travel magazine by Pintilie Viorica

ROMANIA

Text “Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” Editura LIMES Design PINTILIE VIORICA Profesor îndrumător MAGDA SFICLEA

CUPRINS

Colecţia Descope’Ro numărul 1 - Maramureş

Despre Maramureş 06 - 07 Istoric Maramureş 08 - 09 Maramureş - Ţara lemnului 12 - 13 Gospodăria tradiţională

07 Tradiţii şi obiceiuri 16 Arta prelucrării lemnului 17 Poarta maramureşeană 18 Bisericile de lemn 19 Portul popular 20 - 21 Obieiuri

15 Maramureş pas cu pas 25 - 28 Sighetu Marmaţiei 29 - 40 Valea Marei 41 - 56 Valea Izei 57 - 62 Valea Cosăului 63 - 74 Valea Vişeului 75 - 79 Valea Tisei 82 Baia Mare

Sporturi

Localizare pe hartă

Codurile de culoare Fiecărei regiuni îi este asociată o culoare pentru a înlesni căutarea şi pentru a identifica mai uşor fiecare număr al colecţiei.

România - Maramureş

Maramureş Bucovina

Banat

Crişana

Oltenia

Transilvania

Muntenia

Moldova

Dobrogea

Legendă Hartă Municipiu, reşedinţă

Camping

Municipiu

Unitate de cazare

Oraşe

Muzeu

Comune

Meşteri populari

Drum principal

Castel, Cetate

Drum secundar

Plimbare cu căruţa

Drum neasfaltat

Mocăniţa

Cale ferată

Parapantă

Râu

Sporturi de iarnă

Vârf

Aeroport

Sarasău

Pasul Huta 587

Sighetu Marmaţiei

Şurdeşti

Pas Biserică, Mănăstire

Colecţia Descope’Ro Prezintă fiecare regiune în parte a României, prin intermediul textului al fotografiilor şi hărţilor. Fiecare număr al publicaţiei este împărţit în patru secţiuni principale, începând cu o trecere în revistă a istoriei şi culturii naţionale. Urmează prezentarea tradiţiilor, obiceiurilor, urmată de descrierea pe larg a întregii regiuni, pas cu pas.Secţiunea finală este dedicată sporturilor practicabile în zonă.

Despre Maramureş 08- 09 Istoric Maramureş 09 - 10 Maramureş - Ţara lemnului 13 Legendă

14 - 15 Gospodăria tradiţională

“Maramureş, tară veche Cu oameni fără pereche”

Maramureş

Atestat documentar în anul 1199 (când se consemnează desfăşurarea unei vânători în pădurile Maramureşului la care participa şi regele maghiar Emeric), Maramureşul a fost caracterizat, din punct de vedere al organizării politico-administrative, de cnezate şi voievodate româneşti (cnezatul Cuhea al Bogdăneştilor, cnezatul Mara, cel al Cosăului etc) a căror evoluţie a fost întreruptă de cucerirea maghiară, rezistenţa în faţa acestei ofensive fiind atestată documentar cel mai sugestiv în cazul lui Bogdan de Cuhea, numit în documentele maghiare ale anilor 1342-1343 „fost voievod” şi „infidel”. De altfel, acelaşi Bogdan trece munţii în anul 1359 şi contribuie la formarea statului medieval Moldova, având, de atunci, un loc aparte în tradiţia istorică românească.

Harta cuprinzând Ţara Maramureşului, sec. XIV, foto din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie.

Istoric- Maramureş Provincie aparent „închisă în sine” prin coordonatele sale geografice, depozitară a unei civilizaţii româneşti tradiţionale, dar şi loc de interferenţe etnice, Maramureşul a jucat un rol important în ansamblul istoriei româneşti şi nu numai. Constituit din o parte a fostelor „ţări”ale Maramureşului, Chioarului, Lăpuşului şi Codrului, actualul judeţ Maramureş are o istorie străveche, aşa cum au dovedit-o cercetările arheologice care au scos la iveală urme ale prezenţei omului pe aceste meleaguri încă din paleolitic, existenţa umană fiind evidenţiată pe parcursul tuturor perioadelor istorice. „Ţara Maramureşului” (termen întâlnit pentru prima dată într-un document din anul 1299) se remarcă după cucerirea maghiară şi introducerea instituţiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existenţei unei autonomii locale în care rolul nobilimii româneşti, inclusiv în planul spiritualităţii, este bine documentat.

În secolele următoare, Maramureşul, Chioarul sau Lăpuşul au aparţinut alternativ, din punct de vedere administrativ, fie de principatul Transilvaniei, fie de Ungaria, un moment important constituindu-l Unirea lui MihaiViteazul (1599-1600), cînd o mare parte a zonei, inclusiv Cetatea Chioarului, a intrat în stăpânirea sa. Istoria politică nu poate să nu consemneze participarea cetăţenilor din zonă la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Vasile Lucaciu sau George Pop de Băseşti sunt doi dintre reprezentanţii remarcabili ai elitei româneşti care au pregătit, prin demersurile lor, actul Unirii de la 1918, în urma căruia Transilvania, Banatul, Crişana şi o parte a Maramureşului s-a unit cu România.

I st o r i c

Ruinele Cetăţii Chioarului, monument istoric sec. XIV-XVIII, foto colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie. Prin mărturiile trecutului şi frământările cotidiene ale prezentului, judeţul Maramureş este o structură administrativă care ne dezvăluie că tradiţia şi modernitatea se pot manifesta într-o simbioză perfectă.

Judeţul Maramureş Judeţul Maramureş interbelic cuprindea doar o treime din fostul comitat cu aceeaşi denumire, reşedinţa fiind la Sighet, în timp ce zona de la sudul lanţului muntos Gutâi, inclusiv oraşul Baia Mare, intrau în componenţa judeţului Satu Mare. Organizarea administrativă a României din anul 1950, după model sovietic, a impus regiunile în locul judeţelor, regiunea Baia Mare, ulterior Maramureş, incluzând atât teritorii din actualul judeţ Maramureş, cât şi din judeţele Satu Mare şi Sălaj. După revenirea la formula tradiţională a judeţelor (1968) s-a constituit judeţul Maramureş în structura organizatorică existentă şi în prezent, prin includerea în perimetrul său a localităţilor din depresiunile Maramureş, Baia Mare, Lăpuş şi Chioar, precum şi

a câtorva de pe văile Someşului şi Sălajului. Astfel, termenul „Maramureş” începe să definească o altă realitate administrativă decât până atunci. Reşedinţa judeţului a devenit municipiul Baia Mare, oraş atestat documentar în anul 1329 şi care a avut o evoluţie spectaculoasă, atât din punct de vedere demografic (de la 14.000 de locuitori la aproximativ 140.000 astăzi), cât şi economic, fiind un centru urban important în această parte a ţării, cu o dezvoltare dinamică specifică. Dacă până în 1989 industria minieră, chimică şi metalurgică au avut ponderea cea mai însemnată în economia judeţului, astăzi, activităţile tradiţionale ale zonei au fost treptat înlocuite sau completate de cele derivând din mediul concurenţial oferit de sistemul politic democratic şi de integrarea României în Uniunea Europeană. 9

Maramureş

Panoramă Baia Mare

Maramureş - Ţara lemnului Bogat în păduri de stejar şi brad, Maramureşul este numit adesea “ţara lemnului”. Locuitorii săi, moroşenii, sunt foarte respectaţi pentru priceperea lor în arta cioplitului, pe care au perfecţionat-o mai bine de 900 de ani. Maramureşul este o ţară plină de legende, mai degrabă ai putea spune că este un tărâm de poveste. Ţara Maramureşului este o zona plină de simboluri, de elemente de legătură cu care ne încărcăm benefic, îndemnându-ne la meditaţie şi analogie. Iar simbolul, ca semn de recunoaştere universală, are o semnificaţie aparte prin dominaţia culorii, a lemnului şi a ideii de centru al lumii, aici, unde s-a transformat “muzeul viu din inima Europei”, ce se cheama Maramureş, în puntea de lumina spre care ar trebui sa se indrepte turismul românesc. Iar semnele timpului, călătorule, caută-le în tradiţiile renăscute şi în impulsurile altor coordonate ale Maramureşului contemporan. Închişi între munţi şi pentru că n-au vrut să atârne de nimeni, maramureşenii s-au priceput de-a lungul vremilor, să-şi făurească singuri de la blidul din care 10

mâncau şi straiele pe care le puneau pe ei, până la casele în care îşi duceau traiul şi bisericile în care se închinau. În Maramureş, mai există astăzi sate în care oamenii se ţin mândri că şiau păstrat laolaltă toate meşteşugurile cele vechi. Maramureşul, aflat în extremitatea de nord-vest a României, este o zonă izolată în munţii Carpaţi. De o frumuseţe aproape neatinsă, se întinde pe o suprafaţă de 6.304 km2. Încă din secolul al XIV-lea, Maramureşul a fost considerat parte a Transilvaniei, dar poziţia lui izolată şi tradiţiile specifice i-au conferit regiunii un caracter distinct. După împărţirea teritorială de după Primul Război Mondial, României i-a revenit doar o treime din Maramureşul “original” (aceea din sudul râului Tisa). Peisajul Maramureşului reflectă faptul că, de sute de ani, oamenii s-au gospodărit apelând mai degrabă

Ţa ra lemnului

Baia Mare, capitala judeţului Maramureş, se profilează pe fundalul verde şi atrăgător al Munţilor Gutâi. “Baia” înseamnă “mină”, aşa că nu trebuie să ne mire că localitatea este binecunoscută drept centru minier. Extracţia aurului, argintului şi a altor metale neferoase datează aici de mai bine de 2.000 de ani.

la metode artizanate decât industriale.Nicăieri nu se observă mai bine acest lucru decât în cele patru văi care formează “Maramureşul istoric”. Purtând numele de Cosău, Iza, Mara şi Vişeu, ele reprezintă inima regiunii, fiecare conversându-şi moştenirea rurală - obiceiuri, arhitectură, muzică şi costume - într-o formă ceva mai pură decât în restul Maramureşului. Centrul administrativ al regiunii este Baia Mare, un oraş industrial plin de viaţă. În afara mineritului (o veche tradiţie în zonă) de la Baia Sprie, Borşa şi Cavnic, industria grea a ocolit Maramureşul istoric. Dar farmecul acestei zone nu înseamnă numai un asamblu de privelişti demne de o carte poştală. În ciuda presiunii pe care modernitatea o exercită, Maramureşul este chiar sufletul vechii Europe. Incredibil, dar adevarat! Certificatul nostru de europeni get-beget are mai mult de un secol şi vine de acolo de unde ne aşteptăm mai puţin. De la marele nostru vecin Ucraina. În Maramuresul istoric, în regiunea Transcarpatia, la nici doi paşi de frontiera de nord-vest a României se află borna care atestă că suntem inima geografică a Europei încă din anul 1887. 11

Maramureş

Maramureş -un nume atât de vechi Numele de “Ţară a Maramureşului” apare pentru prima dată în documente de la sfârşitul secolului al XIII-lea, în perioada expansiunii ungare în Transilvania; a fost condus de voievozi locali pînă în 1365 şi apoi de comiţi români din zonă. După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania. În 1920 regiunea a fost împărţită între Cehoslovacia şi România. Partea nordică a Maramureşului a fost integrată Ruteniei Carpatice, teritoriu care în 1939 a fost ocupat de Ungaria şi în 1944 de Uniunea Sovietică. Din 1991 aparţine Ucrainei. Partea sudică (românească) a Maramureşului a stat sub ocupaţie maghiară între 19401944, pentru ca apoi să revină României. Acum, judeţul Maramureş românesc cuprinde şi Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi jumătate din Ţara Codrului. Primele atestări documentare despre Maramureş datează din anii 1199 şi 1231, când, în diplomele maghiare de danie, ţinutul este amintit ca Maramurus, Maramorisio, iar în 1299 să apară sub numele de “terra Maramorus” - “Ţara Maramureşului”. Istoricii au caracterizat Maramureşul ca “ţară clasică a cnejilor şi mai ales a voievozilor”, care n-a putut fi organizat ca şi comitat decât în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fiind printre ultimele teritorii cucerite de regalitatea maghiară. După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania. În anul 1920 Maramureşul este împărţit între Cehoslovacia şi România, partea nordică a Maramureşului fiind integrată Ruteniei sub-Carpatice, teritoriu mai pe urmă ocupat de Ungaria în 1939 şi de Uniunea Sovietică, în 1944. Din anul 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice, partea nordică a Maramureşului aparţine Ucrainei. Partea sudică (românească) a Maramureşului a fost sub ocupaţie maghiară între 1940 - 1944, pentru ca apoi să revină României. Dr.Ioan Mihaly de Apşa consideră că numele Maramureşului poate fi pus în legatură cu râul Mara ori cu cuvintele care desemnau “marmura” şi “arama”, ipoteză plauzibilă dacă ne gândim că în regiune există marmură de calitate inferioară în cantităţi mari. 12

Legendă

Legenda Maramureşului

“În vremurile de demult tare, în acest găvan ascuns trăiau uriaşii. La urmă, din neamul lor n-a rămas decât un bătrân şi fiica sa, Rozalia, frumoasă ca o rază de soare. Într-o bună zi, fata singură şi tristă, coboara din munţi prin pădurea deasă, urmând firul apei ce se chema Iza. Pe malul râului, Rozalia văzu într-o poiană nişte oameni mici,care nu s-au speriat atunci când fata îi luă în poală, şi-i duse tatălui ei. Bătrânul, când văzu, spuse: “Aceştia sunt din neamul romanilor, şi ei ne vor lua locul”. Fata l-a rugat apoi pe stăpânul munţilor şi apelor, să-l facă pe un om, care-i plăcea, mai mare, iar pe ea, mai mică. Bătrânul medită îndelungat: de-i va face pe plac, fata-l va părăsi, de nu, li se va stinge stirpea. Până la urmă cedă, iar Rozalia cu feciorul ales au făcut nuntă şapte zile, în şapte munţi, cu şapte ape. Ei au avut şapte feciori, ai căror nepoţi şi strănepoţi au populat malurile râurilor Iza, Mara, Cosău, Tisa, Vişeu, Săpânţa şi Ronişoara. În amintirea primei femei, urmaşii au botezat întâia aşezare de pe Iza-Rozavlea, iar pentru că Mara avea cea mai bună apă dintre toate, şi-au zis maramureşeni.”

Maramureş

Gospodăria tradiţională maramureşeană Purtând amprenta specificului local, gospodăria tradiţională maramureşeană este un brand, datorită unicităţii şi originalităţii în raport cu alte „rezervaţii” de acest tip din alte regiuni. Şi va rămâne un brand, chiar dacă în viitor tradiţionalismul rural se va dezintegra, iar turiştii le vor admira doar în perimetrele delimitate ale complexelor muzeale de profil. Gospodăria tradiţională Este compusă din două segmente: “stătutul”, adică gospodăria din sat (cu casa, curtea, acareturile, livada şi grădina), respectiv “cea din afară” (cu terenurile arabile, fâneţe şi livezile). “Stătutul” are grajdul chiar la drum (motivul principal de mândrie al moroşanului autentic), în paralel cu casa, şi mai include şura, “colejna”(magazia de lemne), coteţele pentru porc, găini şi câine, coşarul pentru porumb şi “şoprul” cu fân (construcţie din lemn cu acoperişul glisant pe verticală, care este ridicat sau coborât în funcţie de cantitatea de iarbă depozitată).

Gospodăria Berbeşti

Totul este înconjurat de o mulţime de garduri (făcute din scândură sau nuiele împletite), porţi, pârleazuri, iar în fund se află latrina. Casa cuprinde două-trei încăperi şi o prispă cu una, două sau trei laturi (generalizată în secolul XVIII). Casa moroşenească autentică este acoperită cu şindrilă, fiind construită din lemn de stejar(pe întreg teritoriul regiunii, cu excepţia cursurilor superioare ale Izei, Cosăului şi Marei, precum şi pe Vişeu şi Ruscova, unde lemnul de bază este bradul), uneori folosinduse esenţe ca fagul, carpenul, frasinul sau paltinul. Un alt tip de case, foarte apreciat de turişti, este cel

cu zidurile exterioare acoperite de plăci de ceramică colorată, dispusa sub forma unor ornamente geometrice, construcţii ridicate în perioada anilor 1960-70. Camera Principală este “casa din faţă”, adică cea dinspre stradă. Această încăpere este împărţită în două, de o axă imaginară trasată perpendicular pe lungimea casei: spaţiu “faptelor de viaţă”, aflat în stânga cum intri dinspre centru, cuprinde cuptorul(spaţiu de iluminat, încălzit, gătit, dormit chiar), patul, lăzile de zestre şi “ruda”, iar “spaţiul de ritual” se situează pe partea opusă, înspre geamuri, acolo unde stau masa, laviţele, lampa.

G o s p o d ă r i a T r a d iţ i o n a l ă

Modul de viaţă tradiţional Maramureşenii, care trăiesc încă în stilul de viaţă ancestral, se ocupă cu creşterea animalelor, agricultura de subzistenţă, pomicultura şi culesul din natură. Creşterea animalelor este un prilej de întrecere şi mândrie între săteni. Fiecare gospodar are mai multe vite, a căror întreţinere solicită foarte mult timp (pentru furajare, gunoitul păşunilor, muls etc.) Pomicultura s-a dezvoltat iniţial prin altoirea arborilor pădureţi (iar începând din secolul XIX, prin plantarea speciilor ameliorate), pe pante de deal anume amenajate (terase artificial, printr-o muncă de o amploare asemănătoare celei construirii piramidelor), fructele rezultate fiind folosite la producerea palincii, a gemului, ori ca poame uscate şi afumate. Aceasta aduce venituri însemnate maramureşenilor, atât prin comercializarea fructelor propriuzise (uneori uscate): mere, prune, nuci, cireşe, cât mai ales prin vinderea “palincii” - celebra ţuică de Maramureş, produsă în mai toate gospodăriile. Alte ocupaţii tradiţionale sunt: ”butinăritul”(lucrul la pădure), cioplitul şi sculptatul lemnului, fierăritul şi potcovăritul, dogăritul (la Poienile de sub Munte, Coştiui, Sârbi şi Sighet), “drăniţitul”(confecţionare şi montarea şindrilelor) “clopăritul”. cojocăritul, olăritul (la Săcel), rotăritul (la Hămiceşti, Breb, Onceşti, Valea Porcului), realizarea şi utilizarea instalaţiilor tehnice: mori, “pive”, “vâltori” (maşini de spălat rudimentare, cu bule de aer, care folosesc principiul centrifugării sub jet de apă).

Gospodăria Moiseni

Tradiţii şi obiceiuri Maramureşene 18 - 19 Poarta maramureşeană 20 Biserici din lemn 21 Portul popular 22 - 23 Obiceiuri Nuntă, Înmormântare

În aceste contemporane vremi, în care asaltul ştiinţei şi tehnologiei conduce la treptata depersonalizare regională ca expresie a globalizării, Maramureşul îşi continuă lupta inegală, cu tradiţionale şi specifice mijloace, între conservarea a ceea ce îi conferă identitatea, farmecul şi mirabila atractivitate.

Maramureş - Prelucrarea Lemnului

Arta prelucrării lemnului În aceste contemporane vremi, în care asaltul ştiinţei şi tehnologiei conduce la treptata depersonalizare regională ca expresie (etno-folcloric-cultural-istoric... mutilantă) a globalizării, Maramureşul îşi continuă lupta inegală, cu tradiţionale şi specifice mijloace, între conservarea a ceea ce îi conferă identitatea, farmecul şi mirabila atractivitate, de la monumentele biserici de lemn cu turle ascuţite, unele incluse în patrimoniu UNESCO la cunoscutele mănăstiri (Bârsana, Săpânţa, Moisei, Budeşti) de la muzee (cel mai cunoscut - Muzeul Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, cu secţii de etnografie, folclor, artă şi ştiinţele naturii, arhitectură populară) şi case memoriale, la gospodării tradiţionale, activităţi rustice şi artizanale, datini, festivaluri laice sau de sorginte religioasă care împreună constituie an de an atracţia localnicilor şi turiştilor. Pentru că ne aflăm în ţara lemnului, nu ne miră că primul dintre aceste meşteşuguri a fost şi este cioplitul în lemn. Dincolo de dimensiunea lui practică, lemnul este în Maramureş o modalitate de exprimare a frumosului.

Detaliu autohton

O veritabilă artă a lemnului a înflorit de-a lungul secolelor în Maramureşu istoric. Până şi banala bâtă cu care păcurarii (păstorii) se apărau de fiarele sălbatice, confecţionată din lemn de corn, frasin sau alun era călită în foc şi apoi migălos încrustată cu motive geometrice. Desăvârşirea meşteşugului este atinsă însa în porţile ce le străjuiau casele şi în bisericile în care se închinau divinităţii.Adevărate bijuterii de lemn sunt şi uneltele gospodăreşti, precum bărbânţele, ploştile, coleşerele, căucele, lingurarele, lingurile, furcile şi fusele pentru tors, meliţa, războiul de ţesut, urzoaica, vârtelniţa; tot din lemn sunt dăltuite icoanele, stâlpii prispelor, crucile din ţintirimurile bisericilor sau troiţele de la răspântia drumurilor, vâltorile, piuele şi morile... E adevărat, nu orice meşter s-a încumetat să ridice biserici sau porţi monumentale. Însă foarte mulţi ştiau şi ştiu să-şi cioplească uneltele, mobilierul, lăzile de zestre, obiectele de uz casnic. Peste tot, sculptura în lemn împodobeste capetele grinzilor de la case, cerdacele şi stâlpii porţilor.

P o a rt a M a r a m u r e ş e a n ă

Poarta maramureşeană În trecut, doar nemeşii (nobilii mici şi mijlocii) aveau permisiunea de a-si sculpta poartă mare. Cu timpul, corelarea porţii cu un anume statut social a stimulat construirea unor porţi din ce în ce mai monumentale, mai laborios ornate. Maramureşul a avut dintotdeauna meşteri cioplitori de talent, capabili să metamorfozeze porţile în veritabile arcuri rustice de triumf. Motivul decorativ preponderent îl constituie frânghia răsucită, formând rozete solare, arbori ai vieţii stilizaţi, cruci şi simboluri creştine, în basorelief. Li se adaugă crestături sau scrijelituri întruchipând păsări, şerpi, figuri antropomorfe şi inscripţii cuprizând date şi nume de proprietari.Azi apar noi motive decorative atipice, expresie a fanteziei, creativităţii autorului, dar şi a influenţelor diverse exercitate asupra acestuia.

Elemente decorative Funia Este o spirală care indică aspiraţia către înăltimi; nodurile sub formă de cruce au semnificaţii magice extrem de vechi, metamorfozate la un moment dat în simbolul soarelui, preluat ulterior de religia creştină. Rozeta Simbol solar, izvor de lumină, căldura de care depinde însăşi viaţa. Pomul Vieţii Motiv ornamental al porţilor şi vraniţelor ce simbolizează viaţa fără de moarte şi rodnicie nesfârşită. Şarpele Ocupa un rol important între motivele ornamentale zoomorfe. Motivul îşi trage originea din credinţa straveche în sarpele casei, pazitor de rele al gospodariei. “Chipul de om” sau “Mâna cu degetele răsfirate” Fereau gospodăria şi familia de “duhurile rele” şi de ceasul beciznic”; simboliza totodata invocaţia la rugăciune. Păsările Figuri prezente în ornamentaţiile porţilor; cocoşul, în vechime, simboliza sufletul omenesc.

Poartă maramureşeană

Maramureş - Bisericile de Lemn

Bisericile de lemn Bisericile de lemn ale Maramureşului, cel mai valoros patrimoniu material al regiunii, sunt atestate documentar în secolul XIV, arheologic în veacul XIII, cea mai veche păstrată fiind datată la 1367.

Biserica Bârsana

Construite după un plan tipic ortodox (cu altar absidat, naos şi pronaos), dotate cu un turn semeţ de influenţă gotică, bisericile maramureşene sunt cunoscute pretutindeni, reprezentând sinteza perfectă a arhitecturii eclesiatice în lemn. Unele lăcaşuri de acest tip au fost de-a lungul timpului mutate de multe ori (pe vremuri erau demontate sau încărcate pe sănii trase de boi şi reclădite în alte părţi - aşa numite biserici “călătoare”), ori au fost distruse de incendii. Cele mai renumite biserici “călătoare”construite în Maramureş, au ajuns azi la Bucureşti (cea de la Dragomireşti e acum la Muzeul Satului), Techirghiol (provenită de la Vişeu - Valea Scradei), în Caracas - Venezuela. O seamă de biserici s-au mutat pe alte locaţii tot în Maramureş, precum cele de la Onceşti (ajunsă în muzeul din Sighet), Botiza (provenită din Vişeu de Jos). Dintre bisericile azi dispărute, multe au fost demolate în ultima sută de ani, ori au fost incendiate accidental. O parte a acestora au ajuns ulterior case de locuit (una se păstrează la muzeul din Sighet casa Bud din Sârbi), ori chiar grajduri (la Slătioara, Năneşti, Botiza). Bisericile vechi maramureşene au fost ridicate în mai multe etape principale, prima având loc între secolul XIII (dacă nu mai devreme)

şi anul 1800. Etapa doua este definită de câteva lăcaşuri construite în prima jumătate a secolului XX. Apoi, cu începere din 1990, au început a fi ridicate din nou biserici în stil tradiţional, uşor modernizat (la Borşa Complex, Vişeu de Sus, Draomireşti, Ieud - trei lăcaşuri, Rozavlea şi Sâlţa, Săpânţa, Valea Stejarului, Bârsana - cinci biserici). Una dintre cele mai controversate probleme de ordin istorico arhitectural este legată de datarea acestora. Astfel, mulţi consideră că Biserica din Dealul Ieudului este cea mai veche din România (din anul 1364). Numai că prima atestare a satului este de abia în 1365, iar datarea ştiinţifică a bârnelor bisericii a dovedit că cel mai vechi moment al tăierii lemnului a fost anul 1611! În anii 1996-1997, Olafur Eggertsson - de la Institul Islandez pentru Cercetări Forestiere - şi Alexandru Baboş - de la Universitatea Lund din Suedia - au prelevat probele care au dus la datarea precisă a peste 30 de monumente maramureşene vechi. Ei au folosit o metodă imbatabilă, cea dendrocronologică (bazată pe inelele de creştere ale copacilor, unice precum ADN-ul), dovedind că cele mai vechi biserici maramureşene sunt cele din Văleni (recent reconstruită), Corneşti, Breb, Onceşti şi Botiza, toate construite în intervalul 1367 - 1600.

P o rt u l P o p u l a r

Portul popular Acum pe cale de disparaţie, şi din ce în ce mai transformat, portul tradiţional maramureşean, de o vechime milenară, mai este purtat de bătrâni în satele izolate şi de restul populaţiei rurale, în care opincile sau “gatiile” (celebrii pantaloni scurţi şi laţi, asemănători kilt-urilor scoţiene), sunt tot mai rar purtate. Portul femeiesc Este compus dintr-o năframă (înflorată la femeile tinere, neagră la cele bătrâne) o cămaşă albă brodată cu decolteul pătrat, poale albe “zadii”(fuste ornate cu benzi colorate - mai nou în roşu-negru şi mult mai rar în alte nuanţe, deşi demult roşul era culoarea femeilor de pe Mara, verdele a celor de pe Vişeu, iar galbenul sau portocaliul al Văii Izei).

Portul bărbătesc Este compus din celebrul “clop” (pălărie) de paie (respectiv cuşmă iarna), o cămaşă scurtă, simplă şi albă, “gatii”(pantaloni largi) scurte până la genunchi, sau cioareci de dimie iarna, un chimbir lat de piele, un pieptar din piele brodată (respectiv gubă iarna), iar în picioare încalţă opinci sau cizme de piele neagră.

Tinerii mai poartă uneori mâneci suplimentare, numite “mânecari”, şi toata lumea cară “trăistuţe”pe post de geantă, poşetă. Puţină lume ştie că renumitul “clop” este defapt un “import” din învecinatul Oaş, pălărie originală maramureşeană, dispărută prin anii ‘50, fiind mult mai largă şi aplatizată.

Bătrâni în portul popular

Maramureş - Obiceiuri

Nunta Nunta este cel mai important moment din viaţa omului, devenind „o manifestare a satului întreg, care intereseaza deosebite categorii sociale de oameni, categorii de neam, de stare materiala, de sex” şi „se realizează printr-o seamă de deprinderi sociale, de tradiţii.” Nunta este o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât şi pentru obştea satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul.”Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri, care sunt numite de unii specialişti „rituri de trecere”.

Ceremonialul nunţii poate fi şi el schiţat dupa aceste rituri. riturile pre-liminare Cuprind logodna şi peţitul; riturile liminare Cuprind nunta propriu-zisă; riturile post-liminare Fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă începutul unui nou drum pentru cei căsătoriţi.

Maramureş - Obiceiuri

Înmormântarea în Maramureş Este obiceiul tradiţional cel mai bine păstrat, cel mai interesant şi cel mai arhaic, care implică mai multe etape: după deces, trupul mortului se ţine în casă trei zile şi două nopţi. În camera în care stă trupul arde permanent o lumânare, nu există oglinzi şi podoabe, iar trupul este supravegheat permanent. În încăpere se pune şi un pahar cu apă, marcat, care se verifică dimineaţa (dacă nu cumva a băut mortul apă). În timpul priveghiului, rudele bocesc cu jale (de obicei de trei ori pe zi, iar în timpul înmormântării, fără oprire), adică “se cântă”, descriinduse în versuri improvizate, viaţa şi faptele celui care nu mai este. Mai demult, în nopţile de priveghi se organiza jocuri “de mort”, distractive, obicei stins azi. În paralel, se prepară hrană pentru participanţii la funeralii (care pot ajunge la câteva sute de oameni). Se mai pregătesc şi o mulţime de colaci care vor fi daţi de pomanâ, se aduce palinca şi se aranjează mesele pentru pomana de după înmormântarea. Se aleg barbaţii care vor duce crucea, praporii, cele cinci lumânări mari, icoana şi sicriul. A doua zi după deces, neamurile şi prietenii aduc mâncare şi băutură, ca dar şi ajutor pentru ceremonial. În cele trei zile de pregătire, trag la biserică clopotele de trei ori pe zi, timp în care bocitoarele “cântă” mortul cu puteri sporite. Cu o seară înaintea înmormântării se face parastasul.

În ziua“petrecerii”(înmormântării), sicriul este scos în curtea casei (după care se închide uşa iute, pentru a nu intra sufletul îndărăt), se împart lumânări şi colaci (la copii), şi se cântă prohodul. La final preotul cere iertare “în numele” decedatului, de la toate rudele, vecinii şi prietenii acestuia, conform unei liste întocmită cu mare băgare de seamă de rudele îndoliate. Urmează diacul care cântă “verşul”, întocmit chiar de el, “verş” care este un poem versificat, ce descrie viaţa celui decedat, faptele sale bune, necazurile şi principalele momente ale vieţii acestuia. Apoi convoiul se deplasează la cimitir (cu minimum de trei opriri pe traseu), unde se îngroapă sicriul, fiecare participant aruncând câte un bulgăre de pământ în groapă. De aici se revine înapoi la casa îndoliată, unde se întinde masa de pomană. La trei şi nouă zile, la şaşe săptămâni şi un an, se fac pomeni după mort, iar mai apoi, doar de Ziua Morţilor (1 noiembrie). Când moare un fecior sau o fată nemăritată, se organizează o înmormântare - nuntă, în care mortul este îmbrăcat în mire (mireasă), există domnişoare de onoare, şi participă (cântând) şi “cercetaşul”. Cei care mor departe, şi nu pot fi duşi acasă, sunt înmormântaţi simbolic (se îngroapă pălăria sau haina decedatului, ori se ţine doar prohodul pe aceasta), obicei existent încă în câteva sate. 23

Maramureş pas cu pas 27 Sighetu Marmaţiei 31 - 42 Valea Marei 43 - 58 Valea Izei 59 - 63 Valea Cosăului 65 -76 Valea Vişeului 77 - 83 Valea Tisei

Maramureşul este o destinaţie unică, situată în inima Europei, care a păstrat cu mare grijă cultura, tradiţiile şi stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute. Regiunea ţine locul unui testament al tradiţionalului, al unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care ţn zilele noastre doar citim sau auzim de la bunicii noştri.

27 - 30 Sighetu Marmaţiei 31 - 42 Valea Marei

43 - 58 Valea Izei

59 - 64 Valea Cosăului

65 - 76 Valea Vişeului

77 - 81 Valea Tisei

84 Baia Mare

Berbeşti Ocna Şugatag Giuleşti Mănăstirea Sat Şugatag Hărniceşti Hoteni Deseşti Mara Vadu Izei Onceşti Bârsana Strâmtura Rozavlea Poienile Izei Botiza Ieud Bogdan Vodă Dragomireşti Săliştea de Sus Săcel Budeşti Breb Repedea Vişeu de Jos Vişeu de Sus Moisei Borşa Săpânţa Câmpulung la Tisa Bocicoiu Mare

Sighetu Marmaţiei Memorialul Victemelor Comunismului şi Rezistenţei Sighetu Marmaţiei Muzeul Maramureşului Sighetu Marmaţiei

“Cât uit Maramureşu’ Nu-i oraş ca Sighetu Nici fecior ca ieu şi tu.” Sighetu Marmaţiei, un oraş care se dezvoltă rapid, este capitala istorică a Maramureşului. Acest centru industrial şi universitar, din ce în ce mai popular printre turişti, se află aproape de râul Tisa, graniţa României cu Ucraina.

S i g h et u M a r m aţ i e i

Sighetu Marmaţiei este pricipalul oraş al ţării Maramureşului, “capitala”regiunii. Situat la 275m altitudine, oraşul se află la 220km distanţă, pe calea ferată, de Cluj Napoca, iar şosea (DN 18) LA 65km de Baia Mare, respectiv 172km de Vatra Dornei; pe DN 19 la 105km de Satu Mare, iar pe DN 17C la 143km de Bistriţa. Suprafaţa municiupiului este de 13.000 hectare (dintre care 1.000ha în intravilan), populaţia aşezării depăşind 41.200 locuitori, cuprinzând fostele sate Iapa şi Valea Hotarului, Valea Cufundoasă şi Câmpu Negru, Şugău, Cămara, Lazu Baciului şi Valea Mare.

Sinagoga Mare

În oraş, unde s-au găsit vestigii din paleolitic, epoca bronzului, Hallstatt, perioada dacică sau evul mediu timpuriu, atestat documentar pentru prima dată în 1334 (sau 1326, după alte documente), s-au stabilit de-a lungul vremii o mulţime de naţii, ca în orice regiune de frontieră. Azi urbea adăposteşte, alături de români, comunităţi de maghiari, ucrainieni, rromi, evrei şi germani, alături de câţiva armeni, cehi, saşi, polonezi şi bulgari, dar şi occidentali veniţi după 1989. Se mai păstreză clădiri monumente istorice (aproape 100 de imobile grupate în jurul Pieţei Libertăţii, construită în Evul Mediu şi modificată după incendiul din 1852), cu portaluri cu blazoane şi datări din secolele XVIII-XIX, dintre care se remarcă fosta Prefectură, Mănăstirea Piariştilor. Centrul istoric Este dominat de biserica reformată (construcţie începută probabil în jurul anului 1350, în stil gotic, al cărei aspect actual se datorează transformărilor neogotice finalizate în 1912), Biserica romano - catolică (stil baroc, cosntruită în 1730, cu o orgă bogat decorată, picturi executate de un artist anonim austriac, un altar armean şi un ceas solar plasat deasupra portalului), biserica ucraineană (construită în 1830, cu picturi strălucitoare şi păstrătoare a moaştelor mai multor sfinţi), biserica ortodoxă (ridicată în stil neogotic, în 1892 şi pictată de Traian Bilţiu Dămcuş). Lângă Uzina Electrică se află o altă biserică ortodoxă, construită pe structura casei natal a paşoptistului Ioan Buteanu. Din cele şase sinagogi existente până în 1944 a supraveţuit doar Sinagoga Mare (realizată în stil mauro - renanscentist în anul 1904). Obiectivele evreieşti rămase în picioare (exceptând sinagoga, Casa Wiesel, sau casele din Muzeul Maramureşului) sunt ruinele băii rituale, fostele case ale rabinilor

şi o serie de case negustoreşti. În cimitirul evreiesc se păstrează mormintele părinţilor hasidismului, rabinii din dinastia Teitelbaum, şi sinistrul Monument al Săpunului în care sunt încastrate două lăzi cu săpun produs din evreii gazaţi la Auschwitz. În scuarurile din centrul oraşului se ridică Obeliscul Eroilor Sovietici (azi marcat cu o inscripţie anticomunistă, monumentul partizanilor din cel de-al doilea război mondial (în spatele pieţei de alimente, pe locul execuţiei a patru luptători), statuia Ostaşului Român, obeliscurile luptătorilor paşoptişti Loevez Klara şi Moricz Samu, cimitirele militare sovietic şi german, plăcile comemorative ale sriitorilor Alexandru Ivasiuc, Gheorghe Chivu şi cea a pictorului Hollosz Simon (grafiată în limbile română, maghiară şi armeană), basoreliefurile şi calcanul de pe faţadele Şcolii de muzică. Lacul Tepliţa unde cantonează specii interesante de plante, peşti şi păsări, este alimentat de un pârâu a cărui apă nu îngheaţă niciodată, fiind uşor radioactivă.

S i g h et u M a r m aţ i e i

Memorialul Victemelor Comunismului şi Rezistenţei Sighetu Marmaţiei În clădire a funcţionat una dintre cele mai opresive închisori comuniste din România - la începutul anilor 1950 au fost trimişi aici fără să fie judecaţi o mulţime de intelectuali, jurnalişti, miniştri, preoţi, inclusiv Iuliu Maniu conducător al Partidului Naţional Ţărănesc. Este cel mai vizitat muzeu din nordul României, zeci de mii de turişti călcându-i anual pragul. Clădirea în care este găzduit, a fost construit în anul 1897 şi a funcţionat ca închisoare între anii 1899 - 1964. Din acel an până în 1977, fosta temniţă a găzduit un spital cu regim penitenciar, pentru bolnavii psihici periculoşi. Celulele temutei temniţe au adăpostit atunci aproape 200 de demnitari, circa 50 dintre ei murind acolo. Cei mai mari politicieni ai României interbelice (Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu), episcopi catolici (Anton Durcovici, Aron Marton), generali, academicieni, oameni de ştiinţă sau ziarişti, au trecut în acei ani pe la Sighet, cei care au murit acolo fiind înhumaţi cu toţii în Cimitirul Săracilor de la Cerada în morminte anonime, locul respectiv fiind declarat azi Asamblu de Interes Naţional.

Spaţiul de reculegere de la Memorial

Memorialul include o sală a hărţilor (cu locuitori de detenţie, lagărele, azilele pshiatrice) şi expoziţii de documente referitoare la Rezistenţa anticomunistă din munţi, dizidenţi, colectivizare, securitate, demolări din perioada ceauşiştă, furtul alegerilor democratice, deportări şi regimul de detenţie din România, o sală a Solidarităţii poloneze, celula “Neagră”(loc de tortură). În fiecare an, aici are loc o Şcoală de Vară, în cadrul căreia adolescenţi selectaţi din întreaga ţară învaţă despre impactul comunismului asupra României contemporane.În curtea muzeului se află un loc de meditaţie (sub forma unei capele subterane), un grup statuar situat sub zidul înalt de 5m prevăzut cu turnuri de pază şi plăci de marmură pe care sunt gravate numele a mii de foşti deţinuţi politici din România anilor 1948 - 1964.

Cortegiul Sacrificaţilor

Memorialul - Sighetu Marmaţiei

S i g h et u M a r m aţ i e i

Muzeul Maramureşului Sighetu Marmaţiei Este cel mai important obiectiv turistic al tradiţiilor Maramureşului, şi singurul muzeu de rang regional din Nord - Vestul României. Având specific etnografic, acesta se află într-o clădire în stil baroc din 1730 şi este ticsit de ţesături artizanale, obiecte din lemn şi alte exponate care documentează bogata moştenire rurală a regiunii, inclusiv câteva măşti înspăimântătoare.

Muzeu Sighet - Fântână lemn

Muzeu Sighet - Interior

Complexul muzeal, reînfiinţat în anul 1926 (primul muzeu sighetan a fost deschis în 1899), include mai multe secţii care funcţionează în oraş, precum şi în câteva comune învecinate. Muzeul Satului reprezintă principala atracţie a complexului. Aici se află o rezervaţie de arhitectură populară în care se regăsesc toate tipurile de construcţie ce au existat în Maramureş. Cele aproape 30 de gospodării sunt dispuse pe uliţe înguste, reproduse după cele existente în satele regiunii, fiind dominate de biserica de lemn adusă din satul Onceşti. Cele mai monumetale case datează din secolele XVII - XVIII, fiind construite din lemn de stejar, brad şi fag, şi acoperite cu şindrilă. În muzeu sunt expuse şi câte o locuinţă ucraineană şi maghiară, şi două case evreieşti (cea din Bârsana având în interior şi mobilierul unei sinagogi săteşti, strămutată aici, iar cea din Poienile Izei expunând mărturii despre perioada comunistă). În afară gospodăriilor propriu zise (majoritatea mobilate complet cu piese originale), în “satul primordial” sunt prevăzute instalaţii şi anexe populare - grajduri, garduri, fântâni, piue, războaie de ţesut, prese, căruţe sau o moară.

Muzeul Etnografic Este situat în centrul Sighetului şi expune extrem de bogate colecţii maramureşene de ţesături, piese de uz gospodăresc din lemn şi ceramică, o colecţie valoroasă de icoane, elemente arhitectonice (cele mai vechi porţi păstrate în regiune, din secolul XVIII). Muzeul de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii Este situat într-o fostă mănăstire piaristă construită în anul 1730. Secţia de istorie - arheologie expune piese din epoca de piatră, bogate tezaure de bronz, documente medievale, numismatică, foto-documente, iar cea de naturale - trofee de vânătoare, capcane ţărăneşti, minerale şi roci, floră (cele 16.000 de coli ale Ierbarului Coman), toate colectate din Depresiunea Maramureşului. Muzeul Culturii Evreieşti Casa Elie Wiesel Este amenajată în casa în care s-a născut laureatul Premiului Nobel, scriitor şi supravieţuitor al Holocastului, Elie Wiesel, şi expune obiecte de sorginte evreiască, laice sau culte, mobilier, cărţi şi documente privind istoria evreilor maramureşeni, precum şi dovezi asupra existenţei Holocaustului.

Valea Marei 32 Berbeşti 33 Ocna Şugatag 34 Giuleşti 35 Mănăstirea 36 Sat Şugatag 37 Hărniceşti 38 - 39 Hoteni Tânjaua de pe mara 40 Deseşti 41 Mara Lumea de fanstame a satului maramureşean

Valea Marei este caracterizată prin peisajul măiestuos, dominat de masivul Gutâiului şi de Creasta Cocoşului. Satele sunt destul de bine păstrate (din punctul de vedere al conservării vieţii tradiţionale), iar drumurile sunt animate de căruţe tractate de cai şi bivoli, ori de femei purtând coşuri în spinare. În aşezările înşiruite pe vale se găsesc o serie de obiective turistice de interes, inclusiv o biserică aflată sub protecţia UNESCO. “Zona stejarului” se întinde până la Sat Şugatag, în amonte fiind prezente construcţiile tradiţionale din lemn de brad.

Valea Marei -Berbeşti

Sat situat pe DN 18, la 11km de Sighet, cu circa 1.500 de locuitori, renumit datorită unei troiţe medievale de lemn păstrată în situ, si prin comunitatea evreiască ce a existat odinioară aici. Meşteri populari Cazare

Berbeşti “Troiţa Rednicilor” Aflată la intrarea dinspre Sighet, pe dreapta, se crede că a fost construită în secolul XVII sau XVIII. Monument unicat azi, deşi altădată exista căte unul în fiecare sat (la Muzeul Etnografic din Sighet se păstrează fragmente de troiţe provenite de la Năneşti, Bârsana şi Vişeu de Jos). Aceste răstigniri reprezentau cândva locuri de rugăciune, unde călătorii cereau ajutorul divinităţii (împotriva tâlharilor, fiarelor sau a fiinţelor supranaturale), înainte de a porni la drum. Cioplită din lemn în stil gotic cu influenţe de Renaştere provincială, troiţa este compusă dintr-o statuie a lui Iisus Crucificat, înconjurată de lună, soare, Iosif şi Maria, respectiv Maria Magdalena şi Ioan Evanghelistul.

V a l e a M a r e i - O c n a Ş u g at a g

Ocna Şugatag

Ocna Şugatag Ţinut de istorie şi legendă, amplasată într-un decor natural de o excelentă frumuseţe peisagistică, la poalele munţilor Gutâi, cu o panoramă vastă de unde pot fi admiraţi munţii Maramureşului care închid aidoma unui zid de cetate Depresiunea Maramureşului, Ocna Şugatag se află la întretăierea unor drumuri datate din timpuri istorice, astăzi localitatea reprezentând o vestită zonă turistică. Până în anul 1948 localitatea Ocna Şugatag a fost sub aspect administrativ centru de plasă, cunoscând o reală dezvoltare economică şi socială, astăzi rolul ei polarizator fiind mult mai accentuat. Graţie poziţiei sale geografice în cadrul depresiunii Maramureşului şi a dezvoltării sale economice, localitatea deţine o puternică reţea de şosele asfaltate realizând legături cu celelalte localităţi de pe Valea Izei şi Vişeului. Sub aspect turistic, prin valorificarea resurselor naturale a apelor cloro-sodice şi beneficiind de factori climaterici specifici şi a efectelor acestora, comuna Ocna Şugatag se bucură de o afluenţă turistică impresionantă, fiind cea mai căutată zonă din acest colţ de

ţară, renumită pentru tratamentul afecţiunilor reumatismale, a asteniei şi surmenajului cât şi pentru combaterea proceselor inflamatorii cronice. Frumuseţea peisagistică a locurilor, aerul pur montan,plasarea staţiunii balneo-climaterice lângă ,,Pădurea Crăiasca,, rezervaţie naturală(cu arbori seculari de stejar şi larice), obiceiurile şi tradiţiile populare (precum Tânjaua - sărbătorirea primului gospodar ieşit cu plugul la arat), târgul săptămânal de vite, măreţia şi splendoarea altor obiceiuri locale, arhitectura construcţiilor în stil local, existenţa în satele aparţinătoare a unor izvoare naturale, constituie un loc de odihnă şi recreere în concedii şi sfârşit de săptămână.

Comună staţiune balneoclimaterică, situată pe o culme, la o altitudine de 450m, între văile Mara şi Cosău, la 20km de Sighet, la intersecţia DJ 185 cu DJ 109F. Are 4.500 locuitori şi se întinde pe 8.500 hectare. Include şi satele Hoteni, Sat Şugatag şi Breb. Meşteri populari Cazare

V a l e a M a r e i -G i u l e şt i

Comună cu patru sate (cel omonim, Berbeşti, Fereşti şi Mănăstirea) situată pe DN 18, LA 16km de Sighetu Marmaţiei (şi pe raza DJ 168B, respectiv 109F). Are 3.500 locuitori şi se întinde pe 8.200ha.

Giuleşti În curţile gospodăriilor de lângă şosea, atrag privirea mai multe “clenciuri” sau “clincere” monumentale (araci rămuroşi în care sunt atârnate vase, ca simbol al averii gospodarilor, sau semn că acolo există fată de măritat).

Muzeu Cazare

Tradiţia oalelor Biserica de piatră

Biserica de piatră Monument istoric “Adormirea Maicii Domnului”, este situată lângă ruinele unui fost lăcaş romanic de zid, construit în secolul XIII. Este înconjurat de un vechi cimitir în care arheologii au descoperi singura colecţie unitară din România de inele medievale cu blazon aparţinând cnejilor români (11 inele de argint datate în secolele XIV - XVI), aflate azi la Muzeul 34

Judeţean din Baia Mare. Poarta de intrare în curtea bisericii(cioplită în anul 1768) este expusă la secţia de etnografie a Muzeului Maremureşului din Sighet. În turnul lăcaşului se păstrează părţi din lemnăria vechii structuri medievale, datând probabil din secolul XVI, iar în naos se poate vedea o piatră de mormânt de la jumătatea secolului XV, aparţinând unui cneaz necunoscut.

Valea Marei -Mănăstirea

Mănăstirea Legenda spune că satul a fost blestemat de un călugăr (ajuns pe patul de moarte în urma asupririlor exercitate de un nobil local) ca să nici nu scadă numeric, nici să nu crească. Într-adevăr, în ultimii 200 de ani, populaţia sătucului a rămas constantă. Biserica de lemn Biserica “Sf. Arhangheli”, a fost cosntruită din bârbe masive de stejar şi edificate conform tradiţiei în anul 1633. Biserica a aparţinut unei foste mănăstiri de secol XVII. Înăuntru se află presupusa piatră de mormânt a Sfântului Iosif Mărturisitorul, decedat în 1709 şi fresce din anii 1783 şi 1653 reprezentând moive geometrice vopsite în culorile tricolorului

naţional. Păstreză rarisime urme de pictură exterioară şi un clopot turnat în anul 1679. Icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Bixad se pare că provine de aici. Din nefericire, bisericuţa a fost devalizată de majoritatea obiectelor de cult pe la începutul anilor 1990, pe loc rămânând doar un extraordinar candelabru de lemn şi o cruce pictată, de tip grecesc.

Sat frumos, unul dintre cele mai mici din Maramureş (200 de locuitori), aşezat pe DN18 la intrarea în Sat Şugatag, dincolo de râul Mara.

Biserica de lemn “Sf. Arhangheli”

V a l e a M a r e i -S atŞ u g at

Aşezare situată pe DN 18, la 18 km distanţă de Sighetu Marmaţiei, cu circa 1200 de locuitori. Biserică

Cruce celtică Biserica de lemn din Sat Şugatag

Sat Şugatag Sat Şugatag Este locul natal al lui Nicoară Hotea, cel mai mare meşter de cojoace din Maramureş, care a lucrat vreme de multe decenii în casa de la nr. 228. Din centru la dreapta (la pod, pe lângă vale în jos), se poate ajunge la cea mai veche moară pe apă păstrată în situ în regiune, construită în 1869. Tot acolo funcţioneză şi două vâltori pitoreşti. Pe traseul spre moară se poate vedea o palincie şi o casă de stejar veche de 200 de ani, cu bârne groase de până la 80 cm. Partea vestică a satului, spre munte, este bine păstrată din punct de vedere etnografic. Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, Monument istoric, se află în centru şi a fost ridicată conform tradiţiei în 1642 (iar potrivit datărilor ştiintifice, în 1699), pe fundaţii mai vechi. Fresca interioară a fost executată în 1783 de Gheorghe Vişovan, iar icoanele pe lemn Sf. Nicolae şi Sf. Paraschiva au o mare valoare artistică. Biserica deţine şi alte icoane pe lemn şi sticlă, covoare vechi etc. Bârnele din care a fost lucrat lăcaşul sunt late de aproape un metru si lungi de 11 metri. În cimitir (ca la Ieud, Valea Stejarului şi Breb), se află cruci celtice, înscrise în cerc.

Valea Marei -Hărniceşti

Hărniceşti Biserica de lemn Biserica “Naşterea Maicii Domnului”, monument istoric, a fost construit în anul 1679, ca biserică de mănăstire, şi păstreză icoane pictate pe ambele feţe superbe, care au fost expuse şi la Londra, Paris şi Stuttgart, dar şi o cruce din lemn pictat, de influenţă celtică. În Hărniceşti locuieşte un meşter rotar unic în zonă, iar specificul local este dat de coşurile de spate, bivolii de tracţiune şi “clenciurile” din faţa caselor, la fel ca pe toată Valea Marei. Pe drumul spre Hoteni se află un grup de instalaţii tehnice populare: piuă, vâltoare şi moară de apă.

Sat situat pe DN 18 la 20km Sighet, la ramificaţia cu DJ185 ce face legătura cu Hoteni - Ocna Şugatag - Călineşti - Bârsana. Are circa 700 de locuitori. Mănăstire Patrimoniu UNESCO

Biserica de lemn din Hărniceşti

Valea Marei -Hoteni

Mic sat (cu vreo 400 de locuitori) situat pe DJ 185, între Hărniceşti şi Ocna Sugatag, la circa 23 kilometri de Sighet.

Hoteni Biserica de lemn “Sf. Arhangheli” A fost ridicată în 1657 la Slatina, în nordul Tisei, şi strămutată aici în anul 1788. În curtea parohiei, vizavi de biserică, se află o parte din tâmpla vechii biserici existente odată în Botiza (şi care a fost de asemenea reconstruită aici, apoi demolată) datată stiinţific în anul 1600. Hoteniul a avut anterior încă o biserică, construită probabil în 1628 şi mutată în 1758 la Budeşti - Susani (Vinţeşti), unde se află şi azi. Datorită multiplelor reconstrucţii, adaosuri şi reparaţii, lăcaşul actual nu mai păstrează aproape nimic din patrimoniul medieval de odinioară, cu excepţia a două icoane de lemn.

La trei kilometri distanţă (potecă marcată turistic) se află două lacuri de baraj natural şi o mlaştină, declarate recent rezervaţie ştiinţifică (“Tinoavele Plutitoare de la Hoteni”), unde sunt cantonate plante acvatice rare, peşti şi broaşte ţestoase de apă (din nefericire ucise de unii localnici, care le transformă carapacea în scrumiere). Mai există câţiva meşteri populari, “ceteraşi” (precum Vasile Cupcea) şi câteva socăciţe tradiţionale (Măria lui Ionu Diacului, Măria lui Ionue, Păuloaie). Aici se performeză obiceiul “Tânjaua de pe Mara”, unul dintre cele mai impunătoare din regiunea Maramureş.

Valea Marei - Tânjaua de pe Mara

Tânjaua de pe Mara “Jugurile le-am agăţat, Doi cu doi ne-am adunat Să cinstim cu-adevărat Cel mai harnic om din sat !” Este un obicei precreştin, de sărbătorire a primului gospodar care iese la arat, şi care se performează azi la Hoteni, Hărniceşti şi Sat Şugatag. Numele sărbătorii vine de la “tânja”, un proţap cu ajutorul căruia se prind boii în jug. În cadrul ceremonialului de la Hoteni, se leagă unul de altul mai multe pluguri şi juguri, apoi feciorii îl aşează pe sărbătorit pe un fel de căruţă (“tileguţă”) plasată la capătul şirului de juguri şi îl duc spre ţarina arată, care este înconjurată de trei ori, în sensul rotirii Soarelui. Apoi, într-o tăcere religioasă, invocă solemn: “Mândru Soare călător/ Aplecă-te pe ogor/ Şi-ncălze sămânţele/ Să rodească holdele”. De aici sărbătoritul este dus la râu, păzit de “străji”pentru a nu fugi. La apă se rosteşte un vers închinat soarelui şi o rugăciune, apoi cel mai bătrân om din sat îl spală pe sărbătorit de trei ori. Atunci “boii” (adică feciorii cu “tileguţele”) ies pe mal şi udă fetele şi nevestele (rit de fertilitate).La final, la casa sărbătoritului se încinge un ospăţ la care participă tot satul. 39

Valea Marei -Deseşti

Intrare comuna Deseşti

Comună situată pe DN 18, la 23 km de Sighet. Are 2600 locuitori şi un teritoriu întins pe 14.400 hectare munţi, păşuni, păduri şi fânaţuri. Biserică Meşteri populari

Deseşti Aici a existat cândva un centru de lăzi de zestre, dispărut între timp, specificul de azi fiind dat de coşurile împletite din fibre de alun, purtate pe post de genţi sau traiste. Mai există încă şi un fond bogat de case din lemn, vâltori. Biserica “Cuvioasa Paraschiva” A fost ridicată în 1780 şi face parte din patrimoniul mondial UNESCO. A fost pictată de Radu Munteanu şi Gheorghe Zugravu chiar în anul edificării. Asamblul iconografic este foarte bine păstrat (fiind restaurat recent), iar colecţia de artă a bisericii include printre altele o icoană datată în 1707. În cimitir se înalţă un stejar secular, bătrân de vreo 400 de ani, cel mai vârstnic stejar din regiune, cu circumferinţa de 6 metri.

Naos - Arborele patriarhilor

Pictura bisericii Pictura din interiorul bisericii din Deseşti s-a păstrat în condiţii bune, acoperind toţi pereţii celor t încăperi.

Pictura absidei altarului bisericii din Deseşti respectă canoanele picturii bizantine, conform cărora bolta şi pereţii sanctuarului sunt dedicaţi Fecioarei şi liturghiei divine. Naosul reprezintă spaţiul unde comunitatea se adună pentru a asista la slujbele religioase, iar ca simbolistică acesta reprezintă întruparea pământească a universului creştin. Bisericile din Maramureş cuprind în naos o desfăşurare amplă a Vechiului Testament, reprezentarea acestor teme constituind o caracteristică a ansamblurilor iconografice din întreaga Transilvanie. În ansamblurile de pictură din Maramureş predomină scenele din Geneză.

Valea Marei -Mara

Mara Destul de puţin mediatizat din punct de vedere turistic, fără biserică de lemn (aici a existat o mânăstire în secolul XVIII şi acum se ridică o alta), satul Mara se mândreşte doar cu o biserică de zid (ridicată în 1899, în stil baroc provincial). Zona estică este destul de bine păstrată, cu case vechi, unde se pot vedea atelaje trase de bivoli şi porţi de lemn lucrate de meşterul local Ion Hotea.

În centru (pe partea vestică a şoselei) se află un mic cimitir evreiesc. Împrejurimi frumoase (rezervaţiile naturale Creasta Cocoşului, Tăul Morăienilor, Tăurile Chendroaiei, Cheile Tătarului, puţin distruse de un baraj hidroenergetic aflat în construcţie). Mara nu dispune deocamdată de spaţii de cazare autorizate (o pensiune cu o arhitectură interesantă se află în curs de edificare).

Ultimu sat de pe valea cu acelaşi nume, situat la 26 km de Sighet pe DN 18, cu circa 1000 de locuitori. De aici porneşte drumul de legătură cu staţiunea Izvoare (DJ 183A, accesibil maşinilor de teren), prin valea Marei, barajul Runcu. Din Mara şoseauna urcă pe DN18, prin pădurea de fag, cale de 12 k până la Hanul Pintea Viteazu (cota 987m), langă care se află Peştera lui Pintea. De la kilometrul 11 se deschide DJ 183B, lung de 14 kilometri şi greu accesibil, ce duce de asemenea înspre staţiunea Izvoare. Din Pasul Gutâi drumul coboară spre sud cale de 17 km, trecând pe lângă presupusul mormânt al haiducului Pintea Viteazu, până la ramificaţia spre bazele turistice Şuior şi Mogoşa, de unde mai sunt 15km până la Baia Mare. În total, drumul de traversare a munţilor are 239 curbe, şi 29 de serpentine! Biserică Cazare

Pasul Huta 587

Cheile Tătarului

Lumea de fantasme a satului maramureşean Satul maramureşean este locul unde bătrânii (şi nu numai) mai cred încă într-o lume paralelă, populată cu fiinţe mitice, care ne pun viaţa şi sănătatea în pericol. Panteonul acestei lumi este vast şi insuficient cercetat sau cunoscut. Fata pădurii Este pe personajul cel mai frecvent, cunoscut şi “întâlnit” de oameni din satele regiunii (mai ales de cei de pe Mara, Cosău şi din munţi). Este o fiinţă mitologică, şi arată în general ca o femeie frumoasă (dar cu copite de cal), care înnebuneşte barbaţii. Cine se culcă cu ea nu mai e om şi va muri. Ţăranii susţin că mai apare şi azi uneori, prin munţii sau chiar prin sate, noaptea. Omul nopţii Este al doilea personaj mitic, ca frecvenţă a “apariţiilor”. Este un om uriaş, ce umblă prin păduri, noaptea şi e vai de cel care-l întâlneşte. Omul lup (vârcolacul) E o fiinţă jumătate om, jumătate lup, care vorbeşte şi îi amăgeşte pe călătorii singuratici. De multe ori este turbat. Din aceeaşi categorie face parte Căpcăunul, entitate supranaturală jumătate om, jumătate câine. Balaurul Este un şarpe gigantic, care ajunge în această stare dacă muşcă om sau animal şi dacă nu este văzut de om şi nici măcar de cea mai mică pasăre în primii şapte ani de la naştere. Unii balauri au aripi şi labe multe şi trăiesc în mlaştinile şi iezerele din munţii Igniş, de unde ies doar pe vreme rea. Şolomonarii Sunt ceva aparte, uneori oameni, alteori fiinţe mixte (om şi neom). Ei sosesc odată cu norii de ploaie (aduc furtuni acolo unde oamenii sunt răi) şi zboară pe cer. Se spune că există “şolomonari” care trăiesc şi prin sate, ca oamenii normali, rareori fiind identificaţi ca atare. Bosorcăii Sunt vrăjitorii locului. “Nu-s ca oamenii, ci sunt blestemaţi”, spun bătrânii. Se transformă în animale (mai ales într-un câine mare, alb), iar ca semn distinctiv au o coadă mare la spate sau la subsuoară. Ei pot mulge lapte din orice (începând de la capra de tăiat lemn şi până la un copac sau vreo cioată. Descântoarele Sunt femeile care ştiu să facă vrăji tradiţionale. Aceste persoane există întradevăr şi azi (în număr de câteva zeci), şi stăpânesc tehnici arhaice, secrete, moştenite din mamă în fiică, ori învăţate de la alte vrăjitoare de renume. 42

Valea Izei 44 Vadu Izei 45 Onceşti 46 - 47 Bârsana 48 Strâmtura 49 Rozalvea 50 Poienile Izei 51 Botiza 52 - 53 Ieud 54 Bogdan Vodă 55 Dragomireşti 56 Săliştea de Sus 57 - 58 Săcel Ceramica de Săcel

Valea Izei este ţinutul de legendă al sufletului românesc. Dincolo de coline şi păduri, există o altă geografie - mai profundă, aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora - coline, păduri, sentimente - se află credinţa, iubirea şi nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii şi lucrurile sunt impacate cu ele insele, împăcaţi cu ei însişi.

V a l e a I z e i -V a d u l I z e i

Comună aflată la 7 km de Sighet, pe DN 18, la confluenţa Izei cu Mara,de care aparţine şi satul Valea Stejarului. Muzeu Plimbare cu căruţa Cazare Meşteri populari

Vadu Izei Vadul este sat agroturistic, cu o mulţime de pensiuni, o populaţie de 2400 locuitori şi un teritoriu de 1340 hectare. Aici se află un punct de informare turistică şi vânzare de artizanat, două restaurante, motel, staţie de benzină şi service auto. Vădenii sunt supranumiţi “dobaşi”(toboşari), fiind foarte buni muzicanţi.Satul a fost locuit din vechime, mărturie în acest sens depunând aşezările datate în paleolitic şi epoca bronzului, tezaurele de bronz şi monedele romane sau medievale descoperite aici. Din nefericire localitatea şi-a pierdut azi parţial identitatea, păstrând puţin din vechiul sat tradiţional. În schimb, s-au prezervat mai multe porţi monumentale, datorate unuia dintre cei mai mari sculptori ai Maramureşului, localnicul Gheorghe Borodi (1917 - 1991). Bătrânul Vasile Apan, în etate de peste 90 de ani, este cărturarul satului, şi păstrătorul povestirilor despre vremurile apuse. Biserica nouă ortodoxă (cu cupole acoperite cu cupru) a fost construită pe locul vechii biserici greco - catolice de piatră (sfinţită în 1886 şi demolată în 1999). Vadul a avut şi o veche biserică de lemn, mutată în 1758 la Berbeşti, unde a fost distrusă în anii interbelici.

Vadu Izei

Şugău Cartier administrat în comună de Sighetu Marmaţiei şi Vadu Izei, este străbătut de un drum modernizat ce începe în centrul comunei. Pe frumoasa vale cu praguri de gresie a Şugăului se află o vâltoare, câteva case vechi de lemn, izvorul mineral Feredeu şi campingul Şugău.

Valea Izei - Onceşti

Onceşti La ieşirea dinspre Bârsana, pe dealul Osoi, se află un izvor mineral, iar în lunca Izei, o mică baltă cu ştiucă şi crap. Aşezarea a păstrat două nuclee cu case vechi, unul aflat în zona bisericilor de piatră, iar celălalt înspre vest, pe Uliţa Fereştiului. În ambele zone s-au conservat case construite inclusiv în secolul XVIII, din bârne masive. Biserica de lemn Se păstrează azi în Muzeul Satului din Sighet. Uşile împărăteşti au fost pictate în chiar anul reedificării lăcaşului - 1621, iar bârnele construcţiei au fost datate dendrocronologic între anii 1572 şi 1614 (parte a acestora provenind de la o altă biserică, mai veche). Pictura parietală (din anul 1802), ce reprezinta “Ciuma călare cosind oameni pentru a-şi hrăni calul ei”, s-a şters în timp. Tradiţia spune că biserica a fost adusă, prin tractare cu ajutorul a 12 perechi de boi, de pe Valea Talaborului (din Ucraina de azi).

Comună ruptă recent din subordinea Bârsanei, foare ataşată de tradiţie, unde portul popular este mai frecvent ca în alte zone, situată pe DJ 186 la distanţa de 11km de Sighet, cu circa 1.500 de locuitori. Cazare

Dealul Cetăţeaua (cu ruinele unui turn din piatră medieval, de secolul XIII - XIV, suprapus peste o aşezare dacică veche de 2000 de ani). Fântâna Craiului (izvor situat lângă şosea, atestat încă în anul 1411, de unde ar fi băut apă însuşi regele Sigismund al Ungariei, conform unei legende), o vâltoare, meşteri populari în lemn, ţesătoare şi doi rotari: Sas - pe uliţa bisericii, şi Stoica - pe Uliţa Fereştiului, ambii capabili să execute şi căruţe din lemn.

Biserica de lemn din depărtare

Valea Izei -Bârsana

Mare aşezare turistică, situată la intersecţia DJ 186 cu DJ 185 (ce duce într-un sens la Văleni - Călineşti Ocna Şugatag - Hoteni - Hărniceşti, iar în celălalt, modernizat pe 2 kilometri prin fonduri SAPARD, înspre Petrova). Comuna este situată la 21 km de Sighet, fiind compusă din două sate (Bârsana şi Năneşti) cu 6 cătune, 4800 de locuitori, şi suprafaţa de 9370 hectare. Mănăstire, Biserică Patrimoniu UNESCO Meşteri populari Cazare Mănăstirea Bârsana

Bârsana Biserica “Intrarea Maicii Domnului” Ansamblul monacal a fost construit în lemn, după tradiţia locală. Acesta este compusă din: poarta specifică maramureşeană, turnul cu clopotniţa, biserica (cu o înălţime de 57m), altarul de vară, chiliile călugărilor, capela (construită pe mai multe nivele), casa maiştrilor si casa (atelierul) artiştilor. Biserica, situată pe dealul Jbâr, la intrarea dinspre Sighet, pe o uliţă laterală, este declarată parte a patrimoniului mondial UNESCO. A fost adusă pe actualul loc în anul 1806, de pe Valea Slatinii, din sudul satului, şi ar fi fost ridicată (conform tradiţiei) undeva în anii 1396 sau 1720 (ştiinţa a dovedit recent că lemnul a fost tăiat în anul 1711). Inventarul artistic (icoane pe lemn şi sticlă, cruci, cărţi, obiecte de mobilier, covoare), provine şi de aici şi dintr-o altă biserică a Bârsanei (demolată în secolul XIX), fiind momentan expus la Muzeul Mânăstirii Bârsana. Pictura lăcaşului a fost realizată de Hodor Toader din Vişeu de Jos în anul 1806, şi este fascinantă. Ceea ce fascineaza la Bârsana, dincolo de duhul locului de buna rânduială monahală, este desăvârşita unitate stilistica şi simţul artistic fără greş care guvernează întregul aşezământ, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin evlavie creatoare. Puritatea liniilor de la Bârsana e ca o tamadă pentru ochi şi pentru

inima: filocalie (iubire de frumos) mladiată in lemn! Impresia neobişnuită a vegetalului prefăcut în slavă stătătoare împărtăşeşte ochiul cu un fel de sfinţenie ca de început de leat, iar “gura de rai” a baladei capătă deodată consistenţă şi chip. Ceea ce fascinează la Bârsana, dincolo de duhul locului de buna rânduială monahală, este desăvârşita unitate stilistică şi simţul artistic fără greş care guvernează întregul aşezământ, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin evlavie creatoare.

Valea Izei - Mănăstirea Bârsana

Nici o notă discordantă în această armonie a sfinţeniei cu frumuseţea, în această minunată sinteză de geniu ţărănesc şi cucernicie ortodoxă: arhitectura, sculptura ornamentală şi iconografia îşi răspund una alteia fără monotonie, dar şi fără stridentă, într-o împărtăşire firească, integrând până şi accesoriile cele mai umile, precum scoarţâ, cerga sau ştergarul. Trăgând la Bărsana şi bucurându-te în tihna de duhul primitor al locului, ca pelerin sau doar ca simplu turist, frumuseţea ţi se aşează de la sine în suflet. Reconstrucţia Mănăstirii Bârsana este o punte între trecut şi viitor.

Podul Miresei Traversează un mic pârâu, nu departe de Mânăstirea Bârsana, este locul unde (spune legenda), o mireasă s-ar fi sinucis chiar în timpul nunţii, pentru a nu ajunge soţia celui pe care nu-l voia.Defileul în tufuri vulcanice Surduc, este un vestit loc de bătălii (ultima a avut loc în 1717. cu tătarii). Meşteri: lemnarii Bârsan Teodor (unul dintre cei mai cunoscuţi cioplitori ai Maramureşului), Stiopei Ioan, Bârsan Ioan (sculptează pecetare şi lanţuri din lemn şi a înfiinţat recent un aşa-numit “Muzeu al Civilizaţiei Populare” în propria ogradă), Paşca Ioan, fierarii Bârsan Teodor şi Toderuc Vasile.

Mănăstirea Bârsana Cel mai mediatizat aşezământ religios al Maramureşului, Mânăstirea Bârsana sau “Sfinţii Apostoli”, (cu hramul pe 30 iunie) este situată la ieşirea din comună, pe stânga, într-un cadru natural foarte frumos, pe un platou suspendat deasupra Izei. Prima mănăstire din Bârsana, situată la hotarul cu Năneşti, a fost atestată în anul 1390. Mănăstirea din actualul loc a fost ridicată în jurul anului 1700, distrusă în 1791, şi reconstruită după 1993. Complexul monastic include mai multe clădiri construite din lemn şi piatră, decorate în stil apropiat de cel tradiţional, supranumit “neomaramureşean”.Turnul Bisericii are o înălţime de 57 de metri (fiind al treilea ca înălţime din Maramureş şi implicit din România, după turlele de la Săpânţa şi Ieud). Mănăstirea are un fascinant muzeu bisericesc (cu obiecte de cult vechi de sute de ani, manuscrise, tipărituri, icoane, uşi diaconeşti şi împărăteşti, împrumutate de la aproape toate bisericile din Maramureş, alături de piese etnografice vechi şi noi), un magazin de suveniruri religioase, grădini de flori, un impresionant turn de poartă, altar de vară, paraclis, Casa artiştilor. Comunitatea de maici de aici este condusă de stareţa Filofteia Oltean. 47

V a l e a I z e i - St r â mt u r a

Comună aflată la 5 kilometri de Bârsana şi 29 km de Sighet, cu 4200 de locuitori şi un teritoriu de 9000 de hectare. Păstrează palincii, case şi porţi vechi, port popular, vâltori (îndeobşte pe Valea Satului, situată la est de centru), un cimitir evreiesc.

Strâmtura Strâmtura este singurul sat maramureşean în care mai există “trâmbiţaşi”(buciumaşi care folosesc lungi tulnice din metal), ţinuţi la mare cinste.

Mănăstire

Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din Strâmtura

Biserica de lemn “Sf Arhangheli” Monument istoric, situată vizavi de primărie este una atipică, ridicată pe actualul loc în anul aducerii din Rozavlea (1771), cu bârne provenite de la o biserică mai veche, datate în anii 1655 şi 1661. Are o cupolă ciudată, de factură barocă, iar pereţii de lemn au fost acoperiţi cu mortar şi picturile văruite (cu excepţia altarului, unde se mai păstreză doar o strană inscripţionată în chirilică. Lângă edificiu se află o clopotniţă părăsită. În centrul comunei se ridică alte două biserici de zid, edificate recent. Pe pitoreasca Valea Satului se află o mânăstire în construcţie, dar şi o casă părăsită ce se zice că a aparţinut unui sătean “care lucra cu dracul”(vrăjitor local). 48

Valea Izei - Rozalvea

Rozavlea Comuna Rozavlea este una dintre vechile aşezări din Maramureşul istoric, locuită de „dacii liberi” şi de urmaşii lor români din cele mai vechi timpuri. În vremea cnezatelor şi voievodatelor, Rozavlea a făcut parte din cnezatul de vale al Bogdăneştilor, fiind menţionată printre satele stăpânite de Iuga, fratele lui Bogdan, înainte de anul 1353, an în care se dă fiilor lui Iuga, Ştefan şi Ioan. După anul 1424, aşezarea devine centrul domeniilor urmaşilor lui Iuga „possessio Rozalya”. Biserica datează din anul 1717 şi, după tradiţie, a fost adusă dintr-o altă localitate maramureşană şi ridicată pe locul vechii biserici din lemn distrusă de tătari. Tot prin tradiţie, Rozavlea fiind domeniu voievodal, a avut şi o mănăstire, până astăzi existând în partea de jos a localităţii locuri denumite ca „şesul mănăstirii” şi „dealul călugărului”. Biserica este construită din lemn de brad, de către meşteri anonimi, în stil specific maramureşean. Pictura a fost executată pe pânză lipită de pereţii interiori ai bisericii, de zugravi necunoscuţi. Iconostasul a fost zugrăvit de Ioan Plohod din Dragomireşti în anul 1810. Ultimele restaurări s-au făcut în anii 1981 şi 2008.

Comună cu peste 3.500 de locuitori, situată pe DJ 186, la 34 de kilometri de Sighet.

Portalul naosului şi uşile împărăteşti Biserica de lemn din Rozavlea Lupta Sfântului Nestor cu Lie păgânul în costum de husar

Valea Izei - Poienile Izei

Comună declarată recent ca atare, cu doar 1.000 de locuitori, situată pe DJ171B (la 10 km de Şieu, pe Valea Izei) şi DJ171D (Glod - Poienile Izei - Botiza), sub munţii Văratec, la o distanţă de 47 km de Sighet. Biserică Cazare Meşteri populari Patrimoniu UNESCO

Poienile Izei Legenda spune că un uriaş, care a ajuns pe aici, s-a stabilit într-o poiană înconjurată de brazi şi s-a apucat de cioplit “coveţi” (copăi). Apoi au venit şi alţi semeni de-ai săi şi aşa s-a făcut satul Poieni, sub suzeranitatea lui Ion Vodă de Rozavlea. Unul dintre cele mai bine păstrate sate maramureşene, Poienile Izei deţine un obiectiv turistic excepţional: Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, patrimoniu mondial UNESCO, este supranumită “Voroneţul Maramureşului”. A fost ridicată în anii 1604 - 1632, şi se remarcă prin fleşa împodobită cu o semilună (legenda spune că a fost pusă în faţa invaziei turcilor, pentru a nu fi incendiată de aceştia, care au crezut că e moschee) şi prin pictura datată în 1793 (datorată meşterului Gheorghe din Dragomireşti). Fresca constituie cel mai valoros asamblu mural păstrat în Maramureş, reprezentând iadul (care a avut ca rezultat, lipsa divorţurilor în sat până în anul 1990). Iconografia prezintă păcătoşi intrând în gura unei hidoase păsări (iadul), o femeie care a avortat este obligată să-şi mănânce fătul, diversele chinuri la care sunt supuşi păcătoşii. În naos se observă cetele Jidanilor, Turcilor, Tătarilor şi

Ţigabilor. Lăcaşul deţine o serie de valoroase icoane pe lemn, datate inclusiv în anii 1600, covoare, mobilier, clopote de secol XVII. Vizavi de monumentul istoric, pe malul opus al Văii Satului, se află noua biserică de zid, inaugurată în urmă cu câţiva ani, masivă şi pictată în culori vii. Poienile Izei a rămas unul dintre ultimele locuri în care obiceiul “Mulsu’măsurii”(măsurişul laptelui şi brânzei, cutumă medievală, în urma căreia se stabileşte cantitatea de produse care vor fi realizate de ciobani în timpul verii, în funcţie de numărul oilor încredinţate) se celebrează autentic, absolut tradiţional, într-una din primele duminici ale lunii mai, pe un deal situat la Izvoarele Văii Sasului. Poienarii se mândresc şi cu portul popular(încă mai există mulţi purtători de opinci). Aici se mai pot vedea pluguri de lemn, o batoză, mari ţesătoare şi meşteri în lemn , bătrâni povestitori, palincii şi un muzeu sătesc aflat în curs de amenajare.

Valea Izei - Botiza

Botiza Botiza este cel mai renumit centru de producţie a covoarelor vopsite în culori vegetale şi a jugurilor de boi. Biserica “Cuvioasa Paraschiva” Monument istoric, a fost construită iniţial în Vişeu de Jos (în anul 1699) şi reconstruită pe locul actual în 1899. Pe uşa de la intrare, este pictată “Moartea”, iar în naos atârnă o cruce - candelabru din lemn. Cimitir cu valoroase semne din piatră şi lemn, cu motive solare şi antropomorfe. Lângă monumentul istoric se ridică biserica nouă de zid.

Comună situată pe drumul judeţean 171A ce se desprinde din DJ186 la Şieu, la distanţa de 10 km de Valea Izei, plasată chiar sub munte şi întinsă pe văile Botiza, Sasu şi Secu; are circa 3.000 de locuitori. Mănăstire, Bisercică Plimbare cu caruţa Meşteri populari Cazare

Moartea cu coasa în mână, pictată pe spatele uşii de la intrareRăsărit în Botiza

Valea Izei - Ieud

Panoramă Ieud

Poate cea mai cunoscută comună de pe Iza, situată pe DJ 186C, la 3 km vest de DJ 186 (şi la 43km de Sighet). Un adevărat “muzeu viu”, cu 4300 de locuitori răsfiraţi pe 7500 hectare. Mănăstire, Biserică Muzeu Patrimoniu UNESCO Cazare Plimbare cu căruţa Meşteri populari

Ieud Numele satului provine de la o legendă naivă: Se spune că voievodul (mitic) Ramoniţă Robomban a strigat odată la vitejii săi: “Mă auziţi?” iar oamenii i-au răspuns: “Ie, ud!” - adică “da, eu aud”, în timp ce războinicii din satul vecin au zis: “şi eu”. Aşa s-a făcut că aşezările acestora ar fi primit ulterior numele de Ieud, respectiv Şieu! Ieud este situat de-a lungul pârâului Ieud, afluent al râului Iza. Descoperirile arheologice o atesta ca una din cele mai vechi vatre locuite neîntrerupt. Ieudul atrage prin frumuseţea şi varietatea peisajului a arhitecturii construcţiilor ţărăneşti , prin pitoresc şi originalitate.

Valea Izei - Ieud

Biserica de lemn “Naşterea Maicii Domnului” (din Deal), face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Presupusă ctitorie, din anul 1364, a voievodului Balc (deşi satul este atestat cu un an mai târziu). Conform datărilor dendrocronologice, momentul ridicării lăcaşului a fost între anii 1611 - 1621, fiind oricum unul dintre cele mai vechi din Maramureş. În podul bisericii s-a descoperit Codicele de la Ieud (cea mai veche pravilă scrisă în limba română, datată în 1628, sau anii 1391 - 1392, după unii istorici). Scara de urcare în turnul lăcaşului este cioplită dintr-un singur trunchi de copac, într-un stil asemănător celui daiak (trib din Borneo), conferind asamblului un aspect arhaic şi rafinat în acelaşi timp. Biserica păstrează icoane pe lemn şi sticlă, cărţi vechi, un candelabru din lemn pictat, covoare şi mobilier. Frumoasa pictură a fost executată (peste alta mai veche) în 1782; remarcabil este asamblul “Patriarhii, primind credincioşii în braţe”. Ca în multe alte locuri, şi aici uşa de la intrare se închide cu un zid de piatră în care sunt încastrate vechi pietre de mormânt şi se mândreşte cu o unică “Cale a Crucii”, amenajată prin 1900. Singura zi din an în care se mai ţin slujbe religioase aici este 8 septembrie, adică hramul străvechiului lăcaş. Biserica de lemn “din Vale” (din Şes), cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, monument istoric supranumit “Catedrala de lemn” datorită dimensiunilor sale. Are uşa de la intrare cioplită dintr-o singură bucată de lemn, lată de un metru. A fost pictată probabil în secolul XVII sau XVIII (cel mai târziu la 1718) şi pictată în 1841. Ca arhitectură este considerată o sinteză perfectă a stilului “gotic maramureşean”, cu excepţia ferestrelor. Păstreză icoane de Nicula (pe sticlă) sau lemn, mobilier, cărţi vechi, două candelabre - cruci ritualice, iar în curte se ridică clopotniţa din lemn de secolul XVIII (cea mia veche din Maramureş) şi troiţa în 1935 de Traian Bilţiu Dăncuş.

Scara de urcare - Biserica din Deal

În locul “La Crucişoare se află în curs de edificare o mănăstire de maici, a cărei biserică de lemn are turnul înalt de 58 de metri . În apropiere de centrul satului se află Muzeul particular Pleş, adăpostit de o casă din secolul XVIII. Soţia custodelui ţese covoare, trăisti şi ştergare maramureşene. Aici este unicul loc din Maramureş unde se mai prelucrează cânepa şi inul (folosite la producerea ţesăturilor), într-o manieră foarte arhaică şi interesantă. Inventatorul colecţiei Pleş numără vechi obiecte cu valoare etnografică, documentele istorice “Dunca Pâţu” Veche construcţie tradiţională, ce urmează a fi şi mobilată integral cu piese de patrimoniu. În Ieud s-au păstrat multe case şi porţi vechi din lemn (din secolele XVIII - XIX), mai multe vâltori, iar portul popular este încă prezent.

Uşi împărăteşti - Biserica din Vale

Valea Izei - Bogdan Vodă

Comunăa situată pe Valea Izei (DJ 186, la 44km de Sighet), la intersecţia cu DJ 188 (ce duce prin Bociocoel la Vişeu de Jos). Are 3400 de locuitori şi acoperă administrativ acelaşi număr de hectare. Este alcătuită din satele Bogdan Vodă şi Bocicoel. Biserică Muzeu

Bogdan Vodă Centrul aşezării, cu aer de orăşel, deţine câteva obiective turistice importante: La intrarea în sat se află ruinele fostei reşedinţe feudale a lui Bogdan Vodă (din secolul XIV ), iar în centrul (în punctul “La mănăstire”, fundaţiile unei biserici de piatră de tip gotic, suprapusă peste urmele unei biserici de lemn din secolul XIII), situată vizavi de o bisericuţă de lemn ridicată în perioada interbelică. În comună s-au descoperit aşezări preistorice, şi cel mai mare depozit de bronzuri al regiunii (peste 220 de piese). Biserica de lemn “Sf. Nicolae” Patrimoniu naţional, a fost ridicată între anii 1718 - 1754. Păstreză două serii de picturi (tâmpla este cea mai veche păstrată întreagă, de la 1718), un iconostas baroc, un cadenlabru sculptat în lemn în anul 1801 şi un jilţ arhieresc. La doar 59 de metri distanţă se ridică biserica nouă, cu o arhitectură neinspirată, ce sufocă lăcaşul vechi. Vizavi , adăpostite sub şoproane, s-au păstrat până recent (când au fost mutate la Borşa) două monumente ciudate, neterminate; un dinozaur şi o statuie din gips şi beton a voievodului Bogdan (născut aici, cel care întemeiat statul Moldova, la 1367).

Statuia Bogdan Vodă

Detaliu Biserica de lemn

Valea Izei - Dragomireşti

Dragomireşti Biserica veche de lemn (ridicată în 1724) a fost mutată în Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti, fiind înlocuită de una din piatră. Nu departe de intrare dinspre Sighet se află una dintre cele mai frumoase biserici noi din lemn, construită în 1997, care respectă planul bisericii medievale Ieud - Vale.

Aşezare declarată oraş în 2004 , situată pe Valea Izei (pe DJ186. la 46 km de Sighet), cu 3200 locuitori, şi extinsă pe 10.000h de păşuni şi păduri.

Biserica din Dragomireşti

Muzeul Ţărăncii Române Este amenajat într-o casă ţărănească ce datează din anul 1722, ridicată din piatra, lemn şi chirpici, fiind una dintre cele mai vechi case din lemn rotund din zona. Casa este locuibilă şi a aparţinut Ilenei Chis. După moartea ei, Nicoară Timis, cu sprijinul Primăriei din localitate, a pus bazele muzeului. Acesta a fost inaugurat în anul 2001, şi reprezintă un omagiu adus femeii pentru rolul important pe care l-a avut şi îl are în dezvoltarea societăţii, păstrând vie, de veacuri întregi, credinţa creştină, datinile, obiceiurile tradiţionale şi portul popular.

Muzeul Ţărăncii Române

V a l e a I z e i - S ă l i şt e a d e S u s

Proaspăt declarată oraş, aşezarea de tip structural sătesc este situată pe DJ 186 la 53km de Sighet, are 5.200 locuitori, şi se întinde pe 6.400 de hectare.

Săliştea de Sus Săliştea este o aşezare rurală care a dat Maramureşului cei mai mulţi intelectuali. Este situată în culoarul larg al Văii Izei cu aspect depresionar ce se înscrie ca o zonă joasă a Depresiunii Maramureş, având un relief de dealuri prelungite cu spinările alungite, dominată de măguri ce depăşesc chiar 1000m altitudine. Biserica monument istoric “Sfântul Nicolae” (supranumită “Buleni” sau “din Vale”), a fost ridicată în anul 1724 şi pictată în aceeaşi perioadă . Păstrează icoane vechi şi un pomelnic pictat de Radu Munteanu în anul 1755, clopote inscripţionate în chirilică şi urme de pictură pe portalul exterior.

Biserica “Buleni”

Biserica “Sf. Nicolae” (“Nistoreştilor”, din Deal), Biserica veche din deal de la Ieud a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului al XVII-lea. Biserica este cu un secol mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş.

Biserica “Nistoreştilor”

Valea Izei - Săcel

Săcel Săcelul este satul cu cele mai multe case de lemn de pe Valea Izei, construite într-un stil amestecat, maramureşean cu influenţe năsăudene. Aici de pot vedea gospodării tradiţionale, patru mori de apă şi alte instalaţii tehnice populare (piuă şi darac de lână), renumiţi meşteri populari. În jurul satului cresc păduri viguroase de tei, singurul loc în Maramureş unde acest arbore prezintă o densitate apreciabilă. Dealurile din împrejurimi prezintă terasări medievale remarcabile. Subsolul ascunde zăcăminte de ţiţei, exploatate din secolul XIX până în 2005.

Ultima comună siturată în amonte pe Iza, situată pe DJ 186 la 61km de Sighet, iar pe DN 17C la 70km de Bistriţa, pe drumul de legătură cu Moiseiul, aflat la 10 km. Are 3.800 locuitori, şi se întinde pe 7.900 hectare. Meşteri populari Cazare

Centrul de ceramică roşie Centrul de ceramică roşie nesmălţuită de aici este ultimul loc din ţară unde se produce aşa ceva . Un alt renumit meşter este Şusca Vasile care confecţioneză măşti ceremoniale, demonice, folosite în sărbătorile de iarnă. Ţulea Grigore ciopleşte obiecte miniaturale, pecetare, jucării, obiecte de uz casnic din lemn, la fel ca Petru Grad sau Vasile Mihail.

Meşterul Şusca Vasile

Ceramică Săcel

Valea Izei - Cermica de Săcel

Ceramica de Săcel Singurul centru de ceramică păstrat în Maramureşul istoric este în acelaşi timp şi totodată unicul centru de ceramică nesmălţuită roşie din ţară. La Săcel se lucrează şi azi, cu ajutorul unui cuptor de tip roman vechi de 300 de ani, o ceramică roşie nesmălţuită, de factură multimilenară (tipic dacică), dintr-un lut fin care împiedică trecerea apei. Gama vaselor produse aici nu este foarte variată (oale, ulcioare, căni, farfurii), dar modul de ornamentare (lustruire cu piatra) şi tipologia vaselor (căţui cu trei picioare), extrem de arhaice, identice cu cele descoperite în aşezarea de secol III - IV de la Medieşu Aurit, bunăoară, sunt de o mare originalitate. Meşterii Săcelului provin cu toţii din familiile Cocean şi Bumar, iar producţia obţinută este comercializată acasă, ori prin târgurile de artizanat. Familia Cocean a perpetuat din tată în fiu, vreme de secole, meşteşugul ceramicii lustruite cu piatra. Azi cel mai cunoscut meşter este Bumar Tănase care produce ulcioare, căni talgere pâlnii, oale, clopoţei, obiecte de decor.Restul centrelor de ceramică din Maramureş au dispărut, iar puţinele vase rămase până azi, sunt din ce în ce mai greu de găsit, dar şi tot mai preţuite de colecţionari. 58

Valea Cosăului 60 - 61 Budeşti 62 - 63 Breb Zimbru, bourul şi brebu

Acest traseu străbate cea mai bine păstrată vale a Maramureşului, unde se află o serie de valoroase biserici de lemn şi o mulţime de instalaţii tehnice ţărăneşti sau meşteri populari.

Valea Cosăului - Budeşti

Comună situată la 23km de Sighet şi la 6km de Ocna Şugatag, la intersecţia DJ 109F cu DJ 168B. Are 3.500 de locuitori şi se întinde pe 8.500 hectare de munţi şi dealuri, având în componenţă şi satul Sârbi. Biserică Cazare Muzeu Patrimoniu UNESCO

Budeşti Este cel mai bine păstrat sat românesc “moroşan”, aici prezervându-se mulţumitor costumele populare, sute de case vechi edificate din lemn de brad. Uliţele întortocheate şi situate în pantă mare, “pavate” cu piatră vulcanică, merită străbătute ziua sau noaptea, vara sau iarna, pentru perceperea unei atmosfere de neuitat, cea a “satului primordial”. În Budeşti (ca în învecinatul Breb, aflat la 3km) se realizează majoritatea studiilor etnografice şi folclorice, a filmelor şi fotografiilor documentare, şi se păstrează cele mai multe legende, cântece sau obiceiuri. Zona montană apartinătoare este excepţional de pitorească. Biserica de lemn “Sfântul Nicolae” sau “Josani” Biserica face parte din patrimoniul UNESCO. A fost construită în 1642 sau 1643, pe locul unei biserici mai vechi. De dimensiuni impresionante (înălţime 38 metri), este singura biserică din Maramureş al cărei turn este împodobit cu patru turnuleţe de colţ. În curtea lăcaşului se păstrează “Masa Moşilor” (asamblu de pietre megalitice, pe care se mâncau pomenile după morţi), care a fost obiectul unui proces derulat în anul 1586 (pentru că o familie a pus stăpânire pe “masa străbună, rânduită după ritualul gotic, în templu”, susţin surprinzător, documentele medievale).

Cruce descoperită de profesorul Tepei Mihai din Budeşti în 30 martie 1998, în timpul Marelui Post al Sf.Paşti. Lemnul în care a fost găsită această Sfântă Cruce a fost adus de Herşcovici Vasile din Budeşti din locul numit „Măgura Brebului”. Nici drujba şi nici securea nu au stricat acest semn sfânt atât de drag tuturor creştinilor adevăraţi.

În biserica din “Josani” se păstrează cămaşa de zale şi coiful atribuite haiducului Pintea Viteazu (ucis în 1703), arme care au fost cumpărate în secolul XIX de obştea satului, de la Budapesta, precum şi un steag de-a principelui Rakoczy, alături de o cruce “nelucrată” de mâini omeneşti” (găsită în trunchiul unui copac despicat, artefact care poate fi întâlnit şi în alte biserici maramureşene). Fresca a fost realizată de Alexandru Ponehalschi în anii 1760 1762. Altarul bisericii a fost pictat în 1832 de Ianoş Opriş. Inventarul artistic include icoanele pe lemn “Ioan Botezătorul” si “Sf. Nicolae”, ambele pictate în secolul XV.

Valea Cosăului - Budeşti

Icoană în biserica de lemn Susani „Adam care sapă pământul şi Eva care toarce”

Biserica de lemn “Sf. Nicolae” sau “Susani” Biserica a fost construită în anul 1595 sau 1628 la Hoteni, de unde a fost strămutată pe locul actual în 1760. Şi în “Susani” fresca a fost realizată de Alexandru Ponehalschi, pe la 1760 - 1762 (se remarcă un centaur înarmat cu arc şi săgeată, scena “Facerea Lumii”, cu animale necunoscute maramureşenilor, precum cămila,

renul sau tigrul, şi compoziţia “Adam şi Eva”). Patrimoniul artistic include icoane pe lemn şi “prăznicare” lucrate de un anonim venit din Moldova pe la 1550. Uşile împărăteşti sunt datate în 1628, iar icoana pe lemn “Întâmpinarea Domnului”, alături de alte trei, datează de la începutul secolului XVI. Aici se păstrează şi un foarte bogat fond de icoane pe lemn din secolele XVII şi XVIII. 61

Valea Cosăului - Breb

Situat pe drumul local, la 1km de DJ 109F (6km de Ocna Şugatag respectiv 27 de Sighet). Poate fi catalogat ca “muzeu viu”. Are circa 1300 de locuitori, iar altitudinea medie depăşeşte 560m (fiind unul dintre cele mai înalte sate vechi din Maramureş). A fost atestat în secolul XIV, în vatra acestuia descoperinduse însă şi obiecte din epoca bronzului. În perioada interbelică aici au avut loc lupte grele şi îndelungate, între pretendenţii feudali asupra propietăţii satului, fiind pustiit de mai multe ori. Biserică Meşteri populari Cazare

Fragment de pictură murală în tindafemeilor, prima jumătate a secolului 17. Una dintre cele mai vechi fragmente de pictură murală păstrate în bisericile de lemn româneşti.

Breb Locul colcăie de legende despre Creasta Cocoşului, ultimii “pribegi” (haiduci), haiducul Pintea, Fata Pădurii sau lacurile montane. Numele satului provine de la mamiferul dispărut în secolul XVI, brebul (castorul). Tradiţia spune că biserica a fost construită în 1531 în fostul sat Copăciş şi că a fost mutată pe actualul loc prin 1630 (iar datările ştiinţifice indică anul 1529 pentru o parte din turn, restul construcţiei fiind edificat în 1621). Lăcaşul a fost pictat imediat după reconstrucţie şi modificat total şi dezastruos prin 1864. S-a mai păstrat doar un fragment din pictura murală originală (din anul 1626, cea mai veche din Maramureş), pe o suprafaţă de 35x50cm, care reprezintă un brâu geometric, asemănător motivelor aflate pe vechile covoare populare, colorate în roşu, galben şi albastru).

Patrimoniul artistic al lăcaşului numără icoane pe lemn de secol XVII, icoane pe sticlă, covoare vechi, mobilier, ştergare votive, un vechi potir, o cruce de mână de tip celtic, un clopot satat 1792. În curtea bisericii se păstrează câteva semne de mormânt de lemn ornate cu motive celtice şi cruci de piatră foarte vechi. Casa parohială de lemn (construită în 1903, lângă o locuinţă de secol XIX) adăposteşte colecţia etnografică care include “pecetare” (sigilii de lemn folosite odinioară la ştampilat pâinea pascală), ceramică, port popular, icoane pe sticlă

Valea Cosăului - Breb

Zimbrul, Bourul şi Brebul Sunt specii faunistice azi dispărute, primele două reprezentând, Evul mediu, animalele blazon ale Maramureşului. Până azi s-a păstrat legenda ducelui Dragoş, care în timpul unei vânătoare de zimbru (sau bour) a ajuns pe pământul Moldovei şi s-ar fi stabilit acolo. Căţeaua acestuia, Molda, ucisă de fiară, a dat numele principalului râu al regiunii colonizate, precum şi al viitorului stat - Moldova.

Bourul (boul sălbatic), a avut ca habitat zonele mlăştinoase, foarte frecvente în vremurile de demult, şi a dispărut încă în secolul XVI. Prima menţiune a acestuia ar putea fi în anul 1199, când comitele Laurencius a fost rănit la o vânătoare în Maramureş, pierzându-şi mâna dar salvându-l astfel pe regele Ungariei. Bourul a fost cel mai puternic şi periculos mamifer care a trăit în Maramureşul vremurilor istorice. Unele toponime îi mai amintesc numele şi azi: Izvoru Boului, Ţibău, Văile Tur (“tur” înseamnă bour) şi fostul sat Tursad.

Zimbrul (bizonul european), a dispărut din munţii Carpaţi în anul 1852.Pe la 1779, la Budeşti, este pomenit în documente Bud Mihoc Zimbrarul, care trăia din vânătoarea de zimbri (foarte rentabilă, deoarece sutele de kilograme de carne obţinute de la un exemplar, rezistau luni de zile fără a fi conservate în mod special, datorită calităţii propriei grăsimi). Ultimu zimbru care a fost văzut în Maramureş a apărut prin anii 1975, venind dinspre URSS-ul de atunci prin Munţii Maramureşului, fiind evadat probabil de la vreo crescătorie, şi care a fost braconat în zona Dragomireşti din munţii Tibleş.

Brebul (castorul) este un mamifer acvatic, dispărut din fauna Maramureşului probabil încă din secolul XVI, din cauza vânătorii excesive (datorită valorii ridicate a blănii). De la acest animal au rămas toponimele Breb şi Valea Breboaia. Nu ar fi exclus ca lacurile Morărenilor şi cele de la Hoteni să fie chiar rezultatul muncii castorilor existenţi aici cândva (care după cum se ştie efectuează impresionante lucrări acvatice, în scopul creării habitatului ideal, construind baraje, canale şi lacuri artificiale, cu ajutorul zăgazurilor din trunchiuri de copaci). 63

Valea Vişeului 66 Repedea 67 Vişeu de Jos 68 - 69 Vişeu de Sus Mocăniţa de pe Vaser 72 Moisei 73 - 75 Borşa

Cel mai frumos loc din România, Valea Vişeului, este locul unde râul Vişeu se varsă în Tisa. Se află la o distanţă însemnată de localităţile vecine (aproximativ 9 km faţă de Bistra şi 8 km faţă de Lunca la Tisa) ceea ce i-a făcut pe mulţi să exclame că Valea Vişeului este “Capătul Lumii” sau “Capătul României”.

Valea Vişeului - Repedea

Comună ucraineană situată pe DJ 187, la 14 km de Leordina(58km de Sighet), cu 4.800 locuitori şi un teritoriu întins pe 11.000 hectare.

Repedea Istoria comunei Repedea este strâns legată de numele întemeietorului ucrainean Ivan Krevan - de unde derivă şi denumirea ucraineană a localităţii “Krevei”. Prima atestare documentară a comunei Repedea datează din anul 1350. Comuna este aşezata în apropierea graniţei cu Ucraina, la confluenta râului Repedea (Kiroaia) cu râul Ruscova. Biserica ortodoxă de piatră (ridicată în anul 1901, pe locul unui lăcaş de lemn construit în 1769); cătunele Lujan-Hecica, Soloteana şi Lespedea de Sus, cu case tipic ucrainene, folclor, costume şi obiceiuri bine păstrate; rezervaţiile naturale Farcău şi Pop Ivan cu Poiana cu Narcise, zonele calcaroase, precum Piatra Moloşnaia sau Stnca Pietriceaua), stânele alpine şi lacurile montane, “văcăriştile” Pietriceaua şi Leba(mici cătune locuite vara de crecătorii de vite).

Legendele Munţilor Maramureşului

Repedea

O legendă spune că demult trăia pe aici un popor de uriaşi, numiţi “Călimani”. Aceştia smulegau copacii din rădăcini sau stâncile din munte, ridicau casele oamenilor pe care se supărau şi le zvrlâeau cât colo. Uriaşii fiind proşti, moroşenii i-au păcălit. făcăndu-i să se ducă în peşterile munţilor, unde au rămas până azi. Din când în când “călimanii” deschid câte o “poartă”(compusă dintr-o lespede de piatră situată pe vreo pajişte alpină sau într-un perete stâncos) şi duc oameni şi animale pe lumea cealaltă. Ei ar trăi şi azi în triunghiul munţilor Arşiţa-Tomnatecu-Farcău. În acel sector, prin anul 1900, pădurea a ars într-o singură noapte şi apoi vreme de 10-15 ani nu a mai crescut nici iarbă pe acele locuri. Acum, copacii răsăriţi în acel masiv nu au sevă, fiind strâmbi şi mici. În 1919, de pe muntele Farcău a dispărut o turmă de 300 de oi, doi ciobani şi câinii şi măgarii stânei. S-a lăsat un nor peste turmă, şi apoi s-a ridicat la cer, nemairămânând nimic, decât urmele copitelor oilor care s-au strâns speriate una în alta. În acel loc nici nu a mai crescut o vreme iarbă. În 1998 au avut loc mari alunecări de teren pe văile Cvaşniţa şi Soloteana, din Poienile de sub Munte, şi s-au auzit zgomote din străfunduri. La fel s-a întâmplat şi în 2002. La 22 februarie 2006, în curtea a opt gospodării din cătunul Blaz(Repedea), a “plouat” cu boabe de porumb găurite la mijloc, pe care păsările au refuzat să le mănânce. Boabele au apărut din senin, deşi n-a fost vreo ploaie sau furtună în acele zile, susţin localnicii. Lucru cert, valea Repedea ascunde un zăcământ de uraniu şi este singurul râu poluat natural din România (cu suspensii de mangan). Fapt dovedit, în ultimii ani mai mulţi copii din comuna omonimă s-au născut cu malformaţii.

Valea Vişeului- Vişeu de Jos

Vişeu de Jos Vişeul păstreză încă multe gospodării tradiţionale, iar bătrânii mai poartă costume populare.Centrul comunei are aspect de orăşel.

Pasul Huta 587

Valea Morii Cătun electrificat parţial, foarte autentic, prin care se poate ajunge în Poienile de sub Munte, pe un traseu rareori străbătut de turişti. Din zona gării se desprinde, spre vest, Valea Drăguiasa, deasemenea bine păstrată din punct de vedere tradiţional. La intrarea în comună, pe stânga, se remarcă o biserică nouă, de lemn şi un conac straniu. Tot la intrarea în comună, pe dreapta, se află o altă biserică de lemn, aflată în curs de edificare. În Vişeu de Jos locuiesc mai mulţi meşteri populari şi funcţioneză o serie de vâltori şi palincii. Aici este principalul centru de cojocărit din zona Vişeu-Ruscova, în care se lucrează pieptare de piele cu broderii policrome şi ţinte metalice.

Comună cu populaţie românească situată pe DN 18 la 55km de Sighet, cu 5.300 locuitori şi un teritoriu de 5.600 hectare. Meşteri populari Cazare

Vişeu de Jos

Valea Vişeului - Vişeu de Sus

Oraş situat pe DN18, LA 60km de Sighet, şi la 125km de Baia Mare, poarta de intrare pe Valea Vaserului, cu 16.800 de locuitori, plasat la altitudinea medie de 535m şi întins pe 44.300hectare. Muzeu Cazare Mocăniţa

Vişeu de Sus Fostă aşezare germană (colonizată în secolul XVIII), are un aer de oraş cu periferii profund rurale. Oraşul Vişeu de Sus, după cei mai mulţi autori de monografii, este atestat documentar din 2 februarie 1365. Această primă menţionare a Vişeului ca localitate apare în diploma regelui maghiar Ludovic de Anjou. După alţi autori, localitatea este atestată din anul 1549, cu denumirea de „Vişeul Nou” sau „Între Râuri”, fiind situată la confluenţa celor două râuri – nume întâlnit până la începutul secolului XX. În anul 1373 se marchează hotarul Vişeului cu Borşa, în anul 1385 apare Vişeul inferior (de Jos). Anul 1453 este anul în care Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi guvernatorul Ungariei, dăruieşte Vişeul celor 3 cnezi Ştefan, Petru Mândru şi Nan (Naşcu) cât şi fraţilor lor. Evoluţia actualului oraş începe după anul 1770, când se înfiinţează la Vişeu şi Borşa centre forestiere cu muncitori – colonişti ţipţeri – din Zips, aduşi la Vişeu din ordinul împăratului Iosif al II – lea al Austriei. În anul 1143 la Vişeu de Sus se stabilesc mineri din Saxonia şi înfiinţează exploatări de minereuri. În anul 1773 se înfiinţează la Vişeu un centru de exploatare forestieră, colonizat cu şvabi din Zips. Poveştile acestei etnii şi amintirile bătrânilor, ca şi documentele stau mărturie despre o viaţă grea, primitivă a acestor oameni în trecut. După anul 1868 maghiarizarea forţată i-a afectat mult pe ţipţeri, unii fiind nevoiţi la acea vreme să-şi schimbe numele cu altele de rezonanţă maghiară. Cu românii, ţipţerii au trăit în înţelegere, fiind uniţi, între altele, şi datorită sărăciei, nivelului scăzut de trai şi persecuţiilor stăpânirii străine. În Vişeu de Sus, exploatarea lemnului are o vechime care se confundă cu vechimea oraşului. Chiar şi legenda spune că în urmă cu poate mai mult de o mie de ani un tată şi cu fiul său s-au dus să taie lemne din pădure. Nefericirea a făcut ca un lemn să-l lovească mortal pe fiu. În memoria fiului său, tatăl a construit pe acest loc o biserică. În jurul bisericii s-au făcut mai apoi case şi astfel capătă contur o aşezare umană care s-a numit, la început, „Între Râuri”, pentru că se întindea între râul Vişeu şi Vaser, iar apoi i s-a spus Vişeu de Sus. Odată cu venirea coloniştilor germani se intensifică exploatarea pădurilor. Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, „corhănite” pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău şi Făina, iar de aici, formate în plute, erau duse pe apa Vaserului şi mai departe pe Tisa. Multe din obiceiurile coloniştilor ţipţeri au fost preluate şi de români. La pădure se lucra toată săptămâna, numai sâmbăta se cobora la vale, uneori pentru cei ce locuiau departe, perioada de lucru se prelungea la 2–3 luni. Butinarii (lucrătorii forestieri) dormeau în cabane numite „finlandeze”, aveau focul în mijloc, iar paturile erau aranjate radial pentru a se putea încălzi mai uşor şi pentru a-şi usca hainele pe timp de iarnă.

Valea Vişeului- Vişeu de Sus

Ţipţerii

Maramureşul a fost colonizat în secolele XIII - XIV, de către regii Ungariei, cu saxoni, care au fost cu toţii absorbiţi în masa dominantă maghiară.Câteva secole mai târziu, Imperiul Habsburgic a colonizat din nou cu germani regiunea.Germanii din Vişeu sunt denumiţi “ţipţeri”, după numele oraşului Zips din Bohemia, de unde provin cei mai mulţi dintre ei. Alţi nemţi, provenind din zonele, Salzburg şi Tirol din Austria, au fost aduşi de asemenea în secolul XVIII, la Sighet, Borşa, Câmpulung, Ocna Şugatag şi Coştiui, dar aceştia au fost asimilaţi aproape total în masa naţionalităţilor mai numeroase. Comunitatea germană din Vişeu este vie şi puternica, chiar dacă este una dintre cele mai izolate şi îndepărtate de patria mamă Vaterland.

Valea Vinului

Este unul dintre cele mai frumoase, puţin umblate şi pitoreşti locuri din Maramureş. Valea Vinului este denumită astfel datorită apelor minerale cu aspectul şi tăria carbogazoasă a vinului, şi nu pentru că în regiune ar exista podgorii. Pe vale există 27 de izvoare minerale, de toate soiurile, precum şi amenajări balneare semiabandonate. Spre capătul văii poate fi vizitată Biserica lui Grad, lăcaş de cult pitoresc, ctitorii de familia Grad în 1984, cu o suprafaţă de doar 6m2, în care se ţin slujbe o singură dată pe an, de Sfântul Ilie. În câteva puncte se pot face băi balneoclimaterice, în condiţii improvizate: la Băile Gaboroaiei, la Baia lui Corbanu, în ultimu loc aflându-se şi şapte căsuţe de camping, iar mai jos, la Băile Kulineak. 69

Valea Vişeului - Mocăniţa de pe Vaser

“Mocăniţa” de pe Vaser Este singurul tren industrial cu aburi din Europa rămas încă în funcţiune. Bazinul forestier al Vaserului, întins pe 40.000 hectare păstrează încă pe alocuri păduri neatinse. Pe valea acestuia există 85 de izvoare minerale, barajul de la Măcârlău (construit de austrieci în 1790 şi apoi refăcut în piatră în secolul XIX, folosit la plutărit), iazul minier Novăţ(care în anul 2000, a poluat accidental cu cianuri râurile Vişeu şi Tisa, până în Ungaria), cabanele de vânătoare Valea Babii şi Novăţ, urmele fostului spital militar din cel de-al doilea război mondial (grotă săpată în defileul Bardău), bisericuţa de lemn şi cimitirul militar german de la Făina, Valea Florilor (canion calcaros cu flori de colţ, extrem de sălbatic). Pe Vaser se practică pescuitul, vânătoarea, rafting-ul sau foto safari-ul (la cocoş de munte şi de mesteacăn, cerb sau urs). Amatorii de mineralogie pot identifica flori de mină în haldele de la gurile galeriilor de explorare geologică de la Novicior, Ivăşcoaia, Catarama şi Măcârlău.

Calea ferată pe care merge “mocăniţa” se întinde pe o lungime totală de 56km, pe Vaser (43km) şi pe afluenţii acestuia Novăţ şi Ştevioara. Linia ferată cu ecartament îngust (760mm) a fost construită în timpul războiului mondial. Şinele şi macazurile au fost construite în câteva uzine ale Imperiului Austro-Ungar, în perioada 1880 - 1914. iar cele trei locomotive folosite curent sunt model românesc “Reşiţa” - fabricate în anii 1950. Parcul feroviar mai include două vechi locomotive germane: “Krauss”, construită în 1921, şi una marca “O & K” din 1910, precum şi două vagoane de clasă construite pe la începutul secolului XX. În afara “Mocăniţei”, pe Vaser circulă sporadic şi alte vehicule pe şine (camioane, microbuze, locomotive diesel), aparţinând Poliţiei de Frontieră sau silvicultorilor. Linia este exploatată de firma de prelucrare a lemnului, cea care rulează şi vagoanele pentru turişti (întreaga garnitură putând fi chiar închiriată pentru evenimente deosebite).

Valea Vişeului- Mocăniţa de Vaser

Traseul străbătut de trenuleţul cu abur - care rulează cu maxim 10 - 12km/h este extrem de pitoresc, sălbatic, împădurit, linia trecând şi prin mici tuneluri. La fiecare câţiva kilometri, există staţii şi mici cabane forestiere, ori pichete grănicereşti. Turiştii pot înnopta în cabanele silvice sau de vânătoare, sau în cabanele turistice (şi căsuţe de tip camping) de la Făina sau Novăţ. Zona superioară a Vaserului, cea mai sălbatică şi curată, este rareori

atinsă de vizitatori, nu are semnal de telefonie mobilă şi nu deţine facilităţi turistice. Iarna, când zăpada e foarte mare, pe Vaserul superior se ajunge prin galeria minieră 23 August (6km lungime, cu o mulţime de ramificaţii, neluminată sau aerată), care face legătura între Catarama şi Baia Borşa. Ambele trasee sunt recomandate numai grupurilor foarte mici, cu spirit de aventură, şi însoţite obligatoriu de ghid localnic,

astfel se pot produce mari necazuri. Plecarea din Vişeu (de la altitudinea de 600m), în zilele de lucru, se face dimineaţa la 6,30 - 7 (există un singur tren pe zi), iar coborârea (de la capătul liniei - Comanu, aflat la cota 1.100m, unde se ajunge după 5-6 ore de călătorie, sau de la Făina, situată la 3-4 ore de mers) se face în cursul după-amiezii. “Mocăniţa porneşte din “gara mică” de pe Strada Carpaţi, aflată la 1,5km de centrul Vişeului. 71

Valea Vişeului - Moisei

Mare comună românească, situată pe DN18 (la 71km de Sighet), la ramificaţia cu DN17C (la 83 km distanţă de Bistriţa). Are 9.000 de locuitori şi un teritoriu de 11.200hectare. Deşi zona centrală este semiurbanizată, păstrează încă multe zone interesante din puncte de vedere etnografic (Izvorul lui Dragoş, Izvorul Negru, cătunele aflate la nord de râul Vişeu) şi câteva importante obiective turistice:

Monumentul Martirilor Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”

Moisei

Mănăstirea Moisei Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” de la Moisei este aşezată întrun cadru natural mirific, fiind situată la 3km de şoseaua DN17C. Începuturile celui mai vechi lăcaş monastic maramureşean, vieţuit neîntrerupt, coboară până în anul 1672. Biserica veche din lemn are pe o grindă gravat anul 1599, iar cea nouă de piatră, are o vechime de 100 de ani. În cadrul complexului reţin atenţia stâlpii de piatră ai Drumului Crucii, ridicaţi cu sute de ani în urmă. Centrul spiritual vreme de patru secole, Moiseiul a fost un renumit centru de pictură în secolul XVII. Monumentul Martirilor Este compus din 12 figuri antropomorfe de piatră, situate în cerc. Datorat sculptorului Vida Gheza, grupul statuar se află în apropierea DN 18 (KM 141), la ieşirea spre Borşa, fiind ridicat în amintirea a 31 de persoane împuşcate în 14 octombrie 1944, de către armatele horthyste aflate la retragere.Atunci fasciştii au incendiat întreg satul Moisei (circa 200 de case), babrbarie similară cu altele petrecute la Leordina, Trăznea. Vizavi de monument se află Casa Muzeu care expune mărturii referitoare la cei ucişi din cauza faptului că au dezertat din companiile de muncă forţată din Munţii Maramureşului.

Valea Vişeului- Borşa

Borşa Împrejurimile Borşei, cu peisaje mirifice, adăpostesc o serie de arii naturale deosebite (Rezervaţia Pietrosu Rodnei este protejată de UNESCO) şi o staţiune de iarnă. Complexul turistic Borşa este un loc ideal de petrecere a vacanţelor atât vara (se pot practica drumeţiile existând în acest sens poteci marcate) cât şi iarna stratul de zapadă menţinându-se până târziu în primăvara. Exista numeroase pârtii de schii de diferite grade de dificultate precum şi o trambulina naturală (113 m) pe care se pot efectua sărituri cu schiurile. Instalaţiile de transport pe cablu includ linii de teleferic şi teleschii ce leagă staţiunea cu vf. Runcu Stiolului (1611 m).

Biserica de lemn “Sf. Arhangheli” Monument istoric, a fost ridicată imediat după invazia tătărească din 1717 (când au ars ambele biserici vechi de aici) şi se remarcă prin cele două pridvoare suprapuse. În interior atrage atenţia valoroasa pictură datorată lui Zaharia Zugrav (datată 1765), cu o “Samariteancă) îmbrăcată în costum popular local, dar şi inventarul foarte valoros (un candelabru cioplit din cuţit şi câteva icoane pe lemn, vechi de sute de ani). Casa parohială din lemn, construită în 1769, a fost mutată de aici la Muzeul Etnografic din Baia Mare.

Oraşul, situat pe DN18, la 80km distanţă de Sighet şi 145km de Baia Mare (pe drumul spre Suceava, de legătură între Satu Mare şi Moldova), la 660m altitudine medie, are 26.900 locuitori şi se întinde pe 42.400 hectare. Mănăstire Sporturi de iarnă Meşteri populari Cazare

Biserica de lemn “Sf. Arhangheli” Borşa

Valea Vişeului - Borşa

Pasul Prislop (1414m), cumpăna apelor dintre Munţii Rodnei şi Maramureşului şi loc de belvedere, este situat pe DN 18. Aici se află un popas turistic - cabana Alpina şi mănăstirea Eroilor Neamului, aflată în curs de edificare. În luna august, pasul este locul organizării marelui festival “Hora de la Prislop”, reminescenţă avechilor sărbători pastorale. În apropiere de află câteva foste cimitire datând din primul şi al doilea război mondial, când linia frontului trecea pe creastă, locuri în care sunt înhumaţi mii de ostaşi maghiari, germani, români, ruşi, evrei. Pe piscul Ciungii Bălăsinii se află o groapă comună în care sunt înhumaţi 300 de evrei, asasinaţi de horthişti în primăvara anului 1943.

Pasul Prislop - vedere spre Munţii Rodnei

Pasul Prislop

Valea Vişeului- Borşa

Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Rea

Cascada Cailor

Rezervaţia se află în localitatea Borşa iar altitudinea medie la care se găseşte este de 1500 de metri. Delimitările sunt: în partea de Est pâraiele Fântâna şi Cimpoiasa iar în Vest , aici se află şi una dintre cele mai spectaculoase cascade din Carpaţi, aceasta este Cascada Cailor Aceasta este formată pe versantul nordic al Munţilor Rodnei, în apropierea statiunii turistice Borsa. Apa ce rezulta din topirea zăpezii şi din ploi se adună într-un circ glaciar şi de acolo se prăvăleşte spectaculos formând cascada în mai multe trepte cu cădere succesive de 40-20-40 de metri. Pentru a ajunge la cascadă telescaunul este o variantă, sau pentru amatorii de plimbări în natura există o poteca ce duce la ea. Este o rezervaţie unde predomină vegetaţia diversă cu multe specii rare, cât şi specii de animale. Întinzându-se pe suprafaţa de 50 hectare, Rezervaţia Piatra Rea este protejată în special pentru abundenţa exemplarelor de floare de colţ. Scopul administrării rezervaţiei este de conservare a habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice alături de biodiversităţii biologice. Pe teritoriul rezervației se găsesc numeroase specii rare: gușa porumbelului, păiușul, șopârlița, ghintura, mierea ursului, plante ocrotite: floarea de colț și bujorul de munte. Majoritatea zonei forestiere este formată din molid, întâlnindu-se într-un procent redus și brad, fag, paltin, frasin. Relieful este alcătuit din calcare cristaline, regăsindu-se astfel fenomene endo și exocarstice. 75

Valea Vişeului - Moisei

A fost înfiinţată în 1932 (fiind cea mai veche din Carpaţii nordici), pe o suprafaţă de 183 de hectare, şi extinsă în 1964 şi 1977 (când ajunge la 3300 de hectare), intrând sub protecţia UNESCO în anul 1979.

Rezervaţia Biosferei “Pietrosu Rodnei” Se întinde între văile Izvorul lui Dragoş şi Repedea, respectiv se la creasta principală până la limita pădurii dinspre Borşa, cuprinzând creasta Pietrosu, vârfurile adiacente şi golul alpin cu mai multe circuri glaciare, cu lacurile alpine Buhăescu (patru ochiuri de apă), Iezeru Pietrosu, Gropi, Rebra, cu cascade, peşteri, pereţi stâncoşi din calcare sau şisturi cristaline. Cota maximă atinsă în Rezervaţie este de 2303m (în vârfu Pietrosu). Vegetaţia se întinde pe trei etaje (alpin, subalpin şi boreal), şi numără o serie de specii andemice: opaiţul (Lichnis nivalis), crucea pământului, clopoţelul, rogozul alpin, zâmbrul, specii rare de muşchi, floarea de colţ, genţiana, bujorul de munte.

Fauna rezervaţiei include endemisme ca şoarecele de zăpadă şi şoarecele de mestecăn, cocoşul de munte şi de mesteacăn, acvila de stncă, tritonul carpatic, vipera, hermina, jderul de copac, ursul, lupul, cerbul, mistreţul. Cele mai importante mamifere ale golului alpin sunt marmota şi capra neagră colonizate relativ recent. Rezervaţia “Pietrosu Rodnei” este străbătută de o singură potecă turistică, recomandându-se parcurgerea acesteia fără ieşiri “în decor”, pentru a nu fi deranjate fauna şi flora. În Căldarea Iezer există o cabană meteorologică, una de pază şi un loc de campare, iar pe Faţa Pietrosului - “Casa Laborator”, accesibilă doar cercetătorilor stiinţifici.

Valea Tisei 78 - 79 Săpânţa Cimitirul Vesel 80 Câmpulung la Tisa 81 Bocicoiu Mare 82 Rona de Sus 83 Coştiui

V a l e a T i s e i - S ă p â nţ a

Celebră comună turistică situată la 18km de Sighet, cu 3.200 locuitori şi un teritoriu de 14.000 hectare. Renumită prin Cimitirul Vesel, Mănăstirea Săpânţa-Peri şi cadrul natural foarte frumos. Mănăstire Muzeu Cazare Camping Meşteri populari Sporturi de iarnă

uta

Săpânţa Localitatea este cunoscuta mai ales pentru Cimitirul Vesel: aici se afla aproape 800 de cruci de lemn pictate in culori vii, predominand albastrul deschis. Cimitirul Vesel din Sapanta, asa cum arata el azi, este opera mesterului Stan Patras care a inceput sa picteze crucile, in 1935. Ineditul acestui cimitir este diferentierea fata de majoritatea culturilor popoarelor, care considera moartea ca un eveniment foarte solemn, serios. Uneori, caracterul aparte a acestui cimitir a fost legat de cultura dacilor, a caror filosofie era bazata pe nemurire si pe ideea ca moartea era un motiv de bucurie, persoana respectiva ajungand intr-o alta viata, mai buna. Mănăstirea Săpânţa-Peri Lăcaşul, aflat la 1km de şosea în partea opusă Cimitirului, lângă râul Săpânţa, are biserica cu cel mai mare turn de lemn din lume: 75 de metri. Următoarele recorduri sunt deţinute de pagoda budistă din Sakyamuni(China), înaltă de 67m, Catedrala Svyato Voznesensky din Almaty(Kazahstan), înaltă de 66m. A fost construită în anii 1995 - 2003, de un grup de meşteri din Bârsana. Trunchiul de lemn pe care se sprijină turnul are înălţimea de 38m. Biserica este construită din bârne uriaşe de stejar secular, una dintre scările de acces fiind cioplită dintr-un singur copac. Turnul este acoperit cu peste 200.000 de bucăţi de şindrilă, iar crucile bisericii sunt poleite cu 4,5kg de aur. Construcţia se află pe malul Tisei şi fost realizată între anii 1998 şi 2003. Turla mănăstirii este vizibilă de la o distanţă de cinci kilometri peste Tisa şi poate fi admirată de românii din Transcarpatia, regiune a Maramureşului istoric rămasă în Ucraina. În prezent mănăstirea găzduieşte 6 măicuţe, stareţă fiind monahia Agnia Ciuban.

Mănăstirea Săpânţa-Peri

V a l e a T i s e i - C i m it i r u l V e s e l

Cimitirul Vesel “Din a me copilărie Caii mult mi-a plăcut mie Şi mi-a mai plăcut una La bufet la masă a sta Cu nevasta altuia.” Singurul cimitir din lume ale cărui epitafuri au tentă satiricoumoristică, cel fin Săpânţa, este considerat a fi creaţia meşterului popular Stan Ioan Pătraş. Conform datelor existente, primele cruci lucrate în stilul atât de cunoscut azi au fost cioplite între anii 1931-1935. Stan Pătraş a decedat în 1977, după realizarea câtorva sute de epitafuri în versuri, a unor renumite troiţe(trei se află în Săpânţa), a porţii de la intrarea în Cimitir, precum şi a multor piese de mobilier al căror colorit este dominat de “albastrul de Săpânţa”. În fond, acest “ţintirim” este renumit prin cele 800 de semne de mormânt cioplite în lemn şi pictate în culori vii, pe care sunt gravate

epitafuri interesante, în versuri, o adevărată cronică a satului, în care sunt descrise calităţile şi defectele oamenilor. Modelul acesta se spune că a fost preluat de Pătraş(cu excepţia culorilor patent propriu) din Slovacia, iar tradiţia satului aminteşte de alţi meşteri anteriori lui Pătraş (care încă nu pictau crucile), şi anume Toader a lui Daniş, respectiv Toader a lui Tomii Sâtariu. Azi, continuatorii operei lui Stan Ioan Pătraş sunt foştii săi ucenici, Dumitru Pop Tincu şi, înto oarecare măsură, Viorel Pop şi Vasile Stan Colţun. În anul 2006, cu fonduri de la Ministerul Culturii a început restaurarea Cimitirului Vesel, pentru a putea fi păstrat pentru posteritate.

Cel mai gustat epitaf rămâne dedicat unei soacre:

“Sub această cruce grea Zace beată soacră-mea Trei zile de mai trăia Zăceam eu şi citea ea Voi care treceţi pe aici Încercaţi să n-o treziţi Că acasă dacă vine Iar a fi cu gura pă mine Da aşa m-oi purta Că acasă n-a-nturna Stai aicea dragă Soacră-mea”.

Cimitirul Vesel

Valea Tisei - Câmpulung la Tisa

Comună maghiară aflată la 12km de Sighet. Are 2400 locuitori şi se extinde pe 3.300 de hectare. Vechiul oraş regal (supranumit Korona, şi atestat la 1329) retrogradat ulterior la rangul de sat, ascunde în pământ vestigii multimilenare (datând din paleolitic, epoca bronzului, prefeudalism).

Câmpulung la Tisa În Câmpulung se remarcă caii foarte frumoşi, un cartier tigănesc(la ieşirea spre Săpânţa, pe lângă calea ferată ce duce în Ucraina, pe dreapta, unde trăiesc rromi împletitori de nuiele şi cărămidari) sau fostele băi sulfuroase Benko, acum părăsite. În centru se ridică monumentul paşoptiştilor şi două statui de lemn(lucrate de sculptorul sighetean Istvan Balasz, una reprezentându-l pe fotbalistul Emeric Dembrovschi, născut aici). Biserica reformată de zid Biserica a fost construită din piatră între 1227-1336. Îmbină stilul romanic cu cel gotic timpuriu. În anul 1798 biserica a ars, în acelaşi an începând reclădirea ei încheiată în 1798. Acest fapt rezultă şi din inscripţia aflată pe bolta naosului: „Anno 1798 în timpul curatorului Koltsei şi a predicatorului Szenczi Joszef ”. În anul 1902 acoperişul bisericii şi a turnului, care era din şindrilă a fost înlocuit cu tablă zincată. În anul 1906 s-a mărit corul bisericii. Reparaţii şi renovări: 1927, 1951, 1958, 1964, 1970 (introducerea curentului electric), 1972, 1994 (renovare internă), 1997 (renovare externă), 1999 (montarea ciotornei), 2005. În biserică sunt 370 de locuri în bănci din care 70 în cor. Amvonul bisericii a fost construit din cărămidă, văruit şi vopsit. A fost construit în 1886 de către Kosa Marton, pe propria sa cheltuială. Coroana amvonului a fost construită în 1846 de către Kosa Istvan. Armoniul a fost cumpărat în anul 1886 cu 300 de forinţi de la firma lui Eder Antal Gyula din Budapesta. În turnul bisericii sunt două clopote. Clopotul mic a fost turnat de Papp Antal în 20 aprilie 1883 la Satu Mare. Cel mare a fost turnat de Honig Frederich din Arad în 1929.

Biserica reformată de zid

Valea Tisei- Bocicoiu Mare

Bocicoiu Mare Casa Pipaş (muzeu particular, înfiinţat în urmă cu peste 30 de ani, găzduieşte principala colecţie de arte frumoase a Maramureşului. Expune broderie, covoare vegetale, icoane pe sticlă şi lemn, pecetare, numismatică, heraldică. documente, hărţi, cărţi, mobilier, ceramică, porţelanuri şi valoroase piese de pictură, sculptură şi grafică. Soţii Pipaş sunt cei care au relansat, prin anii 1960, ţesutul covoarelor vegetale maramureşene, meşteşug pierdut după al doilea război mondial, şi care azi este în vogă, mai ales la Botiza. Satul Crăciuneşti, locuit de etnici ucrainieni, cu 1.500 locuitori, se află la 9km de Sighet. Aici se pot vedea fostele băi (cândva staţiune balneoclimaterică de interes local, cu ape sulfuroase şi iodurate), câteva case vechi de lemn, şi un interesant cimitir evreiesc. Biserică de piatră zidită în locul uneia de lemn (edificată în anul 1608 şi dispărută în perioada interbelică). Bocicoiu Mare, se mândreşte cu o biserică în stil baroc (edificată în secolul XIX, cu orgă), şi una de secol XVIII(fostă evanghelică, acum ortodoxă), cu ruinele vechiului pod de peste Tisa, câteva case vechi(tipic germane), şi un conac boieresc mult trasformat. Fosta casă de copii este acum abandonată, o parte a minorilor fiind îngrijiţi de o fundaţie americană care îşi are sediul aici. La 3km spre este se află Lunca Tisa, sat ucrainean cu aproape 1.000 locuitori, puţin cunoscut. Sunt vizitabile mai multe palincii, ruinele unui alt pod peste râul Tisa şi împrejurimile pitoreşti: sălbaticul defileu al Tisei de la Cuzi (în mijlocul căruia, pe malul ucrainean, se află fostul conac de vânătoare al prinţului Ferdinand al Austriei), cu rezervaţia Nacladovati. Pe o vale de lângă sat se pot recolta “diamante de Maramureş”, mineral extrem de rar. Biserica construită în 1906, păstrează o pictură murală reprezentându-i pe plutaşii de pe Tisa.

Comună situată pe DN18 (la 12km de Sighet) şi pe DJ 185 (CrăciuneştiBocicoiu Mare-Lunca la Tisa), cu 4.500 locuitori, extinsă pe 2.400 hectare, şi compusă din patru sate. Sporturi de iarnă Cazare

Pasul Huta 587

Bocicoiu Mare

Baia Mare Bationul MÄ&#x192;celarilor Turnul lui Ĺ&#x17E;tefan

Baia Mare

Municipiul Baia Mare, reşedinta judeţului Maramureş, este un important centru urban şi economic din nord-vestul României. Baia Mare are o populaţie de aproape 138,000 de locuitori (în 2002). Oraşul se află la o altitudine medie de 230 m şi este traversat de la est la vest de Săsar, afluent al râului Lăpuş. Mănăstire Aeroport Muzeu Meşteri populari Cazare

Pasul Huta 587

Baia Mare Este cel mai important centru urban din nord-vestul României, situat la poalele Carpaţilor Orientali. Oraşul a fost atestat documentar în anul 1329 şi s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15. În 1446 oraşul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, sub conducerea regelui maghiar Matia Corvinul (fiul lui Iancu de Hunedoara) oraşul este fortificat. Cele mai vechi aşezări în zonă datează din perioada paleoliticului superior. S-au descoperit şi semne ale şederii tracilor în epoca bronzului, iar ulterior regiunea a fost inclusă de Burebista în statul dac creat de acesta. Localitatea este atestată documentar pentru prima oară în 1329, ca şi Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Carol Robert. Un alt document important pentru istoria oraşului este cel emis la 20 septembrie 1347 de cancelaria regelui Ludovic I cel Mare de Anjou, prin care se specificau privilegiile localităţii. Totodată, documentul descrie pe larg modul de organizarea administrativă, modul în care se alegeau organele de conducere şi ce competenţe aveau, fiind o foarte importantă sursă pentru istoria localităţii. Ca şi recompensă pentru lupta dusă de Ioan de Hunedoara împotriva turcilor, regiunea Băii Mari a trecut în anul 1446 în proprietatea lui. El va dispune ridicarea Catedralei Sfântul Ştefan, din care în prezent se mai păstrează doar Turnul Ştefan. Bastionul Măcelarilor Turnul Măcelarilor, numit şi Bastionul Măcelarilor sau Turnul Muniţiei, a fost construit în secolulu al XV-lea ca parte a vechilor fortificaţii ale oraşului medieval. Se află în Piaţa Izvoarelor.

Bationul Măcelarilor

Baia Mare

Turnul lui Ştefan Turnul lui Ştefan este cea mai reprezentativă clădire din Evul Mediu din Baia Mare. A fost construit între anii 1446 şi 1468, la iniţiativa lui Iancu de Hunedoara, în intenţia construirii unei clopotniţe pentru Catedrala Sf. Ştefan, care a fost distrusă ulterior într-un incendiu şi nu mai există. Bastionul Monetăriei, alături de Turnul Măcelarilor, este una dintre puţinele urme ale vechii fortificaţii a oraşului. Muzeu de Mineralogie Muzeul găzduieşte o expoziţie desfăşurată pe 900 mp, în care sunt expuse peste 1.000 de eşantioane minerale, roci şi fosile. În depozitele instituţiei se află alte 15.000 de piese. Muzeul de Mineralogie din Baia Mare este cel mai mare muzeu regional din Europa, multe dintre exponate fiind considerate unicate mondiale şi valori de patrimoniu. Denumirea neoficială, culturală prin excelenţă şi unanim uzitată este Muzeul florilor de mină.„Floarea de mină este un eşantion mineral recoltat din subteran, monomineral sau format din mai multe minerale, posedând calităţi estetice deosebite datorită: concreşterii cristalelor, culorii, formelor, dimensiunilor de excepţie ale unor cristale componente, care în totalitate fac ca piesa să fie bine individualizată faţă de celelalte”. La parter, expoziţia de bază prezintă alcătuirea geologică a Nord-Vestului României, sistematica mineralelor hidrotermale şi zăcămintele de metale neferoase de pe rama sudică a munţilor Oaş-Gutâi, precum şi din Ţibleş şi zona Borşa-Vişeu. La etaj, spaţiul expoziţional cuprinde piesele cele mai impresionante, pline de poezie şi culoare, învăluite într-o muzică de ambianţă ce creează un sincretism imagine-melos propice desfăşurării unor acţiuni culturale de înaltă ţinută.

Cuarţ, Calcopirită

Turnul lui Ştefan

Sporturi Alpinism Biking Paragliding

S p o rt u r i

Sporturi practicabile Sporturile de masă care pot practicate în Maramureş sunt: fotbalul, tenisul, baschetul, voleiul şi handbalul, asta mai ales în oraşe şi staţiuni, pe terenuri amenajate sau în săli de sport dar şi în aşezările rurale, în condiţii improvizate. Alpinismul Se practică în zona Borşa (la Piatra Rea, Piatra Băiţei, Uliţa de Piatră), pe Vaser, pe Valea Socolău sau la stânca Moloşnia(valea Repedea) din Munţii Maramureşului, la Piatra Goală, Piatra Tisei, Cheile Tătarului, Piatra Săpânţei şi Piatra Şoimului din Munţii Igniş, pe stâncile din masivele Lăpuş şi Ţibleş. Cele mai optime locuri pentru practicare acestui sport rămân Creasta Cosoşului si vârful Igniş din munţii Gutâi , unde există câteva zeci de trasee pitonate.

Baia Sprie - alpinism

Speologie

S p o rt u r i

Speologie Speologii îşi pot exercita hobby-ul în avenele Piatra Rea(106m adâncime) şi Peştera Izei(cea mai mare din Maramureş, 2400m lungime, 170 adâncime, cu un râu subteran şi o cascadă înaltă de 20m) din Munţii Rodnei, în avenul Izdocinâi, Peştera cu Lapte, Peştera Comorii şi Peştera din Geamănu(cea mai frumoasă din regiune), situate în Munţii Maramureşului. Înotul Se practică la ştrandurile Ocna Şugatag, Coştiui şi Sighetu Marmaţiei, în râurile Iza, Mara, Cosău, Ruscova, Vaser şi Vişeu, iar rafting-ul şi canoeingul(recomandate primăvara) pe Vaser - de la Măcârlău în aval, Ruscova - începând de la Gura Ricii, râurile Iza, Mara, Vişeu, Săpânţa. Biking Iubitorii de biking dispun de multe trasee, cele mai pitoreşti fiind drumurile montane, judeţene şi forestiere. Rambleele fostelor căi ferate de la Sighetu MarmaţieiOcna Şugatag, respectiv FereştiMara-Runcu-Leordina-Poienile de sub Munte-Gura Ricii şi Sighet-Coştiui, acum transformate ăn drumeaguri de ţară, sunt defapt piste de biking de o deosebită frumuseţe. Off road driving Off road driving-ul, enduro, motocrosul şi dirt trak-ul, utilizează ocazional drumurile forestiere din Munţii Igniş, Văratec şi Ţibleş, traversări între râurile Iza şi Vişeu sau drumurile forestiere din Munţii Maramureşului.

Peştera Izei - stalactite

S p o rt u r i

Paragliding Paragliding-ul se practică în mai multe zone optime: Vârful Ţibleş(coborâre de 1200m) Măgura Budeşti(500m) Vârful Pietrosu Rodnei, Piatra Rea, Gargalău, Bătrâna,. Schi Iubitorii de schi au la dispoziţie pârtii în zonele Borşa Complex (unde, în zonele Ştiolşi Puzdrele, zăpada persistă până la început de mai), Izvoare, La Icoană-Cavnic, Şuior şi Mugoşa(toate cinci punctele fiind dotate cu instalaţii de trasport pe cablu, ultimele trei aflându-se imediat la sud de limitele Maramureşului istoric), acestea adresându-se şi amatorilor de snowboard, sanie. Un loc ideal pentru amatorii de schi fond este zona CearcănuFântâna Stanchii-Prislop din Munţii Maramureşului. Pescuitul Pescuitul se poate practica la păstrăv şi lipan în bazinele Vaserului, Ruscovei, pe Ţibău, Baicu, Săpânţa iar cel de lostriţă pe râul Tisa. Alte specii de interes piscicol pot fi capturate pe lacurile Ţepliţa şi Ocna Şugatag, precum şi pe râurile Mara, Cosău, Iza, Tisa. Vânătoarea Sepractică în toate zonele montane şi deluroase. Rezultate bune pot fi obţinute la cerb, mistreţ, urs, cocoş de munte, căprior, râs, iepure, vulpe.

Paragliding

Drumeţia Este cel mai comun sport practicat în Maramureş, care se practică oriunde şi oricând, regiunea fiind înţesată de o imensă reţea de poteci, marcate turistic.

R e f e r i nţ e F ot o g r a f i c e

Acreditări Fotografiile din interior aparţin: www.flickr.com www.wikipedia.ro www.turismland.ro www. trekearth.com www. travel.webshots.com www. sighet.ro www. sabin.ro www. maramuresh.wordpress.com www. maramures.it.home.e.pl www.panoramio.com www.infotravelromania.ro www.radulazar.blogspot.com www.wordpress.com www.fotografescu.ro www.dumitru.lucian.free.fr www.badorgood.com www.adypetrisor.blogspot.com www.4.bp.blogspot.com www.fotonud.ro www.fotomaramures.ro www.e-maramuresul.blogspot.com www.emaramures.ro www.dpreview.com www.dorinsalajan.blogspot.com www.diasomogyi.com www.deviantart.com www.descopera.ro www.criserb.com www.cjmaramures.ro www.blogprinvizor.ro www. alkzik.wordpress.com www.adypetrisor.ro www. 2.bp.blogspot.com

Textul este preluat din: - “Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” Editura LIMES - www.wikipedia.ro

ROMÂNIA Descope’Ro Turismul în România România dispune de un potenţial turistic de o mare complexitate şi valoare turistică, recunoscute pe plan mondial. Poziţia geografică îi conferă României trei componente naturale definitorii în structura peisagistica şi a teritoriului, care conturează parţial şi potenţialul turistic al ţării: Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră cu fâşia de litoral. Funcţia de tranzit turistic este data de aşezarea sa, România asigurând legătura dintre ţările Europei Centrale, Nordice şi Estice cu cele din sudul continentului şi din Orientul Apropiat şi mijlociu. Reţeaua de drumuri europene cu cele 7 artere rutiere şi doua coridoare europene (IV şi IX) magistralele feroviare şi fluviul Dunărea (coridorul VII), prin legăturile ce se stabilesc între ţările continentului evidenţiază poziţia geopolitica a României în bazinul Marii Negre. Cu toata diversitatea reliefului şi a structurii geologice teritoriul României este unitar constituit, printr-o îmbinare armonioasa, proporţionala şi simetrica a marilor trepte de relief, care circumscriu ca un vast amfiteatru în jurul Podişului Transilvaniei (munţi, dealuri subcarpatice şi podişuri, câmpii, litoral marin şi delta fluviala). Acestor mari unităţi de relief le corespund diverse tipuri de roci,nuanţe de clima şi specii floristice şi faunistice, râuri şi oglinzi de ape, care dau o mare varietate peisagistica şi reprezintă totodată, importante resurse, care stimulează şi polarizează diferite activităţi turistice. Colecţia de reviste Descope’Ro propune Descoperirea şi Redescoperirea României. şi tot odată promovarea turismului. Colecţia se adresează: tinerilor pentru îmbogaţirea cunoştinţelor turiştilor din ţară şi mai ales de peste hotare publicului larg, pasionat de ştiinţă, turism sau aventură companiilor de turism

Colecţia Descope’Ro

Maramureş

Bucovina

Crişana

Transilvania

Moldova

Banat

Oltenia

Muntenia

Dobrogea

ROMÂNIA

România e o ţara frumoasă, cu locuri pline de farmec, privelişti fascinante şi oameni dintr-o bucată. Nu ne ajunge o viaţă întreagă să-i epuizăm minunăţiile. Din păcate pornind să-i batem cărările, mulţi dintre noi suntem tentaţi - din lipsă de timp, din neatenţie - să trecem cu privirea peste mult prea multe lucruri, care par, la o primă vedere, ‘‘neinteresante’’.

Maramureşul este, după cum grăieşte o doină din bătrâni, ‘‘ţară veche, cu oameni fără pereche’’. Satele moroşenilor sunt unice în România. An de an, ele sunt invadate de turiştii aflaţi în căutarea atmosferei arhaice şi pitoreşti a vremurilor de odinioară. Toti vor să vadă măiestrele porţi şi biserici maramureşene din lemn, să asiste la vechi sărbători, precum Tânjaua de pe Mara şi Ruptul Sterpelor, să bea horincă şi să mănânce slană groasă de trei degete, să admire costumele populare ale sătenilor, să se plimbe cu mocăniţa pe Valea Vaserului, să ajungă la Cimitirul Vesel de la Săpânţa...