VLAD UDRESCU

Nominalizarea în această vară la un premiu UNITER, pentru a doua oară consecutiv, de această dată pentru rolul din Oedip Rege, spectacolul pus în scenă de către Declan Donellan la Teatrul Naţional ‘Marin Sorescu’ din Craiova, după cel din câine cu om. câine fără om, al lui Radu Afrim, din 2022, reconfirmă fără echivoc talentul şi versatilitatea lui VLAD UDRESCU, tânăr actor care şi-a rafinat instrumentarul performativ în ani buni şi aventuroşi (artistic) petrecuţi experimentând pe scenele Indie bucureşteneGreen Hours, La Scena, În Culise, Godot Café Teatru -, de care nu vrea să se îndepărteze nici după ce a devenit, în 2015, parte a redutabilei echipe a Naţionalului din Bănie. Vlad Udrescu şi-a încheiat nu demult sezonul stagional cu spectacolul din camere de hotel imaginat de Iris Spiridon, Hôtel des poèmes, o producţie Teatrelli work in progress, şi va urca din nou pe scenă în curând, acceptând la Teatrul Apropo o provocare extrem de interesantă, adaptarea lui Daniel Simion a cărţii Novecento, ce a stat la baza celebrului film realizat de Giuseppe Tornatore, Legenda pianistului de pe ocean.

Vlad, a doua nominalizare la premiile UNITER ar putea induce ideea că sunt șanse mai mari ca recunoașterea să vină din teatrul de repertoriu decât din cel independent sau de proiect. Cum funcționează, în cazul tău, scara de valori? Scara de valori, din păcate, e destul de nedreaptă, pentru că, dacă eu aș fi făcut exact același rol, dar exact la fel, într-un teatru independent, n-aș fi avut vizibilitatea pe care o am acum. Faptul că am lucrat cu doi regizori titrați a făcut ca publicul - sau cel puțin criticii ori cei care au făcut aceste nominalizări - să se concentreze pe acele spectacole și, respectiv, să mă facă pe mine vizibil. Deci toată treaba asta cu atenția care ți se oferă atunci când ești nominalizat e o chestie atât de conjuncturală, încât aproape mi se pare nedreaptă. Nu pot decât să mă bucur pentru ea și să zic: ‘Ah, ce bine că, în sfârșit, după 15 ani de teatru, după Green Hours, după Godot, după toate barurile în care am șters pe acolo cu costumele, cu 50 de lei biletul, cu un onorariu din teatru independent care nu-mi permitea nici măcar să fac naveta Craiova-București, totuși, cumva, toate abilitățile pe care le am au ajuns să fie văzute de o anumită categorie de public.’

După 15 ani de când ai terminat UNATC-ul și jucai la Teatrul de Comedie în Romanțioșii, ai ajuns în faza de a lucra pe parcursul a doar câteva luni cu regizori precum Radu Afrim, Leta Popescu, Declan Donnellan, Iris Spiridon sau Bocsárdi László. Ce așteptări ai ajuns acum să ai de la relația actor-regizor?

Nu pot să zic că am anumite așteptări, pentru că, de regulă, întâlnirea are ceva nou, inedit... nu-i cunoști pe regizori. Pe Iris n-o cunoșteam, de exemplu, iar pe Leta, deşi ne știam, eram doar prieteni, nu o cunoșteam ca regizoare. Lucrând însă cu regizori așa-zis titrați, cu care îmi doream să mă întâlnesc, ce pot să zic este că am acum o anumită rezervă să repet experiențele pe care le-am avut. Mi s-a părut că am rezonat cel mai bine tot cu regizorii care au terminat în generația mea sau sunt apropiați de vârstă cu mine, mai puțin poate Afrim și Declan, dar în rest, toată această imagine a regizorului care a luat o groază de premii UNITER, de care auzisem în facultate, care era foarte apreciat de actori și de critică, imaginea lui și contactul propriu-zis cu el, pe mine nu m-au mulțumit artistic și atunci, deși îmi doream această experiență, cu Dabija, cu Bocsárdi, am ajuns... nu să nu mi-o doresc din nou, dar să nu mai fiu chiar atât de entuziast.

Vorbind de experiențe cu regizori, nominalizarea de anul acesta a venit pentru un rol dintr-un spectacol excepțional, Oedip Rege. Ce urme a lăsat în tine experiența colaborării cu Declan Donnellan?

Nu știu cum să zic, dar eu am ajuns să mă îndrăgostesc de Declan Donnellan, adică am ajuns să-l iubesc fără vreo rezervă... pentru mine, a ajuns ca el să fie un exemplu. Mă interesează mai puțin rezultatele pe care le avem împreună, spectacolul în sine, dat fiind că el este cel care susține că procesul este mult mai important. Sigur, asta e o chestie pe care o tot auzim, că procesul e mai important, dar la el se şi aplică, iar experiența mea cu Declan e una mai profundă decât aș fi crezut vreodată și se apropie foarte tare de cea pe care am avut-o în facultate cu profesorii. Adică, pentru mine, a ajuns să fie o experiență intimă, aproape să consider pe undeva că e un prieten și, cumva, aș putea zice că şi un fel de mentor, deși nu îl văd așa, pentru că îl văd ca egalul meu. Ceea ce îmi doresc, pentru că eu cred că am înțeles metoda lui, ar fi să-i duc metoda mai departe... aș face o lucrare de doctorat în viitorul apropiat, în care să descriu procesul lui de lucru. Revenind la întrebare, atât de tare m-am îndrăgostit de el, încât îmi doresc să dau mai departe ce am învățat de la el. [...] www.zilesinopti.ro