De la înfundatura la intrare. Locuri ale Bucureștiului cotidian

Proiect cultural

De la Înfundătură la Intrare Locuri ale Bucureștiului cotidian

Editura Universitară „Ion Mincu” București, 2016

Coordonator: Ana Maria Zahariade Texte: Ana Maria Zahariade, Irina Popescu (Calotă), Radu Tudor Ponta, Mihaela Criticos, Ruxandra Nemțeanu, Ana Maria Hariton, Adriana Stroe DTP / grafică copertă: Miruna Stroe

Expoziție (2014): Ana Maria Zahariade (coord.), Irina Popescu (Calotă), Radu Tudor Ponta, Mihaela Criticos, Ruxandra Nemțeanu, Ana Maria Hariton, Adriana Stroe, Ioana Alexe, Monica Lotreanu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României De la înfundătură la intrare : Locuri ale Bucureștiului cotidian Miruna Stroe, Irina Popescu (Calotă), Radu Tudor Ponta, ... ; coord.: Ana Maria Zahariade. - București : Editura Universitară “Ion Mincu”, 2016 ISBN 978-606-638-156-7 I. Stroe, Miruna II. Calotă, Irina III. Ponta, Radu Tudor IV. Zahariade, Ana Maria (coord.)

72(498 Buc.)

© 2016, Editura Universitară „Ion Mincu”, Str. Academiei 18-20, sect.1, București Cod 010014, tel. +40.21.30.77.193 Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această publicație nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă prin orice mijloace de natură electronică, mecanice, de copiere, înregistrare sau alte forme fără permisiunea prealabilă a editurii.

Cartea a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România din Timbrul Arhitecturii.

Cuprins De la înfundătură la intrare.

Locuri ale Bucureștiului cotidian

7

De la „înfundătură” la „intrare”: legislație, teorie și practică, 1831-1939

16

Elemente pentru o tipologie

60

Strada Finlanda

79

Intrarea Vasile Păun (fostă intrarea Ursulețului)

89

Aleea (parcelarea) Suter

106

Intrarea Armașului

118

Intrarea Vermont

128

Intrarea Dacilor

136

Intrarea Nicolae Iorga

141

Intrarea Costache Negri

145

Inventarierea fundăturilor din București.

Metodă și surse.

156

Lista fundăturilor din București și tabel sintetic de date

158

De la Înfundătură la Intrare 7

De la înfundătură la intrare. Locuri ale Bucureștiului cotidian

felul lui, locuri care s-au așezat în timp și i-au îmbogățit imaginea cotidiană. Le mai observăm? Ne mai bucură? Mai avem ceva de aflat de la ele, noi-locuitorii orașului sau noi-arhitecții?

Sub acest titlu deschideam în 2014, la Casa Mincu OAR, o expoziție despre fundăturile bucureștene1. Expoziția, cercetarea care a precedat-o, precum și organizarea dezbaterilor din jurul ei au constituit prima parte a proiectui cultural „Fundăturile bucureștene – cercetare tipologică şi valorificare a patrimoniului urbanistic bucureştean”, finanțat din Timbrul Arhitecturii – Ordinul Arhitecților din România – martie 2013.

Nu prezentăm locuri dispărute, ci locuri care trăiesc și în care se trăiește. Vă invităm să priviți Bucureștiul cotidian printr-o «formă urbană» a cărei frecvență neașteptată ne îndreptățește să credem că a dat orașului un caracter aparte, o pulsație specifică și adesea fermecătoare.

Textele adunate în acest volum fac obiectul celei de a doua etape a proiectului.

Volumul a luat naștere din cercetarea istorică și morfologică pe care acest proiect a catalizat-o, dar și dintr-o anumită stare de spirit pe care am rezumat-o în prezentarea expoziției și care a subîntins întregul proiect: Trăim în București, îl locuim, îl străbatem zilnic, dar nu-l vedem întotdeauna. Plăcerea locurilor se rătăcește în agitație, privirea se împiedică în trotuarele desfundate sau ocupate de mașini, frumusețea caselor dispare sub tencuieli scorojite, pitorescul se ascunde sub luciu ieftin sau e distrus de buldozere. Și totuși, dincolo de clădirile reprezentative ale orașului, există și alte locuri unde ar merita să ne oprim și pe care le-am putea privi mai îndeaproape: locuri banale, dar prin care orașul răsuflă în 1 Expoziția a fost itinerată la Muzeul Național al Municipiului București, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, Etnovember – Brașov și Universitatea Spiru Haret.

În această stare de spirit, care sperăm că îi tulbură pe cât mai mulți bucureșteni, întâmplarea ne-a scos în față o publicație neașteptată, despre un anumit tip de spații urbane numite mews, spații nespectaculoase în sine, dar care fac parte din identitatea la scară domestică a Londrei. Se numește The Mews Of London: A guide to the hidden byways of London’s past (de Barbara Rosen și Wolfgang Zuckermann), iar o societate imobiliară londoneză o finanțase și o distribuia rezidenților din astfel de mews.

Evident, volumul avea rol comercial (de publicitate a locuirii în acele spații), dar mai interesantă era calitatea volumului pe care societatea imobiliară îl oferea gratuit. Cu un număr de 144 de pagini, era o adevărată carte de istoria arhitecturii.

Rezidenții aflau din volum cum au luat ființă și au evoluat mews-urile în paralel cu istoria orașului, că au început să fie valorizate pentru locuirea modernă și că reprezintă un atu identitar al orașului, găseau analizate morfologic câteva mew‑uri

8 Locuri ale Bucureștiului cotidian

«exemplare», urmate, desigur, publicitatea pentru noile amenajări pe care societatea le scotea pe piață. Și toate acestea într-o formă de cea mai bună calitate grafică care, alături de calitatea științifică, te putea pune pe gânduri: un «proiect cultural» în toată regula, făcut cu pragmatism britanic! Și mai mult ne-a pus pe gânduri asemănarea, în termeni de atmosferă, dintre mews și «fundăturile bucureștene» – pentru că nu există nicio asemănare între destinele lor urbane, din păcate. Mews sunt niște străduțe, adesea închise la un capăt, prin care se făcea accesul la «serviciile» – grajdurile, parcările echipajelor și locuințele pentru servitori – aferente rezidențelor luxoase georgiene și victoriene, înșiruite la străzile principale. Mews se găsesc astfel puțin ascunse, «semi-private», retrase față de strada publică, în interiorul parcelărilor cu frumoase terraced houses tipice Londrei (și lumii anglosaxone). Construite în majoritate între secolele al XVII-lea și al XIX-lea, ajung inutile, uneori cad în paragină și chiar dispar, odată cu schimbarea epocii, pentru a dobândi o nouă viață când li se descoperă potențialul de locuire și de pitoresc. Am aflat mai târziu că potențialul lor a fost descoperit de pilotul de curse Antoine Lurot, fondatorul lui Lurot Brand, finanțatorul cărții și o autoritate în materie de locuințe moderne în structuri vechi. Acum își schimbă statutul și fac obiectul unor benefice operații de remodelare, care se bucură de succes evident. Cartea pe care

întâmplarea ne-a scos-o în față făcea parte din acest destin și strategia lui.

Din 500 de mews documentate în carte, în 2015 existau 433 de mewsuri originale care sunt puse pe rând în valoare2.

Aveam să aflăm în timp că astfel de inițiative nu sunt unice. O căutare superficială pe Google ne dezvăluie atât alte astfel de publicații, cât și diverse site-uri (mai mult sau mai puțin interactive) menite să pună în lumină calitățile, caracterul aparte și sensul pentru viața citadinilor a unor spații urbane ascunse, uitate, insuficient băgate în seamă. Ele nu se referă numai la Londra sau la Anglia, ci și la New York sau la mari orașe canadiene, în fine, acolo unde acest tip de formă urbană s-a dezvoltat, iar arhitecții și istoricii atrag atenția asupra lor, în diverse forme și grade de detaliere. Și să nu uităm că orașele implicate au deja un renume consacrat – Bucureștiul are cu atât mai mare nevoie de o astfel de inițiativă!

Atât tipul de publicații cât și site-urile despre care am vorbit țintesc explicit în două direcții. Pe de o parte, invită la cunoașterea unor locuri mai puțin evidente ale orașului, la plăcerea acestei cunoașteri și la o trăire mai bogată a vieții urbane. Pe de altă parte, îi fac atenți pe investitori/promotori că este rentabil să se orienteze în această direcție, spre folosul tuturor al lor, al locuitorilor și al orasului.

2 De exemplu, https://everchangingmews.com/ mews-list/ accesat 15 iunie 2016.

De la Înfundătură la Intrare 9

De altfel, nu ar fi prima oară când gândirea urbanistică vine în întâmpinarea construcției private altfel decât prin intermediul unor reglementări. Această adresare proactivă către promotori a fost și este foarte frecventă în literatura profesională americană, dar nu numai, și au rezultat de aici idei care au fost prelucrate apoi multă vreme în întreaga lume. Ca să dau numai un exemplu, «teoria unității de vecinătate» a lui Clarence Perry (1929), care a făcut obiectul reflecției urbanistice în toată Europa, a pornit pragmatic de la o recomandare în ajutorul promotorilor privați americani.

Mai mult ca oricând în acest moment al globalizării liberale incisive, gândirea urbanistică și gestiunea orașului trebuie să-și propună medierea operativă între interesul public – al orașului ca experiență semnificativă și ca prilej de satisfacție a locuitorilor – și cel al succesului financiar privat.

Proiectul «fundăturilor bucureștene» s-a constituit în acest sens «operativ»: este o observare a Bucureștiul printr-o «formă urbană» a cărei frecvență neașteptată ne îndreptățește să credem că a dat orașului un caracter aparte, o pulsație specifică și adesea fermecătoare, o «formă urbană» care merită să fie pusă în valoare și în care s-ar putea probabil investi mai eficient și mai inteligent decât în ansamblurile rezidențiale care se multiplică generic, fără să aducă un surplus culturii urbane și imaginii orașului.

În acest sens au fost orientate expoziția și traseele ghidate din 2014. Cititorii le pot revedea prin paginile acestui volum. În același sens a fost concepută și aplicația pentru telefoane mobile, care pune la dispoziția publicului un instrument interactiv, atractiv și ușor de folosit, capabil de a pune în valoare aceste forme urbane și de a înlesni orientarea și accesul la informație – în final, un instrument prin care ne putem iubi orașul.

Volumul de față, care încheie pentru moment proiectul, este și el la fel orientat. Volumul se adresează nu numai «profesioniștilor edificării» (arhitecți, urbaniști, administratori ai orașului și promotori imobiliari), ci și publicului larg – poate în mod special celor care locuiesc în «fundături bucureștene». *** «Fundătura bucureșteană» este un spațiu al locuirii care s-a conturat și consolidat în modernizarea orașului, pe parcursul secolului al XIX-lea și prima jumătatea a celui următor.

Am identificat până acum peste 150 de fundături, edificate de-a lungul unei perioade de circa un veac, între mijlocul secolului al XIX-lea și cel de al Doilea Război Mondial, cu forme și valori arhitecturale diverse. Despre ele este vorba în acest volum, iar narațiunile lor se conturează în mai multe feluri.

Recomandăm cititorului să înceapă lectura cu harta fundăturilor bucureștene, pentru a cuprinde dintr-o privire frecvența și densitatea

10 Locuri ale Bucureștiului cotidian

acestei forme urbane în oraș și pentru a-i intui istoria3. Harta este completată cu o lista în care fundăturile identificate, organizate în ordine alfabetică, sunt completate cu date privind: denumirea actuală, denumirea anterioară, carourile cadastrale din Planul topografic al Municipiului București, 1991 (sc.

1/500), precum și o propunere de încadrare temporală. Aceasta din urmă a putut fi apreciată cu exactitate numai în cazurile pentru care am găsit documente care să o confirme. În situațiile în care cercetarea nu a reușit să identifice documente relevante, încadrarea temporală a fost aproximată pe baza comparării informațiilor din planurile istorice succesive ale orașului (1846, 1852, 1875, 1895-99, 1911, 1924, 1934, 1935, 1941, 1943 și 1991) și a fotogrametriei din 1927. În acest caz au fost stabilite intervalele de timp în care fundăturile au apărut.

Toate aceste date au fost însoțite de o bogată documentare fotografică, realizată în mod special de Aurel Stroe, dar și de ceilalți membri ai echipei.

Din păcate, numai o mică parte a acesteia a încăput în volum.

Ca formă urbană, fundătura nu este o invenție locală: cuvintele impasse, cul-de-sac, close, blind alley, vicolo cieco, Sackgasse, Stichstrasse ne spun că poate fi întâlnită în multe orașe europene ca produs al modificărilor țesutului urban. La începutul anilor 1900, teoria engleză a orașului-grădină 3 În expozițiile de la Casa Mincu și de la Muzeul Național al Municipiului București, această hartă ocupa pardoseala primei camere.

o propune în proiect sub numele de close, ca spațiu al comunității de locuire și al esteticii pitorescului, dar în afara orașului modern și în opoziție cu el. Relativa originalitate a Bucureștiului stă în faptul că aduce fundătura pretutindeni în oraș, la început de nevoie (legată de densificarea construitului), apoi reconsiderând-o treptat ca instrument al modernizării orașului.

Mai mult sau mai puțin întâmplătoare sau strict funcțională la început, «fundătura» s-a impus treptat reflecției arhitecților și edililor, reconsiderată și rebotezată în consecință în literatura de specialitate a vremii: reglementările urbane o evacuează peiorativ, ca înfundătură, în 1878 (chiar și dacă funcțional necesară ca alee), pentru a o recomanda ca intrare în 1935.

Din punctul nostru de vedere, această schimbare denominativă – care dă și titlul volumului – vorbește despre o anume eficiență instrumentală a fundăturii pentru construcția orașului modern, despre conștientizarea unor calități estetice și de viață urbană rezultate din experiență și despre afirmarea lor graduală în gândirea urbanistică. Este voba despre un parcurs conceptual și legislativ dezvoltat pasionant în studiul Irinei Popescu (Calotă) și susținut de remarcabile documente de arhivă inedite. Printre acestea, documentele de arhivă privitoare la Intrarea Sihleanu i-au furnizat autoarei interesante argumente. În afara interesului istoric în sine, studiul evidențiază un fapt esențial

De la Înfundătură la Intrare 11

și anume că, deși fundăturile au apărut în directă legătură cu periferia bucureșteană și ca o consecință directă a unei conformări specifice a terenurilor mărginașe, astăzi ele ne apar ca o caracteristică puternică a zonei centrale a orașului. Deci studiul lor este cu atât mai semnificativ pentru orașul actual.

fragmente urbane coerente. În fine, studiul se referă și la construcțiile care dau formă fundăturilor pentru a pune în discuție măsura în care arhitectura lor poate fi definitorie pentru particularitățile lor sau în ce măsură locuințele din fundături sunt piese curente ale orașului simplu aranjate în alte moduri.

Marea varietate formală a celor peste 150 de fundături bucureștene le face mereu originale și le personalizează ca spații ale locuirii. Pentru a ajuta la definirea mai riguroasă a unei forme urbane ale cărei varietăți pot fi deconcertante, Radu Ponda prezintă, în articolul Elemente pentru o tipologie, o încercare de geometrizare după câteva criterii. Astfel, autorul privește mai întâi situațiile care au condus la apariția și, ulterior, la dispariția fundăturilor, pentru a se referi apoi la forma lor fizică, considerată atât din perspectiva domeniului public și a legăturilor cu circulațiile carosabile sau pietonale ale «orașului mare», cât și din punctul de vedere al parcelării sau al fondului construit. Acest demers permite aspectelor referitoare la folosirea spațiului fundăturilor să îmblânzească geometria criteriilor de clasificare solide pentru ca din această chestionare să reiasă distinct importanța formei urbane proiectate, față de avantajele pe care le dă simpla retragere din pulsul orașului. Sunt subliniate în mod special acele tipuri de spații «asumate», unde formele construite ale fundaturilor și prezența unor opere de artă publică trădează intenții clare de configurare a unor

Mai degrabă decât o clasificare dură, acest demers a condus la sublinierea acelor puncte de legătură cu alte forme urbane apărute de-a lungul istoriei Bucureștiului și la chestionarea dimensiunii fragmentului urban care permite strângerea laolaltă și rezolvarea împreună a problematicilor arhitecturii și urbanismului. Această scară aparte a fundăturilor este deopotrivă trăsătura distinctivă care le recomandă în mod esențial ca spații ale locuirii, chiar dacă – sau poate tocmai pentru că – forma urbană pare să sprijine un alt ritm al vieții.

Fundătura este locul în care locuirea se retrage față de oraș/stradă într-o oarecare intimitate. Se crează astfel un fel de spațiu tampon, deschis liber spre viața străzii, dar și ferit de ea; uneori chiar ascuns, dar niciodată închis.

Ea se constituie într-un spațiu cu o personalitate distinctă față de stradă, la imaginea căreia participă; devine un «ornament» al străzii și, finalmente, al orașului.

Faptul că fundătura încetinește ritmul face ca detaliile locuirii și ale arhitecturii pe care o adăpostește să capete altă prezență și să devină mai vizibile. De altfel, unele fundături

12 Locuri ale Bucureștiului cotidian

sunt chiar admirabile simeze stilistice și tipologice: neoromânești, eclectice, moderniste, cu case individuale sau imobile, mai dense sau mai laxe, mai minerale sau mai înverzite...

Câteva astfel de fundături, prețioase «expoziții» de valoare arhitecturală, au fost documentate în mod special în cadrul proiectului, iar poveștile lor arhitecturale se găsesc în volum, cu grade diferite de detaliere.

Dintre fundăturile din secolul al XIXlea, ne-am oprit asupra Aleii Suter (Ruxandra Nemțeanu) și Intrării Costache Negri (Ruxandra Nemțeanu și Irina Popescu).

Volumul privilegiază însă fundăturile «moderne», construite în secolul al XX-lea în număr considerabil și în centrul orașului, la al cărui caracter contribuie substanțial. În plus, întâlnim în multe dintre aceste fundături opere ale unora dintre marii arhitecți ai perioadei.

Cercetarea morfologică a acestor fundături, consemnată în volum, este în mare parte inedită, dar pentru cele moderniste autorii au făcut apel la documentația dobândită cu prilejul unui proiect anterior, Despre modernism. Intrarea interbelică bucureșteană – o ieșire din anonimat, proiect desfășurat în Departamentul de Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului din Universitatea noastră și de care unii dintre membrii echipei noastre de cercetare nu sunt străini4. Le 4 București, 2005-2006 expoziția Despre modernism. Intrarea interbelică bucureșteană – o ieșire din anonimat, susținută de Universitatea

mulțumim colegilor noștri cu acest prilej.

Dintre fundăturile cu pregnant caracter modernist au fost analizate Intrarea Vasile Păun, fostă Ursulețului (Ruxandra Nemțeanu), Intrarea Vermont (Ana Maria Hariton), Intrarea Dacilor și Intrarea Nicolae Iorga (Adriana Stroe), intrarea Finlanda (Mihaela Criticos și Irina Popescu). Excepție de la expresivitatea modernistă cu îndulciri Art-Déco a acestora face intrarea Armașului (cercetată de Ana Maria Hariton) care se situează stilistic mai aprope de căutările naționale altoite pe o concepție spațial volumetrică modernă.

Indiferent însă de alura arhitecturală, de prospect, de înălțimea fronturilor, chiar și de vechime, fundăturile pot fi văzute ca intarsii ale unei domesticități discrete în rigoarea logicii orașului.

De la înfundătură la intrare, le putem înțelege ca pulsație a spațiului bucureștean, ca supape ale agitației străzii, dar și ale scării urbane care se îmblânzește în domestic fără ca aceasta să însemne neapărat scăderea înălțimii. În ultimă instanță, experiența directă a fundăturilor este definitorie; ele reprezintă permanent «un îlot de connaissance» în anonimitatea străzii, de unde derivă și senzația de relativă de Arhitectură și Urbanism «Ion Mincu» și Ambasada Republicii Federale Germania. Echipa de cercetare a fost alcătuită din studenți de anul VI la UAUIM, îndrumați de Irina Tulbure, Alexandru Găvozdea și Radu Ponta și coordonată de prof.dr.arh. Hanna Derer.

De la Înfundătură la Intrare 13 Unde găsim Sufrageria Urbană?

Ce este Sufrageria Urbană?

Este un proiect-eveniment prin care anumite tipuri de spații publice sunt activate temporar, printr-o amenajare ce mimează un spațiu familiar, privat, în care socializarea este firească.

În cele mai neașteptate locuri din București: străzi, fundături, piațete. În spații urbane care prin natura lor ar trebui să apropie oamenii, însă nu o pot face fie pentru că sunt ocupate de obiecte “intruse” (mașini, panouri publicitare, construcții temporare), fie pentru că sunt necesare și alte intervenții (în afară de eliberarea lor) pentru a le face să devină un mediu al socializării.

De ce Sufrageria Urbană?

Printr-o intervenție temporară atragem atenția asupra unor spații ale orașului pe care ni le-am putea apropria permanent.

Ce se întâmplă în Sufragerie?

Exact ce se întâmplă acasă atunci când ai mulți musafiri (cu diferența că oricine este invitat :), spațiile urbane fiind prin excelență ale tuturor): stai de vorbă, bei un ceai, joci board games. Pentru asta, există un mobilier de bază: canapea, măsuță de cafea, fotoliu, masă cu scaune.

Unde a fost Sufrageria Urbană?

Sufrageria Urbană a avut prima si a treia ediție în Intrarea Vladimir Streinu (iarna și primăvara). Scopul primei ediții a fost exemplificarea proiectului.

Acestă ediție ne-a determinat sa cautăm să reluăm experimentul în Intrarea Vladimir Streinu primăvara.

Ce trebuie să fac ca să particip?

Trebuie să vii de acasă cu un obiect pe care nu-l mai folosești sau pe care pur și simplu vrei să-l dai mai departe, căruia îi poți atașa și o poveste. Cu el vei decora sufrageria, iar la plecare, vei alege orice obiect care-ți place, adus de altcineva. În felul acesta, vii cu o poveste și pleci cu povestea altcuiva.

SUFRAGERIA URBANĂ

Alexandra Antonescu, Ana Maria Terzi, Cassandra Pop, Anna Sargenti, Irina Trandafirescu

Mai multe despre Sufragerie (descrieri, poze, filmulețe de la alte sufragerii) Pe pagina de internet: http:// sufragerieurbana.blogspot.com

14 Locuri ale Bucureștiului cotidian

protecție pe care o oferă (fie această senzație și numai sugestie).

Felul în care sunt trăite ne vorbește despre o funcție a fundăturilor pe care am putea-o numi «microidentiară»: în feluri diverse, fundăturile îi reprezentă discret și distinct pe locuitorii lor, individual și/sau ca mic grup. Prin acestea, fundătura, indiferent de formă, invită discret la vecinătate, la convivialitate între cei care o locuiesc, fără să-i izoleze brutal de oraș, dar suficient de personalizat încât să permită o identificare cu locul. «Fundătura» devine un fel de «vestibul-împreună» al locuirii individuale, poate chiar o «sufragerie urbană». Este motivul pentru care am invitat în expoziție proiectul artistic cu acest nume, cu care voi și încheia această sumară prezentare. *** După cel de-al doilea război mondial fundătura dispare din reflecția de specialitate. O mai amintește numai beletristica. Atunci de ce punem în discuție o formă aparent revolută? Ne rezumăm la două argumente, ambele orientate spre viitor.

Primul privește potențialul de locuire a unui astfel de spațiu.

Nimic nu semnalează că «fundătura bucureșteană» și-ar fi pierdut calitățile de locuire care au menținut-o.

Oamenii par să conlocuiască bine în intimitatea protectoare a fundăturilor (până și lipsa de întreținere, altminteri generală, e mai puțin vizibilă aici). În lipsa unei statistici riguroase, întărim ideea prin experiența altor

orașe europene, mai grijulii față de locuirea urbană, care-și reabilitează «fundăturile» (close și mews englezești sau villa pariziană). Succesul e triplu: răspund nevoii de personalizare a locuirii, nuanțează imaginea urbană și sunt căutate pe piața imobiliară.

Al doilea argument stă în viabilitatea fundăturii ca formă urbană.

«Fundături întâmplătoare» (ceva ce ar putea fi o fundătură) au apărut și apar în continuare în București. Le putem descifra în spațiile reziduale lăsate de construcția indiferentă de blocuri în zone de țesut vechi, adesea în paragină; le putem găsi ca spații rezultate din închiderea spontană a unor grupări de case și imobile; le ghicim și în proiecte rezidențiale recente, deși ferecate spre oraș.

Toate și-ar putea dobândi un sens uman, formal și funcțional dacă ar fi reabilitate sau gândite de plano ca «fundături» – ca spații între public și privat, ale orașului și ale intimității locuirii în același timp.

Fundătura poate deschide astfel o cale de modernizare în coerență cu orașul însuși.

Ana Maria Zahariade

De la Înfundătură la Intrare 15

Cartarea fundăturilor

Echipa de cercetare și curatoriat a expoziției: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“

Ana Maria Zahariade, coordonator

Mihaela Criticos, Radu Ponta, Irina Popescu (Calotă), Miruna Stroe

Universitatea „Spiru Haret“

Ruxandra Nemțeanu, Ana Maria Hariton

Institutul Național al Patrimoniului

Adriana Stroe, Aurelian Stroe

Ordinul Arhitecților din România

Ioana Alexe

Fundația Inforom

Monica Lotreanu

Sufrageria Urbană

Alexandra Antonescu, Ana Maria Terzi, Cassandra Pop, Anna Sargenti, Irina Trandafirescu

16 Locuri ale Bucureștiului cotidian

De la „înfundătură” la „intrare”: legislație, teorie și practică, 1831-1939

Irina Popescu (Calotă) Străzi înfundate au existat în București încă din perioade vechi, însă fundătura – ca formă urbană cu grad mare de recurență la nivelul țesutului – apare cu predilecție în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, în directă legătură cu creșterea accelerată a orașului și, implicit, cu nevoia de densificare a țesutului construit.

Pornind de la această constatare, pentru a putea discuta apariția și evoluția acestei forme în țesutul urban bucureștean, trebuie luate în calcul o serie de aspecte determinante, care țin, în principal, de conformarea și întinderea teritoriului orașului, de subdiviziunile sale administrative și de legislația urbană a perioadei. Urmărind repartiția actuală a fundăturilor în București, se poate observa că ele se dezvoltă preponderent în interiorul unui inel bine definit, care corespunde unor delimitări administrative anterioare, stabilite în secolul al XIXlea și care au fost menținute în organizarea orașului și în perioada interbelică, chiar dacă acesta a crescut puternic dincolo de fostele limite.

După cum se va vedea în continuare, fundătura a apărut ca o formă urbană caracteristică periferiei orașului modern. Din acest motiv, aspectele semnificative ce țin de apariția și dezvoltarea acestor forme nu pot fi pe deplin înțelese fără a parcurge succint principalele etape urbanistice prin care a trecut orașul. Se va pune accentul pe dezvoltarea periferiei bucureștene pentru a evidenția câteva aspecte pe care le considerăm relevante în evoluția țesutului urban, cu implicații asupra repartiției și conformării fundăturilor bucureștene. În acest sens, vor fi discutate: 1) delimitările succesive ale orașului, cu implicații asupra conformărilor diverselor zone, ca urmare a extinderilor succesive ale orașului în teritoriul rural limitrof; 2) parte din actele normative care au format legislația urbană a secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a veacului următor, care dau măsura restricțiilor și permisivităților reglementărilor urbanistice, cu implicații asupra conformării țesutului construit, în diversele sale zone componente; 3) aspecte legate de evoluția țesutului construit în secolul al XIXlea, pentru a putea prezenta, pe de o parte, diversele dezvoltări cu grad mai mare de spontaneitate și, pe de altă parte, acele intervenții planificate care au generat primele parcelări proiectate ca intervenții urbanistice coerente; nu ultimul rând, această investigație va așeza fundăturile în contextul mai larg al modernizării

De la Înfundătură la Intrare 17

orașului, cu accent pe aplicarea unor principii moderne de urbanism la nivelul fragmentului urban – în acest caz, rezidențial.

Corpul principal al studiului este structurat în patru sub-capitole, dintre care primele trei evidențiază etape importante în evoluția fundăturilor: perioada din jurul mijlocului secolului al XIX-lea, care marchează apariția primelor fundături în oraș; ultimul sfert al secolului al XIX-lea și cea mai mare parte a perioadei interbelice, perioadă în care fundătura, chiar dacă interzisă pe cale legală, devine o formă recurentă în modificările cărora fondul construit le era supus; ultimul deceniu al perioadei interbelice, care marchează momentul în care fundăturile au fost din nou legalizate. În final, va fi prezentată situația concretă a autorizării intrării Alexandru Sihleanu, care, prin discuțiile stârnite cu ocazia înaintării dosarului către Consiliul Tehnic Superior (organism din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice), devine o adevărată pledoarie pentru reintroducerea în legalitate a fundăturilor. În loc de concluzii, am ales să discutăm câteva aspecte legate de repartiția fundăturilor în Bucureștiul de astăzi, repartiție care poate fi înțeleasă doar pe baza coroborării diverselor informații care țin de evoluția orașului, punctate pe scurt în capitolele precedente.

Periferia bucureșteană din secolul al XIX-lea: premise ale apariției și dezvoltării fundăturilor Evoluția zonei periferice a Bucureștiului poate fi urmărită în legătură cu diversele regulamente de urbanism și legi administrative promulgate de-a lungul timpului, care, prin tipurile de reglementări pe care le-au conținut, prin gradul lor de permisivitate, prin sub-unitățile administrativ-teritoriale definite pe cale legală, au dictat în mod semnificativ maniera în care s-a construit în aceste zone. Termenul de „periferie” nu a fost definit în legislația românească, dar înțelesul lui poate fi dedus din modul în care au fost stabilite diversele delimitări administrative.

Delimitările Bucureștiul, la fel ca majoritatea celorlalte orașe extra-carpatice, s-a dezvoltat de-a lungul perioadei medievale fără sistem de fortificații perimetrale, fapt ce i-a permis o constantă extindere radial-concentrică în teritoriul rural limitrof.

Această tradiție s-a menținut și de-a lungul secolului al XIX-lea, punând presiune asupra administrației, într-o perioadă în care modernizarea presupunea inclusiv nevoia de control al dezvoltării orașului, atât din punct de vedere urbanistic, cât și în ceea ce privește estetica și salubritatea.

18 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se întindea, spre nord și est, până la actualele bulevarde Nicolae Titulescu, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Mihai Bravu; spre vest, orașul ajungea aproximativ până unde a fost construită, în perioada interbelică, Academia Militară, iar spre sud, până imediat după actualul Parc al Tineretului (fosta Valea Plângerii)1. La sfârșitul secolului al XIX-lea, ca urmare a noii legi administrative din 18952, orașul s-a extins în special spre nord, est și vest, spre sud creșterile fiind de mai mică importanță. În perioada interbelică, o nouă modificare de limită a avut loc în anul 19263, când orașul s-a extins puternic spre nord, în celelalte zone rămânând în limite similare cu cele anterioare sau chiar, uneori, în limite restrânse (v. Fig. 01).

La mijlocul secolului al XIX-lea, orașul era împărțit, din punct de vedere administrativ, în „văpseli” (sau „colori”, în ultimul sfert al secolului): „văpseala de roșu” reprezenta zona centrală, care era înconjurată de periferia împărțită în zone radiale – „văpselile” de galben, negru, albastru și verde4. Începând cu 1847, suprapusă acestei delimitări administrative, a fost aplicată împărțirea orașului în zone de construcție – în număr de trei și dispuse concentric – denumite „ocoale”. Teritoriul cuprins în ocoalele I și II forma zona centrală (fiind suprapus „văpselii de roșu”), iar ocolul III, prin opoziție, forma periferia5. În 1878 și în 18906 au fost modificate limitele acestor zone administrative – în special în sensul unor extinderi moderate ale ocoalelor I și II –, dar numărul de unități a rămas același cu cel stabilit la mijlocul secolului. Abia în 1895 a fost introdus ocolul IV, ca urmare a extinderilor impuse de noua delimitare a teritoriului urban7. Începând cu anii 1920 ai secolului următor, a fost pusă în aplicare o nouă delimitare administrativă, care presupunea existența unor diviziuni dispuse radial, fără a se mai delimita, zona centrală, din punct de vedere administrativ8. Cu toate acestea, împărțirea pe zone de construcție își menține parțial caracterul concentric, orașul fiind împărțit într-o zonă centrală, înconjurată de periferie, divizată radial în zone reglementate diferit. Caracterul 1 V. Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană – București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997), planșa 1.

2 Este vorba despre „Legea pentru mărginirea Bucurescilor”, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 14/26 mai 1895.

3 Vezi „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 7 februarie 1926.

4 Lascu, Legislație, 48.

5 Această împărțire în zone de construcție a fost fixată prin „Regulamentul pentru împărțirea capitalei Bucuresci în 3 ocoale” din 1847; v. Lascu, Legislație, 48.

6 Prin „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” publicat în Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 34 din 12 august 1878 și prin „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” publicat în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 iunie 1890.

7 V. nota 2.

8 V. nota 3.

De la Înfundătură la Intrare 19

acestora era determinat în special în raport cu tipul principal de ocupare cărora zonele le erau destinate: vile, locuințe ieftine și industrie9. Zona centrală urmărea, spre nord și spre est, limita orașului de secol XIX (anterioară anului 1895), iar spre sud și vest mergea aproximativ pe fostele limite ale ocolului II. În comparație cu delimitările administrative de la finalul secolului al XIX-lea, zona centrală a orașului interbelic urmărea (cu mici excepții) limita interioară ocolului IV din 1895. Astfel, periferia Bucureștiului interbelic era formată din 9 Noua împărțire pe zone de construcție a fost fixată prin „Regulament pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București” publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928.

Fig.01: Evoluția limitelor orașului București, 1878-1926. Menționăm că limita din 1878 urmărea aproximativ același contur cu cea din 1847 (motiv pentru care am optat să nu o mai reprezentăm pe aceasta din urmă). Se observă că zona centrală (cf. zonelor de construcție din 1928) se se delimitează aproximativ pe același traseu cu limita interioară a ocolului IV (zona periferică a orașului, începând cu 1895).

[Redesenare a autorului după Lascu, Legislația, planșele 2-4]

20 Locuri ale Bucureștiului cotidian

întreg ocolul IV, precum și, în special înspre sud și vest, din părți ale fostului ocol III (v. Fig. 01). Din punct de vedere terminologic, se observă că se renunță la vechile denumiri de secol XIX, fiind utilizați termeni moderni: „zone de construcție” în loc de „ocoale”, „sectoare” în loc de „văpseli” sau „colori”.

Regulamentele Reglementarea activității constructive a reprezentat un atribut al perioadei moderne. Chiar dacă primele coduri urbane au fost implementate încă din secolul anterior, considerăm debutul legislației urbane moderne ca fiind marcat de promulgarea Regulamentelor Organice. Din acest complex legislativ reținem ca fiind semnificativ pentru reglementarea țesutului urban bucureștean „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în politia Bucureștilor” (aprobat pe 14 aprilie 1831 și integrat, fără modificări, Regulamentului Organic, ca ultimă anexă)10. La mijlocul secolului, în 1847, ca urmare a „Marelui foc” din acel an, a fost votat „Regulamentul pentru împărțirea capitalei București în 3 ocoale”, urmat, în 1848, de „Regulamentul pentru alinieri și clădiri”11. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea a fost promulgat un nou „Regulament pentru construcții și alinieri”, alături de „Regulamentul asupra salubrității construcțiilor și locuințelor”, ambele votate în 187812. Aceste două acte normative au fost unificate prin promulgarea, în 1890, a unui nou „Regulament pentru construcții și alinieri”, care integra prevederilor celor două regulamente din 1878 și le aducea mici modificări, în sensul adaptării normelor legale la noua realitate a orașului13.

De-a lungul timpului, gradul de detaliere al acestor regulamente și complexitatea temelor tratate de ele a fost în continuă evoluție, însă, analizând textele actelor normative enunțate anterior, se poate observa existența unor elemente comune, care vorbesc, de fapt, despre interesele administrației de-a lungul secolului al XIX-lea, precum și despre modul în care aceasta și-a asumat extinderea orașului și diversele zone componente ale acestuia.

Regulamentul din 1831 nu poate fi încadrat, în adevăratul sens al cuvântului, în categoria regulamentelor de construcții14. Cu toate acestea, el cuprinde o serie 10 Lascu, Legislație, 40; vezi și textul regulamentului, publicat în Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu și Horia Oprescu, Începuturi edilitare. 1830-1832 (București: Editura Leopold Geller, 1936), 30-50.

11 Lascu, Legislație, 47-52.

12 „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”, publicat în Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 34 din 12 august 1878; „Regulamentul asupra salubrității construcțiilor și locuințelor”, publicat în Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 30 din 16 august 1878.

13 „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” publicat în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 iunie 1890.

14 Lascu, Legislație, 46.

De la Înfundătură la Intrare 21

de prime principii referitoare la amenajarea orașului, care vizau reglementarea arterelor de circulație, salubrizare orașului, reglementarea (din punct de vedere sanitar și urbanistic) a apelor din oraș și regularizarea Dâmboviței, precum și realizarea unor noi dotări, necesare vieții urbane a capitalei. Începând cu 1847, odată cu introducerea subdivizării administrative pe ocoale, a fost enunțat un principiu care a guvernat intervențiile administrației în secolul al XIX-lea: o grijă sporită acordată zonei centrale în detrimentul periferiei, care era mult mai slab reglementată. Acest lucru este demonstrat de diferențele dintre modurile în care normele legale au fost impuse pentru cele trei zone de construcție concentrice – mult mai stricte în ocolul I, severitatea acestora descreștea spre exterior, pentru ca periferia (ocolul III) să fie caracterizată de un grad foarte mare de permisivitate. De altfel, și intervențiile de modernizare se concentrau asupra zonei centrale, dezvoltarea zonelor periferice bazându-se, în special, pe intervenții spontane și pe investiții publice care se rezumau la regularizarea circulațiilor și la deschiderea noilor bulevarde.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește țesutul minor, regulamentele secolului al XIX-lea s-au concentrat în special pe reglementarea spațiilor publice (piețe, străzi) și a relației pe care acestea o stabilesc cu clădirile care le delimitează, exprimată în parametri ce țineau, mai ales, de înălțimea construcțiilor și de aliniere. În lipsa unor reglementări care să vizeze conformarea țesutului minor din spatele fronturilor, procesele de parcelare erau fost slab controlate, administrația neavând, de fapt, baza legală pentru a impune respectarea unei configurații moderne și a unei utilizări judicioase și salubre a teritoriului urban.

La nivelul țesutului minor, această stare de fapt a permis, în multe cazuri și în special la periferie, dezvoltarea unor zone insalubre și destructurate.

Imposibilitatea de a asigura o limită clară orașului a reprezentat, și ea, o problemă importantă a secolului al XIX-lea. În ciuda delimitărilor administrative decretate, orașul se întindea, ilegal, dincolo de aceste limite, prin zone marginale construite în lipsa aproape totală a reglementărilor. Noul inel astfel generat în jurul orașului a fost integrat acestuia în 1895, când noua lege administrativă instituia ocolul IV, format preponderent din astfel de intervenții spontane. Aceeași lege și-a asumat și uniformizarea reglementărilor pe suprafața întregului oraș, severitatea lor fiind similară pentru toate ocoalele, fie că era vorba despre zona centrală, fie despre periferie. Cu aceeași ocazie, în încercarea de a stopa extinderile sale dincolo de perimetrul decretat, în teritoriul urban au fost integrate și ample zone neconstruite, pentru a-i permite creșterea. După cum se va vedea în continuare, această atitudine a influențat puternic modul în care periferia a fost ocupată cu parcelări în perioadele următoare (inclusiv sub formă de fundături).

22 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Această stare de fapt a fost ameliorată abia în perioada interbelică. Pe de o parte, noile legi administrative din anii 1920 au avut puterea de a-i asigura orașului o limită de durată; pe de altă parte, diversele lacune ale legislației urbane, enunțate mai sus, au fost în mare parte înlăturate prin „Regulamentului pentru construcții și alinieri al Municipiului București” din 192815, care a reglementat aspecte esențiale pentru configurația țesutului minor al orașului.

O nouă și ultimă etapă (a perioadei interbelice) a demarat odată cu decretarea Planului Director de Sistematizare din 1935 și cu elaborarea și promulgarea „Regulamentului pentru construcții și alinieri al Municipiului București” din 193916.

Intervențiile Intervențiile coerente de parcelare au fost puține la număr în secolul al XIX-lea.

Cea mai mare parte din extinderea țesutului construit s-a făcut din inițiativă privată la marginea orașului, generând zone ample de țesut ineficient în raport cu nevoile urbane. Caracteristic acestei perioade a fost procesul de densificare bazat pe valorificarea terenurilor de dimensiuni mari și medii ce puteau suporta operațiuni de reparcelare. În ciuda faptului că vastele terenuri neconstruite ar fi permis implementarea unui plan de dezvoltare care ar fi putut urmări regularizarea (și utilizarea judicioasă) a unor teritorii extinse, procesul de reparcelare s-a desfășurat în lipsa unei gândiri urbanistice de ansamblu, primul plan de sistematizare fiind aprobat abia în 1921. La sfârșitul secolului al XIX-lea administrația aproba doar parcelări individuale și decreta planuri de aliniere.

Aceste procese se desfășurau în lipsa vreunui regulament de parcelare și într-un context legislativ care reglementa slab periferia, în comparație cu zonele centrale; după cum s-a arătat anterior, abia legea administrativă din 1895 a unificat reglementările, impunându-le cu o exigență similară tuturor zonelor din oraș.

Mai mult decât atât, în partea de nord, mare parte din periferia ultimilor ani ai secolului al XIX-lea și a începutului veacului următor era constituită dintr-un țesut care a fost edificat în afara limitelor orașului, unde reglementările erau aproape inexistente17. În felul acesta, ca urmare a intervențiilor și extinderilor 15 „Regulamentul pentru construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928.

16 „Regulament pentru construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 19 din 7 mai 1939.

17 Zona suburbană a orașului a fost reglementată abia în perioada interbelică, chiar dacă ea a fost definită în 1908, prin „Legea pentru organizarea comunelor rurale și administrațiunea plășilor” (publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 29 aprilie 1908; v. în special art. 60). Și Planul General de Sistematizare al orașului (din 1921) a încercat să ia în calcul dezvoltarea acestei zone însă, în lipsa unui regulament de construire, prevederile sale nu s-au putut transforma în măsuri operaționale. Început a fi redactat încă din 1910, „Regulamentul de construcții și alinieri al comunelor suburbane din Municipiul București” a fost

De la Înfundătură la Intrare 23

de la sfârșitul secolului al XIX-lea, periferia începutului veacului următor s-a format din juxtapunerea unor fragmente urbane cu caracteristici foarte diferite.

Pe de o parte, caracterul rural al zonelor periferice (introduse în teritoriul administrativ urban prin legile succesive de mărginire) a condus către apariția în interiorul orașului a unor parcele cu configurații necorespunzătoare (neregulate, înguste și lungi), care puteau fi supuse unor intervenții de reparcelare (fie în adâncime, fie pe lățime), generând forme inadecvate unei utilizări urbane moderne. Subîmpățirea pe lățime menținea, în țesutul orașului, parcele foarte lungi, cu deschideri reduse, ineficiente pentru un țesut urban în plin proces de densificare, pe când reparcelarea în adâncime (care producea fundături) se făcea în cele mai multe cazuri prin intermediul unor străzi de lățimi foarte mici și cu loturi de dimensiuni reduse, care atrăgeau după sine o densitatea de construcții prea mare și, implicit, insalubritate. Este adevărat că acest tip de intervenție reprezenta, de fapt, o formă de adaptare a unor foste terenuri rurale la noua funcțiune urbană, adaptare ce se punea în practică prin intermediul unui procedeu în esență modern. Cu toate acestea, în lipsa unor prevederi clare

Fig.02: Țesut urban de-a lungul șoselei Basarab (actuala șosea Nicolae Titulescu), în care fostele parcele rurale au fost supuse ambelor forme de reparcelare. [extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

care să reglementeze procesul de parcelare, formele rezultate erau nocive pentru dezvoltarea orașului, atât din punct de vedere urbanistic, cât și din punct de vedere sanitar, generând, de cele mai multe ori, zone rezidențiale insalubre. aprobat abia în 1928 și a fost publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928.

24 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Pe de altă parte, activitatea constructivă intensă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a dat naștere și unor fragmente urbane unitare, cel puțin la nivelul configurației parcelarului. Cum procesul propriu-zis de construire era încă slab reglementat la nivelul țesutului minor, unitatea ansamblului era asigurată în special la nivelul tramei stradale, a parcelarului și a fronturilor (prin aliniere și regim de înălțime spre stradă). După cum se va vedea în continuare, o mult mai mare unitate a putut fi asigurată la nivelul unora dintre percelările de mici dimensiuni – ca urmare a scării reduse a ansamblului, fundătura devenea unul dintre primele locuri de aplicare a unor principii urbanistice moderne.

La începutul secolului al XX-lea, activitatea constructivă a fost susținută prin realizarea de noi parcelări atât din inițiativa Primăriei, cât și din cea a diverșilor investitori privați. Realizate într-un moment în care administrația publică încerca să asigure o dezvoltare modernă și judicioasă a orașului, multe din aceste noi parcelări au reprezentat un adevărat salt calitativ atât din punct de vedere urbanistic, cât și în ceea ce privește confortul locuirii. Seria noilor dezvoltări a fost deschisă prin realizarea Parcului Ioanid, construit din inițiativa Primăriei, în 190918. El a fost urmat de parcelarea Filipescu (1912, arh. O. Van Rysselberghe)19, precum și de lotizările realizate de Societatea Comunală de Locuințe Eftine, începând cu 191120. Urmând modelul dat de Primărie prin realizarea parcelării Ioanid și pentru a putea suplini lacunele legislației urbane din acel moment, aceste noi parcelări au fost acompaniate de regulamente de construire proprii, care detaliau condițiile de edificare pentru fiecare ansamblu în parte21.

Evoluția periferiei bucureștene (și, implicit, apariția și dezvoltarea fundăturilor) a fost puternic influențată și de alegerea unui anume specific de dezvoltare a orașului, bazat pe tradiția anterioară și susținut pe cale legislativă, teoretică și practică de asimilarea anumitor modele europene contemporane. Încă de la începutul secolului al XX-lea, activitatea de construire în București a fost condiționată de asumarea alegerii de a susține și de a promova locuirea 18 Pentru mai multe detalii despre Parcul Ioanid, v. Cristina Woinaroski, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european (București: Editura Simetria, 2013).

19 Lascu, Legislație, 232.

20 Societatea Comunală de Locuințe Eftine a fost înființată în decembrie 1910. Dintre parcelările realizate până la Primul Război Mondial, se pot menționa: Clucerului (1911), Lânăriei (1911), Grant C.F.R. și R.M.S. (începută în 1912; pentru funcționarii Căilor Ferate Române și pentru cei ai Regiei Monopolurilor Statului), Steaua (începută în 1912, pentru angajații C.F.R.), partea de nor a parcelării Drumul Sării (pentru militari) etc. Pentru mai multe detalii despre activitatea Societății, vezi C. Sfințescu, „Societatea Comunală pentru Locuințe Eftine și realizările ei”, Urbanismul 9 (iulie-august 1933): 269-288; I. D. Trajanescu, „Locuințe economice în capitală”, Arhitectura (1924): 23-29; Irina Calotă, Dincolo de centru: politici de locuire, București, 1910-1944, teză de doctorat (București: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2013): 99102, 108-119, 209-210, 233-241, 344-346.

21 Lascu, Legislație, 216-217.

De la Înfundătură la Intrare 25

unifamilială în detrimentul celei colective. Această opțiune a fost motivată, deopotrivă, de aderarea (pe cale teoretică) la modelul de dezvoltare al orașuluigrădină și de convingerea, atât a administrației, cât și a teoreticienilor și practicienilor, că dezvoltarea cartierelor unifamiliale era cea mai adecvată formă de locuire pentru societatea bucureșteană. Această decizie era, de multe ori, susținută și prin argumente de ordin economic, diverse texte teoretice demonstrând că o astfel de dezvoltare era mai rentabilă, mai ales în condițiile în care Bucureștiul a dispus mereu de vaste suprafețe neconstruite la periferie, terenul de construcție fiind, implicit, îndeajuns de ieftin în aceste zone pentru a putea susține o astfel de dezvoltare22. Locuirea colectivă (imobilul), chiar dacă nu era refuzată complet, era rezervată zonei centrale a orașului și unei clase sociale mai înstărite, fiind văzută ca un atribut al vieții moderne, spre deosebire de cea individuală, mai apropiată de obiceiurile tradiționale, mai adecvată pentru clasa socială modestă, care trăia preponderent la periferie23.

Inserându-se printre diversele țesuturi de secol XIX sau de început de secol XX, noile cartiere rezidențiale interbelice au ocupat periferia orașului, generând un mozaic de parcelări proiectate și edificate în momente diferite, inițiate de investitori distincți, cu abordări arhitecturale și urbanistice variate.

Străzile înfundate, accidente în țesutul urban al mijlocului de secol XIX Mențiuni despre fundături (sau „străzi înfundate” / „înfundături”) se regăsesc în legislația urbană bucureșteană încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Chiar dacă nu erau reglementate diferit față de celelalte străzi, în „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor” din 1831 se discuta despre utilitatea fundăturilor în cazul instaurării unei limite fizice a orașului. Articolul 1 al regulamentului fixa noul perimetru administrativ al Bucureștiului, pentru ca următoarele două articole să impună amplasarea unor borne pe această limită și să desemneze zece artere de legătură cu teritoriul extraurban, prevăzute cu bariere24. Pentru toate celelalte străzi care traversau 22 Vezi, spre exemplu, Andrei G. Ioachimescu, „Locuințele eftine”, Buletinul Societății Politecnice XXVIII (1912): 51.

23 Vezi studii precum: Cincinat Sfințescu, Transformarea constructivă a Capitalei, vol. I: Înălțimea de dat clădirilor și întinderea corespunzătoare a curților în București (București: Tipografia Gutenberg, 1921); Gh. Vîrtosu, Locuințe pentru populația nevoiașă și problema comasărilor (București: Tipogafia „Bucovina”, f.a.); D. Marcu et al, Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ și planuri (București: Tipogafia „Bucovina”, 1935). Pentru mai multe detalii, vezi și Irina Calotă, „Locuințe individuale sau colective? Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima jumătate a secolului al XX-lea”, Arhitectura 3 (2014): 55-56.

24 Vezi art. 1 și 2 din „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor” din 14 aprilie 1831, publicat în Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu și Horia Oprescu, Începuturi edilitare. 18301832 (București: Editura Leopold Geller, 1936), 30-50.

26 Locuri ale Bucureștiului cotidian

limita, regulamentul prevedea să fie înfundate prin construirea unei clădiri „la capul din marginea orașului al fiecărei uliți”, cu scopul „să se poată păzi închiderea lor pentru totdeauna”25. În ceea ce privește reglementarea diverșilor parametri fizici ai fundăturilor, regulamentul nu conține niciun articol special destinat acestora, deschiderea străzii și regimul de construire fiind reglementat prin intermediul diverselor articole care vizau restul rețelei stradale a orașului.

Acompaniind procesul de extindere și de modernizare a orașului, în secolul al XIX-lea țesutul urban a fost supus unui continuu proces de densificare a fondului construit. Totuși, până spre sfârșitul secolului, planurile orașului consemnează existența unui număr mic de fundături. Pentru această perioadă, țesutul urban era caracterizat încă de o densitate redusă a fondului construit.

Fundăturile erau realizate în zonele periferice, unde rețeaua stradală era mai slab dezvoltată, astfel de intervenții având în special în scopul de a valorifica miezul unor insule de dimensiuni prea mari pentru o ocupare urbană eficientă, conformare tributară caracterului rural al acestor terenuri. Cele două imagini de mai jos (Fig. 03 și 04) surprind o astfel de dezvoltare la sud de mănăstirea Radu Vodă, între Calea Șerban Vodă și cursul Dâmboviței, în 1852 și în 1875.

Fundăturile care au fost realizate în această perioadă în București nu s-au păstrat până în prezent26. Zonele în care ele au apărut (periferice la acel moment) au fost supuse diverselor procese de restructurare specifice intervențiilor de modernizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și, în special, din secolul al XXlea, care au adus modificări semnificative, mai ales la nivelul țesutului minor.

Fundătura, formă urbană recurentă a perioadei moderne Activitatea constructivă intensă a ultimului sfert al secolului al XIX-lea a determinat o dezvoltare accelerată a țesutului urban. Fie că este vorba despre periferia mai slab construită (cu noile teritorii incluse în oraș), fie că este vorba despre țesutul mai vechi care încă mai păstra, mai ales spre margine, terenuri cu un pronunțat caracter rural, țesutul orașului se adapta noilor utilizări și începea să fie supus unor reguli urbanistice cu caracter modern. Aceste modificări sunt ilustrate de planurile succesive ale orașului, dintre care elocvente pentru o 25 Ibid., art. 3.

26 Există o excepție – actuala intrare Victor Eftimiu (denumită și Intrarea Rosetti la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea / strada Dr. Marcovici, în perioada interbelică), prin intermediul căreia s-a asigurat parcelarea unui teren aflat între str. Ion Brezoianu și Parcul Cișmigiu. Conform planurilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, ea a fost realizată între 1846 și 1852.

De la Înfundătură la Intrare 27

Fig.03: Țesut urban bucureștean la sud de mănăstirea Radu Vodă (între Calea Șerban Vodă și cursul Dâmboviței), în 1852. [extras din Planul Bukureștului Ridikat, tras chi-publikat din porunka Prea înăltzatului Domn Stăpînitor Barbu Dimitrie Știrbeiu V.V. de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn, 1852]

28 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.04: Țesut urban bucureștean la sud de mănăstirea Radu Vodă (între Calea Șerban Vodă și cursul Dâmboviței), în 1852. [extras din Planul Comisiei Coloarei de Albastru din Capitala Bucuresci. Dedicat L. S. Princ. N. G. Bibescu. Editor Loct. Colon. D. A. Pappasoglu, 1875]

De la Înfundătură la Intrare 29

analiză comparativă sunt planurile din 187127 și din 189928. Acesta din urmă surprinde orașul după extinderea teritoriului administrativ din 1895, fiind vizibile atât modificările la care a fost supus țesutul orașului vechi, de secol XIX, cât și noile extinderi, din zona imediat înconjurătoare, care fuseseră de curând introduse în perimetrul administrativ.

Statutul de capitală, apariția și creșterea industriei și dezvoltarea administrației au atras după sine o creștere demografică semnificativă: din 1871 până în 1899 orașul a crescut cu peste 112.000 de locuitori, ceea ce s-a tradus într-o creștere relativă de peste 66%. În condițiile în care administrația încerca să stopeze extinderea nelimitată a orașului prin impunerea și menținerea unor limite administrative clare, densitatea fondului construit a crescut vizibil, iar cererea de locuințe din ce în ce mai mare a impus o utilizare mai eficientă a țesutului urban. Planul din 1899 ne înfățișează un oraș format din țesuturi cu structuri și densități diferite. Limita orașului de secol XIX era încă vizibilă în conformarea țesutului, ocoalele I, II și III fiind compuse dintr-un fond construit de o densitate mult mai mare decât cea a ocolului IV, introdus în oraș în 1895 și care forma noua periferie a capitalei.

Conformarea deficitară a parcelarului (descrisă succint în rândurile anterioare) a impus necesitatea unor intervenții de reparcelare, unele dintre ele fiind puse în practică prin deschierea de fundături. Astfel, în cele mai multe cazuri, fundăturile au reprezentat intervenții locale, care încercau să rezolve probleme specifice ale țesutului bucureștean, în scopul valorificării eficiente a rezervelor de teren disponibile. Cele mai multe exemple sunt reprezentate de acele fundături care asigurau reparcelarea în adâncime a loturilor înguste și lungi, moșteniri ale fostelor terenuri cu caracter rural, introduse în oraș ca urmare a extinderilor succesive. Astfel de exemple se pot întâlni pe aproape tot cuprinsul orașului, fiind însă rezolvări caracteristice zonei periferice – fie că este vorba despre periferia orașului de secol XIX (statut pe care zona îl pierde odată cu extinderile din 1895), fie că este vorba despre noua periferie (ocolul IV), din ultimii ani ai secolului. Chiar dacă ocolul III începea să fie asimilat zonei centrale (prin opoziție cu noua periferie), atributele sistemului parcelar rămâneau caracteristice unui țesut cu caracter periferic, rezultat din dezvoltarea specifică a orașului și din proprietățile terenurile pe care le-a inclus ca urmare a extinderilor succesive.

Tot în logica densificării țesutului existent prin valorificarea terenurilor cu conformare deficitară intră și acele intervenții care vizau exploatarea fundurilor de lot, prin crearea unui acces în miezul insulei. Un exemplu elocvent este 27 București, Capitala României. Dedicat Majestăței sele Imperatorul tuturor Russielor Alexandru Nicolaevits, 1871, Major R. D. Pappasoglu, editor și compuitor.

28 Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:10.000, 1895-1899.

30 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.05: Fundătura Grozăvești în 1911 (astăzi pe traseul actualei străzi Sava Henița). [extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

fosta fundătură Grozăvești (transformată, în perioada interbelică, în strada Sava Henița, prin prelungirea ei până în strada Scărlătescu; v. planul din 191129 și planul din 194330) care a asigurat reparcelarea în adâncime a terenurilor înguste și lungi de pe șoseaua Grozăvești (actualul bulevard Banu Manta) și de pe strada Verde (actuala stradă Doctor Constantin Caracaș), obținându-se un al doilea rând de parcele, accesibile din interiorul insulei (v. Fig. 05). În alte cazuri, fundăturile erau utilizate și în lotizări mai complexe, dezvoltate pe parcele care se învecinau cu o funcțiune majoră preexistentă. Este cazul, spre exemplu, a intrării Mănăstirii Neamț și a intrării Mănăstirii Horezu – care se învecinează cu Cimitirul Sf. Vineri (Calea Griviței; v. Fig. 06) – sau a intrărilor Depoului, Silozului, Brădești și Vagonului – care se învecinează cu Depoul 29 Planul orașului București – ediția oficială, scara 1:5.000 și 1:1.000, 1911.

30 București. Municipiul si împrejurimile. Întocmit de General C-tin Teodorescu, scara 1:15.000, 1943.

De la Înfundătură la Intrare 31

Fig.06: Parcelarea Dănciulescu, cu intrarea Mănăstirii Neamț și intrarea Mănăstirii Horezu, în 1911. [extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

RATB spre vest și cu Moara Assan spre est (șoseaua Ștefan cel Mare; v. Fig. 07). În ambele cazuri au fost practicate fundături din rațiuni ce țineau de exploatarea la maximum a terenului. Parcelările erau structurate de o stradă principală longitudinală și de mai multe fundături transversale, lipsind, de fapt, străzile de pe limitele laterale de proprietate (putându-se, astfel, obține, mai multe loturi scoase la vânzare).

Majoritatea acestor intervenții au fost realizate în mod deficitar – fără grijă pentru conformarea spațiului public sau pentru imaginea urbană și generând zone supraaglomerate, cu loturi de mici dimensiuni, cu clădiri înghesuite, prost luminate și ventilate. În ciuda realizării lor inegale pe teritoriul orașului – multe dintre ele fiind, în esență, niște fragmente urbane insalubre – totuși fundăturile au reprezentat o modalitate modernă de intervenție asupra țesutului preexistent în sensul unei valorificări mai eficiente a rezervelor funciare urbane, acompaniind modernizarea orașului și schimbările specifice prin care acesta a trecut. Acest atribut poate fi susținut prin opoziție cu variantele alternative de

32 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.07: Parcelarea Lisianu, cu intrărilor Depoului (fostă Lisianu), Silozului (fostă Ștefănescu), Brădești (fostă Popescu) și Vagonului (fostă Lizianu II), în 1911. [extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

reparcelare a terenurilor cu caracter rural – pe lățime, perpendicular pe stradă – prin care se mențineau, în conformarea orașului, terenuri cu forme și proporții nespecifice utilizării urbane și, implicit, ineficiente. Aceste intervenții conduceau și către o ocupare deficitară a terenurilor, care nu puteau fi construite decât cu clădiri înguste și lungi, amplasate pe o limită de proprietate (tip de clădire care a dat naștere locuinței vagon, cu toate defectele ei: repartiție funcțională de factură rurală, insuficientă luminare și ventilare, grad de confort redus) (v. Fig. 02, în special în partea de sud a șoselei Basarab).

De la Înfundătură la Intrare 33

Fig.08: Fundătura Izvoranu, 1896 (în parcelarea Gramont). Planul parcelării și locuințele proiectate de arh.

Meyer. [Lascu, Legislație, 222]

Finalul secolului al XIX-lea marchează momentul în care a apărut și ceea ce s-ar putea numi „fundătura modernă”. Proiectate în acord cu normele urbanismului modern, cu deschideri regulamentare, aliniere unitară și gândite cu o mică rotondă de întoarcere în capăt, unele dintre fundături demonstrau o grijă sporită pentru estetica urbană, reflectată la nivelul țesutului rezidențial de masă. Un prim exemplu a fost reprezentat de parcelarea Izvoranu (astăzi intrarea Slobozia, v. Fig. 08), proiectată în 1896, în cadrul parcelării Gramont. Unitatea era asigurată prin realizarea unor locuințe-tip și prin proiectarea unor gabarite similare pentru toate construcțiile. Proiectul acestor locuințe a fost realizat de arh. Meyer, motiv pentru care este de presupus că tot el este și autorul proiectului de parcelare31.

Un alt exemplu este reprezentat de aleea Năstăsescu (astăzi intrarea Mareșal Iosef Pilsudski, din strada Polonă; v. Fig. 09). În acest caz, nu a existat un plan general de parcelare, planurile fiind semnate de proprietarul terenului (Ion Năstăsescu) și autorizațiile de construire fiind cerute și acordate succesiv, pentru fiecare casă în parte, începând cu ianuarie 189632. La fel ca în cazul intrării Izvoranu, grija pentru asigurarea unui mic fragment urban unitar se poate observa atât la nivelul lotizării propriu-zise, cât la cel al fondului construit, prin utilizarea unor proiecte-tip, dispuse simetric față de axul fundăturii. În ambele cazuri, capul de perspectivă este ocupat de o construcție de mai mari dimensiuni, a cărei conformație arhitectural-volumetrică susține poziția privilegiată pe care o ocupă în compoziția de ansamblu.

Astfel de principii pot fi remarcate și în alte exemple, precum cel al intrării Carmen Sylva (astăzi intrarea Șipotul Fântânilor, în partea de nord-est a parcului Cișmigiu; v. Fig. 10) sau în cel al intrării Rignault (astăzi intrarea Costache 31 Lascu, Legislație, 223.

32 Woinaroski, Lotizarea și Parcul Ioanid, 41.

34 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.09 (sus) / Aleea Năstăsescu, sf. sec. XIX. Fig.10 (jos) / Aleea Carmen Silva, sf. sec. XIX [extrase din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

De la Înfundătură la Intrare 35

Fig.11 / Aleea Rignault, 1911a. [extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

Negri, din strada cu același nume, realizată înainte de 1911; v. Fig. 11). Un caz special este reprezentat de actuala stradă Învoirii (din șoseaua Viilor), parcelare realizată pentru muncitorii Fabricii de ulei „Phenix”, autorizată în 189733. Și în acest caz s-a recurs la locuințe-tip, însă de foarte mici dimensiuni, dezvoltate pe un plan alungit, cu un singur tract, clădirile fiind cuplate două câte două la calcan. Întregul ansamblu este dispus în jurul unei străzi în formă de „U”. Dimensiune loturilor și amplasarea clădirilor pe parcelă demonstrează o încercare de utilizare la maximum a terenului (chiar și cu compromisul scăderii confortului locuirii), ca urmare a realizării unei străzi cu deschidere mică, fără trotuare și printr-o amplasare neuzuală a parcelelor în raport cu strada – în afară de loturile care au ieșire spre strada Fabrica de Chibrituri, toate celelalte parcele sunt dispuse cu latura lungă spre spațiul public, impunând aceeași dispunere și pentru clădiri, în ciuda faptului că majoritatea locuințelor sunt, astfel, orientate cu unica fațadă liberă către nord (v. Fig. 12).

Chiar dacă cu o mai mică grijă pentru regularitatea parcelarului și pentru asigurarea unei alinieri unitare, apar și alte fundături în cazul cărora care se poate deduce o modernizare la nivelul spațiului stradal, prin preluarea micii 33 Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. – Serviciul Tehnic, dosar 1097/1897.

Locuințele au fost realizate în 1898, conform anului inscripționat pe clădiri.

36 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.12 / Parcelarea Fabricii de uleiuri vegetale „Phenix”, 1897. [extrase din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

rotonde de întoarcere din capătul fundăturii. Pentru acest tip, reprezentative sunt, spre exemplu, fundătura Dr. Sergiu I (realizată înainte de 1899, astăzi dispărută ca urmare a intervențiilor de restructurare la care a fost supusă zona; v.

Fig. 13) sau fundătura Sevastopol (realizată tot înainte de 1899, păstrată până în prezent cu același nume; v. Fig. 14).

Astfel, în contextul dezvoltării parcelărilor bucureștene, fundătura ne apare ca prim teren de punere în practică a unor principii moderne de compoziție la nivelul țesutului rezidențial de masă. Aceste forme mai evoluate de fundături au generat mici ansambluri rezidențiale moderne, reprezentând fragmente urbane unitare și controlate din punct de vedere compozițional. Este interesant de remarcat că toate aceste forme moderne de fundături purtau, pe planurile succesive ale orașului, denumirea de „alei”, denumire la rândul ei modernă, în

De la Înfundătură la Intrare 37

Fig.13 / Fundătura Dr. Sergiu I, ante 1895. [extrase din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

Fig.14 / Fundătura Sevastopol, ante 1895. [extrase din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]

38 Locuri ale Bucureștiului cotidian

opoziție cu mai vechiul termen de „fundătură” (derivat din „înfundătură”)34 care era utilizat pentru a desemna mai degrabă acele forme rezultate, fără o preocupare pentru eficiența lor urbanistică în raport cu țesutul limitrof sau pentru calități de ordin estetic. Astfel, modernitatea acestor forme era consemnată inclusiv la nivel terminologic. În ciuda acestor intervenții, majoritatea fundăturilor generau fragmente de țesut deficitare din punct de vedere urbanistic. Chiar dacă erau rezultatul unor operațiuni de urbanism, ele ni se prezintă ca niște intervenții cu grad mare de spontaneitate, reglementarea slabă a activităților constructive lăsând loc unor rezolvări variate de detaliu, nu mereu în acord cu nevoile orașului. Multe dintre ele ne apar ca forme rezultate, dezvoltate din rațiuni funcționale, pentru a putea rezolva problema accesibilității parcelelor din spațiul public, fără preocupări pentru implicațiile urbanistice pe care le presupuneau. Numărul mare al acestor intervenții, precum și imposibilitatea edililor de a impune o dezvoltare judicioasă (ca urmare a lacunelor pe care le prezenta legislația perioadei și care au fost descrise succint în capitolele anterioare) au determinat administrația să adopte o atitudine radicală: în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, a fost interzisă, pe cale legală, deschiderea de noi fundături. În 1916, Cincinat Sfințescu aprecia aceste fragmente urbane ca fiind „o adevărată calamitate, care decurge din adîncimile prea mari ale parcelelor”, conformare ce era tributară utilizării lor anterioare, ca loturi rurale. Același autor arăta că aceste terenuri fie erau divizate în lățime (creând fâșii de teren înguste și lungi), fie erau parcelate în adâncime, „lăsându-se vre-o ulicioară înfundată, ori nici una cînd locul altui proprietar care nu a parcelat, va servi la acces”35.

Pentru a evita astfel de ocupări în viitor, administrația a decis să interzică realizarea de noi fundături. Articolul 6 al „Regulamentulului pentru construcțiuni și alinieri” din 1878 interzicea astfel de intervenții în viitor și chiar prevedea ca fundăturile existente să fie închise (acolo unde era posibil) sau să fie transformate în alei pietonale. Se impunea, în acest ultim caz, alinierea unică, cu o deschidere de minimum 3m a fundăturii36.

Astfel de prevederi au fost preluate și în noul „Regulament de construcțiuni și alinieri” din 1890, articolul 7 al acestui act normativ afirmând răspicat că „nimeni nu-și poate vinde terenul în lături formând o înfundătură (cul-de-sac) între proprietăți”37. Cu toate acestea, în „Legea pentru organizarea comunelor 34 Mai mult decât atât, pe planurile de ghid (cu un grad de detaliere redus) spațiile de întoarcere ale fundăturilor erau reprezentate (acolo unde ele existau), tocmai pentru a consemna grafic aceste forme moderne de fundături (cel puțin la nivelul rezolvării spațiului stradal).

35 Cincinat I. Sfințescu, „Parcela” și „blocul” în constituirea orașelor (București: f. e., 1916), 98.

36 Lascu, Legislație, 84.

37 Sfințescu, „Parcela” și „blocul”, 114.

De la Înfundătură la Intrare 39

urbane” din 1894, fundăturile erau permise cu condiția de a primi autorizarea prealabilă a Primăriei. În caz contrar, acestea „vor putea fi închise de către primar”, iar „clădirile și orice alte lucrări ce se vor face fără autorizațiunea primăriei, pe asemenea strade, pasage sau înfundături vor fi dărâmate”38.

Pentru următoarele circa două decenii, în legislația urbană bucureșteană (sau în cea cu efecte asupra capitalei) nu au fost promulgate noi acte normative importante. Totuși, merită menționată „Legea pentru interpretarea art. 96, din legea comunală urbană”, din 1908, al cărei unic articol clarifica noțiunile de „străzi, pasage sau înfundături”, arătând că acestea din urmă se referă inclusiv la „aleele sau drumurile particulare, de orice fel și sub orice denumire, chiar când sunt făcute în interesul unei proprietăți particulare, fie și îngrădită”, deoarece „terenul acelei proprietăți a fost parcelat în scop ca pe acele parcele să se facă construcțiuni”39.

A doua jumătate a anilor 1920 a adus noi acte normative cu efecte directe asupra reglementării mediului construit urban al capitalei. Astfel, în 1921 a fost promulgat Planul General de Sistematizare al Bucureștiului40, în 1925 a fost promulgată „Legea pentru unificarea administrativă”41, urmată de „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”, din 192642 și de „Legea pentru organizarea administrațiunei municipiului București” din 192943. În niciunul dintre aceste acte normative nu se discută problema fundăturilor, probabil ca urmare a interzicerii lor, în baza prevederilor formulate în ultimul deceniu al secolului anterior. Doar noul „Regulament pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”, din 1928, trata această 38 Vezi art. 96 al „Legii pentru organizarea comunelor urbane”, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 31 iulie 1894. I. Roban, M. Roșeanu, Noua colecțiune de legi aplicabile la administrarea comunelor urbane cuprinzând modificările aduse după 1919 și legile noi din 1923. Ediția a II-a (București: Tipografia „JockeyClub”, 1924), 4-21.

39 Vezi „Legea pentru interpretarea art. 96, din legea comunală urbană”, publicată în Monitorul Oficial nr. 21 din 27 aprilie 1908. Roban și Roșeanu, Noua colecțiune de legi, 21.

40 El a fost elaborat între 1914 și 1916, a fost reluat imediat după Primul Război Mondial, în 1919 și a fost promulgat în 1921, într-o formă asemănătoare ce cea din perioada antebelică. Vezi, pentru mai multe informații despre memoriului din 1919, Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosarele 41-43/1919. Textul memoriul aferent planului de sistematizare (în varianta sa din 1919) se găsește în dosarul 42/1919, filele 26-97; vezi și Cincinat Sfințescu, Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei urmat de un anteproect de lege asupra stabilirei, constuirei, dezvoltărei și sistematizărei comunelor (București: Tipografia „Jockey-Club”, 1919); precum și Lascu, Legislație, 69-73.

41 „Legea pentru unificarea administrativă”, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925.

42 „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 7 februarie 1926.

43 „Legea pentru organizarea administrațiunei municipiului București”, publicată în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 13 din 15 septembrie 1929.

40 Locuri ale Bucureștiului cotidian

problemă, interzicând, în continuare, orice astfel de intervenții noi. Articolul 21 al Regulamentului arata că „nu se pot creia în viitor înfundături și nici autorizațiuni de construcțiuni nu se pot da pe înfundăturile existente”. Cu toate acestea, același articol permite menținerea fundăturilor existente, impunând un regim de aliniere unic – o retragere a construcțiilor de 5 m de la axul străzii, cu condiția ca această aliniere să fie în concordanță cu planul de sistematizare al capitalei44. În ciuda acestei interdicții, fundături s-au construit în continuare. Astfel de intervenții urbane erau indispensabile țesutului bucureștean, multe loturi de dimensiuni generoase neputând fi exploatate eficient prin alte operațiuni urbanistice locale. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de parcelarea terenului de pe Calea Călărașilor, aflat în proprietatea Societății „Construcția Românească”, care a generat aleea Alexandru Sihleanu, a cărei poveste va fi detaliată separat, în continuarea acestui studiu.

Aleea modernă – formă urbană reglementată Chiar dacă nu a avut urmări regulamentare imediate, problema reintroducerii în legalitate a fundăturilor a fost ridicată încă din ultimii ani ai perioadei antebelice. În 1914-1916, în proiectul „Regulamentului pentru parcelări”, ce a început să fie redactat în această perioadă, se pleda pentru reintroducerea în legalitate a fundăturilor, sub denumirea de „alei”45. Aceste măsuri au rămas însă fără urmări operaționale, regulamentul nefiind niciodată promulgat. Totuși, diversele prevederi ale acestui proiect de act normativ arată o schimbare de mentalitate care merită discutată.

Astfel, trebuie observat că se recunoștea utilitatea fundăturilor în contextul țesutului urban bucureștean, realizarea lor fiind considerată o „toleranță de ordin economic”, ce urma să fie autorizată „în cazul când în loc de alee nu s’ar putea mai avantajos deschide o stradă”. Acest avantaj era definit în raport cu rețeaua stradală limitrofă – era acceptată deschiderea unei fundături doar în cazul în care exista, la o distanță de cel mult 250 m, cel puțin câte o stradă de o parte sau alta a noii parcelări. În caz contrar, aleea trebuia transformată în stradă, racordându-se la ambele capete la rețeaua existentă de circulație. De asemenea, nu se accepta realizarea de fundături în cazul în care acestea ar fi ajuns la mai puțin de 50 m de o stradă existentă cu traseu transversal față de cel al aleii nou înființate sau în cazurile în care fundătura proiectată ar fi putut 44 Vezi art. 21, litera F din „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928, supliment.

45 Vezi Lascu, Legislație, 74-75.

De la Înfundătură la Intrare 41

continua o stradă existentă și a cărei prelungire ar fi fost considerată utilă de către administrație46. În cazul aleilor care se încadrau în condițiile anterioare, proiectul de regulament prevedea și diverși parametri de configurare, impunând o lățime minimă de 7 m a străzii, un prospect de cel puțin 12 m și o lungime totală a fundăturii de cel mult 150 m. La extremitatea aleii, se impunea realizare unei „piețe de întoarcere a vehiculelor”, al cărei diametru trebuia să aibă cel puțin 14 m. În cazul fundăturilor cu o lungime mai mare de 80 m se prevedea și realizarea, în zona mediană, a unei „piețe de încrucișare sau întoarcere”, cu o lățime minimă tot de 14 m47.

Nu în ultimul rând, acest proiect de act normativ furniza și o definiție termenului de „alee”, prin care se înțelegea „o stradă cu caracter public sau particular însă care se termină la unul dintre capete, fie într’o piață ori piațetă, fie într’un spațiu liber utilizat ca parc ori ca terenuri private pentru sporturi ș.a. asemenea”48. În cazul aleilor particulare, proiectul impunea ca acestea să fie închise înspre strada publică printr-o clădire, accesul către fundătură fiind asigurat printr-un gang acoperit cu o lățime de cel puțin 7 m, care „se va închide cu porți, iar un portar va avea locuința în acel gang”49. În completarea acestor demersuri, și unele dintre textele teoretice au început să discute avantajele realizării de fundături în București. Dacă în cazul textelor publicate anterior, Cincinat Sfințescu nu aborda deloc tema fundăturilor (cu excepția unor materiale grafice – planuri de parcelări sau fotografii din diverse cartiere rezidențiale), începând cu anii 1930 acesta începea să includă în studiile sale și diverse aprecieri la adresa utilității unor astfel de intervenții.

Astfel, în Căile de comunicație și transporturile în Municipiului București din 1931, el afirma că, în cazul străzilor secundare ce asigurau accesul la locuințe, era preferabilă rezolvarea acestora „în cât mai multe cazuri prin alei înfundate, cu squaruri largi și vesele, care feresc ca zgomotele vehiculelor moderne să pătrundă până la locuințe”50. Textul a fost preluat și în Urbanistica Generală, din 193351, pentru ca tema să apară din nou și în Urbanistica Specială, din 1934. În aceasta din urmă, autorul arăta, din nou, că astfel de rezolvări sunt „recomandabile”, dar sub rezerva unor condiționări care să asigure un cadru de 46 Arhiva Primăriei Municipiului București, dosar 57/1934, Regulamentul parcelărilor și deschiderilor de străzi, pasagii și alei, art. 42.

47 Ibid., art. 45.

48 Ibid., art. 41.

49 Ibid., art. 41, 44.

50 Cincinat Sfințescu, Căile de comunicație și transporturile în Municipiul București (București: Tipografia Curții Regale, 1931), 62-63.

51 Cincinat Sfințescu, Urbanistica Generală (București: Tipografia „Bucovina”, 1933), 454-455.

42 Locuri ale Bucureștiului cotidian

viață salubru și modern52. În consecință, stabilea ca distanțele dintre fronturi să fie de cel puțin 14 m iar înălțimea clădirilor să nu depășească două treimi din această deschidere. În cazul „rotondei de întoarcere”, autorul cerea ca această să fie „un adevărat scuar”, în cazul căruia distanța dintre fronturi să fie sporită cu cel puțin 50%. De asemenea, afirma că loturile trebuie „să fie destul de mari pentru a putea fi rezervate curți și prospecte suficiente”, fără a lansa parametri de construire și în acest caz. Aceste condiții se făceau necesare în contextul în care, după cum afirma chiar autorul, în anii anteriori „s-a făcut un adevărat abuz de astfel de alei pentru locuințe familiale, în ce privește modul meschin cum au fost proectate și executate”. Distanțele dintre fronturi erau reduse, în unele cazuri, chiar și până la 6 m, iar prospectele dintre clădirile alăturate, chiar și până la 4 m, făcând, astfel, să dispară „și avantagiile estetice și cele igienice și cele economice ale locuinței familiale, față de locuința colectivă”, ca urmare a unei densități mult prea mari a construcțiilor, cu efecte nocive asupra ventilării și iluminării locuințelor53. În acord cu aceste texte teoretice, acceptarea fundăturilor în legislația interbelică a avut loc în 1935, prin Planul Director de Sistematizare. În Memoriul Justificativ al acestuia, autorii afirmau răspicat că „fundăturile nu sunt interzise prin noul proect, din contră sunt considerate ca un mijloc practic de a obține colțuri liniștite de oraș”, cu condiția ca acestea să fie astfel proiectate încât să „să aibă locuri de întoarcere de cel puțin 20 m” pentru ca „și viitoarele camioane grele ale Primăriei, de colectare a gunoaelor, să poată pătrunde”54. Mai mult decât atât, se propunea și un nou termen în locul denumirii de „fundătură” – pe care autorii memoriului o consideră a fi „rău sunătoare” – prin introducerea noțiunii de „intrare”, „spre a mulțumi pe toată lumea”55.

Condiții mai detaliate pentru realizarea acestor intrări au fost prevăzute în „Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București” din 1939, care a transpus în norme operaționale prevederile Planului Director de Sistematizare din 1935. Astfel, se reglementa, odată cu restul străzilor secundare, deschiderea minimă a fundăturii de 8,5 m, cu 5,5 m parte carosabilă și două trotuare de câte 1,5 m de o parte și de alta (doar în cazul cartierelor de locuințe muncitorești se accepta o deschidere de 6 m, din care 5,5 m parte carosabilă și câte două borduri de 0,25 m de o parte și de alta). Prevederile specifice „aleilor înfundate” se refereau la limitarea lungimii lor la cel mult 100 m și la realizarea unei „lărgiri” în partea de capăt a lor, „cu dimensiuni astfel alese, încât să asigure întoarcerea unui vehicul din cel mult trei mișcări, înscriindu-se în curbe cu 52 Cincinat Sfințescu, Urbanistica Specială (București: Tipografia „Bucovina”, 1934), 1211.

53 Ibid., 1211-1212.

54 Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino. R. Bolomey, I. Davidescu, T. Rădulescu, Planul Director de Sistematizare. Rezumat al Memoriului Justificativ (București: Tipografia „Bucovina”, f. a.), 44.

55 Ibid., 44-45.

De la Înfundătură la Intrare 43

raza exterioară de 10 m minimum”. Aceste curbe erau desenate pe planurile parcelării, dând astfel posibilitatea Primăriei de a verifica corectitudinea lor56.

Nu în ultimul rând trebuie menționat că prevederi referitoare la configurarea fundăturilor au fost incluse, către sfârșitul anilor 1930, și în cursurile universitare de urbanism, cum ar fi cel ținut de Alexandru Davidescu la Facultatea de Arhitectură, din cadrul Școlii Politehnice din București. În suportul de curs, intitulat Noțiuni de urbanism, autorul nota posibilitatea utilizării fundăturilor atât în cazul parcelărilor de locuințe muncitorești, cât și al celorlalte zone rezidențiale uzuale, însă nu și în cazul cartierelor de vile, deoarece „nu-și au rostul”57. Autorul aprecia utilitatea utilizării lor, afirmând că „locuințele din aleele înfundate sunt ferite de sgomot, de praf și de trepidațiunile circulației de stradă, și sunt deci mai plăcute”58. La fel ca în cazul actelor normative anterioare, el recomanda o lungime maximă a străzii (de data aceasta de 50 m) și realizarea unui „spațiu lărgit, pentru întoarcerea vehiculelor” (cu un diametru de minimum 20 m, recomandabil chiar 40 m)59.

Chiar dacă sunt diferite ca rezolvări, majoritatea fundăturilor construite în anii 1930 în București sunt caracterizate de o serie de atribute comune.

Fiind amplasate preponderent în zona centrală, în general se poate observa o preocupare pentru o exploatare cât mai intensă a terenului – procent ridicat de ocupare a parcelelor, construirea de mici imobile colective (în loc de locuințe individuale), în multe cazuri dezvoltate pe trei sau patru niveluri, uneori cu prospecte foarte reduse ale străzilor sau chiar cu construcții realizate în front continuu. Este cazul, spre exemplu, al intrărilor Grigore Alexandrescu (din strada cu același nume), Sergent Costea Gheorghe și Vladimir Streinu (ambele din bd. Pache Protopopescu), toate construite după 1930.

Multe dintre fundăturile dezvoltate în acești ani ne apar ca mici fragmente urbane coerente, rezultat al înclinației arhitecților pentru abordări stilistice moderne – prin adoptarea, în special, a expresiei Art Deco –, precum și al preocupării pentru rezolvări arhitecturale care să confere unitate de ansamblu; vezi, spre exemplu, intrările Pictor N. Vermont (cca 1933-1935), Dacilor (1932-1934), Vasile Păun (sau Ursulețului, realizată în 1933-1934) etc. Unitatea era obținută prin alinieri unitare ale clădirilor și, uneori, prin respectarea aceleiași înălțimi la cornișă (este cazul, spre exemplu, al intrării 56 Vezi „Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal [al Municipiului București], anul LXIV, nr. 19, 7 mai 1939, supliment, art. 62.

57 Al. Davidescu, Noțiuni de urbanism. Curs predat la Școala Politechnică Regele Carol al II-lea (București: Tipografia „Bucovina”, 1937), 20-26.

58 Ibid., 21.

59 Ibid.

44 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Grigore Alexandrescu). În majoritatea cazurilor, fundăturile erau prevăzute cu mica rotondă de întoarcere în capăt.

Chiar dacă nu este o rezolvare uzuală, în unele cazuri, s-a optat chiar pentru utilizarea de clădiri-tip. Spre exemplu, în cazul intrărilor Nicolae Iorga (din strada cu același nume; v. Fig. 15, 16) și Sergent Ion Tancu (din bd. Pache Protopopescu), ambele realizate după 1930, tipurile de clădiri se succed de-a lungul străzii, fiind dispuse simetric față de axul fundăturii. În ambele exemple, capul de perspectivă este ocupat de o clădire a cărei rezolvare arhitecturală susține poziția privilegiată în care se găsește. În alte cazuri (spre exemplu, intrarea Lt. Dumitru Lemnea, realizată cca 1935; v. Fig. 17) doar clădirile de la stradă respectă acest principiu, la intersecția cu str. General Gheorghe Manu fiind proiectate clădiri gemene. Un caz special este reprezentat de intrarea Licurici (din strada Vulturilor, realizată după 1930; v. Fig. 18), dezvoltată mult pe lungime (cca 120 m), doar pe frontul vestic. De-a lungul fundăturii se repetă mici locuințe colective, cu patru niveluri, construite în front continuu, fapt ce conferă acestei intrări o imagine atipică pentru țesutul minor al locuirii bucureștene.

De-a lungul perioadei postbelice, nu s-au mai realizat fundături. În prezent, în București se găsesc peste 150 de fundături. Cu o istorie care se desfășoară pe mai bine de o sută de ani, aceste forme urbane – cu mare recurență la nivelul țesutului de masă – constituie una dintre acele caracteristici care dau identitate actualei zone centrale, evocând un specific de locuire care are puterea de a particulariza orașul.

Fig.15, 16 / Imagini recente din intrarea Nicolae Iorga. [fotografii realizate de Radu Ponta]

De la Înfundătură la Intrare 45

Fig.17 / Imagine recentă din intrarea Lt. Dumitru Lemnea. [fotografii de Radu Ponta]

Fig.18 / Imagine recentă din intrarea Licurici. [fotografie de Radu Ponta]

46 Locuri ale Bucureștiului cotidian

O pledoarie pentru fundături.

Autorizarea intrării Alexandru Sihleanu, 1923-1924 Intrarea Alexandru Sihleanu a rezultat în urma parcelării unui teren aflat pe Calea Călărașilor nr. 36-38 (astăzi nr. 42-46), aflat în proprietatea Societății „Clădirea Românească”.

Discuțiile stârnite în jurul autorizării acestei intrări sunt foarte relevante pentru a ilustra modul în care fundăturile erau privite în perioada interbelică, atât de administrație, cât și de investitori. De asemenea, actele redactate cu acea ocazie au reprezentat și o critică asupra dezvoltării orașului, precum și o pledoarie pentru reintroducerea în legalitate a fundăturilor (interzise, prin lege, începând cu 1878).

Fig.19 / Intrarea Alexandru Sihleanu [redesenarea autorului după planul topografic al municipiului București, 1991]

Societatea „Clădirea Românească” A fost înființată în 1919, sub forma unei societăți anonime pe acțiuni, cu sediul în București. Conform statutelor promulgate, scopul acestei societăți era acela de a cumpăra și parcela terenuri, de a construi, transforma, vinde și închiria imobile, de a cumpăra și vinde materiale de construcții sau de a înființa sau achiziționa întreprinderi industriale în scopul producerii materialelor de construcții60.

60 Vezi actul constitutiv și statutele acestei societăți, publicate în broșură în anul 1919, la Imprimeriile „Independența”.

De la Înfundătură la Intrare 47

Fig.20 / Planul inițial al parcelării înaintat înspre avizare Consiliului Tehnic Superior din Ministerul Lucrărilor Publice, 1924.

[ANIC, fond MLP CTS, dosar 191/1924, f. 16]

48 Locuri ale Bucureștiului cotidian

De-a lungul perioadei interbelice, Societatea „Clădirea Românească” a reprezentat unul dintre importanții investitori privați în construcții, realizând imobile sau parcelări atât în zona centrală a orașului, cât și la periferie, contribuind la edificarea unui țesut urban modern.

Printre acționarii acestei societăți, găsim nume importante ale arhitecturii românești, precum arhitecții Petre Antonescu, Gheorghe Balș, Ștefan Burcuș, Paul Smărăndescu, Toma Stelian și Nicolae Ghica-Budești, personaje care șiau pus amprenta asupra proiectelor realizate de societate. Parcelarea Alexandru Sihleanu reprezintă un exemplu în acest sens, planul său fiind semnat de Petre Antonescu (în calitate de Arhitect Diriginte) și de Constantin Ciogolea (în calitate de Șef al Serviciului de Arhitectură)61.

Etapa 1: Primăria Capitalei, 1923-1924 Aleea a fost proiectată pe terenul aflat în proprietatea Societății, în 1923 dosarul de autorizare fiind înaintat Primăriei Capitalei, care l-a respins în toamna aceluiași an. Decizia a fost motivată pe baza prevederilor „Regulamentului de construcții și alinieri”, care interzicea realizarea de fundături pe teritoriul orașului, Primăria impunând, ca alternativă, gruparea locuințelor „în curte comună, ce va avea poartă la stradă”. O altă obiecție a fost cea referitoare la dimensiunile străzilor noi proiectate, Societatea propunând o deschidere de 7 m și o retragere de la aliniere de câte 1,5 m de fiecare parte, în condițiile în care Primăria ar fi dorit realizarea unei străzi cu o deschidere de 10 m62.

Discuțiile au fost reluate în anul următor, pentru ca, pe 7 martie 1924 ca urmare a diverselor argumente aduse de Societatea „Clădirea Românească”, Comisia Tehnică a Primăriei Capitalei să decidă acordarea autorizației de parcelare, cu următoarea rezoluție: „Se va admite clădirea de locuințe, vânzarea lor, dar Clădirea Românească se obligă a îngriji pe veci de alee ca pavare, întreținere, curățire etc.”63 În afara diverselor argumente specifice aduse de Societate în favoarea proiectului pentru care cerea autorizarea, în cadrul unei petiții înaintate Primăriei Capitalei în 192364, problema era enunțată la un nivel general, care depășea contextul strict al autorizării parcelării de pe Calea Călărașilor. Erau aduse în discuție probleme de fond ale dezvoltării țesutului urban bucureștean, caracterizat de o densitate scăzută a construcțiilor, consecință a unei utilizări deficitare a 61 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosar 191/1924, 16.

62 Ibid., 5.

63 Ibid., 15.

64 Ibid., 11-12.

De la Înfundătură la Intrare 49

terenurilor. Ca urmare a diverselor extinderi din secolul precedent, au fost introduse în oraș terenuri cu o conformare care nu permitea o ocupare eficientă, fiind menținute, chiar și în zone considerate a fi centrale, loturi ocupate cu construcții mult prea mici în raport cu suprafața parcelei și, în general, insalubre. Ca urmare a activității reduse de investiții private în construcții și, deopotrivă, a limitărilor pe care regulamentele de urbanism le impuneau, în capitală se construia în special în zona periferică, menținând o densitate mult prea redusă și nejustificată în zona centrală. În acest context, textul petiției semnala că diversele terenuri de mari dimensiuni (3000-5000 mp), nu puteau fi ocupate eficient, în condițiile impuse de regulamentele de urbanism, decât prin construirea de „mari imobile de raport”, care erau considerate a nu fi „în favoarea populației noastre” și care ar fi necesitat „imense capitaluri”. Astfel, în continuare, se arata că modul cel mai eficient de a exploata aceste terenuri era prin intermediul unor „penetrațiuni”.

Era criticată poziția administrației față de „înfundături”, menționându-se că o atitudine eficientă și adecvată condițiilor de construire din capitală nu ar fi trebuit să interzică astfel de intervenții, ci să vizeze modificarea prevederilor legale cu scopul de a reglementa – în mod răspicat și fără posibilitate de eludare – obligativitatea particularilor de a se ocupa de asigurarea realizării și întreținerii lucrărilor edilitare (starea de insalubritate a unora dintre intervențiile similare anterioare fiind, în mare măsură, motivul pentru care fundăturile au fost interzise prin lege).

Trebuie semnalat faptul că această petiție a fost semnată, individual, de diversele societăți acționare ale Societății „Clădirea Românească” (Societatea „Construcția Modernă”, Societatea Comunală de Locuințe Eftine, Întreprinderile Generale Tehnice „Tiberiu Eremie”, Societatea de Construcții și Lucrări Publice, Societatea „Proprietatea Urbană”, Societatea „Edilitatea”, la care se adaugă Sindicatul Antreprenorilor și cel al Proprietarilor Urbani; v. Fig. 21). Această decizie demonstrează o dorință de a valida propunerile enunțate mai sus prin asumarea poziției la nivelul unui întreg grup de actori importanți implicați în procesul de construire, și nu doar la nivelul unei singure entități.

Fig.21 / Petiția înaintată, în 1923, de Societate către Primăria Capitalei, semnată de societățile acționare [ANIC, fond MLP CTS, dosar 191/1924, f. 12]

50 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Etapa 2: Consiliul Tehnic Superior, 1924 În documentele cuprinse în dosarul de autorizare depus la Consiliul Tehnic Superior (din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice) în 1924, problema era dezbătută în raport cu avantajele specifice ale realizării parcelării Alexandru Sihleanu. Cu toate acestea, și cu această ocazie textele făceau referire la problemele generale cu care se confrunta orașul, pledând pentru reintroducerea în legalitate a fundăturilor.

Societatea „Clădirea Românească” își argumenta proiectul arătând eficiența tipului de intervenție propus și făcând referire la anumite calități de ordin economic. De asemenea, se argumenta că transformarea aleii propuse într-o stradă (prin prelungirea ei până la intersecția cu artera de circulație cea mai apropiată) ar fi presupus costuri însemnate de expropriere și dărâmarea unei clădiri existente, operațiuni considerate a fi inutile, mai ales în condițiile în care țesutul stradal existent era îndeajuns de dens pentru a putea satisface cerințele de circulație65.

Referitor la propunerea Primăriei de a construi în jurul unei curți particulare, Societatea arăta că exemplele similare existente în țesutul bucureștean au demonstrat că astfel de intervenții nu ar fi trebuit susținute, deoarece „starea de murdărie și de urâțenie în care ele se prezintă peste tot nu e de loc încurajatoare”. Era considerată necesară tocmai deschiderea unei străzi publice (chiar și sub forma unei fundături) deoarece, în felul acesta, ea ar fi fost reglementată mult mai strict prin intermediul regulamentelor de urbanism, atât din punctul de vedere al salubrității, cât și din cel estetic. Aceste aspecte nu erau la fel de strict reglementate în cazul curților private, stare de fapt care a generat apariția unor „adunături neregulate de tot felul de clădiri, de diferite înălțimi și caractere, risipite fără nici o regulă într’o curte comună, unde proprietarul nu a avut în vedere decât interesele lui, iar nu acelea edilitare sau estetice”66.

Se argumenta, de asemenea, că astfel de intervenții ar fi trebuit legiferate pentru a putea activa investițiile în construcții, în condițiile în care în capitală exista o „mare și urgentă necesitate de a se construi”. Mai mult decât atât, era evidențiat faptul că o astfel de intervenție se putea traduce sub forma unui „cartier liniștit de locuințe”, tocmai ca urmare a unei circulații stradale foarte reduse67.

Nu în ultimul rând, Societatea evidenția că era nevoie de o schimbare generală a modului în care cuvântul „înfundătură” era receptat în mentalul colectiv, în acel moment el având „un sens așa de antipatic”, care „inspiră oroare în Capitală”, dictat de intervențiile anterioare care au dat naștere unui țesut insalubru, „niște 65 Ibid., 7.

66 Ibid.

67 Ibid., 9.

De la Înfundătură la Intrare 51

adevărate focare de infecție și mizerie”. Tocmai prin autorizarea unor intervenții care urmau a fi implementate în acord cu regulile moderne de salubritate, confort și estetică urbană această atitudine ar fi putut fi schimbată, în scopul de se recunoaște avantajele reale ale fundăturilor. În concluzie, se afirma: „Mărturisim că nu vedem decât câștig prin deschiderea unor asemenea alee: câștig pentru populație, câștig pentru estetică și salubritatea orașului și câștig pentru bugetul comunei prin crearea unor imobile producătoare de însemnate venituri”68.

Fig.22, 23 / Imagini recente din intrarea Poet Alexandru Sihleanu [fotografii de Mihaela Criticos] 68 Ibid., 10.

52 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Despre oraș și despre fundături în actele oficiale redactate de Societatea „Clădirea Românească”69

Petiția înaintată către Primarul Capitalei, 8 iunie 1923 „După război, prin creșterea repede a populației, creștere ce se va accentua încă pe măsură ce căile ferate se vor restabili și complecta, punându-se în stare de a face față fluxului de oameni, interese și afaceri pe care Capitala regatului mărit îl chiamă în chip irezistibil, mare neajuns semnalat aici se va agrava, a început deja a se agrava, prin întinderea din ce în ce mai îngrijorătoare a tentaculelor formate de noile construcțiuni ce se execută în toate direcțiile la periferia capitalei.

Două împrejurări mai cu seamă silesc populația să clădească la periferie.

Prima împrejurare este lipsa de terenuri libere în oraș, mai ales în părțile centrale. Aproape nu există teren în oraș, care să nu aibă pe el o clădire, fie cât de mică și ruinată. […]

A doua împrejurare importantă care contrariază clădirea în oraș și contribuie și mai puternic încă la întinderea capitalei este împiedicarea de a se construi pe terenurile mari prin interzicerea înfundăturilor. […]

Creearea înfundăturilor [...] trebue reglementată și întreținerea lor asigurată și pentru aceasta este deajuns ca administrațiunea comunală să impună pe proprietarii care au fațade la fundătură după aceleași norme ca pe acei cu fațadă spre stradă, care înseamnă prin aceasta resurse suficiente pentru întreținerea înfundăturei. [...]

Fiecare din noile construcțiuni ridicate este o sursă de venituri pentru comună.

Totodată s’ar realiza și utilizarea rațională și mai complectă a terenurilor mari din interiorul orașului, împiedicându-se întinderea lui și gravele consecințe edilitare și economice. În același timp s’ar face un mare pas spre rezolvarea crizei de locuințe, căci micile parcele care s’ar împărți terenurile mari s’ar construi mult mai ușor și mai repede decât aceste terenuri mari a căror punere în valoare necesită capitaluri considerabile.”

Memoriu depus la Consiliul Tehnic Superior, 29 martie 1924 „Din punct de vedere al salubrității și al tuturor cerințelor edilitare, o alee deschisă este preferabilă unei curți închise căci o alee este bine pavată (în cazul nostru va fi asfaltată), este înzestrată cu apă, canal și lumină electrică. Apoi o alee fiind deschisă este continuu supusă la supravegherea organelor edilitare, pe când o curte închisă, prin chiar faptul că e închisă, este oarecum sustrasă dela această supraveghere. Totuși, dacă Onor. Comisiunea Technică a Primăriei insistă pentru a face poartă la stradă o vom executa.

Din punct de vedere estetic credem asemenea că o alee cu clădiri bine aliniate și supuse regulamentelor edilitare în ceia ce privește înălțimea, eșiturile (bowindow) și alte detalii se prezintă cu mult mai bine decât o adunătură neregulată de tot felul de clădiri, de diferite înălțimi și caractere, risipite fără nici o regulă într-o curte comună unde proprietarul nu a avut în vedere decât interesele lui, iar nu acelea edilitare sau estetice. […]

Exemplele de alee înfundate ce avem în București, cum e aleea Carmen Sylva (lângă Cișmigiu), alea Suter (la Filaret) și chiar alea Năstăsescu (pe str. Polonă, la Parcul Ioanid), dovedesc că acest gen de alee nu sunt întru nimic mai inferioare stradelor deschise și sunt incomparabil mai 69 Citatele de mai jos au fost extrase din dosarul 191/1924, ANIC, fond MLP CTS.

De la Înfundătură la Intrare 53

frumoase, mai curate și mai sănătoase decât cunoscutele curți particulare, nesfârșit de lungi, cu o pusderie de locatari, unui mai murdar decât altul.”

Memoriu depus la Consiliul Tehnic Superior, 14 aprilie 1924 „Dacă cuvântul «înfundătură» are un sens așa de antipatic cauza este că până astăzi el a servit aproape exclusiv a desemna numeroasele înfundături făcute în cartierele mărginașe, înfundături care ne fiind pavate, canalizate, alimentate cu apă, ba nici măcar iluminate, sunt niște adevărate focare de infecție și mizerie. Când însă prin «înfundătură» se înțelege o alee civilizată, înzestrată cu toate lucrările edilitare și superioară din acest punct de vedere multora din străzile actuale, în acest caz și cu acest înțeles o «înfundătură» nu are dece să inspire oroare și Capitala n’ar pierde nimic, ba ar câștiga foarte mult dacă s’ar deschide cât mai multe asemenea alee pe întinderea ei. Ce pierde Capitala în frumusețe sau salubritate prin faptul că există alea Carmen-Sylva sau Suter în locul terenurilor virane ce erau în acele puncte, depozite obicinuite de gunoaie și cadavre? [...]

Mărturisim că nu vedem decât câștig prin deschiderea unor asemenea alee: câștig pentru populație, câștig pentru estetică și salubritatea orașului și câștig pentru bugetul comunei prin creearea unor imobile producătoare de însemnate venituri.”

În loc de concluzii: repartiția fundăturilor în oraș După cum s-a arătat de-a lungul studiului, fundăturile au apărut în directă legătură cu nevoia de densificare a orașului, în special în zona periferică. Privind astăzi orașul, observăm că ele sunt însă amplasate preponderent în interiorul inelului care definește zona centrală.

Această repartiție poate fi explicată în raport cu limitele succesive pe care orașul le-a avut și prin intervențiile de regularizare a țesutului urban, impuse de administrație de-a lungul timpului. Astăzi, cele mai multe fundături sunt amplasate în acea zonă care, între 1847 și 1926, a format ocolul III70 (în majoritate inclus zonei centrale a orașului, conform împărțirii pe zone de construcții din 1928). Primele fundături din oraș au apărut în această zonă, fiind niște forme necesare procesului de densificare a țesutului periferic, mai slab construit, cu loturi de mari dimensiuni și cu o rețea stradală insuficientă. În lipsa unor intervenții majore de restructurare, caracterul parcelelor din această zonă a continuat să impună intervenții de densificare până în perioade târzii.

Astfel de intervenții au continuat să fie dezvoltate în zona centrală de-a lungul întregii perioade interbelice. Chiar dacă fundăturile au fost interzise prin lege până în 1935, ele au continuat să apară, fiind indispensabile procesului de 70 Din perioada în care orașul era împărțit în ocoale (deci înainte de 1926), din ocolul II nu se păstrează decât trei fundături: intrarea Victor Eftimiu (din strada Actor Ion Brezoianu, realizată 1852p-1875a), intrarea Luigi Cazzavilan (din strada cu același nume, realizată 1911p-1924a) și, probabil, intrarea Rigas (din strada Actor Ion Brezoianu, realizată 1911p –1927a). Chiar și după 1928, când această zonă a fost inclusă zonei centrale, pe întinderea fostului ocol II au fost deschise puține fundături: intrarea Pictor N. Vermont (din Calea Moșilor) și intrarea Biserica Albă (din strada George Enescu), ambele realizate cca 1935.

54 Locuri ale Bucureștiului cotidian

adaptare a țesutului urban la ocupări de tip central, în condițiile specifice ale parcelarului bucureștean. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au început să apară fundături în zona care, între 1895 și 1926, a format ocolul IV (periferia orașului primei jumătăți a secolului al XX-lea și a ultimilor ani ai veacului anterior). Chiar dacă densitatea lor era una ridicată în aceste zone, de-a lungul perioadei interbelice cele mai multe dintre ele au dispărut. Fiind vorba despre un teritoriu aflat încă în curs de urbanizare, administrația a putut interveni în sensul unei restructurări locale, transformând în străzi multe dintre fundăturile existente la începutul secolului în aceste zone, prin prelungirea lor până la intersecția cu o altă arteră de circulație (anterioară sau nou-deschisă). Din vechile fundături, ni se păstrează până în prezent doar acelea care au apărut ca urmare a unei învecinări cu o funcțiune preexistentă dezvoltată pe o parcelă de mari dimensiuni. Menținerea ei în structura orașului nu a permis intervenții prin care fundăturile să fie transformate în străzi. În această categorie se înscriu intrările Mănăstirii Neamț, Mănăstirii Horezu (v. Fig. 06), Depoului, Silozului, Brădești, Vagonului (v. Fig. 07) – ambele cazuri discutate și mai sus – precum și intrarea Frosa Sarandy.

De-a lungul perioadei interbelice, numărul fundăturilor realizate la periferie a fost foarte redus. Cum aceasta era o zonă în curs de dezvoltare, Primăria nu a permis decât ocazional realizarea de noi fundături – terenurile (de dimensiuni mai mici sau mai mari) puteau fi parcelate fără astfel de intervenții. Din această perioadă ni se păstrează intrarea Nopții (din bd. Ion Mihalache, cca 1924-1927), cele două largo-uri din strada Roma (realizate după 1927), strada Finlanda (parcelarea Fabricii „Țesătorie, Mecanică și Frângherie”, 1935) și intrarea Roma (din strada cu același nume, realizată după 1935). În cazul zonei centrale, au fost păstrate mult mai multe fundături de secol XIX. Țesutul mai dens construit nu a permis, la fel de ușor ca la periferie, prelungirea fundăturilor și transformarea lor în străzi. Mai mult decât atât, nevoia de a valorifica acele parcele de dimensiuni mari, a impus realizarea intensivă de noi fundături, chiar și în perioada în care deschiderea lor era interzisă pe cale legală.

Analizând astăzi repartiția fundăturilor în din zona centrală, se poate observa că peste trei sferturi dintre acestea sunt forme ale secolului al XX-lea, realizate după 1911. Această constatare demonstrează utilitatea pe care aceste forme au avut-o în dezvoltarea orașului. Ele au reprezentat tipuri de intervenții care asigurau o rezolvare modernă a problemelor pe care țesutul urban bucureștean le ridica, în special în ceea ce privea caracterul acelor terenuri care au intrat treptat în oraș.

Până spre finalul secolului al XIX-lea, aceste zone încă mai erau caracterizate de o densitate scăzută a fondului construit, consecință a menținerii în interiorul teritoriului administrativ a unor loturi cu caracter rural, ineficiente pentru o utilizare urbană modernă.

De la Înfundătură la Intrare 55

În felul acesta, o formă urbană care a apărut în directă legătură cu zona periferică și ca urmare a conformării specifice a terenurilor din acest teritoriu astăzi ne apare ca fiind o caracteristică definitorie a zonei centrale a orașului. Ea nu poate fi înțeleasă pe deplin în lipsa cunoașterii evoluției orașului, cu diversele sale limite administrative, ale cărui transformări au fost determinate în mod direct de modul în care au fost definite reglementările urbanistice și de maniera în care administrația și-a asumat diversele zone componente ale orașului și intervențiile în diferitele sale tipuri de țesut.

Surse bibliografice: Calotă, Irina, Dincolo de centru: politici de locuire, București, 1910-1944, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Anca Brătuleanu. București: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2013.

Calotă, Irina, „Locuințe individuale sau colective? Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima jumătate a secolului al XX-lea”, Arhitectura 3 (2014): 55-56.

Ioachimescu, Andrei G., „Locuințele eftine”. Buletinul Societății Politecnice XXVIII (1912): 48-59.

Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană – București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu. București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997.

Marcu, D., G. M. Cantacuzino. R. Bolomey, I. Davidescu, T. Rădulescu, Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ și planuri. București: Tipogafia „Bucovina”, 1935.

Marcu, Duiliu, G. M. Cantacuzino. R. Bolomey, I. Davidescu, T. Rădulescu, Planul Director de Sistematizare.

Rezumat al Memoriului Justificativ. București: Tipografia „Bucovina”, f.a.

Sfințescu, Cincinat, „Parcela” și „blocul” în constituirea orașelor. București: f.e., 1916.

Sfințescu, Cincinat, Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei urmat de un anteproect de lege asupra stabilirei, constuirei, dezvoltărei și sistematizărei comunelor. București: Tipografia „JockeyClub”, 1919.

Sfințescu, Cincinat, Transformarea constructivă a Capitalei, vol. I: Înălțimea de dat clădirilor și întinderea corespunzătoare a curților în București. București: Tipografia Gutenberg, 1921.

Sfințescu, Cincinat, Căile de comunicație și transporturile în Municipiul București. București: Tipografia Curții Regale, 1931.

Sfințescu, Cincinat, Urbanistica generală. București: Tipografia „Bucovina”, 1933.

Sfințescu, Cincinat, „Societatea Comunală de Locuințe Eftine și realizările ei”. Urbanismul, 5-6 (1933): 269288.

Sfințescu, Cincinat, Urbanistica specială. București: Tipografia „Bucovina”, 1934.

Trajanescu, I. D., „Locuințe economice în capitală”. Arhitectura (1924): 23-29.

Vîrtosu, Gh., Locuințe pentru populația nevoiașă și problema comasărilor. București: Tipogafia „Bucovina”, f.a..

Woinaroski, Cristina, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european. București: Editura Simetria, 2013. ***, Societatea „Clădirea Românească”. Actul constitutiv și statutele. București: Imprimeriile Independența, 1919.

56 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Surse arhivistice: Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior (MLP CTS), dosare: 41/1919, 42/1919, 43/1919, 191/1924.

Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale (SMBAN), fond P.M.B. – Serviciul Tehnic, dosar: 1097/1897.

Arhiva Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, dosar: 57/1934.

Surse legislative: „Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor”, 14 aprilie 1831. Vîrtosu, Emil, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare. 1830-1832. București: Editura Leopold Geller, 1936, 30-50. „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”. Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 34 din 12 august 1878. „Regulament asupra salubrității și locuințelor”. Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 30 din 16 august 1878. „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”. Monitorul Oficial nr. 71 din 29 iunie 1890. „Lege pentru organizarea comunelor urbane”. Monitorul Oficial nr. 96 din 31 iulie 1894. „Legea pentru mărginirea Bucurescilor”. Monitorul Oficial nr. 33 din 14/26 mai 1895. „Legea pentru interpretarea art. 96, din legea comunală urbană”. Monitorul Oficial nr. 21 din 27 aprilie 1908. „Lege pentru organizarea comunelor rurale și administrațiunea plășilor”. Monitorul Oficial nr. 22 din 29 aprilie 1908. „Legea pentru unificarea administrativă”, Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925. „Lege pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”. Monitorul Oficial nr. 31 din 7 februarie 1926. „Regulamentul de construcțiuni și alinieri al comunelor suburbane din Municipiul București”. Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928. „Regulament pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”. Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928, supliment. „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”. Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 19 din 7 mai 1939, supliment.

Surse cartografice: Planul Bukureștului Ridikat, tras chi-publikat din porunka Prea înăltzatului Domn Stăpînitor Barbu Dimitrie Știrbeiu V.V. de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn, 1852.

București, Capitala României. Dedicat Majestăței sele Imperatorul tuturor Russielor Alexandru Nicolaevits, 1871, Major R. D. Pappasoglu, editor și compuitor.

Planul Comisiei Coloarei de Albastru din Capitala Bucuresci. Dedicat L. S. Princ. N. G. Bibescu. Editor Loct.

Colon. D. A. Pappasoglu, 1875.

Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:10.000, 1895-1899.

Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000.

Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:5.000.

București. Municipiul si împrejurimile. Întocmit de General C-tin Teodorescu, scara 1:15.000, 1943.

De la Înfundătură la Intrare 57

1831

Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor: discută utilitatea folosirii fundăturilor în cazul delimitării orașului, prin instaurarea unei limite fizice (bariere pe arterele de penetrație și înfundarea celorlalte străzi care traversau limita).

Art. 4. „Aceasta de a să păzi întocmai și de a să putea întîmpina cu priveghere, de neapărată trebuință este ca toate celelalte uliți, care dau eșire din oraș, să se înfunde, puindu-să această lucrare fără prelungire; dar pentru capul cel din marhinea orașului al fiecăria uliți, să se clădească negreșit casă, și, neavînd statul trebuință de aceste locuri, să vor da altor oameni, ca în scurt soroc să se îndatoreze a clădi namestii pe dînsa.”

1847 1848

Regulament pentru alinieri și clădiri

1856

Regulament pentru deschiderea din nou de ulițe în capitală

1878

Regulament asupra salubrității construcțiilor și locuințelor

Regulament pentru împărțirea capitalei Bucuresci în 3 ocoale

1878

Regulament pentru construcțiuni și alinieri: interzice, pentru prima dată în legislația urbană bucureșteană, realizarea de fundături.

Art. 6. „Stradele înfundate sau cele prea apropiate, sau cari pentru alte motive s’ar găsi inutile, se pot suprima pentru siguranța și salubritatea publică [...]”

Art. 8. „Nimeni nu-și póte vinde terenul înlături formând o înfundătură (cul-de-sac) între proprietăți.”

1890

Regulament pentru construcțiuni și alinieri: reia, identic, art. 6 și 8 ale Regulamentului din 1878, sub forma art. 5 și 7.

1894

Lege pentru organizarea comunelor urbane: permite construirea fundăturilor cu condiția obținerii autorizației din partea Primăriei.

Art. 96. „Nimeni nu poate să deschidă strade, pasage sau înfundături fără autorizația primăriei, care e în drept să o subordoneze unor condițiuni stabilite prin regulamente.

Stradele, pasagele sau înfundăturile ce se vor deschide fără autorizație vor putea fi închise de către primar. Clădirile și orice alte lucrări ce se vor face fără autorizațiunea primăriei, pe asemenea strade, pasage sau înfundături vor fi dărâmate.”

1895 Lege pentru mărginirea Bucurescilor

58 Locuri ale Bucureștiului cotidian

1908 Lege pentru interpretarea art. 96 din legea comunală urbană din 1894: clarifică anumite astepecte legate de noțiunile de „străzi, pasage sau înfundături”.

Art. unic. „Prin străzi, pasage sau înfundături, despre care vorbește art. 96 din legea comunală urbană, se înțeleg și aleele sau drumurile particulare, de orice fel și sub orice denumire, chiar când sunt făcute în interesul unei proprietăți particulare, fie și îngrădită, întrucât terenul acelei proprietăți a fost parcelat în scop ca pe acele parcele să se facă construcțiuni”

1921

Planul general de sistematizare

1926

Lege pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București

1928

Regulament pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București: interzice, în continuare, realizarea fundăturilor în capitală.

Art. 21. Lit. F. „[...] Nu se pot creia în viitor înfundături și nici autorizațiuni de construcțiuni nu se pot da pe înfundăturile existente”

1929

Lege pentru organizarea administrațiunei municipiului București

1935

Planul Director de Sistematizare: recunoaște calitățile morfologice și ambientale ale fundăturilor și le reintroduce în legalitate.

Cap. IX. Artere și străzi. [...] „Fundăturile nu sunt interzise prin noul proect, din contră sunt considerate ca un mijloc practic de a obține colțuri liniștite de oraș, însă vor trebui să aibă locuri de întoarcere de cel puțin 20 m. diametru pentru ca și viitoarele camioane grele ale Primăriei, de colectare a gunoaelor să poată pătrunde.

Iar pentru a nu mai continua cu denumirea aceasta rău sunătoare, de «fundătură», îi vom spune «intrare» spre a mulțumi pe toată lumea.”

1939

Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București: transpune în norme prevederile Planului Director de Sistematizare, inclusiv prin reglementarea condițiilor de construire în fundături.

Fixează, odată cu prevederile referitoare la restul străzilor din capitală, deschiderea minimă a „aleilor și fundăturilor” - 8,5 m, cu 5,5 m parte carosabilă și două trotuare de câte 1,5 m de o parte și de alta (doar în cazul cartierelor de locuințe muncitorești se accepta o deschidere de 6 m, din care 5,5 m parte carosabilă și câte două borduri de 0,25 m).

Stabilește, de asemenea, și prevederi specifice „aleilor înfundate”: Art. 62. [...] „Aleele înfundate, nu pot trece de 100 m. lungime, socotită de la alinierea străzii până la fundul aleii.

La partea terminală aleea trebue să prezinte o lărgire, de o formă și cu dimensiunile astfel alese, încât să asigure întoarcerea unui vehicul din cel mult trei mișcări, înscriindu-se în curbe cu raza exterioară de 10 m. minimum. Aceste curbe trebuesc desenate pe planuri cu razele lor.”

1939

Lege pentru organizarea Municipiului București

De la Înfundătură la Intrare 59

1914

Proiectul Regulamentului pentru parcelări: recunoaște utilitatea utilizării fundăturilor în contextul specific al țesutului bucureștean; definește, pentru prima dată, termenul de „alee” și fixează normele de construire în fundături.

Art. 41. „Prin alee se înțelege o stradă cu caracter public sau particular însă care se termină la unul din capete, fie într'o piață ori piațetă, fie într'un spațiu liber utilizat ca parc ori ca terenuri private pentru sporturi, ș.a. asemenea. Cele particulare vor trebui neapărat închise spre strada publică cu o clădire lăsând trecerea în alee printr'un gang larg de cel puțin 7 m. [...]”

Art. 42. „Executarea de alei în interiorul blocurile formate de străzile existente în capitală, fiind considerată ca o toleranță de ordin economic, ea nu se va autoriza decât în cazul când în loc de alee nu s'ar putea mai avantajos deschide o stradă.

Avantajul va reeși din verificare pe plan dacă la o distanță de 250 m. în dreapta și în stânga aleei proectate nu există o altă stradă aproximativ paralelă cu aleea proectată. În caz că o asemenea stradă nu există, aleea va trebui să fie executată ca stradă și se va căuta la caz de nevoie să se facă uz chiar de comassări sau schimburi de terenuri în proprietarii vecini pentru realizarea ei, în conformitate cu capitolul referitor deschiderilor de străzi.

Asemenea se va impune a se deschide o stradă în loc de alee și în cazul când adâncimea terenului pe care se deschide aleea ar ajunge până la o distanță mai mică de 50 m. de strada vecină și care prelungită ar putea debușa, sau când ar putea forma o continuitate cu o stradă existentă în acea parte și Comisia Specială ar găsi utilă acea continuitate. [...]”

Art. 45. „Lărgimea aleei nu va fi mai mică de 7 m. iar între fronturile clădirilor pe alee va fi cel puțin 12 m.

Lungimea aleei nu va fi mai mare ca 150 m.

La extremitatea aleei se va prevede o piață de întoarcere a vehiculelor de cel puțin 14 m. lărgime, iar când aleea este mai lungă ca 80 m. se va prevede la mijlocul ei și o piață de încrucișare sau întoarcere de cel puțin 14 m. lărgime.”

Art. 46. „Toate lucrările edilitare cerute pentru pasagii, se vor impune și la deschiderea aleelor, adică instalarea conductei de apă cu toate accesoriile ei, pavajul de cea mai bună calitate, canalul cu accesoriile lui, cablu electric și iluminatul aleei, plantațiuni. [...]”

1931

Cincinat Sfințescu, Căile de comunicație și transporturile în Municipiul București:

1934

Cincinat Sfințescu, Urbanistica Specială:

1937

Alexandru Davidescu, Noțiuni de urbanism. Curs predat la Școala Politechnică Regele Carol al II-lea:

„[...] de cele mai multe ori, vom preferi ca accesele la locuințe să fie date în cât mai multe cazuri prin alei înfundate, cu squaruri largi și vesele, care feresc ca zgomotele vehiculelor moderne să pătrundă până în locuințe.”

„În cartierele de locuințe din ce în ce se recurge mai mult la lotizări utilizând alei înfundate. [...]

Uneori astfel de lotizări sunt recomandabile, și în orașele-grădini engleze aleile terminate în largi scuaruri prezintă toate avantagiile sau combinate cu passagii. Condițiile sunt ca distanțele între clădiri pe cele două laturi ale aleei să fie destul de mari (cel puțin 14 m.), apoi înălțimea clădirilor să fie cel mult 2/3 din distanța între fronturile clădirilor; rotonda de întoarcere să fie un adevărat scuar, în care distanța între fronturile clădirilor să fie sporită la cel puțin 1,5 ori distanța între fronturile clădirilor pe alee; în fine, loturile să fie destul de mari pentru a putea fi rezervate curți și prospecte suficiente.”

„Parcelele pot fi grupate într'un mod mai complect, alcătuind blocuri pe contur mai puțin regulat, prezentând intrânduri în formă de mici piețe sau cu alee înfundate, pe marginea cărora se înșiră parcelele. Lungimea acestor alee înfundate cari brăzdează locul, - este variabilă; este bine însă să nu treacă de 50 m. l. Fundul lor trebue să fie prevăzut cu un spațiu lărgit, pentru întoarcerea vehiculelor. Diametrul cercului înscris într'un astfel de spațiu de întoarcere trebue să fie de minimum 20 m. l. pentru a fi eficace; este însă preferabil să fie de 40 m. l.

Partea centrală a acestei lărgiri este adesea prevăzută cu grădinițe de joc.

Acest tip de bloc, mai complicat, este, atunci când e bine organizat, de un foarte mare folos.

Locuințele din aleele înfundate sunt ferite de sgomot, de praf și de trepidațiunile circulației de pe stradă, și sunt deci mai plăcute.”

60 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Elemente pentru o tipologie

Radu Ponta Ceea ce urmează este în același timp mai mult și mai puțin decât o operație riguroasă de clasificare: mai puțin – deoarece nu are pretenții de exhaustivitate și pentru că lansează doar câteva ipoteze care vor trebui verificate prin cercetări amănunțite; mai mult – pentru că, dincolo de a privi fundăturile bucureștene prin prisma tipurilor, încearcă să adauge, câtorva dintre ipostazele pe care le discerne, comentarii care se referă la problematicile lor specifice în contextul orașului actual. Astfel, unele dintre aceste ipostaze cheamă considerații istorice puse în legătură cu evoluția orașului, altele prilejuiesc comentarii despre evoluția regimului de proprietate; unele ridică probleme legate de regimul de protecție patrimonială de care se bucură, altele vorbesc indirect despre regulamentele actuale care le ghidează și le permit evoluția. Încercare de definiție Orice asemenea demers ar trebui să înceapă printr-o definiție a formei urbane care este fundătura. Varietatea situațiilor identificate pe teren sugerează însă că acest demers nu este atât de simplu cum am putea crede.

Din punct de vedere etimologic am spune că fundătura este un spațiu urban în care accesul carosabil „se înfundă“. Fundătura ar fi ultima ramificație a rețelei viare, facilitând accesul către un număr de proprietăți, fără a conduce și către alte străzi. Însă cum nicio fundătură nu este o gaură neagră pentru automobilele care îi trec pragul, modul în care acestea se întorc în oraș lasă loc unei mari varietăți de forme. Dacă cel mai comun exemplu este cel al fundăturii drepte, ipostazele mai elaborate ilustrează asemănări formale cu mai multe dintre literele alfabetului: fundătura în „L“, frântă, în „Y“, bifurcată, în „U“, aidoma unei străzi al cărei parcurs ezită și se răzgândește pentru a reveni de unde a plecat, în „O“, o buclă branșată la strada principală printr-o alee de legătură, în „H“ sau mixte. Suma acestor posibilități estompează de asemenea contururile clare ale acestei prime trăsături distinctive a fundăturii – imposibilitatea parcurgerii carosabile, fără întoarcere (Fig.1). După cum alte dintre formele fundăturilor pe care orașul le propune împiedică într-adevăr traversarea carosabilă, dar o permit pe cea pietonală (Fig.2).

De la Înfundătură la Intrare 61

a.

b.

c.

d.

e.

f.

Fig.1 – a. Intrările Iulia Hașdeu și Alexe Marin; b. Aleea Titus; c. Intrarea Grigore Cantili; d. Intrările Jijia și Bogdăniței; e. Intrarea Alexandru Sihleanu; f. Strada Ipotești

62 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.2 – Aleea Suter: accesul carosabil este cel care determină axul compozițional al ansamblului, în timp ce accesul pietonal care conduce până în rondul din capătul intrării este o scurtătură ascunsă și înghesuită între proprietăți

De asemenea, includerea fundăturilor în nomenclatura spațiilor urbane (alături de străzi, bulevarde, piețe, alei etc.) sugerează că ar fi vorba prin excelență despre niște spații aflate în proprietate publică. Însă nici aici nu pare să existe o regulă dură, iar de-a lungul istoriei orașului observăm cum alei private intră în domeniul public fie grație unei prevederi avantajoase a legislației urbane, fie în urma naționalizării. Și invers, spații gândite la un moment dat ca parte

De la Înfundătură la Intrare 63

Fig.3a. Imobil Bulevardul Dacia 61, alcătuit din trei construcții: cele două de la stradă, simetrice, flachează accesul pe proprietate, în timp ce al treilea, amplasat pe limita posterioară a parcelei, ține axul de simetrie al ansamblului.

Reprezentarea consemnează în paralel Intrarea Dacilor pentru a scoate în evidență similaritățile formale.

Fig.3c. Imobil strada Cobălcescu 41, similar Fig.3a. În acest caz, clădirile au suprafețe mai ample ceea ce conduce către o densitate ridicată a ansamblului. Nu mai puțin, spațiul creat între cele trei clădiri în adâncimea parcelei este foarte similar fundăturilor, din punctul de vedere al utilizării.

Fig.3b. Imobil cu curte deschisă Bulevardul Magheru 7-9, arhitect Jean Monda.

a domeniului public devin private prin simpla închidere a accesului dinspre strada principală.

Diferențele dintre o fundătură și o curte privată dezvoltată în adâncime și care facilitează accesul către mai multe case decurg însă din statutul juridic al terenului de a fi o coproprietate privată sau parte a domeniului public.

Implicațiile cele mai directe se referă la modul în care această „adâncime“ este folosită, dar și întreținută. La un alt nivel, decurgând indirect din problemele de

64 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig. 4 Largo-uri din strada Roma

statut, ceea ce separă cele două cazuri este locul pragului dincolo de care străinul simte că devine transgresor, iar riveranul știe că a ieșit „în oraș“. În directă legătură cu chestiunile legate de proprietate se naște o altă întrebare care conturează o categorie mai largă a diverselor „forme înrudite“ cu fundătura.

Acestea pornesc de la foarte frecventa repetare în oglindă a două clădiri care se deschid către o curte comună (cu sau fără o a treia în capătul de perspectivă al curții) pentru a ajunge la ansambluri mai ample sau la imobile cu curte deschisă (Fig.3).

Invers, întorcându-ne către relația tuturor acestor situații cu orașul este de asemenea justificată problematizarea deschiderii minime către oraș a acestei „adâncimi“: un largo de-a lungul unei străzi își are sau nu locul în categoria fundăturilor (Fig.4)? Lățimea acestor largo-uri și, implicit, deschiderea lor către oraș justifică sau nu considerarea lor împreună cu fundăturile într-o unică categorie, ilustrată de ipostaze dintre cele mai variate? Gradul de ascundere față de pulsul orașului, discreția cu care se retrag în profunzimea țesutului țin în mod esențial de ceea ce numim o fundătură? În loc să clarifice obiectul studiului, toate aceste întrebări par că îl diluează până la estompare în varietatea morfo-tipologică a Bucureștiului. În aceste condiții, mai degrabă decât a încerca clarificarea netă a trăsăturilor definitorii care

De la Înfundătură la Intrare 65

diferențiază fundăturile de alte forme urbane, toate aceste situații provoacă o întrebare de alt gen: În ce măsură utilizarea riguroasă a criteriului statutului juridic nu împiedică transgresiuni fertile care ar scoate în evidență o trăsătură distinctivă mai profundă – faptul că este vorba de un fragment urban coerent în alcătuirea căruia se combină un anume fel de a gândi împreună tranziția dintre spațiul intim al locuințelor și spațiul comun sau public?

Este mai simplu de oferit un răspuns punctual la această întrebare, decât a găsi – măcar pentru o anume perioadă istorică – o regulă valabilă pentru o sumă de cazuri. Dacă ar fi să considerăm cazul particular al unei fundături anume, putem într-adevăr afla în ce măsură parcelarea care a dat naștere fundăturii a făcut obiectul unor reglementări urbanistice speciale care ar fi luat în calcul dintr-un început un anume mod de a construi pe parcelele adiacente.

Din toate aceste motive și încă altele – toate ilustrate de diversitatea situațiilor pe care Bucureștiul le adăpostește – orice încercare de clasificare judicioasă și exhaustivă a fundăturilor folosind aceste criterii nu pare să fie la îndemână. În așteptarea unor studii mai detaliate, capabile să deseneze altfel parcursul acestei forme, încercarea de a geometriza cazurile întâlnite în orașul contemporan se sprijină pe argumentele generale prezentate în introducerea acestui volum și care au stat la baza întregului demers de cercetare. Acestea ar fi (1) numărul mare al fundăturilor pe care le găsim în București, (2) scara domestică care le personalizează ca spații ale locuirii și invită discret la vecinătate, la convivialitate între cei care o locuiesc1 și (3) ideea că în aceste forme urbane ar putea sta una dintre cheile capabile să ghideze dezvoltări viitoare ale orașului.

Dintre acestea, ultimele două argumente merită o considerație sporită pentru că lasă să se întrevadă o relație reciprocă2, niciodată explicit teoretizată, între forma spațiului comun al fundăturii și partiul locuințelor care o delimitează3.

Aceste situații par că ascund un mister încă nedescifrat în întregime – ceva care vorbește despre arta de a costrui împreună orașul și casele care-l compun, ținând totodată cont de o cunoaștere intimă a unui mod de viață, care participă într-o manieră de netăgăduit la modul de rezolvare a primilor doi termeni. Dacă această lectură a existentului este corectă, studiul aprofundat al fundăturilor ar 1 Vezi introducerea Anei-Maria Zahariade la prezentul volum.

2 Această întrebare de cercetare se sprijină de asemenea pe rezultatele unei cercetări anterioare materializate în expoziția Despre modernism. Intrarea interbelică bucureșteană – o ieșire din anonimat. Echipa de cercetare a fost alcătuită din studenți de anul VI la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, ghidați de Irina Tulbure, Alexandru Găvozdea și Radu Ponta, și a fost coordonată de prof.dr. Hanna Derer.

3 Dincolo de eventuale excepții de la această regulă, majoritatea absolută a imobilelor care mobiliează spațiile fundăturilor bucureștene sunt locuințe. Eventualele aberații survin ca urmare a recentelor recalificări ale unor locuințe mai vechi și transformarea acestora în sedii de companii. Dată fiind raritatea acestor excepții, ele confirmă regula care plasează fundătura cu strictețe în domeniul locuirii.

66 Locuri ale Bucureștiului cotidian

putea nu doar să răspundă unei curiozități istorice, ci chiar să ne reamintească sau să ne învețe un mod de lucru cu orașul care să recupereze echilibrul fin dintre interesul public și cel privat.

Așadar, elementele principale pe care se poate construi o definiție de lucru pe care prezentul studiu va încerca să o lărgească sunt patru: imposibilitatea parcurgerii carosabile a spațiului fundăturii altfel decât prin întoarcere în strada principală, regimul de proprietate public al spațiului comun al fundăturii, vocația ei funcțională care o plasează eminamente în domeniul locuirii și ideea că fundătura este prin excelență un fragment a cărui scară permite sau încurajază o negociere fertilă a arhitecturii cu urbanismul.

Apariție Privind îndeaproape planul Borroczyn și căutând antecedentele actualelor fundături, ceea ce frapează încă de la început este absența lor. Orașul jumătății de secol XIX, pare să fi fost mult mai poros permițând legături (inevitabil pietonale) între mai multe dintre punctele sale. Ca atare, debutul transformărilor care au condus la fundăturile actuale este de pus în relație cu modernizarea orașului și, în mod particular, cu operații de densificare ale căror forme au presupus fărâmițarea parcelarului și creșterea volumului construit.

Operațiile de regularizare ale țesutului au presupus la rândul lor o definire mai clară a proprietății publice, pe măsură ce acest statut a atras după sine obligația echipării edilitare. Intrarea Cazzavilan pare să fi rezultat tocmai dintr-o asemenea blocare a unei vechi alei de acces către proprietatea bisericii Popa Tatu (Fig.5a, b). În acest caz, lățimea acestei treceri, raportată la lungimea ei a condus la realizarea unei fundături de mică adâncime, al cărei singur rol este acela de a facilita accesul către ultima proprietate. Invers, în alte situații, cum este cea a capătului străzii Cristian Tell, o mai veche servitute de trecere s-a transformat în fundătură odată cu împărțirea unei proprietăți mai ample în mai multe parcele de dimensiuni mai mici. Aceste câteva cazuri par să caracterizeze o perioadă de dezvoltare organică a țesutului urban și să descrie situații excepționale – fie un proces de modernizare nefinalizat4, fie cazurile unor colțuri ale orașului (oricât de centrale) unde negocierea cu fondul construit și parcelarul existent au impus soluții de compromis.

Prin opoziție, se disting acele operații care plasează fundătura la finalul unui proces de parcelare programatic care vizează creșterea numărului de proprietăți (odată cu scăderea suprafeței acestora), utilizarea adâncimii mari a unor parcele moștenite dintr-o etapă anterioară de dezvoltare a orașului și, în final, creșterea 4 Cazul străzii Christian Tell sugerează intenția de a fi creat o legătură cu tronsonul nord-sud al străzii Piața Amzei.

De la Înfundătură la Intrare 67

Fig.5 – a. Extras plan Borroczyn, 1846 ilustrând aleea de acces către proprietatea bisericii Fântâna Boului/ Popa Tatu; b. schemă actuală a Intrării Cazzavilan. Ultima secțiune a intrării către proprietatea bisericii a fost închisă de presupus de către proprietarii ultimului imobil.

La origine, așa cum se înțelege din schemă, intrarea pare să fi servit și ca acces secundar sau de serviciu pentru imobilele de pe latura ei sudică, având accesul principal din str. Știrbey-Vodă.

semnificativă a densității construite. La rândul ei, acest tip de operație poate să ia forme mai libere, cum este cazul Intrării Bobeică (Fig.6), sau forme riguros geometrizate, cum sunt majoritatea situațiilor pe care le vom parcurge.

Nu putem însă să nu amintim, pentru istoria mai recentă a orașului, câteva alte situații al căror rezultat a fost crearea de fundături. Printre acestea, în cartierul Cotroceni sunt vizibile mai multe situații în care fundăturile apar ca efect al unor operații nefinalizate de deschidere a unor străzi. Printre acestea, deschiderea străzii Nanu Muscel s-a oprit într-o ultimă parcelă înainte de a

68 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.6. Intrarea Bobeică – schema consemnează situația din ultimul plan cadastral (începutul anilor 1990). Între timp, mai multe dintre imobilele reprezentate au fost demolate iar parcelele reconstruite după alte reguli decât ale ansamblului inițial.

Fig.7. Intrarea Nanu Muscel

De la Înfundătură la Intrare 69

Fig.8 – a. Strada Dr. Vicol așa cum apare reprezentată în planul Sîmboteanu-Moldoveanu din 1941, cu legătura către str. Dr. Carol Davila; b.

Schemă-plan actual.

Fig.9 – a. Intrarea Mihnea Vodă așa cum apare reprezentată în planul Sîmboteanu-Moldoveanu din 1941, cu legătura către bulevardul Mărășești; b.

Schemă-plan actual.

face legătura cu str. Dr. Clunet, ceea ce explică de ce laterala nordică a intrării este construită conform regulilor urbanistice care domină întreaga parcelare și, deopotrivă, de ce trotuarul nordic (și legătura pietonală pe care acesta o stabilește cu str. Clunet) prezintă o asemenea continuitate (Fig.7). În cazul actualei străzi dr. Vicol (numită stradă, și nu intrare), planul SâmboteanuMoldoveanu, din 1941, consemnează direcția de continuare a operației de deschidere a străzii (actuală dr. Nicolae Manolescu), care ar fi creat o legătură suplimentară cu str. Carol Davila (Fig.8). Este posibil ca renunțarea la

70 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.10. Alee de serviciu în spatele blocurilor bulevardul Corneliu Coposu.

Fig.11. Alee de serviciu în spatele blocurilor bulevardul N. Titulescu.

De la Înfundătură la Intrare 71

Fig.12. Intrarea Pristolului plan (a) și imagine (b) ilustrând rondul de capăt al ansamblului preluat în geometria construcțiilor

desăvârșirea acestor intenții să fie legată de planificarea capătului bulevardului Eroilor și de realizarea esplanadei Academiei Militare. O situație diferită poate fi cea identificată în cazul străzii Mihnea Vodă al cărei traseu a fost întrerupt în intervalul 1943-1969 de construcția Colegiului Național Ion Creangă și a școlii nr. 79 (Fig.9). Încă și mai recent în istoria transformărilor orașului, operațiile de placare a marilor bulevarde sau operațiile asociate construcției Centrului Civic au creat spații asemănătoare fundăturilor din perspectiva accesibilității carosabile (Fig.10, 11). În majoritatea absolută a acestor cazuri, spațiul din spatele frontului cu vizibilitate publică, rezultat în urma demolărilor nu poartă nici denumirea de „intrare“, nici cea de „fundătură“. De altfel, aceste spații nu au niciun nume. Fie ele zone de acces către scările blocurilor sau către intrarea de marfă a comerțurilor de la parter, ele sunt spații care pur și simplu există și cărora orașul contemporan are a le găsi în continuare o vocație alta decât aceea de parcare. Acestea sunt, desigur, situații de limită, în legătură cu care asocierea cu fundăturile este în bună măsură forțată. Însă comparația lor cu fundăturile propriu-zise scoate în evidență o trăsătură distinctivă a celor din urmă, completând în mod semnificativ definiția de lucru avansată inițial: în lumina acestei comparații, spațiile fundăturilor se arată mai clar ca fiind pliuri ale fațadei principale (la stradă) a orașului. Dublată de amenajarea minimală a

72 Locuri ale Bucureștiului cotidian

domeniului public al fundăturii, de extinderea rețelelor edilitare5 și de luarea lui în posesie de către oraș, această condiție vorbește despre o față vizibilă a orașului și nu de un spate tehnic care trebuie ascuns. Atâta doar că este vorba de un portret minor, o imagine care nu apare dintr-un început, ci trebuie căutată în profunzime (la propriu și nu numai). Ea rămâne nu mai puțin o imagine voită, controlată și asumată a unui fragment urban.

Față publică și amenajare urbană Apartenența spațiului fundăturii la domeniul public al orașului este în mai multe cazuri întărită de amenajări publice dedicate cu predilecție capătului fundăturii. Astfel, dacă multe exemple rămân mai degrabă accese funcționale în profunzimea țesutului, altele indică în mod clar o intenție de tratare particulară a acestui punct de întoarcere, dacă nu prin alte mijloace, atunci măcar printr-o ușoară lărgire și/sau printr-o geometrie controlată (Fig.12). În câteva situații 5 Aici, rețeaua de iluminat public este adeseori doar marca vizibilă a sumei serviciilor pe care orașul le oferă și care se ascund sub pavaj fundăturii.

Fig.13 – Tratări speciale ale capătului intrărilor: a. Statuie în aleea Suter; b.

Fântâna din capătul intrării Costache Negri; c. Scuarul plantat din intrarea Vasile Păun/Ursulețului – planurile de arhivă consemnează plantarea simetrică a patru arbori în fiecare dintre colțurile spațiului verde.

De la Înfundătură la Intrare 73

Fig.14. Imobilele simetrice care flanchează accesul în intrarea Costache Negri.

Fig.15 – Imobilele de capăt care acuză simetria pentru cazurile intrărilor a. Capitan Preoțescu și b. Alexe Marin.

excepționale spațiul întoarcerii, al capătului și al reînceputului, devine prilejul pentru un eveniment, fie acesta un obiect de artă publică, cum este cazul sculpturii din Aleea Suter sau al fântânii din Intrarea Costache Negri, sau un scuar verde precum cel din Intrarea Vasile Păun/Ursulețului (Fig.13).

Caracteristica fundăturilor de a reprezenta o extindere a suprafeței fațadei publice a orașului printr-un pliu este ceea ce conferă o anumită eleganță spațiului comun, chiar și atunci când nu există tratări speciale ale acestuia.

Aceasta situatie derivă pur și simplu din poziționarea caselor, toate proprietățile fiind dezvoltate astfel încât fațadele lor principale se deschid către fundătură. În majoritatea cazurilor analizate este de presupus că această decizie de așezare a casei pe parcelă și de raportare la vecinătățile imediate se sprijină și pe rațiuni economice: chiar dacă retragerea caselor de la limita domeniului public este

74 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.16a. Intrarea Nicolae Iorga.

Fig.16b. Intrarea Monahului.

rareori generoasă (în multe cazuri, alinierea și aliniamentul coincid; dacă nu, retragerea nu depășește 2m decât în cazuri cu totul excepționale), ea rămâne cea mai amplă deschidere pe care parcela o oferă. Prin urmare, cea mai mare deschidere de care se bucură interioarele imobilelor care ocupă fundăturile este tocmai către acces, către spațiul comun, și se sprijină chiar pe interpunerea domeniului (devenit) public al fundăturii propriu-zise între două fațade.

O altă manieră în care este întărită ideea apartenenței spațiului fundăturii la domeniul public al orașului ține de tratarea specială a parcelelor de colț – acele parcele ale căror imobile se găsesc într-o poziție privilegiată, dar și ambiguă, care le face să aparțină deopotrivă fundăturii și orașului mare. În cele mai dese cazuri6 această tratare particulară se traduce prin realizarea a două imobile simetrice, care creează împreună imaginea unei porți de acces, a unui prag (Fig.14). La capătul opus, în cele mai dese situații, axul fundăturii este marcat în imobilul sau imobilele de capăt prin elemente arhitecturale care acuză axul de simetrie al aleii și, prin aceasta, face ca adâncimea fundăturii să pară și să fie interesantă de parcurs (Fig.15).

Oraș în miniatură și densitate Privite sub specia relației care se poate stabili între locuințele care o mobilează, fundăturile se pot construi cu case înșiruite, cuplate sau izolate, amplasate pe 6 Această caracteristică poate fi identificată mai ales în situațiile în care dezvoltarea presupune realizarea unor imobile pe ambele laturi ale fundăturii. În cealaltă situație, în care fundătura facilitează accesul către imobile situate pe o singură latură a adâncimii (destul de des întâlnită în București), ceea ce rămâne vizibil este tratarea particulară a imobilului de colț.

De la Înfundătură la Intrare 75

Fig.17. Intrarea Caragiale, ilustrând o unitate a ansamblului ce derivă din ridicarea clădirilor în aproximativ aceeași perioadă.

aliniament sau retrase, de mică înălțime sau ajungând până la șase niveluri etc.

Pentru peisajul care se deschide din interiorul unei fundături, aceste moduri de a construi se traduc în fronturi închise sau în porozități surprinzătoare pentru că permit întrevederea interiorului insulelor, după cum în funcție de regimul de înălțime, perspectiva în lungul axului poate fi mai strânsă sau mai deschisă.

Ilustrând pentru încă o dată diversitatea orașului în care se înscriu, de-a lungul unei singure asemenea alei se pot succede doar locuințe individuale, sau doar colective, precum și un amestesc al celor două tipuri. Caracterul unitar al fundăturilor poate așadar să fie consecința directă a concepției sincrone a întregului ansamblu și a proiectării întregului fond construit de către o singură mână (Fig.16a. Iorga sau b. Monahului). Situațiile în care, dimpotrivă, unitatea ansamblului transpare chiar dacă locuințele au fost proiectate de arhitecți diferiți, chiar dacă surprinzătoare, sunt explicabile prin dubla condiționare dată de respectarea acelorași reguli de edificare și prin ridicarea construcțiilor

Fig.18. Intrarea Aaron Florian, ilustrând o lipsă de unitate formală ce derivă din ridicarea clădirilor în perioade istorice distincte.

76 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.19. Aleea Titus: retrageri ale clădirilor de 1,5 până la 2m, în situațiile în care alinierea și aliniamentul nu coincid.

Fig.20. Intrarea Călușei: densitate forțată sau oraș în miniatură.

De la Înfundătură la Intrare 77

Fig.21. Intrarea Securei ilustrând înălțimea minimă a gardurilor care separă proprietățile private de spațiul public al fundăturii.

într-o aproximativ aceeași perioadă istorică (Fig.17). Invers, atunci când avem de a face cu o mare varietate a fondului construit, una care – la limită – ajunge să perturbe unitatea ansamblului, poate fi vorba de situația în care, nefiind edificate deodată, construcția locuințelor a fost subordonată unor serii de reglementări diferite sau chiar contradictorii și, implicit, au fost realizate de-a lungul unei perioade de timp extinse (Fig.18).

Toate aceste maniere de a privi diferite aspecte ale fondului cu care se construiesc spațiile fundăturilor, nu vorbesc însă cu claritate despre cea mai pregnantă caracteristică a lor: fundăturile sunt edificate preluând moduri de lucru specifice parcelărilor de străzi, dar pe care le reproduc în miniatură. Acest fapt este sugerat de ampriza aleii, confirmat de retragerea construcțiilor (de la stradă sau de la limitele laterale) și întărit de dimensiunile împrejmuirilor, dacă nu de absența lor. În ce măsură fundăturile dau seama cu adevărat despre această reducere a scării orașului ar putea fi concluzia unei atente comparații a regulilor de edificare permise într-o anume perioadă istorică și care ar demonstra dacă într-adevăr deschiderea de asemenea alei s-ar fi făcut utilizând reguli urbanistice calibrate în mod special pentru cazul fundăturilor. În lipsa unor date certe, aceste considerații sunt susținute cu argumentele subiective ale observațiilor de teren care înregistrează desele situații în care retragerile imobilelor sunt minime (Fig.19), cele în care casele sunt împinse în ceea ce oriunde altundeva ar părea o intimitate forțată (Fig.20) și faptul că tratarea îmrejmuirilor conduce la apropierea perceptivă a fronturilor opuse și la deschiderea proprietăților unele către celelalte și toate către spațiul comun al fundăturii (Fig.21 și 22).

Aceste argumente nu substituie matematica comparației reci a regulilor de parcelare; însă ele sugerează că decelerarea dinspre pulsul public al orașului către ritmul domestic se realizează în aceste cazuri prin însăși forma urbană a fundăturii, care intermediază percepția scării domestice (necondiționată de reducerea efectivă a scării orașului). Acesta este și sensul în care caracterul intim

78 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.22. Intrarea Argeaua ilustrând deschiderea imobilelor către spațiul fundăturii prin accese neîngrădite.

al spațiului fundăturii se traduce în practici ale locuirii care permit detaliului locuinței individuale să participe la și să îmbogățească întregul fragment al orașului.

Sursele imaginilor: În lipsa unei mențiuni, ilustrațiile aparțin autorului, fie că sunt scheme, planuri sau fotografii.

Fig.5a – extras din planul Boroczyn, 1846, copia semnată Cincinat Sfințescu.

Fig.8a, 9a – extrase din planul Sîmboteanu-Moldoveanu, 1941.

Fig.13a, 13b, 14, 16b, 17 – Aurelian Stroe.

Fig.13c – Ana Maria Hariton.

Fig.18 – Mihaela Criticos.

De la Înfundătură la Intrare 79

Strada Finlanda1

Mihaela Criticos Irina Popescu (Calotă) Strada Finlanda a apărut pe terenul unei foste fabrici de frânghii, înființate spre finalul secolului al XIX-lea în București, la nord de Șoseaua Bonaparte (astăzi, bulevardul Iancu de Hunedoara)2. La începutul secolului următor, întreprinderea era consemnată pe planul orașului3 cu denumirea de „Fabrica de frângherie și țesătorie” și se afla în proprietatea lui Ion Cristescu (v. Fig.01). În perioada interbelică, fabrica era cunoscută sub denumirea de Societatea Anonimă „Textilă mecanică și Frângherie București, fostă Drăghiceanu & Cristescu”4.

1 Acest text a rezultat prin completarea informațiilor care au fost prezentate în cadrul expoziției „De la înfundătură la intrare: locuri ale Bucureștiului cotidian”, coord. Ana Maria Zahariade, 2014 și care s-au bazat pe cercetarea realizată de Mihaela Criticos.

2 Vezi Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:5.000, 1895-1899.

3 Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911.

4 Vezi spre exemplu, dosarul 137/1935 (Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior) sau dosarul 91/1935 (Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben).

Fig.01: Fabrica de frângherie și țesătorie în 1911 [extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911]

80 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Lotizarea este amplasată într-o zonă care s-a dezvoltat de-a lungul primei jumătăți a secolului al XX-lea prin juxtapunerea treptată a unor parcelări proiectate. Perimetrul cuprins între bulevardul Aviatorilor, bulevardul Iancu de Hunedoara și Calea Dorobanților a fost ocupat treptat cu ansambluri rezidențiale de dimensiuni mai mici sau mai mari, inițiate de investitori distincți și destinate unor clase sociale variate (v. Fig.02). În zona de nord se găsesc parcelările G. Mornand și Comandor Teodorescu (1922)5, G. Mornand și A. Huber (19286; realizată doar într-o mică măsură, cea mai mare parte a terenului fiind astăzi ocupată de clădirile Televiziunii Române) și Gherghel (1922)7. Spre sud se găsește parcelarea Filipescu (art. O. Van Rysselberghe), unul dintre primele cartiere de vile din București. Terenul, aflat în proprietatea lui Alexandru Filipescu, a fost parcelat din inițiativa acestuia în 19128. Restul zonei – delimitat spre vest de strada Paris – este ocupat atât cu fragmente realizate la finalul secolului al XIX-lea (parcelarea Blank, 1895a), cât și cu locuințe ieftine, dezvoltate după proiecte tip în secolul următor. În acest ultim caz este vorba despre parcelarea Societății comunale pentru locuințe (i)eftine București (străzile Braziliei, Washington, Lisabona și Bruxelles), începută în 5 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosar 111/1922.

6 Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997), 235.

7 Ibid., 230.

8 Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. Serviciul Tehnic, dosar 126/1911; Lascu, Legistație, 232.

Fig.02: Zona cuprinsă între bulevardul Aviatorilor, bulevardul Iancu de Hunedoara și Calea Dorobanților în 1927. Cu linie punctată este marcată proprietatea Societății „Textilă mecanică și Frângherie” [extras din București fotografiat din aeroplan (1927), executat de Compagnie Aérienne Française, arhiva Institut Géographique National, Paris]

De la Înfundătură la Intrare 81

1914 și destinată miliarilor și funcționarilor Ministerului de Finanțe9. Cea mai mare parte a zonei este cuprinsă în parcelarea Bonaparte, edificată din inițiativa Societății Inginerilor Asociați (SIA). Chiar dacă planul de parcelare a fost realizat încă din 191310, locuințele au fost construite începând cu anii 1920.

Spre bulevardul Iancu de Hunedoara se află parcelarea Societății „Edilitatea” (autorizată în 1922)11 și cea a Societății „Moara” (1935)12, iar în partea de vest, pe strada Duiliu Zamfirescu, se găsește o mică parcelare a Societății „Clădirea Românească”, autorizată în 192313.

Inițiativa realizării unei lotizări de locuințe unifamiliale pe terenul Societății „Textilă mecanică și Frângherie” a apărut încă din anii 1920, când aceasta a decis demolarea parțială a construcțiilor industriale aflate pe parcela pe care o avea în proprietatea, eliberând o suprafață de cca 10.000 mp pentru edificarea ansamblului rezidențial. În martie 1923, au fost obținute aprobările Comisiei interimare a orașului București și a Comisiei Tehnice Comunale, pentru ca circa o lună mai târziu dosarul să fie înaintat Consiliului Tehnic Superior din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice14. În forma în care se prezenta în aceste documente (v. Fig.03), noua parcelare urma să fie dezvoltată în jurul unei străzi în formă de „L”, a cărei latură lungă era perpendiculară pe Șoseaua Bonaparte; latura scurtă urma să se racordeze la țesutul limitrof, asigurând legătura cu strada Roma și, mai departe, cu parcelarea Societății „Edilitatea”. La intersecția celor două laturi ale străzii era prevăzut un spațiu asemănător cu cel al rotondelor de întoarcere, practicate în general în cazul fundăturilor. Parcelarea urma să conțină 20 de loturi, cu suprafețe variabile, cuprinse între 300 și 635 mp și cu deschidere către stradă de 12-15 m15. Conform cererii înaintate către Consiliul Tehnic Superior și în acord cu prevederile legislative ale perioadei, Societatea își lua angajamentul să realizeze lucrările edilitare complete necesare parcelării: pavarea străzii cu asfalt și realizarea bordurilor din piatră, asigurarea instalațiilor de apă și canal și a iluminatului stradal16.

9 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa de credit a funcționarilor Ministerului Finanțelor, dosar 16/1914; vezi unele dintre tipurile de locuințe utilizate de Societate în această parcelare în dosarul 35/1925 a fondului citat.

10 Lascu, Legislație, 233.

11 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosar 92/1922.

12 Lascu, Legislație, 231.

13 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosar 158/1923.

14 Ibid., dosar 137/1923, 3-5.

15 Ibid., 5, 7.

16 Ibid., 6.

82 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.03: Parcelarea Societății „Textilă mecanică și Frângherie”, în varianta din 1923 [Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice.

Consiliul Tehnic Superior, dosar 137/1923, 7]

Fig.04: Parcelarea Societății „Textilă mecanică și Frângherie”, în varianta din 1935 [Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 91/1935, f.f.]

De la Înfundătură la Intrare 83

Fig.07: Casa Irina Țincu (str. Finlanda nr. 12, arh. Ștefan E. Peternelli), plan parter, plan etaj și fațade [Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 89/1936, f.f.]

84 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Parcelarea nu a fost însă edificată după planurile din prima jumătate a anilor 1920, arhitectul I.C. Roșu întocmind un nou proiect de lotizare în 193517. În primăvara aceluiași an, acesta a fost înaintat Primăriei Municipiului București înspre autorizare, dosarul fiind avizat sub rezerva modificării alinierii unora dintre clădiri18. Noul plan de parcelare era conformat în jurul unei străzi în formă de buclă, cu o unică deschidere spre Șoseaua Bonaparte (v. Fig.04). A fost prevăzută realizarea unui număr de 26 de parcele, cu suprafață medie de cca 230 mp19. În forma în care ni se prezintă astăzi, aleea este bordată de clădiri moderniste, Art Deco și mediteraneene cu un aer de familie, punctate de brazi înalți și parțial invadate de iederă. Micile imobile cu 1-2 etaje își etalează discret bogăția repertoriului: pergole și balcoane, ferestre de colț și copertine, case de scară cu fante verticale, feronerii geometrice și maure, bovindouri și colonete, loggii și paratrăsnete, brise-soleil-uri și arcade, unghiuri drepte și colțuri rotunjite.

O mică parte din clădirile acestei parcelări a putut fi documentată cu surse arhivistice. Astfel, la numărul 12, pe parcela aflată în proprietatea Irinei Țincu, a fost ridicată o clădire dezvoltată pe parter, etaj și mansardă, care cuprinde trei apartamente similar rezolvate (câte unul pe fiecare nivel). Un prim proiect a fost realizat în primăvara anului 1936 de arhitectul Nicolae Popescu. Proiectul autorizat a fost elaborat în același an de Ștefan E. Peternelli, clădirea fiind construită într-o variantă asemănătoare cu cea din dosarul de autorizare (v.

Fig.05-07)20.

Casa Evdochia Tatomirescu (str. Finlanda nr. 16, v. Fig.08-10) a fost proiectată de arhitectul Toma Marinescu. Și în acest caz este vorba despre o locuință plurifamilială, cu subsol, parter și etaj, cele două niveluri supraterane cuprinzând câte un apartament. Și de această data, distribuția funcțională este similară pentru cele două etaje locuibile21.

Clădirea de la numărul 6A (v. Fig.11-12) a fost proiectată de arhitectul Eugen Botez și cuprinde două apartamente, unul al Ministrului D.V. Țoni și, cel de-al doilea, al Inspectorului General D. Niculescu. Imobilul se dezvoltă pe subsol, 17 Lascu, Legislație, 236.

18 Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 91/1935, f.f.

19 Ibid.

20 Vezi proiectul acestei locuințe la Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 89/1936.

21 Vezi proiectul acestei locuințe la Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 98/1936.

De la Înfundătură la Intrare 85

Fig.10: Casa Evdochia Tatomirescu (str.

Finlanda nr. 16, arh.

Toma Marinescu), plan parter, plan etaj și fațade [Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 98/1936, f.f.]

86 Locuri ale Bucureștiului cotidian

parter și etaj, cele două apartamente prezentând, și în acest caz, o distribuție funcțională asemănătoare22. În cazul locuinței de la nr. 9 (vila Adrian Dumitrescu), chiar dacă paternitatea proiectului nu a fost confirmată oficial (dosarul de autorizare neputând fi identificat), diverse surse îl indică pe Horia Creangă ca fiind autorul clădirii23.

Aceasta se dezvoltă pe trei niveluri și cuprinde două apartamente, dintre care unul al inginerului Adrian Dumitrescu.

Până în acest moment se cunosc doi alți arhitecți de prestigiu care au proiectat în această parcelare. Este vorba despre arh. State Baloșin (casa Ștefan Enescu, str.

Finlanda nr. 21) și despre arh. Tiberiu Niga (în cazul clădirii de la nr. 14).

22 Vezi proiectul acestei clădiri la Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 87/1940.

23 Ana Maria Zahariade, „Locuința în creația lui Horia Creangă”, în Nicolae Lascu (coord.), 1892-1992 Centenar Horia Creangă (București: Uniunea Arhitecților din România, 1992), 72; Militza Sion, Crezul simplității. Horia Creangă 1892-1943 (București: Editura Simetria, 2012), 51.

Fig.11: Casa D.V. Țoni și D. Niculescu (str. Finlanda nr. 6A, arh. Eugen Botez), planuri și secțiune [Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 87/1940, f.f.]

De la Înfundătură la Intrare 87

Fig.12: Casa D.V. Țoni și D. Niculescu (str. Finlanda nr. 6A, arh. Eugen Botez), fațadă spre stradă [Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 87/1940, f.f.]

Imobilele de locuințe colective dinspre bulevardul Iancu de Hunedoara au fost construite în anii 1950, amândouă adoptând estetica realist-socialistă. Cel aflat în partea de est a intrării a fost terminat în 1957, după proiect elaborat de arh. Nicolae Sulescu și ing. Ion Ardelean. El cuprinde 58 de apartamente și 22 de camere (acestea din urmă, cu grupuri sanitare la comun) și se dezvoltă pe parter și șase niveluri (dintre care ultimul retras), preluând, astfel, volumetria imobilului aflat în partea de vest a intrării, anterior edificat24.

Tot din inițiativa Societății „Țesătorie mecanică și Frângherie”, în 1940 a fost înaintat spre avizare și planul de parcelare pentru partea de nord a terenului întreprinderii, în același an fiind demolate și ultimele construcții ale fabricii.

Proiectul a fost semnat tot de arhitectul I.C. Roșu25, însă nu a fost pus niciodată în practică. Terenul a rămas neconstruit până recent, în 2004 fiind ridicat pe acest amplasament ansamblul rezidențial (condominiul) Washington Residence.

Surse bibliografice: Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu. București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997.

Sion , Militza, Crezul simplității. Horia Creangă 1892-1943. București: Editura Simetria, 2012.

24 „Bloc de locuințe pe bulevardul Ilie Pintilie”, în Arhitectura 9 (1957): 17.

25 Lascu, Legislație, 236.

88 Locuri ale Bucureștiului cotidian Zahariade, Ana Maria „Locuința în creația lui Horia Creangă”, în Nicolae Lascu (coord.), 1892-1992 Centenar Horia Creangă. București: Uniunea Arhitecților din România, 1992, 45-121. ***, „Bloc de locuințe pe bulevardul Ilie Pintilie”. În Arhitectura 9 (1957): 17.

Surse arhivistice: Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosare: 92/1922, 111/1922, 158/1923, 137/1935; fond Casa de credit a funcționarilor Ministerului de Finanțe, dosare: 16/1914, 35/1925.

Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. Serviciul Tehnic, dosar 126/1911.

Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosare: 91/1935, 89/1936, 98/1936, 87/1940.

Surse cartografice: Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:5.000, 1895-1899.

Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911.

De la Înfundătură la Intrare 89

Intrarea Vasile Păun (fostă intrarea Ursulețului)

Ruxandra Nemțeanu Intrarea Vasile Păun a fost realizată, ca și celelalte fundături urbane, în scopul extinderii Bucureștiului prin parcelarea eficientă a acelor loturi libere aflate în vecinătatea centrului și a unor artere importante. Acest tip de intervenție a fost inspirat de experiența europeană și a fost favorizat de legile și reglementările specifice adoptate în anii �20 și �30 ai secolului trecut, în special de legile de încurajare a construcțiilor de locuințe din 1927 și 1931 și de Regulamentul de construcții și alinieri din 1928.

Bulevardul Kogălniceanu s-a trasat la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a continua axa est-vest a arterelor bucureștene. A evoluat conform reglementărilor din 1897 (construcție pe aliniere, cu fațadă de minim 10m sau în regim închis, înălțimea între 10 și 13m), 1928 (înălțime între 15 și 18m) și 1939 (înălțime maximă 24m).

Fig.01/ Intrarea Vasile Păun, vedere dinspre piața Mihail Kogălniceanu. [fotografie de Aurelian Stroe]

90 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.02/ Parcelarea „Clădirea Românească”, Piața Mihail Kogălniceanu, 1933. [N. Lascu, Legislație și dezvoltare urbană București, 1831-1952, teză de doctorat (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997)]

De-a lungul bulevardului se aflau dispuse preponderent construcții de raport, tipice pentru prima jumătate a secolului al XX-lea și care îmbină comerțul și serviciile cu locuirea colectivă. Atât volumetria, cât și plastica arhitecturală a clădirilor adiacente aliniamentului sudic al bulevardului Regina Elisabeta s-au subordonat reglementărilor noilor bulevarde moderniste, trasate în capitală după modelul francez haussmannian de la sfârșitul secolului al XIXlea. Bulevardul este caracterizat de profilul transversal constant și echilibrat (front continuu și o înălțime a fronturilor egală cu lățimea străzii), plantația de aliniament, racordarea la țesutul învecinat pe care îl structurează și de prezența unor stiluri arhitecturale dominante, precum eclectic, modernist, Art Deco.

Intrarea Vasile Păun (fostă intrarea Ursulețului) este o parcelare interbelică care a rezultat ca urmare a unei ample operațiuni de modernizare a bulevardelor bucureștene trasate la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Pornită din Splaiul Kogălniceanu nr. 8, fundătura/parcelarea Societății „Clădirea Românească” (Fig.02) a fost proiectată ulterior străpungerii noului bulevard Regina Elisabeta și a Pieței Kogălniceanu, pe suprafața de teren liber rezultat după trasarea arterei. Se urmărea realizarea unor fronturi continue la aliniamentele bulevardelor (Regina Elisabeta, Splaiul Independenței) și pe străzile secundare. Prin intermediul fundăturii s-a creat posibilitatea amenajării în interiorul incintei a unui scuar verde, cu o buclă de carosabil în jurul acestuia,

De la Înfundătură la Intrare 91

rezultând o insulă care protejează intimitatea locuitorilor din apartamentele imobilelelor adiacente scuarului.

Ansamblul Intrării Vasile Păun/Ursulețului este protejat prin Zona Construită Protejată a Bucureștiului1, sector 5. În prezent clădirile din cadrul intrării au următoarele numere poștale: Splaiul Independenței nr. 56, 56A, 56B, 58, 58B, intrarea Vasile Păun nr. 2 (Piața Kogălniceanu f.n.), 4, 6, 8 (56BB), 9 (56A), nr.1 (Piața Kogălniceanu f.n.), 3, 5.

Intrarea studiată, inițiată ca parcelare în anul 1932 (realizată între 1932 și 1934, inaugurată în 1935), prin Societatea „Clădirea Românească” – societate de asigurări –, a devenit actuala intrare Păun Vasile. Ea a fost concepută în ideea rezolvării urbanistice a terenului viran, delimitat de artera Splaiul Independenței și Piața M. Kogălniceanu din centrul Bucureștiului, după modelul occidental al formei urbane de tip cul-de-sac.

După autorizarea parcelării, Societatea „Clădirea Românescă”, în calitate de investitor, a revândut loturile unor proprietari interesați de investiție, care au construit tronsoane de clădiri după regulamentul urbanistic al parcelării.

Terenul a fost divizat în 10 loturi cu suprafețe cuprinse între 210mp și 365mp.

Proiectată ca o incintă, cu o curte interioară, cu un scuar verde și cu trei ieșiri la arterele paralele - două la Splaiul Independenței, una la Piața Kogălniceanu -, fundătura urma să conțină imobile cu subsol+P+5 și respectiv S+P+2-3 etaje.

Imobilele construite pe cele 10 parcele au exclusiv funcțiune rezidențială, cuprinzând locuințe cu mai multe apartamente de lux, cu excepția celor două clădiri cu fațada spre piața publică Mihail Kogălniceanu, care cuprind spații comerciale la parter. În anul 1932, prin adresa nr. 34218, Societatea „Clădirea Românească” cere Primăriei Sectorului III Albastru să autorizeze parcelarea pe terenul viran aflat în proprietatea Societății și localizat între Piața M. Kogălniceanu și Splaiul Independenței. Planul parcelar este semnat de arhitecții Constantin Ciogolea și G. S. Săpunaru, angajații Societății.

Ulterior, tot în 1932, Societatea „Clădirea Românească”, prin adresa nr.

7934/1932, cere să construiască un imobil de raport cu subsol, parter, 5 etaje și mansardă la aliniamentul Pieței Kogălniceanu, la nr. 8, dar care depășește înălțimea admisibilă prin regulament, de maximum 12 metri. În consecință, 1 Planul Urbanistic General al Municipiului București aprobat prin HCGMB nr. 279/2000 în Zona Construită Protejată nr.06, bulevard haussmanian al Bucureștiului și prin sit protejat Lista Monumentelor Istorice-2010, ca parte a Sitului de arhitectură „Sit I”, sec. XVI – XX, cod B-II-s-A-17910, municipiul București, delimitare: „Splaiul Independenței - str. Vasile Pârvan - str. Berzei - str. Buzești - str. Sevastopol - str. Grigore Alexandrescu - str. Polonă - str. Mihai Eminescu - str. Traian - str. Popa Nan - str. Țepeș Vodă - str. Traian - str. dr. Maximilian Popper. - str. Anton Pann - Bd. Mircea Vodă - Bd. Corneliu Coposu str. Halelor”.

92 Locuri ale Bucureștiului cotidian

proiectul este refuzat de Primărie, motiv pentru care autorizația nu a fost ridicată de petent. Între timp, construcția deja fusese începută, ridicându-se până la parter. În final, Comisia Specială Tehnică a Primăriei București a aprobat înălțimea mărită la frontul Pieței Kogălniceanu, eliberând altă autorizație. Cu această ocazie a fost aprobat și noul plan de parcelare prezentat, ce cuprindea aleea și piața interioară cu inelul carosabil de întoarcere, precum și construcția nou propusă pe lotul nr. 10 care se afla în curs de execuție.

Prin avizul Comisiei se impuneau următoarele condiții: aleea de intrare dinspre Piața Kogălniceanu să fie de 8 metri lărgime și clădirile noi să fie amplasate pe aliniament; calcanele care vor rămâne vizibile spre piațete „se vor decora de cei care vor construi pe loturile 1, 9 și 10”. Avizul poartă semnături precum cea a urbanistului I. Davidescu, în calitate de reprezentant al Primăriei și a arhitectului Constantin Giuglea, din partea Societății „Clădirea Românească”2. În privința regimului de înălțime al clădirilor din parcelare, Comisiunea Specială, în ședința de la 22 mai 1933, consemnează în aviz că imobilele de colț cu fațada spre Bulevardul Elisabeta vor avea înălțimea cerută de regulament pentru bulevard, iar pe aleea de intrare în parcelare, vor avea aceeași înălțime pe o lungime de fațadă de 8+4= 12 m.

Spre piațeta interioară a parcelării, înălțimea va fi parter și 2 etaje (maximum 12m), cu condiția ca „grupurile de clădiri să fie de înălțimi egale și să aibă aspect de clădire unitară”. În final, după multe avizări și decizii modificate, Consiliul Comunal al Sectorului III Albastru, prin Decizia cu Nr. 54/933, aprobă lucrările în parcelare, cu condiția ca lucrările edilitare să fie complet terminate până la 1 iulie 1934.

La data de 13 ianuarie 1934, Societatea Clădirea Românească solicită Consiliului Sectorului III Albastru să aprobe în interiorul parcelării construirea pe o înălțime mai mare decât cea stabilită de Comisia Specială în ședința de la 22 Mai 1933 - o altă derogare de la regulament, care în final va fi și aceasta acceptată.

2 La data de 11 Aprilie 1933, Primăria Sectorului III Albastru în Ședința Consiliului Comunal emite Deciziunea nr. 33 și raportul serviciului cadastral înregistrat la Nr. 7678/725/ A/933, referitor la aprobarea parcelării terenului din piața Mihail Kogălniceanu-Splaiul Independenței, proprietatea Societății Clădirea Românească; Comisia Specială Tehnică în ședința dela 16 mai 1933 reaprobă cazul special al parcelării și anume: intrarea dinspre Piața M. Kogălniceanu de 8 m lățime în loc de 10 m și 17 m lungime spre scuarul din parcelare și execuția racordului pentru iluminatul public sau particular în interiorul scuarului unde lărgimea este de 27/29 m. Trotuarul din dreapta Intrării din Piața M. Kogelniceanu în scuar să fie de 1.50 m. lărgime, pentru racordul de electricitate și gaz, celălalt trotuar din stânga, rămânând de un metru.

Ambele trotuare, în parcursul lor în jurul scuarului, trebuiau să aibe lățimea de 1.80 m, pentru ca partea carosabilă să rămână de 5.50 m.

De la Înfundătură la Intrare 93

Planul original de parcelare al terenului, aflat în dosarul „Parcelarea Clădirea Românească” din Arhiva Primăriei Municipiului București, este datat 1932, autorii proiectului fiind arhitecții Constantin Ciogolea și G. S. Săpunaru.

Parcelele au fost ocupate cu clădiri între 1932 și 1935.

Din documente de arhivă rezultă că la data de 6 martie 1935, Piața Kogălniceanu era amenajată, rondul central era trasat, avea trotuar de bazalt, pavaj de asfalt, apă, canal, electricitate și urma să fie amplasată statuia politicianului român Mihail Kogălniceanu. La aceeiași dată, pe aleea parcelării erau deja realizate trotuarele și pavajul cu asfalt, racordul la apă, canalizarea și electricitatea.

Planul aprobat al Parcelării Clădirea Românească conține 10 parcele identificate prin număr și suprafață, care sunt prezentate individual, astfel: Parcela nr.1: Piața Kogălniceanu nr.8 (astăzi Intrarea V. Păun nr. 1 și 3; vezi Fig. 03); suprafața lotului nr.1 – 365,00 mp; regim de înălțime – S+P+5+Mansardă.

Pe acest lot s-a ridicat prima clădire în parcelare. Aceasta avea deja subsolul executat când înălțimea ridicată la P+5 era încă discutată în Comisiile de avizare. În plan are o formă de potcoavă, cu o curte interioară secundară, fațadele imobilului fiind pe aliniamentul parcelei nr.1.

Din documentele de arhivă rezultă că imobilul devenise proprietatea doamnei Berthe Sussman (arh. Jean Văleanu) și că autorizația a fost eliberată în august 1933. În autorizație se menționează: „O construcție pe supr. de 296.00 mp

Fig.03/ Imobilul de pe parcela nr. 1, plan de situație. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

94 Locuri ale Bucureștiului cotidian

compusă din subsol, parter și patru etaje – terasă spre Bulevard și subsol, parter și 3 etaje spre scuar”.

Tot în 1933 este depusă cererea pentru extinderea clădirii cu un corp de garaj și camere de serviciu în legătură cu scara secundară. Cererea este întocmită tot de proprietara, Berthe Sussman. Dosarul de autorizare conține plan de situație, planurile extinderii (arh. Jean Văleanu).

Extinderea se află pe „parcelarea aprobată”.

Imobilul are două scări principale și două scări secundare și este format din două tronsoane inegale ca suprafață.

Planul subsolului conține camere de serviciu (pivnițe), spații pentru centrală termică, aferente celor două tronsoane.

Imobilul de pe parcela nr. 1: Fig.04 (stânga sus)/ Planul parterului; Fig.05 (dreapta sus)/ Planul etajelor 1, 2 și 3; Fig.06 (stânga jos)/ Fațadă spre piața Mihail Kogălniceanu.

[Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

Planul parterului (Fig. 04), atașat autorizației, conține, în Tronsonul I de la aliniamentul Pieței Kogălniceanu, spre curtea interioară, patru prăvălii independente și un apartament de serviciu (pentru portar și/sau fochist), iar spre scuar, intrarea principală pentru apartamentele de la etaj, o scară principală și un lift.

De la Înfundătură la Intrare 95

Tronsoanele I și II au câte un apartament pe scară și comunică între ele prin intermediul unui vestibul. Fiecare apartament conține câte un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în birou, salon, dormitor cu baie și în sufragerie. Din aceasta din urmă, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. La rândul ei, scara de serviciu are, la jumătate de nivel, o cameră de servitori și un grup sanitar. Schema funcțională a partiului este aproape identică pentru ambele tronsoane discutate. Înspre scuar, tronsonul II conține o intrare cu scara principală, destinată accesulului la etajele superioare, deservind câte un apartament pe fiecare palier.

Apartamentul de la etaj conține, la fel ca tronsonul I, un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care, perimetral se accede în cele trei zone diurne/ publice și nocturne/intime: dormitor, baie matrimonială, salon, sufragerie.

Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie. Aceasta are ieșire pe scara de serviciu. Pentru acest tronson, camera de servitori și grupul sanitar, cu accese de pe scara de serviciu (la jumătate de nivel), au fost adăugate ulterior, prin autorizarea extinderii descrise mai sus. Etajele curente (1-3, în cazul tronsonului I; 1-4, în cazul tronsonului II) sunt identice. Pentru ambele tronsoane, ultimul nivel este ocupat cu spații de serviciu: în cazul tronsonului I - terasă, pod, călcatorie, spălătorie (la care se ajunge pe ambele scări, precum și cu liftul); în cazul tronsonului II - pod, spălătorie și călcătorie (la care se ajunge doar prin scara de serviciu).

Structura de beton armat și zidărie portantă nu este conformată ca o structură regulată, care să răspundă corect la solicitările din cutremur, fiind destul de inconsecventă.

Din dosarul de autorizare a imobilului3 rezultă că antreprenorul este inginerul Marcu Kammerling, patronul Întreprinderii Generale de Construcții Speciale Beton Armat, proprietar este doamna Berthe Sussman din București, iar planurile clădirii sunt întocmite de arhitect Jean Văleanu. Imobilul a fost autorizat de Primăria Sector III Albastru, cu Autorizația No. 005253 din 20 feb. 1935.

Parcela nr.2: Piața Kogălniceanu nr. 7-8 (actual intrarea V. Păun nr. 2); suprafața lotului - 330,40mp; regim de înălțime - S+P+5+Mansardă; imobil de raport.

La fel ca în cazul imobilului de pe parcela nr.1, și acest proiect a fost avizat cu multă dificultate. Încă de la început au fost prevăzute prăvălii la parter, spre Piața M. Kogălniceanu și apartamente la etaje. Este proprietatea lui Micu Garfunkel, proiectantul fiind arh./ing. I. Rosenthal (Rosintal). În urma cererii de autorizare nr. 5643, din 10 martie 1933, proiectul este luat în discuție în 3 Arhiva PMB, Fond Sectorul Albastru, Dos. 116A/1935.

96 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.07/ Imobilul de pe parcela nr. 2, desfășurată spre piața Mihail Kogălniceanu și intrarea Vasile Păun.

[Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

ședința Comisiunei Tehnice de la 12 Aprilie 1933, Comisia specială luând decizia de a amâna acordarea autorizării până după aprobarea parcelării de către Consiliul comunal.

La 25 aprilie 1933, Serviciul Cadastrului înaintează documentația, împreună cu avizul comisiei tehnice, pentru eliberarea autorizației pe această parcelă, care are fațada principală la piață publică - Piața Mihail Kogălniceanu (Fig. 07). În urma avizului Comisiei Technice de la 26 aprilie 1933 se acordă autorizația de construire solicitată4. Într-o altă cerere din 10 martie 1933, proprietarul cere autorizarea imobilului cu regim de înălțime parter și 5 etaje. În final, avizele Comisiunei Tehnice din 11 Mai 19335 și din 12 și 26 Aprilie 1933 sunt favorabile eliberării autorizație de construire pentru proprietatea d-lui Garfunkel din Piața Kogălniceanu nr. 8, admițând execuția clădirii mai înaltă decât construcția vecină din dreapta, adică cu înălțimea de 20m. Planurile modificatoare au fost realizate tot de arhitectul I. Rosenthal.

4 Arhiva PMB, Fond Sectorul Albastru, Dos. 116A/1935. „Pe 28 aprilie 1933 este întocmit Referatul Serviciului Tehnic care menționează câteva probleme: bovindoul ocupă mai mult de 1/3 din desfășurarea fațadei și anume fațada are 19.00 m, iar bovindoul are 8.90 m; intrarea principală are 1.80 m lățime, iar regulamentul urban impune 2.00 m lățime; prăvăliile din față nu au toate wc-uri separate; spălătoria de la pivniță nu are înălțimea și prospectul cerut de regulament; înălțimea construcției vecine cu care se cuplează este de parter și 2 etaje și mansarda, iar proprietarul cere parter și 6 etaje, deci o diferența de înălțime mai mare decât cea îngăduită de regulament; înălțimea construcției solicitată este mai mare de 15 la 18.00 metri; înălțimea se păstrează și pentru aleea de 8.00 m lățime.18.00 m, ajungând ”pe alocurea” peste 20 m. Regulamentul prevede înălțime de la 15 la 18.00 metri; înălțimea se păstrează și pentru aleea de 8.00 m lățime.”

5 Idem., Dos. 449B/1933, Dos. 449C/1933.

De la Înfundătură la Intrare 97

Fig.08/ Imobilul de pe parcela nr. 3, plan de situație. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

Fig.09/ Imobilul de pe parcela nr. 3, planul parterului. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

Parcela nr.3: Intrarea V. Păun nr. 4; suprafața lotului - 215,00mp (vezi Fig. 08); regim de înălțime: S+P+3; imobil de raport. Clădirea este formată dintr-un singur tronson și are câte un apartament pe etaj și două scări (una principală și una secundară; vezi Fig. 09). Are aceeași schemă funcțională ca cea a tuturor apartamentelor imobilelelor interbelice. Fiecare apartament conține un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în birou, dormitor cu baie și sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină. Din păcate acest tronson are fațadele placate cu sistem termoizolant, modificându-se aspectul originar. În data de 8 iulie 1933 se depune cererea pentru aprobarea construirii unui imobil cu subsol, parter, două etaje și pod pe parcela nr. 3. Proprietar este James G. Gibson, iar arhitect B. Mauriciu Avram. Se anexează în dosarul de autorizație planul de situație, planul subsolului, cel al parterului și planurile etajelor 1 și 2, precum și cel al mansardei.

Conform referatului nr. 19K din 8 Iulie 1933 al Serviciului tehnic din Primărie, se aprobă execuția clădirii cu subsol, parter, două etaje, retrasă din alinierea

98 Locuri ale Bucureștiului cotidian

decretată, respectând gruparea aprobată. Se specifică că nu are fațadă decorată la stradă, are ieșire printr-o alee și este retrasă din aliniere.

Parcela nr. 4: intrarea V. Păun nr.6; suprafața lotului – 295,00mp; regim de înălțime – S+P+3; imobil de raport.

Clădirea, cu funcțiune exclusiv rezidențială, are câte două apartamente pe etaj, deservite de două scări (una principală și una secundară). Fiecare apartament conține câte un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în birou, salonaș, dormitor cu baie și sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu.

Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină. Tronsonul acesta are fațadele cel mai bine conservate. Chiar dacă acestea au fost reabilitate și nu restaurate, ele poartă încă amprenta stilistică a arhitecturii în manieră Art Deco. La partea superioară a volumului, imobilului are o fleșă spectaculoasă din beton armat și zidărie, ieșită dintr-un bovindou. Balcoanele au grilaje metalice decorate în stil Art Deco.

Parcela nr.5: Splaiul Independenței nr. 58A; suprafața lotului – 252,00mp; regim de înălțime: S+P+3+Mansardă; imobil de raport (Fig. 10 și 11). În prezent imobilul nu mai are acces la scuarul intrării, fiind accesibil numai din Splaiul Independenței. În planurile de autorizare, subsolul conține un garaj pentru două mașini, un apartament de serviciu și spații pentru pivniță și centrală termică. Între timp, garajul a fost dezafectat și nu mai este accesibil. Tronsonul are un apartament pe etaj, două scări (una principală și una secundară). Fiecare apartament conține un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în salon, care este legat de un birou, separat de un dormitor cu baie și sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină.

Imobilul a fost construit ca urmare a cererii din 11 ianuarie 1935 depusă de doamna colonel Felicia Georgescu și de colonelul Luca și care viza aprobarea unei construcții parter și etaj în Splaiul Independenței 56. Este anexat un plan de situație. Primăria admite construirea imobilului la data de 6 martie 19356.

Autorizația este emisă în data de 6 aprilie, la aceasta se anexându-se planșe cu fațade, plan de situație, subsol, parter și etaj 1, etaj 2, mansardă, toate semnate de arhitect Ghinescu. În Avizul Comisiunei Tehnice de la 6 Martie 1935 și în decizia delegației Consiliului Comunal nr. 132 din 8 martie 1935 se menționează că proiectul se autorizează, deși acesta nu respectă regulamentul în ceea ce privește bovindourile și lărgimea gangului de acces spre curtea interioară.

6 Idem., Dos. 307/1935.

De la Înfundătură la Intrare 99

Fig.10/ Imobilul de pe parcela nr. 5, fațada dinspre Splaiul Independenței. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

Fig.11/ Imobilul de pe parcela nr. 5, planul parterului. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

Se are în vedere că imobilul se execută cu parter și două etaje, iar lărgimea străzii este de 18 m7.

Parcela nr.6: Splaiul Independenței nr. 58; suprafața lotului – 267,00mp; regim de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport. Din păcate nu există foarte multe date de arhivă.

Parcela nr.7: Splaiul Independenței nr. 56B / Intrarea V. Păun nr. 8; suprafața lotului – 257,00mp. regim de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport.

La fel ca la parcela nr. 6, nu există date de arhivă.

Parcela nr.8: Splaiul Independenței nr. 56A / Intrarea V. Păun nr. 9; suprafața lotului – 257,00mp; regim de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport.

Clădirea are câte un apartament pe etaj și două scări (una principală și una secundară). Fiecare apartament conține un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în salon, care este legat de birou. Din hall se intră într-un dormitor cu baie și în sufragerie, din care, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie. Aceasta din urmă are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină. Subsolul conține 7 Autorizația de construcție Nr. 28/J, din 6 aprilie 1935 menționează că „La față pe alinierea decretată și pe întreaga fațadă, va executa o construcție cu subsol, parter, două etaje și mansardă, din zidărie masivă acoperită cu metal, conform planurilor aprobate, întocmite de Dl arh. Ghinescu și pe suprafață plătită.”

100 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.12/ Imobilul de pe parcela nr. 6, fațada înspre intrarea Vasile Păun. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

Fig.13/ Imobilul de pe parcela nr. 6, planul parterului. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

un apartament de serviciu și spații pentru pivniță și pentru centrala termică (calorifer).

Parcela nr.9: Splaiul Independenței nr. 56; suprafața lotului – 257,00mp; regim de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport.

Clădirea are câte un apartament pe etaj și două scări (principală și secundară).

Fiecare apartament conține un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în salon. De salon se leagă un birou și, separat, un dormitor cu baie și o sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de

De la Înfundătură la Intrare 101

Fig.14/ Imobilul de pe parcela nr. 6, fațada laterală. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]

serviciu s-a creat o curte de lumină. Subsolul conține un apartament de serviciu și spații pentru pivniță și pentru centrala termică (calorifer).

Parcela nr.10: Intrarea V. Păun nr. 5; suprafața lotului – 321,00mp; cu regim de înălțime – S+P+6+Mansardă; imobil de raport.

Clădirea are câte două apartamente pe etaj, simetrice. În axul de simetrie se află cele două scări (principală și secundară), spate în spate. Fiecare apartament conține câte un vestibul de intrare, care este legat de un hall central, din care se intră în mai multe încăperi: într-un salon (care este legat de birou), într-un dormitor cu baie și în sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină. La subsol se află un apartament de serviciu și spații pentru pivniță și pentru centrala termică (calorifer).

Ansamblul de imobile de locuit din intrarea „V. Păun” are o tipologie urbană relativ des întâlnită în perioada interbelică, datorată încurajării acestui program de locuințe colective pe proprietăți particulare. Adoptarea acestor forme volumetrice la imobilele de raport cu apartamente de lux cu mai multe etaje, de la parter cu două până la șapte etaje, va deveni o practică consacrată a acestui program de locuințe multietajate, în contextul în care ultimele etaje se retrăgeau în cascadă, după formule urbanistice de mascare a unor înălțimi forțate, peste cotele cornișelor impuse de regulament.

Motivele decorative din repertoriul Art Deco sunt remarcate în diferite tipuri de compoziții simetrice sau asimetrice, care subliniază volumele prin benzi, registre sau chenare, panouri cu terminații într-o succesiune de retrageri,

102 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.15/ Fotografie recentă din intrarea Vasile Păun, în centru imobilul de pe parcela nr. 6. [fotografie de Aurelian Stroe]

ferestre hublou, bovindouri care primesc coronamente sau pinioane în cascadă, antene‑semnal.

Gruparea în benzi decorate cu o suită de profile liniare sunt cele mai uzuale decorații, care însoțesc și conturează muchiile ieșinde ale volumelor clădirilor, registrele principale, retragerile sau decroșurile, registrele soclurilor,

De la Înfundătură la Intrare 103

antablamentelor, balustradelor sau parapetelor. Ancadramentele delimitează golurile ferestrelor, care se așează cu latura lungă a golului pe orizontală, subliniind raportul gol/plin și orizontala registrelor etajelor. Balcoanele, de formă paralelipipedică sau cu terminație semicirculară, sunt susținute și de solbancuri liniare decorative, constând din benzi de mănunchiuri de profile din tencuială similipiatră. Între ferestre există panouri din tencuială cu muluri riflate în benzi orizontale sau verticale. Consolele puternice ce susțin bovindourile au și ele o succesiune de muluri lineare trasate pe muchiile vii.

De foarte multe ori, fațadele au unu sau două bovindouri, care sunt marcate pe verticală de ferestre unice, lungi, pe lungimea a 3-5 etaje și înguste, exprimând în exterior spațiul scării principale de acces sau un colț special al salonașului.

Volumul arhitectural urmează reguli compoziționale relativ previzionate, nelipsind din vocabularul arhitectural o verticală dominantă, ieșită din planul major al fațadei și în care se opresc registrele în pieptene ale parapetelor balcoanelor, care la rândul lor sunt ieșite din planul fațadei propriu-zise.

Parterul tronsoanelor este marcat de intrarea principală, finisată specific stilului tencuială mozaicată, tencuială periată, placaj de marmură neagră etc.

Ușa de intrare are o feronerie cu decorații specifice Artei Deco, alamă, profile de fier vopsite, geam givrat.

Ultimele etaje sunt retrase în cascadă, după un unghi la 45°, sau se termină cu un coronament decorativ. În general, acoperirea ultimului etaj este fie în terasă, fie în șarpantă, ascunsă de un atic înalt. Fațadele pot fi simetrice, cu un ax de simetrie marcat de un bovindou-turn cu două travee egale și cu balcoane în benzi orizontale amplasate în stânga și în dreapta verticalei. Ancadramentele golurilor sunt profilate simplu și executate din tencuială cu benzi riflate sau simple, fără decorații.

Ansamblul și-a păstrat în prezent caracterul originar. El este așezat în apropierea unei zone de referință a orașului – Piața M. Kogălniceanu – și adiacent arterelor Calea Plevnei și Splaiul Independenței. Cele 10 parcele din ansamblu sunt accesibile de pe două alei: una perpendiculară pe Piața Kogalniceanu, scurtă (cca 17 m), cu o lățime de cca 8 m, trotuare de cca 1,50m și 1,00m și profil simplu; la extremitatea opusă bulevardului, aleea se lărgește pentru a asigura suprafața de întoarcere și mai are o alee pietonală spre Splaiul Independenței. La origine erau două ieșiri spre Splai, una dintre ele în prezent fiind închisă și cuprinsă în spațiul privat al parcelelor adiacente. Imobilele din scuar, așezate la aliniamentul străzii (cu excepția celor din fundul parcelării, care se retrag cu cca 2m), pot fi încadrate în categoria construcțiilor de înălțime mică, medie și mare.

Ca expresie arhitecturală, imobilele aparțin din punct de vedere stilistic unui modernism sobru, cu accente Art Deco, date de profilatura din tencuială, decorația de fier forjat (grilajele ușilor, mâinile curente ale balcoanelor,

104 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig. 16/ Intrarea Vasile Păun. [fotografie de Aurelian Stroe]

gardurile de separare), materiale prețioase ca marmură, travertin, alamă. Sunt caracteristice pentru imobilele din intrarea V. Păun volumele cubice, cu colțuri rotunjite, cu accente date de decalarea pe verticală a etajelor, mansardelor și ale bovindourilor. Liniile dominante ale fațadelor sunt date de orizontalele ferestrelor, subliniate de profilaturile cornișelor și de cele ale solbancurilor, de parapetele balcoanelor și teraselor. Intrările principale, accentuate cromatic, sunt protejate fie de copertine, fie de volumele verticale ale bovindourilor.

Majoritatea soclurilor sunt înalte, cu tencuială cu terasit sau mozaic turnat, piatră artificială colorată. Imobilele din parcelarea analizată se remarcă prin folosirea generalizată a structurilor de beton armat și prin utilizarea pe scară largă a materialelor și finisajelor cu accente prețioase: travertin, terasit, grilaje Art Deco din fier forjat etc. Învelitorile cu pantă mică, invizibile de la nivelul solului, reprezintă o soluție de adaptare la exigențele climatice ale orașului, fără a afecta imaginea modernistă generală a construcțiilor. Imobilele de raport cu mai multe etaje au putut fi construitre mult mai rapid ca urmare a apariției și utilizării pe scară largă a structurii mixte de beton armat și zidărie de cărămidă.

O notă aparte este dată de imobilul de la Intrarea V. Păun nr. 6, a cărui fațadă este realizată în spiritul pur al curentului Art Deco. Celelalte imobile au elemente mai moderate în raport cu acesta. Apartamentele din clădirile

De la Înfundătură la Intrare 105

plurifamiliale au o caracteristică comună: inițial, în majoritatea apartamentelor exista și o încăpere (cabinet, birou) pentru exercitarea profesiei ocupantului. În general, starea de conservare a imobilelor din fundătură este medie și bună.

Clădirile de pe parcelele nr. 10 și 8 au fost supraînălțate cu un nivel. Unul dintre pericolele majore care amenință imobilele studiate este reprezentat de aplicarea, fără discernământ, a Legii privind izolarea termică a locuințelor. Clădirile de la loturile nr. 2 și 3 au fost placate cu materiale termoizolante și necesită operații de restaurare. Imobilul de pe lotul 4 este în starea cea mai bună. Ca urmare a faptului că în perioada postbelică aceste imobile au fost naționalizate, iar în perioada post 1990 reglementările urbanistice au fost ineficiente, deși starea generală de conservare este bună, se resimte lipsa de întreținere și lipsa supravegherii de specialitate din punct de vedere arhitectural; tencuielile sunt, pe alocuri, căzute; ferestrele originare au fost înlocuite cu ferestre cu tâmplărie cu subâmpărțire și culori modificate, cu geam termoizolant; terasele și balcoanele au fost închise sau protejate de copertine improvizate.

Bibliografie selectivă Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean, Editura universitară „Ion Mincu”, București, 2003

Southworth, Michael; Ben-Joseph, Eran: Reconsidering the Cul-de-sac , în Acces, nr 24, primăvara 2004.

Arhivele Primăriei Municipiului București, Primăria Sectorului de Albastru dosarele:

dos. 460A/1932, dos.808/1932, dos. 449B/1933, dos. 304/1934, dos. 307/1935, dos. 116A/1935 Fotografii actuale cu toate clădirile, Foto Aurelian Stroe

106 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Aleea (parcelarea) Suter

Ruxandra Nemțeanu Parcelarea G. A. Suter este o intervenție urbană, realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea, în sudul Bucureștiului, de către un dezvoltator imobiliar (cum am spune astăzi), care, prin planul prestabilit pe care l-a implementat, a intenționat să realizeze un cartier modern. Parcelarea conținea străzi radiale și câteva intrări/ fundături, dezvoltate din acestea, pe terenuri cu gabarit restrâns. Printre acestea se află și Aleea Suter, fosta intrare (alee) Negreni.

Intrarea se găsește pe un vârf de deal, lucru mai puțin obișnuit pentru relieful plat al Bucureștiului, pe Dealul Filaret, la vest de Parcul Carol, unul dintre cele mai mari parcuri ale capitalei. Ea este paralelă cu latura lungă a acestuia, descendentă pe direcția nord-sud și care face legătura cu singura strada în trepte din București, Strada Xenofon. Parcul Carol s-a amenajat în anul 1905-1906 în vederea realizării în București a unei Expoziții Generale care să comemoreze 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, deci înainte de realizarea intrării Suter, care a fost autorizată în 1912.

Ea face parte în prezent din Zona construită protejată a Bucureștiului, parcelarea Inter (Filaret), parcelare reglementată, care cuprinde (aspect puțin Fig.01: Planul parcelării G.A. Suter. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

De la Înfundătură la Intrare 107

Fig.02: Rondul de întoarcere al aleii Suter. [fotografie de Aurelian Stroe] Fig.03: Strada Xenofon. [fotografie de Aurelian Stroe]

108 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.04: Casa tip F. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

neobișnuit) și prima gară a României Mici, Gara Filaret1. Zona construită protejată nr. 63 este delimitată de str. Constantin Istrati, str. Mitropolitul Nifon, str. Slobozia, str. Lămâiței, str. Fabrica de Chibrituri și include Piața Gării Filaret și str. Xenofon, Intrarea Călțuna, Aleea (Intrarea) Negreni, str.

Colonel Gh. Costescu.

Din Rondul de intrare de la Parcul Carol, pe lângă actuala Fântână Zodiac, pe strada Dr. Constantin Istrati, există singura scară urbană cu nume de stradă din București, strada Xenofon. Este o scurtătura spre Aleea Suter (fostă Intrarea Negreni), care iese în piațeta fostei Vile Suter, reședința arhitectului Suter, acum Carol Parc Hotel. Arhitectul german Adolf Suter – se pare, un apropiat al regelui Carol I al României – a ajuns sa achiziționeze terenul „Grammont” și Dealul Filaret, de la Primăria Capitalei. Vila Suter este realizată după anul 1906, anul de deschidere al Expoziției Generale din Parcul Carol, eveniment care a ridicat standardele de locuire ale cartierului Suter.

1 Zona construită protejată a Bucureștiului nr. 63, parcelarea Inter (Filaret), parcelare reglementată subzona L2b – Zone protejate construite aprobate prin HCGMB nr. 279/2000.

De la Înfundătură la Intrare 109

Fig.05: Casa Arbisani. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

Istoria acestui cartier poate fi reconstituit începând cu Planul Borroczyn, redactat în anul 1846, care prezintă terenul dintre Dealul Filaret și Podul Calicilor (parte din actualul bulevard Regina Maria) drept o zonă cu dealuri, cu teren viran, mlaștini și vii. Proprietarii, consemnați pe plan, erau Vicontele Gramont, care deținea și locul mlăștinos numit Lacul Gramont, restul terenurilor în pantă aparținând Mitropoliei Munteniei, fiind ocupate de vii (toponimul Viile Mitropoliei).

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Vicontele Louis Antoine de Grammont, aghiotant domnesc al celor trei principi care s-au succedat la conducerea Țării Românești după evenimentele din anul 1821 – Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, oameni pretențioși, dar cultivați – a venit aici din armata țaristă pentru a moderniza principatele în epoca regulamentară.

Vicontele Grammont provenea dintr-o veche familie franceză din Haute Saone, cunoscută în toată lumea datorită memoriilor contelui Philibert de Grammont2, scrise la finele secolului al XVII-lea.

2 Colectiv, Călători străini în Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Ed. Academiei, vol. IX, 2015, p.692. Grammont, Antoine de (1795-1851), viconte, ofițer rus de origine franceză, aghiotantul contelui Pavel Kiseleff, colonel în poliția pămînteană în Țara Românească (1834), aghiotant domnesc al lui Alexandru D. Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, căsătorit cu Arghira Scufa, fiica negustorului grec Ianache Scufa.

110 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig. 06: Casa Suter, planul subsolului. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

Planul maiorului-baron Arthur Rudolf von Borroczyn remarcă în zona studiată gradina vicontelui, care se găsea exact pe locul ce străbate cartierul și strada cu numele aghiotantului domnesc. În anul 1895 „Ministerul (din lăuntru) în virtutea articolului nr. 95, din Legea pentru organizarea comunelor urbane, aprobă deschiderea stradelelor pe locul numit «Gramont», proprietatea domnului G.A. Suter, în condițiunele admise de Consiliul Comunal în ședința sa de la 31 Mai 1895”3.

Prin Înaltul Decret Regal nr. 15474 din 16 martie 1896 se aprobă alinierea noii străzi deschise pe locul numit „Gramont”, proprietatea domnului G. A. Sutter, „conform votului Consiliului comunal din ședința de la 31 Maiu 1893, admis de Consiliul Technic superior prin jurnalul No 180 din 8 Martie a.c. Totodată se restitue și planul acelor strade prinse cu adresa Dvs anterioară No 506 78 T.” 3 ANDMB, Fond: PMB-Serviciul Tehnic, Dosar nr.1/1896, Fila 1. Ministerul de Interne No 05986/14 MAR 96, Primăria Bucureşti, No 12040/15 MAR 1896, Dir. Lucr. Tehnice, Nr. 2012/15 MAR 1896.

4 ANDMB, Fond: PMB-Serviciul Tehnic, Dosar nr.1/1896, Fila 2. Ministerul de Interne, Primăria Bucureşti, No 6342, No 12406/18 MAR 1896, Dir. Lucr. Tehnice, Nr.2090/18 MAR 1896.

De la Înfundătură la Intrare 111

Fig.07: Casa cu două apartamente, tip B. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

Prin aceste acte administrative terenurile vicontelui Gramont au fost răscumpărate în timp de Primăria Comunală, iar pe acest loc a fost ridicat noul cartier „Gramont”, viitoarea parcelare Suter. Între 1892-1893 și până la 1916, arhitectul Gustav Adolf Sutter, proprietarul Dealului Filaret și al reședinței ridicate în zona nordică a dealului, s-a implicat consecvent în reamenajarea urbanistică și edilitară a zonei, datorită tranzacțiilor imobiliare și de antreprenoriat pe care le tutela.

După 1870 zona „Grammont”, cunoscută mai nou sub denumirea de Grădina Filaretului, se populează și se lotizează treptat până în preajma Dealului Filaret, mai puțin zona viitorului Parc Carol.

Până în anul 1899, apar vecinătăți ca Fabrica de Chibrituri și Gara Filaret – către sud – dar și un mic segment al actualelor străzi Costescu și Lămâiței – în zona sudică a Dealului Filaret – și intrarea Călțuna – la nord. La acest moment Dealul Filaret era împădurit pe laturile de vest și sud, sud-est. El făcea parte, la1899, din mahalaua Bărbătescu Nou și era traversat pe axa nord-sud de o alee

112 Locuri ale Bucureștiului cotidian

străjuită de pomi – foarte probabil realizată de noii proprietari ai locurilor – viitoarea alee Suter. Între 1899 și 1911, familia Suter, separat de proprietatea Dealului Filaret, tranzacționează și alte proprietăți în împrejurimi, după cum se pot vedea pe Planul cadastral al Bucureștiului din 1895-1899.

Prin 1904 cartierul „Gramont” era deja ridicat, deși construcțiile vor continua să fie realizate și după această dată, iar în anul 1906 cartierul „Gramont” era dens construit și aleea Suter era trasată. O mărturie grafică este Planul cadastral al Bucureștiului din 1911. Înaintea primul război mondial, întinsa proprietate Suter de pe Dealul Filaret este în totalitate lotizată și vândută, iar în 1912, Aleea Suter este parcelată și vândută. Antreprenor este Societatea Anonimă „Suter”, pentru întreprinderi și construcțiuni, patron arhitectul Gustav Adolf Suter și proiectanți societatea F. Schmidts & fii, întreprinderi de lucrări publice și particulare.

Arhitectul F. Schmidts, colaboratorul lui Gustav Suter, proiectează cele 24 de vile unifamiliale așezate de-a lungul intrării. Parte din ele sunt cuplate, parte sunt individuale.

Primii proprietari ai vilelor au fost: Aleea Suter nr. 1,

Albert Russo

Aleea Suter nr. 2,

d-na Suter

Aleea Suter nr. 3,

Emilia Hart

Aleea Suter nr. 4,

Preotul Radu

Aleea Suter nr. 6,

D-na Frieberg

Aleea Suter nr. 7,

Ing. Vernescu Gh.

Aleea Suter nr. 8,

Valeriu Pompilian

Aleea Suter nr. 9,

Marcus Marcovici

Aleea Suter nr. 10,

D-na Atanasiu

Aleea Suter nr. 11,

Stefan Dan

Aleea Suter nr. 13,

Athanasiu

Aleea Suter nr. 15,

Ing. Pârvulescu

Aleea Suter nr. 17,

Maximilian Bruiu

Aleea Suter nr. 19,

Heinrich Fischer

Aleea Suter nr. 20,

Dobrescu

Aleea Suter nr. 21,

Rudolf Breuer

Aleea Suter nr. 22,

Dobrescu

Aleea Suter nr. 24,

Eugenia Polihroniade

De la Înfundătură la Intrare 113

Fig.08: Casa Suter, nr. 23-25. [Fotografie de Aurelian Stroe]

Fundătura este în plan în formă de lacrimă cu un rond de întoarcere în capătul ei. Parcelarea aleii Suter a fost proiectată să conțină 8 locuințe cuplate, 8 locuințe independente pe lot, din care una de dimensiuni mai mari, locuinta proprietarului, Gustav Adolf Suter – azi considerată un mic palat urban, mult modificat față de cel inițial. Locuințele unifamiliale, cuplate două câte două, erau duplexuri de mici dimensiuni, desfășurate pe subsol, parter și etaj‑mansardă.

Locuințele independente erau proiectate pentru a fi duplexuri sau două apartamente într-o clădire, destinate unor membrii apropiați ai familiei proprietarilor sau pentru locuință de raport.

Subsolul, ca urmare a curbelor de relief, devenea parter spre străzile exterioare, adiacente parcelării (str. Dr. Istrati, fosta Șoseau de Nou) și str. fostă Principesa Ileana.

Arhitectura vilelor era clar influențată de arhitectura vernaculară germană, ca urmare a originii proprietarilor parcelării (G.A. Suter era de origine elvețian, din zona germană) și a arhitectului F. Schmidts. Locuințele fac referință la arhitectura eclecticului pitoresc german, având acoperișuri în pupitru, cu versanți în două pante, una abruptă, a doua mai lină, cu bovindouri sau mici exedre ieșite din planul ferestrelor, cu intrări principale pe colț, prin intermediul unui volum de formă specială, circulară, poligonală sau dreptunghiulară, dar rotit la 45°.

114 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.09: Casă, aleea Suter nr. 21. [fotografie de Aurelian Stroe] Fig.10: Casă tip F modificată, aleea Suter nr. 17. [fotografie de Aurelian Stroe]

De la Înfundătură la Intrare 115

Clădirile sunt realizate conform tehnologiei perioadei, fiind în majoritate pe structură de zidărie cu planșee de lemn sau din bolțișoare de cărămidă pe grinzi metalice.

Fațadele sunt finisate cu terasit gri sau praf de piatră alb-gri; utilizarea acelorași înălțimi de nivel asigură, la rândul ei, unitatea unui front la stradă, în care se suprapun forme și motive diverse – de la curba fațadei clădirii de pe parcela nr 5, la volume verticale în consolă dominate de plinuri clar definite sau la balcoane de colț, rotunjite. Compozițiile de fațadă utilizează deseori o îmbinare între plinurile verticale menționate anterior și orizontala balcoanelor, câteodată dispuse simetric. Toate clădirile au subsol ventilat, unele chiar demisol și hoch‑parter.

Acoperirea șarpantei cu învelitoare cu țiglă ceramică a fost înlocuită, din păcate, la unele clădiri ale fundăturii cu țiglă metalică, fenomen care reprezintă o alterare a spațiului public și a valorii sale ambientale.

Se remarcă elemente de feronerie „1900” pentru intrări, balcoane, copertine, precum și volume mici de forme rotunde sau poligonale, care marchează în fațadă intrarea principală printr-un bovindou, un balcon etc.

Din păcate, de-a lungul timpului s-au făcut modificări, unele radicale. Imaginea actuală la nivelul aleii este a unor imobile haotic transformate, în care se mai Fig.11: Casa tip B modificată, aleea Suter nr. 8. [fotografie de Aurelian Stroe]

116 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.12: Casă, aleea Suter nr. 18. [fotografie de Aurelian Stroe] Fig.13: Aleea Suter, imagine din rondul de întoarcere. [fotografie de Aurelian Stroe]

De la Înfundătură la Intrare 117

percep vagi urme din volumetria inițială. Multe dintre ele mai sunt acoperite în șarpanta cu învelitoare de tablă sau țiglă. Casa lui Suter din vârful dealului a fost transformată la exterior. Aflată pe cel mai înalt punct natural din București, clădirea beneficiază de o vedere panoramică asupra întregului oraș.

Pericolele majore în protecția clădirilor fundăturii sunt date de efectele unei viitoare izolări termice, prin îndepărtarea elementelor de fațadă și prin înlocuirea tâmplăriilor și feroneriei originale, cu unele contemporane.

Acest tip de intrări reflectă rolul în creștere al clasei de mijloc în structura socială a orașului, la începutul secolului al XX-lea. Preocuparea unor proprietari ca G. A. Suter pentru promovarea unei arhitecturi de manieră istoricistă de influență germană, implantată în București, demonstrează multiculturalitatea spațiului bucureștean.

Ansamblul de locuințe unifamiliale înșiruite de-a lungul fundăturii Suter, au fost proiectate cu un standard mediu spre ridicat, pentru clasa de mijloc, cu un confort modern pentru anul 1912.

Bibliografie selectivă Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean. București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2003.

Southworth, Michael și Eran Ben-Joseph, „Reconsidering the Cul-de-sac”. Acces, 24 (2004).

Favier, Jean, Paris deux mille ans d`histoire. Paris: Editura Fayard, 1997.

Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond PMB Serviciul Tehnic, dosarele 554/1912, 555/1912, 556/1912, 557/1912, 542/1912.

-Planuri istorice: -Planul Bucureștiului ridicat de Maiorul-baron Borroczyn, 1846; -Planul cadastral al Bucureștiului 1911; -Planul ZCP nr. 63, 2000; -Planul parcelar al Aleei Suter 1912, dos. 556/1912; -Planșe cu clădirea tip F, tip B.

118 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Intrarea Armașului

Ana Maria Hariton Aflată pe traseul străzii Eremia Grigorescu, în apropierea Pieței Gheorghe Cantacuzino, Intrarea Armașului este cuprinsă în Zona protejată 34 – Pitar Moș. Ansamblul în sine, ca formă urbană tipică, nu apare pe Lista Monumentelor Istorice a municipiului București din 2010, pe aceasta figurând doar cele două clădiri ce constituie accesul în intrare (str. Eremia Grigorescu nr. 12 și nr. 14 ) la pozițiile 1102 și 1103, ca imobile de sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Ilustrând o tipologie urbană caracteristică Bucureștiului (intrările – rezultate din ocuparea fundurilor de lot, a parcelelor adânci sau a celor situate în interiorul insulelor), precum și cvasi-totalitatea manifestărilor stilistice ale perioadei interbelice (modernism, modernism clasicizant, Art Deco, stiluri pitoresti-mediteraneene), intrarea Armașului se înscrie coerent în zona cuprinsă între Parcelarea Ioanid și Piața Lahovari, asigurând, prin conformarea sa în „T”, o zonă de liniște și intimitate în vecinătatea unei străzi circulate.

Fig.01: Intrarea Armașului. [fotografie de Mihaela Criticos]

De la Înfundătură la Intrare 119

Istoric Actuala stradă Eremia Grigorescu este una dintre cele mai vechi din București, traseul ei putând fi identificat pe planuri încă din secolul al XVIII-lea1 (spre exemplu, planul din 1770). Terenul viitoarei intrări apare pe planurile succesive ale Bucureștiului – începând cu Planul Borrocziyn 1846 și până în 1911- ca un ansamblu de loturi și funduri de lot din străzile Armașului și Polonă. Întreaga zonă apare pe aceste planuri ca fiind slab construită, fiind dominată de grădini și livezi. În 1911, actuala stradă Eremia Grigorescu era denumită strada Armași / Armașului, nume ce va fi ulterior preluat de ansamblul cunoscut inițial ca Parcelarea Calimachi, Parcul Calimachi sau Aleea Calimachi (în diversele ortografieri: Kalimachy, Callimachi, Callimache, Calimache)2. Ana Maria Calimachi primise terenul ca dotă, la căsătoria cu Prințul I. Calimachi (1911), de la mama sa Elena Văcărescu. Aceasta stăpânea loturile din Strada Armași nr.

14 și 16 și cel din strada Polonă 87 din 1892, dată la care au fost cumpărate de la Fredrich Tyr. Ana Maria Calimachi este inițiatoarea parcelării terenului în suprafață de 6.789 mp, lotizare al cărei prim plan este realizat în 1911 de arhitectul Alexandru Tomescu și aprobat în 1931. Fiind prea mari, loturile nu se vând și, în data de 10 martie 1933, se avizează de catre Comisiunea Specială cel de al doilea plan de parcelare propus de același arhitect, cu un număr de 19 loturi. Ulterior, parcelele cu numerele 1-2 și 9-10 au fost comasate de către proprietari. Lucrările de apă, canalizare, iluminat electric, pavaj se execută în 1935 și tot atunci se emite prima autorizație de construire; ultima autorizație de construire se emite în 1939.

Printre proprietarii ulteriori ai parcelelor/clădirilor se numară: Emanuel Tătărescu (Eremia Grigorescu 12 – parcelele 1 și 2 comasate), Maria Hodoș (nr. 12 – parcela nr. 8), Gheorghe și Nicolae Vrăbiescu (nr. 11), Gheorghe Prassa. Imobilul de la nr. 14 (realizat pe parcelele 9 și 10 comasate) figurează în documentația de construire ca avându-i drept proprietari pe Octavian Goga și Veturia Goga. Nu se știe dacă Octavian Goga3 a apucat să locuiască în casă.

Soția sa, Veturia Goga (născuta Mureșan, căsătorită Triteanu4), cântareață de 1 Conform Studiului istoric de fundamentare Zona protejată Pitar Moș Nr. 34 (autori UAUIM și Quatro Design) 2 Majoritatea datelor istorice referitoare la regimul de proprietate și documentațiile de construire provin din articolul Siminei Stan „Horia Creangă inedit” și din Studiul istoric de fundamentare Zona protejată Pitar Moș Nr. 34 (autori UAUIM și Quatro Design) 3 Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari – d. 7 mai 1938, Ciucea), poet ardelean și politician de extremă dreaptă pro-nazist și antisemit, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 în guvernul Cuza – Goga. Membru al Academiei Române din anul 1920.

4 Mircea Goga, Veturia Goga, privighetoarea lui Hitler (București: ed. Rao, 2017); Virgil Lazăr, „Octavian și Veturia Goga”, România Liberă (16 octombrie 2009).

120 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.02: Imobilul din Intrarea Armașului nr. 1. [fotografie de Mihaela Criticos]

operă, probabil agent secret al Reich-ului5, a locuit în Intrarea Armașului6 până în 1946 când a fost condamnată de Tribunalul Poporului și obligată să aibă domiciliul forțat la Ciucea.7 Autorii clădirilor sunt arhitecții Ion Giurgea (str. Eremia Grigorescu 12), Marcel Locar, Mircea Sfetescu, Jean Văleanu, Ion Anton Popescu, Mihail Mihalcea, Ștefan Ciocârlan, Ștefan Crețoiu (nr. 12), Tașcu și Maria Ciulli (nr. 9), Horia Creangă8– Nicolae Nedelescu – Gheorghe Lungu (nr. 14); Dem Săvulescu, 5 Acuzatie nedovedită, însă susținută atât de familia Goga (Mircea Goga, Veturia Goga, privighetoarea lui Hitler (București: ed. Rao, 2017); Zoltan Rostas, Secolul Coanei Lizica: convorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga; Jurnalul din perioada 1916-1918 (București: Editura Paideia, 2004) cât și de personalități ale perioadei interbelice, v.Vlaicu Bârna, „Recviem pentru văduva națiunii”, România Literară 6 (1999).

6 Vlaicu Bârna, „Recviem pentru văduva națiunii”, România Literară 6 (1999).

7 Mihai Știrbu, „Iubirile scriitorilor: Octavian Goga și Veturia Goga”, Melidonium (15 iunie 2012), https:// melidonium.ro/2012/06/15/mihai-stirbu-iubirile-scriitorilor-octavian-goga-si-veturia-goga/; Carmen Dragomir, „La Ciucea între Iubire și spionaj”, Jurnalul.ro (26 iunie 2009), http://jurnalul.ro/campaniilejurnalul/redescoperirea-romaniei/la-ciucea-intre-iubire-si-spionaj-512658.html.

8 Conform Simina Stan, „Horia Creangă inedit”, articol disponibil online la: http://arhitectura-1906. ro/2012/09/horia-creanga-inedit/.

De la Înfundătură la Intrare 121

Fig.03: Imobilele din Intrarea Armașului nr. 9 și 11. [fotografie de Ana Maria Hariton]

Radu Dudescu9. Antreprenorul imobilului de la nr. 14 (casa Veturia Goga) este inginerul Aurel Ioanovici10.

Elemente arhitectural-urbanistice Avand o conformare caracteristica în „T”, intrarea se compune din 15 imobile, reprezentând o secțiune stilistică caracteristică pentru perioada 1930-1940, dispuse după cum urmează: Două clădiri în stil pitoresc-mediteranean constituie „poarta” intrării (numerele 12 și 14 ale străzii Eremia Grigorescu). Cele două laturi (sud și nord) ale intrării diferă apoi substanțial din punct de vedere stilistic, fiind însă unificate de masa și dispunerea relativ similară a clădirilor. Pe latura de sud găsim o succesiune de imobile cuplate (2, 4; 6, 8; 10, 12) cu aceeași retragere de la aliniament și retrageri similare față de lateralele de lot. Latura de nord este constituită din imobile cuplate (Eremia Grigorescu14, Armașului 1, 5, 7) și un imobil izolat (nr. 3), cu aceeași retragere de la aliniament. Retragerile de la limitele laterale ale loturilor sunt similare cu cele de pe latura opusă, cu excepția numărului 9 Ultimii patru arhitecți sunt menționați în Studiul istoric de fundamentare Zona protejată Pitar Moș Nr. 34 (autori UAUIM și Quatro Design).

10 Sau Ivanovici, conform Simina Stan, „Horia Creangă inedit”.

122 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.04: Imobilul din Intrarea Armașului nr. 6. [fotografie de Mihaela Criticos]

Fig.05: Imobilul din Intrarea Armașului nr. 7. [fotografie de Mihaela Criticos]

5, care are o retragere mai mult decât dublă. Această retragere asigură de fapt corespondența limitei fațadelor principale ale clădirilor de pe cele două fronturi (nr. 5 și nr. 10). Există o aliniere sesizabilă a volumelor construite de pe cele două laturi, acestea suprapunându-se pe cel puțin o limită și perfect în cazul numerelor 5, 7 și 10, 12. Latura de est a incintei este constituită din trei clădiri înșiruite dispuse la aliniament. Pe una dintre laturile dreptunghiului de întoarcere (sud) se găsește o clădire izolată (vila Ciulli), căreia i se opune curtea de mari dimensiuni a imobilului Goga.

Regimul de înălțime variază între P+1 (numerele 2 și 4) și P+3/5 – cu două retrageri succesive pentru etajele 4 și 5 (nr. 8), P+4 (nr. 12). Cu toată această aparentă variație a înălțimilor, intrarea are un caracter unitar. Laturile lungi sunt constituite în special din clădiri P+3, iar cea de capăt are înălțime P+2 și un accent P+4 în capătul de nord. În ceea ce privește tipologia funcțională a cădirilor, întâlnim o diversitate puțin obișnuită în cazul intrărilor, caracterizate de obicei prin prezența imobilelor cu apartamente având suprafețe și nivel de confort similare. Aici, vile de mari dimensiuni (casa Emanuel Tătărescu, casa Veturia Goga, vila Ciulli) se învecinează cu imobile de locuințe colective având câteva apartamente la scară.

De la Înfundătură la Intrare 123

Vocabularul stilistic este foarte variat: de la eclectismul pitoresc cu tentă mediteranean-florentină (nr. 4, 6, 11) sau balcanică (nr. 9) la Art Deco (nr. 5, 3) și modernism interbelic în forme relativ pure (nr. 1, 7, 10, 12, 13), cu influențe Art Deco (nr. 1, 7) sau clasicizante (nr. 8).

Toate aceste diferențe sunt atenuate prin: dispunerea spațială a volumelor construite, tipul de acces (pentru majoritatea clădirilor accesul se face prin curte, pe fațada laterală), înălțimea și forma gardurilor (pentru construcțiile în stil pitoresc mediteranean – pline, de piatră sau de zidărie tencuită, cu acoperitoare de olane și cu porți de feronerie decorativă; pentru cele moderniste / Art Deco – cu o combinație de soclu plin și elemente de feronerie), numărul restrâns de materiale de finisaj (calcio vecchio în tonuri de galben și ocru pentru stilurile eclectice de inspirație mediteraneană – așa numitul „mauro-florentin”; terasit în tonuri de gri cald sau tencuieli cu praf de piatră pentru imobilele moderniste și Art Deco).

Elemente tehnice, stare fizică, riscuri Fără a demonstra performanțe tehnice deosebite, clădirile sunt reprezentative pentru tehnologia specifică a perioadei, fiind în majoritate realizate pe structuri de zidărie cu planșee de beton armat. Datele avute la dispoziție nu permit stabilirea rolului componentelor de lemn ce apar în fațade ca elemente decorative ale clădirilor în stil eclectic-pitoresc (console, grinzi aparente), fiind greu de determinat dacă este vorba de elemente false, cu rol decorativ, sau chiar de elemente structurale. În cazul clădirilor moderniste, modalitatea de acoperire în șarpantă cu învelitoare metalică, invizibilă de la nivelul străzii, reprezintă o adaptare, frecvent întâlnită, a acoperișului terasă la condițiile locale.

Deși clădirile intrării au o stare aparent bună de conservare – cu câteva degradări la nivelul tencuielilor –, starea structurală rămâne de evaluat, având în vedere că imobilele, chiar dacă nu aparțin unei categorii de risc, au trecut prin trei cutremure importante. În general, starea tencuielilor exterioare și a elementelor decorative este semnificativ mai bună decât în cazul altor intrări interbelice.

Renovarea fațadelor imobilelor de la numerele 14 și 9 (ante 2010), Eremia Grigorescu 14 și Armașului 11 (post 2010) a dus la modificări probabile (nr. 14, 9) sau certe (Eremia Grigorescu 14, Armașului 11) ale aspectului exterior. Astfel, pentru clădirile renovate anterior anului 2010 este de presupus o modificare a texturii finisajului pentru ambele clădiri și a nuanței culorii pentru vila Goga, care are în prezent un galben mult prea viu, nuanță sigur neutilizată în perioada construirii. Pentru construcțiile din str. Eremia Grigorescu 14 și Armașului 11 modificările sunt documentate. A dispărut în ambele cazuri finisajul exterior în calcio-vecchio, tipic pentru mauro-florentinul bucureștean (și pentru

124 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.06: Imobilul din Intrarea Armașului nr. 14. [fotografie de Ana Maria Hariton]

totalitatea stilurilor regionale11 sau revival-urilor echivalente12). Culorile au fost de asemenea modificate simțitor. Clădirea din Eremia Grigorescu a trecut de la un cărămiziu deschis la un galben pal, iar cea de la nr 11 de la gri bej la alb, cu elemente decorative finisate în ocru.

Păstrarea integrală și starea bună de conservare a elementelor tipice de tâmplarie-feronerie decorativă (uși de acces, grilaje, ferestre ale caselor scării), a ancadramentelor și portalurilor, a gardurilor și a porților de acces în curți, contribuie substanțial la unitateta intrării. S-a păstrat de asemenea și învelitoarea de olane a acoperișurilor unora dintre casele „mauro-florentine” (numerele 2 și 6), înlocuirea învelitorii clădirii de la nr 14 str. Eremia Grigorescu păstrând aspectul inițial.

Starea fizică a intrării se situează în media zonelor înconjurătoare ce se găsesc în stări de conservare foarte diferite: de la excepțională – pentru marile vile de lux ce compun parcelarea Ioanid sau clădirile izolate eclectice de mari dimensiuni de pe strada Eremia Grigorescu, la o stare de degradare ușor observabilă a locuințelor colective moderniste din piața Lahovari.

Ca urmare a organizării spațiale a apartamentelor și a amplasării centrale a ansamblului, clădirile din Intrarea Armașului au fost de la început locuințe de 11 De exemplu neo-mediteraneanul Coastei de Azur sau, uneori, stilul Maur al coloniilor franceze.

12 Mediterranean Revival-ul și Spanish Revival-ul din California și Florida sau din Australia.

De la Înfundătură la Intrare 125

lux sau măcar de confort superior, statut pe care l-au păstrat și în prezent. În această situație, pericolele majore sunt reprezentate nu atât de neîntreținere, cât mai ales de efectele lucrărilor de izolare termică .

Evaluare-concluzii În general, majoritatea intrărilor bucureștene, care conțin apartamente cu confort sporit însă cu suprafețe medii și mici, reflectă rolul clasei mijlocii în structura socială a orașului. Această intrare, prin suprafețele foarte generoase ale apartamentelor sau vilelor, dovedește difuzarea acestei tipologii urbane în rândul claselor avute, ilustrându-le preferințele stilistice .

Prin tipologia spațială caracteristică și prin limbajul arhitectural ce reflectă variantele locale ale arhitecturii interbelice, intrările reprezintă o modalitate de locuire colectivă specifică Bucureștiului, beneficiind de „o individualizare spațială obținută printr-o ierarhie nuanțată între spațiul public și privat”13.

Vocabularul stilistic ce caracterizază clădirile din majoritatea intrărilor interbelice este cel dominant în Bucureștiului perioadei, vocabular situat la confluența dintre Modernism și Art Deco. În consecință, aceste intrări se remarcă prin unitatea expresiei formale, fiind percepute ca zone cu un grad ridicat de coerență. În acest context, Intrarea Armașului capătă o semnificație aparte, înfățișând multitudinea variațiilor stilistice ale arhitecturii interbelice.

Imobilele ansamblului sunt caracteristice pentru o realitate construită plurivalentă, în care utopia teritorială a „mauro-florentinului”, „pitorescul balcanic”, Art Deco-ul și Modernismul (în variante diverse, de la clasicizant la radical) se îmbină, oferind imaginea complexă a unui „modernism hibrid”, ce asigură unitatea remarcabilă a ansamblului, prin mijloace mai degrabă urbanistice decât stilistice. Utilizarea materialelor și a detaliilor de finisaj – cu preluarea unor brâie decorative de olane chiar și în cazul clădirilor Art Deco –, precum și prezența unui parapet parțial plin al gardurilor accentuează caracterul unitar al ansamblului, contribuind la crearea senzației de apartenență la o vecinătate restrânsă.

Intrările, ca și imobilele în „U”, „L” sau „H”, reprezintă forme urbane tipice ale Bucureștiului. Ele valorizează terenurile libere rezultate din evoluția istorică a orașului (parcele de mari dimensiuni, loturi dezvoltate în adâncime), înscriinduse firesc în evoluția urbană și creând una dintre imaginile caracteristice ale modernității locale. Expresia stilistică a imobilelor se raportează la formulele arhitecturale dominante ale anilor 1930 (în general modernism ne-radical sau/și Art Deco, însă și stiluri pitorești sau neoromânesc). Intrările reflectă modificarea 13 Petru Gheorghiu, Un specific de locuire bucureștean (București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2003), 89.

126 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.07: Intrarea Armașului. [fotografie de Mihaela Criticos]

tipului de locuire din zona centrală, care înclină acum semnificativ spre locuința colectivă și realizează o densificare lizibilă a țesutului urban. Formula spațială aleasă permite însă în continuare o gradare a trecerii între spațiul public și cel privat – caracteristică Bucureștiului – prin intermediul spațiului semi-public al intrării.

Comparate cu organizări spațiale similare ale începutului de secol XX14, intrările se remarcă prin densitate și caracter urban. Sistemul intrărilor („cul de sac”, „blind alleys”, „loops”, „lollipops”) s-a aplicat în exemplele engleze sau americane de tipul orașelor grădină, pentru a crea zone de intimitate ferite de viteza traficului circulațiilor conectoare principale. Deși creează aceeași senzație de intimitate, de spațiu semi-privat, intrările bucureștene nu rezultă atât din dorința rezolvării retragerii din traficul auto cât, mai ales, din necesitatea utilizării unor parcele neconstruite, specifice dezvoltării orașului. Loturile adânci, curțile și grădinile de mari dimensiuni rămase în zone centrale ale orașului sunt ocupate în anii 1930 prin acest tip de dezvoltări imobiliare ce presupun o utilizare intensivă a terenului și permit crearea unei imagini urbane 14 Hampstead Garden Suburb (Londra 1906; proiectat de Raymond Unwin si Richard Barry Parker); Whytenshave (Manchester; 1927-1941; arh. Barry Parker); Radburn (New Jersey; 1929; proiectat de Clarence Stein, Henry Wright)

De la Înfundătură la Intrare 127

coerente. Densitatea, regimul de înălțime și preferința stilistică pentru variantele locale ale modernismului și pentru stilurile cu caracter urban sunt elemente care le diferențiază substantial de exemplele mai sus amintite.

Bibliografie selectivă Celac, Mariana, Octavian Carabela și Marius Marcu Lapadat, București arhitectură și modernitate – un ghid adnotat. București: Editura Simetria, 2005.

Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean. București: Editura universitară „Ion Mincu”, 2003.

Mihai, Cristina, „O casă ridicată cu «5 minute» înainte să înceapă războiul: povestea locului în care «cresc» elitele României”, 13 iunie 2013, articol disponibil online la http://www.wall-street.ro/special/cladiriemblema-ale-romaniei/149890/cladiri-emblema.html.

Southwort, Michael și Joseph Handeranben, „Reconsidering the Cul-de-sac”. Acces 24(2004).

Stan, Simina, „Horia Creangă inedit”, 30 septembrie 2012, articol disponibil online la http://arhitectura-1906. ro/2012/09/horia-creanga-inedit/ UAUIM; Quatro design – arhitecți și urbaniști asociați, Definirea regimului tehnic al construcțiilor supuse autorizării în zonele protejate și în zonele de protecție ale monumentelor istorice în scopul protejării patrimoniului arhitectural și urbanistic al municipiului București. Etapa a II-a/ 2009, Faza 1.B – Studiu istoric de fundamentare zona protejată nr. 34 – Pitar Moș, disponibil online http://pmb.ro/servicii/

128 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Intrarea Vermont

Ana Maria Hariton Intrarea Vermont se găsește pe Calea Moșilor (Centrul istoric zona protejată 35) în apropierea intersecției cu strada Paleologu. Calea Moșilor era, la data construirii intrării, unul dintre principalele trasee comerciale ale orașului, înscrierea funcțională a ansamblului pe acest traseu fiind marcată prin prezența prăvaliilor la parterul imobilelor cu front la stradă. Deși imaginea intrării Vermont – inserție reprezentativă pentru arhitectura modernistă interbelică – se află în contrast cu imaginea porțiunii istorice a Căii Moșilor, ea generează o relație armonioasă cu desfășurarea străzii Paleologu (pe porțiunea dintre Calea Moșilor și str. Negustori), aflată în imediata vecinatate și împreună cu care constituie un nucleu de coerență urbană. Constituirea ansamblului este caracteristică pentru etapa generală de modernizare a Bucureștiului de Fig.01: Planul de situație al intrării Vermont. la inceputul anilor 1930, marcând [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic] introducerea noului curent modernist.

1

Istoric Terenul se găsește pe traseul Căii Moșilor în dreptul intersecției acesteia cu strada Armenească și poate fi identificat pe planuri succesive ale Bucureștiului (începând cu Planul Borroczyn 1846 și până în 1911) ca un lot de mari dimensiuni, întinzându-se până aproape de strada Cernica (azi str. Părintele Staniloaie). Terenul se afla inițial în proprietatea Societății „Edificio”, aceasta fiind și inițiatoarea lotizării ce urma să cuprindă imobile de raport. Fondurile arhivistice cercetate nu conțin informații privitoare la data la care s-a facut împărțirea în loturi a terenului, însă este de presupus că stabilirea acetora s-a 1 Inițial Parcelarea Societății „Edificio” – Calea Moșilor nr. 124-126.

De la Înfundătură la Intrare 129

Fig.02: Intrarea Vermont. [fotografie de Aurelian Stroe]

efectuat între 1930-1933. Cele 10 parcele obținute prin parcelare, majoritatea cu suprafața de cca 200 mp (între 300 și 180 mp), au fost vândute ulterior unor proprietari particulari, care urmau să construiască respectând alinierile stabilite prin planul de parcelare, ce obținuse aprobarea Comisiei Speciale. Proiectarea imobilelor are loc între 1933 și1934. Construirea clădirilor începe aproape simultan, în 1933 și se încheie în 1935.

Cele zece parcele au fost cumpărate ulterior de următorii proprietari: parcela 1 – Suzette Loewenton; parcela 2 – Dr I. Ettinger; parcela 3 – Julius și Ghizela Rudich; parcela 4 – D. Davidovici, René Eisenberg Feraru; parcela nr. 6 – Devoira și Leiba Blum; parcela nr. 7 – Annie Kandel; parcela nr. 8 – Eugen Ionescu; parcela nr. 9 – Rahel și Dr Weintraub; parcela nr. 10 – Meer Moisescu2.

Autorii proiectelor realizate pe parcele sunt: parcelele nr.1și 2 – arh. I Rosinthal; parcela nr. 3 – arh. I Simionescu; parcela nr. 4 – arh. Marcel Locar; parcela nr.

6 – arh. I Bozianu; parcela nr. 7 și 8 – arh. Jean Iliescu; parcela nr. 9 – arh. Felix Rosenbaum; parcela nr .10 – arh. I Bozianu, B Zilberman. Se cunosc numele a doi dintre inginerii proiectanți: Ing. L. Loewenton (parcela 1) și ing. A.M. Brener (parcelele 4 și 7). A existat o încercare de colaborare între I. Rosinthal 2 Nu s-au găsit documentațiile pentru parcela nr. 5.

130 Locuri ale Bucureștiului cotidian

și G.M. Cantacuzino. Durata acesteia a fost de numai câteva luni, la începutul urbanism/proiecte/files/126/ps/A.Studiu%20istoric%20de%20fundamentare%20ZP%2034.pdf anului 1934, G.M. Cantacuzino punând capăt asocierii3.

Caracteristici arhitectural urbanistice Respectând datele planului de parcelare, pe teren s-au construit locuințe colective, care, prin caracteristicile stilistice și organizarea spațială interioară, ofereau condiții de locuit adecvate cerințelor de confort și de modernitate ale clasei medii. Imobilele moderniste au o structură interioară tipică, fiind locuințe cu unu (parcelele 1, 7, 8, 9) sau două apartamente la scară (parcelele 2, 3, 4, 6, 10). Toate clădirile au și o scară secundară cu acces în zona bucatariei și a dependințelor. Apartamentele au unul sau două dormitoare. Încăperile de primire ale apartamentelor (hol, sufragerie, birou) conlucrează, sporind confortul spațial.

Fig.03: Planul parterului și etajelor, fațada imobilului de pe parcela nr. 10. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

Fig.04: Planul subsolului imobilului de pe parcela nr. 10. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

Intrarea, cu un plan in forma de „L”, se compune din 10 imobile cu o remarcabilă unitate stilistică, dispuse astfel: frontul spre Calea Moșilor este 3 Scrisoarea lui G. M. Cantacuzino din data de 11 ianuarie 1934, în care explică motivele rezilierii asocierii; se găsește în Dosarul parcelei nr 1.

De la Înfundătură la Intrare 131

Fig.05: Imobilul de la numărul 6. [fotografie de Aurelian Stroe]

alcătuit din câte două blocuri dispuse la aliniament cu un regim de înălțime medie de P+4 cu mici variații (de la P+5 retras până la P+3+M); latura de vest a intrării, rezolvată în front continuu cu retrageri, este alcătuită din imobile cu înălțimea P+2; laturile de vest și de sud sunt alcătuite din imobile cuplate cu înalțimea P+3 sau P+2+M. Dimensiunea și forma spațială a intrării contribuie la crearea unui ambient arhitectural coerent în care expresia specifică a fiecărei fațade dă relief unui tot armonios generat de respectarea câtorva elemente caracteristice: fațadele sunt finisate cu terasit gri sau praf de piatră alb-gri; ferestrele sunt orizontale sau pătrate, cu utilizarea repetată a ferestrei de colț (cu sau fără înglobarea unui element structural) pentru spațiile secundare utilizandu-se fereastra hublou; balcoanele cu parapet plin accentuează dominanta orizontală; accesele în casa scării și câteodată și casa scării în sine sunt decorate cu elemente de feronerie Art Deco. Utilizarea acelorași înălțimi de nivel asigură la randul ei unitatea frontului la stradă, în care se suprapun forme și motive diverse – de la curba fațadei clădirii de pe parcela nr. 5, la volume verticale în consolă dominate de plinuri clar definite sau la balcoane de colț

132 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.06: Fațadele imobilului de pe parcela nr. 10. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

rotunjite. Compozițiile de fațadă utilizează deseori o îmbinare între plinurile verticale menționate anterior și orizontala balcoanelor câteodată dispuse simetric. Toate clădirile au subsol ventilat, unele chiar demisol și hoch-parter.

Elemente tehnice, stare fizică, riscuri Aparent starea de conservare a intrării este medie – cu degradări semnificative la nivelul tencuielilor exterioare. Starea de conservare a elementelor tipice de tâmplărie-feronerie decorativă (uși de acces ferestre ale caselor scării) este relativ bună. Starea structurală rămâne de evaluat având în vedere că imobilele, deși nu aparțin categoriei de risc, au trecut prin trei cutremure importante.

Fără a demonstra performanțe tehnice deosebite, clădirile sunt reprezentative pentru tehnologia specifică a perioadei fiind în majoritate structuri de zidărie cu planșee de beton armat. Modalitatea de acoperire în șarpantă cu învelitoare metalică, invizibilă de la nivelul străzii, reprezintă o adaptare la condițiile locale a arhitecturii moderniste. Se remarcă elemente de feronerie Art Deco – pentru intrări, ferestre ale casei scării, laterale sau mâini curente ale balcoanelor.

Degradările la nivelul finisajului fațadelor fac, din păcate, calitatea arhitecturală a ansamblului dificil de perceput pentru nespecialiști. Putem observa o conservare sensibil mai bună a fațadelor locuințelor colective interbelice de pe strada Paleologu.

Prin organizarea spațială a apartamentelor și amplasamentul central, aceste clădiri de locuințe destinate inițial clasei medii mai modeste au potențialul de a deveni locuințe de lux. Pericolele majore sunt reprezentate de efectele unei

De la Înfundătură la Intrare 133

Fig.07: Imobilele de pe parcelele 7 și 8. [fotografie de Aurelian Stroe]

viitoare izolări termice realizate fără refacerea identică a elementelor de fațadă și de înlocuirea tâmplăriilor și feroneriei originale.

Semnificație comparativă Acest tip de intrări, cu suprafețe ale apartamentelor și finisaje medii, reflectă rolul în creștere al clasei mijlocii în structura socială a orașului. Ansambluri de locuințe colective cu un standard mediu-ridicat, intrările reprezintă o ilustrare a asimilării vocabularului modernist în toate straturile societății.

Mod de locuire colectivă specific arhitecturii moderniste bucureștene – cu tipologie spațială caracteristică și cu un limbaj arhitectural ce reflectă specificul local al modernismului –, intrările „creează un tip de spațialitate semi-privată

134 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.08: Imobilul de pe parcela numărul 10. [fotografie de Aurelian Stroe]

care întărește sentimentul de «acasă»”4. Cu un vocabular stilistic caracteristic situat între Modernism și Art Deco, cu adaptări locale ale materialelor și tehnicilor de construcție, intrările se conturează ca zone coerente, unitare ca expresie formală. Densificarea țesutului urban obținută prin aceste dezvoltări imobiliare reușește să se contureze păstrând calitatea locuirii, intimitatea și senzatia de apartenență la o vecinătate restrânsă.

Deși figurează în puține lucrări de specialitate, intrările reprezintă forme urbane tipice ale Bucureștiului. Realizate în spațiile libere ale zonei centrale a orașului, avându-și deci originea în adaptarea la un context local specific, aceste ansambluri constituie o reinterpretare în cheie modernistă a gradelor intimității în parcursul public-privat.

Loturile de mari dimensiuni, cu construcții izolate, au fost timp de secole un element caracteristic al țesutului urban bucurestean. Valorizând terenurile 4 Petru Gheorghiu, Un specific de locuire bucureștean (București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2003), 89.

De la Înfundătură la Intrare 135

libere rezultate din evoluția istorică a orașului – parcelele de mari dimensiuni, loturile dezvoltate în adâncime –, intrările se înscriu firesc în evoluția urbană reprezentând una dintre imaginile caracteristice ale modernității locale.

Expresia lor stilistică se raportează la formula arhitecturală dominantă a epocii, confirmând momentul de racord cultural al anilor 1930. Destinate clasei medii și realizate în formule spațial-volumetrice aparținând unui modernism neradical cu elemente stilistice Art Deco, intrările modifică preferința de locuire dinspre individual spre colectiv, marcând un moment important în densificarea țesutului urban al orașului.

Documentatie / Bibliografie: Arhivele PMB, Municipiul București Primăria sectorului II Negru – dosarele înregistrate la Registratura Generală sub numerele: 023198/10.Noe.1933 (parcela nr. 1), 018736/11 Sept.1933 (parcela nr. 2), 01939/20.Sept.1933 (parcela nr. 3), 007812/24.Apr.1934 (parcela nr. 4), 025275/13.Dec.1933 (parcela nr. 6), 0085507/30.Apr.1934 (parcelele nr. 7 și 8), 021839/20.Oct.1933 (parcela nr. 9), 003991/21.

Mart.1934 (parcela nr. 10).

Celac, Mariana, Octavian Carabela și Marius Marcu Lapadat, București arhitectură și modernitate- un ghid adnotat. București: Editura Simetria, 2005.

Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean. București: Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2003.

136 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Intrarea Dacilor

Adriana Stroe Intrarea analizată este așezată în apropierea unei zone de referință a orașului – Piața Romană – și adiacent unei artere importante – Bulevardul Dacia. În planurile Bucureștiului din a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX, parcelarea analizată nu apare ca teren liber ci este ocupată de construcții tipice pentru Bucureștiul premodern: case de mici dimensiuni, cu plan dreptunghiular, cu latura scurtă spre stradă, amplasate în parcele înguste și adânci.

Așa cum rezultă din materialele de arhivă analizate1, proprietarul terenului pe care s-a dezvoltat parcelarea a fost pictorul modernist Henry Catargi, iar autorul planului parcelării, arhitectul Tomescu (?). Cererea de parcelare, depusă de proprietar probabil la începutul anului 1932, a fost aprobată de către Comisia Specială Tehnică la 2 iunie 1932 și de către Comisia Comunală la 11 iunie 1932. În decursul anului 1932 și în prima parte a anului 1933, parcelatorul a executat Fig.01: Planul parcelării Henry Catargi, Bulevardul Dacia nr. 12. lucrările edilitare pe [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic] cheltuiala sa, așa cum era stipulat în avizul Comisiei Comunale; din documentația de arhivă identificată nu rezultă dacă până la sfârșitul anului 1933 era executat și iluminatul public.

Conform unei însemnări de pe planul de parcelare a terenului, datat 1932, imobilul de pe parcela nr. 1 (azi Bd. Dacia nr. 38) era construit la data redactării planului. În februarie 1933, avocatul Laurențiu Oanea cerea Primăriei autorizația de construire pentru un imobil cu S+P+2 pe parcela nr. 5 (actualul nr. 36 de pe Bd. Dacia); arhitect urma să fie Emil Guneș. Parcela nr. 4 (astăzi, la nr. 2) a 1 Arhiva Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, dosar „Parcelarea Henry Catargi”.

De la Înfundătură la Intrare 137

Fig.02: Intrarea Dacilor. [fotografie de Aurelian Stroe]

fost ocupată în același an de un imobil cu S+P+2+M; proprietar era Rachela Singer, iar arhitect Mircea Câmpeanu. La 31 martie 1934, dentistul C. Năstăsescu cerea Primăriei autorizația de construire pentru un imobil S+P+2 pe parcela nr. 2 (astăzi, la nr. 6); planurile clădirii erau semnate de arhitectul Grigore Nicolau. Parcela nr. 3 (astăzi, la nr. 4), inițial proprietate a lui Henry Catargi, a fost vândută, în 1937 Franciscăi Glasberg, imobilul ridicat aici, cu S+P+3+M, fiind proiectat de arh.

Robert Glasberg. Ca o noutate tehnică pentru acest din urmă imobil este cerută proiectarea, la subsol, a unui adăpost antiaerian.

Terenul are forma generală de patrulater neregulat cu una dintre laturile lungi la Bd. Dacia și o suprafață totală de 1513 m². Cele cinci parcele care compun

Fig.03: Planul parter al unui imobil din parcelarea Catargi (probabil nr. 4). [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

138 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.04: Fațada principală a unui imobil din parcelarea Catargi.

[ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

Fig.05: Perspectivă a imobilului de pe parcela nr. 5 (Bd. Dacia nr. 36).

[ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]

intrarea au forme neregulate și suprafețe între 200 și 300 m², cu excepția celei de la nr. 4 care are cca 500 m². Parcelele au acces de pe o alee perpendiculară pe Bd. Dacia, scurtă (cca 20 m), cu o lățime de cca 8 m, trotuare de cca 2 m și profil simplu; la extremitatea opusă bulevardului aleea se lărgește pentru a asigura suprafața de întoarcere. Imobilele, retrase față de stradă cu cca 2 m, pot fi încadrate la categoria „de înălțime mică”. Cu excepția clădirii de la nr. 4, așezată izolat pe parcelă, celelalte imobile sunt cuplate. Imobilele din Bd. Dacia 36 și Intrarea Dacilor nr. 6 sunt locuințe pentru o singură familie;

De la Înfundătură la Intrare 139

Fig.06: Imobil din Intrarea Dacilor. [fotografie de Aurelian Stroe]

celelalte cuprind și apartamente de închiriat – câte un singur apartament pe nivel. Cu excepția imobilului de la nr. 2, care are apartamente cu doar două încăperi mai importante (sufragerie și dormitor), dar cu dimensiuni generoase și dependințe minimale (bucătărie, oficiu, baie), celelalte au în componență, pe lângă o dezvoltată zonă de zi, cel puțin două dormitoare și, în apropierea intrării principale, o zonă pentru exercitarea unei profesii liberale – cabinet/birou.

Toate imobilele menționate au câte două noduri verticale de circulație: scara principală și o scară de serviciu, întotdeauna opusă scării principale. Ca expresie arhitecturală, imobilele aparțin stilului modernist, dar un modernism temperat, cu accente Art Deco, date de elementele de feronerie. Sunt caracteristice pentru imobilele din Intrarea Dacilor formele cubice, cu colțuri rotunjite, cu accente date de volumele decalate ale mansardelor și ale bovindourilor. Masivitatea volumelor este sublimată de transparența ferestrelor de colț, de golurile înalte care luminează scara principală (de remarcat eleganța soluției de iluminare a scării prin ferestre în unghi care accentuează intrarea și contrabalansează unghiul fațadei imobilului de la nr. 4). Liniile dominante ale fațadelor sunt date de

140 Locuri ale Bucureștiului cotidian

orizontalele ferestrelor, subliniate de profilaturile cornișelor și ale solbancurilor, de parapetele balcoanelor și teraselor. Intrările principale, accentuate cromatic, sunt protejate fie de copertine, fie de volumele verticale ale bovindourilor.

Aspectul general este completat de variația, cromatică și de textură, a finisajelor: travertin pentru majoritatea soclurilor înalte, tencuiala cu terasit, piatra artificială colorată folosită la pilaștrii care încadrează o parte din golurile de acces în imobile, decorația de fier forjat (grilajele ușilor, mâinile curente ale balcoanelor).

O notă aparte este dată de imobilul de la nr. 6, a cărui fațadă prezintă sporite influențe Art Deco în raport cu celelalte imobile din Intrarea Dacilor: frizele de denticuli supradimensionați care marcau cornișa, lezenele în registru colosal, subliniate cromatic, ale bovindoului, detaliile de feronerie ale ușii și ale gardului.

Imobilele din Intrarea analizată reprezintă momentul de „naturalizare” a arhitecturii moderniste, de acceptare a formulelor stilistice a acesteia de către o categorie largă de comanditari. Acest fenomen a fost posibil deoarece anii �30 ai sec. XX au reprezentat generalizarea, în România, a modernismului nu numai în arhitectură ci și în artele plastice, literatură, muzică (de remarcat că unul dintre promotorii arhitecturii moderniste, Marcel Iancu, a fost și un pictor și grafician remarcabil și unul din fondatorii mișcării dadaiste).

Fig.07: Intrarea Dacilor. [fotografie de Aurelian Stroe]

De la Înfundătură la Intrare 141

Intrarea Nicolae Iorga

Adriana Stroe Intrarea Nicolae Iorga este așezată în zona cuprinsă între două artere de referință ale Bucureștiului, Bulevardul Lascăr Catargiu și Calea Victoriei. Imaginea zonei este formată de imobilele rezidențiale de înaltă ținută, construite la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX și de imobilele în stil modernist destinate păturii superioare a clasei mijlocii; sunt păstrate și câteva exemplare de locuințe modeste, aparținând perioadei premoderne a zonei – spre exemplu, casa de la nr. 20, str. Nicolae Iorga.

Fig.01: Planul Intrării Nicolae Iorga.

[Redesenare a autorului după planul topografic al municipiului București, 1991]

La mijlocul sec. XIX, așa cum rezultă din planul Borroczyn (1852), rețeaua stradală a zonei în care este amplasată Intrarea Nicolae Iorga era constituită în forma actuală, dar parcelele, de mari dimensiuni, nu erau construite, ci ocupate de livezi și grădini. În planul din 1899, la fel ca în planul de la 1911, pe locul Intrării Nicolae Iorga se afla o parcelă lată și mult mai adâncă decât parcelele de pe această stradă (care, la acea dată se numea strada Romană); parcela era ocupată de construcții amplasate de-a lungul laturilor lungi, iar linia de fund a parcelei era comună cu limita de nord a parcelei Casei Macca (actualul institut de Arheologie din str. H. Coandă nr. 11).

Bibliografia studiată și arhivele nu au oferit material documentar privitor la proprietar sau la autorul planului de parcelare a intrării, precum nici la perioada alcătuirii acestuia. Stilul modernist, comun celor cinci clădiri care compun intrarea ne determină să conchidem că planul de parcelare a fost realizat la începutul anilor 1930, parcelele fiind ocupate în totalitate la sfârșitul acestui

142 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.02: Intrarea Nicolae Iorga. [fotografie de Aurelian Stroe]

deceniu. Parcelarea și construirea intrării nu au putut avea loc anterior datei propuse deoarece legislația modernă privind parcelările a fost promulgată abia în 1928, iar primele clădiri moderniste au apărut în București la sfârșitul deceniului trei – începutul deceniului patru al sec. XX; în deceniul următor, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, nu au avut loc operațiuni urbanistice de amploare ca acelea necesare constituirii de parcelări, ci doar câteva completări de lotizări (spre exemplu, în Vatra Luminoasă); după 1945 astfel de operațiuni au fost sistate.

Ca și în cazul celorlalte intrări parcelate în perioada interbelică, comanditarii din Intrarea Nicolae Iorga au adoptat stilul modernist ca stil reprezentativ pentru statutul lor social și pentru statutul zonei. Bibliografia și arhivele cercetate nu au oferit date asupra arhitecților sau constructorilor, însă caracteristicile arhitecturale ale clădirilor ne conduc la a presupune că aparțineau acelei categorii de arhitecți mai puțin cunoscuți, dar care au asigurat generalizarea stilului modernist în București, la sfârșitul perioadei interbelice.

Terenul pe care a fost constituită intrarea are forma generală trapezoidală, cu latura scurtă pe linia de fund a parcelei. Cele cinci loturi rezultate au

De la Înfundătură la Intrare 143

Fig.03: Intrarea Nicolae Iorga. [fotografie de Radu Ponta]

forme neregulate, aproximativ dreptunghiulare, cu latura lungă spre stradă și suprafețe între 200 și 300 m², cu excepția celei de la nr. 5 care are cca 500 m². Imobilele ocupă aproape în întregime suprafața parcelelor și au acces din aleea perpendiculară pe strada Nicolae Iorga. Aleea este scurtă (cca 20 m), îngustă (cca 7 m), cu trotuare cu porțiuni înguste de cca 1m și fără suprafață de întoarcere la extremitatea opusă străzii N. Iorga. Clădirile nu sunt retrase față de aliniament și, din punct de vedere al regimului de înălțime, pot fi încadrate la categoria „de înălțime mică”: numărul 1 (care are, spre str. Nicolae Iorga, și nr. 18) avea inițial demisol luminat și P+2+M în retragere; a fost recent supraînălțat având în prezent demisol și P+3; numărul 2 (care are, spre str.

Nicolae Iorga, și nr. 16) are demisol luminat și P+2; numărul 3 și numărul 4 au demisol luminat și P+2; numărul 5 are demisol și P+ 3 (cu terase ample la ultimul nivel, în prezent închise cu vitraje). Imobilele nu sunt lipite la calcan, legătura între acestea fiind reprezentată de garajele surmontate de terase (o parte din terase sunt în prezent închise, însă vitrate). Sunt locuințe colective (câte două apartamente pe palier), construite din cărămidă și beton, apartamentele fiind destul de spațioase (cca 130 mp/apartament, semidecomandate, cu patru sau trei camere și două băi). Toate imobilele menționate au câte două noduri

144 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.04: Interiorul unui imobil din intrarea Nicolae Iorga. [fotografie de Aurelian Stroe]

verticale de circulație: scara principală și o scară de serviciu cu acces din zona garajelor. Din punct de vedere stilistic imobilele aparțin stilului modernist (în varianta sa „vernaculară”), elementele moderniste cele mai spectaculoase fiind ușile intrărilor principale (de exemplu, nr. 5). Masivitatea volumelor cubice este atenuată de accentele vitrate ale ferestrelor înalte care luminează scara principală, de ferestrele de colț (de exemplu, nr. 1), de mici balcoane rotunde (de exemplu, nr. 2) sau de copertinele semicirculare care protejează ușile și/sau luminatoarele scărilor (de exemplu, nr. 1-4). Liniile dominante ale fațadelor sunt date de orizontalele ferestrelor, subliniate de profilaturile cornișelor și ale solbancurilor, de parapetele balcoanelor. Intrările principale, accentuate de mici retrageri succesive, sunt protejate de copertine semicirculare, cu excepția clădirii de la nr.

5, care are o largă copertină dreptunghiulară. Finisajul uniform, lipsa accentelor date de soclurile de travertin, de piatra artificială colorată, care în multe cazuri înviorează cromatic fațadele clădirilor moderniste, accentuează caracterul „vernacular” al stilului. O notă aparte este dată de imobilul de la nr. 5, cap de perspectivă al intrării, a cărui fațadă prezintă sporite caracteristici moderniste în raport cu celelalte imobile din parcelare.

Imobilele din Intrarea Nicolae Iorga reflectă, cu excepția celui de la nr. 5, o ultimă etapă a arhitecturii moderniste interbelice și anume etapa „vernaculară”, când această preferință stilistică s-a generalizat pentru majoritatea comanditarilor cu venituri peste medie, precum și pentru arhitecți și constructori.

De la Înfundătură la Intrare 145

Intrarea Costache Negri1

Ruxandra Nemțeanu, Irina Popescu (Calotă) Micul ansamblu rezidențial dezvoltat în jurul intrării Costache Negri a fost realizat începând cu 1899, într-o zonă aflată la sud de Dâmbovița, care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, era încă foarte slab construită. Conform planului din 1895-18992, se pot identifica în proximitate doar două nuclee construite – unul pe str. Doctor Niculae D. Staicovici, str. Costache Negri și str. Doctor Louis Pasteur și altul pe străzile Sf. Elefterie, Doctor Louis Pasteur și Doctor Panait Iatropol. Acestora li se adaugă, în partea de nord, o altă zonă construită de-a lungul șoselei Cotroceni (și pe arterele adiacente ei), între Grădina Botanică și Palatul Cotroceni (spre vest) și cursul Dâmboviței (spre est).

Fig.01: Intrarea Costache Negri. [fotografie de Aurelian Stroe] 1 Acest text a rezultat prin completarea informațiilor care au fost prezentate în cadrul expoziției „De la înfundătură la intrare: locuri ale Bucureștiului cotidian”, coord. Ana Maria Zahariade, 2014, și care s-au bazat pe cercetarea realizată de Ruxandra Nemțeanu.

2 Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:5.000, 1895-1899.

146 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.02: Planul de situație al proprietății domnului François Rignault. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

Dispunând de vaste terenuri neconstruite, zona cuprinsă între cursul Dâmboviței, Grădina Botanică, Palatul Cotroceni, șoseaua Panduri și strada Izvor pune în evidență o dezvoltare tipică periferiei bucureștene, care la începutul secolului al XX-lea a evoluat prin juxtapunerea treptată a unor fragmente urbane proiectate. În 1922, a fost autorizată parcelarea Principesa Elena, din inițiativa grupului de coproprietari din zona Cotroceni (asociație înființată pe baze cooperatiste), care conținea 174 de parcele și ocupa o zonă compactă delimitată de str. Doctor Petre Herescu, str. Doctor Carol Davila, str. Doctor Joseph Lister, str. Doctor Grigore Romniceanu, la care se adăugau, spre sud-vest, parcelele de pe strada Profesor Doctor Ion Athanasiu3. În cadrul acestui ansamblu de parcelări a fost autorizată, în același an, lotizarea Întreprinderilor Generale Tehnice „Tiberiu Eremie” (strada Doctor Mihail Marinescu), care conținea 30 de parcele destinate construirii de locuințe pentru angajații societății4. Spre vest, pe strada Ana Davila, în 1921-1922, Societatea Comunală de Locuințe Eftine a construit un mic grup de locuințe (arh. Ion D. Trajanescu) destinate militarilor5. După 1924, terenurile limitrofe 3 Vezi dosarul 116/1922, Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior.

4 Ibid., dosar 117/1922.

5 Ibid., dosar 164/1923.

De la Înfundătură la Intrare 147

Fig.03: Proiectul casei de la numărul 7 (imobilul D). [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

au fost utilizate tot pentru împroprietărirea militarilor6, zona fiind aproape în totalitate edificată în 19277. Tot Societatea Comunală de Locuințe Eftine a construit, în a doua parte a anilor 1930 și mica lotizare de pe strada Doctor Ion Ghiulamila. Între bulevardul Eroii Sanitari și str. Sf. Elefterie, începând cu 1930, Casa Autonomă Construcțiilor a realizat parcelarea Independenței, compusă din 74 de locuințe tip economic, destinate funcționarilor publici8, în baza legislației aprobate în acel an, care a vizat înființarea acestei societăți9. Ca urmare a acestor intervenții succesive, de-a lungul perioadei interbelice zona s-a dezvoltat formând unul dintre cartierele moderne de vile ale capitalei – cartierul Cotroceni.

6 Împroprietăririle au fost realizate de Primăria Municipiului București pe baza legii de împroprietărire urbană din 18 octombrie 1921 (cu modificările ulterioare), pe terenul pe care Ministerul de Război i l-a cedat în acest scop prin legea specială din 1 august 1924.

7 Conform imaginilor aeriene din 1927 (București fotografiat din aeroplan [1927], executat de Compagnie Aérienne Française, arhiva Institut Géographique National, Paris).

8 Vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Construcțiilor, dosar 19/1941, 37, vezi și N. Aprihăneanu, „Casa Construcțiilor. Program și realizări”, în Arhitectura 1-2 (1942): 13-16.

9 Este vorba despre „Legea pentru înființarea unei Case Autonome a Construcțiilor” din 30 mai 1930, care a urmat „Legii pentru încurajarea construirii de locuințe” din 3 mai 1927 (care a prevăzut înființarea societății).

148 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.04-06: Fațada, planul parter și secțiunile imobilului A. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

De la Înfundătură la Intrare 149

Fig.07: Imobilul A (cf. planului de parcelare). [fotografie de Aurelian Stroe]

Fig.08: Imobilul A. [fotografie de Aurelian Stroe]

150 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.09-11: Fațada, planul parterului, planul subsolului și secțiunile imobilului C. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

De la Înfundătură la Intrare 151

Seria acestor intervenții moderne a fost deschisă 1899, prin autorizarea micului ansamblu rezidențial dezvoltat pe proprietatea lui François Rignault, care a dat naștere intrării cu același nume (redenumită „Costache Negri” în perioada postbelică). Fundătura a fost proiectată în cadrul unui țesut parțial edificat, pentru a putea ocupa zona centrală a insulei triunghiulare delimitate astăzi de străzile Costache Negri, Doctor Louis Pasteur și Doctor Joseph Lister.

Intrarea are în plan forma consacrată de fundătură urbană, denumită generic în franceză cul-de-sac. Ea s-a trasat pe terenul lui François Rignault, având o alee mediană, terminată cu un inel rotund de întoarcere în jurul unei fântâni decorative, și 11 parcele așezate simetric față de drum și în evantai în jurul rondoului. Proiectul fundăturii a fost autorizat în 1899, odată cu documentația casei Rignault, aflată în axul longitudinal al aleii, documentație semnată de arh.

Otto Ulrich. Conform planului de parcelare, ansamblul era inițial închis către stradă, aleea parcelării – denumită „curte” în documentație – fiind, astfel, o alee privată.

Locuințele unifamiliale proiectate în fundătură nu sunt identice, dar se repetă simetric stânga-dreapta în raport cu axul străzii10. Toate proiectele de vile sunt semnate de același arhitect și au același regim de înălțime: demisol, hochparter, pod cu mansardă, realizate într-un stil eclectic vienez. Toate vilele sunt așezate izolat, în mijlocul parcelelor pe care le ocupă, iar capul de perspectivă al aleii din strada Costache Negri este dat de rondoul cu fântână și casa lui Rignault, devenită, în 1911, casa P. Gâboviceanu. Aceasta din urmă este astfel concepută încât să susțină compoziția generală a ansamblului, fațada dinspre rondul fundăturii fiind rezolvată prin includerea unui volum decroșat, cu o compoziție simetrică, plasat în axul aleii. Cele două locuințe simetrice, de la intrarea în parcelare, sunt realizate cu câte un turnuleț așezat la 45 de grade față de stradă, care flanchează și anunță intrarea în aleea privată. Sus la cornișă sunt scrise „Vila Eugenia” și „Vila Ecaterina”. Turnulețele, în formă de bulb, au acoperișul suprapus cornișei de bază.

Pentru finalul secolul al XIX-lea, modernitatea ansamblului se manifestă atât la nivelul spațiului stradal (prin mica rotondă de întoarcere, marcată de fântâna decorativă), cât și la nivelul țesutului construit (prin realizarea unor clădiri izolate pe lot, de înălțimi echivalente și cu aliniere unitară). Nu în ultimul rând, simetria obținută prin repetarea acelorași tipuri de locuințe de o parte și de alta a axului fundăturii, precum și marcarea capului de perspectivă prin intermediul unei clădiri astfel rezolvate încât să își susțină această poziție privilegiată, vorbesc 10 Ca urmare a unor intervenții ulterioare, unele locuințe au fost ușor modificate. Respectarea planurilor inițiale (cu locuințe identice de o parte și de alta a intrării și înălțime unitară) este demonstrată de planul din 1911 (Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911), care consemnează forma inițială a ansamblului.

152 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.12: Fațada imobilului E. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

Fig.13: Fațada imobilului D'.

[ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

Fig.14: Fațada imobilului B. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]

De la Înfundătură la Intrare 153

Fig.15: Imagine din rotonda fundăturii; în centrul imaginii, imobilul C. [fotografie de Aurelian Stroe]

Fig.16: Imagine din rotonda fundăturii; în spate, imobilele D și E. [fotografie de Aurelian Stroe]

154 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Fig.17: Locuința lui François Rignault, devenită Casa P. Gâboviceanu, aflată în axul fundăturii. [fotografie de Aurelian Stroe]

Fig.18: Imobilul E'. [fotografie de Aurelian Stroe]

De la Înfundătură la Intrare 155

despre o certă preocupare pentru obținerea unei compoziții unitare și coerente la nivelul ansamblului rezidențial.

Exemplul acestei intrări nu este singular, el fiind un exponent al primelor forme de modernizare a țesutului rezidențial de masă, la finalul secolului al XIX-lea.

Rezolvări similare se pot întâlni și în cazul altor fundături bucureștene din aceeași perioadă, ilustrând aceeași preocupare estetică și preluând principii compoziționale comune. Dintre acestea, putem menționa fundături precum aleea Izvoranu (1896; astăzi, intrarea Slobozia)11, aleea Carmen Sylva (realizată înainte de 1899; astăzi, intrarea Șipotul Fântânilor) și aleea Năstăsescu (1896; astăzi, intrarea Mareșal Iosef Pilsudski)12. Astfel de rezolvări contrastau puternic cu țesutul eterogen specific finalului de secol XIX, caracterizat de loturi înguste și lungi, ocupate de locuințe dezvoltate în adâncime, alipite unei limite de proprietate, generând, în cele mai multe cazuri, calcane inestetice. Judecând pe baza exemplelor enunțate, se poate afirma că în ultimii ani ai secolului al XIX-lea fundătura devenea locul de aplicare al primelor principii urbanistice moderne la nivelul țesutului rezidențial minor.

Surse bibliografice: Aprihăneanu, N., „Casa Construcțiilor. Program și realizări”. Arhitectura 1-2 (1942): 13-16.

Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu. București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997.

Woinaroski, Cristina, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european. București: Editura Simetria, 2013.

Surse arhivistice: Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosare: 116/1922, 117/1922, 164/1923; fond Casa Construcțiilor, dosar 19/1941.

Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. Serviciul Tehnic.

Surse cartografice: Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:5.000, 1895-1899.

Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911.

11 Vezi și Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997), 223.

12 Vezi și Cristina Woinaroski, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european (București: Editura Simetria, 2013), 41.

156 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Inventarierea fundăturilor din București.

Metodă și surse Tabelul de pe paginile următoare prezintă informații despre fundăturile bucureștene configurate în țesutul istoric al orașului de-a lungul timpului. Nu au fost incluse acele ansambluri construite în ultimele trei decenii, și nici diverse forme rezidențiale derivate, precum condominiile sau locuirea în curte comună.

Tabelul conține diverse date legate de aceste ansambluri: denumirile anterioare pe care fundăturile identificate le-au purtat (în măsura în care aceste nume au putut fi identificate pe planurile istorice consultate), carourile cadastrale din Planul topografic al mun. București, scara 1:500 (1991) pe care se găsesc fundăturile din listă, precum și informații despre perioada în care acestea au fost edificate. Încadrarea temporală a fost stabilită în special pe baza consultării planurilor istorice ale orașului, mai puțin în cazurile în care cercetarea bibliografică a furnizat date exacte (situație în care acestea au fost trecute în tabel). Graficul de pe paginile impare a urmărit să evidențieze planurile istorice ale orașului pe care fundăturile din listă sunt reprezentate, el fundamentând și încadrările temporale propuse. Ținând cont de faptul că o parte din sursele cartografice citate sunt planuri de ghid ale orașului (și, implicit, mai puțin detaliate decât cele cadastrale), există posibilitatea ca pe unele dintre ele fundăturile să nu fie reprezentate (chiar dacă ele existau deja în țesutul urban).

Din acest motiv, am ales să nu interpretăm lipsa unei fundături de pe un plan ca un argument definitiv în stabilirea intervalului de edificare, ci să nuanțăm această interpretare. Astfel de cazuri au fost marcate diferit în grafic, definind, în legendă, cele două categorii de mijloc („posibil ca fundătura să existe, dar nu este consemnată în plan sau nu poate fi identificată pe imaginea aeriană din 1927” și „fundătura există, dar nu este consemnată în plan”).

Sursele cartografice care au stat la baza acestei cercetări sunt cele de mai jos, anul realizării lor fiind indicat în tabel: Planul Bucureștiului ridicat și nivelat din porunca Dlui Marelui Vornic al departamentului Trebilor din Năuntru Barbu Știrbei după întocmirea secției inginerești sub direcția specială a Maiorului Baron Rudolf Artur Borozin în zilele prea înălțatului Domn Stăpânitor Gheorghe Dimitrie Bibescu V.V., 1846 [Copie “conf. cu orig. Boroczyn”, 1915, semnată Cincinat Sfințescu] Planul Bukureștului Ridikat, tras chi-publikat din porunka Prea înăltzatului Domn Stăpînitor Barbu Dimitrie Știrbeiu V.V. de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn, 1852

De la Înfundătură la Intrare 157

București Capitala României, Major Pappasoglu, editor și compuitor, 1871 Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:10.000, 1895-1899 Planul orașului București – ediția oficială, scara 1:5.000 și 1:1.000, 1911 Planul Orașului București de Maior Mih. C. Pântea. Desen de F. Wahnig, cartograf, scara 1:10.000, 1924 Municipiul București 1:5000, București fotografiat din aeroplan 1927, executat de Compagnie Aérienne Française, scara 1:5.000, 1927 Planul Municipiului București. Întocmit și desenat după datele Primariei Municipiului București de Fredi Wahnig, Cartograf-sef din Institutul Geologic al României, scara 1:15.000, 1934 Planul director de sistematizare al Municipiului București. f. sc., 1935 Planul Municipiului București întocmit după date oficiale de Colonel Ulisse Sâmboteanu și prof.-Cartograf M.D. Moldoveanu, scara 1:15.000, 1941 Planul topografic al mun. București, scara 1:500, 1991

158 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Lista fundăturilor din București și tabel sintetic de date

Nr. Denumire actuală crt.

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral

001

Intrarea Aaron Florian

1846a

12a3/12a4

002

Intrarea Anestinelor Fundătura Gropilor (1934)

1911p-1927a

15d’1

003

Intrarea Alexandru Sihleanu

1924-1927a

14a’2/14a’3

004

Intrarea Alexe Marin

1899p-1911a

11e3

005

Intrarea Amzei

1911p-1924a

11c4/12c1

006

Intrarea Anasonului Aleea nr. 39 bis.

(1941, 1943)

1924p-1927a

10c1/10c2

007

Intrarea Andrei Bârseanu

1927p-1945a

16c’1

008

Intrarea Argeaua

1930p-1945a

13b’4/13a’3

009

Intrarea Armașului

cca 1935

11b2/11b3

010

Intrarea Arpaș

1911p-1927a

13b’3

011

Intrarea Aurora

Propr. Weinlih 1899p-1911a (1911), Aleea Progresului (1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

13d4

012

Intrarea Aviator Teodor Iliescu

Str. Ianina (19351943)

cca 1927-1935a

8c1/8c2/8b1

013

Intrarea Avram Zenovie (str.)

cca 1927

15b’2/15b’3

De la Înfundătură la Intrare 159

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

160 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral

014

Intrarea Baldovin Pârcălabul

Fundătura Francmazonă (1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

1875p-1899a

12e1

015

Intrarea Baritonului Fundatura Matei Voevod (1934)

1911p-1927a

13d’1

016

Intrarea Biserica Albă

cca 1935

12c2

017

Intrarea Bitolia

cca 1927-1935a

8c1/8c2/8b1

018

Intrarea Blaj

1875p-1899a

10c1

019

Intrarea Bobeică

1911p-1927a

14b’1

020

Intrarea Bogdănița

1875p-1899a

10b3

021

Intrarea Bravurii

1899p-1911a

10b3

022

Intrarea Buciumeni

Fundătura Polonă V (1934)

1911p-1927a

10b2

023

Intrarea Căderea Bastiliei

Fundătura/Intrarea 1911p-1924a Cometa (1924-1943)

10c1/10c2

024

Intrarea Camil Petrescu

Fundătura Dorobanților (1911), Aleea Gaillac (19241943)

1875p-1899a

10b1

025

Intrarea Canarului

1911p-1927a

15b’1

026

Intrarea Caragiale

027

Intrarea Cazzavillan

1911p-1924a

12d4

028

Intrarea Ceauș Radu

cca 1935

15a’2

029

Intrarea Columbelor (str.)

1875p-1899a

14a’4

030

Intrarea Costache Negri

autorizată în 1899

14f2/14f3

031

Intrarea Crăciun

1875p-1899a

10c2/10c3

032

Intrarea Călușei

1930p-1945a

11c’4

Fundătura/Intrarea Pietății/Pietăței (1924-1990) Fundătura/Aleea Polonă II (1934-1943)

Aleea (Mat.) Corbes- cca 1935 cu (1935-1943)

Aleea Rignault (1911, 1924, 1934, 1035, 1941, 1943)

2a4

De la Înfundătură la Intrare 161

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

162 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral

033

Intrarea Călțuna

034

cca 1895-1899

Intrarea Dacilor

035

Intrarea Dan Augustin

1911p-1927a

10e3

036

Intrarea Dascălu Nicolae

1930p-1945a

10e3

037

Intrarea David Ionescu, căpitan

1911p-1927a

10e3

038

Intrarea Diacului

cca 1927

10a’4

039

Intrarea Difuzorului Fundătura Belisar (1899, 1911), Fundătura Suceava (1924, 1934, 1941, 1943)

1875p-1899a

12f3

040

Intrarea Dimitrie Tacu, ing. (str.)

1927p-1935a

18d1/18d2

041

Intrarea Drăgușa

1927p-1941a

17b1/17c2

042

Intrarea Dumitrescu Procopie

1927p-1934a

12a’2/12b’1

043

Intrarea Ecaterina Teodoroiu

1875p-1899a

11d4/11e3

044

Intrarea Eminescu

1927p-1934a

10b3/11b2

045

Intrarea Episcop Radu

1924p-1927a

11b’4

046

Intrarea Erou Ion Călin

1930p-1945a

10a4

047

Intrarea Ezăreni

1927p-1934a

13e2

048

Intrarea Fabulistului

1930p-1945a

10c2

049

Intrarea Filioara

1935p-1941a

10c2

050

Intrarea Finlanda (str.)

aprobată în 1935

9c3

051

Intrarea Fluierului (str.)

1935p-1941a

12c’3

Aleea Henri Catargiu 1932-1937 (1943)

Fundătura Osiris/ Oziris (1899-1943)

Aleea / Intrarea Socec (1934, 1935, 1941, 1943) Aleea Slătineanu (1941)

17c1/17c4 11b1/11b2

De la Înfundătură la Intrare 163

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

164 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

052

Intrarea Frumoasă

053

Intrarea Gădinți

054 055

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral 1930p-1945a

10d4

1875p-1899a

10e4

Intrarea Galenei

1911p-1930a

13c’2

Intrarea Geneva

1927p-1934a

10d2

056

Intrarea Gheorghe Costa-Foru

1875p-1899a

13c’3/13c’4

057

Intrarea Gladiolelor

1875p-1899a

16c1

058

Intrarea Grigore Alexandrescu

1930p-1945a

10c2

059

Intrarea Grigore Cantili, General

1924p-1935a

10b1/10c2

060

Intrarea Hulubilor

1927p-1945a

15b’2/15c’1

061

Intrarea Învoirii

1897-1898

18d3/18d4

062

Intrarea Iorga Nicolae

1930p-1945a

11c1/11d2

063

Intrarea Ipotești (str.)

064

Intrarea Italiană

065

Intrarea Iulia Hașdeu

066

Intrarea Iuliu Valaori, profesor

067

Intrarea Jijia

Fund. Dreptului I (1924, 1934, 1935, 1941), Fund. Al. I. Cuza I (1943)

Fundătura Amfilelor (1899, 1911), Amfibelor (1924, 1934, 1935), Amfibiilor (1941, 1943)

Intr. Gl. Canteli (1935-1943) Locuințele Fbr. Phenix (1941)

Fundătura Cireș cca 1927-1941a (1934), str. Sf. Maria (1941) Fundătura Chimistului (1899, 1911, 1934; în rest - 1924, 1941, 1943 -, Aleea I. Hașdeu)

Fundătura/Aleea Polonă III (19341943)

16b4/16c3/ 17b1/17c2

1935p-1943a

13a2

1875p-1899a

11e3

1930p-1945a

14a’2/14b’1

1875p-1899a

10b3

De la Înfundătură la Intrare 165

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

166 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral

068

Intrarea Lacul Roșu

1899p-1911a

10b3

069

Intrarea Legendei

1927p-1945a

10a’4

070

Intrarea Lemnea, D. Lt.

cca 1935

11d1

071

Intrarea Licurici

1930p-1945a

15b’2/15b’3

072

Intrarea Logofăt Tăutu

1930p-1945a

17a’2/17b’1

073

Intrarea Mântuleasa

1911p-1927a

13a’2/13a’3

074

Intrarea Margareta

1924p-1927a

12b’4

075

Intrarea Matei Elina Voievod

1911p-1924a

13c’2

076

Intrarea Maximilian Popper

1930p-1945a

15b’4

077

Intrarea Mecet

1911p-1927a

13c’1

078

Intrarea Mieilor

1930p-1945a

13d’3

079

Intrarea Mihnea Vodă

cca 1935 (deschiderea străzii)

16a1

080

Intrarea Monahului (fostă Cavnic)

1927p-1945a

11b’2

081

Intrarea Murgoci, profesor

Aleea Isvoranu A (1924, 1934, 1935, 1941)

1893p-1899a

17d2

082

Intrarea Moneasa

Intrarea Duca (1943) cca 1934-1935

083

Intrarea Nanu Muscel

1935p-1941a

14g2

084

Intrarea Năsturel

1875p-1899a

17a2

085

Intrarea Nicorești

Fundătura/Aleea Polonă IV (19341943)

1875p-1899a

10b3

086

Intrarea Nopții

Aleea Moser (1941); Pcl. Mosar (1943)

1924p-1927a

9e1/9e2/ 9e3/9e4

087

Intrarea Ovidiu

1875p-1899a

17c1/17c2

088

Intrarea Palmierului

1911p-1927a

11c’4

Intrarea Simons (1935, 1943), Intrarea General Manu (1941)

10c3

De la Înfundătură la Intrare 167

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

168 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral

089

Intrarea Parfumului

1924p-1935a

15b’1

090

Intrarea Pasteur

1930p-1945a

14f3

091

Intrarea Patrulei

1911p-1935a

14c’2

092

Intrarea Peșterii

1927p-1945a

10b’3

093

Intrarea Pielari

094

Intrarea Platon

095

Intrarea Plutonier Vasile Luicu

096

Intrarea Poiana Florilor

097

16a3/17a2 Aleea Călărași (1934), Fundătura/ Intrarea Sulfinei (1935, 1941, 1943)

1927p-1934a

14c’1

1927p-1943a

12d’4

Fundătura Vițelului (1899, 1911, 1941), str. Mitropolit Șaguna (1943)

1875p-1899a

16c4

Intrarea Polonă (Mareșal Pilsudski)

Aleea Năstăsescu (1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

1896-1901

11b2

098

Intrarea Pop de Băsești, Gh.

str. Oborul Nou (1935, 1941, 1943)

1927p-1935a

12c’1

099

Intrarea Popa Nan

1935p-1941a

13c’4

100

Intrarea Precupeții Vechi

1911p-1927a

10b’4

101

Intrarea Prepeliței (str.)

1899p-1911a

11b’4

102

Intrarea Preot Lucaci (Vasile Lucaciu)

1927p-1945a

14b’4

103

Intrarea Preotescu, căpitan

cca 1927-1935a

17c2

104

Intrarea Pristolului (și str. Argetoaia)

1927p-1934a (p. de S și str. Argetoaia) 1934p-1941a (p. de N)

14a’2

Aleea Vilagros (1911), Pas./Strada Peleș (1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

Pcl. Ispășescu (1935, 1943)

De la Înfundătură la Intrare 169

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

170 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

105

Intrarea Rigas

106

Intrarea Roma

107 108 109

Intrarea Sagna

110

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral 1911p-1927a

13c1

1935p-1941a

9c1/9c4

Intrarea Rondă

1911p-1927a

13c’1

Intrarea Râmnic

1911p-1927a

11b’1/11b’4

1875p-1899a

10e4

Intrarea Securei

1930-1945a

13b’4

111

Intrarea Sergent Costea Gheorghe

1930p-1945a

12c’3

112

Intrarea Sergent Panțîru Ion

1930p-1945a

12d’1/12d’4

113

Intrarea Sergent Tancu Ion

1930p-1945a

12d’1/12d’4

114

Intrarea Sevastopol

1875p-1899a

10e3

115

Intrarea Sf. Constantin

postbelic

13d4

116

Intrarea Sf. Sava

Fund. Dr. Lueger 1875p-1899a (1924), Fund. Luterană (1934)

12d2

117

Intrarea Sfatului

1911p-1927a

11b3

118

Intrarea Șipotul Fântânilor

Aleea Carmen Sylva (1911, 1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

autorizată în 1895

13c1/13d2

119

Intrarea Slobozia

Fundătura / Aleea Isvoreanu B (1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

1896

17d2

120

Intrarea Slătinița

Fund. Polonă VI (1934)

1875p-1899a

10b2

121

Intrarea Soldat Gheorghe Mina

Aleea Ursului (1941) 1911p-1927a

Intr. Reșița (1941; în 1935 și 1943 s.n.

Intr. Roma)

Fund. Dreptului II (1924, 1934, 1935, 1941), Fund. Al. I. Cuza II (1943)

12d’3/12d’4

De la Înfundătură la Intrare 171

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

172 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral

123

Intrarea Soldat Lescu Mihail

1911p-1927a

15d’1

124

Intrarea Soldat Calotă Marin

1911p-1927a

12d’4

125

Intrarea Spătarului

1911p-1927a

13a’1

126

Intrarea Ștafetei

1924p-1927a

14c’3

127

Intrarea Stăniloi Constantin

1930p-1945a

12c’3

128

Intrarea Stirbey Vodă

1927p-1934a

12e3

129

Intrarea Ștefan Furtună

1927p-1941a

12f4

130

Aleea Suter (Intrarea Negreni)

cca 1895-1899

17c1/17c4

131

Intrarea Teleajen

1920p-1935a

13c’2

132

Intrarea Temișana

1899p-1911a

12d1

133

Intrarea Teremia

1911p-1927a

17d4/17e3/ 18d1/18e2

134

Intrarea Țibana

1911p-1924a

11a’2/11b’1

135

Intrarea Titus

1927p-1935a

16b4/16c3

136

Intrarea Toma Tomescu

1911p-1924a

11d2

137

Intrarea Topliceni

cca 1935

12a’2

138

Intrarea Traian Demetrescu

cca 1927-1935a

17a’2

139

Intrarea Urali

cca 1935

11b1

140

Intrarea Vaselor

1927p-1945a

11c’4

Aleea Transilvania (1934, 1935, 1941, 1943)

Fundătura Păun Popescu (19241943)

Aleea/Intrarea Popa Șapcă (1941, 1943)

Aleea Slătineanu (1935, 1943), Aleea Regele Alexandru I (1941)

De la Înfundătură la Intrare 173

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

174 Locuri ale Bucureștiului cotidian

Nr. Denumire actuală crt.

141

Intrarea Vasile Păun (Ursulețului)

142

Intrarea Pictor N. Vermont

143

Intrarea Victor Eftimiu

144

Intrarea Vicol, dr. (str.)

145

Intrarea Viilor

146

Denumire anterioară

Interval de apariție Carou cadastral 14d1/14d2

Intrarea Roseti (1875, 1899, 1911); str. Dr. Marcovici (1924, 1934, 1935, 1941, 1943)

1933-1935a

13a3

1846p-1852a

13c4

1930p-1945a

14g3

Parcelarea Stătescu 1927p-1935a (1935, 1941), intrarea Podgoria (1943)

18d1/18e2

Intrarea Viitorului

1911p-1927a

11a’1/11a’2

147

Intrarea Vișinilor

cca 1935

13b’3/13c’4

148

Intrarea Vladimir Streinu

1930p-1945a

12c’3

149

Intrarea Voicu, Ion (în Ioanid)

1909-1910

150

Fără nume Largo din str. Roma 1 (nord)

1927p-1945a

151

Fără nume Largo din str. Roma 2 (sud)

152

Fără nume Largo din str. Rădulescu Drumea

8c4

8c4

1930p-1945a

17a4

De la Înfundătură la Intrare 175

1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990