de culoare cărămizie. Zeiţa are părul pieptănat cu cărare pe mijloc, pletele atârnându-i pe umeri. Pe cap poartă o diademă în formă de semilună. Cu braţul stâng îţi acoperă sânii, mâna dreaptă fiindu-i pe lângă corp. Pe mâna stângă se observă conturul unei brăţări. Două brăţări identice poartă la ambele mâini aproape de umăr.

Dimensiuni: H - 81 mm., l – 42 mm.

Nr. inv. R 10137 Bibliografie: Necropolele oraşului Alba Iulia din preistorie în zorii Evului Mediu. Catalog de expoziţie, 2003, nr. 75 3. Statuetă Venus (fragmentară, restaurată) Loc de descoperire: Ampelum Datare: a doua jumătate a secolului II p. Chr. Descriere: Piesa este lucrată din pastă fină, de culoare

roşie-cărămizie,

Divinitatea

are

corul

cu uşor

glazură

verde.

alungit,

bine

proporţionat, redat cu oarecare fineţe. Zeiţa este înfăţişată în ipostază nudă. Mâna dreaptă este întinsă pe lângă corp, iar cu cea stângă, ridicată şi îndoită din cot, ţine un capăt al veşmântului. Capul este împodobit cu o diademă. Palla este lăsată pe spate, acoperindu-i spatele şi picioarele. Piciorul stâng este uşor îndoit din genunchi, în timp ce dreptul susţine greutatea corpului. Se observă o oarecare atenţie a meşterului în modul de lucrare al piesei. Zeiţa este aşezată pe un soclu de formă circulară, cu profilaturi în părţile superioară şi inferioară.

Dimensiuni: H - 131 mm., l – 42 mm.

Nr. inv. R 8336 Bibliografie: I. T. Lipovan, Officina ceramistului C. Iulius Proclus la Ampelum, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, XXVI, p. 307, pl. X 4.

125

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 127-128

DANILA COMASTRI MONTANARI, PUBLIUS AURELIUS. MISTERE ÎN ROMA ANTICĂ

Rada Varga

Seria de romane istorice Publius Aurelius. Mistere în Roma antică este creaţia scriitoarei italience Danila Comastri Montanari. Începând cu 1990, au apărut 15 volume avându-l ca personaj principal pe senatorul Publius Aurelius Statius. Dintre acestea, doar 6 au fost traduse în limba română, fiind publicate la Editura All. Încă din anii ’90, „detectivii în togă” sunt personaje populare ale literaturii de ficţiune occidentale. Ce îl face special pe Publius Aurelius al Danilei Comastri Montanari, pe lângă Falco al lui Lindsey Davies sau Gordianus al lui Steven Saylor? Publius Aurelius este, înainte de toate, un fermecător clişeu. Vă imaginaţi aristocraţia Romei, din acea epocă de bunăstare de la începutul Principatul, ca fiind hedonistă, rafinată, ironică şi luxoasă? Dacă da, vi-l prezint pe Publius Aurelius!

Aristocrat epicureian, bogat, el nu este marcat de tarele unei descendenţe plebee, precum Falco şi nici nu trebuie să treacă, precum Gordianus, printr-o lume marcată de o viaţă politică complexă până la absurd şi de sfâşietoare lupte intestine.

Publius Aurelius Statius este senator de viţă veche, care îşi trăieşte maturitatea în vremea lui Claudius. Deşi pe parcursul romanelor personajul ni se dezvăluie ca fiind mai complex decât pare la prima vedere, marcat şi el de secrete din trecut şi de pierderi ireparabile, totuşi rămâne mereu acelaşi caracter relaxat şi uneori flegmatic, ironic şi auto-ironic, care ţine sus ştacheta clasei sociale pe 127

Prezentări de carte

care o reprezintă. Prin trăsăturile lui clişeice pentru nobilimea romană a Principatului incipient, dar şi prin candoarea sa esenţială, Publius Aurelius aminteşte de celebrul Petronius din Quo vadis, chiar dacă ambientul în care cele două personaje se manifestă este complet diferit. Celelalte personaje constante ale seriei sunt Pomponia, prietena cea mai bună a lui Aurelius, aristocrată plină de viaţă şi care aduce culoare în cadru la fiecare apariţie şi grecul Castor, sclavul şi apoi libertul senatorului, hoţ, mincinos, dar în egală măsură loial şi indispensabil. Personajele istorice reale sunt puţine şi fără scene sau rol definitorii. Cel mai interesant conturat este personajul împărătesei Messalina, care apare în In corpore sano.

Din această serie, în România au fost traduse: In corpore sano (a IIa din serie), Cave canem (a III-a), Morituri te salutant (a IV-a), Parce sepulto (a V-a), Cui prodest? (a VI-a) şi Spes, ultima zeiţă (a VII-a). Dintre acestea, cea mai complexă şi mai complicată epic este Spes, ultima zeiţă, roman care descrie un dezastru militar roman, petrecut cu 25 de ani în urmă faţă de momentul când are loc acţiunea şi care aduce în prim-plan episoade covârşitoare din trecutul personajului principal.

Alături de personajele spumoase şi de firul epic întotdeauna captivant, remarcabile la seria Publius Aurelius sunt şi medalioanele ce descriu varii aspecte ale lumii romane. Astfel, este vorba despre date despre medicina romană, prezentarea comunităţii evreieşti din Roma, a luptelor de gladiatori, a obiceiurilor şi ritualurilor de înmormântare, a jocurilor de noroc romane şi a multor alte detalii care ajută cititorul să îşi creioneze o idee despre viaţa cotidiană a romanilor.

Recomandăm fără reţineri seria descrisă în aceste pagini tuturor cititorilor noştri. Ea nu îi va dezamăgi pe pasionaţii antichităţii, redând într-un mod plin de culoare atmosfera Romei şi a lumii Imperiului Roman. De asemenea, firul epic, de romane poliţiste, captivează involuntar cititorul.

128